MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE

UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” DIN ALBA IULIA

FACULTATEA DE ISTORIE ȘI FILOLOGIE
MASTER IDENTITĂȚI REGIONALE ÎN EUROPA CENTRAL-RĂSĂRITEANĂ

SISTEMATIZAREA CENTRULUI VECHI AL ORAȘULUI ALBA IULIA

ÎN PERIOADA 1968-1988

COORDONATOR:
LECT. UNIV. DR. DANIEL DUMITRAN
MASTERAND:

ZOTA DANIEL NICOLAE

SISTEMATIZAREA CENTRULUI VECHI AL ORAȘULUI ALBA IULIA ÎN PERIOADA

1968-1988

I. Argument și perspective bibliografice asupra problemei sistematizării

teritoriale în România
comunistă.
II. Sistematizarea din România în timpul regimului comunist: teorie și practică în
perioada 1948-1987.
1. Definirea sistematizării ca proces de dezvoltare teritorială de către arhitecții
și istoricii din
perioada 1957-1987.
2. Exemple de sistematizare în timpul conducerii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și
Nicolae
Ceaușescu. Între stalinism și național-comunism.
III. Sistematizarea Centrului Vechi al orașului Alba Iulia în perioada 1968-1988
1. Planuri și proiecte de sistematizare ale Orașului Vechi între anii 1968-1979.
2. Exproprieri și demolări. Planuri de sistematizare ale Orașului de Jos din
perioada 1984-
1986.
3. Planuri de sistematizare ale Orașului Vechi în perioada 1986-1988. Distrugeri și
remodelări.
IV. Concluzii
V. Bibliografie
I. ARGUMENT ȘI PERSPECTIVE BIBLIOGRAFICE ASUPRA PROBLEMEI SISTEMATIZĂRII
TERITORIALE ÎN ROMÂNIA COMUNISTĂ

Am ales această temă, cumva în continuarea subiectului pe care l-am tratat în

lucrarea de licență, anume istoria zonei centrale a municipiului Alba Iulia, sau
cum îmi place mie să-i spun, a Orașului de Jos.
Istoria orașului Alba Iulia este una foarte bogată în evenimente și edificii care
poartă amprenta diverselor comunități care s-au perindat pe acest teritoriu în
decursul timpului, de la romani la români, maghiari, germani, evrei, aromâni și
alte comunități etnice care și-au lăsat amprentele în diverse moduri, mai ales prin
edificiile care s-au păstrat până în prezent ca mărturie a existenței lor în acest
spațiu.
Zona Orașului de Jos s-a constituit pe parcursul secolelor XVIII-XX, după ce
autoritățile austriece au început ridicarea fortificației bastionare de tip Vauban
(1715-1738), lucrare pentru care a fost necesară dărâmarea cartierelor din jurul
vechii cetăți medievale și premoderne și mutarea localnicilor în zona de luncă a
Mureșului, unde de-a lungul celor trei secole de formare s-au dezvoltat
principalele cartiere: Maieri, Heiuș, Cartierul German (Maieri I în prezent),
Cartierul Unguresc (Centru - zona cuprinsă între Piața Iuliu Maniu și Alba Mall) și
Lipoveni, locuite în trecut de români, maghiari, evrei, aromâni și germani.
Marea majoritate a edificiilor de cult au fost ridicate pe parcursul secolului
XVIII și începutul secolului al XIX-lea, iar clădirile industriale, cu profil
comercial sau locuințe particulare au fost edificate între secolele XIX și prima
jumătate a secolului XX.
La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și instaurarea regimului comunist în
România, s-au luat măsuri diverse de „reconstrucție” și reabilitare a localităților
care au fost grav afectate de operațiunile militare, așa s-a recurs la planurile de
sistematizare care aveau atât un rol de reamenajare a teritoriului întregii țări,
cât și a unor unități teritoriale mai mici precum județele, orașele și satele prin
reconstrucția clădirilor, ori prin demolarea efectivă a anumitor clădiri sau zone
întregi și edificarea altor clădiri noi, aspect care poate fi considerat negativ,
deoarece printre clădirile demolate se aflau și case monument istorici sau biserici
cu o importanță deosebită pentru istoria anumitor localități. Despre aceste aspecte
vom vorbi în capitolele acestei lucrări, pentru a da un cadru general temei
enunțate în titlu, sistematizarea Centrului municipiului Alba Iulia în perioada
conducerii lui Nicolae Ceaușescu, etapă în care politica de urbanizare promovată de
regimul comunist a recurs la distrugerea centrelor istorice ale orașelor și
remodelarea lor prin construcția de blocuri, magazine sau case de cultură.
Sistematizarea teritorială este o disciplină multilaterală, care se bazează pe
foarte multe alte discipline, folosite în scopul de a uniformiza și moderniza
teritoriul unei țări, a unui județ ori a unor unități teritoriale mai mici precum
localitățile urbane sau rurale, iar din documentele de arhivă, reiese complexitatea
lucrării, de la decrete prezidențiale care dau legitimitate proiectului la studii
geotehnice, propuneri de rezolvare a circulației rutiere/ feroviare, amenajarea
unor clădiri sau spații verzi, locuri de joacă, magazine, distribuția energiei
electrice, a încălzirii centrale, rețeaua de canalizare, etc.
Sistematizarea a fost un procedeu de urbanizare pe care îl putem întâlni în toată
istoria, în cazul nostru de la romani - când au construit orașul Apulum - la
habsburgi - care pentru a face rost de spațiu pentru edificarea cetății bastionare
au recurs la demolarea cartierelor vechi și proiectarea unui oraș nou pe teritoriul
de la est, situat între Mureș și Ampoi, unde s-a constituit zona despre care vom
vorbi în această lucrare, Orașul de Jos, Orașul Vechi, sau în timpul comunismului
ori în prezent a rămas cunoscută sub numele generic de Centru.
Și în perioada interbelică s-au elaborat planuri de sistematizare a zonei situate
pe latura de vest a cetății, care aveau ca scop extinderea locuirii pe Platoul
Romanilor - o zonă neocupată de clădiri la acea vreme.
Bibliografia referitoare la însemnătatea și procedeele de realizare a
sistematizării teritoriale cuprinde, în primul rând, lucrări de specialitate,
elaborate de arhitecți și ingineri în proiectare și construcții, unde ne sunt
explicate pe scurt sau pe larg toate etapele de execuție ale desenului
arhitectural, cât și elaborarea planurilor în sine, precum și toate detaliile de
aplicare efectivă a principiilor respective.
Printre lucrările pe care le-am avut la dispoziție pentru elaborarea acestei
lucrări, cea mai timpurie este din anul 1957 și a fost elaborată de I. Glückman și
A. Poenaru Bordea - Desenul de arhitectură și construcții în sistematizare[1].
Această lucrare, după cum reiese din prefață, a reprezentat „prima lucrare de acest
gen din țara noastră [...] în domeniul proiectării”.
Primul capitol se referă la noțiuni generale de desen, adică la instrumentele de
desen, formatul lucrărilor, însemnătatea liniilor drepte sau curbe, hașurile,
culorile, cum se proiectează grafic o construcție, ori scara la care trebuie
realizate hărțile pentru diverse teritorii.
Capitolele următoare se referă la explicații și îndrumări despre modul în care pot
fi desenate proiectele de arhitectură (elemente, stiluri, metode de reprezentare,
umbre, perspective, etc.), de sistematizare (amplasamentul geografic, însoțite de
planuri, scheme de proiectare), proiecte de rezistență, ori metode de planificare
și rezolvare a circulației rutiere sau amplasarea instalațiilor de canalizare,
încălzire, accesul la energia electrică, ș.a.
Capitolul VI se ocupă de clasificarea și prezentarea diverselor tipuri de
documente/ desene pentru tratarea problemelor auxiliare ale proiectării
construcțiilor și sistematizărilor, releveele, ridicările topografice, organizarea
lucrărilor de execuție, și importanța arhivării planurilor respective.
Din cele scrise mai sus, putem spune că această lucrare este utilă pentru cei care
vor să înțeleagă care sunt etapele și cum se realizează un plan de amenajare
teritorială, ori detalii referitoare la organizarea unor zone mai mici, și altele
de acest tip.
În 1968, Gheorghe Curinschi Vorona scotea de la tipar prima lucrare despre Istoria
arhitecturii în România[2], lucrare de sinteză care prezintă evoluția arhitecturii
de-a lungul secolelor pe teritoriul României, de la daci până la regimul comunist.
Referitor la tema despre care vorbim în această lucrare, autorul a elaborat o
prezentare succintă a modului în care arhitectura s-a dezvoltat după încheierea
celui de-al Doilea Război Mondial, practic după data de 23 august 1944, majoritatea
celor care au scris despre arhitectura din perioada comunistă, au stabilit că
există mai multe etape de evoluție ale acestui domeniu, care s-au desfășurat în
același timp cu dezvoltarea economiei prin industrializare. Industrializarea din
anii 1948-1950 a ajutat foarte mult la creșterea economică, ceea ce a generat un
venit destul de consistent pentru elaborarea primelor planuri de sistematizare,
care în prima fază s-au concentrat pe reabilitarea sau chiar reconstrucția
edificiilor și localităților afectate de operațiunile militare din timpul
războiului. În aceeași perioadă, au fost înființate instituții care se ocupau
special de domeniul construcțiilor, anume Comitetul de Stat pentru Arhitectură și
Construcții și Ministerul Construcțiilor, iar prin hotărârea Comitetului Central al
Guvernului Republicii din 1952 s-a hotărât organizarea unei unități de învățământ
superior de arhitectură, Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din București și
Uniunea Arhitecților. În perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej s-au proiectat și s-au
pus în practică numeroase proiecte de sistematizare a mai multor orașe și
localități din România, fiind axate, în primul rând, pe dezvoltarea industrială
(combinate siderurgice, hidrocentrale, centrale termice, fabrici), dar și pe
construirea de locuințe și clădiri de interes public (blocuri de locuințe,
aeroporturi, hoteluri, spitale, policlinici, magazine, teatre, școli, case de
cultură, etc.). Toate aceste investiții au fost realizate prin două feluri de
rezolvare a situației amplasamentului, unele au fost ridicate la periferia
orașelor, iar pentru altele a fost nevoie de restructurarea sau chiar distrugerea
completă a unor cartiere sau edificii vechi, pentru apropierea cât mai mare de
centrul administrativ al localităților respective, conform principiului „din
interior spre exterior”. Cartea prezintă etapele generale de evoluție ale
arhitecturii și urbanismului din perioada lui Dej într-o manieră succintă, în
alternanță cu zeci de imagini și explicații suplimentare care întregesc informația
generală, expusă în cadrul întregii lucrări.
Cartea este una introductivă în istoria artei prezente în spațiul românesc din
antichitate până primele decenii ale puterii socialiste.
La începutul anului 1970, Radu Crețeanu a publicat un articol în Buletinul
Monumentelor Istorice, referitor la „Date privind monumentele vechi din Pitești și
punerea lor în valoare în cadrul acțiunii de sistematizare a orașului”[3], în
cuprinsul căruia aduce argumente cu privire la importanța anumitor clădiri cu
arhitectură și importanță istorică din centrul orașului, care era vizat de schița
de sistematizare. Printre aceste clădiri, unele au avut destinație hotelieră -
hanuri - ridicate în secolele XVIII-XIX de diferiți negustori, printre care cele
mai cunoscute erau hanul Buliga, hanul Episcopiei, hanul Gabroveni sau hotel
Bristol. În afară de hoteluri, mai existau numeroase case care păstrau arhitectura
tradițională din Muntenia, aici pot fi enumerate casele Broșteanu - considerată cea
mai veche casă din Pitești, Paraschiv Vlădescu , Eugenia Tatomir - construită în
stilul unei case boierești cu geamlâc în față, pridvor alcătuit dintr-un schelet
metalic sau de lemn pe care erau amplasate multe ferestre. Pe lângă case și hanuri,
autorul a propus și păstrarea a două biserici, Biserica Bunavestire-Greci și
Biserica Sfântul Gheorghe, cunoscută și ca schitul Beștelei. Biserica Bunavestire-
Greci era cea mai veche biserică din Pitești, ridicată în 1564, ai cărei ctitori au
fost o familie de negustori macedoneni, modificată în secolele XVIII-XIX. Schitul
Beștelei a fost construită în a doua jumătate a secolului al XVII-lea în timpul
mitropolitului Varlaam al Ungro-Vlahiei în apropierea parcului Trivalea. Prin
prezentarea istoricului și a unor caracteristici arhitecturale importante, autorul
articolului a vrut să atragă atenția autorităților cu privire la importanța acestor
câteva edificii care trebuia să rămână în peisajul urban, care se afla într-o
continuă modernizare prin edificarea de blocuri și clădiri noi.
Tot în anul 1970, Nicolae Ungureanu a publicat un articol intitulat „Locul
monumentelor de arhitectură populară în cadrul programului de sistematizare a
satului contemporan” în aceeași revistă[4]. Prin intermediul studiului respectiv,
autorul a dorit să arate importanța păstrării monumentelor/ caselor țărănești,
aducând ca argument articole din lege sau Lista monumentelor de cultură de pe
teritoriul R.P.R., întocmită în perioada 1959-1969 în cadrul căreia erau înscrise
biserici, mănăstiri, mausolee, cetăți, palate, castele, printre aceste categorii
aflându-se și casele țărănești, unele dintre ele având decorațiuni sculptate în
lemn de o frumusețe deosebită.
Preocupările pentru domeniul sistematizării s-au concretizat prin apariția
manualului, elaborat de arhitecții G. Chițulescu, Al. Sandu și P. Derer[5] în 1971,
utilizat în liceele și școlile postliceale cu profil tehnic. În primele capitole
sunt prezentate date generale asupra teritoriului și localităților, organizarea
teritorială și administrativă, precum și expunerea unor date generale despre
localitățile urbane, respectiv rurale. În capitolele III-VI sunt tratate diferite
etape ale sistematizării și importanța lor, de la amenajarea teritorială la cea
economică, demografică, a mediului natural sau a localităților cu toate etapele de
executare necesare. În următoarele capitole, autorii s-au concentrat pe importanța
zonificării/ delimitării pe zone a teritoriului în zone de producție și depozitare,
de locuit, a spațiilor verzi, ori soluționarea problemelor de circulație și a
transporturilor. Ultimul capitol se referă la întocmirea documentelor de
sistematizare și conținutul acestora, studii și schițe de sistematizare, piese
scrise și piese desenate, etc.
Pentru anii 70 nu cunoaștem foarte multe lucrări elaborate pe tema sistematizării,
însă în anul 1982 a apărut una dintre cele mai importante lucrări istoriografice,
publicată de arhitectul Grigore Ionescu[6], lucrare de mari proporții în care a
prezentat toate etapele evoluției arhitecturale de pe teritoriul României de la
daci până la începutul regimului comunist. Despre perioada comunistă, a făcut o
prezentare succintă pe categorii de construcții, de la cele din sectorul industrial
la cele consacrate transportului public, teatre, sedii administrative, spitale,
policlinici și în cele din urmă, blocurile de locuințe edificate în perioada 1948-
1970.
O altă lucrare de popularizare, am putea spune, a sistematizării poate fi
considerat Micul lexicon ilustrat[7], coordonat de Mircea Cardaș, publicat în 1983.
Cartea este un instrument util pentru cei care doresc să afle ce înseamnă fiecare
termen întâlnit în documentele și schițele de sistematizare proiectate în timpul
comunismului, cuprinzând explicații și ilustrații ale noțiunilor și sensurilor
generale sau mai dezvoltate în sensul programelor de sistematizare urbană.
Între anii 1988-1989, Elisabeta Ancuța-Rușinaru a publicat în două numere
consecutive ale Revistei Muzeelor și Monumentelor- Monumente Istorice și de Artă
(RMM-IMA), „Orientări privind înfăptuirea programului de organizare și
sistematizare a teritoriului și localităților patriei cuprinse în Expunerea
tovarășului Nicolae Ceaușescu la marele forum al democrației socialiste, din
noiembrie 1988”[8]. Ambele articole prezintă în mare expunerea liderului comunist
referitoare la „realizările” care au fost executate în perioada conducerii sale,
mai precis de la 1968 și planurile sale de dezvoltare a țării care urmau a fi
finalizate la începutul anului 2000. Printre cele mai importante obiective
executate până la momentul evenimentului respectiv fiind amintite proiectul
metroului bucureștean, marile blocuri de locuințe din marile orașe, casele de
cultură, case, pensiuni, etc. În numărul din 1989, articolul continuă prezentarea
expunerii lui Ceaușescu, cu privire la dezvoltarea urbanistică a României[9].
După căderea regimului comunist, începând cu anul 1995, sub egida Academiei Române
și a Comisiei de Istorie a Orașelor din România, a fost înființată revista Historia
Urbana, iar în primul număr, arhitecți și specialiști au abordat tocmai problema
sistematizărilor din ultima perioadă a anilor ´80, iar dintre autorii și temele
propuse spre aprofundare pot fi enumerate cel al lui Nicolae Lascu, referitor la
Modernizare și distrugeri în perioada postbelică[10], în care autorul face o
prezentare semantică și punctuală a tot ce a însemnat procesul de urbanizare
petrecut în ultimii ani ai regimului comunist; Oliver Velescu, în articolul
Ideologia „restructurării urbane”[11], care prezintă deslușit ideologia din spatele
urbanizării haotice realizate în timpul regimului comunist, printr-o paralelă cu
practicile din U.R.S.S., unde în 1929 a avut loc o conferință la finalul căreia
concluzia a fost „să se distrugă clădirile improprii, să fie refăcute clădirile
vechi și să se clădească locuințe noi”.
Articolele pe această temă sunt foarte multe, aici mai pot fi enunțate cele scrise
de Paul Derer sau Liliana Roșu. Primul tratează despre „rădăcinile” restructurării
Capitalei[12], în timp ce cel de-al doilea autor se referă la schimbările petrecute
în centrul orașului Timișoara[13].
În numărul din anul 2001 al revistei Historia Urbana a fost tratată exact problema
despre care voi vorbi și eu puțin mai jos, în legătură cu transformările suferite
de piața centrală a orașului Alba Iulia. Unul dintre articolele semnificative
aparține lui Teodor Octavian-Gheorghiu, O tipologie a agresiunilor recente asupra
centrelor istorice din România – în care autorul oferă foarte multe exemple de
orașe în care modernizarea centrelor istorice sau mai bine zis „restructurarea”
acestora a implicat distrugeri ale patrimoniului istoric, desfășurate la sfârșitul
anilor ´80 și începutul anilor ´90 ai secolului XX, precum la Cluj, București,
Buzău sau Arad[14].
În anul 2006, Irina Tulbure a publicat un articol despre cvartalele de locuințe,
realizate în București, în perioada „stalinistă”, cu referire la valorile
arhitecturii de tip social adoptată de regim pentru construirea de locuințe și
cartiere în marile orașe ale țării. În cadrul întregului articolului sunt
prezentate succint sau mai detaliat cvartalele existente la acea perioadă în
Capitală și valențele arhitecturale adoptate în cadrul fiecăruia, evoluția fiind
foarte bine caracterizată prin propoziția de la final, anume că „perioada
stalinistă este veriga de legătură între vechea generație de arhitecți influențată
de arhitectura occidentală și generația de arhitecți modelată de societatea
comunistă”[15].
În 2011, Ana Maria Zahariade[16] a scris o lucrare referitoare la arhitectura din
timpul regimului comunist de la Dej la Ceaușescu. Lucrarea este bilingvă, română-
engleză, și prezintă modul în care societatea a reacționat la schimbările aduse de
politica de comunizare a statului sub toate aspectele, de la cartierele de blocuri
împărțite în microraioane, hotelurile de pe litoral, teatrele, casele de cultură
sau stații feroviare, numite generic de către autoare: „arhitectură ocultă” sau
„proiectul comunist în beton”.
Într-un articol publicat în anul 2014, dedicat orașului Brașov, care în perioada
lui Gheorghe Gheorghiu-Dej se numea „Orașul Stalin”[17], Corneliu Pintilescu
relatează modul în care acesta a reușit să devină al doilea oraș important ca
industrie metalurgică, constructoare de mașini, avioane, trenuri și alte mijloace
de transport reprezentate de fabrici și uzine precum I.A.R., „Steagul Roșu”,
„Tractorul”, devenită ulterior „Sovromtractor” și care producea tractoare și
utilaje agricole după modelul celor din Uniunea Sovietică.
Autorul subliniază că dezvoltarea economică a Brașovului, ca urmare a industriilor
care funcționau aici, i-a influențat și la evoluția urbanistică și edilitară, prin
faptul că aceste activități au determinat stabilirea unui mare număr de muncitori
în oraș, pentru care a fost necesară construirea de locuințe. În acest fel, statul
a construit la periferia „Orașului-Coroană” cartiere destinate muncitorilor de la
fabricile și uzinele existente în localitate.
În anul 2015, o lucrare de excepție legată de sistematizarea orașelor Hunedoara și
Călan a fost publicată de către Mara Mărginean – Ferestre spre Furnalul Roșu-
Urbanism și cotidian în Hunedoara și Călan (1945-1968)[18]. Cartea prezintă felul
în care cele două orașe s-au dezvoltat ca urmare a activității Uzinelor de Fier,
încă înaintea Brașovului, și care, în aceeași măsură, prin atragerea forței de
muncă, au trebuit să se adapteze cerințelor de locuințe. Din acest motiv,
autoritățile de la București și cele locale, sub coordonarea tehnică a arhitecților
Cezar Lăzărescu, Radu Laurian și Gheorghe Pavlu, au proiectat numeroase cvartale de
locuințe în orașul Hunedoara, iar în cazul blocurilor sau a Restaurantului
Corvinul, aceștia susțin că au folosit și preluat elemente gotice și baroce
stilizate din arhitectura Castelului Corvinilor. Câteva realizări remarcabile au
fost clădirea stației feroviare și cea a Teatrului Cinematograf, realizată în
manieră neoclasică, ambele construite între anii 1951-1956[19].
Nu poate fi trecută cu vederea nici cartea scrisă de Lucian Boia, Strania istorie a
comunismului românesc[20], în cadrul căreia prezintă într-un mic capitol planurile
lui Ceaușescu de demolare a întregului București, ca urmare a distrugerilor
provocate de cutremurul din 1977, prilej pe care l-a văzut foarte potrivit pentru
începerea lucrărilor de sistematizare a Bucureștiului. La finalul cărții a și
publicat stenograma ședinței Comitetului Central al P.C.R. în care este redată
toată discuția dintre liderul comunist și membri din instituțiile publice.
În anul 2018, în revista Annales Universitatis Apulensis Series Historica, au fost
publicate mai multe articole dedicate modului în care s-au dezvoltat orașele în
perioada interbelică.
Volumul este inaugurat de cercetarea Dianei Mihnea și a Irinei Calotă, referitoare
la împroprietăririle care s-au făcut după realizarea României Mari[21], cât și la
transformările suferite de orașe în urma parcelării terenurilor aflate la periferie
și a extinderii zonei locuite spre zonele de margine ale așezărilor urbane.
Articolul prezintă câteva exemple de orașe în care au avut loc parcelări precum:
Buzău, Bacău, Craiova, București, Sibiu, Timișoara sau Alba Iulia.
Printre alte articole publicate în această revistă, cel care a inspirat abordarea
acestei tematici este cel elaborat de Daniel Dumitran referitor la acest subiect,
intitulat Proiecte de sistematizare urbană a orașului Alba Iulia după anul
1918[22]. Lecturarea acestui articol mi-a deschis orizontul istoriografic asupra a
ceea ce înseamnă sistematizarea în timpul regimului comunist și felul în care s-a
petrecut această acțiune de dezvoltare a orașelor pe teritoriul țării noastre.
Articolul începe cu abordările istoriografice mai recente referitoare la subiectul
abordat în prima parte, iar în cea de-a doua parte se referă efectiv la planurile
de sistematizare realizate din perioada interbelică și până în 1974.
La articolul amintit se adaugă catalogul de expoziție realizat de același autor în
anul 2019, cu tema Orașele Unirii - orașe ale memoriei[23], în care sunt prezentate
trei orașe importante (Alba Iulia, Chișinău, Cernăuți) și felul în care s-au
schimbat ca și structură și imagine datorită efectelor politicului asupra
arhitecturii și a gândirii urbanistice, cu exemplificări preluate din documentele
de arhivă și alte surse inedite.
II. SISTEMATIZAREA DIN ROMÂNIA ÎN TIMPUL REGIMULUI COMUNIST: TEORIE ȘI PRACTICĂ ÎN
PERIOADA 1948-1987

1. Definirea sistematizării ca proces de dezvoltare teritorială de către arhitecții

și istoricii din perioada 1957-1987

Sistematizarea este acțiunea de aranjare, ordonare și clasare a unui ansamblu de

obiecte sau elemente, potrivit unui anumit criteriu sau sistem.
Sistematizarea teritorială este considerată o știință cu caracter pluridisciplinar,
care are ca obiectiv general, amenajarea și remodelarea complexă a teritoriului și
localităților pentru ridicarea continuă a standardului de viață. Termenul de
sistematizare este definit ca un „concept propriu țării noastre” și al sistemului
socialist, aflat în strânsă legătură cu sintagmele de physical planning și
aménagement du territoire et des localités din limbile engleză și franceză, însă
cuprinde o structură mult mai complexă de soluții organizatorice a teritoriului
decât cele propuse de reprezentanții urbanismului.
În documentele oficiale, emise în Republica Socialistă România, s-a adoptat
utilizarea denumirii de Sistematizarea teritoriului și localităților, care se
împarte în trei specializări importante: sistematizarea teritorială, sistematizarea
localităților urbane și sistematizarea localităților rurale[24].
Sistematizarea teritorială era văzută ca o disciplină polivalentă, care se ocupa de
organizarea funcțională și spațială a teritoriului prin îmbinarea proceselor
economice, sociale și tehnice, care reprezentau principalii factori care puteau
asigura dezvoltarea localităților.
Sistematizarea teritoriului cuprindea o gamă largă de probleme interdependente,
având o strânsă legătură cu științele sociale (economie, geografie, ecologie,
etc.), în timp ce studiile de sistematizare teritorială făceau referire la mai
multe categorii de terenuri, de la teritoriul național la zonele preorășenești,
zonele funcționale cu profil industrial, agricol, balneoclimateric sau hidrografic.
Prin intermediul acestei ramuri, autoritățile centrale și locale puteau gestiona
eficient extinderile necontrolate ale localităților, cartierelor, ori apariția unor
mari concentrări de populație sau construcții, care puteau dăuna mediului
înconjurător.
Conținutul lucrărilor de sistematizare aveau un caracter complex, deoarece se
ocupau atât de examinarea problemelor teritoriale, cât și de propunerea unor
soluții de rezolvare ale celor care se refereau la situația cadrului natural,
dezvoltarea funcțiilor economice, populația, forța de muncă, rețeaua de localități
și protecția mediului[25].
Sistematizarea teritorială reprezintă ansamblul acțiunilor de cercetare, proiectare
și elaborare a unor proiecte privind organizarea complexă și remodelarea
teritoriului și a condițiilor de existență din cadrul unui spațiu mai întins.
Organizarea teritorială propusă avea ca scop obținerea unei armonii depline bazată
pe dezvoltarea economică, socială și culturală din cadrul acestor spații prin
introducerea unui sistem de interdependență între localități, zone sau chiar
regiuni întregi, având drept obiectiv, identificarea condițiilor de utilizare a
teritoriului în raport cu exploatarea resurselor naturale, industriale, agricole,
precum și crearea unor condiții de cazare și relaxare pentru populație și turiști
în contextul transformării localității sau a zonei respective într-un punct de
atracție important.
Pentru atingerea acestui țel era nevoie de o amplasare bine definită a fiecărui
obiectiv în scopul bunei funcționări a unității industriale, dar și asigurarea unui
echilibru în peisajul industrial respectiv, fără a incomoda cumva celelalte fabrici
din apropiere și nici să constituie un factor degradant, de poluare al mediului
natural, ci urmărea armonizarea deplină cu toate elementele din jurul ei. Prin
distribuția activității economice și social-culturale se indica modul de folosire a
forțelor de producție și îmbunătățirea condițiilor de viață ale populației.
Organizarea și dezvoltarea localităților urbane și rurale avea rolul de a preciza
modul de intercondiționare ale acestora în funcție de profilul economic, social și
cultural.
Activitatea de echipare completă a teritoriului avea ca țintă amenajarea și
gestionarea tuturor căilor de comunicație, surselor și rețelelor de alimentare cu
energie electrică, gaz, apă potabilă, lucrări hidrotehnice și reglementarea
cursurilor de apă. Valorificarea teritoriului în raport cu cadrul natural se putea
obține numai prin crearea unor condiții de odihnă, cazare, cură balneară și alte
condiții de relaxare în măsură să asigure transformarea turistică a regiunii sau
localității respective.
Dezvoltarea planificată a economiei era o practică specifică regimului socialist,
care prin promovarea procesului de transformare integrală a teritoriului, realizată
pe baza unui plan complex de sistematizare, se puteau atinge interesele economice,
sociale și culturale, stabilite de instituțiile centrale sau locale[26].
Studiile de sistematizare sunt împărțite în două categorii: studii cu caracter
teoretic și studii cu caracter practic.
Studii cu caracter teoretic se ocupă cu studierea unor probleme deosebite din care
pot rezulta principii și soluții noi de rezolvare, de pildă, a efectelor nocive ale
activităților industriale asupra mediului natural, ori organizarea timpului liber
al populației în funcție de programul prestat la locul de muncă zilnic.
Studiile cu caracter practic conțin și ele felurite măsuri de identificare și
soluționare a problemelor teritoriale majore prin elaborarea unor studii de
sistematizare a teritoriului național care prevede, de exemplu, buna administrare a
rețelei de localități, în timp ce studiile de sistematizare ale unor regiuni se
preocupă de chestiuni de natură economică, socială sau industrială a mai multor
unități teritoriale precum microregiunile industriale, bazinele hidrografice sau
teritoriile preorășenești aflate în jurul marilor centre urbane.
Potrivit manualului din 1971, „studiul de sistematizare a unei comune nu poate fi
realizat independent de studiul de sistematizare al județului respectiv”, altfel
spus, între toate categoriile de sistematizare există o interdependență, nu poate
fi realizată gestionarea unei localități, fiind folosite doar coordonatele
singulare ale teritoriului în care este amplasată, ci doar în relația cu întreaga
suprafață a județului pentru a-i asigura o dezvoltare echilibrată, alături de
localitățile învecinate, deoarece studiile reprezintă o bază de date utilă atât
pentru studiile de sistematizare locale cât și la nivel general, central[27].

Sistematizarea teritoriului național era cea mai complexă treaptă de studiere și

rezolvare a problemelor de sistematizare prin corelarea și sintetizarea măsurilor
de dezvoltare armonioasă a țării. Această primă soluție de sistematizare generală
se baza pe câteva principii pe care le urmărea cu strictețe în scopul transformării
socialiste a întregului teritoriu național prin dezvoltarea în ansamblu a
județelor, orașelor și satelor, zonificarea funcțională și determinarea profilului
industrial și economic al fiecărei regiuni în parte, economisirea terenurilor
agricole prin eliminarea tuturor formelor nepotrivite de utilizare, având drept
obiectiv ridicarea tuturor la o treaptă superioară de modernizare. Din toate aceste
informații putem înțelege că sistematizarea națională era un instrument important
în planificarea economiei la nivel central, prin care erau aduse la cunoștința
autorităților centrale nevoile și direcțiile de dezvoltare pe care le avea fiecare
localitate în funcție de zona în care se afla și specificul economic și industrial
al acesteia[28].
Sistematizarea localităților urbane era o disciplină importantă în cadrul
sistematizării teritoriului județean și național, având ca țintă, organizarea și
amenajarea planimetrică și volumetrică a orașelor în strânsă legătură cu situația
economică, socială, determinată și de evoluția istorică a centrelor urbane. La
studiile de amenajare teritorială urbană, participau cercetători din domenii de
activitate diverse (arhitecți, ingineri, economiști, sociologi, geografi, istorici,
etc.) care emiteau soluții complexe de reglementare a unor prognoze cu privire la
dezvoltarea viitoare a perimetrului construibil, stabilite pe baza proiectelor de
sistematizare ale teritoriului județean[29].
Sistematizarea localităților rurale reprezenta și ea o ramură importantă a
sistematizării județene sau naționale prin conceperea unor schițe și detalii de
sistematizare cu scopul de a hotărî delimitarea perimetrului construibil și
zonificarea acestuia pentru amplasarea principalelor instituții, prin construirea
unui centru civic, care să cuprindă primăria, școala și centrele de producție
agricole și industriale. În plan arhitectural și estetic, se încerca adaptarea
noilor construcții la peisajul și specificul localității respective, dorindu-se
crearea unei expresii arhitecturale și estetice cu totul originale[30].

2. Exemple de sistematizare în timpul conducerii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și

Nicolae
Ceaușescu. Între stalinism și național-comunism.

Majoritatea cercetătorilor care s-au aplecat asupra fenomenului urbanistic al

sistematizării, susțin că odată cu încheierea ostilităților din cadrul celui de-al
Doilea Război Mondial și cu instalarea regimului comunist în România, noile
autorități s-au îngrijit de transformarea țării într-un stat condus după doctrinele
promovate de Stalin, Marx și Lenin, motiv pentru care perioada guvernării lui Dej
se mai numește și stalinistă, deoarece s-a încercat prin toate mijloacele obținerea
unei copii fidele a U.R.S.S.-ului, în plan politic, social, dar și promovarea unei
arhitecturi care să slujească scopului de creare a „omului nou”, care trăia în
blocuri și apartamente mici la comun cu alți oameni cu care trebuia să se înțeleagă
și să împartă tot ce aveau.

Grigore Ionescu, Curinschi-Vorona, Nicolae Lascu și alți cercetători din perioadă

susțin că în plan cultural, comunismul s-a axat pe rescrierea valorilor
tradiționale, întreruperea relațiilor cu Occidentul, ducând o politică intensă de
rusificare a întregii culturi românești prin schimbarea ortografiei, rescrierea
istoriei după modelul ideologiei marxist-leniniste și alte măsuri asemănătoare, în
aceste condiții și arhitectura a adoptat noi principii în concordanță cu cele
promovate în U.R.S.S., prin impunerea realismului socialist, un stil de arhitectură
care avea drept caracteristică principală întocmirea unor mari proiecte de
sistematizare și restructurare urbane la scară mare și dimensiuni reduse. Ca
principii urbanistice folosea tipul de locuire, rezolvat în felul de abordare al
piețelor de adunare, astfel trebuia să rezulte un peisaj specific socialist prin
intermediul unor clădiri cu fațade monumentale la intrarea în orașe, realizarea
unei relații de interdependență între elementele naturale și centrul orașului prin
exploatarea cursurilor de apă, a dealurilor sau a spațiilor verzi pentru crearea
unui specific arhitectural monumental, echilibrat cu acestea, prin adoptarea
sistemului cvartalelor[31].
Tot Grigore Ionescu stabilește cronologia politicilor de sistematizare în patru
etape: a) 1949-1950 - etapa 1 care corespunde primelor planuri anuale întocmite de
stat în vederea dezvoltării economice, b) 1951-1955 - etapa 2 este caracterizată de
întocmirea primului plan cincinal; c) etapa 3 reprezintă punerea în aplicare al
celui de-al doilea plan cincinal privind industrializarea țării și creșterea
economiei; d) 1960 - etapa 4, marcată de consolidarea bazelor economice ale
socialismului, realizată abia în deceniul 7 al secolului XX[32], ceea ce corespunde
perioadei de conducere a lui Nicolae Ceaușescu.

________________
[1] I. Glückman, A. Poenaru Bordea, Desenul de arhitectură, construcții,
sistematizare, București, Editura Tehnică, 1957.
[2] Gheorghe Curinschi Vorona, Istoria arhitecturii în România, București, Editura
Tehnică, 1968.
[3] Radu Crețeanu, „Date privind monumentele vechi din Pitești și punerea lor în
valoare în cadrul acțiunii de sistematizare a orașului”, în BMI, 3/1970, p. 64-70.
[4] Nicolae Ungureanu, „Locul monumentelor de arhitectură populară în cadrul
programului de sistematizare a satului contemporan”, în BMI, 4/1970, p. 3-10.
[5] G. Chițulescu, Al. Sandu, P. Derer, Sistematizare. Manual pentru licee de
specialitate, anul III și școli postliceale, București, Editura Didactică și
Pedagogică, 1971.
[6] Grigore Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor,
București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1982.
[7] Mircea Cardaș, Mic lexicon ilustrat al noțiunilor de sistematizare, București,
Editura Tehnică, 1983.
[8] Elisabeta Ancuța-Rușinaru, „Orientări privind înfăptuirea programului de
organizare și sistematizare a teritoriului și localităților patriei cuprinse în
Expunerea tovarășului Nicolae Ceaușescu la marele forum al democrației socialiste,
din noiembrie 1988”, în RMM-IMA, 1/1988, p. 7-23.
[9] Eadem, „Orientări privind înfăptuirea programului de organizare și
sistematizare a teritoriului și localităților patriei cuprinse în Expunerea
tovarășului Nicolae Ceaușescu la marele forum al democrației socialiste, din
noiembrie 1988”, în RMM-IMA, 1/1989, p. 3-5.
[10] Nicolae Lascu, „Modernizare și distrugeri în istoria postbelică a orașelor
românești”, în Historia Urbana, 1-2/1995, p. 171-177.
[11] Oliver Velescu, „Ideologia «restructurării urbane»”, în Historia Urbana, 1-
2/1995, p. 179-186.
[12] Paul Derer, „Ideea unei restructurări anunțate. «Rădăcinile» restructurării
zonei centrale din București”, în Historia Urbana, 1-2/1995, p. 187-191.
[13] Liliana Roșu, „Transformările din centrul istoric al Timișoarei în secolul XX,
ca persistență de mentalitate”, în Historia Urbana, 1-2/1995, p. 201-209.
[14] Teodor Octavian-Gheorghiu, „O tipologie a agresiunilor recente asupra
centrelor istorice din România”, în Historia Urbana, 1-2/2001, p. 13-19.
[15] Irina Teodora Tulbure, „Cvartale de locuințe din București în perioada
«stalinistă». Locuire, imagine urbană sau simbol?”, în Historia Urbana, 2/2006, p.
367-374.
[16] Ana Maria Zahariade, Arhitectura în proiectul comunist. România 1944-1989,
București, Simetria, 2011.
[17] Corneliu Pintilescu, „Orașul Stalin (Brașov) în anii 1950-1960: un model de
dezvoltare industrială și urbană în România comunistă”, în Historia Urbana, 2014,
p. 137-153.
[18] Mara Mărginean, Ferestre spre Furnalul Roșu. Urbanism și cotidian în Hunedoara
și Călan (1945-1968), Iași, Polirom, 2015.
[19] Ibidem, p. 87-96.
[20] Lucian Boia, Strania istorie a comunismului românesc (și nefericitele ei
consecințe), București, Humanitas, 2016.
[21] Diana Mihnea, Irina Calotă, „Dezvoltarea orașelor României Mari în contextul
împroprietăririi cu locuri de casă”, în Annales Universitatis Apulensis. Series
Historica, 22/II, Editura Mega, 2018, p. 11-43.
[22] Daniel Dumitran, „Identitate pierdută? Proiecte de sistematizare urbană a
orașului Alba Iulia după anul 1918”, în Annales Universitatis Apulensis Series
Historica, 22/II, Editura Mega, 2018,p. 197-257.
[23] Daniel Dumitran, Valentyna Bohatyrets, Liubov Melnychuk, Liliana Condraticova,
Orașele Unirii-orașe ale memoriei, Editura Dar Publishing, București, 2019.
[24] Cardaș, Mic lexicon, p. 397.
[25] Ibidem, p. 313.
[26] Chițulescu, et alii, Sistematizare, p. 17-18.
[27] Ibidem, p. 18-19.
[28] Cardaș, Mic lexicon, p. 310-311.
[29] Ibidem, p. 364.
[30] Ibidem, p. 309.
[31] Lascu, Arhitectura modernă, p. 71-72.
[32] Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României, p. 608-609.