TEHNICA COTUL ȘI PICIORUL

PUBLICAT DE ALFREDADLER ⋅ 05/09/2015 ⋅ SCRIE UN COMENTARIU

DEPUSĂ ÎN CONFORMITATE CU PSIHOLOGIE INDIVIDUALA, RAYMOND J CORSINI, RUDOLF DREIKURS, TEHNICI

Autor: Raymond J. Corsini

Materialul ne-a fost pus la dispoziţie pentru traducere şi publicare prin bunăvoinţa dlui John Newbauer (Dir. Exec.

NASAP) de către NASAP prin intermediul proiectului:

Adlerian Digitization Project (http://www.adlerjournals.com/)

Elbow and Feet Technique- 1970 – v7#2
http://www.adlerjournals.com/_private/IP/IP%20v7%20n2/Elbow_and-Feet_Technique–Corsini.pdf
Traducere: Prof. Corina-Floriana Gogălniceanu
Corectură&Editare: Dr. Cosmin-Răzvan Gogălniceanu
Vă mulțumim anticipat pentru citarea sursei și a autorilor de fiecare dată cînd veți găsi cu cale să utilizați fragmente din
acest material ori din altele publicate pe acest site.

Consilierul este dureros de conștient de tendința unui părinte de a reveni la metode care nu au funcționat înainte, atunci când

abordările recomandate nu au avut rezultate imediate. Chiar și consilierul își pune frecvent sub semnul întrebării diagnosticul

în privința scopurilor greșite ale unui copil și metodele recomandate pentru reorientare, atunci când rezultatele nu sunt

obținute rapid. Acest lucru este valabil în special atunci când mama copilului îl întreabă pe consilierul dacă acesta „știe ce

face.” În astfel de cazuri, consilierul ar putea abandona, în disperare de cauză, abordări psihologice sănătoase și ar putea reveni

la controlul simptomatic.

Publicăm acest articol concis a lui Raymond J. Corsini nu doar pentru că ilustrează aplicațiile multor concepte de bază

ale Psihologiei Individuale, ci și pentru că demonstrează cunoștințele profesionale, puterea și convingerea de care are nevoie

un consilier. Consilierul știa de ceea ce era nevoie din punct de vedere psihologic pentru a o ajuta pe mamă, dar, cel mai

important lucru este că a avut convingerea și curajul de a insista în procesul de reeducare în ciuda unei perioade extinse de

descurajare. Cazul prezentat de Dr. Corsini scoate în evidență nu doar lucruri esențiale din consilierea de familie după modelul

adlerian, ci și ilustrează felul în care fermitatea și blândețea folosite simultan sunt esențiale pentru procesul de consiliere.
 Editorii materialului original

Atunci când, într-un grup de părinți, se căutau voluntari pentru a prezenta o problemă de familie la următoarea sesiune a

Centrului de Consiliere a Familiei (Family Counseling Center), printre cei care s-au oferit, se afla și o femeie în jurul vârstei

de 40 ani. Se distingea vizual prin lipsa ei de gust: părul ei era în toate direcțiile, hainele ei arătau ca și cum nici măcar

second-hand-urile nu le-ar fi acceptat, picioarele ei erau acoperite cu mușcături de insecte. Era evident că își neglija igiena

personală. Secretarul nostru a intervievat-o și, împreună cu asistenții noștri sociali, am stabilit o întâlnire. Am stabilit, de

asemenea, și o întâlnire pentru un interviu la următoarea sesiune a Consiliului de Familie.

În următoarea săptămână am citit notițele asistentului social și am aflat următoarele:

Familia Smith este compusă din 6 membri. Tatăl este victima unei paralizii infantile și se deplasează cu ajutorul a două

bastoane. Fusese grădinar, însă nu mai muncise nimic în ultimii 4 ani. Mama este casnică. Au 4 copii: Mike, 12, copil model,

considerat de către părinți un adult; Jon, 9, se bate foarte mult cu sora lui; Elly, 6, despre care se spune că ar fi o plângăcioasă

și o văicăreață; și Milly, 3, care se poartă ca un bebeluș și își suge degetul mare. Mama se plânge de două lucruri majore:

Copiii nu își strâng lucrurile și între copii existe certuri constante. În mod constant, atunci când tatăl se supără, se aruncă

pe spate, încercând să prindă unul dintre copii în colț și să-l lovească cu bastonul. Mama este foarte cicălitoare și se plânge

foarte mult.

În cei 30 de ani în care am lucrat ca asistent social, am făcut sute de vizite la domiciliu, și totuși nu am văzut niciodată o casă

atât de murdară și dezorganizată. Podeaua întregii case, în afara dormitorului părinților, era acoperită cu haine, jucării,

cărți, hârtii, reviste. În camerele copiilor erau mormane de lucruri. Paturile nu erau făcute, cearceafurile erau murdare,

întreaga casă mirosea urât..

Mama era foarte rușinată de felul în care era casa. Se simțea învinsă și pierdută. Tatăl a absolvit 4 clase; mama a absolvit

liceul. Trăiesc din ajutor social.

La următoarea sesiune, doamna Smith s-a prezentat pentru consilierea publică. Nu era deloc atractivă atunci când o priveai.

Avea un aer de om învins. Mă întrebam cum se făcea că această absolventă a unui liceu bun a ajuns într-o asemenea situație:

măritată cu un grădinar handicapat, trăind în sărăcie și mizerie.

I-am pus întrebarea obișnuită pentru astfel de situații: „Vrei să ne împărtășești de ce ai venit aici în seara aceasta?” și am

fost surprins de vocea ei: pură, clară, distinsă, aristocrată, cu un ușor accent New English, cultivată – un contrast puternic

cu înfățișarea ei. Povestea ei era simplă – era complet incapabilă de a controla ceva. Era singura din familie care făcea ceva.

Tatăl fuma și arunca chibriturile, scrumul și țigările pe jos, la fel și hainele, cărțile și cotoarele de mere. „Este casa mea și fac
ce vreau” era filosofia lui, conform relatării ei. Copii îi urmau exemplul. Atunci când veneau acasă, ei aruncau cărți, paltoane,

căciuli pe jos, și le luau atunci când plecau. Mama își dorea ca hainele murdare să fie puse în coșul de rufe, însă nimeni nu

făcea vreodată asta. Nimeni nu atârna vreodată ceva în cuier. Nimeni nu punea vreodată vreun lucru la locul lui. Singura

care muncea în casă era mama. Periodic încerca să facă ordine atunci când toată lumea era plecată, însă tatăl și copiii

aduceau repede totul în starea obișnuită. Ce ar trebui să facă ca să-i educe? Să vorbească! Ea vorbea, și vorbea și iar vorbea.

Uneori mai și plângea. Îi implora să fie mai atenți. Ei însă doar o tolerau și făceau după bunul lor plac. Da, mai existau și alte

probleme. Bătăile erau una dintre ele. Atunci când copiii se băteau și se certau, îi ruga, îi implora, plângea, însă fără nici un

rezultat. Apoi, mama a început să plângă. Ne-a spus că era convinsă de incapacitatea ei de a face ceea ce trebuia. Că era o

idealistă. Familia ei nu și-a dorit ca ea să se mărite cu acest om, care, după cum spuneau ei, era un bădăran și un infirm, însă

ea a știut că l-ar putea ajuta. Iar acum, eșuase complet. L-ar putea părăsi, dar avea nevoie de ea. Și tot așa mai departe.

În consilierea adleriană de familie, scopul noastru este de a învăța părinții anumite principii de bază în privința conviețuirii

democratice, precum și de a încerca să ajutăm familia care se află în consiliere. În acest caz particular însă, femeia era atât

de distrusă, că ne-a fost dificil să nu o îmbărbătăm. Dar trebuia să-i dăm și niște sfaturi în privința problemelor ei. Iar

problema mea era vorbăria ei creatoare de confuzie. Din momentul în care s-a urcat pe podium a început să vorbeasca, și

să vorbească, și să vorbească. Intra în multe detalii despre ceea ce încercase să facă și despre cum eșuase. Singura strălucire

din povestea ei era fiul ei Mike, în vârstă de 12 ani, Mike-cel-bun, care își ținea frații în frâu, și așa mai departe. Dar chiar și

Mike era dezordonat. Viața era complicată și descurajantă.

Mama a fost rugată să părăsească sala, apoi au venit copiii. Toți erau murdari, iar hainele lor păreau să fi venit din aceeași

grămadă de zdrențe ca și cele ale mamei lor. Păreau sănătoși, inteligenți și bine dispuși. Nu credeau să aibă vreo problemă.

Acasă, totul era în regulă. Da, se băteau puțin, dar întotdeauna „celălalt” începea. Da, casa era murdară, dar era în regulă.

Tata, ei bine, tata se enerva uneori. Mama, ei bine, mama plângea și țipa uneori. Dar, în general, totul era în regulă. Și copiii

au mai continuat în stilul acesta.

Mama a fost rechemată și direct întrebată dacă se putea considera ruinată, o tehnică pe care am observat-o pentru prima

oară folosită de către Dr. Rudolf Dreikurs, precum și dacă ar fi de acord să urmeze directivele primite. A fost imediat de

acord și a început din nou să vorbească, însă am întrerupt-o abrupt. Apoi i-am dat trei sugestii.

1. Să organizeze o întrunire cu întreaga familie (dacă tatăl ar fi de acord) și să-i informeaze că vor avea o
decizie de luat: pot continua ca și până acum, cu ea cicălitoare și făcând curățenie, sau cu ea nefăcând nimic
în casă, dar nici cicălind. Ar spăla doar hainele pe care le va găsi în coșul de rufe.
2. Tot ceea ce n-ar fi la locul lui, ar împinge cu cotul și ar băga cu piciorul într-un dulap sau ar da afară din
casă.
3. Sub nici o formă n-ar trebui să facă vreo remarcă legată de starea casei. Ar trebuie să-și păstreze doar
propriul dormitor pe cât se poate de curat.

Mama n-a fost prea încântată de aceste trei sugestii, dar au fost repetate de mai multe ori, până n-au mai existat nici un fel

de întrebări în mintea ei sau a altcuiva legate de ceea ce ar trebui să facă. Consilierul a refuzat să discute logica din spatele
fiecărei sugestii, deoarece mama era foarte guralivă și extrem de argumentativă. Era vorba despre o afacere de genul „totul

sau nimic”. Trebuia doar să urmeze indicațiile primite și să le urmeze până în cel mai mic detaliu.

Săptămâna următoare, ne-am întâlnit din nou cu doamna Smith care ne-a spus următoarea poveste. Mai întâi a discutat

sugestiile împreună cu soțul ei care a fost de acord să participe. Apoi, a discutat cu copiii și s-a votat în familie. Rezultatul a

fost 5 la 1, unul se împotrivea. „Și”, zise ea, „cine credeți că n-a fost de acord cu noul plan?”

I-am răspuns că era evident: Mike, băiatul bun, copilul-adult, cel care ținea copiii în frâu.

A fost foarte surprinsă. Da, era vorba despre Mike, atât de nespecific lui, atât de neașteptat. După vot, a fugit în camera lui,

a sărit cu pantofii murdari de noroi în pat, și-a ascuns capul în așternuturi și a refuzat să vină la cină, și de atunci a devenit

posac și monosilabic. Iar în privința familiei totul era la fel: confuzie și dezordine, lucrurile erau stivuite încă și mai mult,

nimic nu se punea în coșul de rufe. Simțea că înnebunește, dar i s-a spus să continuie cu ceea ce făcea, că era foarte bine, și

să revină săptămâna următoare.

În următoarea săptămână nefericirea ei era și mai mare. Copiii plângeau. Nu mai aveau haine curate. Nu-și putea pune nici

șosetele în picioare, pentru că erau atât de întărite de transpirație și murdărie. Lenjeria lor de corp puțea și era plină de

pete. Nu exista nici o cămașă curată pentru băieți, nici o rochie curată pentru fete. Coșul de rufe era gol. Simțea că își pierde

mințile și se întreba dacă știam ce fac? Atunci când se apropia de câte o masă și împingea cu cotul ceva pe jos, copiii o

aplaudau, nu le păsa. Doar Jon s-a plâns că-i împingea cu piciorul cărțile de școală din drum. Copiii se certau și băteau și mai

mult. Nu, nu vorbea, cânta…

Cânta? Cum ar fi? Iar dna Smith ne-a cântat un cântec într-un ritm vioi:

Oh, ce porci am eu

Mike, și Jon, și Elly, și Milly

Ei lasă lucruri pe podea

Aruncând pe jos ce tocmai au purtat

Sunt împuțiți, murdari și răi

Unde, unde, oare, în lumea largă

Voi găsi alți copii ca ai ei,

Acei porci ai ei,

Acei porci ai ei,

Acei porci împuțiți…

Dnei Smith i s-a spus să nu mai cânte acest cântec, doar să zâmbească, să-ți folosească coatele și genunchii, și să aștepte.

„Dar cât să mai aștept?” a întrebat ea.

„De acum tot înainte” i s-a răspuns. De acum tot înainte…

Ei bine, în cea de-a treia săptămână arăta și mai deșănțată, era și mai descurajată, mai învinsă și mai disperată decât fusese

vreodată. Ne-a informat că vecinii începuseră să comenteze. Primise un telefon din partea școlii (le spusese ceea ce o

instruisem eu, și anume că urma indicațiile medicului, iar dacă școala nu dorea să primească copiii în starea aceea, atunci

să-i trimită acasă) prin care încercau s-o convingă să spele copiii și hainele lor. Nici baie nu mai făcuseră de 3 săptămâni. Ea

era convinsă că nici nu realizau în ce stare se află, iar dacă o făceau, nu le păsa. Era convinsă că nu se vor schimba niciodată.

Era convinsă, absolut convinsă, că metoda noastră nu va funcționa.

Și, pentru o vreme, am șovăit; poate că avea dreptate. Am fost în mod deosebit zguduit atunci când am re-intervievat copiii.

Erau mai murdari ca niciodată, dar negau zâmbind că s-ar fi schimbat ceva în familie. Da, mama dărâma lucruri cu cotul și

le lovea cu piciorul. Era amuzant.

Când mama s-a întors, i s-a spus din nou să continue ca până acum.

La cel de-al patrulea interviu, dacă cineva își poate închipui așa ceva, era și mai disperată. Elly, fetița în vârstă de 6 ani,

începuse să pună lucruri la loc. Dar ce făcuse mama? Iși felicitase copilul, și a scos în evidență față de ceilalți virtuțile ei. Elly

își pune haina în cuier! Mamei i s-a spus să se oprească, să nu mai laude un copil pentru ceva ce ar fi normal să facă. Nici o

recompensă pentru un comportament normal. Mama era uluită și începuse să discute din nou în contradictoriu despre

modificarea comportamentală și efectul recompensei asupra comportamentului condiționat. Am aflat că la colegiu studiase

psihologie. Însă i s-a spus să continue să facă ceea ce făcea, chiar dacă copiii mergeau acum la școală fără șosete, chiar dacă

puțeau și erau mizerabili. Au fost văzuți și copiii pentru un scurt moment, iar aceștia erau acum practic negrii de murdărie.

La cel de-al cincilea interviu, dna Smith ne-a informat că copiii au făcut curățenie tot sfârșitul de săptămână ca niște albinuțe;

că mașina de spălat a mers practic două zile fără oprire. Toate lucrurile, oricât de mici, au fost luate de pe jos. Dulapurile au

fost toate aranjate. Podelele au fost spălate – toate de către copii. Casa era acum impecabilă. Au intrat și copiii și acum erau
curați. Au recunoscut că au făcut curățenie în casă, dar nu voiau să discute mai mult despre asta. În fond și la urma urmei,

nu toată lumea face din când în când curățenie? De ce să ne agităm atât?

Săptămâna următoare, mama a menționat că bătăile practic au încetat între copii, Jon și Elly n-au mai făcut deloc în pat, iar

Milly se mai scăpa doar din când în când.

Făcut în pat? Nu era nicăieri ceva menționat despre acest lucru, nici în raportul asistentului social, nici în diferitele

interviuri. Despre ce era vorba? Ei bine, zise dna Smith rușinată, știa că existau atâta probleme în familia ei, încât i-a fost

prea rușine să vorbească și despre acest lucru. Cei trei copii mai mici făceau în pat din fragedă copilărie: așadar, Jon a făcut

în pat timp de 9 ani, Elly timp de 6 ani și Milly timp de 3 ani. Nu, nu putea explica de ce se opriseră, dar, fiindu-i atât de

scârbă, nu le mai schimbase cearceafurile și nu se mai certase cu ei seara să nu bea apă înainte de culcare. Decisese să

renunțe complet, să-i lase să se înece în propria lor urină – și astfel, neștiutoare – și din motive complet greșite – supărarea

față de mine, de copii și de grup – mama se oprise din cicălitul copiilor în privința făcutului în pat, după care, spre marea ei

surpriză, totul se rezolvase.

Mai existau câteva probleme minore care trebuiau rezolvate. La sfârșitul consilierii noastre, asistentul social a făcut o nouă

vizită la domiciliu și a scris un raport pozitiv, spunând că lucrurile se îmbunătățiseră vizibil. Copiii au fost din nou invitați

la un interviu și au reconfirmat, ca de obicei, că totul era „în regulă”. Mama era mult mai veselă și aprecia foarte mult munca

noastră. Când am întrebat-o ce învățase, ne-a spus: „Să nu vorbesc atât de mult și să acționez mai înțelept”.

Interacțiunea între caz și teorie ar trebui să fie una intimă. Din ambele învățăm ce să facem. În acest caz, în ciuda atitudinii

și exprimării mamei, precum și a unor idei date de către membri grupului de consiliere, am insistat ca mama să se comporte

așa cum credeam eu că ar trebui – iar acest lucru venea din teorie. Rezultatele au fost favorabile, ceea ce confirmă teoria.

Ceea ce trebuie reținut este următorul lucru: în timp ce urmăream un singur lucru, folosindu-ne de consecințele logice în

privința hainelor (dacă nu puneți hainele în coșul de rufe, nu le spăl; dacă vă lăsați lucrurile în drum, le voi dărâma cu cotul

și le voi împinge cu piciorul din calea mea), am făcut cel puțin două alte schimbări importante în acea familie. Prima – am

ajutat la diminuarea bătăilor, și cea de-a doua – am îmbunătățit situația făcutului în pat. În aceste schimbări erau incluse și

faptul că Mike nu mai era privit ca un adult, iar mama învățase să vorbească mai puțin și într-un fel mai matur şi mai înţelept.