Retorica

Pentru început, dacă filosofii lăudau retorica pentru puterea sa, Aristotel o apreciază pentru
utilitatea sa. Odată cu el, retorica nu mai este știința persuasiunii aptă să se substituie valorilor, ci
devine un mijloc de argumentare, cu ajutorul unor noțiuni comune și elemente de probare
raționale, cu scopul de a face ca un auditoriu să admită anumite idei. Științele își au limbajul lor,
dar acest limbaj nu este accesibil tuturor. Retorica are deci funcția de a comunica ideile. Ea nu
mai este nici atotputernică, nici aservită filosofiei, ci este pur și simplu autonomă. “Când vom
poseda știința cea mai exactă, va exista cineva care nu ne va fi ușor să-l persuadăm bazându-ne
discursul doar pe această unică sursă; discursul potrivit științei aparține învățământului și este
imposibil să-l întrebuințăm aici, unde dovezile și discursurile trebuie să treacă în mod necesar
prin noțiunile comune” („Retorica”, Aristotel). Deci nu trebuie doar să înțelegem că retorica nu
este decât arta de a ne adresa celor inculți, ceea ce înseamnă desigur a-i atribui aceleași
insuficiențe ca și autorilor precedenți. Este vorba de două domenii diferite. Pe de o parte, știința
care cere demonstrații întemeiate pe baze certe, iar pe de altă parte, discursul persuasiv care nu
argumentează decât cu privire la ceea ce este doar probabil, doar verosimil. Pe de o parte,
discursul rațional, pe de alta, ceea ce s-ar numi azi “comunicarea”. Dacă retorica este constituită
din reguli logice adaptate aspectului vag al comunicărilor umane, aceasta se întâmplă deoarece
majoritatea acestor comunicări au baze incerte, greu de constatat. A fonda o retorică codificată,
cea mai riguroasă posibilă, însemna pe drept cuvânt un mod de a nu nega acest fenomen evident,
de a nu ne orbi asupra complexității limbajului. Acest demers curajos și această luciditate fac din
Aristotel un gânditor foarte modern.

Aristotel definește retorica drept un analog al dialecticii, ambele referindu-se la chestiuni care
sunt comune tuturor oamenilor și care nu necesită o știință specială, implicând „chestiuni
negociabile”. Diferența constă în aceea că argumentarea dezvoltată în retorică nu va mai fi legată
doar de argumentele din logica naturală, ci se va apela și la alte căi pentru a se obține alăturarea
auditoriului. Retorica nu ține doar de o disciplină destinată formei discursului și a „ornamentării”
sale, oferindu-i forță prin anumite figuri de stil. Pentru Aristotel, retorica este și o disciplină de
căutare a argumentelor celor mai potrivite pentru un anumit context. Și Chaïm Perelman a lucrat
asupra argumentării de o manieră modernă. El a dat naștere „Noii Retorici” care constă în
studierea raționamentelor dialectice din logica naturală, precum și a condițiilor sale de
prezentare. Astfel, logica aristotelică reprezintă baza dezvoltării logicii naturale, în cadrul căreia
se construiesc argumentele discursive. Scopul acestor argumente este de a accepta tezele
înaintate și de a le califica drept adevărate. După cum a definit Aristotel adevărul, drept
1
„concordanța dintre gândire și realitate”, percepem că în funcție de propriile construcții mentale,
raportate la realitatea înconjurătoare, se pot accepta sau nu anumite idei. Aceste construcții
mentale, particulare pentru fiecare om în parte, sunt formate de-a lungul vieții, implicând atât
dimensiunea logică, cât și cea morală și cea afectivă. Prin urmare, atunci când se ține o
argumentare, este necesară raportarea discursului la toate cele trei dimensiuni. Astfel se disting
trei tipuri de activități în argumentare, orientate către cunoștințele universale pe care le avem,
către rațiune și capacitatea de a judeca și către partea afectivă. Așadar, deosebim trei categorii de
argumentare: arta de a demonstra, arta de a convinge și arta de a persuada. În acest sens, logica
aristotelică contribuie la cunoașterea legilor, a regulilor și a procedeelor gândirii noastre.
Acestea, fiind aplicate în domeniul argumentării discursive, ne va permite perceperea modului în
care s-au creat anumite raționamente, devenind conștienți de procesul gândirii și de scopul
urmărit într-o argumentare discursivă.

În concepția sa, genurile retoricii sunt în număr de trei, atâtea câte sunt, de altfel, și clasele de
auditori ai discursurilor. Căci discursul este format din trei elemente, și anume: cel care vorbește,
subiectul despre care el vorbește și cel căruia el îi vorbește, iar scopul se referă la acesta din
urmă, adică auditorul. Ori, trebuie că auditorul este sau un spectator, sau un judecător, și că
judecătorul se pronunță fie asupra faptelor petrecute, fie asupra faptelor viitoare. Pe de o parte,
cel care se pronunță asupra faptelor viitoare, pe de altă parte, cel care se pronunță asupra faptelor
petrecute este, de exemplu, judecătorul, în sfârșit, cel care se pronunță asupra valorii unui fapt
sau a unei persoane este spectatorul, încât reiese cu necesitate că sunt trei genuri de discursuri
oratorice: deliberativ, judiciar, demonstrativ.

Aristotel a știut să-și individualizeze cercetările, iar originalitatea „Retoricii” sale este, astăzi, de
necontestat. Tratatul se compune din trei cărți, fiecare carte fiind împărțită, la rândul ei, în mai
multe părți. În „contabilizarea” operei filosofice a lui Aristotel, se menționează, explicit, în șirul
lucrărilor acestuia, dar și „Arta retorică”.

Specificul primei cărți este definirea domeniului, a speciilor și genurilor acestuia, fiind
compartimentată în 15 capitole. Încă din primele rânduri, Aristotel afirmă că „retorica este
corespondentă dialecticii, căci ambele se ocupă de anumite lucruri care, comune până la un punct
tuturor, pot fi cunoscute și fără ajutorul vreunei științe determinate.” Mai precis, savantul susține
că retorica și dialectica sunt în același raport cu știința. Oratorul înainte de a produce idei, mai
întâi, dacă trebuie să aleagă argumente de ordin afectiv sau rațional, apoi din ce domenii își poate
scoate probele, dacă se află la dispoziția sa anumite tipuri de argumente prestabilite. Aristotel
distinge trei căi argumentative în cartea sa: etosul, patosul și ceea ce el numește logos
(discursul), fără a folosi vreun termen mai tehnic. Primele două sunt afective, cea de a treia este
2
rațională. Etosul reprezintă calitățile legate de însăși persoana oratorului, este imaginea pe care el
o realizează despre sine în faţa publicului. El trebuie să se arate în toate cazurile cinstit, bine
dispus, competent și, după caz, sever sau binevoitor, agresiv sau conciliant, auster sau amuzant.
Pe scurt, este o problemă de aparență, de imagine, de postură. Cu etosul sunt legate diferitele
forme de argumente ale autorității. Patosul este ansamblul emoțiilor pe care oratorul încearcă să
le provoace auditoriului: milă, ură, furie, indignare, teamă etc. Logosul este argumentarea în sens
logic și lipsită de pasiuni, cea care permite să “se dovedească”. Aristotel distinge două tipuri de
probe: cele numite atechnoi și cele numite entechnoi, care s-ar putea traduce prin “extra-tehnice”
și, respectiv, “intra-tehnice”, adică cele care există în fapte sau în texte, independent de orator, și
cele care sunt furnizate de către propriul său discurs, de talentul său, de creativitatea sa.

Cartea a doua a Retoricii conține nu mai puțin de 26 de capitole, care pot fi grupate în două părți,
primele 17 fiind dedicate studierii dovezilor subiective și morale ca: autoritatea oratorului,
caracterul ascultătorilor și pasiunile induse în sufletul auditorilor, iar în următoarele nouă
capitole sunt reluate dovezile logice și analizate în generalitatea lor, astfel încât putem ușor
constata că ele nu mai sunt specii, ci lucruri, sau că nu mai sunt particulare fiecărui gen al
retoricii, ci comune acestora. Aristotel explică cât de important este modul cum se prezintă
oratorul, mai ales în genul deliberativ, după cum importantă este dispoziția auditoriului în genul
judiciar, „căci lucrurile nu apar aceleași celor care încearcă sentimente de prietenie sau care
urăsc, nici celor mânioși sau calmi...”.

Cartea a treia conține 19 capitole și dezvoltă, într-o primă etapă, diverse aspecte ale stilului, fiind
axată pe acțiunea oratorică propriu-zisă, adică pronuntiato și actio, cu precizarea că ultimul
aspect este rezumat doar la declamație. Apoi, în etapa următoare sunt configurate și supuse unei
analize amănunțite părțile constitutive ale discursului (capitolele 13–19). Abordând problema
stilului, filosoful explică necesitatea celui implicat într-un discurs nu doar de a-și structura cât
mai bine conținutul ideilor, ci și de a se folosi un stil adecvat situației reflectate, „căci nu este de
ajuns faptul de a avea cele pe care este necesar a le spune, ci trebuie și acest lucru, anume cum
este nevoie de a spune, iar asta contribuie mult la faptul ca discursul să pară de un anumit fel.”.

Aristotel dă retoricii o definiție mai adecvată, deși mai modestă: ea nu mai este „arta de a
convinge pe oricine”, ci arta „de a descoperi tot ceea ce într-un caz dat conține un potențial
persuasiv”. Face apoi o raportare la medicină care nu conduce la vindecare în mod sigur, ci îi
oferă doar bolnavului șansa de a se vindeca. Obiectul retoricii este convingerea auditoriului
pornind de la fapte verosimile. Apoi retorica e necesară pentru că adevărul și dreptatea au mai
multă forță naturală decât contrariile lor. Ar fi o greșeală de neiertat din partea avocatului să nu
fie în stare să le asigure triumful.
3
Acesta spunea că retorica trebuie să se sprijine pe psihologie: „câte feluri de suflete, atâtea feluri
de discursuri trebuie să existe și oratorul trebuie să știe la ce oameni se va potrivi un anumit fel
de discurs. Psihologia oratorului îl va învăța să discearnă cazul în care va trebui să vorbească sau
să tacă, să fie concis, vehement sau înduioșător”. Meritul lui Aristotel este că i-a dat retoricii un
sistem coerent de gândire. Retorica presupune un studiu logic, o argumentare temeinică,
cunoașterea psihologiei şi a caracterelor, o stilistică, toate legate între ele prin reflexia filozofică.
Tocmai această reflecție permite să integrăm retorica în sistemul de cunoștințe.

În concluzie, putem spune că dezvoltarea pe cele două planuri, care Aristotel o propune în
„Retorica”, adică filozofic și politic, reprezintă o sinteză de anvergură ce intenționează
reconsiderarea filozofică a retoricii, nu o expunere descriptivă a tradiției de până atunci.
„Retorica” a fost scrisă de Aristotel în scopuri pur practice. El a vrut și a reușit să scrie un
manual al oratorului. Chiar Aristotel declara că nu este un deschizător de drumuri în materie și
nici nu vrea să fie considerat astfel. Desigur că stilurile și concepțiile despre oratorie s-au
schimbat în timp, dar o parte din susținerile lui Aristotel mai sunt general valabile. Din aceste
motive, lectura „ Retoricii” rămâne deosebit de instructivă.