De la lumina ecranelor digitale la lumina lui Hristos.

Modelul Sfântului
Simeon Noul Teolog

Un articol de: Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan C. Teșu - 24 Iul, 2022

Nașterea unui copil într-o familie este dovada iubirii infinite a lui Dumnezeu față de
neamul omenesc, rod al dragostei părinților și binecuvântare pentru lume. Sfântul Ioan
Gură de Aur, rapsodul prin excelență al familiei creștine, consideră că pruncii sau copiii
cu care Dumnezeu ne binecuvântează viața și căminul reprezintă cea mai mare
mângâiere pe care Părintele ceresc a oferit-o oamenilor, ca alinare, după pierderea
nemuririi, pentru ca, prin creșterea și educarea lor înaltă, să își aline golul lăsat în
sufletele lor de ruperea comuniunii cu Dumnezeu, gol umplut, măcar în parte, de copiii
noștri. 

Formarea spirituală a copiilor, consideră același Sfânt Părinte, este o adevărată artă, părinții
asemănându-se nu doar marilor artiști, pictori sau sculptori, care, prin capodoperele lor,
supraviețuiesc timpului și uitării, reprezintă o adevărată demnitate. Și, în același timp, învață
Sfântul Ioan Gură de Aur, educația are o valoare sau o dimensiune soteriologică, în sensul că
prin creșterea unui copil, proporțional cu dragostea și grija pe care le investesc în această
lucrare, părinții pot dobândi iertare de păcatele săvârșite cu voie sau fără de voie și își pot
obține mântuirea.

Sufletul copilului este un diamant în formă pură și, precum o piatră de preț poate fi modelată
mai ușor atunci când a fost scoasă din apa frământată a mării, la fel, părinții, „pescuindu-l” pe
copil din valurile tot mai periculoase ale vieții, trebuie să înceapă actul educării lor de la
vârstele cele mai fragede ale acestora, dându-le, prin învățăturile sădite în adâncul sufletelor
lor, forma frumoasă a unui giuvaier. Asemenea unor artiști iscusiți, părinții sunt chemați să
dăltuiască în sufletele copiilor lor icoana lui Dumnezeu, transformând chipul Lui în
asemănarea cu Părintele Cel din ceruri; să picteze, pe pânza sufletului acestora, virtuțile
creștine, care să îi însoțească, mai târziu, în viață și să le fie repere duhovnicești pe marea
vieții acesteia.

În mod similar, când educația este începută de timpuriu, de la vârstele cele mai fragede ale
copilului, sufletul lui se modelează mai ușor, iar forma primită este mai frumoasă și mai
trainică. Întârzierea oferirii unei educații înalte, uneori doar și cu câteva clipe, face acest
diamant tot mai greu de prelucrat, pierzându-se din strălucirea, din farmecul și din valoarea
lui.

Tinerețea - „de-ar ști!”

Ajunși la vârsta adolescenței, copiii au de înfruntat tot mai numeroase și ademenitoare ispite,
pe care „duhul lumii” le ridică în calea vieții lor curate și înalte. Iar din această perspectivă,
radiografia pe care a făcut-o, „cu durere și cu dragoste”, lumii și sufletului contemporan
Cuviosul Paisie Aghioritul pare mai actuală decât oricând. Potrivit Cuviosului Părinte, trăim
vremuri și ne adâncim în ele, în care patimile pun stăpânire pe lume, începând a fi considerate
ca făcând parte din normalul și firescul vieții. Virtuțile, însă, sunt rușinate și umilite, ignorate
și alungate din lume, la marginea sau periferia acesteia, adică în sufletele puținilor creștini
care le mai iubesc, le prețuiesc, le respectă și le împlinesc, dobândindu-și, astfel, adevărata
împlinire în viața aceasta, o împlinire sufletească și spirituală, infinit superioară aparentelor
plăceri trupești. Iar prin modul înalt în care înțeleg să își trăiască viața, într-o luptă împotriva a
ceea ce este superficial și frivol în plan moral, printr-o luptă încordată împotriva păcatelor și a
patimilor și prin efortul încordat de cultivare a virtuților creștine își agonisesc cununa
mântuirii.

Același Cuvios Paisie Aghioritul considera că, atât în viața monahală, cât și în viața din lume,
un mare vrăjmaș îl constituie „înlesnirile”, faptul că pentru omul zilelor noastre totul este mai
facil, mai ușor de dobândit și, din această cauză, mai greu de păstrat cu bucurie. Într-o lume
consumistă, totul are un preț, o valabilitate, reprezintă o cifră sau un cuantum, nu un fapt sau
un eveniment. Cu sufletul gol de fapte bune, chiar și într-o lume a opulenței materiale, a
confortului pentru trup și a plăcerilor senzuale, tot mai mulți și tot mai des avem sentimentul
zădărniciei, al vidului și al golului existențial. Trăim pe marginea prăpastiei nimicului, în
ciuda afluenței materiale.

Tinerii - viitorul unui neam și speranța sa la nemurire

„Înlesnire”, dar și „ispită”, în termenii Cuviosului Paisie, tehnologia digitală acaparează viața
oamenilor, categoria cea mai expusă dependenței de aceasta constituind-o tinerii.

În viața unui neam, familia reprezintă o stâncă neclintită în fața tuturor încercărilor și
ispitelor, locul calm și cald în care virtuțile sunt întrupate și în care valorile morale devin
realitate. Soț și soție, părinți și copii - toți trebuie să se afle într-o lucrare de zidire
duhovnicească reciprocă. Timpul de calitate petrecut împreună, în discuții existențiale și
sfaturi ziditoare, într-un dialog al iubirii și prețuirii, este mai necesar decât oricând, într-o
lume aflată în permanentă alergare și în care totul se află la un „click distanță”.

Și, din nefericire, categoria cea mai vulnerabilă o reprezintă copiii. În absența părinților, în
lipsa comunicării pline de dragoste și responsabilitate cu aceștia, ei caută răspunsuri pentru
întrebările care îi frământă și le găsesc cel mai adesea între colegi și prieteni, de multe ori la
fel de neexperimentați ca și ei, în anturaje, nu totdeauna cele mai potrivite și mai morale, în
umbra anonimatului din spatele ecranelor, în „albastrul digital”. Nu întâmplător, cyber-
psihologii au constatat faptul că tinerii, neavând psihismul, adică mintea și sufletul deplin
edificate, sunt cei mai vulnerabili și mai predispuși cyber-adicțiilor.

Întrebarea este dacă în fața unor astfel de provocări, multe dintre ele având inserate în ele
elemente ce pot crea ușor dependență, care atrag prin formatul lor infinit, printr-o multitudine
de atracții și provocări, care vizează nu doar timpul și interesul, cu rădăcina trunchiului nostru
cerebral, însăși viața noastră, mai au relevanță învățătura creștină, care vorbește despre
libertatea față de orice formă de adicție, trăirea și răscumpărarea timpului vieții acesteia, din
zorii ei, prin implicarea într-o lucrare duhovnicească înaltă, în care temperanța, înfrânarea,
abstinența constituie elemente esențiale?
Un răspuns edificator îl aflăm în modelul duhovnicesc pe care ni l-a oferit Sfântul Simeon
Noul Teolog, acum un mileniu, răspuns care va reuși să inspire, peste veacuri, sufletele
iubitoare de frumos spiritual și de desăvârșire.

Sfântul Simeon Noul Teolog (949-1022) - model pentru tinerii vremurilor noastre

Prin viața sa duhovnicească, Sfântul Simeon a propovăduit posibilitatea și accesibilitatea

dobândirii mântuirii sau a îndumnezeirii, de către fiecare suflet iubitor de frumos spiritual,
indiferent de vremurile, locul sau contextul în care trăiește. În scrierile sale, el i-a condamnat
pe cei care considerau că poruncile și sfaturile evanghelice au fost rostite sau lăsate de
Mântuitorul Hristos „în vremea aceea” doar pentru contemporanii Săi sau pentru câteva
generații de creștini la care râvna era mare. Sfântul Simeon considera că este greu meșteșug, o
artă, dobândirea mântuirii sufletului, iar eforturile pentru aceasta sunt uneori până la sânge,
dar, indiferent de timp și de loc, ea nu reprezintă doar o frumoasă exprimare a Părinților
îmbunătățiți, ci o realitate concretă a vieții noastre. Nu de un anumit loc sau timp are nevoie
desăvârșirea, ci de suflete dornice să o dobândească și să lupte pentru ea.

Sfântul Simeon Noul Teolog a primit darul vederii luminii dumnezeiești, stare culminantă a
vieții spirituale, la vârsta de 20 de ani. Am putea spune din fragedă tinerețe. Iar de păstrarea
darului primit din dragostea lui Dumnezeu s-a ostenit printr-o viață îmbunătățită, sfântă. În cel
de-al 40-lea Imn al iubirii dumnezeiești, Sfântul Simeon descrie astfel trăirea luminii
dumnezeiești, stare de care s-a bucurat încă de la tinerețe:

„Iarăși îmi luminează lumina, iarăși se arată limpede,

iarăși deschide cerurile, iarăși sfâșie noaptea,

iarăși creează toate, iarăși se arată singură,

iarăși mă scoate afară din toate cele văzute

și mă desparte de toate cele sensibile.

Iarăși Cel ce e mai presus de toate cerurile

și pe Care nimeni dintre oameni nu L-a văzut vreodată,

fără să deschidă cerurile, fără să sfâșie noaptea,

fără să despartă văzduhul, nici să înlăture acoperământul casei,

se află deodată întreg cu mine, nevrednicul,

înăuntrul chiliei mele, înăuntrul minții mele

și în mijlocul inimii mele, o taină înfricoșătoare!

Rămânând toate cum sunt, lumina vine la mine

și mă ridică pe mine dincolo de toate

și fiind eu în mijlocul tuturor celor ce sunt,

mă scoate în afara tuturor.

Nu știu dacă și cu trupul, dar sunt cu adevărat întreg

acolo sus (Efeseni IV, 10), unde nu e decât lumină simplă,

pe care văzând-o, mă fac simplu prin nerăutate”.

Sfântul Simeon Noul Teolog a mărturisit ideea necesității implicării într-un program intens de
viață duhovnicească, având în centrul ei dobândirea Duhului Sfânt, prin „baia lacrimilor”,
adică Taina Pocăinței, har pierdut din cauza nebuniei păcatelor și a patimilor. Călăuză în acest
efort ne este duhovnicul, care Îl reprezintă pe Hristos Însuși, făcut accesibil sufletului uman
printr-un om, asemenea nouă, dar mult mai sporit duhovnicește, care să ne arate și să parcurgă
împreună cu noi dificilul itinerar al mântuirii.

A nu reuși în viața duhovnicească este o durere pentru suflet. A nu lupta pentru aceasta
este însăși moartea lui

Pentru viața sa sfântă, a primit din partea Bisericii apelativul sau „superlativul” de „Noul
Teolog”, nu în sensul că ar fi adus învățături noi și străine cugetului Bisericii, ci pentru faptul
că în vremuri diferite, la un mileniu distanță de timpurile în care Mântuitorul Hristos a
propovăduit „Evanghelia iubirii”, el a arătat că mântuirea, idealul cel mai de preț al creș-
tinului, este realizabilă sau, în exprimarea Sfântului Simeon, putem deveni prin har și lucrare
ceea ce Dumnezeu este prin ființă, adică dumnezei.

Pe de altă parte, tot Sfântul Simeon spunea că acest lucru este cu anevoie de realizat. În
vremurile sale, în care neamurile erau mai reduse numeric și viața spirituală era primejduită
de formalism, el considera că la aceasta ajunge unul dintr-o mie, din zece mii sau poate chiar
dintr-un neam. Dar, cu toate acestea, este un ideal realizabil. Dumnezeu este iubire, considera
Sfântul Simeon, și ca un Părinte bun și iubitor, așteaptă și Se bucură de întoarcerea la
adevăratele sensuri ale vieții a fiecărui fiu risipitor, pentru ca bucuria mântuirii să fie deplină.

Poate chemarea pe care o adresează Biserica prin Sfântul Simeon Noul Teolog generației
„nativilor digitali” este aceea de a închide ochii trupești ecranelor, pentru a deschide ochii
sufletești bogatei lumi spirituale, pe care din cauza puterii cu care se impun imaginea și
sunetul nu mai reușesc să o perceapă în „cămara de taină” a sufletului, în liniștea rugăciunii,
în tăcerea gândurilor și în pacea minții. Îndemnul de a folosi cu măsură din „înlesnirile” pe
care le oferă atractiva și acaparanta lume virtuală, pentru a face loc lecturii și culturii, inclusiv
a celei duhovnicești sau religioase, capabile să modeleze sufletul și să îl înalțe spre valorile și
virtuțile mântuitoare.

A nu ajunge la vederea, trăirea și simțirea luminii dumnezeiești este o grea durere pentru
suflet. Însă a nu dori aceasta este moartea lui. Ca în îndemnul de altădată al Mântuitorului:
„Tinere, ție îți zic, scoală-te!”, Sfântul Simeon ne arată că idealul sfințeniei poate fi întrupat
oricând în istorie, indiferent de rătăcirile sau lepădările vremurilor. Acesta este modelul
deplin, acesta este și sensul vieții, iar cei care îl descoperă ajung, prin încercări și nevoințe, la
țărmul fericirii și în Împărăția lui Dumnezeu. În absența unui asemenea țel și în lipsa
nevoințelor pentru dobândirea lui, viața este un naufragiu prin noaptea păcatelor și prin
furtuna patimilor, o scufundare în grosimea lucrurilor materiale și a plăcerilor efemere care,
într-un final, dau gustul amar al păcatului, sentimentul de greșire a țintei și, astfel,
îndepărtarea continuă de ea, ratare a sensului autentic al vieții - mântuirea în Hristos și prin
Biserică.

Căci tot Sfântul Simeon Noul Teolog ne spune că, dacă retragerea luminii, datorită
nevredniciei, provoacă durere și lacrimi sufletului creștin, celor care nici măcar nu luptă
pentru dobândirea ei, lumina dumnezeiască le este criteriu de judecată.