Caracterizarea personajului Ghiță din „Moara cu noroc”

Scriitor afirmat la sfârșitul secolului al XIX-lea, Ioan Slavici este

unul dintre adepții realismului clasic, reflectând în scrierile sale mai ales
lumea satului transilvănean, un univers dominat de norme patriarhale în
care echilibrul este asigurat de elemente de tradiție.
„Moara cu noroc” este o nuvelă realistă de factură psihologică.
Publicată în 1881 în volumul „Novele din popor”, „Moara cu noroc”
devine una dintre scrierile reprezentative pentru viziunea lui Ioan Slavici
asupra vieții, în general, și asupra lumii satului, în particular, alături de
„Popa Tanda”, „La crucea din sat”, „Gura satului” etc.
Este o nuvelă psihologică prin: conflict interior, tematică
modalitățile de caracterizare ale personajului și de investigare
psihologică (autoanaliza, monologul interior de factură tradițională și
acela realizat în stil indirect-liber, scene dialogate, notații ale gesticii, ale
mimicii, ale tonului vocii). În nuvela psihologică, accentul cade asupra
complexității personajului, asupra transformărilor interioare ale
conștiinței sale, dar și asupra stărilor sufletești trăite de acestea.
Ioan Slavici își construiește subiectele și personajele pornind de la
teze morale și principii etice ferme, aflate la baza societăților
tradiționale. Teza morală de la care pornește Slavici este formulată în
cuvintele bătrânei din incipitul nuvelei și se referă la raportul dintre
bogăție și fericire: „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci dacă e
vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit.” Afirmația
bătrânei, simbol al înțelepciunii, concentrează viziunea despre lume a
autorului ardelean. Dacă sărăcia este asociată fericirii, bogăția este
percepută drept o posibilă sursă de nefericire, dintr-o perspectivă
tradițională, generată de o mentalitate conservatoare.
Tema familiei este una dintre cele mai prolifice din literatură,
permițând surprinderea unui complex proces de interrelaționări umane.
Nuvela abordează tema familiei tradiționale pe care o subsumează temei
destinului, plasând-o sub semnul dramei comunicării.
Ca nuvelă psihologică, „Moara cu noroc” urmărește manifestările
unor conflicte exterioare, respectiv planul conștiinței personajelor.
 Tema nuvelei poate fi privită dintr-o triplă perspectivă: perspectiva
socială ilustrează încercarea lui Ghiță de a-și schimba statutul social (din
cizmar vrea să devină cârciumar), asigurând familiei sale un trai
îndestulat; perspectiva moralizatoare accentuează efectele nefaste ale
dorinței de a avea bani, ale setei de înavuțire; perspectiva psihologică
prezintă conflictul interior trăit de către personajul Ghiță care, dornic de
prosperitate economică, își pierde treptat încrederea în sine, traversând
un amplu proces de dezumanizare sub imperiul banului atotputernic.
Nuvela are un ritm epic neomogen, prin modificări ale timpului
povestirii, acțiunea desfășurându-se prin continue acumulări și izbucniri
de tensiune epică. Întâmplările din narațiunea realistă sunt relatate la
persoana a III-a, din perspectiva unui narator omniscient și omniprezent,
prin viziunea „dindărăt”, focalizare zero. Interferența dintre planul
naratorului și cel al personajelor se realizează prin utilizarea stilului
indirect-liber. Înlănțuite temporal, faptele sunt credibile, verosimile,
oferind iluzia realității.
Pe lângă perspectiva obiectivă a naratorului, intervine tehnica
punctului de vedere în intervențiile simetrice ale bătrânei din incipitul și
din finalul nuvelei. În cuvintele acesteia se ascunde însă vocea
auctorială, iar intenția moralizatoare este pusă astfel sub masca
obiectivității.
Titlul nuvelei este unul ironic, norocul așteptat dovedindu-se a fi
nenoroc, din cauza abordării greșite a destinului. Substantivul „moară”
capătă conotații simbolice, sugerând un topos al degradării morale,
spirituale, o coborâre într-un Infern al patimilor omenești, întrucât
drumul spre oraș devine unul al pierzaniei, moara „măcinând” destinele
umane aflate la răscruce.
Ghiță, protagonistul nuvelei, este un personaj complex, tragic, care
străbate traseul unei dezumanizări graduale. El se supune unui destin
nefavorabil, fatalității, vina sa existențială raportându-se la neputința de
a înfăptui ceea ce-și dorește cu ardoare.
Ghiță este nevoit să aleagă între două situații nefavorabile: fie să
devină bogat, dar corupt, prin intermediul infractorului Lică, fie să
renunțe la han și să rămână sărac. Confruntarea dorinței și a necesității
provoacă drama existențială a protagonistului.
 Depersonalizarea lui Ghiță urmează liniile unei psihologii abisale,
amănunțit relevate, protagonistul îndepărtându-se treptat de Ana, de
întreaga familie, va tăinui crimele Sămădăului, devenindu-i astfel
complice, și naufragiind, în cele din urmă, în patima câștigării banului.
Rolul lui Lică, personaj malefic, chiar mefistofelic, emanație a locurilor
rele pe care le domină, este acela de a arăta iminența catastrofei.
Ghiță este un personaj „rotund”, evoluând de la tipicitate, sub
determinare socială (cârciumarul dornic de avere), la individualizare,
sub determinare psihologică și morală.
Ghiță oscilează între două ipostaze antitetice: angelică (ancorat în
valorile familiale, iubirea, „liniștea colibei”) și demonică („bogăția”,
atracția malefică a banilor), demonstrându-și slăbiciunea caracterială în
fața tentațiilor și sfârșind tragic.
Lică rămâne egal cu sine, „un om rău și primejdios”, în schimb,
Ana suferă transformări interioare care îi oferă scriitorului posibilitatea
unei fine analize a psihologiei feminine.