Numele meu e Lorelai. Legenda spune că am ucis.

Nu enerva niciodată un scriitor, fiindcă te-ar putea transforma într-un personaj din romanele lui și te-
ar putea ucide.
Numele meu e Lorelai și încă nu mi-e foarte clar de ce m-au numit părinții mei așa. Poate din cauza
faptului că exact în anul în care s-au căsătorit au făcut prima excursie pe Rin și au fost impresionați de stânca
cu același nume de pe malul estic al râului. Poate că au fost impresionați nu numai de stâncă, ci și de legenda
zeiței Lorelai care se răzbuna pe toți marinarii care treceau cu vasele pe Rin. Asta numai din cauză că fusese
trădată cândva de un prinț în dragostea ei pentru el. Era reprezentată ca o fată de o frumusețe extraordinară,
cu un păr lung, blond și pe care și-l pieptăna cu un pieptăn de aur, urcată pe stânca care a ajuns să-i poarte
numele. Orbiți de strălucirea părului ei și poate chiar de frumusețea chipului său, marinarii uitau cât de
periculos era Rinul acolo și intrau în vârtejurile care erau în preajma stâncii.
Eram adolescentă când am văzut prima dată într-un tablou cum își reprezentau cei din trecut că ar fi
arătat Lorelai. Am fost frapată de asemănarea celei din tablou cu mine și în mintea mea s-a conturat încă de
atunci ideea că dacă voi fi trădată vreodată în dragoste, aș fi în stare să ucid la fel ca și frumoasa zeiță.
Anii au trecut, m-am îndrăgostit de mai multe ori, dar despărțirile au fost line și nu mi-au dat niciodată
prilejul să scot la iveală zeița răzbunătoare din mine.
Asta până când te-am întâlnit pe tine care nu te mai opreai să îmi jur dragoste veșnică și care încercai să
îmi oferi o seară romantică după alta. Toate până într-o zi când am aflat cum se poate transforma o seară
romantică într-un dezastru. Simplu: atunci când după un film de dragoste în ochii zeiței apare o umbră de
dezamăgire ca urmare a unor vechi amintiri, iar tu, în loc să lași secundele să repare răul făcut, îmi spui:
— Hai, Loredana, nu mai fi supărată.
Instantaneu ochii mei verzi s-au transformat în două bucăți de gheață mai rece decât orice pe lume și-ți
răspund cu voce tare:
— Nu mă cheamă Loredana: numele meu e Lorelai!
Iar în gând completez: „Numele meu e Lorelai, iar legenda spune că am ucis!”
— Da bineînțeles, Lorelai, ai încercat tu să te corectezi numai că vorba bunicului meu „Degeaba închizi
ușa grajdului după ce calul a fugit!”
Un văl a căzut de pe ochii mei și am privit în jur cu atenție. Altarul iubirii mele era o un simplu
apartament și nu un castel cum crezusem în naivitatea mea de până atunci, apartament prin care hainele
noastre erau aruncate la întâmplare. Le-am strâns pe ale mele și, cu ochii transformați în sloiuri de gheață
verde, am ieșit fără să mai spun nimic. Din hol te-am auzit cum formezi un număr. Probabil frustrat că
micuța ți-a scăpat de data asta printre degete, ai sunat după una gata antrenată, numai fibre și tendoane cum
îți plăceau ție.
Înainte de a ieși, am ezitat cu cheile de la apartamentul tău în mână, dar cu un zâmbet pe care nu l-am
vrut a fi malefic, dar jur că așa era, în cele din urmă, le-am păstrat.
Atunci când spui că iubești, dar ai de gând să trădezi, ar trebui să nu îți împărtășești prea multe din
secretele tale celei pe care ai de gând să o înșeli. Mai ales atunci când știi că ea este o zeiță răzbunătoare.
 Am parcat mașina două străzi mai departe și m-am întors pe furiș în cafeneaua care era peste drum de
locuința ta. Am băut cea mai amară cafea din viața mea care s-a transformat în fiere și venin atunci când am
văzut-o pe ea venind și intrând la tine. O fi fost Loredana? O fi fost alta din cele multe cu care m-ai
confundat de-a lungul timpului și eu, în prostia mea de puștoaică orbită de dragoste, m-am prefăcut că nu le
văd? Ce mai contrează, fiindcă eu sunt Lorelai, iar legenda spue că am ucis. Totul la timpul trecut,
bineînțeles.
Am plătit cafeaua și m-am gândit că ar fi momentul să transform timpul trecut în prezent, așa că m-am
îndreptat spre gară.
„Câte puternic ești!” am șoptit eu odată cuprinsă de brațele tale puternice.
Ai o scuză pentru ce mi-ai spus pentru că au fost ei oameni mai puternici care au trădat secrete de stat în
brațele unor femei frumoase. Dar mie nu ar fi trebuit să îmi spui asta, la fel cum Samson nu ar fi trebuit să își
trădeze secretul lui Dalilei.
Îmi aducem aminte ca acum fragmentul din Biblie despre trădarea Dalilei pe care bunicul meu mi l-a
citit de atâtea ori pentru a exemplifica trădarea: „Mai târziu, filistenii au mers la prietena lui Samson, Dalila
și i-au spus: „Îți vom da mii de arginți dacă afli secretul puterii lui Samson. Vrem să-l prindem și să-l
aruncăm în închisoare”. Dalila voia banii așa că a acceptat. La început, Samson nu a vrut să îi spună de ce
era atât de puternic. Dar ea l-a bătut la cap și i-a dezvăluit secretul: „Părul meu nu a fost tăiat niciodată
fiindcă sunt un naziereu. Dacă mi se taie părul, îmi pierd puterea”. Ce greșeală a făcut Samson spunându-i
Dalilei secretul său!”
Ce greșeală ai făcut tu, frumosul meu Samson, spunându-mi mie secretul puterii tale: „De fapt, nu sunt
chiar atât de puternic și de neînfricat!” O umbră a trecut prin frumoșii tăi ochi și ai continuat: „Mi-e o groază
teribilă de șerpi și de verișorii lor mai mici, viermii!” Oare era adevărat sau era doar încă una din vorbele
aruncate la întâmplare pentru a mă prinde în mrejele tale. Oricum, era momentul să verific. M-am urcat în
mașină și am plecat în trombă spre gară unde mereu erau câțiva vânzători care aveau cutii întregi cu viermi
pentru pescarii care plecau la pescuit și îi foloseau drept momeală.
Am cumpărat cea mai mare cutie pe care am găsit-o, iar vânzătorul, fericit că a făcut o asemenea
vânzare, mi-a spus:
— Dar știu că aveți de gând să pescuiți, nu glumă, astăzi, domnișoară!
— Da, am zâmbit eu rece. Azi am de gând să pescuiesc un rechin. Cel mai ticălos rechin care există.
Am plecat în trombă spre casa ta, fiindcă îți cunoșteam tabieturile și probabil că, încălzit fiind de mine,
ai sărit peste preludiu, așa că dacă mă grăbeam, te mai găseam încă în somnul recuperator de după dragoste.
Am ajuns destul de repede și am urcat cu pași furișați până în dreptul apartamentului tău. Dinăuntru nu
se auzea niciun zgomot, așa că, ținând cutia cu viermi într-o mână, am deschis ușor cu cealaltă mână ușa
fostului meu altar al iubirii.
Cum mă așteptam, tu dormeai sforăind ușor, așa cum se întâmpla de fiecare dată după ce făceai
dragoste, iar ea, Loredana sau cine o fi fost, o arătare dezgustătoare, plină de mușchi și fără nicio rotunjime
pe ea, dormea, de asemenea.
Am zâmbit. Malefic, dar totuși am zâmbit. Pe urmă, am vărsat conținutul cutiei de viermi la picioarele
voastre și am ieșit neobservată din apartament.
 A durat mai mult decât am crezut până când am auzit urletul tău de groază urmat la scurtă vreme de
țipătul ascuțit al fetei care fusese lângă tine. Se vede treaba că nici ei nu-i plăceau viermii.
După încă câteva minute a sosit și salvarea și m-am amestecat și eu printre privitorii de ocazie.
Frumosul tău chip era schimonosit de o grimasă de groază, ochii ți se roteau necontrolat în orbite, iar din
colțul gurii ți se scurgea un fir de salivă.
M-am îndepărtat împietrită, aducându-mi aminte de vorbele pe care mi le-a spus cândva înțeleptul meu
bunic: Nu enerva niciodată un scriitor, fiindcă te-ar putea transforma într-un personaj din romanele lui și
te-ar putea ucide.
Ei bine, dacă după părerea lui nu este bine să enervezi un scriitor care este doar un mic zeu, stăpân doar
peste viața personajelor lui, cu atât mai periculos este să enervezi o zeiță așa cum sunt eu.