Titulari de curs: Cătălin CROITORU

Ionuț ROATĂ
e-mail:
c.croitoru@unitbv.ro
Birou: GI 23 ionut.roata@unitbv.ro
 Alegerea materialelor
Cum alegem un material?

Pe baza proprietăților care trebuie să le prezinte (mecanice, termice, chimice, etc.) dictate de domeniul lor
de aplicație

Ex: un mediu coroziv implică utilizarea unor materiale cu rezistență la coroziune ridicată; un mediu cu solicitări
mecanice mari implică utilizarea unui material rezistent la rupere, temperatura ridicată implică alegerea unui
material rezistent termic, etc.

Ținând cont de operațiile tehnologice de la fabricarea acestuia

Ex: dacă un material trebuie prelucrat prin încovoiere atunci trebuie să fie suficient de maleabil ca să nu se
rupă. Pentru acest tip de aplicație nu se pot utiliza materiale casante (de ex. ceramica)

Ținând cont de disponibilitatea materialului, prețul acestuia și costul de fabricație

Ținând cont de considerentele de mediu: să nu polueze, să poată fi reciclat sau să se biodegradeze

ușor la sfârșitul ciclului de viață
 Cablu
Miez de oțel

Acoperire de Cu

Ce tipuri de materiale se pot utiliza pentru o linie de înaltă tensiune?

Sunt necesare mai multe tipuri de materiale:

Pentru transportul efectiv al curentului: material cu conductivitate

electrică ridicată și cu rezistență mecanică suficient de ridicată pentru
a putea să își susțină propria greutate. De asemenea, materialul
trebuie să fie suficient de ductil pentru a putea fi tras în fire.

Structura suport: material cu rezistență mecanică suficient de

ridicată pentru a putea susține întreg ansamblul. Trebuie să fie
suficient de ieftin și rezistent la coroziune

OȚEL CARBON (acoperit prin zincare termică pentru protecție la

coroziune)
Materiale izolatoare ale cablului de transport de structura suport:
materiale cu conductivitate electrică foarte mică (sau rezistivitate
electrică foarte mare), cu alte cuvinte un izolator electric (dielectric)
PORȚELAN (CERAMICĂ)
 Ce materiale se pot utiliza pentru plăcuțele de frână la autovehicule?

 Plăcuțe de frână metalice: durabile, dar uzează repede discul de

Plăcuțele de frână sunt confecționate
dintr-un suport de oțel pe care este
plasat un material care vine în contact
direct cu discul de frână
✓ Cerințe de material: rezistență la
uzură ridicată, aderență cu discul de
frână, conductivitate termică bună,
rezistență la deformare, zgomot
redus
Până în anii 90 plăcuțele de frână se confecționau din plasă sau fibră metalică și azbest (un material
ceramic). Materialul compozit rezultat se numea ferodou.
frână. Produc zgomot foarte mare. Se utilizează doar în aplicații
ferovare sau la mașinile de curse.
 Plăcuțe de frână polimer-ceramice: combinație de diverși polimeri
cu pulbere de sticlă. Nu produc uzura discului de frână dar se
uzează foarte repede.
✓ Plăcuțe de frână metal-ceramice: combinație de argilă sau
porțelan cu fulgi, fire sau plasă metalică (cupru). Sunt performante
însă ceramica nu disipă căldura degajată prin frecare foarte eficient.
Sunt rezistente la uzură.
Ceramicele ca atare sunt prea casante pentru acest tip de aplicație
iar polimerii se topesc/se degradează termic datorită căldurii
degajate la frecare.
Cea mai bună opțiune: compozite metal-ceramice
 Ieftin, rezistență mecanică medie

Ușor, dar puțin rezistent

mecanic; rezistent la impact

Rezistență mecanică și la impact foarte mare

FOARTE SCUMPE!!
Ce material ați alege pentru confecționarea unui cadru de bicicletă ?

✓ Trebuie să identificăm proprietățile optime:

- rezistență mecanică ridicată

- rigiditate medie (nu trebuie să fie casant dar nici prea flexibil)

- să fie ușor

✓ Materialul trebuie să fie ușor disponibil și să fie relativ ieftin

Pentru a identifica mai ușor categoria de materiale optimă pentru un

anumit tip de aplicație se utilizează o serie de diagrame numite
diagrame Ashby
 Ceramice – rigide – NU
Metale și aliaje – otel – relativ greu și rezistent - DA
Materiale cu rezistență mecanică ridicată - fontă – grea -NU
- aliaj Ti – relativ ușor și rezistent –DA
Compozite cu fibre de C sau de sticlă – ușoare și rezistente -DA
Spume: produse polimerice cu densitate mică și porozitate mare
Ceramice – rigide – NU
Metale și aliaje – otel – relativ greu și rezistent - DA
- fontă – grea -NU
- aliaj Ti – relativ ușor și rezistent –DA
Compozite cu fibre de C sau de sticlă – ușoare și rezistente -DA

• Dacă se dorește un cost scăzut al ramei de bicicletă

✓ oțel

• Dacă se dorește o performanță ridicată

✓ compozit cu fibră de carbon

 Din ce se poate confecționa căptușala pentru un
cuptor care încălzește până la 8000C?

Materialele cele mai rezistente la temperaturi

ridicate sunt cele anorganice

Polimerii nu se pot utiliza decât până la 3000C.

Peste această temperatură încep să se
degradeze.Proprietățile lor mecanice scad abrupt
odată cu creșterea temperaturii
Alegere incorectă a tipului de oțel Greșeală de proiectare/control
(rupere fragilă)

RMS Titanic - 14/15 apr. 1912

Nava spațială Columbia- febr. 2003

Nava de război SS Schenectady- ian. 1943

 STRUCTURA MATERIALELOR

La sfârșitul acestui modul de curs ar trebui să cunoașteți:

✓ Nivelele la care se poate defini structura materialelor

✓ Principalele caracteristici ale stărilor de existență a materiei (solid, lichid, gaz)

✓ Tipurile de legături existente în materiale și caracteristicile acestora

✓ Sistemele de cristalizare ale materialelor solide și parametrii de structură ai acestora

 Structura materiei
Nivelul macroscopic
Elemente structurale care pot fi văzute cu ochiul liber

Nivelul microscopic
Aranjamentul asociațiilor de cristale (grăunți) care poate fi
detectat prin microscopie

Nivelul atomic
Aranjamentul atomilor în materiale (aceeași atomi cu
aranjament diferit=>materiale cu proprietăți diferite. Ex: C
există sub formă de grafit și diamant)

Nivelul subatomic
Structura electronică a atomilor ce definește interacțiunea
dintre atomi (legătura atomică)
 Legături dintre atomi (interatomice)
Electronegativitatea este proprietatea unui atom de a atrage electroni, transformându-se în ioni negativi.
Electronegativitatea elementelor (X) este cuprinsă între 0,7 și 4 (după Pauling)
Atomii interacționează în funcție de diferența dintre electronegativitățile acestora. Interacțiunea de atracție
dintre atomi poartă numele de legătură. Legăturile pot fi primare, sau chimice (între atomi) și secundare, sau
fizice (între mai multe molecule).

Pentru două elemente A și B

ΔX= lXA-XBl

Dacă:

ΔX= [0; 1.7]: legătură covalentă

ΔX= (1,7; 3,2]: legătură ionică

Un caz particular de legătură dintre atomii metalelor: legătura metalică

 Proprietățile materialelor cu legatură ionică

✓ Sunt solide în condiții de temperatură și presiune standard. Prezintă puncte de topire și de fierbere foarte
ridicate

Este necesară o energie foarte mare -sub formă de energie termică- pentru a putea contracara atracțiile
electrostatice dintre ioni

✓ În condiții de temperatură și presiune standard sunt izolatori termici și electrici.

În topitură sau în soluție sunt buni conducători de electricitate și de căldură

✓ Prezintă rezistență mecanică medie, sunt casanți (rigizi) și duri

✓ Legăturile ionice se găsesc cu precădere în materialele ceramice.

 Legătura covalentă
Atomii pot să își realizeze o cofigurație electronică stabilă și prin punerea în comun de
electroni. Numele de covalent provine de la ”cooparative sharing of valence electrons”.

Spre deosebire de legătura ionică, legătura covalentă este puternic direcțională

(orientată).

Este o legătură foarte puternică (nu poate fi ruptă cu ușurință).

Se întâlnește în polimeri și unele materiale ceramice

De exemplu, diamantul este un material ceramic alcătuit din C iar atomii sunt
legați prin interacțiuni covalente.

Diamantul, format din legături de tip

covalent, prezintă rezistență
mecanică, duritate ridicată și punct
de topire ridicat (3500 oC)
 Proprietățile materialelor cu legatură covalentă

✓ Pot fi solide, lichide sau gaze în condiții de temperatură și presiune standard

Compusul T topire (0C)

Diamant (C) 3500

Dioxid de siliciu (SiO2) 1670

Cuarț

Compușii covalenți solizi:

✓ În condiții de temperatură și presiune standard sunt izolatori termici și electrici.

✓ Prezintă rezistență mecanică și duritate variată

 Legătura metalică
Cel de-al treilea tip de legătură primară, legătura metalică,
implică punerea în comun de electroni de către atomii
metalelor și este nedirecțională. Electronii de valență sunt
numiți electroni delocalizați și aparțin în egală măsură tuturor
atomilor de metal din rețea.

Electronii delocalizați au o mobilitate foarte mare și sunt

cauza luciului metalic caracteristic, precum și a conductivității
electrice și termice ridicate a metalelor.

Legătura metalică poate fi vazută ca o tranziție între legătura

ionică și cea covalentă.
Cu cea ionică are în comun atracția norului electronic de
către ionii pozitivi de metal din rețea și cu cea covalentă
punerea în comun (delocalizarea) electronilor.
Legătură metalică constând dintr-un gaz (nor)
electronic care înconjoară ionii de metal. Legătura metalică este cea mai slabă dintre legăturile
Electronii de pe ultimul strat (electronii de primare. De aceea metalele sunt mai ductile de ex. decât
valentă) sunt delocalizati, în sensul că aparțin materialele ceramice.
în egală măsură tuturor nucleelor metalice din
structură și se pot mișca liberi în toată rețeaua.
 Proprietățile materialelor cu legatură metalică

✓ Majoritatea sunt solide în condiții de temperatură și presiune standard

✓ Prezintă puncte de fierbere ridicate (legătura metalică este puternică)

✓ Metalele cu electronegativitatea cea mai mică (sodiu, potasiu, magneziu etc.) au puncte de topire relativ
scăzute, rezistență mecanică și duritate mică

✓ Metalele cu electronegativitatea cea mai mare (cele tranziționale: fier, nichel, cobalt, etc.) prezintă puncte de
topire ridicate și rezistență mecanică bună

✓ Sunt bune conducătoare de căldură și electricitate

✓ Prezintă luciu caracteristic (metalic) în tăietură sau lovitură proaspătă

✓ Prezintă rezistență mecanică și la coroziune medie => de aceea metalele în stare pură nu sunt
utilizate pe scară largă (cu excepția ind. electrotehnice) , ci se preferă alierea acestora.
 Interacțiunile secundare

Principalele legături în materiale sunt asigurate de una sau mai multe tipuri de legături primare discutate
anterior. În legăturile primare (de natură chimică) sunt transferați sau puși în comun electroni între atomi.

Sunt posibile și legături dintre atomi sau molecule fără a implica transferul/punerea în comun de electroni.
Aceste legături sunt de regulă slabe la nivel individual, însă cum numărul de atomi/molecule este foarte mare,
per ansamblu tăria lor este însemnată și determină o serie de proprietăți specifice substanțelor care le
posedă.

Acest tip de interacțiune se numește legătură sau interacțiune secundară.

Interacțiunile secundare pot fi de două tipuri:

• Van der Waals

• Legături de hidrogen
 Legătură covalentă, puternică

Legătură secundară, slabă

Legătura van der Waals

este răspunzătoare pentru
punctele de topire scăzute
ale polimerilor și pentru
rezistența mecanică relativ
scăzută a acestora

Reprezentare bidimensională a structurii

polietilenei (polimer)
 Stări de agregare a materiei
Plasmă
✓ Cea mai abundentă stare de
Starea gazoasă agregare a materiei din Univers
✓ Formată din atomi, ioni și particule
✓ Structură caracterizată de dezordine subatomice (electroni, protoni)
maximă
✓ Coeziune scăzută (ocupă tot volumul
pus la dispoziție, sunt compresibile)
✓ Moleculele gazului sunt în continuă

Crește energia
mișcare (agitație termică) Starea lichidă
desublimare

✓ Structură dezordonată (nu au formă și

sublimare

volum propriu)
✓ Prezintă ordine la mică distanță
✓ Sunt incompresibile
Starea solidă
✓ Structură compactă (formă și volum
propriu)
✓ Structură ordonată
✓ Coeziune ridicată (rezistență la Trecerea dintr-o stare de agregare în
deformare și la compresiune) alta se numește tranziție de fază

d d d d2
Material cristalin
(structură ordonată și periodică)
Structura materialelor solide
d3
d1
Materiale solide cristaline
• Atomii se aranjază ordonat în rețele tridimensionale,
periodice, denumite cristale
- metale
• Exemple de materiale cristaline:
- foarte multe mat. ceramice
Material amorf
(structură dezordonată și
Materiale solide amorfe
non-periodică)
• Aranjamentul atomilor nu este periodic și ordonat
• Materialele amorfe se pot forma prin răcirea rapidă a
topiturii substanței respective;
• Moleculele foarte lungi (polimerii) se împachetează în
mod dezordonat (structură de tip ”ghem de spaghete”)
generând structuri predominant amorfe
 Structura materialelor solide cristaline. Aranjamentul
atomilor în cristale
Caracteristica esenţială a cristalelor este distribuţia ordonată periodică, a particulelor din care sunt formate

Distribuţia periodică a elementelor constitutive ale unui cristal se

reprezintă prin reţele de puncte, numite reţele cristaline, punctele fiind
nodurile reţelei
Nodurile rețelei
Unitatea structurală, respectiv grupul de atomi sau ioni cu o anumită
structură proprie, prin a cărui repetare în toate direcțiile rezultă întreg
cristalul, poartă numele de bază sau motivul cristalului.

Reţelele cristaline pot fi caracterizate cu ajutorul celulelor elementare,

Rețeaua cristalină a Cu numite şi celule unitate. Celulele unitate sunt cele mai mici aranjamente
structurale care păstrează forma (geometria) cristalului inițial.

+ Atomi de Cu, plasați în nodurile rețelei cristaline

(colțurile cubului) + în centrul fiecărei fețe a cubului Celula unitate

Rețeaua cristalină a Cu (cub) Baza sau motivul cristalului

 Geometria unei celule unitate
Nomenclatură

Parametri sau constantele de rețea:

α, b și c reprezintă lungimea celulei elementare de-a

lungul axelor X, Y și Z (denumite și axe cristalografice)

α, β șiγ reprezintă unghiurile dintre axele cristalografice

Constantele de rețea nu trebuie să fie egale între ele (≠)

Parametrii a, b și c sunt de regula de ordinul

Angstromilor (10-10 m !)

Parametrii rețelei a, b, și c reprezintă dimensiunile celulei unitate. Parametri rețelei α, β, și γ

repreintă unghiurile dintre axele cristalografice, unde α este unghiul vazut de-a lungul axei a (ex.
unghiul dintre axele b și c).
În funcție de geometria bazei se pot defini 7
sisteme cristalografice.

Sisteme cristalografice:

a. Triclinic
b. Monoclinic
c. Ortorombic
d. Tetragonal
e. Hexagonal
f. Romboedric
g. Cubic

În cadrul celor 7 sisteme cristalografice, atomii

pot ocupa poziții diferite, generând 14 tipuri de
celule elementare sau rețele Bravais.
● atom
(a) Rețea cubică cu (b) Rețea cubică cu fețe (c) Rețea hexagonal compactă (HC)
volum centrat (CVC) centrate(CFC) Atomii sunt plasați în colțurile și
Atomii sunt plasați în Atomii sunt plasați în centrele bazelor. Există un plan
colțurile cubului și colțurile cubului și intermediar de 3 atomi aflat între
în centrul cubului în centrul fețelor cubului cele două baze