O scrisoare pierdută

de Ion Luca Caragiale

1. Trăsăturile comediei ca specie a genului dramatic

2. Universul comediilor lui Caragiale
3. Tipul comediei, temă și surse de inspirație
4. Structura piesei
5. Construcția subiectului
6. Construcția personajelor și tipologiilor create
7. Tipuri de comic și mijloace de realizare
8. Concluzii

Comedia este o specie a genului dramatic care prezintă întâmplări și personaje comice prin
intermediul cărora autorul satirizează anumite moravuri sau defecte umane, cu scopul de a le
corecta.
Specifice comediei sunt întâmplările care stârnesc râsul, personajele plate, caricaturizate și
comicul de diferite tipuri, ca principala categorie estetică.
Conflictul unei comedii este banal, lipsit de profunzime și dramatism, iar finalul este vesel,
se încheie cu rezolvarea conflictului, însă nu schimbă cu nimic situațiile sau relațiile dintre
personaje.
Ca formulă estetică, comediiile lui Ion L. Caragiale se înscriu în formula realismului critic,
scriitorul mărturisind: „Eu nu scriu decât despre viața noastră și pentru viața noastră, căci alta nu
cunosc și nici nu mă interesează”.
Caragiale respinge teatrul romantic, pe care îl consideră poetic și retoric, fiind în schimb, un
apărător al realismului și clasicismului. Preocupat de ființa umană, atât la nivel individual, cât și la
nivel colectiv-social, scriitorul se definește în primul rând prin opera sa comică, văzută „ca o mare
secțiune tăiată în corpul societății românești” (Pompiliu Constantinescu). Pornind de la realități
românești, creând tipuri și scene originale, Caragiale s-a ridicat la o valoare artistică universală, prin
puterea de generalizare și sinteză, prin satira necruțătoare la adresa viciilor și aspirația spre o
umanitate superioară.
Ca specie, „O scrisoare pierdută” (1884) este o comedie de moravuri și de caracter în care
autorul își propune să dezvăluie mecanismele parvenirii politice și viața de familie a burgheziei de
provincie de la sfârșitul secolului al XIX-lea, punctul de plecare din realitatea timpului fiind
reprezentat de revizuirea constituției din 1883 și a legii electorale, ceea ce a generat în epocă
dispute aprinse între partide și în interiorul acestora.
Titlul operei cuprinde explicit numele obiectului ce va declanșa conflictul și totodată
contextul intrigii: pierderea unei scrisori de amor, anticipând conflictul dintre aparență și esență.
Astfel, pretinsa luptă pentru putere se realizează, de fapt, prin lupta de culise. Substantivul articulat
nehotărât sugerează banalitatea întâmplării, cât și repetabilitatea ei.
Ca specie a genului dramatic, comedia este destinată reprezentării scenice, dovadă fiind lista
cu personaje de la începutul piesei și prezența didascaliilor, singurele intervenții directe ale
autorului în text.
Opera este construită sub forma unui schimb de replici dintre personaje și este structurată în
patru acte, divizate la rândul lor în 9, 14, 7, respectiv 14 scene.
Relațiile temporale și spațiale sunt influențate de specificul piesei de teatru, care impune
anumite limite în privința timpului și a spațiului. Locul desfășurării acțiunii, „capitala unui județ de
munte” și timpul, „în zilele noastre”, deschid încă de la început perspectiva unei scheme universale,
valabilă oriunde și oricând, prin implicațiile profund umane ale acțiunii. Acțiunea piesei este plasată
spre sfârșitul secolului al XIX-lea, în perioada unei campanii electorale, evenimentele
desfășurându-se pe parcursul a trei zile.
Subiectul piesei are un ritm alert și pornește de la o întâmplare banală: pierderea unei
scrisori intime, compromițătoare pentru reprezentanții locali ai puterii și găsirea ei de către
adversarul politic, fiind folosită ca obiect de șantaj. Acest fapt ridicol stârnește o agitație
nejustificată și se rezolvă printr-o împăcare generală și neașteptată.
Conflictul dramatic principal este exterior, de natură politică și constă în confruntarea pentru
putere a două forțe opuse: reprezentanții partidului de guvernământ (Trahanache și Tipătescu) și
reprezentanții opoziției (gruparea independentă, construită în jurul lui Cațavencu). Acest conflict
trece în plan secundar, fiind înlocuit treptat de un conflict de interese. Un alt conflict secundar apare
în interiorul partidului și este reprezentat de teama de trădare a grupului Brânzovenescu și Farfuridi.
Specific comediei, conflictul este construit prin tehnica acumulării treptate sau a bulgărelui
de zăpadă. O serie de procedee compoziționale mențin tensiunea dramatică la un nivel ridicat, prin
acumulări și multiplicări ale situațiilor conflictuale (modificarea raporturilor dintre personaje,
răsturnări bruște de situație, anticipări, asemănări și elemente surpriză).
În raport cu evoluția conflictului, au rol important doar personaje secundare: cetățeanul
turmentat, care accentuează tensiunea prin aparițiile sale repetate și Dandanache, elementul surpriză
prin care se realizează deznodământul.
Finalul piesei aduce rezolvarea conflictului inițial în actul IV când scrisoarea ajunge la Zoe,
iar Cațavencu se supune condițiilor ei.
Finalul este fericit, ca în orice comedie, adversarii politici se împacă, iar Cațavencu este
nevoit să conducă festivitatea în cinstea noului ales. Piesa se încheie într-o atmosferă destinsă, însă
nu se modifică nimic, nici în statutul personajelor, nici în relațiile dintre ele.
Personajele unei comedii sunt plate, având o trăsătură dominantă de caracter, fiind lipsite de
profunzime sufletească. Reprezentând tipuri umane, personajele lui Caragiale sunt comice,
caricaturizate, schematizate și reduse la automatisme comportamentale de gândire sau limbaj.
Majoritatea sunt construite pe baza contrastului diintre aparență și esență, între mască și față, între
pretențiile de onorabilitate și imoralitate.
Tipurile umane identificate de criticul Pompiliu Constantinescu în comediile lui Caragiale
sunt: demagogul politic, cocheta adulteră, cetățeanul alegător, tipul servitorului, încornoratul, junele
prim, și tipul confidentului.
Dramaturgul pornește de la aceste tipologii clasice, însă își individualizează personajele prin
comportament în anumite situații, prin limbaj și prin nume. Astfel, Trahanache este încornoratul
simpatic, ticăitul senil, rudimentar, dar orgolios și fățarnic în politică. Zoe Trahanache este femeia
voluntară, imorală, dar care se deosebește prin eleganță și inteligență de celelalte personaje
feminine (Mița, Veta, Zița). Ștefan Tipătescu reprezintă tipul amorezului, având un caracter
impulsiv, orgolios și făcând abuz de funcția pe care o deține. Farfuridi și Brânzovenescu alcătuiesc
un cuplu comic prin numele cu rezonanță culinară și au trăsături care se completează reciproc,
Farfuridi fiind activ, optimist, în timp ce Brânzovenescu este calm, trăind în umbra sa.
Mijloacele de caracterizare sunt specifice unui text dramatic. Caracterizarea directă este
realizată de autor în indicațiile scenice și în lista cu persoanele de la începutul piesei și de către
celelalte personaje în replicile din cadrul dialogului. Uneori, ele se autocaracterizează exprimând
astfel contrastul dintre aparență și esență (Dandanache „vechi luptător de la 1848”).
Indirect, personajele sunt caracterizate prin comportament, limbaj, numele și relațiile dintre
ele. Cu excepția lui Tipătescu, cellalte persoanje își demonstrează incultura prin ticuri verbale
(„curat” - Pritanda, „aveți puțintică răbdare” - Trahanache), prin nonsensuri („lupte seculare care au
durat 30 de ani” - Cațavencu), incoerență și pronunția greșită a unor termeni („bampir”).
Categoria estetică definitorie pentru comedie este comicul , care se bazează pe contrastul
între aparență și esență, între rezultatele așteptate și concretizarea lor și care se manifestă sub
diferite forme.
Într-o „Scrisoare pierdută” se regăsesc toate categoriile de comic, de la comicul de intenție,
comicul de moravuri, comicul de situație, comicul de caracter, până la comicul de nume și comicul
de libaj.
Comicul de situație se realizează prin prezentarea unor întâmplări neprevăzute, construite
după scene comice de factură clasică: pierderea și regăsirea scrisorii, coincidența, răsturnarea de
statut, evoluția inversă (Cațavencu), confuzia lui Dandanache care o crede pe Zoe când soția lui
Tipătescu, când a lui Trahanache, teama excesivă de trădare a cuplului Farfuridi-Brânzovenescu,
împăcarea ridicolă din final și armonizarea intereselor.
Comicul de caracter pune în lumină defectele umane general valabile, pe care dramaturgul le
sancționează prin râs: demagogia lui Cațavencu, prostia lui Farfuridi, senilitatea lui Dandanache,
dar și servilismul excesiv al lui Pristanda.
Comicul de nume este o modalitate prin care autorul evidețiază dominanta de caracter,
originea sau rolul personajelor în desfășurarea evenimentelor. Această tehnică este valorificată
pentru prima dată de Vasile Alecsandri, caragiale a perfecționat-o, iar criticul Garabet I. Brăileanu a
dedicat un întreg studiu numelor și semnificațiilor acestora: „Numele proprii în opera comică a lui I.
L. Caragiale”). În cazul lui Zaharia Trahanache, prenumele sugerează ticăiala și ramolismentul, iar
numele îi evidențiază caracterul ușor de modelat, după „enteres”, Farfuridi și Brânzovenescu sunt
nume cu rezonanță culinară, ce sugerează prostia, vulgaritatea și inferioritatea. Ștefan Tipătescu este
ironizat prin nume, atât în sensul statutului de conducător al județului (Ștefan), cât și în sensul
caracterului său imoral (Tipătescu). Pristanda semnifică un joc moldovenesc, în care se bate pasul
într-o parte și în alta. Unele nume sunt comune, ilustrând apartenența personajelor la masa de
oameni comuni, care se pierd în anonimat (Ionescu, Popescu).
Comicul de limbaj evidențiază incultura personajelor și satirizează pretențiile lor nefondate,
comicul regăsindu-se atât în discursurile politicienilor demagogi, cât și în replicile unui dialog
obișnuit. Astfel, în text, apar greșeli de vocabular („renumerație”), etimologie populară
(„scrofuloși”, „capitaliști”), ticuri verbale („curat”, „eu cu cine votez”) și truismele („un popor care
nu merge înainte stă pe loc”).
Indicațiile scenice sunt singurele intervenții ale autorului în text și sunt ample la începutul
actelor, când se prezintă decorul și jocul scenic al personajelor, sua concise în interiorul textului,
când evidențiază mișcarea scenică („plimbându-se”, „se ridică tulburat”) sau caracterizarea
personajelor („Tipătescu fierbe”, „agitată treptat”).
În concluzie, în piesa „O scrisoare pierdută”, scriitorul zugrăvește o adevărată comedie
umană, lumea personajelor sale fiind alcătuită dintr-o serie de ariviști, care acționează după
principiul „scopul scuză mijloacele” și care își urmăresc „enteresul și iar enteresul”. Contrastul
evident între ceea ce vor să pară personajele (oneste, onorabile) și ceea ce sunt în realitate (corupte,
imorale) susține afirmația lui Titu Maiorescu: „îndărătul oricărei comedii se ascunde o tragedie” din
articolul „Comediile domnului Caragiale” și reflectă viziunea despre lume a dramaturgului.