Daca una din extremele rastalmacirii menirii artistice a icoanei conduce catreidolatrizarea artei, cealalta pierde sensul estetic

specific si bunul gust, inscriindu-se pe coordonatele kitschului, fenomen specific pervertirii estetice de orice fel. Termenul kitsch, de origine germana, desemnand arta de prost gust sau pseudoarta, este greu traductibil. Dupa unii, el s-ar raporta etimologic la expresia engleza sketch, desemnand improvizatie. Dupa altii, ar fi vorba de "simpla prescurtare a formulei autohtone etwas verkitschen, care, ea insasi, se cere tradusa mai pe larg in etwas biliing losschlagen, adica ceva aproximativ degradat, apt a fi vandut ieftin." Cuvantul este foarte cunoscut in germana vorbita, dar cu sensul modern el a aparut la Munchen, in 1860; Kitschen insemna "a face ceva de mantuiala", iar verkitscen, "a degrada, a poci, a maslui", asadar a vinde cuiva altceva in locul lucrului solicitat. In tara noastra, primul care a tratat problema kitsch-ului a fost Lucian Blaga, in lucrarea Arta si valoare, in care el il desemna ca fiind o structura deplasata, care s-a sustras legii nontransponibilitatii, acea lege care, dupa opinia filosofului roman, "decreteaza ca structurile obiective ale esteticului natural nu pot fi transpuse intocmai in arta fara de a-si pierde aci calitatea lor initiala, si nici invers: structurile obiective ale esteticului artistic nu pot fi transpuse aidoma in natura, fara de a-si pierde aci calitatea lor initiala."' Aceasta abatere constituie o structura "numita paraestetica", (para-kalia), dat fiind faptul ca nu exista nici un termen in limba romana, sau in alta limba, care sa caracterizeze mai bine acest estetic sau frumos deplasat. Germanii recurg la "designarea dezaprobativa prin cuvantul "Kitsch", cand e vorba despre un anume pretins frumos, care unora le produce totusi placere. O traducere a termenului Kitsch e imposibila. Kitsch-ul este insa neindoios unul din cazurile paraesteticului. Se uziteaza cuvantul german in practica zilnica a gustului si in critica artistica... De altfel, cuvantul grecesc, pe care-l propunem (paraesteticul, para-kalia), reda mai bine decat cuvantul german contraventiile la legea nontransponibilitatii." Fenomenul respectiv este indisolubil legat de arta, asa cum neautenticul este legat de autentic. "O farama de kitsch exista in orice fel de arta", spune Broch, fiindca in orice fel de arta exista un minimum de conventionalism, de dorinta de a face pe placul clientului, de care nu este scutit nici un maestru."

Kitsch-ul a patruns in lumea artei, e drept ca pe poarta din dos, dar acum figureaza in dictionare, iar maine poate fi prezent in antologii si chiar in colectii de arta - socotit fiind a fi o forma extravaganta de arta, obisnuita in timpurile actuale. In domeniul artei crestine, de la intentie la realizare, intreaga biserica-locas de cult - zidire, pictura, mobilier, elemente decorative - se doreste a fi integrata universului artistic. Profunzimea semnificatiilor sale cere ca ea sa fie impodobita cat mai frumos cu putinta, ea fiind "mireasa a lui Hristos", raiul pe pamant, spatiu ce potoleste, in parte, nostalgia frumusetii pierdute, dar si spatiul zilei a opta, inchipuind frumuseteaimparatiei cerurilor. De aceea, este un adevar unanim acceptat acela ca biserica trebuie sa fie cat mai frumoasa cu putinta, aspect ce aproape ca nu mai necesita nici o argumentatie. Fiecare isi doreste un locas de cult impodobit astfel incat sa fie icoana vie a tuturor sensurilor simbolice expuse mai sus. Daca parerile sunt unanime cu privire la necesitatea impodobirii locasului de cult, necazurile incep sa apara pe drumul de trecere de la teorie la practica, caci nu toti vad podoaba in acelasi mod. Cu privire la categoria estetica a frumosului, a fost recunoscut faptul ca ea ramane problema cea mai putin clara, cea mai putin rezolvata. Iar daca, teoretic, nu s-a putut afla o definire unanim acceptata a frumosului si a manifestarilor sale, nici in practica lucrurile nu stau mai bine. Fiecare a inteles sa infrumuseteze spatiile in care isi duce traiul cum s-a priceput mai bine. Din pacate, casele au deschis larg usa, lasand sa patrunda produse de un gust artistic mai mult decat indoielnic si, avand in vedere ca biserica este si ea casa Domnului, e de la sine inteles de ce microbul respectivei denaturari a bunului gust nu a ocolit nici sfantul locas, ba, uneori, tocmai aici s-a facut mai remarcat. Daca se poate vorbi despre "o arta kitsch sau mai degraba un kitsch al Artei, care se refera fie la obiecte de arta, in sensul clasic la termenului, fie la un anumit tip de aranjare a acestora intr-un cadru dat si la relatiile dintre ele", atunci spatiile de cult sunt dintre cele mai vulnerabile la acest fenomen, dat fiind caracterul lor sintetic, dar si datorita scopului ce trebuie sa-l indeplineasca si care e socotit, adesea, a scuza mijloacele.

Prin insesi structura si istoricul lor, bisericile sunt un amalgam de stiluri si curente artistice, suprapuse intr-o devalmasie explicabila de curgerea timpului, asemenea obiectelor dintr-un anticariat de lux, o "harababura" adesea pitoreasca, intr-un registru estetic inconfundabil. Intr-un spatiu eclesial, singura care a ramas aproape neschimbata a fost structura arhitecturala. In rest, sculptura in lemn si pictura au putut fi inlocuite, din motive obiective sau nu, in timp ce elementele decorative, candelabrele sau sfesnicele, realizate adesea din metale pretioase, sau numarat printre primele care au luat drumul topitoriilor. In foarte putine cazuri se poate admira un spatiu eclesial unitar, pastrat fara interventii majore; cel mai des sunt intalnite bisericile in care s-a intervenit permanent, prin conservari sau restaurari sui-generis, mai mult sau putin binevenite. Este greu ca mobilierul unei biserici sa ramana acelasi secole sau chiar decenii de-a randul. Pe langa modificarile aduse pieselor existente - reparatii ce cuprind inlocuiri partiale sau chiar totale, lacuiri in alte nuante, poleiri, schimbari ale materialului de tapiterie etc. -, mai pot aparea piese complet noi. O racla cu sfinte moaste, un baldachin sau un ancadrament de icoana sunt obiecte ce pot interveni intr-un spatiu existent, care are deja conturat un profil stilistic aparte. In situatia unor asemenea "implanturi" stilistice, exista cazuri in care se remarca, in primul rand, o lipsa de interes fata de situatia existenta, adica fata de spatiul in care urmeaza sa se integreze noutatile respective. Nu conteaza motivul decorativ existent, nici esenta lemnului sau lacul, amandoua imprimand o anumita cromatica, iar despre luminozitatea locului in care urmeaza sa fie amplasat obiectul, ea este de mult neglijata. Ultimele donatii de icoane, pictate in fel si chip si incadrate dupa cum s-a putut, se adauga si ele aglomerarii stilistice, deja prezente in spatiul eclesial. Atunci cand nu se tine cont de "vecinatatile" stilistice, o asemenea alaturare a unor elemente este intotdeauna riscanta pentru bunul gust, fapt care conduce inevitabil catre esec. Valoarea unei piese poate fi amplificata sau, dimpotriva, minimalizata pana la ridicol, in functie de vecinatatea aleasa, pericolul mai mare aparand atunci cand, in acelasi spatiu, sunt nevoite sa convietuiasca mai multe curente artistice, manifestate in arhitectura, pictura, sculptura etc.

Adesea, picturile prezente in sfantul locas sunt departe nu numai de canoanele iconografice specifice Ortodoxiei, dar si de cele estetice. Adaugiri si alaturari de maniere picturale dintre cele mai diverse imprima un aer ciudat spatiului respectiv. in cazul icoanelor, adesea frapeaza ramele bogat ornamentate, cu volumetria si involburarile decorative specifice barocului, care parca sufoca chipul sfintilor. Un autentic iconostas brancovenesc poate fi infasurat intr-un soi de marama cu iz popular - o panza brodata cu cruciulite la ora de lucru manual -, in timp ce confratele sau dintr-o biserica domneasca si regala - realizat, dupa cum cerea rangul, din marmura, email, alama si Murano, intr-o maniera straina duhului ortodox, dar cu un echilibru si bun gust rar intalnite astazi poate fi "autohtonizat", primind niste mileuri din macrame, cu vazele sau vazisoarele de rigoare, cel mai adesea din plastic, priponite deasupra. "Boala" mileurilor si a stergarelor nu se limiteaza la ornarea iconostasului sau a tamplei, ci invadeaza toata biserica, astfel ca nici cel mai umil obiect nu scapa acestei campanii de cosmetizare, ce doreste mortis impodobirea casei Domnului dupa canoanele decorative specifice interioarelor unor piese de-ale conului Caragiale. Nimeni nu ar avea ceva de obiectat in cazul interioarelor bisericilor taranesti, adica autentic populare, in care stergarele alese cu grija orneaza elementele mai importante, in special icoanele, creionand subtil, dar cu hotarare, drumul de la casa Domnului la casa taraneasca. Numai ca, in cazul unor spatii care nu sunt unitare stilistic, folosirea unor asemenea elemente "populare" - care, cel mai adesea, au pierdut drumul autenticului, esuand in "arta de mahala" nu are rezultatele scontate. In ultimul timp, chiar si sistemul de iluminat a favorizat aparitia a tot felul de culori, cat mai stridente, pestrite si neasortate, "gablonturi de plastic si obiecte luminoase cat mai nepotrivite, inconjurarea icoanelor cu tot felul de beculete cu efecte luminoase, care ne duc cu gandul mai degraba la discoteca decat la locasul de cult, si mai ales lipsa de cultura si de gust dovedita prin aplicarea acestor artificii ieftine si de proasta inspiratie la monumentele istorice, vechi de cateva secole uneori. A aplica o cruce de plastic sau becuri care imita flacara ori beculete multicolore pe o catapeteasma de epoca sau intr-o biserica veche denota o totala lipsa de cultura si gust. O catapeteasma de valoare poate fi iluminata cu reflectoare discret asezate, care sa-i scoata in evidenta valoarea, nu prin becuri, ca la reclamele de Dra-gaica sau balci."

Impresia degajata este aceea a unei lamentabile lipse de discernamant artistic, care ar putea induce gandul vreunei falii permise, intre frumusetea specifica lui Dumnezeu si frumusetea locasului Sau. Lasand la o parte aspectul unitatii stilistice, greu de respectat, in astfel de biserici frapeaza si numarul mare al elementelor decorative prezentate mai sus. Impresia este de expozitie cu produse artizanale, cat mai multe exponate intr-un spatiu cat mai restrans. Dar decorativizarea bisericilor nu se opreste aici. Un servet brodat este oferit de catre fiica sau sotia epitropului, care doreste mortis ca el sa fie pus deasupra capului nu stiu carui sfant, asa, cam pe la mijlocul bisericii; o fata de masa cu "alesaturi" stralucitoare este donata de matusa unuia dintre enoriasii cu dare de mana si larg la inima, care si a plecat mereu urechea la nevoile financiare ale bisericii, astfel ca respectiva cusatura trebuie sa ajunga musai pe masa sfantului altar. Vaze, vazisoare, cosuri ori ghivece, tablouri cu teme religioase sau chiar statuete, goblenuri sau tapiserii - mosteniri de familie -, cruci si crucifixe, medalioane si alte asemenea produse religioase - din ipsos -, pendule sau ceasuri "bratara" sunt ingramadite in spatiul, deja sufocat, al bisericii. Pe de alta parte, necunoasterea sau nerecunoasterea faptului ca, in pictarea unei icoane, evlavia suplineste talentul poate conduce la situatia in care un enorias sau, mai rar, vreun preot, cumsecade si la locul lui in parohie, incepe sa picteze icoane, neavand nici cea mai mica tangenta cu sfera esteticului. Picturile lui se adreseaza numai enoriasilor respectivi, iar evlavia si faima sa de traitor autentic "gireaza" si estetic opera picturala. Tot asa, capacitatile miraculoase de care se zvoneste ca ar suferi unii preoti conduc la stocarea in biserici a unui numar impresionant de obiecte apartinand celor ce se doresc a fi vindecati: "am vazut candva intr-un altar, la o parohie al carei preot trecea drept mare "tamaduitor", rafturi ca in magazin, in care erau insirate toate aceste obiecte si m -am intrebat ce ar fi zis Mantuitorul daca ne-ar fi vazut si daca nu ne-ar fi apostrofat ca am transformat casa lui Dumnezeu in casa de negot." Astfel, in incaperea sfantului altar pot fi intalnite obiecte de lenjerie intima, posete, genti sau portmonee. Intr-o asemenea invalmaseala cu nazuinte pseudotamaduitoare, cu greu s-ar mai

putea gasi vreo corespondenta intre respectivul altar si Ierusalimul ceresc, a carui icoana ar trebui sa fie. Este drept ca sufocarea spatiului eclesial cu fel de fel de obiecte, care mai de care mai nepotrivite, isi gaseste o justificare si in nevoia fireasca si extrem de laudabila de a aduce prinos de recunostinta pentru binefacerile primite. Dintotdeauna crestinul a simtit nevoia sa multumeasca in momentul in care rugile i-au fost ascultate, si asa au fost impodobite ori reparate locasurile de cult sau au aparut noi ctitorii. Cea mai la indemana era insa ofranda de mici dimensiuni, dar nu mai putin valoroasa, aparand ceea ce se cheama ex-voto. Numai ca lipsa unei selectii a acestor donatii poate crea situatii cel putin ciudate, cum ar fi unele icoane ce poarta in partea lor inferioara siruri de lantisoare, inele, chiar ceasuri si bratari, a caror luxurianta bogatie contrasteaza cu sobrietatea specifica chipului sfinteniei. In acest context, recunostinta paraseste sfera bunului gust artistic, dar isi camufleaza aceasta lipsa, suprapunandu-se peste un mod de manifestare specific crestin, milostenia, si se ascunde in umbra acesteia, justificandu-si goliciunea estetica prin surplusul de religiozitate. Dupa spusa Sfantului Apostol Pavel, darurile sunt impartite fiecaruia in chip diferentiat, dar prezenta unuia nu semnifica automat si prezenta celorlalte. Nimeni nu s-ar gandi sa condamne impulsurile generoase care i-au animat pe donatori, numai ca darul milosteniei nu poate justifica, sub nici o forma, lipsa bunului-simt artistic. Daca elanul "cosmetic" nu este stavilit cum trebuie, el nu se fereste sa inunde pana si spatiul sacru al locasului de cult, sfantul altar, sfanta masa, chiar si chivotul sfant. Din dorinta de a multumi sau de a obtine vreo binecuvantare asupra obiectelor de tot felul, pot fi intalnite situatii in care chivotul ajunge sa fie purtatorul a tot soiul de podoabe femeiesti - lantisoare, cruciulite, verighete, inele, rozarii -, fapt ce poate fi catalogat drept o adevarata impietate, chiar "profanare sau sacrilegiu". O alta prezenta agresiva a kitsch-ului apare in cadrul spatiilor de pelerinaj, in care turismul si comertul se cufunda in baia evlaviei, dar fara a renunta la naravurile comerciale. In asemenea conditii, obiec-tul-suvenir, antidotul uitarii, specific turismului, isi face aparitia aici sub forma suvenirului religios. Din pacate, forma sa de manifestare nu difera substantial de cea a confratelui sau turistic. Sunt preferate obiectele de mici dimensiuni, care pot fi purtate permanent, in scopul feririi de fortele malefice. in privinta formelor de manifestare ale

"turismului religios", imaginatia nu pare sa aiba bariere, fiind extrem de inventiva in a "inzestra" cu chipurile sfintilor cele mai diverse obiecte. In acest sens, a fost alcatuita chiar o lista a produselor kitsch - de catre Consiliul municipal al orasului Oberammergau, oras invadat de suveniruri si produse de artizanat religios -, lista, in care figureaza, printre altele: "1) realizarile de proasta calitate, lipsite de talent si de grija in executie, din orice material, care nu au nimic comun cu lucrarile autentice de arta populara, din domeniul picturii si al sculpturii; 2) transpunerile unui sentiment religios intr-un obiect cu destinatie profana, ca de exemplu jucariile cu Crucea Patimilor pe rotile, batistele si cravatele ornamentate cu chipul Fecioarei, precum si alte simboluri religioase deturnate de la scopurile lor, Cristi care fac cu ochiul etc." Occidentul insusi a fost silit sa recunoasca faptul ca existenta multor picturi si sculpturi valoroase consacrate lui Hristos nu a impiedicat aparitia, in ultimul secol, a unei arte de cea mai proasta calitate. Ca atare, "o banala marfa religioasa cu caracter comercial a dat nastere acestor reprezentari de gang ale lui Hristos, oferite atat de des ca arta. Sentimentul religios a facut ca, din pacate, multi oameni si chiar clerici sa nu dezaprobe aceasta injosire a artei." Fapt care nu a rezolvat situatia, ce tine si de o anumita latura comerciala. Nici in lumea ortodoxa lucrurile nu stau mai bine. Intre pelerinaj si turism drumul pare a fi extrem de scurt. Nevoia de pelerinaj a oricarui om a fost remarcata de catre cei care scot bani si din piatra seaca, deturnand-o "rapid catre turism, asa incat la Fatima sau la Ierusalim, de exemplu, sacrul se vinde si se cumpara cu nerusinare. In Tara Sfanta poti inchiria o cruce si o cununa cu spini si te poti fotografia purtandu-le, sau poti cumpara o ilustrata in care lisus iti face cu ochiul, fara ca vreun turist sa se scandalizeze! Exista chiar si salamuri cu chipul Mantuitorului pe eticheta, dupa cum poti cumpara si sticlute cu lacrimile Maicii Domnului sau bucati generoase din lemnul Sfintei Cruci! Ai nevoie de multa tarie sufleteasca pentru a ramane pelerin in Tara Sfanta, fara a te transforma in turist sau in altceva. Occidentul vinde si cumpara orice, in timp ce Rasaritul crestin pare a pastra inca duhul autentic al sfinteniei anumitor locuri, locasuri sau persoane. In manastirile si sihastriile romanesti, bunaoara, calugaria exista inca in mod real, chiar daca uneori calugarii sunt suspect de necunoscatori intr-ale teologiei, dar mai priceputi ca babele in diferite pseudocanoane si pseudorugaciuni alcatuite dupa formule numai de ei stiute."

Se stie ca una din "bolile" fenomenului kitsch este minciuna. Realizarea respectiva este un substitut al adevaratului produs, un fals ce se manifesta in varii forme. Una dintre ele este surogatul, ce se defineste intotdeauna drept "produs, realizat la scara industriala, menit a inlocui, pe piata, un bun de larg consum cautat, fara a poseda totusi calitatile acestuia. Cand produsul autentic lipseste sau este foarte rar, ti se ofera - iar cateodata esti nevoit sa accepti constient, in lipsa de ceea ce te intereseaza - surogatul." Aparitia surogatului a fost favorizata de dezvoltarea industriei, care permite si nuantarea mijloacelor de reproducere in masa, astfel ca, in secolele al XlX-lea, dar mai ales al XX-lea, infloresc indeosebi "doua tipuri de surogat estetic: copia sau reproducerea, la dimensiuni reduse, a unei sculpturi sau a unei picturi cunoscute, bunaoara, si produsul ce "aduce a opera de arta" in general." Comertul cu bibelouri, produse ale artei populare, dar mai ales "suveniruri" este nelipsit, integrat de mult, in mod special, in industria turismului. In privinta copiilor sau a reproducerilor ar trebui precizat faptul ca, atata timp cat ele nu-si depasesc statutul de "inlocuitor" al realului obiect, nefiind tratate ca opere de arta autentica, "nu intra in categoria surogatelor, ci raman accesorii autentice ale informatiei culturale, necesare oricarui om instruit." In acest context, o problema o constituie reproducerile dupa icoane celebre, realizate prin mijloace tehnice din ce in ce mai performante, al caror rezultat doreste sa imite cat mai fidel icoana respectiva - daca se poate, si cu invechirea survenita in timp. Personal, nu consider reproducerile pe hartie ca fiind kitsch-uri -desi teologii rusi se declara impotriva lor - si consider ca este preferabil un xerox sau orice fel de alta copie dupa o icoana autentica unei picturi ce desfide orice canoane iconografice si estetice. In general, cand un lucru este greu de obtinut sau extrem de scump, fiind astfel inaccesibil celor multi, se pune, firesc, problema gasirii unui inlocuitor, "mai lesne procurabil, posedand calitati asemanatoare, cel putin la prima vedere." Intr-un interviu, regretatul pictor Horia Bernea a fost intrebat cum vede "icoana de azi, icoana-kitsch, de care sunt invadate consignatiile, chiar si bisericile? Nu ma refer la realizarea artistica, dar poate fi un xerox o icoana?' -"Da, dar depinde dupa ce a fost facut xerox-ul. Duhul se transmite pe diferite cai, pe cele mai neasteptate. Kitsch-ul iese din neadecvare.

Practic, kitsch-ul nu este o lipsa de gust; de unde apare lipsa de gust, brusc, o data cu perioada de industrializare? Pana atunci lumea avea gust si dupa aceea nu mai are?" La o citire superficiala s-ar parea ca pictorul ar fi avocatul fenomenului kitsch iconografic, dar de fapt el ia apararea fenomenului industrializarii, manifestat acum si in cadrul artei iconografice. Nu este solutia cea mai fericita, si nici recomandata, dar, pentru foarte multi, reprezinta o cale de a avea macar chipul unui chip pictat in maniera traditionala ortodoxa. Arhitectura, pictura si sculptura cauta, fiecare prin mijloacele de exprimare specifice, sa materializeze intr-o formula ideala categoria estetica a frumosului. Un univers al frumosului, menit sa participe la rugaciunea ce se inalta in acel loc. Biserica nu este doar invelisul constructiv menit sa adaposteasca slujbele, ci, prin intreaga sa alcatuire, ea participa - sau ar trebui sa o faca - la cultul divin ce se desfasoara acolo. Aceasta este finalitatea artei eclesiale, dar care este adesea rastalmacita. Kitsch-ul "infrumuseteaza" realitatea, ""poetizeaza" in aparenta proza vietii si de fapt "prozaizeaza" poezia ei autentica. Kitsch-ul toceste conflictele, suprima calea inlaturarii lor, "alina" dureri fara a le descoperi cauza, acopera rusinat rani ce s-ar cuveni vindecate. Si este cu atat mai rau cu cat face toate acestea cu "bunavointa" si cu "duiosie". "Pseudofrumusetea etalata nu are cum sa ostoiasca setea dupa frumosul autentic. Ramane mereu vie si nepotolita dorinta de a vedea, partial si dupa puterea fiecaruia, frumusetea zilei a opta. Intre nazuinta catre frumosul artistic, specifica naturii umane, si dorul dupa frumusetea cea dintai, exista o intrepatrundere mult mai trainica decat ar putea parea la prima vedere. De fapt, nu se poate opera o separare intre frumosul artistic si cel spiritual. Drumul catre imparatia cerurilor trece intotdeauna numai prin biserica, icoana vie a frumusetilor celor nevazute. Nu exista decat o cale catre ele, iar aceasta nu trece niciodata prin "imparatia kitsch-ului"

Altceva despre kitsch Aglomerari de obiecte religioase, de stiluri diferite, "Hristos a Inviat!" cu beculete multicolore pe fatade-le bisericilor, carpete si covoare sau prosoape cu motive biblice. Am gasit kitsch in bisericile de cartier, dar si pe masa unui consilier de la Patriarhie. In cartier, flori de plastic, cruciulite colorate, icoane cu beculete. La Patriarhie, o vaza cu un sfant. Clericii spun ca figura lui Iisus pe diverse obiecte creeaza o stare sufleteasca pozitiva, dar sunt de parere ca n-ar trebui sa o atarnam la sireturi. Intr-o casa din satul George Cosbuc, Bistrita-Nasaud, am intalnit o taranca laudandu-si covorul persan cu "Cina cea de taina", atarnat pe perete: "Nu-i asa, dom primar, ca ceva mai frumos n-ati mai vazut?". Frumoase par unora si vazele cu chipul lui Iisus, brelocu-rileicoane, cruciulitele fosforescente. Bisericile de lemn, in stil maramuresean, din Bu curesti. Florile de plastic prafuite de la icoane, in locul celor proaspete si placut mirositoare. Bisericile pe care, noaptea, beculete aprinse scriu "La multi ani" sau "Hristos a inviat", dupa caz. Ingramadirea de icoane de hartie, lemn, plastic la peretele dinspre est. Aranjamentele halucinante care transforma rugaciunea in urmarire curioasa a culorilor si figurilor schimbatoare, cand nu te mai gandesti la Dumnezeu, ci la maiestria chinezului care a inventat icoana cu doua fete. PRACTIC VS SPIRITUAL. Preotul profesor doctor Florin Serbanescu, consilier patriarhal in sectorul "Patrimoniul cultural national bisericesc", admite ca "problema kitschului in arta bisericeasca este una de actualitate". In opinia lui, cauza e oferta mare de pe piata. Cei care vand obiecte facute de ei sau aduse din Grecia, Rusia sau China au totusi nevoie de autorizatii de la Episcopii. "In vechime, icoanele pe sticla, care ar putea parea kitsch, au aparut ca raspuns la dorinta credinciosilor, mai ales a celor din spatiul transilvan, de a avea niste icoane in casa la care sa aiba mai usor acces din punct de vedere financiar. Acelasi lucru se intampla si acum; sunt oameni care nu au posibilitatea sa-si cumpere icoane pictate pe lemn, si-atunci noi nu putem sa contravenim prin niste rigori excesive dorintei omului de a se apropia de Dumnezeu", spune consilierul. "El prefera sa nu observe ca acestea nu sunt obiecte de cult, ci obiecte practice, si crede ca chipul lui Iisus pe vaze si brelocuri ar trebui sa ne induca "ideea omniprezentei lui Iisus". "Si eu la cheile de la masina am o cruce, iar pe bord am fixate niste iconite. Domnule, da, sunt kitschuri, dar toate lucrurile astea ar trebui sa ne aduca intr-o stare de liniste interioara chiar in momentul in care mergem cu masina." Locu in care punem l obiectul cu chipul sfintit e important. "Sa nu ajungem sa le atarnam la sireturile de la pantofi!" ICOANA BIZANTINA. Aglomerarea de obiecte religioase frizeaza si ea, uneori, kitschul. Dupa modelul din biserica, omul isi pune si el acasa sfintii laolalta. Consilierul marturiseste ca si el are acasa un perete numai cu icoane, dar care respecta regulile muzeografiei bisericesti: nu se pun icoane cu sfinti deasupra icoanelor care reprezinta Divinitatea decat in cazul unei dispuneri circulare. Tehnicile foarte diverse de reproducere pe orice fel de material sunt si ele vinovate pentru kitschul religios. In locul acestora am putea sa cumparam, cu acelasi pret, reproduceri de icoane matritate, model grecesc, pur neo-bizantin, daca nu avem acces la icoanele pictate pe lemn, mai scumpe. Preotul Serbanescu explica: "Pictura bizantina si neobizantina e o pictura

bi-dimensionala, care se situeaza la jumatatea drumului intre imanent si transcendent. Aici nu avem de-a face cu un model foarte fin, nu se subliniaza in primul rand carnalul. Pictura traditionala bizantina este un cod. Nu perspectiva realista e importanta, ci bogatia de idei." EXCES DE "MASURA". Ioan Achitenie, lector la catedra de arta murala a Universitatii Nationale de Arta si pictor autorizat de biserici, spune ca aceasta pseudo-arta, prezenta mai ales in bisericile de cartier, e un efect al materialelor folosite - pe principiul ieftin si stralucitor, dar si al celor care executa pictura - mesteri care "nu cunosc bine lucrurile si apeleaza la formule care nu le acopera lipsa de profunzime". El vorbeste de un "kitsch cu parfum", promovat de preotii care "vor sa faca ceva frumos in biserica, si aduna si pun beculete ca la circ", fac sfintilor aureole din cioburi de sticla sau poarta vesminte exagerat de impodobite, tocmai in ideea de a aduna mai multi enoriasi. Reprezentantul Patriarhiei spune ca nu e vorba de o fala fara rost, ci de o cinstire a lui Dumnezeu prin intermediul hainelor preotesti, descendente din costumul imperial bizantin. Aparent, educarea credinciosilor de catre preoti, care ar trebui sa-i indrepte spre icoanele care pastreaza elementele traditionale, ar fi o solutie de a subtia kitschul. In spusele parintelui Serbanescu, laitmotivul e cuvantul "masura", pe care i-e greu sa-l defineasca fara sa recurga la exemple. In final admite ca o triere mai atenta a obiectelor religioase care apar pe piata ne-ar feri ochii de multe lucruri bogat ornamentate, dar care n-au nimic in comun cu o traire spirituala autentica. Imagini pseudoicoane Mihai Dinu, profesor universitar, autor al unor lucrari in domeniul teoriei comunicarii,ne-a explicat pericolul ascuns in obiectele religioase kitsch: "Icoanele care se vand pe strada sunt ceea ce se cheama in Franta "images depinal". Epinal este o localitate celebra pentru picturile religioase dulcege, sfinte in extaz, reprezentari ale Cinei de taina cu apostoli inlacrimati. Ce e rau in asta de fapt? Daca am compara o fresca bizantina sau o icoana veche cu asemenea pseudo-icoana care se vinde prin targuri, constatam lucrul urmator: nu executia este neaparat cea care face un kitsch din produsul respectiv." IMPODOBIRE EXCESIVA. Unii deriva cuvantul "kitsch" din englezul "sketch" - "schita"; daca kitschul ar fi o schita, ar trebui sa fie foarte simplificat, putin cizelat, mai mult o sugerare a unei imagini. Dimpotriva, el este incarcat si este foarte bibilit. Obiectele kitsch sunt lucrate in detaliu si ceea ce le lipseste nu se afla atat la nivelul formei, cat la nivelul continutului. Obiectul kitsch este vid ca mesaj. E un fel de triumf al formei, o forma care nu este gandita in functie de un anumit continut. Obiectele kitsch sunt insa lucrate in detaliu; ceea ce le lipseste este continutul. "Continutul, daca ne referim la icoane, este complex, teologic, exista acolo niste intelesuri profunde, religioase, in timp ce continutul acestor "images depinal" e o dulcegarie sentimentalista, dar fara un substrat mai adanc. Si lucrul asta il simte privitorul educat. Isi da seama nu neaparat ca figurile de acolo nu sunt bine pictate, pentru ca ele sunt in general corect reprezentate. Dar isi da seama ca in spatele lor nu se afla nimic, ca privirile sunt goale, ca nu exista un adanc al fiintei in acele imagini", spune profesorul Dinu. BISERICI DE LEMN

Pictorul Achitenie considera ca si bisericile de lemn din Bucuresti sunt kitsch, pentru ca sunt scoase din context. In replica, preotul Serbanescu invoca argumentul pretului - lemnul este un material mai ieftin. "In arta noastra bisericeasca a existat o legatura intre diferitele tinuturi bisericesti; nu inventam noi acum lucrurile. Dar si aici nu trebuie sa exagerezi. Arta brancoveneasca a ajuns si in Transilvania. Forma Mitropoliei din Timisoara aminteste de arhitectura munteneasca, de Mitropolia din Targoviste. Aceasta e o expresie a unitatii pamantului romanesc."

Icoana, intre o forma de arta cu semnificatii profunde si un obiect pseudo -artistic

In epoca bizantina, icoanele erau considerate daruri pretioase, deoarece se presupunea ca aduc noroc si sanatate in casa in care intra. In traditia ortodoxa, icoana constituie pentru credincios un mijloc de a cunoaste pe Dumnezeu si de a se uni cu El, dupa cum spunea Leonide Ouspensky, in cartea sa Teologia icoanei in Biserica Ortodoxa Rusa. Aceasta pictura religioasa face parte din liturghia inchinata divinitatii, ea este o cale de cunoastere si de unire cu Dumnezeu. Intreaga Biserica, arhitectura, frescele si mozaicurile sale reprezinta in spatiu ceea ce momentele liturgice reprezinta in timp: anticiparea imparatiei, participarea la Prezenta divina. In celebrarea lui Dumnezeu, cuvantul si imaginea formeaza un intreg din care razbat sensul si semnificatia vie a Scripturii. La fel ca in alte segmente ale artei, si in iconografie se poate vorbi de kitsch. Acesta poate fi observat cu usurinta daca ochiul celui care cumpara are un minim de educatie in ceea ce priveste cultul icoanelor si al pictarii lor. Obiectelor kitsch, desi par atent lucrate in detaliu, le lipseste continutul. Kitschul are forma, dar nu si continut Intalnim kitschul la tot pasul, pe toate strazile. Pentru a picta o icoana, trebuie respectate anumite legi, canoane pe care nu oricine le cunoaste. Trebuie cunoscute foarte bine legile cultului crestin. Exista un intreg manual de hermeneutica destinat pictorului de icoane. Deci acestea nu se picteaza oricum, de catre oricine. In vremuri stravechi, icoanele erau pictate numai de calugari, care inainte faceau o canonizare, aveau o viata mo nahala si tineau post inainte de a se apuca de lucru. Acum, in multe cazuri, icoana a devenit un obiect de comert, a mentionat preotul Vasile Oltean. Icoana nu este un tablou, ci traducerea in imagine a misterului divin. Exista multi iubitori ai icoanelor si, in general, ai artei religioase, dar mesajul lor spiritual rareori este inteles pe deplin. Intr-o icoana, materia, suprafetele, desenul, obiectul si semnificatia devin conditii de contemplare. Pictarea icoanelor este o forma de arta care imbina aceste elemente intr-un tot unitar, cu semnificatii profunde. Astazi, printre cruciulite colorate si flori de plastic, gasim asa - zise icoane cu beculete sau fundite, copii xerox ale sfintilor, inramate in plasticuri aurite. Nu asa ar trebui inteleasa o icoana! Oamenii cumpara fara sa cunoasca multe lucruri despre maiestria si legile realizarii unei astfel de picturi religioase. Ar trebui sa existe o educatie in acest sens, iar Biserica si preotul au aici un rol foarte important, indreptand credinciosii catre icoanele care pastreaza elementele traditionale, adauga preotul. Obiectul kitsch este constituit fie din realizari de slaba calitate artistica, lipsite de talent - o serie de suvenire artizanale sau industriale, care pot fi gasite chiar si in jurul lacasurilor de cult, iconite pirogravate, candele executate prin traforaj si chiar brelocuri sub forma de cruce, carti postale cu sfinti care fac cu ochiul etc. Icoanele sunt un ospat duhovnicesc Luminatorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tau curat, tot trupul tau va fi luminat (Matei 6,22), astfel isi incepe Camelia Toma discursul despre arta pictarii icoanelor. Crestinul ortodox, care priveste si venereaza cu credinta sfintele icoane, in simplitatea inimii se umple de o lumina binecuvantata, deoarece icoanele sunt pline de lumina lui Hristos. De aceea, noi, privind icoanele cand stam la rugaciune, simtim ca ne aflam in prezenta persoanelor zugravite in ele. Omul lumesc percepe in aceste obiecte de cult culorile, formele, arta, cultura, poate aprecia abilitatea artistica a iconarului si va plati un pret pentru atmosfera sau starea pe care icoana o creeaza, insa, dimensiunea interioara, ascunsa, ii scapa. Sfintele icoane sunt

pentru crestini un ospat duhovnicesc. Cat despre kitsch, el nu poate starni decat repulsie atat pentru credincios, cat si pentru omul lumesc, explica Camelia Toma, pictor de icoane si biserici. Conform definitiei date de dictionarul de arta, kitschul denumeste obiectele pseudoartistice, caracterizate prin lipsa sau mimarea emotiei autentice, prin idilism si exotism ieftin, prin recursul la trucuri si substituiri tehnice, la asocieri de materii stridente, care iau ochii, straine de bunul simt.