Întâlnire cu îngerul
După răceala de săptămâna trecută ce o ţinuse la pat câteva zile, cu dureri de cap
şi stomac, deodată Crista se simţi mai bine, ceru să i se aducă totuşi la pat ceaiul
şi pâinea prăjită, pentru că era încă destul de slăbită. Şi-n vreme ce rupse o
bucăţică din felia de pâine încă fierbinte şi gustă ceaiul de plante, încercă o
evaluare a fiinţei, a propriei fiinţe în multiralitatea existenţei sale. Era o expresie
a dumneaei, mai veche, de pe vremea când urca muntele cu tatăl său, Constantin
Ionescu, răpus în urmă cu doisprezece ani de ciroză hepatică. Îi luase pe pantă
rucsacul din spate şi-l încurajase:
Analizele au ieşit prost mai ales la ea. Vinovate erau desigur glucidele, dar nici
analizele lui nu erau deloc încurajatoare. Tensiunea crescuse în ultimele trei luni
de la 14,6 la 16,2 şi asta nu era deloc bine.
- Ceva mai bine, ai colesterolul mare, glucidele încă peste ceea ce ar trebui la
vârsta ta, iar dumneavoastră, domnul Ionescu, este nevoie să ţineţi în continuare
regim în următoarele două luni…
Se supuseră restricţiilor, dar la ritualul cafelei nu puteau renunţa, iar ritualul fără
ţigară nu mai era ritual?
Asta era. O nouă probă: să urci de şapte ori pe zi deluşorul din dosul casei
alergând. Nu, de şapte ori câte şapte, glumise ea, în vreme ce tatăl o dojenea.
În platanul din marginea terasei s-au stârnit un stol de vrăbii. Porumbeii s-au
rotit deasupra casei ca o premoniţie. I s-a părut că aude o voce.
3
- Cred că mă doare inima. De ce oare?
- De dorul muntelui, prietene, de ce alta?
Timpul trecea fără evenimente, fără să-i pese de ei, până ce într-o zi domnul
Ionescu a acuzat dureri de cap şi stare de confuzie, după care totul s-a derulat
foarte repede, de parcă ar fi trăit în vis un coşmar. Apoi timpul a continuat să
treacă şi fără el, numai că trecea ostenind-o cumplit, urcând tot mai rar deluşorul
din spatele casei.
S-a uitat în oglindă încă o dată. Avea faţa tristă, privirea obosită şi pierdută; un
val de păr în dezordine. Nu mai era cea de altădată. Se necăji, ce altceva mai
putea face?
- Ba pot face ceva. E destul cât am vieţuit pe lumea asta cu bunele şi cu relele ei.
De acum de ce-aş mai trăi, să fac umbră pământului şi griji nepoţilor?...
Era poate şi prea slăbită după cele două săptămâni de boală. Dar ce boală, una
banală. Dacă nu mai era şi altceva. Ei, da, Adevărul acela, de tatăl său se temea
mai mult decât de viruşi şi de microbi, de Altceva-ul ce nu-l putea defini pentru
că era învăluit în ceaţă.
Deschise robinetul şi lăsă apa să curgă . Constată curând că sunetul apei o
enervează. Îşi spălă faţa, încercă să se pieptene, dar nu mergea. Pieptenul o
trăgea, îi provoca o durere cumplită de cap cum nu o mai încercase niciodată.
Era desigur sensibilitatea aceea de după boală. O mai păţise şi altădată., dar
acum parcă era mai rău, mai… Îşi văzu o lacrimă pe obraz şi o şterse cu degetul.
Ei, asta nu era bine. Avea ea oare ce regreta dacă… Ce să regrete? Viaţa fusese
atât de tumultoasă, de frumoasă! Dar poate tocmai de aceea se temea. Nu mai
avea curajul de altădată, curajul acela nebun să urce muntele împreună cu tatăl,
să se arunce în aventuri de neuitat.
Surâse:
Adormi. Visă din nou că urca împreună cu el muntele, şi iar pragul acela de care
Constantin se temea şi vârful din care admirau lumea, depărtările ce se pierdeau
albastre în ceaţă, iar spre seară, la Cabana Şureanu, lângă pârâiaşul de acolo, a
privit cândva, din braţele lui, luna plină ce semăna cu un ban uriaş de aur.
4
Când se trezi constată că era obosită. S-o fi obosit oare visul, simpla imagine a
pârâiaşului şi-a efortului sau era altceva, îşi zise nedumerită. Se ridică cu
greutate din şezlong, făcu câţiva paşi pe alee, până la marginea piscinei şi-şi
privi speriată chipul răvăşit în oglinda apei. Acelaşi parcă din urmă cu o oră şi
jumătate pe care îl descoperise în faţa oglinzii din baie. Ce arătare! Doamne,
Dumnezeule! Da, da, de vină e doar boala, de ce n-ar recunoaşte că timpul a
fugit mai repede decât îşi închipuise, fără s-o avertizeze cineva. Poate dacă ar fi
atenţionat-o acel cineva, cine ştie dacă n-ar fi fost altfel. Zâmbi, constatând că ar
fi vrut să caute un vinovat pe seama căruia să pună toată suferinţa ce se
acumulase în decursul vremii în sufletul ei. Dar oare de ce ar exclude din ecuaţie
momentele de fericire, care nici ele nu sunt tocmai uşoare?... Văzu deodată o
pereche de fluturi multicolori zburând, tandri, peste oglinda apei din bazin şi-
avu o tresărire, de bucurie. Şi-apoi erau şi tufele de trandafiri mai toate înflorite.
Îşi trecu palma peste arbuştii din marginea aleii şi simţi răcoarea picăturilor de
rouă care n-apucaseră încă să se evapore. Îi plăcu senzaţia de răcoare, parcă avea
puţină febră de la o banală răceală din săptămânile trecute. Ciupi apoi vârfurile
unor tufe de calapăr, strivi între degete frunzele iar mirosul îi trimise amintirea
în copilărie. O revăzu pe bunica ei din Novaci îmbrăcară în straie populare care
tocmai rupsese din grădină un fir de busuioc, îl mirosise, îl puse la încheitoarea
pieptarului brodat, mai luase un fir pe care-l ducea în mână. Da, desigur, era
duminică, buna se ducea la biserică, nu lipsea niciodată de la rugăciunile
ritualice. Şi-un fel de bucurie nemărginită i se revărsă în suflet. Puterea ce-o
resimţi în sine venea de la ea, de la buna şi de la tot neamul acela de oameni care
s-au rugat pentru buna vieţuire a urmaşilor, numai că ea îşi amintea prea rar asta,
de unde le venea energia şi pofta de viaţă. Se amărî din nou şi numai peste
destulă vreme reuşi să-şi alunge tristeţea.
Cele patru ore până ce nepoata şi soţul său veniră acasă de la serviciu i se părură
o veşnicie. Aşteptarea o epuiză în aşa măsură încât fu nevoită să se întindă pe
canapea, de teamă să nu se prăbuşească. Răsuflarea parcă pleca din inimă şi se
auzea undeva la ieşirea din plămâni. Închise ochii.
5
în tinereţe şi nepoţii. Era de acum bucuroasă. Aşa o găsiră nepoata şi soţul ei, cu
albumul pe genunchi admirând fotografiile…
După consultul amănunţit al doamnei doctor, pe lângă multele sfaturi bune, mi-a
fost dat tratamentul şi recomandarea de a efectua nişte analize ca apoi să revin
cu rezultatele la cabinet.
Am mulţumit frumos şi am ieşit afară, unde mă aştepta nepoata cu soţul ei ca să
ne întoarcem spre casă. Eram cu mult mai liniştită pentru că nu eram pe moarte
aşa cum gândisem eu.
Ajunşi acasă...
6
- Sunt aici, mătuşă. Ce se întâmplă?
- Am o mare rugăminte la tine, Dan…
- Mâine voi, te rog să chemi coafeza mea aici să-mi spele părul, să mi-l
vopsească, să mă aranjeze, să-mi întindă faţa cu comprese calde. Şi nu uita,
vreau vopsea X72, roşu aprins!... Să fii cu ea aici la ora 7! Ia din poşetă 500 de
lei şi descurcaţi-vă…
- Bine, mătuşă, am înţeles!
- Ce rău e în asta că-mi vopsesc părul şi mă coafez, n-am mai făcut-o de trei
luni…
- Biiineee…
- Acum te rog ajută-mă să mă ridic din fotoliu, vreau să stau întinsă pe sofa, să
rămân singură în camera mea…
- Fie cum zici tu. Vrei să te sprijini de braţul meu?
- Da, da, e mai bine aşa, bună idee…
Operaţiile, nu puţine, au durat aproape două ore, căci Crista uitase să facă baie,
şi-o ajută coafeza.
Mai greu a fost cu ieşitul din cadă. Piciorul bolnav n-o mai asculta şi Lidia
trebui să facă eforturi să n-o scape să se accidenteze. Îmbrăcă cu dificultate
halatul şi-şi strânse mijlocul cu cordonul, cum o făcea altădată, dar curând
constată că era mai bine mai lejer şi-l lăsă desfăcut, pentru că i se părea că
halatul îi arde pielea. Se duseră în camera ei, se aşeză în fotoliu obosită.
Nu mai ţinea minte multe alte lucruri, cum tot aşa şi le amintea pe multe altele
cu exactitate. Acum însă îşi propusese să nu le mai bage în seamă, nu mai avea
sens să-şi amintească de ele. Se hotărâse, datorită îngerului, să-şi schimbe
înfăţişarea din toate punctele de vedere, poate pentru admiraţie, deşi nu-i era
destul de clar cum va fi. Se mişcă agitată în fotoliu tocmai când Lidia îi tăia
bretonul.
- Vai de mine, Crista!, stai te rog liniştită să nu fac vreo prostie. N-a lipsit mult
să te las fără păr.
- Da, da, să ai grijă, aş fi foarte nefericită fără părull acesta pe care nu l-am
neglijat niciodată.
- Nu ştiu eu cât ţii la frizura asta!? Dar de ce te-ai neliniştit aşa?
- Nu le-am spus ăstora ce să mai cumpere de la magazinul din colţ.
- Să-ţi aduc oglinda să vezi dacă e bine retezat bretonul.
- Nu, mi-aduci oglinda la gata, după ce te ocupi şi de ten…
8
pentru a o convinge pe femeie să devină mai optimistă. Spre final, Lidia se gândi
ce-ar mai putea face. O dădu cu fixativ, îi aranjă încă o dată buclele, luă de pe
noptieră parfumul ei preferat şi-o spreie cu atenţie.
Nu-i venea să creadă. Era cu adevărat altă femeie decât cea pe care o privise de
dimineaţă în oglindă. Avu chiar curajul să zâmbească. Măi, să fie, ăsta e un
miracol.
- Mătuşă, ţi-am adus sucul de agrişe şi frăguţe. O, dar ce bine te-ai aranjat!
constată cu surptindere nepoata.
- Fată dragă, eu sunt de acum pregătită, vă rog să comandaţi un tort...
S-a privit încă o dată în oglindă. Părea să fie mulţumită de noua ei înfăţişare.
Alina Jumolea,