Toy Stories

Fiecare dilemă netratată la timp

devine o mică obsesie. În fiecare joi
mă scol devreme şi alerg bezmetic sau
în pas buimac de dimineaţă spre cel
mai apropiat stand de presă ca să-mi
cumpăr Dilema Veche. O fac ritualic,
citind-o săptămânal cu sfinţenie,
paragraf cu paragraf. Zilele trecute am
dat peste un articol nu foarte reuşit,
intitulat ,,Jucării şi vechituri’’, care
mi-a atras atenţia însă prin tema
tratată.

La muzeu sunt jucării

Nu demult am fost într-o scurtă

drumeţie la Arad cu nişte colege.
Ajunşi la muzeu, la secţia de
arheologie şi istorie am văzut expuse
printre obiectele veritabile din
perioada daco-romană câteva figurine
reprezentând soldaţi romani,
catapulte, tunuri de diferite mărimi, ba
chiar un Iancu de Hunedoara mai
mărişor, blindat cu armură
cavalerească de culoare argintie. Mare
mi-a fost mirarea când în dreptul
fiecăreia am zărit şi un preţ, pesemne
că erau de vânzare. Pe de-o parte mi
s-a părut oarecum ciudat să existe
asemenea obiecte în interiorul unui
muzeu. Adică ce facem – mă
gândeam în sinea mea, ne jucăm de-a
istoria, strecurăm asemenea forme de
negoţ de prost gust şi în instituţii
odinioară respectabile, cum adesea
vedem mai nou pe la mănăstiri ?
Judecând la rece şi logic însă, trebuie
să recunoaştem că marea majoritate a
vizitatorilor unui muzeu aparţine
şcolilor, care, nu-i aşa, abundă de
copii. Dacă putem atrage elevii spre
cunoaştere prin jucării, de ce să nu o
facem ? Mai ales că este o formă mult
mai ingenioasă de suvenir decât
veşnicele vederi cu imagini ale
lupului dacic, chiar şi aşa, mai
costisitoare. Pe lângă asta, Aradul este
renumit pentru fabrica de jucării
Arădeanca, companie care încă se
ocupă cu confecţionarea de păpuşi,
unele jucării fiind exportate chiar spre
ţări precum Anglia, Franţa, Germania,
Italia ş.a.

Cireaşa de pe tort

Ajunşi aproape de centrul oraşului,

am intrat în cofetăria ,,Libelula’’ şi
am văzut, printre creme, prăjituri,
fursecuri şi glazuri sclipitoare ceva şi
mai îmbietor, o masă de tenis ! Era de
jucărie bineînţeles, la fel cum erau şi
maşina de epocă, calul cu jocheu,
voleibaliştii sau alte te-miri-ce
figurine. Toate de-a dreptul încântător
de bine lucrate. Acu doi ani primeam
şi eu o astfel de machetă, înfiptă
deasupra unui tort arătos de ciocolată.
Eram trecut de 20 de ani şi totuşi, cei
doi omuleţi inerţi, cu paletele lipite de
palmă şi masa-replică între nu puteau
să nu mă încânte. Ping-pong-ul l-am
îndrăgit dintotdeauna, darămite
jucăriile. Aşadar, toate acestea m-au
împins într-un final să încerc
întocmirea unui mic tratat despre
jucării, luând subiectul de coarne pe
toate planurile, explorându-i toate
feţele.

Nivele

Sloganul american ,,Toys R Us’’

ar putea însemna nu doar preocuparea
exclusivă a renumitului magazin
pentru jucării, ci chiar ideea că fiecare
suntem influenţaţi într-un mod
categoric de jucăriile cu care am avut
de-a face de-a lungul vieţii. Cred că
sacii de jucării strânşi ermetic la gură
şi depuşi strategic în pod sau pivniţă
sunt necesari şi nenecesari deopotrivă.
Renunţarea la jucării este o debarasare
de o anumită perioadă a devenirii, o
rupere de trecut uneori impasivă,
nesemnificativă, alteori violentă,
indusă, tragică şi aproape imposibilă.
Etapa jocului propriu-zis va avea însă
continuitate şi mai încolo, luând însă
alte forme, mult mai complexe, reale
de data aceasta, fiind în joc acum şi
factorul pecuniar. Jucăria ne
pregăteşte pentru greutăţile vieţii. Ce
vreau să spun este că dacă îţi place ce
faci, totul e practic o joacă plătită ! Şi
îndrăznesc să întreb, cui îi este greu să
se joace ?

Soră-mea

Deşi înconjurată de o sumedenie

de prieteni, cu o viaţă sexuală
împlinită, anul trei spre anul patru la
facultate şi având un job ca
administrator la un club de net, soră-
mea încă dormea cu veşnicul Bubu,
un căţel de pluş care avea efect
analgezic noaptea, cu capul lui cusut
şi răscusut cu tot. Iarna asta când am
scotocit prin casă să văd ce pot dona
înspre centrul de copii, de niciunde
am auzit vocea ubicuă parca a surorii
mele: ,,Pe Bubu nu-l dai !`` Ţin minte
că la un moment dat mă striga şi pe
mine ,,Bubu’’ sau ,,Bobo’’,
botezându-mă după respectivul căţel,
asociindu-mă cu ceva drag şi moale.
Interesantă asociere, psihologic
vorbind.

Cum se face că ?
 Nu înţeleg cum unii adulţi uită
cum să se comporte cu un copil,
având în vedere că toţi am fost odată
atinşi de miracolul inevitabil şi
inocent al copilăriei. Nu mai văd prin
parcuri aceeaşi răbdare pentru băieţeii
care plimbau peste tot maşinuţe cu o
privire fixă şi cu botul ţuguiat înspre
acestea, stropindu-le cu interjecţii şi
viaţă. Fetele nu au voie să se
murdărească, ci trebuie să se
comporte cuviincios, în timp ce tata e
morocănos, plictisit de odraslă,
schiţând uneori un zâmbet scremut, cu
gândul la alteşcele. Totul este prea
programat pe minute şi secunde,
copilul nu are voie să se desfăşoare
peste timpul admis şi deseori este
copleşit de mustrări. Energia sa
neconsumată îl va consuma ulterior pe
dinăuntru, acasă. Părintele ar trebui să
fie cel mai bun prieten al unui copil în
primii săi ani fragili de existenţă. Nu
pricep cum unii părinţi au chef când şi
când de copiii proprii, anume când
vor să se joace cu ei, ca şi când ar fi
nişte animale de companie, iar după
aceea le uită într-o altă cameră. Mă
întristez când mai văd uneori (sau
prea des) pe stradă doamne cu plase
Metro (care ele ar zice plăşi) şi copilul
pe lângă mama, ascultând la volum
ridicat Puya. Is this, is this, the life... ?

Calculatorul nu va putea înlocui

niciodată o alergătură zdravănă prin
natură, descoperirea unei gâze,
lopeţica şi găleata cu nisip, tolăneala
obosită printre frunze şi avionul cu
reacţie de pe cer, şi acesta ,,de
jucărie’’. Ţin minte că oricât de strâns
îl ţineam între degete el îşi continua
nestingherit dâra. Unde faci asta
singur între patru pereţi ?

Eu

Când vine vorba de jucării, constat

că îmi aduc aminte de fiecare cu
maximă acurateţe, la fel cum bătrânii,
oricât de stafidiţi de vreme, îşi
retrăiesc tinereţea povestind-o în
detaliu, în amănuntele ei cele mai
fine.
 Mâinile sus !

Banalele şuruburi, tije, piuliţe

metalice şi cuburi dreptunghice de
plastic din perioada grădiniţei puteau
alcătui asamblate un model de fiecare
dată nou, niciodată bazat pe un
concept sau o schemă prestabilită şi
deci, fixă. Nu ! Toate erau făurite
după bunul meu plac, împrăştiate pe-
ntreg linoleul, amestecate şi potrivite
uneori de-a dreptul caraghios. Ceea ce
pentru un om matur nu putea avea nici
măcar conotaţii abstracte, pentru noi
căpăta un sens închegat şi armonios.

Prima mea experienţă de integrare

într-un grup a fost la grădi, când
trebuia să învăţ cum să meşteresc un
pistol din cuburi, din cât mai puţine
mişcări. Eram mai neîndemânatic de
felul meu, oricât îi spionam pe ceilalţi
băieţi nu reuşeam să înţeleg cum
naiba cuburile alea se îmbinau perfect
într-un revolver. Am încercat să vin
cu el gata făcut să i-l arăt lui Remus,
capul de clan, care stabilea cine e
vrednic şi cine nu, dar pe cine să
păcăleşti? ,,Ia, desfă-l şi fă-l la loc să
văd !’’ După ce a numărat aproape un
minut era clară treaba, majoritatea se
descurcau în cinci-zece secunde. Am
prins şmecheria târziu, după ce îmi
arătase în prealabil un coleg pe nume
Titus how it’s made, în mare
secret. ,,Fii atent, îţi arăt o singură
dată, dacă nu-nţelegi din prima, eşti
pe cont propriu, nu vreau să mă
prindă ăştia că dau aicea lecţii.’’ A
rămas cel mai bun prieten al meu în
perioada grădiniţei. Mândru că
învăţasem deprinderea magică după
scurtul curs practic, repetam ciclic şi
temeinic exerciţiul de uneltire, uimit
de puterile mele, de uşurinţa cu care
îmi intrase în reflex mecanic toată
treaba. Astăzi, în sinea mea sunt un
tâmpit, nu mai ştiu să-l alcătuiesc.
Dacă aş avea însă la-ndemână
cuburile cu pricina, m-aş încuia într-o
cameră şi cu aceeaşi nedumerire m-aş
chinui din nou să trec de această
treaptă foarte importantă a vieţii !
 Plastilina

Cu plastilina eram prieten şi nu

prea. Oricum trebuia să fiu. Din câte
ţin minte, ne cam obliga educatoarea
să ne jucăm cu plastilină şi să facem
tot soiul de forme. Uneori mă enerva
că se combina toată într-o singură
culoare uniformă, alteori mă fascina
mirosul specific, maleabilitatea,
nuanţele murdare şi faptul că tot
timpul era rece la atingere. Îmi
transpira palma la cât o tot frecam
între mâini. O luam şi o rupeam în
bucăţi de nervi, era totul foarte
terapeutic. Ah da, nu ne lăsa să
combinăm culorile, aşa că în final
eşecul (premeditat) era garantat. Ce
puteau să-mi facă ? Fix de
responsabilităţi aveam eu chef la
vârsta aia. Uneori îmi plăcea să
trudesc migălos cu ea şi să plăsmuiesc
personaje, asta când aveam chef.
Când îmi zicea cineva că atunci în
momentul ăla trebuia să-l am, îmi
lipsea cu desăvârşire. Era ca un fel de
lapsus.
 Roagă-te, dar rogu-te, lasă-mă
să mănânc !

Moment neaşteptat şi de-a dreptul

inutil. Deodată, ni se confiscau
jucăriile şi eram aşezaţi pe nişte
scăunele să ne rugăm. Şoc ! Asta se
întâmpla înaintea fiecărei mese de
prânz. Hilar ! ,,Doamne, Doamne’’
era cea mai ciudată poezie pe care o
ştiam. Accentul cădea nenatural pe
primul ,,e’’ din ,,ceresc’’, după care
urmau alte versuri legate de ,,Stăpânu’
lumii’’ şi tot felul de inversiuni care
mai de care, de parcă textul ar fi fost
scris de Yoda. La semnul educatoarei,
toţi rosteau închinarea la foc
automat. ,,Curată spălare de creier``,
mă gândeam. Copiii ăia nici nu mai
ştiau de fapt ce scot pe gură sau la
cine se închină, atât de mecanică
devenise treaba. Eu ştiam un lucru, că
trebuia să bag ceva în gură şi nu
aveam de gând să mă rog de nimeni
pentru asta, pentru nimic în lume.

,,Pentru Dumnezeu !’’ ziceam în

sinea mea. Mă rog (că vine vorba),
pentru Dumnezeu erau toate cele
rostite, dapăi El nu se mai sătura şi eu
muream de inaniţie. Eram gras, mi-era
foame ! Urma ,,Înger, îngeraşul
meu’’. Ceva mai ok, mai puţine
inversiuni, dar tot cu o repetiţie la
început, mascată de un diminutiv.
Cumva trebuiau să ne intre stihurile
alea-n cap, nu ? Îmi plăcea că suna ca
o poruncă, cu multe verbe la
imperativ. ,,Fă-mă mare, fă-mă
tare !’’ Plus că ideea de înger păzitor
îmi surâdea. Practic, îngeraşul, după
cum îl percepeam eu, era ca un scut
de protecţie, care culmea, îţi mai şi
potenţa puterile, deci eram invincibil.
Te rugai de înger la fel cum ai
introduce un cheat de invincibilitate la
un first-person shooter. Godmode,
cum s-ar zice, atribuie jucătorului
gradul de zeitate, doar că eu nu mă
hrăneam cu rugăciuni.

Toate poemele astea dumnezeieşti

erau relativ scurte, doar că ăştia ţineau
să zică orice în cor şi dura de nu se
mai termina. Sincronizarea trebuia să
fie perfectă. Dacă unul ieşea din rând
cu vreun vers, educatoarea îl ţinea
minte. Registrul era completat
de ,,Tatăl nostru’’, cât alea două
dinainte la un loc ca întindere. M-am
dat bătut ? Nicidecum ! Uliul de la
catedră se uita cu ochii ţintă în
direcţia mea. Ştia ce ispravă de prunc
puteam fi. Nu aveam altă scăpare,
trebuia să fac playback pe ,,Tatăl
nostru’’. ,,Anarhie pură``, cum ar titra
cartea lui Woody Allen. Molfăiam
morocănos aerul în gol, culmea, cu
sandwich-ul lângă mine. ,,Pâinea
noastră cea de toate zilele, dă-ne-o
nouă astăzi !’’ .

Pentru că grădiniţa nu era dotată

cu aspirator, trebuia, după ce
terminam de halit, să culegem şi
firimiturile de pe covor. Asta a cam
pus capac. ,,Dracu’* să vă ia cu tot cu
rugăciunile voastre !’’, înjuram în
sinea mea. Continuam să fentez
sistemul, rezistam corvoadei. Mă
aplecam la fel de îndoit ca ceilalţi şi
mă făceam că culeg rămăşiţele în rând
cu restul de proşti. Aţi ghicit, mimam
munca. De mic puteam trece drept
actor. Fără îndoială că acelaşi spate
mă durea, dar în taină eram învingător
în faţa unui regim neiertător. Când mă
prindea educatoarea că de fapt nu
făceam nimic ,,productiv’’ îmi dădea
cu un liniar de lemn peste palmă până
se înroşea. Eh, asta da educaţie ! Eram
oarecum bucuros când se mai
întâmpla, râdeam şiret printre lacrimi.
I-aş fi dat şi eu un Fatality ca Liu
Kang în Mortal Kombat, dar mi-am
temperat nervii la timp şi am cruţat-o.

La capătul unei zile, plângea burta

în mine. Ajungeam acasă plin de
lehamite, terminat de atâta
prefăcăreală, incantaţii, restricţii şi
tărăgăneli. Ofuscat de atâta agitaţie
pentru nimic, cu ultime puteri
deschideam energic frigiderul. Aleluia
!

*Pe asta cu ,,dracu’’ o ştiam şi eu de

mic şi nu o consideram cine ştie ce
mare fleac. Păi metaliştii cu tricourile
(Nirvana, Guns, Metallica) lipite pe ei
de atâta trecere de vreme din clasa
soră-mii aveau numai p**a-n gură
toată ziua şi pe deasupra mai erau şi
nefutuţi. Ce să mai zic de taică-meu,
care în loc de ,,căcat’’ îmi spunea să
zic ,,cachi'' sau ,,cahiţi''. Ba mai
bine ,,rahat’’ !

To be continued...

My toys