Pîntea Ștefan - Lucrare de Licență - Dimensiunea Poetică A Universului Și Apocalipsa Lirică A Persoanei"

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAŞI
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ „DUMITRU STĂNILOAE”

SPECIALIZAREA TEOLOGIE PASTORALĂ
LUCRARE DE LICENȚĂ
ÎNDRUMĂTOR ŞTIINŢIFIC: CANDIDAT:

Pr. Prof. Gheorghe POPA Ștefan PÎNTEA
IAȘI
2019
UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAŞI
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ „DUMITRU STĂNILOAE”
SPECIALIZAREA TEOLOGIE PASTORALĂ
DIMENSIUNEA POETICĂ A UNIVERSULUI ȘI

APOCALIPSA LIRICĂ A PERSOANEI
ÎNDRUMĂTOR ŞTIINŢIFIC: CANDIDAT:

Pr. Prof. Gheorghe POPA Ștefan PÎNTEA
IAȘI
2019
Cuprins
Introducere ............................................................................................................................... 1
I. Dimensiunea poetică a universului .................................................................................. 3
I.1. Explicații terminologice ....................................................................................... 6
I.1.a. Definirea termenului de „poetic” ................................................................... 6
I.1.b. Definirea termenului de „dimensiune” .......................................................... 8
I.2. Dimensiunea poetică a universului în Vechiul Testament. Cartea lui Iov. ........ 12
I.3. Pslamii sau dimensiunea rugătoare a unui univers poetic. ................................. 16
I.4 Lumea ca dar al lui Dumnezeu. ........................................................................... 26
II. Apocalipsa lirică a persoanei.......................................................................................... 29
II.1 Explicații terminologice ..................................................................................... 31
II.1.a. Explicarea noțiunii de „Apocalipsă” .......................................................... 31
II.1.b.Explicarea noțiunii de „persoană” ............................................................... 33
II.2. Sfinții și poeții – exemple pentru parcursul descoperirii lirice a persoanei ...... 37
II.2.a. Omul Sfânt – Omul Poezie ......................................................................... 37
II.2.b. Dimensiunea dăruitoare a persoanei .......................................................... 42
II.3. Taina cuvântului și dimensiunea poetică a dialogului ...................................... 46
II.4. Criza îndrăgostirii sau de ce iubirea nu epuizează ............................................ 51
III. Responsabilitatea omului față de univers ..................................................................... 59
III.1. Explicații terminologice și descrierea problemei „responsabilității” .............. 60
III.2. Întoarcerea fiului risipitor, sau cum poate fi oprit dezastrul............................ 64
Concluzii .................................................................................................................................. 70
Bibliografie.............................................................................................................................. 71
Dimensiunea poetică a universului și Apocalipsa lirică a persoanei
Introducere
Legătura dintre om și univers a fost întotdeauna un subiect atât de interesant pentru
cercetătorii din toate domeniile. Acest lucru se datorează faptului că, de această legătură
depinde supraviețuirea umanității. De asemenea, felul cum ne raportăm la lumea înconjurătoare
ne ajută și ca să înțeleg cine suntem, deoarece omul se deosebește de animal de exemplu, nu
doar prin structura organismului său evoluat, ci și prin felul cum privește și cum
„interacționează” cu Creația.
Lecturând, în Teologia Dogmatică Ortodoxă Vol. I, a Pr. Dumitru Stăniloae, cuvintele
lui Nemesiu de Edesa că „numai omului îi aparține cunoștința artelor, a științelor și aplicarea
lor…Numai omul se pricepe să înfrângă stihiile, să sece mările, să îmblânzească animalele, să
comunice prin scris la distanță cu oricine vrea. Numai el poate să descopere prin pictură,
sculptură, arhitectură, poezie, frumusețea profundă a naturii umane, ce iradiază din Dumnezeu,
acoperită în parte de păcat”1, ne-am gândit că omul este, cu adevărat o podoabă pentru creație.
Acum, dacă omul descoperă prin artă toată frumusețea universului (și chiar propria sa
frumusețe), rezultă că Dumnezeu a sădit un lirism în Creație și i-a dat omului posibilitatea de
a-l contempla și de a se bucura de el.
Ne-am gândit, așadar, să vorbim în lucrarea de față, despre om ca despre o poezie și am
numit tema noastră „Dimensiunea poetică a universului și Apocalipsa lirică a persoanei”,
încercând să trasăm ideea frumuseții și profunzimii universului în relație cu taina omului și a
amândurora cu Dumnezeu.
S-au scris lucrări și despre armonia universului și despre taina persoanei, atât în spațiul
teologic, cât și în cel laic. Cu toate acestea, există o frică și o ezitare de a fi abordată latura
poetică a omului, dat fiind faptul că nu am găsit o lucrare de referință care să ne spună de ce
omul este și trebuie să fie poet al creației. Acest lucru este cauzat, credem noi, de o percepție
greșită asupra teologiei și poeziei deopotrivă. Este o ruptura care s-a creat între cele două
„fornturi” : teologii vorbesc doar despre Dumnezeu, iar poeții au uitat de Dumnezeu în poeziile
lor; și unii și alții se consideră, credem noi, „slujbași” în tabere diferite, ceea ce este total greșit.
E ca și cum niște doctori ar încerca să facă o intervenție chirugicală unui om, necomunicând
între ei, ci fiecare făcând ceea ce crede el că știe și poate. Acest lucru dăunează grav omului ca
persoană. Teologii trebuie să vorbească oamenilor despre Dumnezeul din Poezie (și despre
Dumnezeu ca „Poezie”), iar poeții să nu se ascundă după paravane și „absoluturi” vagi, ci să
creeze prin arta lor, căi de mângâiere a sufletelor, arătându-le sensul vieții lor. Dacă ajungem
1
Nemesiu de Edesa, Despre natura omului, cap. 9, P.G. 40, col. 542 B și col. 532 C, 533 B, apud. Pr.
Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. I, Editura I.B.M.O., București, 2010, p. 448.
1
Introducere
să spintecăm omul în bucăți și încercăm să abordăm omul segmentat, nu o să putem niciodată

să ajungem la o imagine de ansamblu.
De asemenea, după cum vom vedea în cele ce urmează, spunând „poetic” nu ne referim
doar la vers, strofă și poezie ca formă; ceea ce ne dorim este să descriem poeticul ca stare, ca
frumusețe în general care este descrisă de vocația și de structura ontologică a omului. Ne
gândim la faptul că totuși Dumnezeu nu a dat poezia aceasta în zadar.
Și Dacă poezia este, de fapt, o încercare a omului de a remedia „vechea problemă a
Babelului”? Poate prin aceste cuvinte aranjate cu dragoste, omul încearcă să repare împrăștierea
aiurea a vorbelor din trecut, cine știe? Un lucru este sigur – poezia poate fi întotdeauna o sursă
de însuflețire și chiar o lecție de duhovnicie, dacă omul ar ști cum s-o interpreteze din
perspectivă veșnică.
La sfârșitul acestei lucrări ne-am dori ca cititorul să fie însetat de frumusețea lumii
înconjurătoare și de taina care se sălășluiește în apropiații lui și chiar în el însuși. Ca, mai apoi,
săpând în adâncul lucrurilor, mult mai profund, să rostească alături de Lucian Blaga:
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii și nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Eu cu lumina mea sporesc a lumii taină…”2
2
Lucian Blaga, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, în Lucian Blaga, Opera Poetică, Editura
Humanitas, București, 2018, p. 19
2
I. Dimensiunea poetică a universului

Trăim într-o lume cu adevărat uimitoare. O lume plină de mister și taină, o lume care,
prin ordinea și modul în care a fost creată, este în stare să amuțească orice gură și orice limbă.
Dacă stăm să ne gândim puțin, am putea spune că asemeni uimirii pe care a trăit-o Sf. Ap. Pavel
atunci când a fost răpit până la al treilea cer (II Cor. 12, 1-4), orice om, (într-o măsură
pământească desigur), ar putea gusta din dulceața acelor vederi paradisiace, dacă ar fi un pic
mai atent la lumina și căldura din jurul său, la oamenii care îl înconjoară și la omul care este el
însuși.
Există în univers o incontestabilă armonie, o frumusețe și o bunătate; bunătate care, de
altfel ne duce cu gândul la acel „bun foarte” din Geneză de care s-a bucurat Dumenzeu atunci
când a privit toate câte le-a creat (Gen. 1, 31). Deci există o ordine ontologică a lucrurilor, a
lumii în general și a fiecărei făpturi în particular. De altfel, cuvântul ordine, în limba română,
provine de la latinescul ordo,-inis care înseamnă ordine, armonie, dar și normă sau măsură a
lucrurilor.3
De asemenea, „ideea că natura prezintă ordine este la fel de veche precum observațiile
despre ea, pentru că multe dintre regularitățile ei sunt ușor de sesizat. Succesiunea
anotimpurilor, fazele lunii, ciclurile pe care le traversează vegetația în decursul unui an sau
mișcările aștrilor pe bolta cerească au fost observate și consemnate cu mult timp în
urmă…Pretutindeni în Univers găsim cu ușurință situații, lucruri sau obiecte care sunt
caracterizate de ordine sau, altfel spus, care respectă legi descriptibile matematic. Fagurii
albinelor, dungile tigrilor, curcubeul de pe cer, galourile lunare, cristalele de gheață, fulgii de
nea și multe altele reflectă ordine, simetrie, frumusețe. Vulcanii sunt conici, fulgii de zăpadă
desenează stele simetrice de mare complexitate, iar stelele de mare seamănă cu figurile
geometrice, aștrii sunt sferici, galaxiile sunt spiralate precum cochiliile melcilor”. 4 Observând
toate aceste lucruri și gândindu-ne la cât de multe încă nu le cunoaștem și nici nu le putem intui
măcar, putem înțelege de ce Isaac Newton afirma că „ordinea minunată a soarelui, a plantelor
și a cometelor nu poate fi decât opera unei ființe gânditoare și atotputernice”5 și de ce renumitul
astronom și matematician german Johannes Kepler (1571 – 1630), inventatorul lunetei
astronomice, în cartea sa intitulată Harmonice mundi se exprima plin de recunoștință față de
3
Nouveau dictionnaire latin fracais, Paris, 1912, p. 1031, apud. Pr. Gheorghe Popa, Introducere în
Teologia Morală.Principii și concepte generale, Editura Trinitas, Iași, 2003, p. 46.
4
Diac. Adrian Sorin Mihalache, Lumina Celui Nevăzut. O privire teologică în raționalitatea Creației și
teoriile științifice recente despre Univers, Vol. I, Editura Basilica, București, 2016, pp. 19-26.
5
Maria Furst, Jurgen Trinks, Manual de Filozofie, Editura Humanitas, București, 1997, p. 262.
3
Dimensiunea poetică a universului
Dumnezeu, că i-a fost îngăduit să observe, să contemple frumusețea Creației și s-o arate și
oamenilor6.
Dacă universul este caracterizat de o inimaginabilă profunzime și frumusețe, de o ordine
care poate fi descrisă fizic, prin formule și diagrame, atunci această lume este și trebuie să fie
cu atât mai mult, descriptibilă poetic. Răceala termenilor științifici ne permit să observăm o
lume la fel de rece, ne arată cum funcționează lumea, dar nu și cum se trăiește ea. Există, așadar,
o dimensiune poetică a universului, care descrie sau observă această ordine uimitoare prin ochi
contemplativi.
Fizica contemporană, desigur, a evoluat foarte mult și a ajuns la culmi la care nimeni
nu s-ar fi gândit nici măcar acum 10-20 de ani în urmă, cu atât mai mult cu secole și mii de ani
în urmă. Totuși, cât de folositoare n-ar fi, dacă limităm observațiile doar la legi și scheme fizice,
nu vom avea nimic mai mult decât o lume-mașinărie. „Fizica clasică, deterministă, care s-a
întemeiat pe legile unei ordini universale a lumii, legi care puteau fi cunoscute și dominate de
om pe calea cercetărilor pozitive, a oferit omului o anumită siguranță, dar, în același timp, a dat
naștere la o încredere fără margini a omului modern în rațiunea sa”. 7 Exemplul celebrului
matematician francez Pierre Simon Laplace (1749 – 18270), cel care a formulat ipoteza
cosmologică Kant-Laplace conform căreia Sistemul Solar s-a născut dintr-o nebuloasă în
mișcare, este grăitor în acest sens. Atunci când Napoleon îl întreabă „ce loc ar deține Dumnezeu
în sistemul său, Laplace răspunde: „Sire, n-aveam nevoie de această ipoteză”8. Laplace a dat
acest răspuns „deoarece evoluția cosmosului și a vieții putea fi explicată de acum în totalitate
în cadrul imaginii mecaniciste despre lume, creatorul și planul creației au devenit inutili pentru
știință”9.
La polul opus al acestei viziuni rigide și înlemnite despre univers, vine perspectiva
Sfinților Părinți care trasează și descriu lumea într-o cu totul altă lumină, care însă, nu este
străină și nu repugnă viziunea mecanicistă despre lume. „Sfinții Părinți au înțeles și au prețuit
lumea naturală. Fără îndoială că au privit natura prin prisma cunoașterii pe care o puteau ei
avea. Nu au propus nicun fel de programe de cercetare și nu au participat în nicio cercetare
propriu-zisă. Și totuși, au interpretat natura și cunoașterea ei prin credința lor și viziunea lor
asupra lumii în relația ei cu Dumnezeu…Sfinții Părinți au considerat că prima lor sarcină este
să interpreteze cunoașterea științifică din perspectivă teologică, în termeni de scop și finalitate,
completând și perfecționând astfel discursul științific”.10 Un exemplu grăitor în acest sens este
6
Pr. Gheorghe Popa, Lege și Iubire. Coordonate biblice și hermeneutice pentru Teologia Morală, Editura
Trinitas, 2002, p. 11.
7
Ibidem, p.10.
8
Maria Furst, Jurgen Trinks, op. cit., p. 262.
9
Ibidem, p. 262.
10
Alexei V. Nesteruk, Lumina de la Răsărit, Editura Basilica, București, 2017, pp. 46-47.
4
Sf. Vasile cel Mare care, în cuvântările pe care le ține referitoare la cele șase Zile ale Creației,
dă dovadă de o profundă cunoaștere a lumii fizice, a biologiei vremii sale, a faunei, a florei și a
lumii vii în general, dar ceea ce impresionează cel mai mult este că folosește un impecabil
limbaj poetic pentru a descrie toate aceste minunății: „Plăcută priveliște este marea înspumată,
atunci când este stăpânită de liniște adâncă! Dar plăcută este și atunci când i se ondulează
spinarea la suflările ușoare de vânt și arată celor ce o privesc culori albastre și purpurii, atunci
când nu lovește cu furie uscatul învecinat, ci îl cuprinde cu pașnice îmbrățișări!...Pământul și-a
primit podoaba lui de la cele ce au răsărit în el; cerului i-a dat podoabă florile stelelor și a fost
împodobit și cu perechea celor doi luminători care, ca niște ochi gemeni, se uită spre pământ”.11
„Din această perspectivă, două intenții sau atitudini ni se par esențiale: una pozitivă și
posesivă care caracterizează, în cea mai mare parte, mentalitatea contemporană, și una poetică
sau contemplativă”12. Despre efectele negative ale primei atitudini vom vorbi într-un capitol
aparte. Lumea însă nu este doar mașinărie, ea este mult mai mult. Lumea este Poezie.
Copacii se îmbrățișează pe sub pământ prin rădăcini, își ridică tulpina - coloană
vertebrală neclintită și își înalță spre cer ramurile ca niște brațe înfrunzite și recunoscătoare; în
fiecare an copacii se dezbracă în toamnă de podoabă, fără remușcări și fără să privească cu
patimă spre ceea ce au fost; ei doar se smeresc în fața timpului și în fiecare an se țin de cuvânt
și ne umplu brațele cu mere și cu nuci. Păsările, cu trupul ușor, se aruncă în aer ca într-un avânt
de dor; străbat înălțimi copleșitoare și distanțe de mii de kilometri; Cocorii, în fiecare toamnă
pleacă și întotdeauna vin înapoi, pentru că în fiecare an, ar mai rămâne, parcă. Râurile, care
pornesc de undeva din inima rece și împietrită a munților, coboară încet în fiecare încheietură
a pământului, în fiecare măduvă din fiecare oscior de floare; fără să judece pe cineva, râurile
adapă și pe cei buni și pe cei răi.
Toate acestea ne arată cât de dulce este lumea, într-adevăr; cât de cuminte și duios îl
așteaptă pe om s-o înfrumusețeze și s-o îmbrățișeze cu mâinile cu care Dumnezeu a creat-o.
Aceleași mâini creatoare trebuie să le aibă și omul prin participarea la taina lumii; poeticul lumii
arătându-ne, de fapt, că universul acesta poate fi recreat de om prin fiecare metaforă și
comparație, prin fiecare reflecție odihnitoare aspura lumii, la umbra teilor, în grădină.
Înțelegem, făcând doar un simplu act de reflecție, că dimensiunea aceasta poetică a
universului este net superioară celei fizice, tocmai pentru că arată scopul ei; poeticul nu doar
constată, el arată direcția.
11
Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, Editura Sophia, București, 2004, pp. 98, 156. A se vedea
profunzimea cunoștințelor în special în omiliile despre plante și animale (Omilia a V-a „Despre odrăslirea
pământului”, p. 101; Omilia a VII-a „Despre târâtoare”, p.156; Omilia a VIII-a „Despre cele zburătoare și cele
din apă”, p. 175 și Omilia a IX-a „Despre cele de pe uscat”, p. 199.
12
Pr. Gheorghe Popa, op. cit., p.10.
5
I.1. Explicații terminologice
I.1.a. Definirea termenului de „poetic”

Trebuie să menționăm, însă și faptul că atunci când vorbim despre o dimensiune poetică
nu ne referim neapărat la sensul literal al cuvântului „poetic”13; nu vorbim doar despre formă,
ci mai mult despre un fond. Prin faptul că spunem că universul este poetic, nu afirmăm exclusiv
faptul că despre univers putem scrie poezie, ci și faptul că despre univers putem rămâne tăcuți
poetic, putem tăcea poezie. Acest lucru ne arată, de fapt o dimensiune poetică manifestată ca
stare, ca gândire și ca fel de a vedea lucrurile profund, gingaș și frumos.
În teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul întâlnim numeroase idei care ne ajută să
înțelegem mai bine acest „poetic” din univers și din om. Sf. Maxim vorbește foarte mult despre
raționalitatea creației, despre faptul că fiecare făptură și fiecare lucru are o rațiune a sa care
invită rațiunea umană să o contemple. „Rațiunea omenească poate să sesizeze raționalitatea
lumii, pentru că și lumea și omul sunt creații ale unui autor unic, bun și iubitor, Care a pus în
lume înțelesuri despre El și în om puterea să le poată sesiza și înțelege”.14 Această raționalitate
a creației implică în sine și poeticitatea ei. Însăși atitudinea pe care ne-o descrie Sf. Maxim ca
fiind necesară omului în urcușul său duhovnicesc și în adâncirea cunoașterii lui Dumnezeu și a
lumii, este o atitudine profund poetică. Omul trebuie să privească lucrurile și să vadă în ele niște
lecții pentru sine. În Răspunsuri către Talasie, răspunsul 51, Sf. Maxim spune că omul, privind
făpturile, trebuie să extragă din ele daruri și plocoane15 pe care le înalță ca mulțumire lui
Dumnezeu și, respectiv, și le însușește ca lecții pentru sine. „Dumnezeu, zidind toată firea cea
văzută, n-a lăsat-o să se miște numai prin simțire, ci a semănat cu înțelepciune în fiecare dintre
speciile care o alcătuiesc rațiuni duhovnicești de-ale înțelepciunii și moduri de purtare
cuviincioasă…Iar zidirea (n.n. adică omul) îi aduce lui Dumnezeu, prin mijlocirea minții,
rațiunile duhovnicești ale cunoștinței ca pe niște „daruri”, iar minții înseși îi oferă ca pe niște
13
Poetic – care se referă la poezie; care este specific poeziei; care este specific poetului, care poate inspira
pe poeți; demn de a servi ca motiv de inspirație. (Micul dicționar academic. Vol. III. Literele I – Pr, Editura Univers
Enciclopedic, București, 2003, p. 1130). Abia ca sens figurat, dicționarul limbii române ne prezintă faptul că poetic
înseamnă și frumos, expresiv, fermecător, sensibil, etc.
14
Adrian Lemeni (coord.), Apologetica ortodoxă, vol II, Editura Basilica, 2014 p. 116.
15
S-ar părea că între „dar” și „plocon” nu există diferență, totuși Sf. Maxim ne spune că darul este ceea
ce oferi altcuiva, în cazul de față lui Dumnezeu, iar ploconul este ceea ce îți dăruiești ție, adică ceva ce vezi în
natură și sustragi de acolo o lecție pentru tine personal. Adică, privind natura, observ rațiunea pentru care a creat-
o Dumnezeu și-i aduc laudă pentru aceasta, ca o jertfă de mulțumire în „dar” din ceea ce mi-a oferit, iar pentru
mine învăț o lecție din ceea ce observ și contemplu, lecție care îmi este un „plocon”, adică un „dar” pe care îl
primesc cu mintea mea, din natură. Este clar însă, că și în cazul „darului” și în cazul „ploconului”, omul nu aduce
ceva ca de la sine însuși, căci nu el a creat cele ce sunt și nici nu le-a „cumpărat” cu vreun preț de undeva ca să
poată spune că-i aparțin; și tocmai aici se vede și iubirea cea mare a lui Dumnezeu, că El creează toate și ne oferă
posibilitatea să I le aducem în dar; omul poate dărui lui Dumnezeu ceva ce nu-i aparține deplin, ceva ce el însuși
a primit ca dar: „ Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi;
şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe
pământ şi peste tot pământul!" Apoi a zis Dumnezeu: "Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa
pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră.” (Fc. 1, 28-29).
6
„plocoane” modurile virtuții conforme cu legea naturală, care există în ea…Astfel, mintea
cunoscătoare (gnostică) primește ca „daruri” pentru Dumnezeu rațiunile suținătoare ale
credinței, culese din lucruri…Și primește ca „plocoane” legile naturale ale lucrurilor, imitându-
le prin modurile sale de viețuire. De pildă, mintea înțeleaptă primește ca „plocon” putința de a
se menține pururea în mișcarea cea mai regulată și mai constantă a virtuții și a cunoștinței…Sau
imitând legea naturală a soarelui, care își schimbă locurile după trebuințele universului,
primește alt „plocon”, și anume buna chibzuială, prin care se acomodează cu înțelepciune după
cuviința tuturor împrejurărilor, rămânând totdeauna aceeași prin identitatea neîmpuținată a
luminii pe care o răspândește prin virtute și cunoștință…Imită apoi cerbul, străbătând ca pe
niște munți înălțimile vederilor dumnezeiești și nimicind, prin discernământul rațiunii, patimile
ascunse în firea lucrurilor ca niște otrăvuri…Nu mai puțin imită mersul sprinten al caprei și
siguranța păsării, sărind ca o capră peste cursele dracilor ce poartă război împotriva virtuții și
zburând ca o pasăre peste lațurile duhurilor ce luptă împotriva cunoștinței”16.
Vedem că, de fapt, ceea ce ne îndeamnă Sf. Maxim este să decojim metaforele în care
este îmbrăcată creația. Peste tot în jurul său Sf. Părinte vede motive și lecții pentru sine. Eu
însumi pot fi asemeni vulturului atunci când mă înalț peste deșertăciunile acestei lumi și mă las
purtat în aer de aripile rugăciunii și ascezei. Pot fi asemeni pietrei care stă neclintită în fața
vântului și ploii, precum și eu trebuie să fiu în fața ispitelor acestui veac. Atunci când privesc
cum zboară pe cer un stol de păsări, îi înalț lui Dumnezeu, cu mintea mea, „darul” mulțumirii
și laudei neîncetate a buzelor mele; când le văd cum se ajută între ele să străbată distanțe atât
de mari, îmi dau seama că numai un Dumnezeu care are experiența comuniunii poate crea o
asemenea relație între ființe, numai un Dumnezeu care nu este singur, poate crea împreună-
ajutorarea, deci numai un Dumnezeu Treime, care este totuși Unul, poate reda creației
capacitatea de a fi în unitate și totuși de a nu se desființa reciproc. Pentru mine însumi, însă,
înțeleg, că asemeni păsărilor și eu trebuie să mă comport cu cei de lângă mine cu blândețe și
bunătate; privindu-le cum zboară și se ajută una pe alta atunci când obosesc în călătoriile lor,
îmi amintesc de cuvintele Mântuitorului care spune: „Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-
ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. Iar de te va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el două. Celui care
cere de la tine, dă-i; şi de la cel ce voieşte să se împrumute de la tine, nu întoarce faţa ta.” (Mt.
5, 40 – 42). Acest fel de a gândi lucrurile, de a le simți și de a te lăsa simțit de tot ce te înconjoară,
este, de fapt, o rezonare a spiritului uman în întreaga lui plinătate, cu dimensiunea poetică a
universului; deși folosim un stil comparativ și alegoric de a vedea Creația, totuși dimensiunea
poetică a universului nu se referă doar la o interpretare alegorică a unor fenomene sau lucruri
16
Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie în Filocalia rom. Vol. III, Editura Humanitas,
București, 2017, pp. 177-180.
7
din lumea înconjurătoare, ci ne invită la ceva mai mult decât doar să-l observăm, ne invită la o
relație cu el. Universul se dăruiește, pentru că are sădit în rațiunile sale supunerea față de om;
natura are un respect, o „evlavie” față de om, față de măreția chemării sale. Acest lucru ne face
să percepem poeticul lumii de lângă noi, ca o invitație la virtute. Cum ne invită Creația la virtute
ne-o arată, chiar înainte de Sf. Maxim, Însuși Hristos Mântuitorul când ne ceartă pentru
necredință, spunându-ne în Evanghelie să fim atenți în jurul nostru la păsările cerului, la crinii
câmpului, să nu ne pierdem nădejdea, să fim plini de bunătate și pace: „Priviţi la păsările cerului,
că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte.
Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se poate să
adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului
cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui,
nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se
aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin
credincioşilor?” ( Mt. 6, 26-30)17. Sfântul Vasile cel Mare, continuând parcă, cuvintele
Mântuitorului, ne spune că atunci „când vezi un fir de iarbă verde și o floare, să te duci cu
mintea la firea omenească, aducându-ți aminte de imaginea înțeleptului Isaia, care a spus că
„tot trupul este ca iarba și toată slava omului, ca floarea ierbii” (Is. 40, 6)” 18. Deci Universul
nu înseamnă doar linii, cercuri, fracții și cronologie; lumea este o uimitoare lecție de
duhovnicie19.
Când cugetăm la toate aceste lucruri ne dăm seama cât de important este să avem față
de lumea înconjurătoare o atenția mai deosebită, nu doar de tip consumerist și posesiv; să
încercăm să o vedem ca pe o lentilă de ochelari, prin care am putea vedea mai clar o lume cu
totul nouă, o lume care ni s-ar descoperi nu doar ea însăși, ci ne-ar ajuta și pe noi să ne
descoperim și să ne înțelegem.
I.1.b. Definirea termenului de „dimensiune”

După ce am vorbit puțin despre ce ar însemna mai exact noțiunea de „poetic”, este
necesar, de asemenea, să punctăm o explicație mai clară a ceea ce înseamnă și cuvântul
„dimensiune” pentru a înțelege întinderea pe care o are această caracteristică a universului.
În dicționarul limbii române, cuvântul „dimensiune” este definit ca fiind „o mărime
determinată în raport cu o unitate dată, necesară la stabilirea întinderii figurilor și a
17
Desigur că Mântuitorul nu ne vorbește aici despre neglijență în viața noastră de zi cu zi, ci doar ne
spune să nu purtăm atât de mare grijă de lucrurile materiale; nu ne arată exemplul necuvântătoarelor ca să ne invite
și pe noi să fim la fel ca ele, lipsite de rațiune, ci doar ne îndrumă spre o eliberare de teroarea gândurilor legate de
griji și nevoi, de frica presupuselor lipsuri materiale. Ne îngrijim de cele ale lumii, dar nu trăim pentru ele.
18
Sf. Vasile cel Mare, op. cit., p. 104 – 105.
19
Sf. Antonie cel Mare spunea că dacă s-ar pierde chiar Sfânta Scriptură și nu am mai avea textul ei
nicăieri, doar privind universul din jurul nostru, am putea-o rescrie de la capăt.
8
corpurilor”20. Adică, dacă vorbim despre dimensiunea oricărui lucru, implicit ne referim la
limitele sale. Bunăoară un pătrat are dimensiunile cutare, iar un triunghi are dimensiunile
cutare; o masă din lemn are o anumită dimensiune, iar un scaun o anumită dimensiune. Deci
vorbim despre lucruri fixe, exacte; vorbim despre lungime și lățime, despre înălțime și
adâncime, etc.
Când vorbim despre Dimensiunile Universului, însă, chiar dacă analizele nu fac
abstracție de aceste lucruri fixe, de cifre și calcule, totuși percepțiile se schimbă. „Potrivit
datelor pe care le deținem până acum,…doar în cuprinsul observabil se apreciază că Universul
are în jur de 100 de miliarde de galaxii, multe dintre ele având mai mult de 100 de miliarde de
stele, fiind extins într-o sferă de spațiu tridimensional care depășește 150 de miliarde de ani
lumină în diametru. Distanțele acestea imense conving pe oricine la o constatare onestă :
cosmosul în care trăim nu este unul care poate fi străbătut cu pasul. Nu suntem chemați să luăm
în stăpânire Universul într-un mod concret, așa cum am făcut-o cu locurile cele mai înalte de
pe Terra, cucerite prin expediții temerare. Nu prin călătoria efectivă, prin deplasarea fizică
propriu-zisă până în cele mai îndepărtate puncte ale cosmosului vom putea cuceri Universul.
Întreg spațiul acesta imens poate intra în mintea omului, prin câteva construcții matematice,
dezvăluind puterea extraordinară a rațiunii omenești de a cuprinde simbolic lumea”. 21 Deși ca
noțiune, „dimensiunea” rămâne aceeași și în cazul unei săli mici și în cazul Universului, totuși
ca percepție și ca impact asupra minții umane, dimensiunile celui din urmă au, desigur, o
pondere de-a dreptul copleșitoare. Prin simplul fapt că aceste distanțe ne sunt imposibil de atins,
de pipăit, dimensiunea universului trezește în interiorul nostru o uimire și o perplexitate, care
ne amuțește. Dar în fond, e vorba de aceeași noțiune simplă de „dimensiune”. Ce importanță
are, până la urmă, că sunt cifre mai mari, sau mai mici ?
Deznodământul acestei perplexități, însă, se regăsește în conținutul ideii de „Taină”.
Suntem impresionați nu atât de mulțimea anilor lumină care ne despart de capătul universului,
cât de dimensiunile sale tainice. Atât de multe am descoperit la ora actuală și totuși suntem atât
de departe de înțelegerea completă a lumii în care trăim. S-ar părea că, cu cât ne adâncim mai
mult în descoperirea universului, cu atât el devine mai adânc, mai profund, mai frumos și,
uimitor de adevărat. E asemeni unei case în care deschidem mereu uși spre încăperi noi, și în
fiecare dintre acestea, alte încăperi, cămăruțe mici care se deschid în alte cămăruțe și tot așa
mai departe. Uneori chiar ne punem fireasca întrebare „oare să fie adevărate toate acestea ?”.
Sf. Vasile cel Mare, în aceleași Omilii amintite mai sus, chiar încearcă să-și pregătească moral
20
Micul dicționar academic. Volumul II. Literele D-H, Editura Univers Enciclopedic, București, 2002,
p.165.
21
Adrian Lemeni, Diac. Adrian Sorin Mihalache (coord.), Realitatea și semnificația Spațiului, Editura
Basilica, București, 2014, pp. 29-30.
9
auditoriul, referitor la profunzimea celor ce avea să le spună: „Care auz este vrednic, oare, de
măreția celor ce au să fie spuse? Cât de pregătit se cade să fie, oare, sufletul care are de
întâmplinat auzirea unor astfel de măreții?...Este atât de minunat cât ne cade sub simțuri, încât
mintea cea mai ascuțită se vădește a fi neputincioasă în fața celei mai mici făpturi din lume…”22
Totuși, cele descrise mai sus (și multe altele despre care nu putem vorbi mai amănunțit
în lucrarea de față) se întâmplă în „taina” lucrurilor fixe din lume. Ce se întâmplă însă atunci
când ajungem să discutăm despre dimensiunile poetice ale universului în general și ale
lucrurilor în particular; despre Taina transcendentă a acestei lumi ?
În primul rând este important să înțelegem că întregul cosmos nu este doar un spațiu
fizic în care omul își învârte existența; nu vorbim doar despre un circuit al energiei și despre
stări de agregare, ci vorbim despre o Lume Vie. „Spațiul nu este numai un fel de sac în care
sunt aruncați atomii”23, nu este doar un gol plin cu materie.
Tot ceea ce ne înconjoară, de fapt, trebuie „înconjurat” de noi, de brațele noastre; omul
trebuie, prin natură, să învețe să-și îmbrățișeze aproapele, pentru că spațiul, în esența lui, aduce
posibilitatea apropierii. „Spațiul poate fi astfel o realitate chinuitoare, dacă e folosit pentru
evitarea comuniunii, și o realitate pozitivă, când servește ca mediu de manifestare a
comuniunii…Spațiul e dat ca un interval, dar și ca o legătură între om și om, ca și timpul. Putem
conserva și mări acest interval, dar îl putem reduce și copleși cu totul, cum putem face și cu
intervalul timpului”24. Deci, dacă lumea din jurul nostru nu este un spațiu în care îmi iubesc
aproapele, în care îl ajut, în care învăț să devin mai bun și mai blând, atunci acest spațiu nu își
are nici un rost. Natura este neîmplinită dacă nu se înalță ca un baldachin deasupra iubirii
omului. Frumusețea grădinii mele înflorite în primăvară își pierde din culoare, dacă eu urăsc pe
vecinul meu, dacă mă cert cu soția mea și dacă folosesc acea grădină doar în scop egoist. Taina
care se ascunde în fiecare frunză, în fiecare petală, în fiecare grăunte de pământ sub care se
asunde o furnică sau un bondar, este nerealizată dacă omul nu o privește poetic, dacă nu-și lasă
inima înmuiată de dulceața tăcerii din spațiul ce-l înconjoară. Acest lucru se datoreză, desigur,
unui exercițiu contemplativ și spiritual din partea omului25, dar rădăcinile din care își soarbe
universul frumusețea, sunt energiile necreate ale lui Dumnezeu26, sunt Taina iubirii
dumnezeiești care a dorit să creeze toate acestea.
22
Sf. Vasile cel Mare, op.cit., pp. 12, 34.
23
Paul Evdokimov, Ortodoxia, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1996, p.222.
24
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. I,..., pp.207-208.
25
Despre importanța persoanei în relație cu poeticitatea universului vom vorbi mai detaliat într-un capitol
ce urmează.
26
„Lumea...e o realitate dinamică, învăluită de energiile divine și condusă spre scopul plănuit pentru ea
de Creatorul ei”. (Maciej Bielawski, Părintele Dumitru Stăniloae, o viziune filocalică despre lume, Editura Deisis,
Sibiu, 1998, p. 179.)
10
Astfel, ceea ce este cel mai important atunci când vorbim despre dimensiunea poetică a
universului, este faptul că realitatea acestei frumuseți nu este ultimă. Până și felul acesta
contemplativ, de relație și de creștere în virtute prin sensibilitatea față de univers, nu este ultim.
Omul este chemat spre ceva mult mai mult. Dimensiunea poetică a universului, ne arată, de
fapt, o primă măsură în urcușul nostru spre sensibilitate și frumusețe sufletească, dar arată, în
principal, măsura pe care trebuie s-o depășim. Astfel, sensul literal al cuvântului „dimensiune”
este interpretat, în coordonatele poetice, ca fiind o limită, o unitate, o primă linie de orizont,
pe care omul trebuie s-o depășească.
Poeticul creației este doar o fărâmă dintr-o realitate mult mai tainică. Însăși această
dimensiune poetică își găsește împlinirea desăvârșită doar atunci când creația este legată de
Dumnezeu. Eu pot vedea lumea din jurul meu, o pot contempla, mă pot minuna că este
uimitoare, pot să fiu mai bun și mai iubitor cu cei din jurul meu, dar în momentul în care dau
slavă lui Dumnezeu pentru toate cele create și puse la dispoziția mea, în momentul în care
poeticitatea universului devine motiv al slavosloviei mele, al încântării și cântării mele, atunci
natura se ridică la un prag superior de transparență. Atunci când văd în Creație pe Dumnezeu,
natura ajunge la punctul ei ultim al posibilității revelației; mai mult decât pe Dumnezeu -
realitatea ultimă și cauza primă a tuturor celor create, ce ar putea să-mi descopere natura ? Ce
ar putea să-mi arate mai tainic și mai uimitor ? După cum afirma și Sfântul Apostol Pavel în
Epistola sa către Romani 1, 20: „Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-
se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire”. De asemenea, și în teologia Părintelui
Dumitru Stăniloae, găsim aceeași idee plină de duh cu care ne-a vorbit Sfântul Pavel: „ființele
create sunt minunate, fiindcă sunt în stare să-L primească pe Dumnezeu cu totul în ele însele.
Această expresie ne oferă un indiciu cu privire la ceea ce se poate numi „teologia frumuseții” a
părintelui Stăniloae. Deși cuvântul „minunat” nu corespunde exact cuvântului „frumos” sensul
este foarte apropiat. Creația e frumoasă datorită capacității sale de a fi în legătură cu Dumnezeu
și datorită legăturii lui Dumnezeu cu ea. În această perspectivă, frumusețea are o natură pur
teologică27 (teocentrică) și nu e considerată doar o categorie estetică”28.
De fapt, la o analiză mai profundă, putem afirma că Dumnezeu este cel care oferă
poeticitate universului, sau El este sensul acestei dimensiuni poetice. Chiar dacă la prima vedere
s-ar părea că natura poartă de sine poeticitatea în rațiunile ei, totuși o privire aruncată peste o
natură din care L-am exclus pe Dumnezeu, deși e o privire poetică, totuși este incompletă și
seacă; poate fi aranjată în cuvinte frumoase și descrieri plăcute ochiului și minții, dar în esență
27
Acest lucru, însă, nu înseamnă că nu există noțiune de „frumos” în afara spațiului teologic. Totuși ceea
ce a dorit să sublinieze Părintele prin această afirmație este faptul că miezul frumuseții este cel mai bine gustat în
coordonatele credinței.
28
Maciej Bielawski, op.cit. p. 182.
11
rămâne rece. E ca și cum am vorbi despre un vas de lut făcut cu măiestrie și ornamentat frumos,
și vorbim într-o manieră artistcă despre el, alcătuim metafore, ne simțim minunat în apropierea
lui și îl îngrijim să nu-l stricăm, totuși dacă nu vorbim despre mâna olarului care a făurit-o, de
mintea lui care a dorit să ne transmită ceva prin acel vas de lut, atunci esențele acestei creații
rămân nedescoperite, iar scopul ei în sine ar putea rămâne nerealizat. Riscăm chiar s-o
considerăm ca având existență de sine și s-o idolatrizăm. De aceea este important ca
întotdeauna, poeticul din lume să fie relaționat cu Dumnezeu, ca să nu fim doar „arame seci și
chimvale răsunătoare”29, care scriu poezie, gândesc poezie, dar totuși nu reușesc să-L observe
pe Creator, nu reușesc să transmită ecoul Glasului Celui ce ne vorbește poetic prin creație.
I.2. Dimensiunea poetică a universului în Vechiul Testament.

Cartea lui Iov.
Vechiul Testament abundă în cărți poetice. Nu ne vom opri acum să vorbim în detaliu
despre importanța limbajului poetic în Scriptură, ci doar ne-am propus să subliniem faptul că și
Sf. Scriptură, care este inspirată de Dumnezeu, ne invită să privim creația cu ochi poetici. Există
un sens și în faptul că o mare parte din cărțile Vechiului Testament au fost scrise în versuri, sau
au un caracter deosebit de poetic.30
Pr. Stăniloae ne spune că „lumea e…un cuvânt, sau o cuvântare coerentă a lui
Dumnezeu către om, într-o înaintare continuă. Ea își vede și în aceasta sensul ei”31. Deci lumea
e ca o poezie pe care o rostește Dumnezeu către om, invitându-l astfel, la o comuniune, spre
creștere și îndumnezeire; această poeticitate a lumii, fiind o parte din sensul ei. Deci, dacă
Vechiul Testament are atât de multe versuri în el, aceasta nu este o pură coincidență sau o
simplă alegere a autorului cărții; Scrierile Vechiului Testament sunt poetice, pentru că doar
poezia poate transmite cel mai aproape de adevăr, realitatea transcendentă a divinului și
29
I Corinteni 13, 1.
30
Aceste scrieri chiar poartă denumirea de „scrieri didactico-poetice”, deoarece au un conținut plin de
metaforă și descrieri uimitoare care se referă la lumea înconjurătoare, la condiția omului decăzut și ridicarea lui
prin ascultarea de Dumnezeu, etc. (Pentru detalii referitoare la aceste cărți, a se vedea Pr. Prof. Petre Semen,
Introducere în teologia biblică a Vechiului Testament, Editura Trinitas, Iași, 2008, pp. 16-17.). Atunci când
vorbește despre cărțile profeților, Pr. Semen ne mai spune un lucru foarte interesant, și anume că profeții „au scris
cuvântările în proză ori în formă poetică, utilizînd din abundență imaginea, simbolul, parabola, comparația,
etc…Stilul cărților profetice este foarte variat, dar se prezintă predominant poetic…După cum se poate observa
din scrierile poetice în general, autorul sacru nu urmărea neapărat satisfacerea simțului artistic al ascultătorilor și
nici cultivarea propriului talent literar, ci avea ca prim obiectiv fixarea cât mai rapidă și corectă a mesajului și, nu
în ultimul rând, transmiterea cu maximă fidelitate a acestuia către generațiile viitoare.” (Petre Semen, Introducere
în Teologia Profeților Scriitor, Editura Doxologia, Iași, 2010, p. 31.). Acest lucru ne duce cu gândul la faptul că
profeții nu au ales ei înșiși această formă poetică în care să transmită mesajul divin (sau mai bine zis, nu a fost o
decizie autonomă, care să le aparțină în exclusivitate); ei, în general erau foarte puțin interesați de „stil” sau
„formă” sau „gen literar”, ci doar urmăreau să fie cât mai obiectivi în mesajul pe care îl aveau de transmis și să nu
știrbească ceva din profunzimea celor descoperite. De aceea, atunci când vedem că mesajul profetic este unul liric
și abundă în metafore și simboluri, ne gândim că acesta este, de fapt, ceea ce au auzit și au văzut ei de la Domnul;
ei doar ne transmit ceva nealcătuit de ei; deci undeva la origini, mesajul scripturistic și realitatea pe care ne-o
revelează sunt profund poetice. Cu alte cuvinte: au auzit poezie, ne-au transmis poezie.
31
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 355.
12
frumusețea cu care a fost încununată Creația. Scriptura, în general, este o carte poetică, pentru
că Dumnezeu este Poetic.
Una din cărțile poetice ale Vechiului Testament, scrisă chiar în versuri și care este de o
frumusețe copleșitoare, este Cartea Iov. „Prin valoarea sa teologică și sapiențială, cartea Iov
ocupă un loc de frunte între cărțile didactico-poetice ale Vechiului Testament…Meritul literar
(n.n. al cărții) este considerat unul de excepție, atât prin modul de a pune în scenă subiectul, cât
și prin stil…Cartea se remarcă și prin imagini, figuri de stil, metafore, hiperbole, comparații,
alegorii, ironii subtile și o excepțională bogăție a limbajului, prezentând în formă poetică un
dialog dramatic, inserat într-o expunere narativă, respectiv între-un scurt prolog și un epilog, în
care se dezbate veșnica problemă a semnificației și rolului suferinței în viața omului, în general,
și a dreptului, în special”32.
Ceea ce ni se pare demn de atenție referitor la subiectul nostru, este relevat mai
pronunțat în capitolele 38 – 42,6 unde autorul „pune în gura lui Dumnezeu” descrierea
încântătoare a naturii. „Această secțiune dedicată discursului lui Dumnezeu și răspunsului lui
Iov, a fost definită drept cheia cărții”.33 Din inima suferințelor sale, Iov, revoltat, strigă către
Dumnezeu, nădăjduind să primească o lămurire ca să înțeleagă de ce are dureri atât de crunte,
cere de la Dumnezeu, aproape obligându-L să-I răspundă: „O, cine îmi va da pe cineva care să
mă asculte? Iată aici iscălitura mea! Cel Atotputernic să-mi răspundă” (Iov 31, 35); la care vine
și răspunsul, atât de așteptat, din partea lui Dumnezeu, cu care se și începe, propriu-zis, capitolul
38.
În continuare vom da citare capitolului 38 în întregime, deoarece el face un rezumat și
prezintă, universul cu toată splendoarea lui în ansamblu:
„Atunci Dumnezeu i-a răspuns lui Iov, din sânul vijeliei, şi i-a zis: "Cine este cel ce
pune pronia sub obroc, prin cuvinte fără înţelepciune? Încinge-ţi deci coapsele ca un viteaz şi
Eu te voi întreba şi tu Îmi vei da lămuriri! Unde erai tu, când am întemeiat pământul? Spune-
Mi, dacă ştii să spui. Ştii tu cine a hotărât măsurile pământului sau cine a întins deasupra lui
lanţul de măsurat? În ce au fost întărite temeliile lui sau cine a pus piatra lui cea din capul
unghiuluui Atunci când stelele dimineţii cântau laolaltă şi toţi îngerii lui Dumnezeu Mă
sărbătoreau? Cine a închis marea cu porţi, când ea ieşea năvalnică, din sânul firii, Şi când i-
am dat ca veşmânt negura şi norii drept scutece, Apoi i-am hotărnicit hotarul Meu şi i-am pus
porţi şi zăvoare Şi am zis: Până aici vei veni şi mai departe nu te vei întinde, aici se va sfărâma
trufia valurilor tale? Ai poruncit tu dimineţii, vreodată în viaţa ta, şi i-ai arătat aurorei care
32
Petre Semen, Sensul vieții și al suferinței. Comentariu la Ecclesiast și Iov, Editura Doxologia, Iași,
2010, p. 89-91.
33
Ibidem, p. 134.
13
este locul ei, Ca să apuce pământul de colţuri şi să scuture pe nelegiuiţi de pe pământ? În

revărsatul zorilor, pământul se face roşu ca roşiile peceţi şi ia culori ca de veşmânt. Cei răi
rămân fără noaptea (prielnică lor) şi braţul ridicat este frânt. Ai fost tu până la izvoarele mării
sau te-ai plimbat pe fundul prăpastiei? Ţi s-au arătat oare porţile morţii şi porţile umbrei le-ai
văzut? Ai cugetat oare la întinderea pământului? Spune, ştii toate acestea? Care drum duce la
palatul luminii şi care este locul întunericului, Ca să ştii să-l călăuzeşti în cuprinsul lui şi să
poţi să nimereşti potecile care duc la el acasă? Tu ştii bine, căci atunci erai născut şi numărul
zilelor tale e foarte mare. Ai ajuns tu la cămările zăpezii? Ai văzut tu cămările grindinei, Pe
care le ţin deoparte pentru vremuri de strâmtorare, pentru zilele de bătălie şi de război? Unde
se risipesc aburii şi se răspândeşte pe pământ vântul de la răsărit? Cine a săpat albie
puhoaielor cerului şi cine a croit drum bubuitului tunetului, Ca să plouă pe un pământ nelocuit
şi pe o pustietate unde nu se află fiinţă omenească Şi să adape ţinuturile sterpe şi uscate şi să
scoată pajişte de iarbă din întinderea pleşuvă? Are ploaia un tată? Cine a zămislit stropii de
rouă? Din sânul cui a ieşit gheaţa? Şi cine este cel ce naşte promoroaca din cer? Apele se
încheagă şi se întăresc ca piatra şi fala mării se face sloi! Poţi tu să legi cataramele Pleiadelor
sau să deznozi lanţurile Orionului? Poţi tu să scoţi la vreme cununa Zodiacului şi vei fi tu
cârmaci Carului Mare şi stelelor lui? Cunoşti tu legile cerului şi poţi tu să faci să fie pe pământ
ceea ce este scris în ele? Poţi tu să ridici până la nori glasul tău ca să se sloboadă peste tine
potopul ploilor? Eşti tu în stare să azvârli fulgerele şi ele să plece şi să-ţi spună: Iată-ne? Cine
a pus atâta înţelepciune în pasărea ibis sau cine i-a dat pricepere cocoşului? Cine poate să
ţină cu destoinicie socoteala norilor şi să verse pe pământ burdufurile cerului, Ca să se adune
pulberea şi să se întărească, iar bulgării de pământ să se lipească laolaltă? Tu eşti cel ce aduci
pradă leoaicei şi potoleşti foamea puilor de leu, Când s-au ascuns în vizuini sau stau şi pândesc
ascunşi în hăţişuri? Cine are grijă de mâncarea corbului, când puii lui croncănesc la
Dumnezeu, de foame, şi zboară încoace şi încolo după hrană?”
Ce am mai putea adăuga la acestea ? Ni se pare de la sine înțeleasă profunzimea
cutremurătoare a universului și, poate ar fi mai potrivit să ne mușcăm cuvintele și să lăsăm
tăcerea să-și pună amprenta contemplativă asupra minților și inimilor noastre.
Într-o adevărată „cascadă de întrebări”, Dumnezeu îi arată lui Iov cât de puține știe omul
despre cele ce se întâmplă în jurul său. „Întrebările devin parcă un fel de imn de laudă a
realităților cosmice și nu numai. Descriind în chip minunat întregul univers, ce rămâne pentru
om, chiar și astăzi, în pofida uriașelor progrese ale științei și tehnicii, un imens mister,
Dumnezeu pare că nici n-a auzit de problema suferinței, întrucât nu dă nici cea mai mică
explicație cu privire la cauzele acesteia . Într-un stil didactic genial, autorul, vorbind, se
subînțelege, în locul lui Dumnezeu, descrie, atât cât poate s-o facă un om, forțele naturii, cursul
14
stelelor (38, 35), originea și viața animalelor, maiestatea, gloria, înțelepciunea și puterea infinită
a lui Dumnezeu, cu scopul vădit de a-l convinge pe Iov de ignoranța sa (39, 31).”34 Dumnezeu
nu pomenește nimic despre suferința sau durerea lui Iov nu pentru că ar fi neglijent sau
indiferent, ci încearcă să-i arate dreptului că strigătele și răzvrătirile sale sunt fondate pe ceva
ce el nu știe; indirect parcă, Dumnezeu îi arată lui Iov faptul că și originea suferințelor, omul
nu le știe, de aceea e copilăresc și neînțelept ca, știind doar suprafața lucrurilor să pretinzi că
știi ceva.
Este evident că prin acest pasaj suntem invitați să privim în jurul nostru și să ne întrebăm
pe noi înșine așa cum Dumnezeu l-a întrebat pe Iov: cât știm despre cele ce se întâmplă alături
de noi ? Prin imaginea lui Iov suntem puși față în față cu noi înșine, deși, puțini dintre noi ar
putea avea curajul să spună că au avut suferințe asemănătoare cu cele ale dreptului din Scriptură.
Totuși, fiecare dintre noi, este, într-o oarecare măsură, un Iov care privește lucrurile superficial,
care crede că întreaga realitate se rezumă la viața de lângă el. Fără îndoială Iov este un sfânt
care ne este un exemplu de răbdare, putere și credință în Dumnezeu, deoarece el nu și-a pus
nădejdea în oameni; cât de răzvrătit nu ar fi fost, el întotdeauna avea privirea îndreptată spre
Cel care are toate răspunsurile. Cu toate acestea, ni se pare că asemeni lui Iov și noi ne lipsim
de un fond duhovnicesc poetic în lăuntrul nostru, adică nu încercăm să pătrundem în
profunzimea lumii înconjurătoare. Privim păsările și le lăsăm să treacă fără să ne agățăm toate
nădejdile noastre de aripile lor, asemeni unor ancore, lăsându-le să urce spre ceruri tot mai nalte,
spre Cerul cel mai nalt. Privim Soarele-înroșit cărbune în apus, dar sufletul nostru tot împetrit
rămâne; s-ar părea că în fiecare apus învinețit în orizont s-au prelins durerile lumii din acea zi
și ne dăm seama că până și cerul parcă, având o fire diferită de a noastră, suferă în dureri cu
noi, iar noi, oameni lângă oameni și suflete lângă suflete, tot indiferenți rămânem și nici o
picătură de roșeață nu ne strânge inimile cu amar. Și furtunile, cu urlet tragic, adunate parcă din
ecoul trâmbițelor de îngeri, vin să ne vestească vijeliile din sufletele noastre tulburate, iar noi
le lăsăm pe toate în urmă și neatenți, devenim, de fapt, surzi de noi înșine și nu ne mai auzim
nici propriile aspirații spre înalturi. Nu observăm prospețimea și simplitatea ploii și a picăturilor
de rouă, neobservat se scutură de floare merii, iar noi tot nu ne găsim aerul unei primăveri
sufletești și nici nevinovăția și bucuria de copil din păpădiile suflate.
Dar ce putem face, totuși ca să ne revenim din amețeala vremii și să ne liniștim piepturile
îngrelate cu atâta aer greu și „aere” grele ? Ce putem face să ne odihnim puțin sufletele, într-o
lume atât de gălăgioasă și pretențioasă ? Întâi de toate să ne oprim și să respirăm adânc; să ne
lăsăm plămânii și măduva oaselor să fie inundată de pacea gândului că o lume atât de frumoasă
34
Ibidem, p. 134-135.
15
nu a fost creată în zadar, ci a fost modelată de Cineva pentru cineva și, smeriți să privim în
inimile noastre și să răspundem lui Dumnezeu precum a făcut-o și Iov (42, 1-3): „Şi Iov a
răspuns Domnului zicând: „Ştiu că poţi să faci orice şi că nu este nici un gând care să nu ajungă
pentru Tine faptă. Cine cutează, ai zis Tu, să bârfească planurile Mele, din lipsă de înţelepciune?
Cu adevărat, am vorbit fără să înţeleg despre lucruri prea minunate pentru mine şi nu ştiam.”
I.3. Pslamii sau dimensiunea rugătoare a unui univers poetic.

Am considerat util să vorbim despre Psalmi într-un subcapitol aparte decât cel anterior,
separat de cartea Iov sau de alte scrieri veterotestamentare, deoarece, după părerea noastră,
Psalmii lui David au ridicat dimensiunea poetică a universului la un nivel cu totul superior.
Sfântul Prooroc David a reușit, prin inspirația Duhului Sfânt, desigur, să ne arate apogeul
acestei dimensiuni poetice și ținta privirilor noastre sensibile, care este – rugăciunea; el ne arată
că, privind natura din jurul nostru, putem să învățăm a ne ruga, aceasta fiind, de fapt, culmea
celui mai adevărat și profund sens al cosmosului – de a-l apropia pe om de Dumnezeu.
Un lucru minunat putem constata atunci când vorbim despre Psaltirea lui David: avem
în față o rugăciune poetică și o poezie cu care ne rugăm. Este cu atât mai uimitor acest fapt, cu
cât ne dăm seama că cea mai puternică carte de rugăciune, cea mai recomandată de Sf. Părinți
și cea de care diavolii se tem cel mai mult și cărora aceasta le este „precum trăsnetul”35, este o
colecție de poezii. Deci, întru-câtva, putem spune că diavolii se tem de poezie36. Cu toată
îndrăzneala și curajul putem afirma că versurile Sf. Prooroc, sunt, poate, încununarea întregii
poezii religioase și chiar creștine (chiar dacă istoric, creștinismul încă nu exista pe atunci), acești
psalmi fiind „vârful și ascuțișul lăncii” liricii religioase precum și exemplu de o profundă trăire
a dimensiunii poetice a universului.
Să intrăm deci în textul propriu-zis al câtorva psalmi ca să vedem ce ne spune Profetul
despre natură, ce i s-a descoperit în mod minunat de către Dumnezeu.
Psalmul 8: „Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot
pământul! Că s-a înălţat slava Ta, mai presus de ceruri. Din gura pruncilor şi a celor ce sug
ai săvârşit laudă, pentru vrăjmaşii Tăi, ca să amuţeşti pe vrăjmaş şi pe răzbunător. Când
privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: Ce este
omul că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? Micşoratu-l-ai pe dânsul cu
35
Cuviosul Paisie Aghioritul, Colecția „Cuvinte Duhovnicești” Vol. VI, Despre Rugăciune, Editura
Evanghelismos, București, 2013, p. 142.
36
Diavolii se tem de poezia frumoasă (ei în general se tem de tot ce e frumos) în care omul apare
conștiincios și blând, în care este prezentă părerea de rău și dorința de schimbare, în care omul poate fi copil și
intreaga natură e un leagăn în care omul se învață să vorbească cu sine însuși și cu Dumnezeu; diavolul se teme de
poezia care nu este egoistă, în care oamenii sunt chemați în ei înșiși și mai aproape unii de alții; Într-un cuvânt,
diavolii se tem de poezia în care este prezent Dumnezeu, chiar dacă nu este evidențiat prin cuvinte și trimiteri
directe.
16
puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el. Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul
mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui. Oile şi boii, toate; încă şi dobitoacele
câmpului; Păsările cerului şi peştii mării, cele ce străbat cărările mărilor. Doamne, Dumnezeul
nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul!”
În comentariul acestui psalm, Pr. Petre Semen ne spune că David „era cioban și evident
că stătea în câmp noaptea și admira toată măreția bolții cerești cu luna și stelele, pentru că ziua
nu se văd. Din aceste cuvinte de admirație față de creație, este clar că noaptea a meditat mai
mult la slava, la măreția lui Dumnezeu, pentru că amintește de soare doar câteodată, deși, ar fi
cel mai elocvent ca manifestare a puterii lui Dumnezeu, dar imensitatea cerului este mai
impresionabilă pe timp de noapte, și te duce cu gândul direct la ziditor, la Creator…Aceasta
este un indiciu să nu ne petrecem toată noaptea dormind cu nepăsare, fiindcă ni s-a dat, într-
adevăr, ca timp de odihnă, dar și de refacere spirituală…”37. Ar fi potrivit să ne întrebăm acum
pe noi înșine: oare nu cumva ne credem atât de importanți, atât de „mari” și de „serioși” încât
nu ne mai permitem să fim simpli „ciobani” (care am și fost, de altfel, în trecutul istoric al
neamului nostru) care privesc cerul înstelat în noapte? Pentru omul modern, omul tehnologiilor
avansate, ar părea prea de tot să se coboare „din înălțimile Olimpului” și să fie uneori, mai mic
decât toți, să fie la firul ierbii, la fruntea furnicilor; Și, poate din această cauză, frunțile ne sunt
încontinuu încruntate – pentru că am uitat să fim simpli, așa cum a fost și David și mulții alții
asemenea lui.
„Pentru Grigorie al Nyssei, David arată că a înțeles muzica cerului și a stelelor, imnul
ritmat de mișcare și repaos, unde repaosul strălucește în mișcare, unde mișcarea necontenită
strălucește în imuabil. Aceasta este muzica adevărată și primordială, care le precede pe celelalte,
în armonia universală. Lumea întreagă este o muzică al cărei Autor și Interpret este
Dumnezeu”38.
Prin David, de fapt, vedem aici lecția învățată din exemplul lui Iov. Privind în jurul său,
Prorocul a înțeles sensul frumuseții pe care o vedea și al tainei pe care nu o vedea. „Deci din
scrutarea cerului, David a grăit: „când privesc cerurile”, iar într-un alt psalm spune: „Cerurile
spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria” (Ps.18, 1). Interesant este că
în ebraică se vorbește despre creație ca fiind nu a mâinilor Lui, ci a degetelor Sale. Este foarte
important acest amănunt. Atenție mare la semnificația extraordinară a textului. Când arată
creația ca o lucrare a degetelor, înseamnă că este vorba despre o lucrare de mare finețe, de
gingășie, însemnează că este atenție maximală din partea creatorului…Doar cu degetele poți
37
Petre Semen, Meditații la Psalmi Vol. I, Editura Sf. Mina, Iași, 2014, pp. 314-315.
38
Pr. Ioan Sorin Usca, Prof. Ioan Traia, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinților Părinți. Psalmii, Editura
Christiana, București, 2009, p. 672.
17
lucra cu multă delicatețe, cu migală, cu gingășie. Implicit suntem atenționați de către psalmist
și că întreaga creație poate fi extrem de fragilă în mâinile lui Dumnezeu…Deci poartă o grijă
divină, umblă cu delicatețe cu propria-I creație, așa cum umblă o mamă cu pruncul nou-
născut...Deci să nu rămânem nepăsători, ci să privim la ceruri, la făpturi și să vedem majestatea,
grandoarea extraordinară a Făcătorului.”39
Și „ce este omul că-ți amintești de el sau fiul omului că-l cercetezi pe el?” Privesc în
jurul meu și nu înțeleg ! Atâtea lucruri uimitoare, și Tu totuși cercetezi pe om, l-ai ales pe el;
ba mai mult: „micșoratul-ai pe dânsul cu puțin față de îngeri”, adică încă puțin și omul ar fi
fost înger. Acest puțin care este trupul și pe care omul este chemat să-l sensibilizeze, să-l facă
transparent și simțitor, să-i „înmoaie” rigiditatea, iar inima să o străpungă cu dragostea tăcută
care îl înconjoară. „Când privesc toate acestea, (am putea continua noi psalmul dintr-o
perspectivă nou-testamentară), mă gândesc, Ce Dumnezeu trebuie să fie Acela care pentru un
bulgăre de praf, se coboară din înățimile tronului Slavei Sale, ia trup de humă ca și mine și
moare în trup, ca eu să nu mai mor niciodată? Ce Dumnezeu este Acela care îmi întinde mâna
și îmi dă posibilitatea să fiu ca El?”. David întreabă: „«Ce e omul că-ți amintești de el?» Cu alte
cuvite, Dumnezeu-Fiul, își lasă scaunul slavei Sale, lasă strălucitele ceruri pline de glorie și
vine aici la noi, să poarte de grijă unui amărât de vierme, cum spunea Edgar Morin” 40. În
încercarea de a înțelege puțin acest lucru, am putea face o comparație (foarte mică desigur),
aducând din nou în atenție exemplul unui olar care ar fi făcut o oală de lut și i-ar fi dat
posibilitatea să se facă om ca și dânsul. Este cutremurătoare această taină care vedem că este
chiar mai înaltă decât dimensiunea poetică a universului (și a persoanei). Este o depășire infinit
mai mare a poeticului; e o taină pe care nici măcar să o contemplăm pe de-a-ntregul nu putem.
Și când ne gândim cât de superioară este această realitate față de poeticul lumii, iar noi nici
măcar poetici nu suntem...
Psalmul 18, 1.3, Psalmul 92, 4-6 și Psalmul 113, 3-7: „Cerurile spun slava lui
Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror
glasuri să nu se audă (Ps. 18, 1.3). Ridicat-au râurile, Doamne, ridicat-au râurile glasurile lor,
Ridicat-au râurile valurile lor; dar mai mult decât glasul apelor clocotitoare, Mai mult decât
zbuciumul neasemuit al mării, minunat este, întru cele înalte, Domnul (Ps. 92, 4-6). Marea a
văzut şi a fugit, Iordanul s-a întors înapoi. Munţii au săltat ca berbecii şi dealurile ca mieii
oilor. Ce-ţi este ţie, mare, că ai fugit? Şi ţie Iordane, că te-ai întors înapoi? Munţilor, că aţi
39
Petre Semen, op. cit., p. 315.
40
Ibidem, p. 317.
18
săltat ca berbecii şi dealurilor, ca mieii oilor? De faţa Domnului s-a cutremurat pământul (Ps.
113, 3-7)41”.
Sf. Vasile cel Mare ne spune că „nici cerurile nu sunt însuflețite, pentru că spun slava
lui Dumnezeu, nici tăria nu este o ființă înzestrată cu simțuri, pentru că vestesc facerea mâinilor
Lui”42. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „Marea a văzut și a fugit…Nu a zis s-a retras,
nici s-a oprit. Dar ce spune? Marea a văzut și a fugit. Prin fugă vrând să înfățișeze iuțimea
retragerii, mărimea uimirii în fața minunii, ușurința energiei și lucrării lui Dumnezeu.„Munții
au săltat ca berbecii și dealurile ca mieii oilor. Profetul, vrând să înfățișeze hiperbolic bucuria
și mărimea minunilor, face și pe cele neînsuflețite să salte și să sară, lucru care se vede și la cei
ce se bucură…Așa cum în nenorociri un alt profet zice că via plângea și vinul, nu fiindcă via
poate plânge, cum ar putea plânge via? Ci se exprimă astfel vrând să arate mărimea întristării
unind hiperbolic cele neînsuflețite cu întristarea universală. La fel și aici aduce făptura în
comuniunea bucuriei, tocmai ca să arate mărimea veseliei.”43
În esență, natura nici nu are nevoie să spună ceva la fel precum o face omul, căci nu este
necesar să fie rostite cuvinte, pentru a spune ceva. Culorile, formele, lărgimile și înălțimile
copleșitoare, diversitatea tuturor ființelor, toate acestea nu sunt mai puțin vorbitoare decât
cuvintele. Imaginile și formele sunt și ele cuvinte, glasuri, iar ochii și atingerile pot fi dinți care
mestecă și ajută mintea să guste din sensuri, din idei și din profunzimi. Privind cerul pistruiat
de stele, am putea „să citim” ceva din el – și anume descrierea unui „chip” minunat care privește
spre noi din cupola ochilor albaștri; am putea trece-n mângâieri peste petalele de flori, asemeni
copiilor cu degețelele peste literele din Abecedar și să ne învățăm o altfel de lectură. Vedem
cum „râurile își ridică glasurile lor” și lanurile de grâu șoaptele lor în adierea vântului, iar
lumina se coboară peste câmpii ca mierea, aducând în sufletele noastre dulceață și liniște.
În continuare, însă, psalmistul adaugă niște versuri care explică, de fapt, ce putem
înțelege din toate aceste revelații și aceste mesaje ascunse din jurul nostru: toată natura este
uimitoare, „...dar mai mult decât glasul apelor clocotitoare, mai mult decât zbuciumul
neasemuit al mării, minunat este întru cele înalte Domnul. Mărturiile Tale s-au adeverit foarte.”
(Ps. 92, 5-7).
Psalmul 103: „Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul! Doamne, Dumnezeul meu,
măritu-Te-ai foarte. Întru strălucire şi în mare podoabă Te-ai îmbrăcat; Cel ce Te îmbraci cu
lumina ca ş i cu o haină; Cel ce întinzi cerul ca un cort; Cel ce acoperi cu ape cele mai de
41
Acest pasaj din psalmul 113 face referire la Botezul Domnului în râul Iordan, noi însă nu vom face
referire la acest eveniment, ci ne vom opri doar asupra imaginilor psalmului care ne transmite și ne descrie o natură
Vie care ne vorbește pretutindeni.
42
Sf.Vasile cel Mare, op. cit., p. 81.
43
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, Editura Doxologia, Iași, 2011, pp. 453-454.
19
deasupra ale lui; Cel ce pui norii suirea Ta; Cel ce umbli peste aripile vânturilor; Cel ce faci
pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc; Cel ce ai întemeiat pământul pe întărirea
lui şi nu se va clătina în veacul veacului. Adâncul ca o haină este îmbrăcămintea lui; peste
munţi vor sta ape. De certarea Ta vor fugi, de glasul tunetului Tău se vor înfricoşa. Se suie
munţi şi se coboară văi, în locul în care le-ai întemeiat pe ele. Hotar ai pus, pe care nu-l vor
trece şi nici nu se vor întoarce să acopere pământul. Cel ce trimiţi izvoare în văi, prin mijlocul
munţilor vor trece ape; Adăpa-se-vor toate fiarele câmpului, asinii sălbatici setea îşi vor potoli.
Peste acelea păsările cerului vor locui; din mijlocul stâncilor vor da glas. Cel ce adăpi munţii
din cele mai de deasupra ale Tale, din rodul lucrurilor Tale se va sătura pământul. Cel ce
răsari iarbă dobitoacelor şi verdeaţă spre slujba oamenilor; Ca să scoată pâine din pământ şi
vinul veseleşte inima omului; Ca să veselească faţa cu untdelemn şi pâinea inima omului o
întăreşte. Sătura-se-vor copacii câmpului, cedrii Libanului pe care i-ai sădit; acolo păsările îşi
vor face cuib. Locaşul cocostârcului în chiparoşi. Munţii cei înalţi adăpost cerbilor stâncile
scăpare iepurilor. Făcut-ai luna spre vremi, soarele şi-a cunoscut apusul său. Pus-ai întuneric
şi s-a făcut noapte, când vor ieşi toate fiarele pădurii; Puii leilor mugesc ca să apuce şi să
ceară de la Dumnezeu mâncarea lor. Răsărit-a soarele şi s-au adunat şi în culcuşurile lor se
vor culca. Ieşi-va omul la lucrul său şi la lucrarea sa până seara. Cât s-au mărit lucrurile Tale,
Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut! Umplutu-s-a pământul de zidirea Ta. Marea aceasta
este mare şi largă; acolo se găsesc târâtoare, cărora nu este număr, vietăţi mici şi mari. Acolo
corăbiile umblă; balaurul acesta pe care l-ai zidit, ca să se joace în ea. Toate către Tine
aşteaptă ca să le dai lor hrană la bună vreme. Dându-le Tu lor, vor aduna, deschizând Tu mâna
Ta, toate se vor umple de bunătăţi; Dar întorcându-ţi Tu faţa Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul
lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce. Trimite-vei duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi
faţa pământului. Fie slava Domnului în veac! Veseli-se-va Domnul de lucrurile Sale. Cel ce
caută spre pământ şi-l face pe el de se cutremură; Cel ce se atinge de munţi şi fumegă. Cânta-
voi Domnului în viaţa mea, cânta-voi Dumnezeului meu cât voi fi. Plăcute să-I fie Lui cuvintele
mele, iar eu mă voi veseli de Domnul. Piară păcătoşii de pe pământ şi cei fără de lege, ca să
nu mai fie. Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul.”
Acest Psalm, în special, la fel ca și pasajul din Cartea Iov citat mai sus, vorbește singur,
de la sine, astfel încât, nu am mai avea ce să adăugăm sau să comentăm la o asemenea frumusețe
reală redată cu atâta măiestrie și talent poetic. Într-adevăr avem o lume încântătoare!
Psalmul 103 este citit (sau cântat) și la începutul Vecerniei; este consacrat ca psalm
specific al slujbei de seară44 pentru că descrie, îndeosebi, o liniște și o pace așezată în inima
44
Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica Specială, Editura Basilica, București, 2016, p. 81.
20
unei Creații care mulțumește Creatorului pentru ziua ce a trecut și cere în continuare purtarea
Sa de grijă. C.S.Lewis spune despre acest psalm că este „Marele Psalm dedicat Naturii” 45 și,
într-adevăr, „Psalmul 103 este un amplu tablou asupra creației”46. Ceea ce ni se pare interesant,
însă, este că „dacă lumea, odată așezată, Îl mărturisește pe Creator (Cerurile povestesc mărirea
lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria!, Ps. 18, 1), Creatorul Însuși Se
mărturisește pe Sine prin propria Sa creație. Așa se face că, din această perspectivă, lumina
(slava) lui Dumnezeu nu e nezvăzută ca fiind lăuntrică...ci ca un veșmânt de mărturisire,
podoabă și lumină...Alergarea vântului nu poate să ne dea decât o idee despre neobosita mișcare
divină care însuflețește neîncetat creația”47. Așadar, nu trebuie să gândim că natura este doar
un mesaj pe care omul îl are de decodificat, dar nu are niciun indiciu și niciun semn de orientare.
Omul nu a fost pus singur să-și dea seama și să facă speculații pe seama Creației, ci Dumnezeu
Însuși vorbește și se descoperă prin natură, celui ce caută cu ardoare acest lucru, celui ce se
„modelează” pe sine și încearcă să lucreze asupra stângăciilor sale; nu ni se cer eforturi
herculiene și nici să întoarcem munții; Dumnezeu vede truda noastră (cât de mică și de
neputincioasă nu ar fi), vede dorința și avântul spre bine și ne încununează El însuși, arătându-
ne ce să privim și cum să privim.
Ceea ce ni se pare deosebit în acest psalm, pe lângă descrierile încântătoare pline de
revelații, este faptul că citindu-l înțelegi cum să-ți dai seama că ești pe calea cea bună în
descoperirea dimensiunii poetice a universului și anume că: poeticitatea naturii a pătruns în
sufletul tău, atunci când inima ți se umple de uimirea: „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne,
toate cu înțelepciune Le-ai făcut” (Ps. 103, 24); Psalmistul ne spune nu doar ceea ce vede și
ceea ce i se descoperă lui, ci, ne învață pe noi înșine să privim și ne dă niște „jaloane” de
orientare în tot acest spațiu și timp poetic.
Psalmul 120, 1-2: „Ridicat-am ochii mei la munţi, de unde va veni ajutorul meu.
Ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul”
În aceste două versete, chiar dacă, la prima vedere, nu se observă nimic special sau
deosebit de cele ce au fost spuse mai sus, totuși la o privire mai adâncă în interiorul mesajului
acestor versuri descoperim ceva cu totul uimitor. Ne ajută în acest efort de aprofundare Sf. Ioan
Gură de Aur care ne spune :„Ridicat-am ochii mei la munți de unde va veni ajutorul meu. Tot
ajutorul de la oameni ne-a părăsit, tot sprijinul a dispărut, toate ne scapă, ne-a rămas numai o
singură izbăvire, zice, izbăvirea de la Dumnezeu…Vezi cum caută pe Dumnezeu pretutindeni
? Pe pământ, în cer, în pustie, pretutindeni îl văd. Vezi cum mintea lor a devenit mai înaltă, cum
45
C.S.Lewis, Meditații la Psalmi, Editura Humanitas, București, 2017, p. 97.
46
Pr. Ioan Sorin Usca, Prof. Ioan Traia, op. cit., pp. 491- 492.
47
Ibidem, pp. 491-492.
21
propovăduiesc purtarea Lui de grijă pretutindeni?...Vezi cum cugetau cei care erau mai
nesimțitori decât pietrele când trăiau printre străini? Căci nu pomenesc nicidecum de templu,
ci de cer și pământ”48 Cât de profundă este această interpretare! Ne dăm seama că nu doar
templul, adică Biserica este sălaș unde îl putem găsi pe Dumnezeu; ba mai mult, înțelegem că
nu doar în Biserică suntem în Biserică, ci și când ieșim din ea, tot în Biserică rămânem, în
Biserica Creației. Universul ne este Templu, cu Cerul - Cupolă Măreață și copacii – piloni înalți
înfipți în aceste brațe deschise ale norilor. E o superbă metaforă aici care ne trimite să cugetăm
natura ca pe o Biserică plină cu icoane, cu miros de flori și de tămâie o Biserică vie îmbibată
întru totul de o realitate paradisiacă – și acestea toate atunci când omul, simplu, se adună în
sine, și se roagă în lăuntrul său: Doamne miluiește-mă! Și ne spune aceasta în continuare și Sf.
Ioan: „Căci nu trebuie să bați cale lungă, nici nu trebuie să lingușești pe străjeri, nici să cheltui
bani, nici să trimiți soli, ci, rămânând acasă49, este cu putință ca cineva să-și atragă acest ajutor
numai depărtându-se de cele omenești, numai să lepede nădejdea în oameni, să aibă privirea
ascuțită și să privească la cele înalte. Căci de aceea Dumnezeu numai acestei ființe, care este
omul, i-a făcut întocmirea trupului dreaptă și i-a pus ochii în partea de sus a trupului, învățând
și prin cele sensibile că trebuie să privim în sus. Căci numai omul a fost plăsmuit astfel. Toate
celelalte animale privesc în jos și sunt aplecate spre pământ. Dar omul înalță fruntea spre cer ca
numai pe cele de acolo să le cerceteze și la ele să cugete și pe acelea să le contemple și ascuțit
să aibă ochiul sufletului.”50 Deci până și constituția trupului arată direcțiile în care trebuie să ne
avântăm sufletele.
Când citim acest începutul de psalm, am putea merge cu gândul și la versurile poetului
român Lucian Blaga care, privind în sus, striga: „Daţi-mi un trup,/ voi munţilor,/ mărilor,/ daţi-
mi alt trup să-mi descarc nebunia/ în plin!/ Pământule larg, fii trunchiul meu,/ fii pieptul acestei
năprasnice inimi,/ prefă-te-n lăcaşul furtunilor cari mă strivesc,/ fii amfora eului meu
îndărătnic!/ Prin cosmos/ auzi-s-ar atuncea măreţii mei paşi/ şi-aş apare năvalnic şi liber/cum
sunt,/ pământule sfânt.”51. Trecând peste toate diferențele care sunt observabile atunci când
lecturăm aceste două fragmente52, ținem să menționăm că mult mai importantă ni se pare
asemănarea celor două mesaje și anume că tot ajutorul vine din Înalturi; undeva, acolo sus, în
vijelii, răcori și amorțiri de timp, omul își poate găsi liniștea și calmul interior. David vede
48
Sf. Ioan Gură de Aur, op.cit., pp. 514-515.
49
Acest lucru nu înseamnă că putem să nu mai mergem la Biserică, fiindcă ne putem ruga oriunde; aici
trebuei să înțelegem că, de fapt, natura este o prelungire a Templului, este o revărsare peste zidurile Bisericii și
depășește limitele spațiale și temporale. Aici trebuie să înțelegem că și atunci când ies din Biserică, trebuie (și pot)
să mă comport și să gândesc ca în Biserică, nu că nu mai trebuie să merg Duminica sau sărbătorile la Biserică,
doar pentru că pot să mă rog oriunde.
50
51
Lucian Blaga, op. cit., p. 77.
52
În principal, diferența majoră fiind raportarea directă la Dumnezeu pe care o face Prorocul David.
22
înalturile și Îl vede, undeva printre ele, pe Dumnezeu, iar Blaga vede munții în toată splendoarea
lor, vede înalturile în ansamblu și simte că undeva după ele și în ele stă ascuns ceva mult mai
de preț decât aparențele unor pietre reci și seci. Și după toate acestea, unde să fie înalturile cele
mai de preț, (Înalturile Sălășluiri ale lui Dumnezeu) dacă nu adânc ascunse în inima omului ?
Psalmul 138, 5-12.14: „...iată, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate şi pe cele din urmă
şi pe cele de demult; Tu m-ai zidit şi ai pus peste mine mâna Ta. Minunată este ştiinţa Ta, mai
presus de mine; este înaltă şi n-o pot ajunge. Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa
Ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborî în iad, de faţă eşti. De
voi lua aripile mele de dimineaţă şi de mă voi aşeza la marginile mării Şi acolo mâna Ta mă
va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta. Şi am zis: "Poate întunericul mă va acoperi şi se va face
noapte lumina dimprejurul meu". Dar întunericul nu este întuneric la Tine şi noaptea ca ziua
va lumina. Cum este întunericul ei, aşa este şi lumina ei... Minunate sunt lucrurile Tale şi
sufletul meu le cunoaşte foarte”
Pe lângă faptul că Dumnezeu este pretutindeni, fapt relevat evident din conținutul
acestor versete, Sf. Ioan ne spune că „Și nu a spus unde mă voi duce, Tu îmi vei urma, ci unde
mă duc, acolo ești. Adică acolo te găsesc mai înaintea mea.”53 Mai departe spune că „Minunată
este știința Ta mai presus de mine” arătând un lucru deosebit de interesant, pe lângă faptul că
pe Dumnezeu nimeni nu-L poate cuprinde cu mintea și că tainele Lui sunt nepătrunse. Se
întreabă aici și Sf. Ioan: „Dar dacă nu o cunoști pe ea desăvârșit, zice, cum știi că este minunată?
Fiindcă depășește cugetul meu, fiindcă biruiește gândirea mea”54. Vedem aici un paradox care
ne arată de fapt că noi nu putem pătrunde cu mintea profunzimile lumii, dar ne dăm seama că
sunt minunate. Cum? Doar sunt mai multe lucruri pe care omul nu le înțelege, dar nu se grăbește
să le numească minunate, ci spune că sunt neclare, sau sunt greșeli, sau chiar aiurări. Bunăoară
atunci când citesc o teoremă complicată în matematică sau fizică și nu o pot înțelege cu mintea
mea, nu mă grăbesc să o numesc minunată, ci spun mai degrabă că e mult prea grea pentru
mine. Omul nu numește minunat fiecare lucru pe care nu îl înțelege. Însă atunci când vine vorba
de univers și lumea înconjurătoare se întâmplă ceva cu totul deosebit. Omul, contemplând
Creația ajunge, la un moment dat, cuprins de un val de exaltare; coborând (sau mai bine zis
urcând) tot mai adânc în inima esențelor, din taină în taină, din uimire în uimire, dintr-un sens
într-altul, omul observă la un moment dat cât de „largi” sunt lucrurile pe interior. Un singur bob
de grâu, pe dinăuntru se deschide cât o întreagă constelație de stele. Și mintea noastră sapă și
se adâncește tot mai profund, ajungând la un moment dat să-și dea seama cât de multe lucruri
cuprinde o simplă realitate a naturii și își dă seama că „Minunată este știința Ta Doamne, mai
53
Sf. Ioan Gură de Aur, op.cit.,, pp. 628-629.
54
Ibidem, p. 629.
23
presus de mine și nu o pot ajunge”. Iar dacă mă gândesc că Înălțimea realităților Dumnezeiești
sunt și mai înalte decât acestea de aici și că, înainte de căderea în păcat a omului, natura conținea
mult mai multe realități transcendente, atunci înțeleg că sunt cu adevărat neputincios în fața
unei asemenea profunzimi „înfricoșătoare”55.
De asemenea, contemplarea dimensiunii poetice a naturii nu obosește. Pot să stau ore
întregi copleșit de frumusețea unei flori de măr sau de cireș și să mă gândesc la o mulțime de
sensuri și să nu obosesc. De ce? Pentru că spre deosebire de cugetările obișnuite asupra
lucrurilor complicate pe care nu le înțelegem, poeticul naturii nu se cugetă doar cu rațiunea;
totul trece direct prin sufletul meu și pornește chiar de acolo, de aceea nu obosesc, pentru că
lăuntrul meu are o forță și o energie de cuprindere a sensurilor mult mai mare. Și, credem noi,
se întâmplă aceasta, fiindcă inima și sufletul sunt încărcate cu iubire, acolo e sălașul ei, de aceea
tot ce se face cu iubire nu este obositor și nu plictisește. De aceea își dă seama profetul că
„minunate sunt lucrurile Tale Doamne, lucruri pe care nu pot să le cuprind”. Sunt minunate,
pentru că mă odihnesc și inima mea se liniștește, chiar dacă încearcă neputincioasă să dezbrace
de scoarță sensurile, totuși e o trudă pe care o fac cu sufletul meu (pentru că altfel nici nu pot),
iar acesta, fiind o realitate transcendentă, se hrănește cu lucruri care trec dincolo de materie,
deci, contemplând, eu de fapt îmi hrănesc inima.
Psalmul 148: „Lăudaţi pe Domnul din ceruri, lăudaţi-L pe El întru cele înalte. Lăudaţi-
L pe El toţi îngerii Lui, lăudaţi-L pe El toate puterile Lui. Lăudaţi-L pe El soarele şi luna,
lăudaţi-L pe El toate stelele şi lumina. Lăudaţi-L pe El cerurile cerurilor şi apa cea mai presus
de ceruri, Să laude numele Domnului, că El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit. Pusu-
le-ai pe ele în veac şi în veacul veacului; lege le-a pus şi nu o vor trece. Lăudaţi pe Domnul toţi
cei de pe pământ, balaurii şi toate adâncurile; Focul, grindina, zăpada, gheaţa, viforul, toate
îndepliniţi cuvântul Lui; Munţii şi toate dealurile, pomii cei roditori şi toţi cedrii; Fiarele şi
toate animalele, târâtoarele şi păsările cele zburătoare; Împăraţii pământului şi toate
popoarele, căpeteniile şi toţi judecătorii pământului; Tinerii şi fecioarele, bătrânii cu tinerii,
Să laude numele Domnului, că numai numele Lui s-a înălţat. Lauda Lui pe pământ şi în cer. Şi
va înălţa puterea poporului Lui. Cântare tuturor cuvioşilor Lui, fiilor lui Israel, poporului ce
se apropie de El.”
Asemănător cu psalmii anteriori, Psalmul 148 vine să ne descrie, de asemenea, o natură
personificată, dar printr-un talent poetic și printr-un simț lăuntric extraordinar, David reușește
prin aceleași procedee să ne transmită lucruri mereu noi, mereu altele, care completează
55
Este vorba aici despre o frică în sens pozitiv, nu frică în sens de groază; este înfricoșarea aceea specifică
uimirilor profunde, când înțelegi că lucrurile, de fapt sunt mult mai înalte decât îți poți imagina, încât te cuprind
fiorii.
24
armonios vederile pe care le are atunci când privește natura. Aici vedem relevată o rugăciune
universală, „o gură și un glas”, în care nimeni nu este uitat, nimeni nu este exclus și tuturor le
este îngăduit să „vorbească” Domnului. Acest psalm este, desigur, un mesaj clar pentru om;
dacă cele necuvântătoare își înalță „cuvintele de laudă” către Creator, omul cu atât mai mult ar
trebui să o facă.
Cât de frumos ne arată psalmistul că, în rugăciune, toate sunt luate împreună; cei mulți
sunt una și Cel Unul este peste tot și în toți. „Simfonia Universului, după Grigore al Nyssei,
respirația comună, armonia tuturor acestor elemente în ordine și frumusețe desăvârșită sunt
prima și adevărata muzică. Această cântare a vieții vindecă natura noastră; în sunetele armoniei
ei, ne comunică o taină spre a potoli tulburările sufletului”56.
„Apa cea mai presus de ceruri să laude numele Domnului”. Sf. Ioan Gură de Aur spune
„Și cum să laude acestea pe Dumnezeu, ar putea spune cineva, dacă nu au glas, nici limbă, nici
suflet, nici cuget, nici organul glăsuirii, nici minte. Da, fiindcă sunt mai mult feluri de
slavoslovie: unul, cel prin cuvinte, celălalt prin privire, și după acestea un al treilea, prin viață
și prin fapte. Căci și omul nu numai vorbind, ci și tăcând aduce slavă lui Dumnezeu...Îl laudă
pe El făptura prin frumusețea ei, prin poziție, prin mărime, prin fire, prin folosul ei, prin slujire,
prin dăinuirea ei, prin abundența care vine din acestea. Așadar, când spune Lăudați pe Domnul
îngeri, puteri, ceruri, lună, soare, stele, apa cea mai presus de ceruri, vrea să spună că fiecare
din făpturi este vrednică de înțelepciunea Făcătorului și este plină de multă minune.”57 Întreaga
natură laudă pe Dumnezeu prin ea însăși, dar mai desăvârșit prin gura omului; buzele omului
sunt organ de glăsuire prin care natura laudă pe Creatorul ei. „Toate laudă și slăvesc pe
Dumnezeu cu glasuri negrăite, căci pe temeilul tuturor, se laudă prin mine Dumnezeu...”.58 Ba
mai mult, chiar și tăcând, prin simplul fapt că omul învață din creație să fie mai simplu, mai
gingaș și mai liniștit, el laudă, împreună cu îngerii Frumuesețea cea tainică a Făcătorului,
adunând în interiorul acestui dans de Laudă, întreaga Creație, și înălțând-o, prin îndumnezeire,
către Dumnezeu.
Ce înțelegem de fapt de aici este că, orice colț de natură mă poate îmbia la rugăciune,
fiecare unghi de piatră și fiecare zefir primăvăratic îmi poate aminti de acea „adiere de vânt lin”
(III Regi 19, 12) din care, poate, îmi vorbește Domnul. Toate câte le văd și le aud, dacă le simt
și le gust cu inima, mă pot ajuta să-l găsesc pe Dumnezeu și să mă găsesc pe mine. Sf. Simeon
Noul Teolog spunea că pentru cei ce cred Dumnezeu e pretutindeni, iar pentru cei ce nu cred,
56
Pr. Ioan Sorin Usca, Prof. Ioan Traia, op. cit., p. 672.
57
Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 722.
58
Cuv. Eftimie Zigabenul, Sf. Nicodim Aghioritul, Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinți, Volumul II,
Editura Egumenița, 2010, p. 823.
25
Dumnezeu nu e nicăieri și amândoi au dreptate59. Atunci când tu tinzi foarte mult să zdrobești
în tine toate pornirile păcătoase, lumea se umple de o prezență a dumnezeirii incomensurabilă
și, atunci când privesc un pom de măr în floare, îmi dau seama că Dumnezeu este acolo60, deci
nu am cum să nu mă rog. Mintea mea vede între mine și lucruri, între mine și oameni, peste tot,
prezența unei Persoane care, parcă mi-ar face o excursie în întreaga creație. Lumea e un fel de
poezie, o întreagă rugăciune versuitoare, iar Dumnezeu, ca Autor al ei, parcă ne-ar duce de
mână prin cămările ascunse ale acestei metafore universale și ne-ar spune, la fiecare colț: „Uite,
aici am vrut să fac așa, iar aici am vut să transmit asta și să te fac să înțelegi asta; aici am vrut
să îți arăt că te iubesc, iar aici am vrut să-ți arăt cât de important este să te bucuri, să zâmbești
și să îmbrățișezi pe oamenii de lângă tine”.
Dacă suntem atenți și ne rugăm cu sinceritate și cu părere de rău că nu suntem destul de
sensibili și avem inima împietrită și nu putem să înțelegem această poezie, Dumnezeu ne vine
în ajutor și ne descoperă sensurile ascunse ale tainei creației Sale, fie prin oameni, fie printr-o
poezie pe o bucată de hârtie găsită din întâmplare, fie printr-un surâs de copil, și Dumnezeu
Însuși devine, asfel, Tâlcuitorul care ne ajută să înțelegem fiecare metaforă pe care o vedem și
fiecare licărire de lumină care ne încântă ochii și ne bucură inima.
I.4 Lumea ca dar al lui Dumnezeu.

„Era întuneric totul/ și noapte împrejurul meu/ și nu vedeam nimic, și nu simțeam/ și
nici nu-nțelegeam în ce ar trebui să cred/ Până când, de-odată,/ ridicându-Și palmele de pe
ochii mei, Dumnezeu mi-a șopteștit la ureche:/„Acesta este darul Meu pentru ziua nașterii
tale”. („Geneză sau Despre cum a văzut Adam întâia oară”)
Lumea este un dar al lui Dumnezeu, este o podoabă pe care omul a primit-o fără să fi
făcut ceva pentru aceasta; ea este parte din el și el este parte din ea. Dacă ne gândim și analizăm
puțin ce înseamnă această „lume ca dar” înțelegem cât de poetică este lumea în esența ei și cât
de liric trebuie să fie și omul în raportul său față de ea.
„Dumnezeu ne arată nouă iubirea Sa, ne spune Pr. Stăniloae, prin lumea ca dar, pentru
ca să se realizeze un dialog progresiv în iubire cu noi. Însă pentru aceasta trebuie ca și noi să
întoarcem lui Dumnezeu un dar. Dar omul nu are ce să dea lui Dumnezeu de la sine. Dumnezeu
Se bucură ca omul să renunțe la unele din darurile primite, întorcându-le”61. Astfel înțelegem
valoarea pe care o are fuga de zgârcenie și lăcomie. Făcând un efort de abstenență, oprindu-se
și mulțumindu-se cu puțin, chiar și atunci când ar avea posibilitatea să aibă (sau să profite) mai
59
Sfântul Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice și practice în Filocalia Sfintelor nevoințe
ale desăvârșirii, Vol. VI, Capul 1, Editura Humanitas, București, 2009, p. 17.
60
Nu în sens panteist, desigur.
61
26
mult, omul, fără să-și dea sama, răspunde cu un dar propriu la darul lui Dumnezeu. Totuși, deși
suntem stăpâni peste natură, avem de învățat foarte multe de la ea. Ba mai mult, trebuie să o
dăruim mai departe semenilor noștri. În acest sens Pr. Stăniloae continuă spunând că lumea „e
necesară pentru om nu numai întrucât are trebuință să-i fie dată, ci și întrucât are trebuiță de ea
ca să o dăruiască, la rândul lui, pentru creșterea lui spirituală. Ea își vădește prin aceasta din
nou caracterul ei educativ pentru om. Acesta se folosește de ea și prin faptul că o dăruiește la
rândul lui. Și el n-o pierde total prin actul dăruirii, ci se împodobește prin ea și mai mult prin
faptul că o dăruiește: „Mai fericit este e da decât a lua”. El se îmbogățește astfel cu adevărat nu
numai prin darul lui Dumnezeu către el, ci prin dialogul complet al darului, adică prin primirea
și întoarcerea darului”62. Frumusețea poetică care se ascunde în acest dar al lui Dumnezeu este
că atât timp cât îl folosesc egoist, nu îl am deloc; doar atunci când dăruiesc, eu însumi am ceva.
Darul implică în sinea sa, necesitatea comuniunii; ca să înțeleg ce am primit, trebuie să arăt acel
ceva prietenilor și apropiaților mei; dacă îl închid într-o cămară întunecoasă, ca pe-o piatră
prețioasă, fără a da posibilitatea bucuriei și altora, rămân cu nimic. Voi avea doar „ceva” pe
care eu îl consider scump și frumos, stând și mucegăindu-se în colțurile ascunse ale inimii mele
întunecate. Nici măcar egoist pe de-a-ntregul nu pot fi; ca să mă bucur că „ceea ce am îmi
aparține numai mie și eu sunt stăpân peste toate”, implicit trebuie să arăt și celorlalți „ceea ce
am eu și numai eu”, pentru ca ei să vadă și să mă invidieze.
În legătură cu cele spuse mai sus, deci, dorim să subliniem și aspectul poetic al lumii.
Ce-ar fi, dacă „a dărui” mai departe podoaba naturii, ar însemna nu numai „a da” ceva în sens
material63? Ce-ar fi dacă ar fi considerat ca „dar” și uimirea pe care o am atunci când privesc
un apus de soare, sau un pom înflorit, și transmit uimirea mea mai departe și celorlalți ? Dacă
privim și contemplarea proprie sau descoperirea spirituală personală pe care o au oamenii și o
împărtășesc mai departe, ca „dar”, atunci întreaga poezie pe care a făurit-o omenirea până acum,
este o podoabă oferită omului de către omul de lângă el. Mai mult chiar, „darul primit și întors
apropie persoanele în așa măsură, încât obiectul darului devine comun și devine mijlocul
transparent al celei mai depline comunicări între persoane…persoanele se dăruiesc prin aceasta
ele însele, iar prin această dăruire sporesc duhovnicește”64. Deci, de fiecare dată când îți
dăruiesc natura prin ochii mei, pe mine însumi mă dăruiesc.
62
63
Când spunem „să dăruim podoaba naturii mai departe”, înțelegem în general, să ne împărțim cu alții
din bunătățile pe care le avem. Bunăoară, să dau și vecinilor mei din recolta mea de grâu, să împart și altora mere
din livada mea, etc. Acesta este și unul din sensurile pe care le are „pomana” în tradiția ortodoxă - atunci când
dăruiesc mai departe ceea ce și mie mi-a fost dăruit. „Dar din dar se face Rai”. În acest sens și Dumnezeu, în
Vechiul Testament, poruncește evreilor să nu strângă din câmpuri sau din livezi, toată roada, ci întotdeauna să lase
o măsură anumită pentru a fi strânsă de cei lipsiți și strâmtorați (Levitic 19, 9-10).
64
Ibidem, p. 356.
27
Așadar, atunci când îmi descos sufletul, privind un apus de soare și îmi împărtășesc cu
un prieten uimirea și durerea, este și acesta un act prin care dăruiesc natura mai departe. Însăși
poezia devine un act de dăruire a naturii pe care o văd. De aceea omul trebuie să fie poetic,
adică să fie mai sensibil, mai duios atunci când privește lucrurile din jurul său, pentru că astfel
se apropie de sine însuși, prin natură. Prin simplul fapt că îi facem pe oameni să fie mai atenți
la natură, practic, le-o dăruim, le-o descoperim. Atunci când un om descrie o câmpie, sau o
margine de codru așa cum o vede el, fără obligații versuitoare, ci pur și simplu, o descrie în
propria sa stângăcie, aș cum poate, dar impresionat din toată inima, uimit și bucuros, încercând
parcă, să soarbă totul din jurul său, atunci acea persoană este, fără îndoială un poet al creației,
iar natura și-a împlinit menirea de a-l ajuta pe om, de a-l educa spre profunzime.
De multe ori, atunci când împărtășim apropiaților noștri anumite frumuseți pe care le-
am întâlnit, privind spre oarecare lucruri, se întâmplă ca unii din ei să exclame:„ca să vezi, nu
m-am gândit la aceasta”. Dacă, spre exemplu, privesc un pom de măr și mi se pare că seamănă
cu un braț izvorât din pământ; o mână care rodește și din degetele căreia mă înfrupt, gustând
dulceața pământului, descoperim celor de lângă noi, o natură nouă. E ca și cum nu ar fi văzut
până atunci deloc, e o nouă dimensiune a naturii, o trăsătură pe care eu o descopăr prin oameni
și ei prin mine…E o minunată poezie în jurul nostru, una care depășește mult limitele formei
poetice. Nu trebuie să scrii poezie ca să fii poetic; nu trebuie să faci versuri ca să te poți minuna
de o zi călduroasă și înflorită de primăvară, ca să stai cu pleoapele închise în soare și să zîmbești,
lăsând liniștea să te cuprindă, prin lumină. Trebuie doar să îndrăznim să observăm, trebuie doar
să ne lăsăm purtați de miracolul lumii care ne înconjoară.
Așadar, în încheierea acestui prim capitol am dori să concluzionăm prin amintirea
cuvintelor Sf. Vasile cel Mare care spunea că „dacă vreodată, într-o noapte senină, privind
frumusețea cea nespusă a stelelor, ți-ai făcut o idee despre Arhitectul universului și te-ai întrebat
cine a brodat cerul cu aceste flori și te-ai gândit că în cele ce vezi pe cer plăcerea este mai mare
decât trebuința…atunci ești potrivit să faci parte din mulțimea care se găsește în această biserică
sfântă și fericită”65, în această biserică a omului lângă oameni și alături de toate ființele care-l
înconjoară; și chiar dacă încă nu te-ai gândit la Arhitect, dar ai cugetat în sinea ta că „lumea
aceasta este, parcă, prea frumoasă ca să fie adevărată” și te-ai bucurat și te-ai uimit de această
dulce frumusețe, atunci așteaptă în pace…nu știi cum în „răcoarea serii”( Fc. 3, 8) ar putea să
te viziteze Dumnezeu.
65
Sf. Vasile cel Mare, op.cit, p. 125.
28
II. Apocalipsa lirică a persoanei

Din punctul de vedere-al copacilor,
soarele-i o dungă de căldură,
oamenii - o emoție copleșitoare...
Ei sunt niște fructe plimbătoare
ale unui pom cu mult mai mare!
Din punctul de vedere-al pietrelor,
soarele-i o piatră căzătoare,
oamenii-s o lină apăsare...
Sunt mișcare-adaugată la mișcare
și lumina ce-o zărești, din soare!
Din punctul de vedere-al aerului,
soarele-i un aer plin de păsări,
aripă în aripă zbătând.
Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite,
cu aripi crescute înlăuntru,
care bat plutind, planând,
într-un aer mai curat - care e gândul!
(Laudă Omului – Nichita Stănescu66)
Omul – o adâncă și necuprinsă armonie; o inimă încolțită dintr-un bob de dragoste, care
a crescut și se zbuciumă încontinuu, ca mai apoi, când se va fi potolit, să realizeze că nu mai
este67. Omul – o trudă măcinată până la os, măcinată continuu de tristeți și bătăi de aripi, ca
bobul de grâu sub pietrele de moară; Întotdeauna tânăr și întotdeauna bătrân, întotdeauna
proaspăt și întotdeauna cu brațele muncite de riduri. Totuși numai după măcinare iese din
cuptor, îmbălzămată-n aburi pâinea caldă și sufletul curat.
„Laudă Omului”. Este cu desăvârșire un păcat să vorbești despre tine însuți; să te lauzi
și să afirmi cât de mare și important ești în lume și în ceruri. Desigur, ar putea fi un păcat, dacă
am vorbi despre noi, despre oameni, dar ar fi de o potrivă o absurditate și o inconveniență dacă
nu am face-o, căci, dacă vorbești despre poezie, despre lirism, despre natură și frumusețe, iar
despre om nu vorbești, e ca și cum nu ai fi vorbit deloc.68 Acest lucru se datorează faptului că
omul este un „microcosmos”69, o lume mai mică în interiorul căreia trăiesc atâtea lucruri, atâtea
66
Nichita Stănescu, Cartea vorbită, Editura Casa Radio, București, 2018, p. 59.
67
Și abia de poate spune dacă a fost.
68
Acum să ne gândim că suntem ajunși cu mintea abia la om, și avem impresia că nu am vorbit deloc, ce
am putea să mai spunem despre faptul că nici nu am ajuns să vorbim despre Dumnezeu…
69
Adrian Lemeni (coord.), Apologetica Ortodoxă Vol. I, Editura Basilica, București, 2013, p. 2014.
29
Apocalipsa lirică a persoanei
ființe, atâta viață, atât de mult mustește-n sinea lui taina, încât „Lauda” aceasta pe care am
putea-o face nu e altceva decât bucurie și uimire de cine suntem și, mai mult, de Cine putem fi.
De altfel, de am tăcea chiar, universul singur ar vorbi despre om…
”Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite,/ cu aripi crescute înlăuntru,/ care bat plutind,
planând,/ într-un aer mai curat - care e gândul!”
Omul – cine-l poate înțelege ? Cine-l poate cunoaște ? Cine s-a suit la inima omului ca
să ne spună ce se află acolo? Cine a urcat acolo sus, pe Golgota fiecăruia dintre noi, pe muntele
tragediei fiecărui om, dacă nu doar Cel care era deja acolo când inima a fost născută și în Inima
Căruia, omul însuși, mai înainte de a fi, era deja.
***
Am vorbit în capitolul precedent despre importanța și frumusețea lumii înconjurătoare
și despre cât de fundamentală este adâncimea poetică a acesteia pentru fiecare dintre noi. Acum,
însă, am dori să ne oprim puțin și să vorbim despre cât de important este omul în univers, căci
„creația nu e întreagă până ce Dumnezeu nu-i descoperă sensul ei în om.”70. Dar cine este omul
și care este locul lui în tot acest tumult misterios al Creației? De aceea ne-am dori să aprofundăm
puțin și tema „lirismului persoanei” și anume: Care este legătura omului cu poeticitatea
universului și cât de multă poezie se ascunde în lăuntrul sufletului uman?
Am afirmat în capitolul precedent că natura a fost creată cu Înțelepciune și are sădită în
ea niște rațiuni pe care rațiunea umană este chemată să le contemple. De asemenea, am spus că
această raționalitate a creației implică și dimensiunea ei poetică care se amprentează într-o
ordine armonioasă ușor de observat. Așadar, constatăm că dacă raționalitatea creației implică
poeticitatea ei, atunci și rațiunea umană trebuie să aibă un lirism interior cu care cugetă și simte
poezia din jurul său.
Odată creat, omul a devenit cunună a creației și preot al ei, pentru că ea se împlinește și
se sfințește prin om; prin urcușul său, natura însăși urcă spre transparență și spre adevăratul ei
fel de a fi. Pe lângă aceasta, însă omul este și poet al creației, deoarece are capacitatea de a
contempla universul și de a crea cuvinte slăvitoare. „Omul nu este doar „cunună” a creației, ci
este poet și preot al ei, având vocația de a o înălța la o unire cât mai deplină cu Dumnezeu”.71
Așadar, lirismul persoanei este sădit ontologic în firea lui și face parte din vocația sa
morală. Această noțiune de vocație care provine din limba latină (vocatio,-onis) și care
înseamnă „invitație la o masă sau citație în justiție”72, ne arată, deopotrivă, ce ar trebui să facă
omul, cât și profunzimea lumii în care se află și care este el însuși. În firea omului este sădită o
70
71
Pr. Gheorghe Popa, Introducere în Teologia Morală…, p. 42.
72
Ibidem, p. 39.
30
tendință, un avânt spre ceva și spre Cineva care îl invită pe om la comuniune și la realație vie;
omul este, astfel, o adâncă și necuprinsă Poezie și tocmai prin acest lirism ascuns în sine, este
chemat, „ademenit” întru-câtva, să iasă din „cochilia” individualismului său egoist și să se
minuneze și să se bucure împreună cu Dumnezeu de toate câte le are în jurul său. „Din această
perspectivă, creația nu este un simplu „cosmos”, adică un „haos organizat” de un demiurg, așa
cum credeau vechii greci, ci o „Biserică în devenire”, adică un loc în care Omul trebuie să
celebreze, împreună cu toate făpturile, o „Liturghie cosmică” dăruită lui Dumnezeu Treime. De
aceea, Geneza afirmă că Adam a fost invitat să dea „nume” făpturilor, adică să pună în lumină
„logosul” lor…”73. Prin gândirea numelor pentru animale, Adam a început a gândi poetic74; și
poate, prima poezie pe care a făcut-o omul, a fost atunci când bărbatul a văzut-o pe femeia sa
pentru prima oară; uimirea și bucuria lui Adam la vederea Evei a fost prima poezie pe care a
făcut-o omul.
II.1 Explicații terminologice

II.1.a. Explicarea noțiunii de „Apocalipsă”
Atunci când pronunțăm cuvântul „apocalipsă”, primul lucru la care ne gândim este
„sfârșitul lumii”. Această percepție s-a creat în gândirea noastră, pornind de la Apocalipsa Sf.
Ioan Teologul din Noul Testament, care descrie profetic evenimentele ce vor avea loc la
sfârșitul veacurilor. Totuși termenul de „apocalipsă” are un sens mai larg decât cel de „sfârșit
al lumii”; are un sens mult mai amplu și mai profund75.
Cuvântul „apocalipsă” în limba română, provine de la grecescul „apokalipsis, -eos” și
înseamnă „revelație, dezvăluire”76. Apocalipsa este o luminare, o descoperire care se face ca
omul să înțeleagă anumite lucruri din viața sa. O asemenea „apocalipsă” poate fi fiecare răsărit
și apus de soare77; soarele dispare și apare de fiecare dată ca o „moarte și o înviere”, un sfârșit
și un început, întotdeauna nou și întotdeauna plin de revelație.
Astfel, atunci când spunem „Apocalipsa lirică a persoanei” nu ne referim la sfârșitul
omului, sau la moartea ori distrugerea lui. Vorbim despre lirismul din om ca o „revelație”
uimitoare, ca o descoperire, o minune pe care omul este chemat să o guste, descoperindu-se pe
73
Ibidem, p. 42.
74
Petre Țuțea spunea că atunci când Dumnezeu l-a însărcinat pe om să dea nume creaturilor, a avut loc
originea mistică a logicii. (Vezi Petre Țuțea, Între Dumnezeu și Neamul meu, Editura Arta Grafică, București,
1992, p. 275). Noi, însă am adăuga că tot atunci a avut loc și originea mistică a gândirii poetice.
75
Ținem, de asemenea, să explicăm această noțiune, deoarece falsa percepție cum că „apocalipsa” ar
însemna sfârșitul și distrugerea a tot ce există, aduce în inimile noastre un oarecare fior și o frică atunci când îl
auzim. De aceea, ca să nu fie percepută greșit exprimarea noastră „Apocalipsa lirică a persoanei”, să nu inducă
confuzie, o vom explica în cele ce urmează.
76
Mihaela Paraschiv, Marius Alexianu, Roxana-Gabriela Curcă, Lexic Grec și Latin universal, Editura
Demiurg, Iași, 2007, p. 45.
77
Mai ales că înroșirea orizontului este o imagine care uneori chiar te ia cu fiori.
31
sine însuși. Atunci când încep să dezvelesc de taină profunzimea vieții mele și a celor de lângă
mine, atunci când descopăr curaj în miezul greutăților și al fricilor, când încerc să-mi depășesc
neputințele și neajunsurile, când mă străduiesc să iubesc mai mult chiar și pe cei care îmi sunt
„incomozi” și „antipatici”, ajung să îmi descopăr puterile, să îmi observ limitele și aceasta este
o dimensiune apocaliptică a persoanei. Noi devinim „revelații” pentru noi înșine și pentru cei
de lângă noi și ne dăm seama cât de puțin ne cunoaștem și ne înțelegem și tocmai de aceea este
important să coborâm cât mai adânc în ființa noastră ca să putem „cerceta adâncurile” și să
înțelegem care este scopul vieții noastre.
De asemenea, interesant ni se pare și faptul că unul dintre sensurile pe care le are verbul
„a revela” în limba română este cel de „a destăinui”78. Astfel, în această acțiune revelatoare,
există un Cineva care „se destăinuie” omului, un Cineva care cunoaște toate tainele ascunse și
le șoptește omului prin culori și forme, prin armonii și mirosuri încântătoare. Dacă stăm că
cugetăm puțin verbul „a destăinui” ne dăm seama că aceste „secrete” pe care ni le spune
Dumnezeu, ni le spune ca unor prieteni ai săi iubiți. Precum noi „destăinuim” prietenilor noștri
anumite dureri și frământări interioare și nu le încredințăm niciodată unor străini, asemenea
face și Dumnezeu cu noi, arătând prin aceasta cât e de mare iubirea pe care ne-o poartă și cât
de multă încredere are în noi. Această apocalipsă lirică a persoanei este o „mărturisire” pe care
o face Dumnezeu omului, un „dor” al Său din adâncul ființei Sale, despre cine suntem și de ce
suntem. Această „destăinuire” poate fi făcută doar dacă omul își dorește să asculte, dacă omul
însuși este gata să-i spună lui Dumnezeu tristețile sale, bucuriile și „of”-urile care îl apasă;
această revelație poate fi dezvăluită deplin doar în rugăciune.
Rolul rugăciunii în această acțiune revelatoare este esențial. Sfinții Părinți spuneau că
doar atunci când se roagă simt că există cu adevărat79. De altfel, fără rugăciune nici nu se poate,
oricum am privi problema „desoperirii de sine”. Privind natura din jurul nostru, cu toată
splendoarea îmbrăcăminții sale, și încercând s-o pătrundem ne vedem neputincioși; privindu-
ne pe noi înșine, vedem cum ne topim în propriul nostru trup, în propriile noastre adâncituri din
palmă, ca niște lumânări a căror lumină nu știm dacă o vede cineva, fiind întotdeauna
necunoscuți și neînțeleși de nimeni și strigăm ca și Poetul, mai demult, „Vino iar în sân,
nepăsare tristă;/ Ca să pot muri liniștit, pe mine mie redă-mă!”80. Dar în timp ce el ruga
„nepăsarea tristă” să-l ajute să se regăsească, să se descopere, să vadă cine este într-adevăr, ca
să poată astfel muri în pace, noi, creștinii, în căldura și semi-întunericul privegherilor din
Biserică, în străpungerea inimii, Îl rugăm pe Cel ce știe cine suntem: „Dumnezeule, milostiv fii
78
Micul dicționar academic. Vol. IV. Literele Pr-Z, Editura Univers Enciclopedic, București, 2003, p.229.
79
În acest sens am putea spune și faptul că atunci când sunt poetic, pot spune cu certitudine că sunt.
80
Mihai Eminescu, Odă (în metru antic),în Opera Poetică, Editura Semne, București, 2012, p. 696.
32
mie păcătosului” (Lc. 18, 13), „Dumnezeule, descoperă-mi Cine ești, ca să înțeleg cine sunt!”.
Astfel, în viața creștinului, revelația persoanei pornește, prin rugăciune, de la Cineva spre noi
și acest „Cineva” este în primul rând Dumnezeu, iar în al doilea rând, fiecare om pe care îl
întâlnim zilnic81. Eu nu îmi sunt suficient mie însumi și aceasta ar putea fi, poate, cea mai
importantă „apocalipsă”82 pe care o poate înțelege omul83.
II.1.b.Explicarea noțiunii de „persoană”

Despre noțiunea și conceptul de „persoană” s-a scris atât în spațiul teologic cât și în cel
filosofic și psihologic. Se pare că gândirea umană are o sete nestăvilită de a cunoaște și de a se
cunoaște și ca urmare, gânditori din toate timpurile și din domenii variate au încercat să „sape”
aceste întunecimi ale firii, ca să înțeleagă și să răspundă la întrebarea : „Ce este omul și care
este rolul persoanei în univers ?”84.
Pentru început trebuie să spunem că în limba română, cuvântul persoană provine de la
latinescul persona, iar acesta de la grecescul prosopon85. „În Grecia antică, cuvântul
„prosopon”, care acum înseamnă persoană, avea mai degrabă înțelesul de mască, pe care actorii
o foloseau spre a juca diferite roluri pe scenă. Există o întreagă istorie cu privire la dezvoltarea
măștii la o persoană. După un îndelungat proces, cuvântul care este folosit cu sensul de „mască”
a ajuns în cele din urmă să însemne nu doar ceva pe care cineva și-l pune pe față, ci anume ceea
ce îl face pe acel cineva să devină o adevărată ființă umană”86.
81
Este important să nu cădem în extrema unei relații „individualiste” cu Dumnezeu. Dacă voi crede că
doar Dumnezeu este acel „Cineva” care mă ajută să mă descopăr și voi neglija, astfel, pe aproapele de lângă mine
care este o persoană, o taină unică în lume, dacă îl voi considera nesemnificativ și inutil în urcușul meu spre mine,
mă voi ciocni de groaznica realitate a unei auto-limitări, crezând că „Doar Dumnezeu și cu mine suntem suficienți
în lumea aceasta” și neînțelegând că, de fapt, Dumnezeu înseamnă și cei ce mă înconjoară; toți împreună și fiecare
în parte este important pentru Dumnezeu, deci trebuie să fie important și pentru mine. Acest lucru îl întâlnim foarte
frumos descris în teologia Părintelui Dumitru Stăniloae, care nu ezita să vorbească, întotdeauna, despre importanța
persoanei de lângă noi ca adânc pătrunzător de taină vie: „Orice persoană, spune Părintele, este o realitate unică,
un semn unic al imaginației creatoare a lui Dumnezeu și rămâne ca o mărturie unică a ei, ca o formă unică a
revelației Lui” (Vezi Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. III, Editura E.I.B.M.O.,
București, 2010, p. 254.) Deci nu am cum să mă cunosc pe mine și să-L cunosc pe Dumnezeu, dacă nu încerc să
descopăr, cât îmi stă în putință, și fărâma de revelație Unică din cei de lângă mine. E un fel de mozaic al cunoașterii:
în fiecare din noi stă câte o „bucată” din revelația Întregului, și acea bucată are în ea Întregul deplin și nefărâmițat,
dar pentru ca fiecare bucată să fie și ea întreagă are nevoie de bucata de alături care o completează și pe care o
completează.
82
Poate fi o „apocalipsă” atât cu sens de revelație cât și cu sensul de sfârșit, pentru că atunci când înțeleg
că eu nu îmi sunt de ajuns și că am nevoie de Cineva ca să mă împlinesc și să mă descopăr deplin, ajung la „sfârșitul
fără de sfârșit” al vieții mele; se „sfârșește”și se „distruge” pornirea egoistă a „omului meu celui vechi” și începe
„dezvăluirea” omului celui nou.
83
În lumina credinței noastre creștine, am putea reformula versurile poetului: „Vino iar în sân, Dragoste
preadulce;/ Ca să pot muri liniștit, pe mine mie redă-mă”
84
Nu vom putea expune în această lucrare toate perspectivele referitoare la conceptul de „persoană”,
deoarece acest lucru ar depăși atât tema pe care ne-am propus să o abărdăm și anume „dimensiunea lirică a
persoanei”, cât și volumul acestei lucrări.
85
https://ro.wikipedia.org/wiki/Persoan%C4%83 accesat la data de 12.04.2019.
86
Hierotheos Vlachos, Persoana în tradiția ortodoxă, Editura Bunavestire, Bacău, 2002, p. 60.
33
Dicționarul limbii române ne definește persoana ca fiind un „individ al speciei umane,

om considerat prin totalitatea însușirilor sale fizice și psihice”87. Cât de obiectivă și științifică
nu ar fi această definiție, totuși rigiditatea acestor termeni și răceala acestei exprimări
enciclopedice ne face să credem că este incompletă, dacă nu adăugăm și „totalitatea însușirilor
spirituale” care îl definesc pe om, din care face parte și lirismul persoanei88. Astfel, considerăm
importantă înțelegerea corectă și deplină a noțiunii de persoană, „…este necesară pentru
vremea noastră, fiindcă există numeroase sisteme sociale, politice, filozofice și religioase care
oferă învățături deformate despre om, deoarece ele îl socotesc drept o simplă monadă biologică
și nimic mai mult”89. Omul însă, ne spune Sf. Ioan Hrisostom, „nu e doar cel ce are mâini și
picioare, nici cel ce este rațional, ci cel care practică credința și virtutea plină de cucernicie” 90.
Adică „nu trebuie numai să te naști biologic spre a fi numit om, ci trebuie să ai și Duhul Sfânt
în tine…persoana este o revelație, o manifestare a locului inimii, o renaștere a omului”91.
„Se operează astăzi deosebirea dintre persoană și individ. Termenul de „persoană” este
folosit în cazul omului care posedă libertate și dragoste și se deosebește limpede de restul masei
de oameni, iar termenul „individ” îl caracterizează pe omul care rămâne o ființă biologică și își
petrece întreaga viață și activitate spre satisfacerea nevoilor sale biologice și materiale, neavând
nici un alt scop în viața sa. ”92.
Dar în esență, ce este omul?93 Este o întrebare cumplită aceasta, pentru că ne macină
continuu, iar din cauza că, de multe ori nu răspundem corect la ea, ajungem în extreme
devastatoare: ori îl urcăm în Olimp, ori îl facem animal. Teologul grec Christos Yannaras, ne
spune că „nu toți înțelegem că ceea ce deosebește existența personală de orice altă formă de
existență este conștiința de sine și deschiderea către ceilalți. Noi numim conștiința față de
propria noastră existență „conștiință de sine”: certitudinea pe care o am că exist și că eu sunt
acela care există, o ființă cu identitate, o identitate care mă deosebește de orice altă ființă”94, iar
din perspectiva deschiderii către ceilalți „persoana este definită drept legătură și relație și ea
definește o legătură și o relație”95. Această conștiință de sine și relație cu ceilalți definesc
87
Micul dicționar academic. Vol. III. Literele I – Pr..., p. 1015.
88
După cum spunea Sf. Ap. Pavel: „Dacă dragoste nu am, nimic nu sânt” (I Cor. 13, 2), chiar dacă am
mâini și picioare și o activitate psiho-somatică, totuși, dacă dragoste nu am, nu sunt deloc; astfel, dacă nu definim
persoana și ca o entitate capabilă să perceapă, să accepte sau să nu accepte spiritualul, atunci e ca și cum nu am
defini-o.
89
Hierotheos Vlachos, op.cit, p. 59.
90
Sf. Ioan Hrisostom, Cateheza, 2a. PG 49, 232, apud. Hierotheos Vlachos, op.cit, p. 69.
91
Hierotheos Vlachos, op.cit, pp. 59 și 99. Această prezență a Duhului Sfânt în om este descrisă pe larg
în literatura patristică, Sfinții Părinți considerând prezența Lui ca fiind adevărata definire și dovadă a împlinirii
omului ca persoană. (Pentru detalii a se vedea lucrarea citată mai sus a Mitropolitului Hierotheos de Nafpaktos,
Persoana în tradiția ortodoxă, Editura Bunavestire, Bacău, 2002)
92
Ibidem, p. 73.
93
Sau mai corect ar fi să întrebăm „cine este omul?”.
94
Christos Yannaras, Elemente de credință, p. 29, apud. Hierotheos Vlachos, op. cit., p. 77.
95
Idem, Persoana și erosul, Atena, 1976, p. 19, apud. Hierotheos Vlachos, op. cit., p. 78.
34
persoana în constituția sa plenară. Doar atunci când omul luptă cu sine și se străduiește să
crească pe ambele planuri, el este Om în sensul deplin al cuvântului, de aceea, o persoană care
își neglijează sufletul său și puterile iubitoare pe care le nutrește ființa sa, sau este excesiv
interesat de sine, de „relația sa cu absolutul”, visează sau așteaptă revelații extraterestre și se
consideră un „profet” căruia îi sunt descoperite mari taine și nu are nevoie de ceilalți pentru
„atotcunoașterea universală a profunzimilor”, un asemenea om, este de fapt, o jumătate de om,
se neglijează pe sine ca întreg și trăiește într-o cruntă schizofrenie. Doar atunci când mă fac
„mic”, când înțeleg că eu sunt important pentru Dumnezeu la fel ca oricare alt om și că trebuie
să fim cu toții cât mai aproape unul de celălalt ca să înțelegem cine suntem și atunci când mă
doare fiecare fărâmă de schismă și de ruptură între om și vecinul său, atunci încep a fi cu
adevărat om și Persoană. Înțelegând această importanță a omului de lângă noi în urcușul nostru
spre înviere, Pr. Stăniloae spune: „și cine este celălalt? Celălalt este omul. Dar nu există
separație între Dumnezeu și ceilalți. Pentu că dacă intrând în comuniune cu celălalt găsesc viața,
găsesc viața veșnică.”96 De aceea nu putem rupe relația cu celelalte persoane. Sunt persoană,
doar pentru că am lângă mine persoane pe care le iubesc și lângă care am ocazia să renunț la
mine, la capriciile și dorințele mele egoiste. Din cuvintele Părintelui Stăniloae reiese faptul că,
acolo unde găsesc viață, găsesc, fără îndoială posibilitatea veșniciei, găsesc o veșnicie pe care
o vom dobândi amândoi și eu și celălalt, dar depinde de noi dacă va fi o veșnicie de comuniune
iubitoare, sau de ură.97
Omul adevărat este „omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului
blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu” (I Petru 3, 4); și dacă stăm să ne
gândim, în tribulațiile vieții noastre contemporane, acest om nu poate fi găsit decât ca o
apocalipsă. Dintr-un amalgam de stări neclare care ne înconjoară ani întregi, dintr-o monotonie
pesimistă adânc înrădăcinată în fiecare încheietură a trupului nostru nu ne poate scoate decât o
revelație. Acest „om tainic al inimii” ne este ca o lovitură de trăsnet care ne străbate dintr-o dată
ființa cu lumina puternică a unei schimbări reale. Iar atunci când îl găsesc pe acesta9 pe „omul
96
Dumitru Stăniloae, M.-A. Costa de Beauregard, Mica Dogmatică vorbită. Dialoguri de la Cernica,
Editura Deisis, Sibiu, 2007, p. 202.
97
Indiferent dacă vreau eu sau nu, celălalt va fi lângă mine și în viața veșnică. Cât de mult nu aș vrea să
scap și să fug de el, oricum el mă va urmări mereu. Fiecare ură și fiecare iubire o iau cu mine în viața veșnică,
acestea fiind Raiul sau Iadul. Depinde de mine cât de multă din fiecare las să-mi îndulcească sau să-mi facă inima
amară. Deci de ce să-l urăsc pe acest coleg al meu de serviciu, sau pe acest domn care mi-a vorbit urât? Aș putea
să-l iert și în viața veșnică să am lângă mine un om pe care l-am iertat, iar nu un om pe care îl urăsc. Mânia, invidia
și egoismul acesta terifiant ne țin inima într-o continuă clocotire zdrobitoare și ne tulbură gândurile încât nu mai
știm ce să facem ca să-i putem da replică înapoi și să ne spălăm rușinea mândriei agonizante; aceste stări mă vor
însoți și „dincolo”, căci tot ce adun în suflet iau cu mine. După cum spunea și Sf. Isaac Sirul că starea de ură și
mânie care mă chinuie aici, este iadul însuși, astfel încât, înainte de moarte, eu însumi îmi aleg soarta veșnică de
fiecare dată când intru în relație cu ceilalți (fie că vorbesc, fie că gândesc ceva despre ei). Totuși, dacă ar fi după
voia noastră, de multe ori, poate chiar ne-am dori noi înșine să decidem pe cine să iubească Dumnezeu, iar pe cine
nu. Ne este foarte greu să acceptăm că Raiul înseamnă a-l iubi, a-l ierta și a ne cere iertare de la cel care stă alături
de noi.
35
cel tainic”) în inima mea (și el este, negreșit acolo, pentru că Hristos Însuși este acolo) sufletul
îmi saltă de bucurie simțindu-se de parcă iar fi fost dezlegat toracele înnodat ca o strangulație,
iar pieptul devine liber să respire ploile și soarele, florile și zumzăitul de albine. Acest lucru,
fiind „de mare preț înaintea lui Dumnezeu” îmi dau seama că Dumnezeul meu mă iubește foarte
mult și El nu doar mă așteaptă eu singur să devin blând și liniștit, ci înțeleg, că, El Însuși mă
ajută cumva să mă găsesc, El Însuși este alături de mine și greutățile descoperirii de sine, le
poartă cu mine, de aceea, prăpăstiile și măcinările care mă chinuie le întâmpin cu bărbăție și
curaj.
Despre suferința drumului spre Persoana care ești într-adevăr ne vorbesc și Sf. Părinți.
Din sinteza pe care o face Mitropolitul Hierotheos Vlahos aflăm că „persoana este o revelație,
o manifestare a locului inimii, o renaștere a omului…ea nu este epuizată în definiții filosofice
și analize teologice, ci este experiată și scoasă la iveală prin suferință. Se naște o ființă nouă
prin suferință. Așa precum suferința e legată de nașterea biologică, la fel și suferința spirituală
se leagă de nașterea spirituală a omului”98, iar din această naștere spirituală face parte și nașterea
„lirică”, care înseamnă, la rândul ei, suferință și cruce poetică. Este vorba despre o „dimensiune
ascetică a persoanei” despre care ne vorbește, de asemenea Mitropolitul Hierotheos 99, o asceză
care nu înseamnă altceva decât atenția asupra gândurilor și faptelor; nu o scrupulozitate
obsedată și o frică continuă „ca nu cumva să se mânie Dumnezeu și să nu-mi mai pot descoperi
poeticitatea” ci o atenție în sensul că „nu pot gândi gunoaie cu tâmplele în care Hristos a ținut
cununa de spini pentru mine și nu pot să spun cuvinte urâte cu gura în care Dumnezeu îmi suflă
viață”. Astfel, în măsura în care ne străduim să legăm fiecare lucru pe care îl facem de un sens
mai profund și mai adânc, capabil să-mi schimbe modul de a gândi și de a fi, putem vorbi de o
dimensiune poetică a suferinței și a ascezei Personale.
De asemenea, „Persoana” înseamnă atât trupul cât și sufletul în integritatea lor. Nu
putem ignora nicidecum sufletul, atunci când vorbim despre persoană, dar nici trupul; nu trebuie
să cădem în ispita platonismului care spunea că materia trebuie neglijată, pentru că doar spiritul
ar fi autentic, durabil și real într-adevăr; materia își are rolul ei în definirea poetică a persoanei,
ea reprezintă realitatea sa difinitorie; omul nu este numai duh, precum îngeri, și nici doar carne,
asemeni celorlalte făpturi ale creației; omul făcând parte din amândouă - trup și duh, este menit
să le îndumnezeiască împreună și în el creația se regăsește deplin, deoarece omul este cel ce
poate să le înțeleagă și pe unele și pe celelalte100. Omul se face un decodificator al naturii, pentru
98
Hierotheos Vlachos, op. cit., p. 96-99.
99
Ibidem, p. 80.
100
De aceea în om putem găsi atât de perfect împletită mila pentru fiecare floare și pentru fiecare fluture,
durerea pentru animale și pentru râurile care seacă, precum și pocăința, iubirea de aproapele, smerenia și aspirația
în cele către Dumnezeu. Amândouă aceste laturi – materia și duhul, îl definesc și sunt părți nedespărțite din viața
lui.
36
că are toate „uneltele” necesare: poate mușca și săruta, poate îmbrățișa și pipăi, poate privi și
inspira adânc în piept, dar mai presus decât acestea, se poate ruga, poate contempla, se poate
uimi și poate plânge101. Însă pe om cine îl va decripta? Cine îl va ajuta pe om să înțeleagă cine
este și care este sensul său în lume? Cu o deosebită frumusețe poetică, Sf. Iustin Popovici ne
spune că „atât duhul, cât și trupul sunt asemenea unor hieroglife pietrificate, pe care le silabisim
cu dificultate și, probabil, greșit…Omul s-a născut din nunta tainică a duhului cu materia…De
aceea, omul seamănă cu un vis înspăimântător, un vis interminabil, pe care îl visează materia
în brațele duhului…”102 Această îngemănare între trup și suflet, între vizibil și invizibil, între
real și imaginar, rămâne un mister nostalgic pentru om, un mister care, poate, va rămâne pentru
totdeauna ascuns în inima lui Dumnezeu.
II.2. Sfinții și poeții – exemple pentru parcursul descoperirii lirice

a persoanei
II.2.a. Omul Sfânt – Omul Poezie
Dar ce însemană a fi poetic? Am putea să credem că lirismul persoanei descrie o măsură
foarte înaltă spirituală, până la care avem un drum foarte lung de parcurs, drum care este greu
și anevoios, plin de tăișuri și lame ascuțite care ne pun la încercare tălpile și pasul, și așa și este.
Cărările spre inima omului sunt nestrăbătute văi adânci și necunoscute încă. Dar, în general,
atunci când aude de lucruri mărețe și înalte, de îndumnezeire și înnoirea firii, omul se gândește
că nu le va putea atinge niciodată și, neînțelegându-le, „se lasă păgubaș” fără să fi încercat
măcar să se cunoască. Poeticul acesta însă este, pe cât de profund, pe atât de simplu și foarte
aproape de fiecare din noi (și în noi)103.
După cum am văzut mai sus, Creația întreagă este poetică prin felul ei de a fi, este
ontologic zidită să fie poetică, este o caracteristică a ei naturală. Atunci când omul tinde să fie
mai poetic, el, de fapt, încearcă să fie mai mult el. A fi poetic înseamnă a fi, în primul rând, Om
Viu, căci poezia înseamnă în primul rând frumusețea vieții; a fi poetic înseamnă a fi om simplu,
om legat de pământul în care s-a născut, om îngrijorat și om liniștit, om – durere și pace
deopotrivă. Viața noastră obișnuită, fărâmițată în mii de griji, în mii de alergări, în mulțimi
nenumărate de întâlniri, de pierderi și regăsiri, de despărțiri, de doruri și iubiri, toate acestea ne
101
Îngerii, neavând trup material, nu pot cunoaște lumea creată așa cum o poate înțelege omul, de aceea
omul devine și mai responsabil de felul cum „consumă” universul, pentru că prin fiecare om, prin fiecare fir de
taină pe care Dumnezeu îl descoperă fiecărei minți și fiecărei inimi, și îngerii pot percepe lumea. (Vezi Pr. Prof.
Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol I,…, p. 436 – 469.)
102
Sf. Iustin Popovici, Abisurile gândirii și simțirii umane. Studii Teologice, Editura Sofia și Metafraze,
București, 2013, p. 53.
103
Cuvintele acestea sofisticate ca „apocalipsă”, „lirism”, „persoană”, din cauza încărcăturii lor filosofice,
creează o frică încă de la început și îl deznădăjduiesc pe om; crezând că „sunt prea grele pentru mintea mea” omul
nu încearcă să le înțeleagă, iar tot ce „e greu pentru mine nu e pentru mine” și ajungem cu toții să renunțăm la ceea
ce este mai important în viața aceasta: descoperirea de sine și cunoașterea scopului propriei vieți.
37
arată cine este Omul – Poezie. Fiecare clipă în care am întârziat undeva este o poemă despre
timp, iar fiecare înghesuire în tramvai, poate fi, brusc, o genială filosofie a spațiului, a spațiului
în care am putea fi împreună, dar rămânem separați; o filosofie a spațiului care ne învață că
adevărata apropiere dintre oameni este cea de suflet, cea din interiorul nostru. Și s-ar părea că
viața însăși, cu toate orientările ei, cu tangențele pe care ni le creează și ne urcă pe toți în același
„vierme de fier” într-un anumit timp, impunându-ne să fim unii lângă alții, trup lângă trup
asemeni „chibriturilor în cutie”, parcă ar fi o îndemnare mută: „mai îmbrățișați-vă, dragilor”.
În acest sens, poetul Nichita Stănescu, în poezia „Sunt un om viu” descrie Omul-Poezie,
omul Viu și natural, adică omul adevărat:
„Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.
Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.
Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.
Am şi-un defect un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.
Îmi place să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o treabă,
38
ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,

pe oceanul oval al fantaziei.
E un spectacol de neuitat acela
de-a şti,
de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!
E un trup al tău vechi,
pe care l-ai rătăcit
şi nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ţi oferă vreo şansă
să-l mai regăseşti…”104
În contextul vieții moderne, însă, marginea prăpăstioasă a ispitei este atât de abruptă,
încât devine foarte greu să înțelegem cum putem găsi poezie în sinea noastră. Într-un mediu
care abundă în gălăgie cromatică și sonoră, într-un mediu arhiplin cu „versuri” scrise pentru
promovarea oricărui mărunțiș, noi, oamenii, ființe ușor de influențat cu orice „adiere
manipulatoare”, avem nevoie de niște piloni de orientare, avem nevoie de acea veche „Stea
Polară” care să ne arate drumul spre casă; de fiecare dată când ne-om fi rătăcit, să fie ceva (sau
Cineva) care să ne spună „dragul meu, nu fă asta, tu nu ești așa, ești făcut pentru altceva. Vezi
înveninarea inimii pe care ți-o provoci și lasă totul și întoarce-te acasă”. Acest lucru însă este
foarte dificil - Să devii poetic dintr-o dată. Căci a fi, dintr-o dată sensibil la lucruri, la oameni
și la lume, nu e ca și cum ar exista un buton de sensibilitate și îl poți apăsa și devii, dintr-o dată
mai poetic. Cum îmi dau seama că merg în direcția care trebuie? După ce aș putea să mă
conduc?
Răspunsul este, desigur, sfinții (și într-o anumită măsură și poeții105). Omul cel bun și
simplu, omul cel blând, dar ferm și curajos, milostiv dar puternic cu duhul, acesta este omul
104
Nichita Stănescu, Necuvintele, Editura Jurnalul Național, București, 2009, pp. 54-57.
105
De ce poeții ne sunt exemple „doar într-o anumită măsură”? Pentru că de multe ori poeții nu au trăit
în conformitate cu ce au scris. Ei erau poetici în abordări și în cuvinte, dar ispitele și încercările pe care le-au avut,
i-au făcut de multe ori să alunece, mulți dintre ei, afundându-se prea mult în neputința și nimicnicia firii omenești,
au ajuns la grave tulburări psihice, unii chiar sinucigându-se. De aceea modul lor de viață nu ne este definitoriu,
ci doar unele scrieri ale lor ( și acestea alese cu grijă, pentru că poezia, în general, comparativ cu opera teologică,
nu are un filtru clar prin care să treacă, astfel, ajung printre oameni, poezii infectate cu diferite idei și boli, care
instigă la ură, anarhie, la nihilism și deznădejde), de aceea Sfinții ne sunt exemple mult mai bune în acest sens,
oamenii la care vedem că poezia este parte integrată în viața lor; din acest punct de vedere am putea chiar numi
poeți, mai mult pe cei care trăiesc liric, decât pe cei care scriu versuri propriu-zis.
39
poetic cu adevărat și după astfel de oameni putem înțelege măsura spre care trebuie să tindem
și pașii pe care îi putem urma; toate acestea le putem vedea în exemplul Sfinților și a poeților.
În romanul „Frații Karamazov” de F. M. Dostoievski întâlnim un episod foarte frumos
și vrednic de a fi pomenit aici, în legătură cu poeticitatea persoanei, deoarece relevă o intensă
încărcătură duhovnicească, care se manifestă și printr-o trăire foarte poetică. Este vorba despre
fratele Starețului Zosima, Markel, despre care se povestește că, fiind cuprins de boală, înainte
de moarte, avea un comportament „cu totul ciudat”. Se considera pe sine cel mai vinovat din
lume, își cerea iertare de la toți, iar la un moment dat chiar, privind pe fereastră, în grădină,
vede niște păsărele și își cere iertare și de la ele, plângând, că nu este destoinic și nu le poate
iubi mai mult, dar cu toată această amărăciune, avea o față luminoasă, plină de bucurie.106.
Acesta este adevăratul om poetic, sau simplu spus, Omul cel Adevărat. Dar cine are atât de mult
curaj ca să considere, la fel ca și Markel, că dacă am fi iubit lumea mai mult, pentru această
dragoste a noastră, Dumnezeu n-ar fi îngăduit durere nimănui. E vorba despre o maturitate
106
Pentru exemplificarea cât mai clară a ceea ce ne dorim să exprimăm, vom cita un fragment care
cuprinde întreg pasajul menționat: „Vorbele lui ne păreau ciudate; mama se ascundea în iatac şi plângea, dar când
intra la el, îşi zvântă lacrimile şi căută să i se arate cu o faţă senină. „Nu plânge, măicuţă dragă, o îmbuna el, scris
e să mai petrec încă mult printre voi şi să ne veselim împreună, prea e frumoasă viaţa şi plină de bucurie!” „Vai,
dragul mamei, undei bucuria, când toată noaptea arzi ca pară focului şi tusea îţi seacă pieptul!” „Măicuţă, zicea
el, nu plânge, viaţa e un rai în care toţi ne desfătăm, numai că noi nu vrem să ne dăm seama de asta, căci dacă am
vrea, chiar mâine tot pământul ar fi un rai.” Vorbele lui sunau atât de ciudat şi cu atâta hotărâre, încât toată lumea
se minuna şi lăcrima înduioşată. Adeseori veneau prietenii să ne vadă. „Dragii mei, îi întâmpina el, zău, nu ştiu
prin ce mam făcut vrednic de dragostea voastră… Cum am putut să no văd până acum şi să no preţuiesc cum se
cuvine?” De câte ori slugile intrau la el în cameră, nu înceta să le spună: „Dragii mei, de ce mă slujiţi? Sunt eu
oare vrednic să mă slujiţi? Dacă so milostivi Dumnezeu şi mio îngădui să mai trăiesc, am să vă slujesc şi eu pe
voi, fiindcă toţi trebuie să ne slujim unii pe alţii”. Mama îl asculta şi dădea din cap: „Băiatul mamei, nu tu, ci
suferinţă ta vorbeşte prin tine”. „Măicuţă dragă, lumina vieţii mele, o dezmierda el, aşa e dat pe lume, se vede, să
fie stăpâni şi slugi, dar eu, uite, aş vrea să fiu sluga slugilor mele şi să le slujesc, aşa cum mă slujesc ele pe mine.
Trebuie să ştii, măicuţă, că fiecare dintre noi e vinovat de toate şi faţă de toţi, iar eu mai mult decât oricine!” Mama
zâmbea printre lacrimi: „Cum poţi tu să fii vinovat faţă de toţi şi încă mai mult ca oricine? Sunt doar atâţia tâlhari
şi ucigaşi pe faţa pământului; tu însă ce păcate ai săvârşit să te împovărezi mai mult decât toţi?” Măicuţă dragă,
sângele tău sunt, zicea el (rostea uneori nişte cuvinte atât de duioase, că te şi mirai ascultândul) şi carne din carnea
ta, lumina vieţii mele, să ştii că întradevăr e aşa cum îţi spun: fiecare dintre noi este vinovat pentru toţi şi pentru
toate, faţă de toţi şi faţă de toate. Nu ştiu cum săţi lămuresc mai bine lucrul acesta, dar simt că aşa este şi asta mă
doare. Cum putem să trăim oare şi să ne înveninăm singuri fără să vedem nimic, nimic?” în fiecare dimineaţă se
trezea tot mai duios şi mai fericit, fremătând de iubire. Când intra doctorul – venea acum săl vadă un medic bătrân,
un neamţ, Eisenschmidt – îl întreba în glumă: „Ce zici, doctore, mai trăiesc o zi, două?” „Nu o zi, două, ci luni şi
ani de zile o să mai trăieşti!” îi răspundea bătrânul. „Luni şi ani de zile! Se minuna el. La ce bun să mai numărăm
zilele, când e de ajuns una singură pentru ca omul să cunoască pe deplin fericirea! Dragii mei, de ce să ne învrăjbim,
de ce să ne îngâmfăm şi de ce să purtăm necaz unul altuia, haidem mai bine în grădină, să ne plimbăm şi să ne
zbenguim, să ne iubim între noi şi să ne lăudăm, să ne îmbrăţişăm şi să binecuvântăm bunătăţile vieţii!” „Fiul
dumitale nu mai are mult de trăit, ia mărturisit doctorul mamei mele, care ieşise cu el în cerdac săl petreacă.
Boala ia rătăcit minţile.” Ferestrele odăii lui dădeau în grădină; aveam o grădiniţă umbrită de copaci bătrâni,
ramurile înmuguriseră şi păsărelele călătoare se întorseseră pe la cuiburi şii ciripeau la geam, desfătândul cu
cântecul lor. Fratele meu se uita la ele cu drag, fericit că veniseră înapoi şi le cerea iertare: „Păsărelele Domnului,
fericite păsărele, iertaţimă, căci şi faţă de voi am greşit!” Nimeni nu pricepea ce vrea să spună, în timp ce el
plângea de bucurie: „Câtă slăvită frumuseţe a răspândit Dumnezeu în jurul nostru: păsărele, copaci, păşuni, semnul
cerului, numai eu am trăit în ticăloşie, numai eu am pângărit totul şi nam ştiut să văd frumuseţea şi slava!” „Prea
multe păcate iei asupra ta”, lăcrima biata mamă. „Măicuţă dragă, lumina vieţii mele, nu plâng de obidă, ci de
bucurie; vreau să mă simt vinovat în faţa tuturor, fiindcă nu sunt destoinic săi iubesc mai mult şi nici nu ştiu săţi
lămuresc ce simt. Dacă am greşit cumva faţă de ei, au să mă ierte şi atunci va fi raiul pentru mine. Oare nu sunt cu
adevărat în rai acum?” (Feodor M. Dostoievski, Frații Karamazov, Editura Polirom, Iași, 2011, pp. 366-367.)
40
spirituală și o raportare personală față de lume, dar vedem că în sinceritatea acestei raportări
există o asumare a tot ce există. E ca un bob de grâu în care există lanul întreg, un om în care
există toți oamenii și o durere care le cuprinde pe toate celelalte. Însă Omul Poezie este omul
care nu se gândește prea mult la cât de mult suferă sau cât de „universal cuprinzătoare” este
suferința lui; el se raportează personal la lume, pentru el nu contează cât de buni sunt ceilalți și
tocmai pentru aceasta Dumnezeu îi dă o sensibilitate ieșită din comun, astfel încât Omul Poezie,
Omul Sfânt începe a simți real fiecare lucru care îl înconjoară (așa a ajuns și Markel să simtă
păsările și să se simtă vinovat în fața lor).
Aceștia sunt sfinții, oamenii despre care Pr. Stăniloae spunea că „sunt tipul umanității
celei noi”107. Ei sunt cei în care se reflectă deopotrivă bucuria și suferința lui Hristos; Chiar
dacă ei nu urcă trupește pe cruce pentru lume, totuși frământarea arzătoare că nu pot dărui și nu
pot iubi creația mai mult și chinul că nu pot să-i scape pe ceilalți de necaz, de boală și tulburare,
devine în sufletul lor un fel de Golgotă tainică, astfel încât acești oameni, se aseamănă într-
adevăr cu Hristos, devenind niște hristoși, adică „Unșii lui Dumnezeu” care vin să ne ajute să
ducem pietrele grele ale grijilor noastre, dându-ne astfel posibilitatea să respirăm puțin în
pace108.
Iar noi privim acești oameni minunați și îi admirăm, dar arareori atragem atenția și
asupra lirismului pe care îl au. Suntem impresionați de efortul lor ascetic incomensurabil, de
numărul de metanii pe care îl făceau și de zilele de post negru pe care le țineau, dar lăsăm puțin
în umbră sensibilitatea copleșitoare pe care o aveau acești Sfinți, sensibilitate poetică care
caracterizează sfințenia. Despre Sfântul Ioan Scărarul, de exemplu, se spune că, pe lângă faptul
că îl vedem ca pe un monah și un anahoret desăvârșit, el este „și un mare poet al lumii interioare
de umbre și lumini uneori amestecate, alteori neamestecate, dar totdeauna altfel. De altfel, toți
scriitorii duhovnicești sunt poeți ai acestei lumi, nu în sensul că imaginează ceea ce nu este, ci
în sensul că trăind bogăția acestei vieți, reușesc să o redea în moduri cât mai cuprinzătoare, care
trebuie să se folosească de imagini”109. Experiența trăirii „în preajma și în inima lui Dumnezeu”
clocotește în sufletul omului sfânt astfel încât el simte nevoia să o exprime, să o exteriorizeze,
să strige tuturor frumusețea pe care a văzut-o, pentru că, din inima lui se revarsă continuu o
107
Dumitru Stăniloae, M.-A. Costa de Beauregard, op. cit., p. 191.
108
Unii dintre noi poate chiar am avut ocazia să ne aflăm în preajma unor asemenea oameni sfinți, lângă
care sufletul se simțea odihnit și grijile se potoleau. Acești oameni sunt o gură de aer proaspăt și o cană rece de
apă într-un deșert uscat și înăbușitor. Tocmai de aceea, dacă i-am găsit, trebuie să-i ținem strâns la pieptul nostru
și să-i protejăm cum putem mai bine, căci, la drept vorbind, toată durerea, toată murdăria și gunoiul acestei lumi,
se lasă pe spatele lor.
109
Pr. Dumitru Stăniloae, nota 375 în Filocalia rom. Vol. IX, Editura I.B.M.O., București, 2013, pp. 236-
237. La fel și în cazul Sf. Isaac Sirul, Pr. Stăniloae ne spune că „aproape toată opera este un poem de negrăită
frumusețe. Sf. Isaac ne ocnvinge că spiritualitatea nu se poate exprima decât în poezie. Poezia e singurul mijloc
de a exprima adevărul planului spiritual al existenței. Poezia și adevărul merg împreună în acest plan.” (Vezi Pr.
Prof. Dumitru Stăniloae, Sfântul Isaac Sirul și opera lui, în Filocalia românească Vol. X, p. 11).
41
realitate îmbogățită de taină. Deci dacă tindem spre sfințenie, trebuie implicit să ne străduim să
ne împlinim și ca poeți, ca oameni sensibili care încearcă să împărtășească și să dăruiască
lumea, ca oameni pentru care „slujirea lui Dumnezeu” nu înseamnă doar post și metanii, ci
înseamnă și bucuria la sosirea primăverii, înseamnă și mulțumirea pentru frumusețea copacilor
de cireș (care par a fi niște miri îmbrăcați în veșminte albe, gata de nunta cu albinile), pentru
bucuria de a vedea verdeață, de a simți ploaia caldă „timpurie și târzie” (Ioil 2, 23).110 Există în
noi o frumusețe și o sete de sens, care nu poate fi potolită decât de poezie.
II.2.b. Dimensiunea dăruitoare a persoanei

Despre faptul că atunci când omul privește poetic natura, se dăruiește pe sine însuși, am
vorbit într-un capitol anterior, când am analizat poeticitatea naturii înconjurătoare și „Lumea ca
dar al lui Dumnezeu”. Concluzionam atunci că omul nu poate oferi de la sine nimic, dar totodată
ne întrebam „ce-ar fi dacă ar fi considerat ca „dar” și uimirea pe care o vedem în creație și-o
povestim mai departe?”. Așadar, dorim să aprofundăm puțin acest subiect, adăugând aici
caracterul specific sufletului omului; noutatea lirismului persoanei.
Pe lângă felul tău de a fi în viață, a fi poetic înseamnă, de asemenea, și a te dărui. Aceasta
este, întru-câtva, și definiția Omului Sfânt. Vedem și în exemplul de mai sus că, deși Markel nu
dăruia ceva material, totuși, ceilalți primeau continuu din partea lui „ceva de neuitat” care s-a
amprentat adânc în sufletele lor. Felul cum vedea Markel lumea și cum le-o descria apropiaților
săi, era darul pe care îl făcea, aflat fiind în suferință; în acele momente de maximă sensibilitate
pentru el, inconștient, purtat de un fierbinte avânt de dor și dragoste, Markel, de fapt, se dăruia
pe sine însuși, pentru că fiecare om dăruiește lumea mai departe prin prisma sufletului
inimitabil.
110
În acest sens avem cu toții de învățat, dar mai ales teologia academică. În general, fiecare om este
chemat să facă „teologie” adică să „vorbească despre și cu Dumnezeu”, să contemple mistic și ființial, tot ceea ce
are în jurul său. Totuși chemarea teologilor este de a fi exemple în acest sens, de a fi „glasul Domnului în pustie”
(Mc. 1, 2-3). Omul învață să fie sfânt, privind pe Dumnezeu și pe sfinți; învață să fie poet, privind pe poeți, învață
să fie teolog, privind și învățând de la teologi. Neglijând latura poetică a Creației, teologia academică
contemporană are foarte multe de pierdut; frumusețea și bucuria sunt cruciale pentru discursul și tărirea teologică.
Pr. Dumitru Stăniloae ne spune despre aceasta, atunci când vorbește despre legătura între teologie și frumusețe:
„Teologia și-a pierdut prestigiul atunci când a vrut să devină o știință, când a intrat în competiție cu înțelepciunea
lumii...Frumusețea are o foarte mare importanță pentru teologie. Cum spuneau anticii, frumusețea exprimă
adevărul. Hristos Însuși, Adevărul în persoană, e frumos. El este adevărul care strălucește de frumusețe în om.
Spiritualitatea ortodoxă s-a definit pe sine însăși ca „Filocalie”, respectiv „iubire de frumos”. Adevărul nu poate
atinge inima mea înțelegătoare decât dacă este frumos. O asemenea frumusețe și o asemenea bunătate există în
Persoana lui Hristos, în toate cuvintele și în toate gesturile Sale, întât nu pot rămâne indiferent față de El. Iar
această sensibilitate față de frumusețea și față de bunătatea adevăărului divin deschide inima entuziasmului animat
de Duhul. Teologul este liric printr-un entuziasm animat de Duhul. Teologul este liric printr-un entuziasm al
Duhului. Ne putem gândi aici la entuziasmul Fecioarei Maria care „mărește pe Domnul”, la cel al samarinencei
sau al ucenicilor. Dar în orice epocă, adevărații teologi au fost și poeți ai liturgicului: este cazul Sfântului Ioan
Gură de Aur, al Sfântului Ioan Damaschinul, ial la latini, al Sfântului Venantius Fortunatus, al Sfântului Ilarie
episcop de Poitiers și al Sfâtnului Gherman episcop al Parisului”.( Dumitru Stăniloae, M.-A. Costa de Beauregard,
op. cit., pp. 175-176).
42
Deci dacă și atunci când, în exaltarea inimii, povestim celor de lângă noi o revelație
personală pe care am avut-o peste zi, privind soarele, sau un pom în floare, sau privind cum
aleargă copiii după porumbei, facem un „dar” din adâncul sufletului nostru, rezultă că și poeții
când au făcut poezie, ne-au dăruit lumea întreagă și s-au oferit chiar pe ei înșiși, dat fiind faptul
că „atunci când dăruiesc, mă dăruiesc”. Deci întreaga literatură patristică, chiar, devine, din
perspectivă poetică, ceva mult mai mult decât comentarii, păreri și viziuni personale despre
anumite subiecte închise rece în biblioteci. Cărțile Sfinților Părinți devin astfel niște vase, cupe,
în care ei și-au pus sufletul și l-au dăruit lui Dumnezeu și oamenilor; cuvintele lor devin
purtătoare ale duhului lor. Sf. Maxim, spre exemplu, prin contemplările pe care le împărtășește,
ne dăruiește, pe de o parte, lumea pe care a primit-o și el, dar se dăruiește și pe sine însuși. Deci
când citesc Ambigua, sau Răspunsurile către Talasie, mă întâlnesc, întru-câtva, chiar cu Sfântul
Maxim; mă fac partener de dialog cu el; la fel și Sfântul Vasile cel Mare în Omiliile sale la
Hexaemeron. Sf. Grigorie de Nyssa chiar face un asemenea dar fratelui său Vasilie, atunci când
îi dăruiește „Comentariul la Facerea Omului”111. Acest act simplu de contemplare primește o
amploare mult mai mare; nu este doar o un act cognitiv prin care văd ceva frumos și scriu pe
foaie sau transmit mai departe, pur și simplu ca să ne delectăm mințile cu o „gastronomie de
cuvinte”. Când îți spun ceva despre ceea ce am văzut, chiar dacă o fac într-o manieră stângace
și lipsită de talent scriitoricesc112, totuși îți dăruiesc ceva din mine însumi și acest lucru arată
valoarea noastră, a amândurora: tu îmi ești important, pentru că prin tine mi se deschide
continuu posibilitatea veșniciei, iar eu sunt important pentru tine, pentru că prin mine adaugi
revelației care ești, descoperirea pe care mi-a făcut-o Dumnezeu mie, ca suflet și persoană unică
în univers.
Dar atunci când dăruim, trebuie să înțelegem și să prețuim noi înșine valoarea a ceea ce
dăruim. Astfel, atunci când mă ofer pe mine celuilalt, când mă deschid cu riscul asumat de a
suferi pentru celălalt, când îmi accept vulnerabilitatea și mă smeresc în fața conștientizării că
nu pot trăi fără el, trebuie, de asemenea, să înțeleg și valoarea propriei mele persoane: „eu am
111
Sf. Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului, în Colecția „Părinți și Scriitori Bisericești” Vol. 30,
Editura I.B.M.B.O.R., București, 1998, p. 15.
112
Talentul scriitoricesc contează mai puțin în chestiunea despre care vorbim. Talentul poetic este un dar
de la Dumnezeu, fără îndoială, un dar de a vedea și a simți omul și natura și de a putea așeza „revelația” în cuvinte
(sau sunete, forme și culori), dar acest talent nu exclude pe ceilalți oameni de la taina poeticului. Toți oamenii sunt
poeți ai creației, aceasta este chemarea noastră a tuturor; diferența este că unii dintre noi o fac, având chemarea
poetică atât ca fond cât și ca formă, iar alții într-o manieră mai personală. Descrierile poetice pe care le fac scriitorii,
vin, de fapt, ca să ne ajute să descoperim, să ne ajute să vedem lumea din jurul nostru. Ele vin cu doza lor de
eleganță și frumusețe și, prin această splendoare a lor devin, întru-câtva, normative. Dar faptul că Eminescu spre
exemplu a scris atât de frumos despre cerul înstelat, iar eu nu pot s-o fac la fel, nu înseamnă că eu nu mai trebuie
să fiu poetic și trebuie să neglijez această latură a spiritului meu. Nu merge vorba despre o imaginație specială „pe
care trebuie să ți-o dea Dumnezeu”. Să nu ne mințim crezând că „dacă nu sunt înzestrat cu anumite talente
scriitoricești” pot să privesc poeticitatea doar dintr-o parte, doar ca spectator. E ca și cum am considera că „dacă
nu sunt și nu pot fi preot și nu pot săvârși eu însumi Sfintele Taine, atunci, nici creștin nu pot fi” ceea ce este,
desigur, o greșeală.
43
fost creat de Dumnezeu pentru a fi cineva și a face ceva pentru care nimeni altul nu a fost creat.
Este puțin important ca eu să fiu bogat sau sărac, disprețuit sau prețuit de oameni. Dumnezeu
mă cunoaște și mă cheamă prin numele meu. Într-o anumită măsură, eu sunt tot atât de necesar
pentru „locul meu”, cât un înger este pentru al său”113. Nu mă pot dărui dacă nu am nici o
valoare și niciun sens, tocmai de aceea trebuie să am curajul și să „îndrăznesc să înțeleg”114 cât
de mult mă iubește Dumnezeu și cât de valoros sunt în fața Lui, cu toate păcatele mele.115.
Dar asta nu e tot! Mai există un lucru asupra căruia, atunci când cugetăm, inimile ni se
umplu de un fior misterios care ne duce, parcă, la marginea unui hău adânc, la gura căruia,
privind în abis, nu putem să spunem decât „Doamne, minunată este ştiinţa Ta, mai presus de
mine; este înaltă şi n-o pot ajunge”(Ps. 138, 6). Acest fior este legat de actul dăruitor pe care îl
face (și l-a făcut de-a lungul istoriei) Omul Sfânt și Poetul prin plămădirea și oferirea creației
sale.
Mulți dintre noi, poate, au trăit momentul întâlnirii cu o operă literară sau cu o
compoziție muzicală, care le-a rămas amprentată în suflet, ca un cărbune fierbinte și arzător.
Este vorba despre acea stare de „încremenire” atunci când vezi că în câteva rânduri sau în câteva
acorduri muzicale a încăput toată frământarea sufletului tău tulburat și încâlcit; atunci când
citești și ți se pare că te citești, atunci când asculți și ți se pare că fiecare notă este ruptă din
carnea ta și, cu ochii împânziți de licurici și cu inima umplută de o neclară bucurie, te întrebi:
„cum e posibil ca un om pe care nu-l cunosc, care nu m-a văzut niciodată și care, poate, nici nu
intuiește că exist, să scrie ceva, sau să compună ceva care mi-i atât de drag și apropiat? Cum
poate cineva care mi-i străin să scrie o poezie sau o compoziție muzicală atât de frumoasă, încât
să mă doară întreaga ființă și să simt lucrarea lui atât de ruptă din mine, și să mă văd pe mine
atât de mult în ea, încât să am un fior că parcă mi s-a infiltrat în interior ca un intrus și m-a
„decojit” pe de-antregul. Atât de mult sunt eu în ceea ce a scris încât ochii mei, încep a plânge
cu lacrimile unei stări pe care numai Unul Dumnezeu o poate înțelege. De la primele armonii,
de la primele versuri, iată îmi văd sufletul sărutat de o nostalgie dulce-amară; stau față în față
cu o poezie care, parcă mă îmbrățișează cu căldură, și îmi dau seama, că, de fapt, stau față în
față cu un om, pe care nu îl cunosc, dar care mă cunoaște fără a mă cunoaște și acel om este cel
care mă îmbrățișează, dintre rânduri; mă regăsesc atât de mult în bucuria sau tristețea cuvintelor
și acordurilor sale, încât exclam în sinea mea: „Păi acesta sunt eu! Uite, aici este întraga mea
113
Pr. Gheorghe Popa, op. cit., p. 40.
114
115
Acest lucru se datorează faptului că în creștinism și cu precădere în ortodoxie se pune foarte mare
accent pe valoarea persoanei, valoare „care este veșnică. Câtă vreme nu luăm în serios persoana, nu suntem cu
adevărat oameni și-L disprețuim pe Dumnezeu ca Persoană” (Ibidem, p. 200). De aceea nu există om care să nu
fie important pentru un creștin, și acea prețuire a „omului” începe prin recunoașterea valorii propriei mele
persoane.
44
durere și suferință!” Cum să fie posibil ca cineva să intre atât de mult în sufletul meu? Atât de
mult să-mi fie scos din piept sufletul pe tavă, ca dintr-un cuptor încins. Iată, îl citesc, îl ascult
și parcă îi simt degetul cum intră printre confuziile mele, apăsând-mi rănile și spunându-mi
„Uite, aici te doare!”. Este o taină care mă copleșește și mă ia de o potrivă cu încântare și cu
groază. Așa mă înspăimânt de fiecare dată când rostesc, de exemplu, cu Prorocul: „…s-au stins
ca fumul zilele mele şi oasele mele ca uscăciunea s-au făcut. Rănită este inima mea şi s-a uscat
ca iarba; că am uitat să-mi mănânc pâinea mea. De glasul suspinului meu, osul meu s-a lipit
de carnea mea. Asemănatu-m-am cu pelicanul din pustiu; ajuns-am ca bufniţa din dărâmături.
Privegheat-am şi am ajuns ca o pasăre singuratică pe acoperiş. Toată ziua m-au ocărât
vrăjmaşii mei şi cei ce mă lăudau, împotriva mea se jurau. Că cenuşă am mâncat, în loc de
pâine, şi băutura mea cu plângere am amestecat-o…”(Ps. 101, 4-10)…„Că fărădelegile mele
au covârșit capul meu, ca o sarcină grea au apăsat peste mine. Împuțitu-s-au și au putrezit
rănile mele de la fața nebuniei mele. Chinuitu-m-am și m-am gârbovit până în sfârșit, toată
ziua mâhnindu-mă umblam. Că șalele mele s-au umplut de ocări, și nu este vindecare în trupul
meu. Necăjitu-m-am și m-am smerit foarte, răcnit-am din suspinarea inimii mele…”(Ps. 37, 4-
8). Mă înspăimânt, pentru că de fiecare dată mă culeg fărâmițat din versurile lui și parcă mă pot
aduna și îmi pot da seama mai ușor de ce mi-i bolnavă inima. Gândindu-mă la acest lucru îmi
dau seama că, printr-o necunoscută taină, Prorocul mă cunoaște dincolo de distanța miilor de
ani ce ne despart și fiecare cuvânt al său înmugurește în ochii mei picături de liniște. Atât de
mult sângerează acele cuvinte și acele armonii cu un sânge curs parcă din propriile-mi răni,
încât, amuțit și strivit de neînțelegerea acestei taine, rămân îngenunchiat în sinea mea și mă
întreb „oare cine poate înțelege genunea aceasta a gândirii în care mă aflu?””.
Răspunsul la aceste întrebări, credem noi, stă ascuns într-o profunzime cu totul mai
adâncă decât opera propriu-zisă și chiar decât însuși creatorul ei. Răspunsul este un „Cine”, un
„Cine” care mă cunoaște atât de bine și mă știe atât de mult, încât „deschide ochii sufletului”
creatorului și artistului să facă ceva ce ar ușura suferința celor de lângă el116. Dumnezeu se face
un Învățător care îl educă pe poet și îl învață „medicina sufletească”. De aceea este atât de
important ca poeții și compozitorii contemporani să se țină strâns de „frânghiile harului lui
Dumnezeu”, pentru că doar așa pot crea ceva autentic și cu adevărat tămăduitor; altminteri,
devin „arame seci și chimvale răsunătoare”, iar „darul” pe care îl fac omenirii, riscă să fie unul
infectat și otrăvitor.
116
Cum altfel ar fi posibilă această legătură între sufletele oamenilor, această împreună regăsire în câteva
versuri, în câteva note și culori, dacă nu ar exista un Dumnezeu care le cunoaște pe toate și știe neputințele
fiecăruia. Ba mai mult! Acest Dumnezeu ar trebui neapărat să fie și Om, căci altfel „cum ar putea să mă înțeleagă,
dacă nu are El Însuși experiența trupului meu, experiența iubirilor mele neîmpăcate, a morții care, inevitabil mă
așteaptă și a unui avânt de dor spre a-mi face existența veșnică?”. De aceea creștinismul crede în Hristos, pentru
că El este singurul Dumnezeu despre care știm că înțelege ce înseamnă a fi om.
45
Și acum, când privim în jur și vedem atât de multe fețe lipsite de culoare, lipsite de
îmbujorarea vieții, ne întrebăm „ce s-a întâmplat cu omul sfânt de odinioară? Unde ne sunt
poeții? Unde suntem noi toți? Prin ce văi abrupte ale deznădejdii hoinărim când, iată, înverzește
primăvara sub palmele pomilor de cireș iar cerul se colorează albastru privind ochii copiilor;
unde este omul atunci când înfloresc magnoliile-n tâmpla ramurei, când vin cocorii cu speranța
că-i așteptăm și rândunelele cu dorul streșinilor noastre?”. Ajunge cât ne-am lăsat brațele
împăienjenite de doliu și tristețe! A sosit vremea Învierii! Este timpul să ne întoarcem
acasă…117
II.3. Taina cuvântului și dimensiunea poetică a dialogului

Motto: „În poezie, ca și în religie, valorează numai cuvântul devenit carne, numai
carnea devenită cuvânt”118
Atunci când apocalipsa lirică a persoanei înseamnă revelarea adâncurilor ascunse ale
omului, cum am putea trece cu privirea peste „cuvinte”, cele care sunt materialul exprimării
vorbitoare și întruparea gândurilor. Deci, dacă vorbim despre persoane și despre faptul că
acestea trebuie să intre în comuniune și să interacționeze reciproc într-un mod viu și plin de
dăruire de sine, desigur că trebuie să vedem ce înseamnă „comunicarea” pentru oameni și cum
117
Deosebit de potrivite în acest sens ni se par versurile lui Alexandru Vlahuță „Unde ne sunt visătorii?”.
Pline de seva unui adevăr monumental, cuvintele poetului vin ca o rază de soare să ne trezească din amăgirea unui
duh de letargie, întrebându-ne „ce se întâmplă cu noi?”:
„Nu știu, e melancolia secolului care moare,
Umbra care ne îneacă la un asfințit de soare,
Sau decepția, durerea luptelor de mai-nainte,
Doliul ce se exală de pe-atâtea mari morminte,
Răspândindu-se-n viață, ca o tristă moștenire,
Umple sufletele noastre de-ntuneric și mâhnire,
Și împrăștie în lume o misterioasă jale,
Parc-ar sta să bată ceasul stingerii universale;
Căci mă-ntreb, ce sunt aceste vaiete nemângâiate,

Ce-i acest popor de spectri cu priviri întunecate,
Chipuri palide de tineri osteniți pe nemuncite,
Triști poeți ce plâng și cântă suferinți închipuite,
Inimi lașe, abătute, făr-a fi luptat vrodată,
Și străine de-o simțire mai înaltă, mai curată!
Ce sunt brațele acestea slabe și tremurătoare?
Ce-s acești copii de ceară fructe istovite-n floare?...
Știi tu încă ce-i viața? Ai avut tu când pătrunde,

Nu problemele ei vaste, încâlcite și profunde,
Dar un tremurat de suflet, licărirea ta de-o clipă,
Când atâtea-ți schimbă vremea c-o bătaie de aripă,…
Ești de-abia în pragul lumii. Ți-i așa de sprinten gândul.
Câte n-ar ști el să prindă în viață aruncându-l
Unde ni-s entuziaștii, visătorii, trubadurii,
Să ne cânte rostul lumii și splendorile naturii?” (Alexandru Vlahuță, „Unde ne sunt visătorii” (fragment),
în Convorbiri literare, an. XXV, nr. 11 si 12, martie 1892).
118
Fr. Gundolf, Dichter und Helden, la Grigore Popa, Itinerar spiritual, Sibiu, 1943, p. 91, apud. Pr. Prof.
Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, Editura Omniscop, Craiova, 1993, p.193
46
poate fi trăită aceasta. Precizăm de la bun început că dimensiunea poetică a cuvântului se referă
atât la încărcătura metaforică pe care o are acesta cât și la capacitatea lui de a crea o legătură
dialogică între persoane, capacitate pe care am numi-o „pod între om și om”.
Pr. Stăniloae, vorbind despre importanța cuvântului în viața noastră, subliniază faptul
că toți oamenii au de spus ceva. E greșit să credem că doar unoara le-a fost dat „darul
cuvântului”; dacă ar fi fost așa atunci „de ce ar avea toți oamenii însușirea cuvântului, pe câtă
vreme numai unii sânt în stare să vadă și să reveleze lumi de mistere?...Fiecare om are cuvântul,
pentru că fiecare e îndreptățit și chemat la revelarea subiectului său și la trezirea responsabilității
semenului față de datoriile lui, care sânt totdeauna datorii ale comuniunii…”119. Desigur că
omenirea a cunoscut oratori de excepție și oameni care, într-adevăr au avut darul de a spune
lucrurilor pe nume, astfel încât cuvintele lor să urce direct la inima omului, dar acest lucru nu
exclude pe ceilalți de la taina exprimării vorbitoare și nu înseamnă că doar unii trebuie să fie
atenți la ceea ce vorbesc. Este important să înțelegem că atunci când vorbim, cuvintele noastre
nu sunt simple sunete, nu sunt adunări de litere care folosesc doar la transmiterea unor idei;
cuvintele au o încărcătură de sens mult mai profundă, de aceea, neatenția noastră la această
dimensiune tainică a cuvântului și superficialitatea față de felul cum vorbim și ce vorbim, ne
costă, uneori, foarte mult.„Cuvântul omenesc are, într-adevăr, o mare, o misterioasă putere,
adaugă Pr. Stăniloae. El micșorează sau face să dispară realități masive și poate crea altele.
Uneori, lumile pe care le face să dispară sânt reale, iar cele pe care le creează sânt imaginare,
dar, de multe ori, realitatea e în cel mai propriu înțeles ceea ce creează el. Un cuvânt bun adresat
cuiva în față sau prin altul creează în el stări și virtuți reale care îi prelungesc viața sau chiar i-
o mântuie în veci…Cuvântul nu are caracter monologic, ci dialogic și nu are rostul pictării unor
lumi statice, ci e sămânța dinamismului aruncată în sufletele oamenilor și în raporturile sociale,
e aluatul spiritual al necontenitei mișcări istorice…Prin cuvânt, fiecare din oameni dispune
asupra semenilor, putând face un bine sau un rău enorm. Având fiecare om cuvântul și, dată
fiind funcția etică a acestuia, este evidentă responsabilitatea ce e legată de această putere. El
trebuie folosit numai pentru zidire, nu și pentru dărâmare. Adică, numai pentru trezirea și
susținerea în om a responsabilității față de semeni, a ceea ce constituie ființa lui etică, elementul
caracteristic al omului, însușire pe care o exprimă chiar cuvântul…”120. Așadar, taina cuvântului
stă cuprinsă în taina persoanei însăși, pentru că vorbind omul, întrucâtva, „se vorbește”, adică
se descoperă pe sine, arată cine este. După cum spune și Hristos că „nu ceea ce intră în gură
spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om. Nu înțelegeți că tot ce intră în gură
se duce în pântece și se aruncă afară? Iar cele ce ies din gură pornesc din inimă și acelea spurcă
119
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 236.
120
47
pe om.” (Mt. 15, 11.17-18). Deci vedem de aici că vorbele noastre sunt și ele în stare să ne
sfințească sau să ne murdărească cu totul.
Vorbind despre cuvânt, și Pr. Rafail Noica ne spune că „cuvântul omenesc, de la gură
la ureche, informează într-o măsură. Bine ar fi să meargă mai adânc decât să informeze, adică
să împărtășească. Dacă nu este doar o informație seacă, intelectuală, dacă vine din inimă,
această informație in-formează”121, adică îl formează.
Între om și cuvânt, de asemenea, există o conexiune atât de intimă, încât, de multe ori,
cuvintele relevă persoana însăși. De aceea, de multe ori, atunci când citim sau auzim citate din
opera Pr. Stăniloae de exemplu (sau a oricărui alt scriitor), nu spunem doar că „ acestea sunt
cuvintele Pr. Dumitru Stăniloae” ci spunem că „acesta este Pr. Stăniloae”, pentru că se simte
duhul lui în aceste cuvinte și este inconfundabil; unicitatea persoanei sale dă o unicitate
cuvintelor pe care le-a scris sau le-a vorbit, ceea ce le face inedite și inimitabile. Acest lucru se
datorează faptului că „cuvintele fac parte integrantă din trup. Ele nu pot fi despărțite de trup.
Ele au rolul de a pune în legătură trupurile oamenilor cu trupurile oamenilor. Om să fi vorbit cu
plantele nu știu să fi fost. Om să fi vorbit cu animalele, cu peștii, cu insectele, nu știu să fi fost.
Om vorbind cu om știu. Și dacă ce e mai concret, osul, se mai păstrează, ce e mai abstract din
trup – cuvântul, el, primul sortit pieirii din lipsa lui de concretețe, prin scriere – devine cea mai
durabilă parte a trupului nostru. Cuvântul trage după sine gândirea celui care-l spune. El
păstrează însă și ceva din aroma trupului care-l rostește. Cei mai buni actori ai noștri, dar mai
ales poeții, cei care l-au iubit și dinlăuntru pe Eminescu, citindu-l cu voce tare sau recitindu-l,
respectându-i sintaxa și dulcea claritate a cuvântului scris, îi reînvie vocea pururi vie.”122
De multe ori, însă, ne împotmolim între consoane și rămânem blocați între cuvinte, ca
într-o junglă deasă, fără a încerca să „junghiem” cumva cu sufletul și cu mintea noastră
cuvintele ca să vedem, pe lângă ceea ce ne spun, și ceea ce ne „tac” ele. În Sf. Scriptură, de
exemplu, Hristos întreabă la un moment dat pe ucenici și pe cei prezenți acolo: „de ce nu
înţelegeţi vorbirea Mea? Fiindcă nu puteţi să daţi ascultare cuvântului Meu” (In. 8, 43),
121
Pr. Rafail Noica, „Să ne întoarcem la Dumnezeu, unde n-am fost niciodată”,
https://www.youtube.com/watch?v=NcMUxpFMtlk&t=704s accesat la data de 23.04.2019. În acest sens și
Constantin Noica a scris un eseu despre „Comunicare și cuminecare” arătând că vorbele omenești, scrise sau rostite
sunt o „împărtășanie” a persoanei pe care o oferim altor persoane; suntem noi înșine în cuvintele noastre și atunci
când vorbim, ne dăruim sufletul în brațele celuilalt (vezi fragmentul cercetat de noi în Tamara Cristei, Olga
Cosovan, Adrian Ghicov, Tatiana Cataleanu, Limba și Literatura Română. Manual pentru clasa a XII-a, Editura
Cartdidact, Chișinău 215, pp. 32-33).
122
Nichita Stănescu, Despre vocea lui Eminescu, în Eminescu, Un veac de nemurire, Vol II, Editura
Minerva, București, 1991, pp. 615-616. Trebuie să mai spunem aici și faptul că însăși exprimarea (scrisă sau
vorbită) este deosebit de importantă pentru aprofundarea gândirii și a tainei întregi a persoanei. „Vorbind sau
scriind, gândesc mai departe, aprofundez gândul. Gândul, nuanțându-se în scris, devine din simplă cugetare,
artă…Cuvântul e vorbire și vorbirea are loc totdeauna între doi. Lumea contemporană a pierdut estența cuvântului
și a câștigat (la ce bun!) corporalitatea lui, forma lui, structuralismul; a pierdut sufletul și a câștigat trupul, s-a uitat
simplitatea rostirii.” (Vezi Ion Pintea, Însoțiri în Turnul Babel, Editura Omniscop, Craiova, 1996, p. 11 și 26).
48
deoarece cuvântul Lui avea o altă încărcătură decât cea cu care erau ei obișnuiți și, deprinși cu
superficialitatea sensurilor ordinare și casnice, nu încercau să vadă meta-lumea cuvântului Său:
„Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi. Ziceau deci ucenicii între ei:
Nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce
M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui” (In. 4, 32-34). Ni se relatează, de asemenea, la
un moment dat, și faptul că intrând în templu și văzând mesele schimbătorilor de bani și
mulțimea negustorilor, Hristos își face un bici și-i alungă pe toți afară și ni se spune că atunci
au înțeles apostolii ce înseamnă „Râvna casei Tale mă mistuie” (In. 2, 14-17), adică cuvintele
din psalmul 68 versetul 12. Deci, în exemplul lui Hristos, apostolii au înțeles versurile
psalmului, astfel, Dumnezeu s-a făcut „Tâlcuitor” și exeget al acestor versuri. În psalmii pe care
îi citeau exista un sens poetic pe care doar văzându-l trăit în exemplul unui Om, apostolii au
înțeles cu adevărat ce înseamnă. Deci dimensiunea poetică a cuvântului înseamnă și trăirea lui
cu toată ardoarea și credința.
În general, Hristos, mai mereu vorbea în pilde, întotdeauna parcă îndemnându-i pe
oameni să treacă dincolo de cortina înlemnită a literei și să cerceteze mai ales duhul acestora.
Prin această vorbire în pilde, Hristos face apel la dimesiunea poetică a omului. Vedem, totuși
că în exemplul fariseilor și al lui Iuda Iscarioteanul (și celor împreună cu ei), cuvântul nu a
putut lucra cele ce avea de zidit în ei. În aceștia se împlinește acel „ochi veți avea și nu veți
vedea, urechi veți avea și nu veți auzi” (Mt. 13, 14). De ce? De ce nu vor putea vedea? Tocmai
pentru că era vorba de vederea și auzirea sensului, iar acesta era ascuns simțurilor trupești;
„simțuri veți avea dar nu veți putea atinge, nici pipăi” înțelesul, pentru că el va fi ascuns sub un
ambalaj liric și doar cei ce au o anumită predispoziție spre taină și frumusețe vor putea să
înțeleagă cu adevărat. Fariseii, în schimb, nu erau poetici, pentru ei conta litera, nu duhul; ei au
rămas la litera Vechiului Testament. Dacă ar fi fost mai poetici și ar fi înțeles poezia prorocilor,
ar fi văzut că Hristos este Metafora descoperită și „dezbrăcată” a Legii Vechi, cea pe care ei o
citeau, dar nu o puteau pătrunde, respectiv nu puteau întrevedea Legea cea Nouă123.
Există o legătură foarte strânsă între Hristos și cuvinte, pentru că El Însuși este Cuvântul:
„La început a fost Cuvântul” (In. 1, 1). De aceea sunt conștient de faptul că între mine și tine
stă Cuvântul, deci vorbesc cu trăirea intensă a faptului că Hristos este martor al cuvintelor mele.
Ba mai mult, Cuvântul îmi aude cuvintele și este în fiecare din cuvintele mele, de aceea nu-mi
123
Este vorba aici și de acel „văl” de care vorbește Sf. Ap. Pavel la II Cor. 3, 13-16, când spune că pe
inima celor ce nu au crezut în Hristos stă un văl care acoperă vederea limpede a adevărului. Ceea ce în Vechiul
Testament era poezie, în Noul Testament devine realitate. Metafora din poezia Legii Vechi se „desființează” întru-
câtva, vălul fiind tras în Evanghelia iubirii. Simbolismul și „ascunzișurile” trecutului închistat în temnița
necunoașterii, devine realitate deplină și vie în Pâinea și Vinul de la Împărtășanie care sunt Sfântul Trup și Sânge
al lui Hristos. Astăzi, în Hristos, Poezia este întrupată și o putem mânca și primi în lăuntrul nostru, în fiecare Sf.
Liturghie, pentru că ceea ce în trecut era metaforă citită, acum devine realitatea Potirului de care oamenii se
împărtășesc și care îi așteaptă, prin brațele preotului, la marginea Amvonului în Biserică.
49
permit să rostesc altceva decât cuvinte frumoase, nu-mi permit să rostesc nici multe cuvinte, nu
pentru că l-aș „cheltui” sau „epuiza” pe Hristos din cuvintele mele, ci pentru că Hristos iubește
tăcerea…Mai mult chiar, „Dacă vorbește cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu” (I
Petru, 10-11). „Chiar cuvântul simplu, afirmarea neargumentată și neîmpodobită în descripții
atrăgătoare, are o uriașă putere de determinare asupra oamenilor. Printr-un cuvânt poți pune
piatră de hotar pentru renașterea sau salvarea unui om sau îl poți împinge la pieire. Prin cuvânt
pot fi trezite neamuri întregi la o nouă viață. De cuvântul pe care îl rostești nici nu știi soarta
câtor oameni atârnă și în ce măsură. Apostolul Iacob a asemănat cu drept cuvânt limba cu cârma
corăbiilor, care, deși mică, duce după ea atâtea poveri sau cu frâna calului sau cu o scânteie de
foc care aprinde codri (Iacov, 3, 3-9).”124
Slovele noastre sunt arme foarte puternice în mâini de copii. Da, tocmai în mâini de
copii, pentru că ne asemănăm la minte cu ei de fiecare dată când aruncăm cuvintele la
întâmplare; cât de periculos este un prunc cu o armă în mână, pe atât de periculos e orice om
nechibzuit și „desfrânat la vorbă”. „Și pe cât de stricăcios e cuvântul în care nu vibrează
răspunderea subiectului pentru semeneul său, ci voința nepăsătoare sau diabolică de a-l utiliza
ca unealtă pentru scopuri egoiste sau de a-l duce la pierzanie, tot pe atâta e și cuvântul-
flecăreală în care nu se simte nici o fermitate a subiectului și, deci, nu poate exterioriza nici o
chemare serioasă, răscolitoare, care să dea naștere personalității semenului”125. Astăzi, din
păcate a dispărut greutatea din spatele cuvintelor, astfel încât, omul spune toate celea, fără a
mai sta foarte mult pe gânduri. Astăzi toate sunt „geniale”, totul este „superb și minunat”, la
fiecare colț auzim tot felul de cuvinte pompoase și siropoase, peirzându-se adâncimea și, chiar
mai mult, suntem martorii unei pervertiri dramatice a sensurilor; ceea ce trebuie să uimească
este trecut cu vederea, iar ceea ce ar putea rămâne sub exprimări mai discrete, este ridicat în
slăvi, este „genial, grozav și măreț”. „Degenerarea cuvântului, ca slăbire a puterii lui creatoare
de adevărată realitate, ca o pervertire în minciună și miasmă dizolvantă, este semnul degenerării
anticipate a subiectului ce-l rostește, al decăderii lui la o stare de umbră inconsistentă. Iar ferm
e omul numai când trăiește în obligativitatea comuniunii, când semenii au siguranța că se pot
încrede în el în tot viitorul. Egoistul, având în vedere numai interesul propriu, nu se angajează
cu viitorul său față de alții. Egoismul, nestatornicia și lipsa de valoare a cuvântului se găsesc
împreunate. În acest înțeles, diavolul e cea mai inconsistentă făptură. Cuvântul lui nu mai are
nici un preț”126.
124
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 234-235.
125
Ibidem, p. 238.
126
Ibidem, p. 238.
50
„La început a fost Cuvântul” (In. 1, 1). Asemenea Cuvântului, noi înșine suntem cuvinte.
Și după cum arta poeziască constă în zdrobirea continuă a cuvintelor, în rândeluirea lor
necontenită, până ajung lucioase și netede ca Peștele lui Brâncuși, asemenea și oamenii sunt
niște cuvinte dintr-un dialog neasemuit, plin de rezonanțe pe care omul încă nu le poate percepe.
De aceea omul trebuie să se modeleze, să se înmlădie frumos sub pana Scriitorului, ca să fie cât
mai potrivit aranjat în pagină, în vers și în universala poezie a lumii.
Astăzi se pare că am cam întrecut măsura. De la Babel încoace tot încâlcim sensurile și
le încâlcim. Chiar și atunci, când Dumnezeu a amestecat limbile, se pare că ne-a ajutat de fapt.
A văzut că omul își iese din firea exprimării și a zis că „dacă continuă așa, n-o să le ajungă o
singură limbă. Or să înceapă să se bată pe sensuri. Mai bine le dăm mai multe”. Iar noi ne
comportăm așa cum și era de așteptat – de parcă ni s-au mai dat ceva jucării și ne ocupăm timpul
cu vorbărie.
Am trăit deja, o dată, în trecut amestecarea înțelesurilor, încercând din răsputeri să
construim un turn blestemat care ne-a costat atât de scump; poate a sosit timpul să ne reparăm
greșeala și să revenim la acel unic sens pe care îl aduce unirea în dragoste a sufletelor noastre?
II.4. Criza îndrăgostirii sau de ce iubirea nu epuizează

„Iubire! Tu, cea ocrotită
De dulcele luminii mirt,
Ca miezul unei sfinte azime
De coaja ei doar ocrotit.
Înconjurată de lumină,
Tu însăţi din lumină vii.
Pre tine doar te am pe lume
Şi nu voi alte veşnicii.
Iubire! Ram de rouă sfântă,
Cânt unic, o, ce mă adeşti!
Asupra-ngândurării mele
Tu nu plângi lacrima – o naşti.”
(Grigore Vieru-Leac Divin)127
Dulce și amară deopotrivă, minunată și înfricoșătoare, în centrul unității atâtor veacuri
de oameni și totuși atât de singuratică, Iubirea este miezul în jurul căruia converg atât de multe
morți și nașteri, atâtea războaie și atâtea păci, atâtea coborâri la iad și atât de multe învieri.
Inimaginabil de multe sau scris despre iubire și tot atâtea s-au tăcut; oamenii au coborât în
127
Grigore Vieru, Sunt robul iubirii, Editura Agora, București 2012, p. 80.
51
abisuri, și-au lăsat viața în coliseum-uri pentru ea, au înnebunit căutând-o și au rămas
împăienjeniți de deznădejde nemaiaflând-o. Însă cât de prăpăstioasă nu ar fi, totuși, „Dumnezeu
este iubire” ( I In. 4, 8). Și de ce și-ar fi „ales” Dumnezeu să fie „Ceva” atât de vătămător? Dacă
aruncăm o privire asupra „iubirii” de astăzi, am putea chiar să ne smintim, gândind (iertată să
ne fie absurditatea exprimării) că Dumnezeu ar putea fi ceva atât de sordid și ordinar.
Este ciudat și de neînțeles cum poate omul să ia decizii atât de iraționale, de multe ori
fatale chiar, pentru o iubire pe care nici măcar nu o înțelege. Totul însă se întâmplă, din cauza
pervertirii sensurilor. Este o viclenie gândită cu atâta „eleganță” încât ne mirăm cât de perfidă
și la ce poate ajunge disperarea demonică a tartarului, care se hrănește cu disperarea oamenilor
și o caută cu atâta ardoare. De aceea este atât de importantă tema iubirii pentru cunoaștere
deplină a omului, din orice punct de referință l-am privi (fie chiar și din perspectivă pur psiho-
somatică). Deci, dacă dragostea este atât de importantă pentru om, este de la sine înțeles că nu
o putem ocoli în parcursul nostru spre evidențierea apocalipsei lirice a persoanei.
Începem prin a ne întreba simplu: „ce înseamnă a iubi”? „De ce nu mai sfârșesc a vorbi
între ei îndrăgostiții? Orice străin i-ar surprinde vorbind, aproape că n-ar deduce din dialogul
lor nici o idee. Și totuși ei vorbesc, vorbesc, și nu se mai satură de vorbire.”. 128 Răspunsul,
credem noi, ține de capacitatea tainică a iubirii de a schimba și a relativiza cu totul materia;
cuvintele și tăcerea, timpul și spațiul, toate se schimbă, iar în ochii îndrăgostiților, cele lipsite
de sens par să prindă atât de mult înțeles, și viceversa. Dragostea, credem noi, constă în a
renunța la „înțelesurile acestei lumi” și a te muta, întru-câtva, într-un spațiu și timp suspendat
deasupra întâlnirii și comuniunii dorului atotcuprinzător.
„Dragostea este calea supremă spre cunoașterea persoanei, fiindcă ea înseamnă o
acceptare a celeilalte persoane ca întreg. Nu proiectează asupra celorlalte persoane preferințe,
dorințe sau cerințe individuale, ci o acceptă așa cum este ea, în deplinătatea unicității sale
personale. Iată de ce cunoașterea personalității omului își realizează plinătatea sa ultimă în
transcenderea de sine și în jertfirea de sine, care înseamnă iubire.”129 În acest lucru constă esența
lirismului persoanei – în uitarea sinelui, când nu mai contez pentru mine, când am reușit să
renunț la capriciile mele de dragul iubirii celuilalt. Cel care luptă cu egoismul și mândria din el
este, fără îndoială, un om poetic, un om pe cale să descopere o adevrată Apocalipsă: este
martorul morții omului său cel vechi și nașterii celui nou. Pentru un asemenea om, răsăritul și
apusul chiar au un sens (apocaliptic) nu doar fizic; pentru un asemenea om, îngroparea bobului
128
Nichita Stănescu, Mutația noțiunilor simple, în Eminescu, Un veac de nemurire,…, p. 616.
129
Christos Yannaras, Libertatea Moralității, SVS, 1984, p. 23, apud. Hierotheos Vlachos, op. cit., p. 97.
52
în pământ și răsărirea lui este o adevărată înviere și acest duh este, fără îndoială, duhul
evanghelic130.
Deosebit de copleșitoare și revelatorii chiar ni se par cuvintele Pr. Stăniloae care vin să
ne cufunde și mai mult în taina inepuizabilă a iubirii. Părintele explică faptul că „legătura
stabilită de iubire nu constă numai în faptul că cei ce se iubesc cugetă cu plăcere unul la altul,
așadar în orientarea intenției fiecăruia spre celălalt, ci în faptul că fiecare îl primește pe celălalt
în sine…Ar fi simplist să concepem iubirea numai ca o comunicare de energie de la unul la
altul, precum ar fi cu totul greșit să fie considerată ca o identificare de euri. Energia care se
comunică de la unul la altul în cei ce se iubesc nu are un caracter fizic și nu se comunică în
forma în care se comunică energiile fizice. Într-un anumit sens, cel iubit nu-și trimite numai
energia în ființa celui iubitor, ci pe sine însuși întreg, fără să înceteze de a rămâne și în sine…În
iubire eu nu mă trăiesc numai pe mine sau numai prin mine, ci și pe semen sau prin semen, fără
ca el să înceteze de a fi un subiect independent de mine…Eu sunt al tău fără a înceta să fiu și al
meu, și tu ești al meu fără a-ți pierde libertatea, fără a înceta să fii și al tău. Eu sunt adică al
nostru și tu ești al nostru. Propriu-zis, nici eu nu-ți aparțin ție, nici tu mie, ci amândoi unui „noi”
comun.”131
Criza îndrăgostirii pe care o trăim astăzi are repercursiuni drastice asupra întregii
constituții umane, atacând direct „celulele” care îl definesc pe om ca atare. Folosindu-ne unii
pe alții ca pe niște obiecte de satisfacere a plăcerii, ne sfâșiem de fapt și de aceea iubirile de
astăzi sunt atât de dureroase și nu aduc fericire. Devenim unii pentru alții niște așchii și clești
de torturare, de aceea prezența celui pe care cred că îl iubesc, îmi devine uneori atât de
chinuitoare. La cât de multe rele se întâmplă în jurul nostru, se pare că am uitat cu totul
îndrăgostirea. Trăim o viață întreagă alături de oameni pe care „îi iubim” , dar de care nu am
fost niciodată îndrăgostiți. E o realitate de-a dreptul absurdă și lipsită de orice sens. De aceea
suntem mai mereu obosiți și epuizați, suntem storși de orice urmă de putere și dor de viață –
pentru că nu mai suntem gata să facem ceva de dragul celuilalt, fără a aștepta să fim
recompensați cu atenție.
Dacă stăm să ne analizăm puțin observăm că această criză a îndrăgostirii, ne închistează
și ne închide în noi atât de mult, încât s-ar părea că mergem înapoia descoperirii de sine. Există
un soi de tendință de izolare în noi; acel renumit „îmi caut de treaba mea” care este bun, în
esență, dar care se pare că ne scapă din frâu în măsura în care „ne căutăm de treaba noastră”
atât de mult, încât nu mai observăm suferința de lângă noi. Frica, ca nu cumva să fim
130
Evanghelia este, în tot cuprinsul ei, poemul marei iubiri.
131
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, Editura I.B.M.B.O.R., București,
2002, pp. 357-362.
53
nepoliticoși și să „ne băgăm nasul unde nu ne fierbe oala” ne-a aruncat într-o izolare dureroasă,
care ne-a făcut isensibili la necauzul de lângă noi. Desigur, avem o părere de rău, dar prea mult
nu ne adâncim, pentru că „fiecare om are viața lui” și „fiecare are problemele sale”, dar nu
înțelegem că de fapt, toți avem o viață comună, Viața în Hristos, Viața în care mor de fiecare
dată când moare cineva și mă nasc cu fiecare nou născut; Viața în care îmi provoacă durere
fiecare sunet de sirenă care se grăbește să salveze Viața unui frate de-al meu aflat în suferință;
Într-un final, viața cea mai adevărată este cea pe care pot s-o dau bucuros pentru celălalt, pentru
că, trăind el, trăiesc și eu întru-câtva, prin bucuriile și suferinele lui.132
Și ne trăim viața de parcă am consuma-o, de parcă în fiecare zi am avea tot mai puțină
și mai puțină. Valurile vieții trec, iar noi tot nu mai învățăm să ne găsim și noi liniștea la un mal
de om, să ne potolim tulburarea într-o inimă care bate plină de iubire pentru noi. Ni s-ar putea
reproșa că „unde să mai găsești inimi iubitoare astăzi, într-o lume terorizată de ură și surogaturi
de iubiri care trec peste noapte?”. Vom răspunde însă „cum rămâne cu Dumnezeu? Cum rămâne
cu inima iubitoare a Lui? Nici acolo nu găsim loc?”. Astăzi, în contextul unor tendințe sociale
inexorabile, din cauza încăpățânării unor oameni influenți care vor să-și legalizeze dorințele
unei conștiințe bolnave, unde am mai putea găsi siguranța dragostei dacă nu Acolo unde
întotdeauna era și niciodată nu a secat? Inima lui Dumnezeu în care suntem cu toții așteptați,
este „un loc” în care întotdeauna omul a putut găsi cea mai curată și limpede omenitate. Atunci
când vorbim de dragostea lui Dumnezeu, știm că este reală și este întotdeauna în același loc.
Dragostea aceasta nu este ca oricare alta pământească, astăzi să fie și mâine să treacă, sau să fie
una plină de ceartă, nemulțumire și neînțelegere. În dragostea lui Dumnezeu putem avea
încredere, pentru că ea întotdeauna a fost Acolo. La oameni totul este schimbător, astăzi vreau
să fie drumul pe aici, mâine pe acolo, astăzi vreau să mă împrietenesc cu cutare, mâine văd că
m-a trădat și nu-mi mai place; la oameni totul se împarte în „îmi place și nu-mi place” îl iubesc
sau mi-i antipatic; la Dumnezeu nu este așa și tocmai de aceea, văzând această durabilitate și
verticalitate a iubirii, putem avea încredere în ea. Dumnezeu așa cum ne-a iubit, așa ne și
iubiește.
Astăzi, însă, suntem martori la o acută criză a îndrăgostirii; astăzi nu mai iubim, nu mai
iertăm, nu mai simțim. Am ajuns la ceea ce spunea și Emil Cioran: „spectacolul omului - ce
132
„Problema cea mai serioasă a lumii de azi știți care e? E, poate, singurătatea. Socotesc unii că ne
colectivizăm din ce în ce mai mult; și au dreptate. Dar tocmai pentru că ne colectivizăm, de aceea se pune problema
singurătății; tocmai spre a ne colectiviza cum trebuie. Căci singurătatea nu înseamnă să nu participi la lume; să te
superi pe timpul tău și să-i întorci spatele. Oameni de-aceștia bosumflați, care zic că trăiesc în turn de fildeș, să
rămână să înghețe acolo, singuri cu trufia lor. Dar singuraticul adevărat nu fuge de oameni decât spre a regăsi
tovărășia mai adâncă dintre el și ceilalți. Și o găsește, într-adevăr, el, și nu cel care trăiește de-a valma cu lumea.
Omul care știe să fie și singur, acela te înțelege cu adevărat, acela te iubește cu adevărat. Celălalt, prea de-aproape,
îți ține doar umbra. E timpul să nu ne mai ținem atâta umbra unii altora!” (Constantin Noica, Eseuri de Duminică,
Editura Humanitas, București 2013, p. 118).
54
lucru scârbavnic ! Iubirea - o întâlnire între două salive ...”133 Trăim într-o îngrozitoare înșelare!
Ceea ce credem noi că e iubire, este de fapt o „fata morgana” lascivă și egoistă. „Te iubesc-ul”
de astăzi este atât de mincinos, încât ar fi mai potrivit să se spună pe față „te văd doar ca pe un
obiect și tot ce caut este doar satisfacerea egoistelor mele porniri carnale”. Dar nu spunem așa,
ci mințim și de aceea suntem, poate, cea mai neîndrăgostită epocă dintre toate. Chinul cel mai
mare de astăzi este incapacitatea omului de a iubi curat pe cei de lângă ei. Despre ce iad mai
poate fi vorba?
II.5. Apocalipsa poetică a morții
„Din pântecele maicii mele m-am născut direct în groapă”134
A începe să vorbim despre moarte ar putea părea pentru unii prea dramatic, pentru alții
lipsit de sens de vreme ce nu știm mai nimic despre „lumea de dincolo”. Unii poate ne-ar zice
„de ce să te axezi pe moarte, când ai aici în mâinile tale viața” și, într-adevăr, poate ar fi mult
mai util să vorbim despre viață, totuși, ce este viața dacă nu știi pentru ce trăiești, dacă nu știi
pentru ce mori? „Se spune că civilizația și cultura sunt sensul vieții. Întretăiați-le cu calea
morții, și atunci ce va rămâne din acest sens? Întretăiați cu calea morții toate cele pe care omul
le-a creat și pe care le creează umanismul: este cu putință vreunui lucru dintre acestea să fie
socotit ca sens al vieții?”135. Astfel, dacă am fi întrebați de ce ne-am propus să vorbim despre
moarte, am răspunde „despre ce altceva mai real am putea vorbi?”. În fața ei, orice realitate își
arată adevărata față. De asemenea, ni se pare minunată moartea, tocmai pentru că ea „nu poate
fi lingușită”136 și acest adevăr ne arată că putem avea încredere în ea137. Fiind încă în forță,
neavând încă frica încetinirii mersului, a slăbirii auzului și a împăienjenirii ochilor, omului i se
pare că a cucerit toate culmile și poate râde arogant în fața morții. Comportându-se astfel, însă,
omul se aseamănă cu copiii mici care stau și ațâță cu un băț mânia unui câine legat cu lanț,
bătându-și joc de el, glumind și părând atât de curajoși, dar numai să scape câinele de sub
legătură, că omul începe a mânca pământul cu ochii. Iar în fața unei asemenea arătări, ne dăm
seama cât de mic și laș este omul și cât de puțin își cunoaște viața (și de infinite ori mai puțin
își cunoaște moartea), chiar dacă o trăiește. În acest sens, moartea devine o revelație a persoanei,
ea descoperă starea reală a omului, cine este el de fapt.
133
Emil Cioran, Tratat de descompunere, Editura Humanitas, București, 1992, p. 13.
134
Parafrazare de la Iov 10, 19 a părintelui Ilie Cleopa ( Vezi Pr. Ilie Cleopa, Drumul sufletului după
moarte, https://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/ne-vorbeste-parintele-cleopa-vol-2/drumul-sufletului-dupa-
moarte-81200.html accesat la data de 11.05.2019).
135
Sf. Iustin Popovici, op. cit., p. 65.
136
Grigore Vieru, Lumina de Taină, Editura Cadran, Chișinău 2010, p. 264.
137
În sensul că orice lucru, orice idee, orice dorință, este vădită de falsitate în fața morții. Dacă vreau să
știu care plăceri sau bucurii sunt adevărate, pot să le aduc în fața morții ca în fața unui prieten bun și vrednic de
încredere și ea îmi va arată cum stau lucrurile.
55
„Toate sunt deșertăciuni cele omenești, câte nu rămân după moarte: nu rămâne bogăția,
nici călătorește împreună mărirea: că viind moartea, toate acestea pier...Unde este
dezmierdăciunea cea lumească? Unde este nălucirea celor trecătoare? Unde este aurul și
argintul? Unde este mulțimea slugilor și strigarea? Toate sunt țărână, toate cenușă, toate
umbră...Și iarăși m-am uitat în mormânturi și am văzut oase goale și am zis: oare, cine este
împăratul, sau ostașul, sau bogatul, sau săracul, sau dreptul, sau păcătosul?”138. Ne întrebăm
deci, „trăim ca să murim sau murim ca să trăim cu adevărat?”. De ce nu ne putem explica măcar
simplul fapt că mâncăm și bem. Pentru ce? Ca să trăim ? Dar a mâncat cineva vreodată sau a
băut și nu a mai murit? Mâncăm nu ca să trăim, ci ca să murim cât mai târziu. În fiecare zi noi,
de fapt, murim câte puțin.
Dar, cugetând la aceasta ne dăm seama că realitatea morții este apăsătoare și plină de
groază doar pentru cel ce nu o privește din perspectiva veșniciei. Dacă pășim pragul
materialității și privim moartea știind că suntem oameni veșnici, atunci aceasta nu este decât o
ușă prin care iau cu mine pentru totdeauna tot ce am adunat în suflet. Dacă știu că sunt veșnic,
de ce să-mi fie frică de moarte? După cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nu-i rău să mori;
rău este să mori rău!"139 Astfel fiind privită, moartea chiar devine ceva minunat, deoarece acolo
voi avea descoperirea adevărurilor140, voi vedea limpezimea tuturor cugetărilor, voi vedea
„porțile mării” și „cămările zăpezii și ale grindinei” (Iov 38, 8.22). Pentru cei care caută viața,
moartea îi duce direct acolo, spre „o viață față de care existența lor pământească ajunge o simplă
umbră”141.
În esență, moartea este precum nașterea. Femeia înainte de a merge să nască, știe că va
avea dureri mari și trăiește frica viitoarei suferințe, cu toate acestea este conștientă de
necesitatea acestei nașteri, pentru că de ea depinde o viață întreagă a unui om. Iar după ce a
născut, femeia nu-și mai amintește durerile, de bucurie că s-a născut om în lume. Asemenea și
moartea este tot o naștere spre veșnicie a omului142; este revelația ultimă care descoperă misterul
persoanei. Iar dacă nu facem din Persoanele noastre niște taine, moartea nu are ce descoperi, și
138
Rânduiala înmormântării mirenilor, Glasul 3, 4 și 5, în Molitfelnic, Editura Bisericii Ortodoxe din
Moldova, Chișinău, 2008, p. 228. Poate, lecturând așa, prin cărți aceste cuvinte, nu sunt atât de înfricoșătoare, însă
atunci când ai în fața ta un om mort cu adevărat, când stai la căpătâiul unei rude sau al unui prieten și auzi „unde
este dezmierdarea acestei lumi? Toate sunt umbră și cenușă”, perspectiva se schimbă dramatic.
139
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XXXV, l, apud. Jean-Claude Larchet, Tradiția ortodoxă despre
viața de după moarte, Editura Sophia, București, 2006, p. 365.
140
Sau a minciunii; totul depinde de ce am căutat în viața de aici. Cel care a urmărit adevărul și dreptatea
le va afla acolo, iar cel ce a căutat să mintă, să profite și să înșele, aceasta va afla: doar minciuni și viclenii.
141
Samuel Butler, How to make the best of life, apud. Mircea Eliade, Oceanografie, Editura Humanitas,
București, 2013, p. 87.
142
După cum spune și Sf. Ignatie Breanceaninov că „Moartea este nașterea omului din viața pământească
trecătoare, în veșnicie” (Vezi Святитель Игнатий Брянчанинов, Слово о смерти („Slovo o smerti” – tr. rus.
Cuvânt despre Moarte), Editura V.P. Iliin, Minsk, 2014, p. 83).
56
ne întâmpină cu ofilitele așteptări ale plăcerilor și cu golurile în care am întâlnit și noi, la rândul
nostru pe oameni.
Pentru ortodoxie însă, moartea omului este legată de Moartea Omului. Creștinii nu se
tem de moarte. Ei chiar săvârșesc Sf. Liturghie pe un mormânt, pe mormântul lui Hristos.
Aceasta este și cea mai mare revelație poetică a morții – că există moarte fără de moarte, că a
existat un Om care a Murit, dar după moartea căruia nimeni nu va mai muri niciodată. Și chiar
dacă, „moartea este primul dar făcut oamenilor, pe care mama îl dăruiește noului ei născut”143,
dacă omul ar veni cu acest dar la Hristos, ar primi în schimbul lui viața veșnică, astfel încât
darul morții ar deveni un dar al veșniciei. Este adevărat că stând în această așteptare spasmatică
a morții, ne aflăm ca într-un hău al căderii în neant și suntem amorțiți parcă într-o stare
asemănătoare cu cea când te afli într-o cădere fără sfârșit și nu știi cu ce se va sfârși această
„călătorie” zdrobitoare. Eliberarea din acest chin, însă, vine doar prin acceptarea lui, iar intrarea
în mormânt, să fie alături de Hristos; dacă în timpul vieții „ne-am îngropat”144 împreună cu El,
atunci în timpul morții noastre, El se va îngropa împreună cu noi, iar genunea agonică a totalei
dispariții, se va transforma în bucuria veșnică a vieții.145
Moartea nu trebuie căutată cu nebunească disperare ca o eliberare (așa cum credeau
anticii), ci trebuie primită ca pe un ultim „examen de maturitate spirituală” din timpul vieții; nu
trebuie căutată, dar așteptată, fiind întotdeauna „pregătiți de călătorie”. Oricât de cruntă nu ni
s-ar părea, moartea nu trebuie urâtă, nu trebuie blestemată, trebuie doar primită cu pace și
liniște.
„Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc
Cum te blestemă unii, vreau să zic,
La fel cum lumina pârăsc.
Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi
De-ai avea mamă şi-ar muri,
Ce-ai face tu şi cum ar fi
De-ai avea copii şi-ar muri?!
Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc.
Vei fi mare tu, eu voi fi mic,
Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.
143
144
Canonul Paștelui, Cântarea a III-a.
145
De aceea creștinismul nu are „morți”, ci „adormiți”;
57
Nu frică, nu teamă,
Milă de tine mi-i,
Că n-ai avut niciodată mamă,
Că n-ai avut niciodată copii.”
(Grigore Vieru – Nu am moarte cu tine nimic)
Concluzie a acestui capitol
La finalul acestui capitol, vom concluziona simplu, prin amintirea cuvintelor Sf. Iustin
Popovici: „Ai urmărit până la capăt misterul omului și ce ai descoperit? Neîndoielnic, ai aflat
abisuri cumplite, de care fie cugetul, fie inima, fie conștiința ta se sparge în mii de fărâme. Calea
către adevărul despre om duce, ah!, în care neguri, în care abisuri!?!...Individul? Ce abisuri din
infinitul mare se află înlăuntrul infinitului mic! Și ce se petrece cu bobul de nisip? Acolo
nenumărate taine se zbat și se dizolvă în nemărginitele sale abisuri. Într-adevăr, există ceva
anume în lumea noastră terestră care să nu fie un abis pentru gândirea umană? Frunzulița unei
violete, oh, preaîndrăgita mea privighetoare, oare nu sunt abisuri viorelnice pentru inteligența
prearafinată a sufletului tău care vibrează, scoțând triluri de privighetoare? Țipătul unui vultur
care zboară în văzduh, zumzăitul albinei ce poartă mierea, nu sunt abisuri ale unei oarecare
puteri minunate, inexplicabile pentru mintea, pentru cugetul tău? Și atunci când ochiul tău
privește cu seriozitate fața aproapelui, câte mistere și enigme nu va desluși că se află acolo! Și
fiecare dintre ele este un abis! Iată, oriunde sufletul tău se va întinde să se odihnească, patul de
sub el se va preface de fiecare dată în cărbuni aprinși, devenind un pat procustian”146.
Acum, dacă am fi întrebați „care este totuși apocalipsa lirică a persoanei” răspunsul
nostru ar fi că apocalipsa lirică a persoanei nu este un „care”, ci este un „Cine”…Un „Cine”
capabil să mă facă un „Cine”. Cea mai mare revelație lirică a persoanei este o Persoană - fiecare
om de lângă mine, iar Persoana Omul – Hristos este Cel în care am cea mai mare încredere că
îmi înțelege poezia care sânt și, ca martor al iubirii care vreau să devin, mă ajută să găsesc în
mine și în tot ce mă înconjoară o valoare veșnică care mă face veșnic. „A ne cumineca: de la
inimă la inimă, a fi unul în altul, a ne cuprinde, a ne conține unul în altul, a ne încredința unul
altuia – a-L purta pe Hristos în noi și a fi purtați în El, a purta în sine ființa iubită și a fi purtați
de ea”147 aceasta înseamnă Poezia, aceasta înseamnă veșnicia.
146
Sf. Iustin Popovici, op. cit., pp. 38-39.
147
58
III. Responsabilitatea omului față de univers

„Ia seama să nu strici și nici să nu distrugi lumea Mea, căci nu va mai fi nimeni care
să repare după tine”(Fragment din Midrach după Kohellet Raba 7.28)148
Omul – ce călător rătăcit pe cărările vieții acesteia. Oare drumurile să fie atât de abrupte
și întortocheate, sau omul s-a încâlcit în propriile sale calcule și hărți? Cine știe? Un lucru însă
e sigur: am ajuns cu toții la marginea prăpastiei. Ne aflăm pe muchie de cuțit. Încă puțin și, iată,
vom ajunge să ne naștem copiii pe un câmp minat, cu flori împletite direct în coroane mortuare,
sau chiar mai rău, riscăm să-i naștem direct în groapă, învelindu-i în fașă de lemn. Ni se va
reproșa cu siguranță că avem un discurs prea dramatizat și vom fi îndemnați poate să nu fim
atât de pesimiști și că totul o să se rezolve. Discurs prea dramatizat? Poate. Speranță? Desigur!
Totuși să fim obiectivi: Pământul nostru a obosit, e deja îmbătrânit și abia de mai poate oferi
ceva celor vii, cum deci va putea să țină în brațe un viitor nenăscut încă? Iar noi de la noi înșine
nu am putut niciodată să oferim ceva copiilor noștri; întotdeauna am lăsat după noi ceea ce am
modelat din natura deja existentă și ca să fim sinceri întru totul, nu am modelat-o mereu în cel
mai sincer și frumos mod.
„Omul, specie perfidă
Ce-mblânzește, să ucidă…
Surâzând, capcane-ntinde
Și pădurea o aprinde…
Țipă pasăre și pom:
Doamne, scapă-ne de om!”
(Marin Sorescu – Ecologică)149
Asemeni chinuitorilor medievali, omul are în arsenalul său doar cârlige, cazane
arzătoare, sulițe și roți spintecătoare. Suntem puși față în față cu o realitate înfiorătoare: Omul
a ajuns a fi un monstru. Cum scria Dostoievski: „Omul este slab de înger și bicisnic. Mândria
lui este copilărească…Vor dărâma templele și vor înneca pământul în sânge” 150. În același fel,
dar într-o manieră mult mai dramatică și sumbră, și Sf. Iustin Popovici ne descrie dezastrul
înfricoșător cauzat de om: „Întronându-se în om, umanismul s-a instaurat în cel mai vulcanic
sol. Și vulcanii au început să se dezlănțuie. Revelația omului începuse deja. Umanismul n-a
făcut decât să zgârie epiderma ființei umane și din fiecare por monstrul a început să urle”151.
148
Vasile Cristea, Religie și Ecologie: pledoarie pentru parteneriat, Editura Saga, Cluj-Napoca, 2007,
p.42.
149
Marin Sorescu, Ecologică, în Vasile Cristea, op. cit., pp. 32-33.
150
F.M.Dostoievski, Frații Karamazov, Vol. I, București, 1964, p. 354, apud. Pr. Prof.Gheorghe Popa,
Comuniune și înnoire spirituală în contextul secularizării lumii moderne, Editura Trinitas, Iași, 2000, p. 87.
151
59
Responsabilitatea omului față de univers
Cu siguranță că acest discurs al nostru va părea contradictoriu și paradoxal; după ce l-

am prezentat pe om în capitolul precedent ca fiind „cunună a creației”, acum am ajuns „să ne
contrazicem” pe noi înșine spunând că „e un monstru”. Ne vom apăra însă, spunând că omul
este amândouă, pentru că în el se duce o necontenită luptă între bine și rău și omul este liber să
aleagă ceea ce își dorește să devină.
Cu toate acestea, omul păstrează ceva din minunea de odinioară care se sălășluia în el.
Până astăzi umanitatea continuă să sădească grădini cu flori, parcă dintr-un dor și un avânt după
Grădina ce-o avea odinioară. Undeva, adânc în interiorul nostru așteaptă să fie (re)descoperită
acea gingășie originară, acea blândețe lipsită de viclenie, acea dimensiune poetică care îl făcea
pe om să intre în hora minunată a comuniunii sale cu Dumnezeu prin Creație. Și nimic nu este
pierdut, atât timp cât Dumnezeu încă ne așteaptă…
***
Iată-ne ajunși și la finalul expunerii noastre despre Dimensiunea poetică a Universului și
Apocalipsa lirică a persoanei. În acest ultim capitol ne-am propus să analizăm legătura între
cele două poezii: a omului și a lumii, încercând să subliniem ideea „responsabilității” pe care o
are omul în fața „darului” pe care l-a primit de la Dumnezeu.
III.1. Explicații terminologice și descrierea problemei

„responsabilității”
Întâi de toate trebuie să vedem ce înseamnă mai exact cuvântul „responsabilitate”.
Dicționarul limbii române ne definește responsabilitatea ca fiind „obligația de a efectua un
lucru, de a da seama de ceva; răspundere; responsabilitatea presupune posibilitatea de a acționa
în cunoștință de cauză”152. Deci, spunând că omul e responsabil pentru univers implicit ne
referim la faptul că poartă „o răspundere”, adică are o chemare ontologică de a avea grijă de
Creație și, felul cum se raportează la ea, e răspunsul pe care i-l dă lui Dumnezeu.
Știința contemporană a evoluat la un asemenea nivel încât omul, cât de cât „este în
cunoștință de cauză” despre cele ce se întâmplă pe lume. Desigur, nu cunoaște toate tainele (și
cine știe dacă le va cunoaște vreodată?), însă analizând profunzimile la care au ajuns cercetările
științei de astăzi, putem spune cu certitudine că omul este conștient de faptul că are în brațe o
adevărată podoabă. Toate probleme, însă, au început atunci când omul s-a crezut urcat pe
Olimp, atunci când s-a crezut sensul și scopul tuturor. Omul a căzut în ispita de a se substitui
pe sine Creatorului. Desigur, omul reprezintă cununa creației și prin el întregul Cosmos se
înduhovnicește, dar nu el este sensul ultim al acesteia.
152
Lazăr Șăineanu, Dicționar Universal al Limbii Române. Vocabular general (N-R), Vol. IV, Editura
Mydo Center, Iași, 1996, p. 383.
60
Deci cauza căderii din responsabilitatea prețuirii universului este păcatul; el este cel care
aduce golul în relația omului cu Dumnezeu și, respectiv, cu întreaga natură înconjurătoare.
Instinctul de posesiune pe care îl manifestă omul în raport cu creația a făcut astfel încât cea din
urmă „nu mai este transparență, nu mai este mediul de comuniune dintre Dumnezeu și om
pentru că omul l-a exilat pe Dumnezeu din creație, deschizând astfel calea exilului pentru el și
întreaga creație. Omul se simte singur și izolat în mijlocul unei creații ostile: «Blestemat va fi
pământul pentru tine…, spini și pălămidă îți va rodi el» (Gen. 3, 17-18). Cu alte cuvinte,
pământul se transformă într-un spațiu care desparte și întemnițează. Și pe care Dumnezeu nu-l
mai poartă în slava Sa. De aceea el devine mormânt pentru om: «te vei întoarce în pământul din
care ești luat; căci pământ ești și în pământ te vei întoarce» (Gen. 2, 19)”153. De asemenea,
„Sfânta Scriptură ne spune că omul a „demisionat” în mod liber de la vocația responsabilității
și consecințele acestei „demisii” s-au manifestat și se manifestă și astăzi în fragmentarea
existenței umane și pervertirea relațiilor interpersonale ca și a relațiilor Omului cu mediul său
înconjurător”154.
Atăzi omul nu mai vrea să sacrifice și să renunțe la anumite plăceri și comodități de
dragul cuiva (sau de dragul naturii chiar), ci vrea ca totul să i se ofere lui; e o gândire pervertită
care își are rădăcinile în curentul umanismului în care omul era centrul lumii. Acum, pe lângă
această perspectivă, dacă mai adăugăm puțin hedonism și posibilitățile „nelimitate” ale tehnicii
contemporane, avem ceea ce avem. „Conform estimărilor, consumul energetic al omenirii se
dublează o dată la 35-40 de ani. În același timp, numeroase comunități încă nu beneficiază de
curent electric. Statisticile oficiale arată că aproximativ 1,6 miliarde de locuitori, reprezentând
un sfert din întreaga populație a Terrei, trăiesc fără curent electric (Thomas L. Friedman, Cald,
plat și aglomerat: de ce avem nevoie de o revoluție verde și cum putem schimba viitorul într-o
lume globalizată, trad. Laura Guțu și Miruna Andriescu, Ed. Polirom, Iași, 2010, p. 153).. Peste
700 de milioane dintre aceștia sunt în Asia, și peste 500 de milioane trăiesc în Africa sub-
sahariană. Pe lângă petrol, gaze naturale sau cărbuni, resurse exploatate în cantități tot mai mari,
apa dulce este și ea consumată din abundență și într-un mod inechitabil. Statisticile sunt
îngrijorătoare. Aproximativ 12% din populația planetei, reprezentând societățile dezvoltate,
consumă 85% din resursele de apă utilizate la nivel global (A. Shah, Poverty Facts and Stats).
De cealaltă parte, cifrele sunt sumbre. Peste un miliard de oameni din țări aflate în curs de
dezvoltare nu au acces în mod obișnuit la surse de apă potabilă, 2,6 miliarde de oameni nu au
acces la servicii medicale primare…În ansamblu, statisticile arată că în condițiile în care
153
Pr. Prof.Gheorghe Popa, Comuniune și înnoire spirituală în contextul secularizării lumii moderne,
Editura Trinitas, Iași, 2000, pp. 141-142.
154
Idem, Teologia Morală..., p. 43.
61
politicile economice și cele privind utilizarea resurselor vor păstra același curs, dacă, deci,
economiile țărilor emergente păstrează același model de dezvoltare, în 2050 vor fi necesare
două planete Pământ pentru ca lumea să trăiască la standardul de viață pe care îl au astăzi țările
dezvoltate (Duncan Pollard et al. (eds), WWF – Livind Planet Report 2010: Biodiversity,
biocapacity and development, WWF International, Gland [Switzerland], 2010, p. 8)…Datele
arată că în ultimele patru secole, au dispărut cel puțin 700 de specii, între care 100 de specii
mamifere și 160 de specii păsări, dispariții cauzate de influența omului și civilizației asupra
mediului (H. Reeves, Hubert Reeves în dialog cu Frederic Lenoir, Ed. Humanitas, București,
2005, p. 233)…Cu siguranță însă cele mai dureroase aspecte ale progresului tehnologic și
dezvoltării civilizației sunt cele care vizează dicrepanțele sociale ce derivă din utilizarea
inechitabilă a resurselor! Potrivit UNICEF (A. Shah, Poverty Facts and Stats), între 26 500 și
30 000 de copii mor, în fiecare zi, din cauza sărăciei…Între 27 și 28% din totalul copiilor din
țările în curs de dezvoltare sunt subponderali și subnutriți. Cea mai mare parte dintre aceștia
trăiesc în Asia de Sud și în Africa sub-sahariană. La nivel global, aproximativ un miliard de
oameni se află în imposibilitatea de a citi o carte sau de a ști să semneze cu numele lor. Pe baza
datelor de școlarizare, circa 72 de milioane de copii de vârstă școlară din țările în curs de
dezvoltare nu au beneficiat de niciun program educațional în 2005; acestea în condițiile în care
cu mai puțin de un procent din totalul bugetelor militare anuale ale statelor lumii s-ar putea
asigura cheltuielile necesare școlarizării tuturor acestor copii…De asemenea, produsul intern
brut al celor mai sărace 41 de țări ale lumii (care totalizează împreună 567 de milioane de
locuitori) este mai mic decât averea primilor 7 bogați ai planetei…O cincime din specia umană
fiind implicată în acest progres, consumă patru cincimi din bogățiile planetare, iar a cincea parte
din resursele rămase este inegal repartizată la celelalte patru cincimi din oameni. Pentru a fi mai
exact, scrie Pierre Rabhi, să ne imaginăm cinci persoane reunite în jurul unei mese pentru a
împrți o bucată de pâine. Una din cele cinci persoane își însușește patru cincimi din această
hrană, lăsând a cincea parte celorlalte patru.(Pierre Rabhi, Manifest pentru o nouă relație a
omului cu pământul, Ed. Basilica, București, 2009, p. 49)”155. Ce am putea să replicăm acestor
date? Vom încerca să ne îndreptățim? Oare nu pare penibilă eschivarea noastră în fața atâtor
morți zilnice?156
Auzim adeseori că toată problema ecologică de astăzi este din cauza excesului de
tehnică pe care îl folosește omul. Cu adevărat, într-o oarecare măsură, tehnica poartă o parte
din vină, dar oare nu cumva oamenii încearcă, de fapt, să arunce vina asupra unor bucăți de fier
155
Adrian Lemeni (coord.), Apologetica Ortodoxă Vol. II,…pp. 303-305.
156
Orice am spune, suntem victimele propriei noastre căderi din iubire; prin renunțarea la dragostea de
tot ce ne înconjoară am început a renunța, încetul cu încetul la umanitatea noastră și prin aceasta, aproape că am
eșuat ca specie.
62
care nu pot răspunde nimic înapoi? „Tehnica contemporană este necesară, da, totul este din
cauza ei, dar ea rămne necesară și chiar obligatorie, deci ce putem face? Mergem mai departe”
am spune noi, inconștient, în sinea noastră. Dar nu cumva această afirmație este doar o scorneală
pentru propriul nostru confort psihologic?
Ce înseamnă, însă da fapt, tehnica? „Cuvântul grecesc «techne» (artă) este «știința care
permite construirea a ceva anume», «rațiunea operei»: el (cel ce lucrează în sfera tehnicii n.n.)
este «creator al unei adevărate rațiuni» după Aristotel (Etica nicomahică 6, 4). Vine de la verbul
«teuho» și înseamnă a construi; sunt «constructorul» unei lucrări, creez, dau materiei o
«rațiune»”157. Deci tehnica poartă în ea sensul pe care i-l oferă omul. Dacă este să privim atent
însă, omul, în esență, nu creează nimic doar ca să distrugă, aparatele sofisticate și utilajele pe
care le construiește nu au drept scop să distrugă. Mașinăriile mari de defrișat păduri, sau
fabricile și uzinele imense care consumă cantități copleșitoare de apă și resurse naturale, în
esență fac ceva bun, ajută pe om, îi fac viața mai ușoară. Ceea ce schilodește cu adevărat natura,
însă, este pofta și lăcomia omului, nesațiul său veșnic de a se îmbogăți, de a avea mai mult,
crezând că, cu cât mai mult taie și absorbe, cu atât mai mult are, când, de fapt, natura e ca un
sac din care, cu cât mai mult scoți și mănânci, necalculat, cu atât mai puțin ai. Deci nu tehnica
este rea, ci întrebuințarea ei greșită de către om este distrugătoare.
În societățile arhaice, religiozitatea omului și încărcătura sacră pe care o avea natura nu
dădea voie omului să abuzeze de ea. De aceea natura era păstrată. Omul contemporan, omul
modern a desacralizat orice acțiune în legătură cu natura și cu sine însuși, deci poate trece peste
orice limită. Natura, însă, dacă nu e sacră, ea nu mai este deloc. Nu dezvoltarea tehnică
secătuiește natura, ci lipsa de atitudine spirituală pe care o are omul față de natură. Cât de
tehnică nu ar fi lumea, dacă omul ar fi mai spiritual, mai poetic, nu ar abuza de ea. După cum
ne mărturisește și Mircea Eliade că din perspectiva aceasta (a responsabilității), omul „primitiv”
se situează mult mai sus decât cel al societăților moderne, pentru că pentru el responsabilitatea
nu este doar ceva de ordin social sau moral, în raport cu semenii săi, ci este „pe plan cosmic”.158
Astăzi, însă, de ce ne mirăm că se zguduie pământul și se crapă pietrele? Oare nu a spus
și Hristos aceasta că dacă nu vom vorbi noi, pietrele vor scoate glas? (Lc. 19, 40) Deci, odată
ce omul a încetat a mai vorbi despre Dumnezeu și vorbește numai despre sine însuși, se întâmplă
ceea ce și era de așteptat: ne fuge pământul de sub picioare pentru că nu mai vrea să ducă în
spate un egoist amărât și nemulțumitor. „Natura și-a dat mâna cu istoria ca să ne biciuească.
Cum pot fi interpretate aceste nenorociri catastrofale ce se țin lanț dacă nu ca pedepse
157
Pierre Chantraine, Dictionnaire etymologique de la langue grecque, vol IV, Ed. Klincksieck, Paris,
1977, p. 1111, apud. Christos Yannaras, Libertatea Moralei, Editura Anastasia, București, 2004, p. 243.
158
Mircea Eliade, Sacrul și profanul, Editura Humanitas, București, 2017, p. 72.
63
dumnezeiești? S-au răscolit atâtea patimi în noi, oamenii au devenit atât de orgolioși, atât de
exclusiviști, atât de neîngăduitori între ei, încât viața societății omenești a devenit imposibilă.
Dumnezeu, în marea Lui milă, încearcă să ne mai trezească prin asemenea zguduiri, să ne facă
mai buni, mai puțin dușmănoși, mai dezlipiți de măririle și bunurile acestei lumi, mai absorbiți
de gândul la viața noastră viitoare…Omenirea s-a recules de multe ori pe buza unor astfel de
prăpăstii…Experiența apocaliptică, adulmecarea sfârșitului și a judecății dumnezeiești au fost
totdeauna până azi izvorul de ptere al unor mari epoci istorice…Va fi de această dată altfel?
Este omenirea atât de înrăită, încât să nu mai fie în stare să se renască din cenușa pe care o lasă
pustiirile de azi?”159
III.2. Întoarcerea fiului risipitor, sau cum poate fi oprit dezastrul

„Singurul lucru ca necesar ca răul să învingă în lume este ca oamenii de bine să nu
facă nimic”160
Acum, odată întors înapoi acasă, omul, un fiu risipitor al Creației, își vede casa
dărăpănată, aproape de prăbușire. Ce ar trebui să facă? Trebuie să-și suflece mânecile și să se
apuce să facă lut și să lipească totul înapoi (dacă mai poate fi lipit ceva).
Am vorbit în capitolul I despre Lumea ca dar al lui Dumnezeu pentru om și despre
profunzimea acestui dar prin care omul poate ajunge la Dăruitor. Totuși acest dar mai implică
un lucru care este la fel de important și anume: păstrarea darului. Pr. Stăniloae spune că
„întoarcerea unui dar implică prețuirea lui chiar de către cel care l-a primit. Darul, continuă
Părintele, ca semn al dragostei unei persoane față de alta are în sine imprimată destinația de a
fi depășit de cel căruia i s-a dat. Într-un fel darul e lucrul la care renunță persoana care l-a dăruit,
de dragul persoanei căreia i-l dăruiește. Când cineva nu înțelege aceasta, darul i se ia adeseori
fără voia sa, pentru ca să-și dea seama că Dăruitorul e mai mult decât darul. Peste lume și peste
viața noastră stă astfel așezată crucea…În sensul acesta toate cele ce se află la mijloc între
Dumnezeu și oameni se cer după Cruce.”161.
Se pare că noi nu am înțeles încă acest lucru, ca urmare, vedem că încetul cu încetul ni
se ia darul, se ia lumea de la noi ca să fie dată „altor muncitori care vor aduce roada la vremea
potrivită” (Mt. 21, 41); observăm că lumea, parcă ni se scurge printre degete, toate o iau razna
și ne ies de sub control și nu mai știm ce să facem. Răspunsul însă ni-l dau Sf. Părinți, redat
159
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Semnele vremii, articol în Telegraful Român, an LXXXVIII, nr. 47, 17
nov. 1940, pp. 1-2, în Dumitru Stăniloae, Cultură și Duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român (1937-
1941) V. II, Editura Basilica, București, 2012, pp. 697-698.
160
A. Rugină, Știința ca profesie, Editura Opinia Națională, București, 1999, p. 266, apud. Vasile Cristea,
op. cit., p. 33.
161
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă Vol. I,..., p. 356.
64
prin cuvintele Pr. Stăniloae de mai sus: Crucea162. Ce înseamnă însă această „punere a lumii
sub cruce”, acest sacrificiu pe care trebuie să-l facă omul? Nu trebuie să gândim că a păstra
natura înseamnă a ne întoarce în preistorie sau în oricare epocă trecută, să refuzăm anumite
comodități pe care le avem astăzi și să trăim în peșteri și în case din paie. Putem continua să
asfaltăm drumuri, să construim poduri, să facem case încăpătoare, însă ce ar fi dacă am limita
producția de mașini și am promova transportul public de calitate, astfel încât oamenii să
călătorească împreună dintr-un loc în altul, iar nu fiecare pe cont propriu. Ce-ar fi dacă am mai
opri din fabricile chimice și din reactoarele nucleare și am privi obiectiv lucrurile: oare avem
nevoie chiar de atât de mult plastic și cauciuc, oare avem nevoie chiar de atât de multe haine și
case de modă? Dacă am avea de ales între a continua pe calea pe care suntem acum, dar a pune
în pericol viața noastră și a copiilor noștri peste câțiva zeci de ani și a ne limita acum și a refuza
anumite excese, dar în schimb să ne asigurăm viitorul pe pământ, ce am alege? Ce ar însemna
dacă fiecare dintre noi ar fi mai rezonabil în folosirea apei, de exemplu, sau a electricității?
Acest efort însă trebuie să-l facem cu toții împreună. Dacă fiecare dintre noi va lucra separat,
nu vom ajunge nicăieri. Puținul pe care îl economisește un om este mult prea neînsemnat în fața
avalanșei de abuzuri pe care îl face o lume întreagă. Plus la toate, există în noi o tedință de
disculpabilizare, prin toate aceste „acțiuni ecologice individuale”, mulți dintre noi doresc doar
„să-și spele mâinile de vină” (asemeni lui Pilat), considerând arogant că „el măcar face ceva ca
să salveze planeta, ceilalți însă…”. În acest sens „scria jurnalista Anne Karpf, autoarea cărții
Vocea umană, în The Guardian, «Eu reciclez acum tot ce este posibil, conduc o mașină hibridă
și reduc căldura. Totuși, undeva în sufletul meu știu că este doar o încercare zadarnică de a mă
disculpa – nu sunt eu, Doamne»”163. Adică, până și în acțiunile noastre de a fi mai rezonabili
cu resursele naturale, în folosirea materialului biodegradabil de exemplu, sau în economisirea
energiei și a resurselor limitate de apă, există mândria că „uite, Doamne, nu eu sunt cel vinovat
de criza ecologică și nu eu îți stric Creația”. În loc să fim mișcați de niște sentimente sincere de
vină, noi până și în acțiunile nobile nu uităm „să punem virgula” propriei noastre importanțe și
acest lucru, poate, dăunează creației mult mai mult decât „marea nebunie industrială”.
Un bun exemplu de urmat în ceea ce ține de raportarea la natura care ne hrănește și la
responsabilitatea în fața ei, ne este natura însăși. „Se știe bine că organismele și populațiile de
specii consumă resursele într-un mod rațional. Aceasta poate fi pentru om – ființă înzestrată nu
doar cu cel mai mare nivel de inteligență, ci mai ales purtătoarea chipului lui Dumnezeu – un
indicator etic pentru orientarea judecăților și a conduitei lui către o viață cumpătată. Din
162
Noi fugim de ea, dar ea există oriunde am merge. E ca și cum am încerca să fugim și să sărim în gol,
prefăcându-ne că nu există forța de gravitație, dar acest lucru își va atrage consecințele.
163
Dr. Larry Dossey, Singura Minte, Editura Adevăr Divin, Brașov, 2016, pp. 33-34.
65
perspectivă teologică, înfrânarea și, mai cuprinzător, eforturile viețuirii duhovnicești arată
planurile vieții omenești, indiferent dacă este vorba despre viața biologică, economică sau
socială, acestea pot fi subordonate vieții spirituale, în vederea unei tot mai intense dobândiri a
celei din urmă”164. Cu alte cuvinte, să consumăm doar atât cât avem nevoie. Aici animalele ne
sunt superioare, deoarece nu vom vedea niciodată o veveriță de exemplu, să strângă mai multe
ghinde decât i-ar ajunge în mod normal în timpul iernii, și oricare făptură creată necuvântătoare
ne depășește mult în acest sens. Dar oare nu sunt astăzi, mai mult ca niciodată, actuale cuvintele
lui Hristos care ne spune: „Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu
adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus
decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se poate să adauge staturii sale un cot? Iar de
îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici
nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre
aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel
o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?” ( Mt. 6, 26-30).
Natura nu are nicio vină că omul este păcătos. Sf. Maxim Mărturisitorul scrie că „nu
mâncărurile sunt rele, ci lăcomia; nici banii, ci iubirea de arginți, nici slava, ci slava deșartă. Iar
dacă este așa, nu există nimic rău în cele ce sunt, afară de abuzul lor”165. În general, Sf. Părinți
ne învață cel mai bine cum să ne raportăm la Creația lui Dumnezu. „Deși fascinați de lumea
naturală, a cărei frumusețe o prețuiesc, Sfinții Părinți au înțeles în mod clar că dacă mintea este
prea prinsă de enigmele naturii și începe să le considere scopuri în sine, atunci cunoașterea
naturii devine, ea însăși, o piedică în încercarea de a-L cunoaște pe Dumnezeu. Astfel s-a creat
o anumită tensiune între prețuirea naturii și pericolul de a fi prins în capcana cercetării ei. Pe de
o parte, lumea naturală este acceptată și afirmată, iar pe de altă parte, este lăsată deoparte ca
neavând înțeles în afara fundamentelor ei spirituale. Nevoia unei ridicări deasupra naturii pentru
a-L găsi pe Dumnezeu a fost mereu resimțită ca o dificultate, aceea de a te desprinde de o lume
naturală pe care în același timp o prețuiești din plin…Sfinții Părinți au găsit o modalitate
ingenioasă de a rezolva această tensiune, eliberându-se, pe de o parte, de cerințele naturii și
bucurându-se de ea, pe de altă parte. Nu au resimțit niciun fel de teamă față de natură, văzută
drept creația lui Dumnezeu, Care este „iubitor de oameni”…Secretul libertății Sfinților Părinți
de a se bucura de natură, era desprinderea lor de ea. Perspectiva spirituală pe care o aveau asupra
naturii, le-a dat libertatea de a o iubi și a o prețui, fără a-i condamna originea creată și fără a se
Adrian Lemeni (coord.), Apologetica Ortodoxă Vol. II…, pp. 303-305. p. 308.
164
Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre Iubire, III, 4, apud. Adrian Lemeni (coord.), Apologetica
165
Ortodoxă Vol. I…, p. 216.
66
teme de exigențele ei, lumea naturală, ca întreaga creație, fiind bună pentru că tot ce a făcut
Dumnezeu prin Cuvântul Său este bun.”166
O altă soluție împotriva dezastrului natural cauzat de om o întâlnim la Christos
Yannaras, un teolog grec care utilizează exprimarea de „folosire euharistică a lumii”. El spune
în legătură cu acest subiect că „în primele pagini ale Sfintei Scripturi citim că Dumnezeu a
binecuvântat bunurile materiale ale pământului și i le-a dat omului „spre hrană”. Hrana, care ne
face să introducem în noi direct lumea, care face din om și din realitatea lumii un singur trup,
care transformă roadele pământului în carnea și viața noastră…Ea este o relație reală între om
și Dumnezeu…Etica și religia apar când s-a risipit și pierdut relația vie, organică și directă, a
omului cu Dumnezeu: ele se străduiesc atunci să înlocuiască lipsa relației prin acte individuale
de ispășire și de merit. Etica și religia sunt rezultatul căderii omului, al refuzului sau neputinței
lui de a face din relația cu lumea o „euharistie”167, o acțiune de mulțumire către Dumnezeu, de
a face să devină euharistie însăși viața lui, și tot euharistie să-i fie hrana și băutura care îi
fondează viața cosmică”168. Deci, dacă omul ar folosi lumea „euharistic”, adică dacă s-ar
împărtăși de ea cu mulțumire, dacă ar înceta să se lupte pentru sferele de interes în comerțul cu
petrol sau gaze naturale, dacă ar înceta nebunia industriei militare și ar lua din natură doar atât
de cât are nevoie, conștient fiind de relația la care este chemat, lumea ar putea susține bunăstarea
omului pentru mulți ani.
Pe lângă toate acestea, omul a pierdut gustul pământului, gustul simplității, al
participării directe la viața lumii din care face parte. „…Acum tehnica este cea care se
intercalează între om și lume, înlocuind descoperirea personală a artei cu factorul impersonal
al mașinii. Desigur,…liturghia mâncării și a băuturii nu s-a pierdut: însă hrana nu mai
recapitulează participarea omului la viața lumii, nu mai rezumă arta omului, relația imediată și
transformarea creatoare a materiei lumii în posibilitate de viață…Omul știe să folosească
mașinile, dar a pierdut folosirea lumii...De aceea nu e cu putință ca pâinea și vinul să mai
reprezinte pentru omul marilor orașe recapitularea vieții, viața și munca unui an întreg, ale unui
an cu cele patru anotimpuri, cu însămânțarea, cu germinația, cu rodirea, cu supunerea la vremea
de afară și la vânturi și ploi.”169 Desigur că nu trebuie să înțelegem prin aceasta că trebuie să
lăsăm toată viața noastră (în special cea de la orașe) și să ne mutăm cu toții la sate și să trăim
din ce sădim în grădină. De altfel, nici nu ar fi posibil așa ceva. Lumea a evoluat prea mult ca
să putem să rupem totul de-odată și să ne întoarcem în trecut. Însă putem înțelege de aici că
166
Alexei Nesteriuk, Lumina de la Răsărit…, pp. 60-61.
167
„Eucharistia” – recunoștință, act de mulțumire, împărtășanie (Mihaela Paraschiv, Marius Alexianu,
Roxana-Gabriela Curcă, op.cit., p. 97.
168
Christos Yannaras, Libertatea Moralei, Editura Anastasia, București, 2004, pp. 88-89.
169
Ibidem, p. 244-245.
67
omul a pierdut relația sa cu natura, cu pământul. Omul a fost creat de Dumnezeu, din țărână
(Fac. 2, 7), de aceea ruptura de „materialul ontologic” din care este făcut, aduce omului
dezechilibru atât fizic, manifestat prin boli și probleme de sănătate, din cauza unei alimentații
incorecte, cât și moral, omul fiind privat de liniștea și căldura pământului care „i-ar încărca”
foarte mult „bateriile”. De asemenea, omul fiind nu doar pământ, ci și suflarea de viață a lui
Dumnezeu, are nevoie de o relație vie cu El, pentru că altfel, apare instabilitatea morală și chiar
degradarea și dezumanizarea omului. Fiind creat după Chipul și Asemănarea lui Dumnezeu,
persoana umană are nevoie să-L vadă continuu, altfel, nu știe cum trebuie să arate el însuși, își
pierde chipul; și e valabilă această idee și în cazul pământului și naturii.
Fără să-și dea seama, omul influențează natura chiar și prin gândirea sa, prin toate
mâniile sau iubirile pe care le exprimă zilnic. În acest sens, Pr. Stăniloae ne spune că „omul
pune pe lume pecetea nivelului spiritual de pe fiecare treaptă a urcușului său, sau lumea se
ridică în om la nivelul lui spiritual. Celui curat, toate îi sunt curate, cel înțelept din toate adună
înțelepciune…Întrucât atrage în sine reprezentările lumii și înțelesurile ei, dar la nivelul
spiritual la care se află, omul arată în sine toată lumea câtă o cunoaște (și aceasta reprezintă
lumea în general), subiectivată la nivelul său. Întrucât își pune pecetea sa pe ea, omul arată în
lumea exterioară personalizată conform nivelului său spiritual. Omul e pretutindeni.
Îmbogățindu-se prin lume, pune o pecete proprie pe ea, extinde în zone tot mai mari pecetea
personalității sale. Lumea se vede personalizată conform nivelului lui spiritual în organele
trupului lui; ea poartă pecetea nivelului spiritual al trupului său. Omul și lumea se văd în trupul
lui, ca dovada participării trupului la subiectul uman și la lume. Chiar în mâinile omului
muncitor și artist se văd destoinicia complexă a spiritului său și semnele lucrurilor făcute de
el”170. Deci o lume nobilă, înseamnă un suflet nobil al omului, iar o lume plină de mizerie
reprezintă un suflet plin de noroi și murdărie care, orice atinge, strică și întinează. De aceea,
atunci când vedem cataclisme și răzvrătiri în natură împotriva omului, atunci când vedem atât
de multe boli, morți, războaie și schisme, ar trebui să ne gândim de două ori înainte de a da vina
pe Dumnezeu.
Din cele spuse de Părintele Stăniloae, putem deduce, așadar, încă o modalitate de ajuta
natura și de a ne împlini chemarea responsabilității în fața acesteia. Această modalitate este:
Arta. Orice act prin care omul este mai atent la lumea care îl înconjoară reprezintă o altă cale
de a dezbrăca omul de „fiara” care este, ca să rămână în „nudul” ontologic al frumuseții sale.
În om se petrece ceva cu adevărat neobișnuit, ceva tainic și inimitabil și anume: avânturile și
pornirile sale sufletești, visurile și aspirațiile duhului său reușesc să stăpânească materia și s-o
170
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxă Vol. I…, p. 386.
68
„crească” întru-câtva în direcția în care crește sau degradează duhul.171 De aceea, arta are
puterea de a amprenta în Creație acea curăție și puritate sufletească a omului, de aceea, avem
nevoie astăzi, mai mult ca niciodată, de poezie și muzică bună, de vrednici „robi ai culorilor”
și slujitori ai armoniilor. Descoperirea dimensiunii poetice a persoanei ar ajuta, astfel, la trezirea
responsabilității acesteia și, în acest mod, am putea acorda lumii noastre încă o șansă.
Însăși natura ne așteaptă, după cuvintele Sf. Ap. Pavel care spune că „făptura așteaptă
cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci făptura a fost supusă deșertăciunii – nu din
voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o…și făptura însăși se va izbăvi din robia stricăciunii,
ca să fie părtașă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu”(Rom. 8, 19-21). Avem, deci, un întreg
univers care așteaptă să fie salvat din flăcări, așteaptă ca omul să ridice de pe umerii lui jugul
„robiei stricăciunii”, ca să poată gusta, din libertatea nemărginită la care este chemat omul.
Ne aflăm la o răscruce sucită a istoriei; suntem într-un fel de „nod pescăresc” care
strangulează cu putere speranța că viitorul ar putea aduce ceva bun. Observând în jur cât de
multe am stricat prin deciziile noastre, este de la sine înțeleasă confuzia și îndoiala că am mai
putea schimba ceva prin acțiunile noastre proprii. De altfel, nici nu avem de unde să știm cu
siguranță care ar fi consecințele actelor noastre. În contextul în care vedem că „bolovanul!”
acestui haos se rostogolește cu o viteză distrugătoare, tot ce ne poate ajuta acum este doar
credința și rugăciunea. Vedem că ceea ce are de făcut172 omenirea astăzi este aproape imposibil.
iar Credința iubește lucrurile imposibile.
Vom încheia acest capitol simplu, amintind de lucrarea lui Antoine de Saint-Exupery,
Micul Prinț. Ni se pare că omenirea este, întru-câtva, asemeni Micului Prinț; suntem de mult
timp plecați de pe planeta noastră, iar acolo, în lipsa unei raționalități libere și înduhovnicite, în
lipsa unor brațe grijulii, au început să crească Baobabi imenși care ne înăbușă toată grădina, și
mai ales, Trandafirul. Omul, așadar, ar trebui să observe pericolul care îl paște și să își vină în
firea realității, altfel, riscă „să-i sară în aer planeta”, de aceea și autorul ne îndeamnă: „Copii,
fiți atenți la Baobabi!”173, să fim cu toții atenți la baobabii din noi, altminteri, riscăm să ne
pierdem planeta.
171
Toată poezia universală, toată arta, toată muzica și toată culoarea pe care a încrestat-o omul cu clocotire
în toată istoria sunt dovada sufletului său neadormit, pururea aspirând spre o formă nouă a materiei, întotdeauna
modelând-o, încercând perfecțiunea cu degetul, cu ochii și cu toate simțurile sale. Cel mai uimitor este că omul
reușește să facă acest lucru; s-ar părea că natura și întreg universul îl ascultă pe om și, atunci când acesta are în
mână pensula, stiloul sau arcușul viorii, creația se coboară la picioarele omului ca un leu îmblânzit și devine în
mâinile sale „o fiară cuminte” care îl ascultă și îl apără. Căci ce rămâne în urma omului, dacă nu „Nopți Înstelate”,
Requiemuri și Catedrale închinate Sfinților ?
172
De altfel, omul a tot făcut, de-a lungul timpului, o groază de lucruri care au înrăutățit situația. Poate
astăzi, mai mult ca niciodată, omul are nevoie nu doar „să facă ceva”, ci să „creadă în ceva”, sau mai bine zis în
Cineva.
173
Antoine de Saint-Exupery, Micul Prinț, Editura Regis, București, 2014, p. 12.
69
Concluzii
În concluzie, am dori să spunem faptul că necesitatea găsirii în adâncurile noastre a
acestei revelații lirice și a dimensiunii gingaș-iubitoare, este esențială pentru întreg urcușul
duhovnicesc al omului. Într-una din lucrările sale, Panayotis Nellas, un teolog grec, vorbind
despre teologia lui Nicolae Cabasila, spune că nașterea în Hristos este asemeni nașterii biologice
umane. Părinții dau copilului un organism capabil să trăiască această viață muritoare, iar Hristos
îl naște, prin Botez, dându-i un „organism” capabil să trăiască veșnic: „nașterea în Hristos
creează în om un nou organism spiritual prin care omul trăiește viața spirituală, ochi spirituali
și urechi spirituale…Dacă nu avem acest organism și aceste simțiri, cu ce ochi, întreabă
Cabasila, vom vedea soarele dreptății care va străluci în veacul viitor…În acest sens existența
umană va fi moartă: „Morți și nenorociți vom locui în acea lume fericită”174. Continuând pe
aceeași linie, ne întrebăm și noi, cu ce ochi vom privi lucrurile acelea mărețe, dacă nu avem
ochi să privim frumusețea aceasta pământească și trecem pe lângă ea nepăsători? Cum putem
pretinde că ne dorim bucuria vieții veșnice dacă nu suntem în stare să observăm și să gustăm
micile bucurii pe care ni le oferă viața aceasta? Așadar, de ce este importantă „înfruptarea” din
revelația lirică a persoanei și creșterea acesteia în lăuntrul nostru? Tocmai pentru a putea „auzi”
armoniile inimilor heruvimice și a putea privi și gusta dorul înduioșător al iubirii lui Dumnezeu.
Scopul lucrării noastre a fost de a trezi în sufletele oamenilor dorul de adevăr și libertate.
Am fi foarte încântați dacă, în urma lecturării lucrării de față, inima cititorului nostru s-ar umple
de nădejde și dragoste, dacă ar fi mai atent la relațiile sale cu oamenii care îl înconjoară
(indiferent dacă-i sunt prieteni sau străini). De asemenea, prin această lucrare, ne dorim ca
oamenii să înțeleagă să nu se încreadă niciodată în „încurajările” viclene ale diavolului de a
crede că sunt singuri și nu mai au nicio șansă. Scopul nostru a fost de a spune oamenilor: „Nu
disperați! Chiar dacă în lumea întreagă nu s-ar mai găsi nici un singur om căruia să-i pese de
voi, căutați cu privirile spre cer, acolo unde inima Omului-Hristos întotdeauna vă așteaptă”.
174
Panayotis Nellas, Omul-animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă, Editura
Deisis, Sibiu, 1999, p. 145.
70
Bibliografie
Izvoare scripturistice și patristice
1. BIBLIA, Editura I.B.M.O., București, 2015.
2. SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA,
Despre facerea omului, în Colecția „Părinți și Scriitori Bisericești” Vol. 30, Editura
I.B.M.B.O.R., București, 1998.
3. SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR,
Omilii la Psalmi, Editura Doxologia, Iași, 2011.
4. SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL,
Răspunsuri către Talasie în Filocalia rom. Vol. III, Editura Humanitas, București,
2017.
5. SFÂNTUL PAISIE AGHIORITUL,
Colecția „Cuvinte Duhovnicești” Vol. VI, Despre Rugăciune, Editura Evanghelismos,
București, 2013.
6. SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG,
Cele 225 de capete teologice și practice în Filocalia românească, Vol. V, Editura
Humanitas, București, 2009.
7. SFÂNTUL VASILE CEL MARE,
Omilii la Hexaemeron, Editura Sophia, București, 2004.
8. SFÂNTUL EFTIMIE ZIGABENUL, SFÂNTUL NICODIM AGHIORITUL,
Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinți, Volumul II, Editura Egumenița, 2010.
Cărți și studii
9. BIELAWSKI, Maciej,
Părintele Dumitru Stăniloae, o viziune filocalică despre lume, Editura Deisis, Sibiu,
1998.
10. BLAGA, Lucian,
Opera Poetică, Editura Humanitas, București, 2018.
11. BRANIȘTE, Ene, Pr. Prof. Dr.,
Liturgica Specială, Editura Basilica, București, 2016.
12. BREANCEANINOV, Ignatie, Sf.,
Слово о смерти („Slovo o smerti” – tr. rus. Cuvânt despre Moarte), Editura V.P.
Iliin, Minsk, 2014.
13. CIORAN, Emil,
Tratat de descompunere, Editura Humanitas, București, 1992.
14. CRISTEA, Vasile,
Religie și Ecologie: pledoarie pentru parteneriat, Editura Saga, Cluj-Napoca, 2007.
15. CRISTEI, Tamara, COSOVAN, Olga, GHICOV, Adrian, CATALEANU, Tatiana,
Limba și Literatura Română. Manual pentru clasa a XII-a, Editura Cartdidact,
Chișinău 2015.
16. DOSSEY, Larry, Dr.,
Singura Minte, Editura Adevăr Divin, Brașov, 2016.
17. DOSTOIEVSKI, Feodor,
Frații Karamazov, Editura Polirom, Iași, 2011.
18. ELIADE, Mircea,
Oceanografie, Editura Humanitas, București, 2013.
71
Bibliografie
19. ELIADE, Mircea,

Sacrul și profanul, Editura Humanitas, București, 2017.
20. EMINESCU, Mihai,
Opera Poetică, Editura Semne, București, 2012.
21. EVDOKIMOV, Paul,
Ortodoxia, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1996.
22. FURST, Maria, TRINKS, Jurgen,
Manual de Filozofie, Editura Humanitas, București, 1997.
23. LARCHET, Jean-Claude,
Tradiția ortodoxă despre viața de după moarte, Editura Sophia, București, 2006.
24. LEMENI, Adrian (coord.),
Apologetica Ortodoxă Vol. I, Editura Basilica, București, 2013.
25. LEMENI, Adrian (coord.),
Apologetica ortodoxă, vol 2, Editura Basilica, 2014.
26. LEMENI, Adrian, MIHALACHE, Adrian Sorin (coord.), Diac.,
Realitatea și semnificația Spațiului, Editura Basilica, București, 2014.
27. LEWIS, Clive Staples,
Meditații la Psalmi, Editura Humanitas, București, 2017.
28. Micul dicționar academic. Volumul II. Literele D-H, Editura Univers Enciclopedic,
București, 2002.
29. Micul dicționar academic. Vol. III. Literele I – Pr, Editura Univers Enciclopedic,
București, 2003.
30. Micul dicționar academic. Vol. IV. Literele Pr-Z, Editura Univers Enciclopedic,
București, 2003.
31. MIHALACHE, Adrian Sorin (coord.), Diac.,
Lumina Celui Nevăzut. O privire teologică în raționalitatea Creației și teoriile
științifice recente despre Univers, Vol. I, Editura Basilica, București, 2016.
32. Molitfelnic, Editura Bisericii Ortodoxe din Moldova, Chișinău, 2008.
33. NELLAS, Panayotis,
Omul-animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă, Editura Deisis,
Sibiu, 1999.
34. NESTERUK, Alexei,
Lumina de la Răsărit, Editura Basilica, București, 2017.
35. NOICA, Constantin,
Eseuri de Duminică, Editura Humanitas, București 2013.
36. PARASCHIV, Mihaela, ALEXIANU, Marius, CURCĂ, Roxana-Gabriela,
Lexic Grec și Latin universal, Editura Demiurg, Iași, 2007.
37. PINTEA, Ioan,
Însoțiri în Turnul Babel, Editura Omniscop, Craiova, 1996.
38. POPA, Gheorghe, Pr. Prof.,
Comuniune și înnoire spirituală în contextul secularizării lumii moderne, Editura
Trinitas, Iași, 2000.
Introducere în Teologia Morală.Principii și concepte generale, Editura Trinitas, Iași,
2003.
Lege și Iubire. Coordonate biblice și hermeneutice pentru Teologia Morală, Editura
Trinitas, 2002.
72
41. POPOVICI, Iustin, Sf.,

Abisurile gândirii și simțirii umane. Studii Teologice, Editura Sofia și Metafraze,
București, 2013.
42. SEMEN, Petre, Pr. Prof.,
Introducere în teologia biblică a Vechiului Testament, Editura Trinitas, Iași, 2008.
Introducere în Teologia Profeților Scriitor, Editura Doxologia, Iași, 2010.
Sensul vieții și al suferinței. Comentariu la Ecclesiast și Iov, Editura Doxologia, Iași,
2010.
Meditații la Psalmi Vol. I, Editura Sf. Mina, Iași, 2014.
46. STĂNESCU, Nichita,
Cartea vorbită, Editura Casa Radio, București, 2018.
Despre vocea lui Eminescu, în Eminescu, Un veac de nemurire, Vol II, Editura
Minerva, București, 1991.
Necuvintele, Editura Jurnalul Național, București, 2009.
49. STĂNILOAE, Dumitru, Pr. Prof.,
Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, Editura I.B.M.B.O.R., București, 2002.
Despre Sfântul Ioan Scărarul, nota 357 în Filocalia românească. Vol. IX, Editura
I.B.M.O., București, 2013.
Iisus Hristos sau Restaurarea omului, Editura Omniscop, Craiova, 1993.
52. STĂNILOAE, Dumitru, Pr. Prof., COSTA DE BEAUREGARD, Marc-Antoine, Pr. Prof.,
Mica Dogmatică vorbită. Dialoguri de la Cernica, Editura Deisis, Sibiu, 2007.
Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. I, Editura I.B.M.O., București, 2010.
Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. III, Editura E.I.B.M.O., București, 2010.
Semnele vremii, articol în Telegraful Român, an LXXXVIII, nr. 47, 17 nov. 1940, pp. 1-
2, în Dumitru Stăniloae, Cultură și Duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român
(1937-1941) V. II, Editura Basilica, București, 2012.
Sfântul Isaac Sirul și opera lui, în Filocalia românească Vol. X, Editura I.B.M.O.,
București, 2013.
57. ȘĂINEANU, Lazăr,
Dicționar Universal al Limbii Române. Vocabular general (N-R), Vol. IV, Editura Mydo
Center, Iași, 1996.
58. ȚUȚEA, Petre,
Între Dumnezeu și Neamul meu, Editura Arta Grafică, București, 1992.
59. VIERU, Grigore,
Lumina de Taină, Editura Cadran, Chișinău, 2010.
60. VIERU, Grigore,
Sunt robul iubirii, Editura Agora, București, 2012.
73
Bibliografie
61. VLACHOS, Hierotheos, Mitropolit,

Persoana în tradiția ortodoxă, Editura Bunavestire, Bacău, 2002.
62. VLAHUȚĂ, Alexandru,
„Unde ne sunt visătorii” (fragment), în Convorbiri literare, an. XXV, nr. 11 si 12,
martie 1892.
63. USCA, Ioan Sorin, Pr. Prof., TRAIA, Ioan, Prof.,
Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinților Părinți. Psalmii, Editura Christiana, București,
2009.
64. YANNARAS, Christos,
Libertatea Moralei, Editura Anastasia, București, 2004.
Pagini web
65. CLEOPA, Ilie, Pr.,
Drumul sufletului după moarte, <https://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/ne-
vorbeste-parintele-cleopa-vol-2/drumul-sufletului-dupa-moarte-81200.html> accesat la
data de 11.05.2019
66. NOICA, Rafail, Pr.,
„Să ne întoarcem la Dumnezeu, unde n-am fost niciodată”,
<https://www.youtube.com/watch?v=NcMUxpFMtlk&t=704s> accesat la data de
23.04.2019.
67. Despre „Persoană” <https://ro.wikipedia.org/wiki/Persoan%C4%83> accesat la data de
12.04.2019.
74

Pîntea Ștefan - Lucrare de Licență - Dimensiunea Poetică A Universului Și Apocalipsa Lirică A Persoanei"

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Pîntea Ștefan - Lucrare de Licență - Dimensiunea Poetică A Universului Și Apocalipsa Lirică A Persoanei"

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAŞI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ „DUMITRU STĂNILOAE”

ÎNDRUMĂTOR ŞTIINŢIFIC: CANDIDAT:

DIMENSIUNEA POETICĂ A UNIVERSULUI ȘI

ÎNDRUMĂTOR ŞTIINŢIFIC: CANDIDAT:

I. Dimensiunea poetică a universului .................................................................................. 3

I.1. Explicații terminologice ....................................................................................... 6

I.1.a. Definirea termenului de „poetic” ................................................................... 6

I.1.b. Definirea termenului de „dimensiune” .......................................................... 8

I.3. Pslamii sau dimensiunea rugătoare a unui univers poetic. ................................. 16

I.4 Lumea ca dar al lui Dumnezeu. ........................................................................... 26

II. Apocalipsa lirică a persoanei.......................................................................................... 29

II.1 Explicații terminologice ..................................................................................... 31

II.1.a. Explicarea noțiunii de „Apocalipsă” .......................................................... 31

II.1.b.Explicarea noțiunii de „persoană” ............................................................... 33

II.2.a. Omul Sfânt – Omul Poezie ......................................................................... 37

II.2.b. Dimensiunea dăruitoare a persoanei .......................................................... 42

II.3. Taina cuvântului și dimensiunea poetică a dialogului ...................................... 46

II.4. Criza îndrăgostirii sau de ce iubirea nu epuizează ............................................ 51

III. Responsabilitatea omului față de univers ..................................................................... 59

III.1. Explicații terminologice și descrierea problemei „responsabilității” .............. 60

III.2. Întoarcerea fiului risipitor, sau cum poate fi oprit dezastrul............................ 64

să spintecăm omul în bucăți și încercăm să abordăm omul segmentat, nu o să putem niciodată

I. Dimensiunea poetică a universului

I.1. Explicații terminologice

I.1.a. Definirea termenului de „poetic”

I.1.b. Definirea termenului de „dimensiune”

I.2. Dimensiunea poetică a universului în Vechiul Testament.

este locul ei, Ca să apuce pământul de colţuri şi să scuture pe nelegiuiţi de pe pământ? În

I.3. Pslamii sau dimensiunea rugătoare a unui univers poetic.

I.4 Lumea ca dar al lui Dumnezeu.

II. Apocalipsa lirică a persoanei

II.1 Explicații terminologice

II.1.b.Explicarea noțiunii de „persoană”

Dicționarul limbii române ne definește persoana ca fiind un „individ al speciei umane,

II.2. Sfinții și poeții – exemple pentru parcursul descoperirii lirice

ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,

II.2.b. Dimensiunea dăruitoare a persoanei

II.3. Taina cuvântului și dimensiunea poetică a dialogului

Căci mă-ntreb, ce sunt aceste vaiete nemângâiate,

Știi tu încă ce-i viața? Ai avut tu când pătrunde,

II.4. Criza îndrăgostirii sau de ce iubirea nu epuizează

III. Responsabilitatea omului față de univers

Cu siguranță că acest discurs al nostru va părea contradictoriu și paradoxal; după ce l-

III.1. Explicații terminologice și descrierea problemei

III.2. Întoarcerea fiului risipitor, sau cum poate fi oprit dezastrul

Ortodoxă Vol. I…, p. 216.

19. ELIADE, Mircea,

41. POPOVICI, Iustin, Sf.,

61. VLACHOS, Hierotheos, Mitropolit,

S-ar putea să vă placă și