Lev Grossman

Magicienii

Cuprins

MAGICIENII
REGELE MAGICIAN
TĂRÂMUL MAGICIANULUI
LEV GROSSMAN scriitor şi jurnalist american, s-a născut la 26 iunie 1969 şi a crescut în
Lexington, o suburbie liniştită a Bostonului. A studiat literatura la Harvard şi a absolvit în
1991. Câţiva ani mai târziu, a început un doctorat în literatură comparată la Yale. După trei
ani a realizat că domeniul nu i se potriveşte şi a abandonat studiile. A lucrat ca editor pentru
mai multe publicaţii online şi a început să scrie recenzii şi articole pentru diverse cotidiene
şi reviste, printre care Village Voice, Entertainment Weekly, Time Out New York, Salon.com
şi New York Times. În 2002 s-a angajat la prestigioasa publicaţie Time, devenind în scurt
timp liderul rubricii de recenzii de carte.

A lansat primul roman, Warp, în 1997. În 2004 a apărut thrillerul literar Codex (Nemira,
2010), devenit în scurt timp bestseller internaţional publicat în treisprezece ţări. Magicienii,
apărut în august 2009, a urcat rapid în topul New York Times al celor mai bine vândute
cărţi. Trilogia MAGICIENII mai cuprinde volumele The Magician King (2011) şi The
Magician’s Land (2014).
LEV GROSSMAN

MAGICIENII
Volumul 1

MAGICIENII

Traducere din limba engleză

OANA CHIŢU

NEMIRA - 2014
CARTEA I
BROOKLYN
Quentin a făcut un truc. Nimeni nu a băgat de seamă.
Aleseseră să meargă împreună de-a lungul trotuarului rece și accidentat: James, Julia și
Quentin. James și Julia se ţineau de mână. Așa stăteau lucrurile acum. Quentin venea în
urma lor târându-și picioarele, ca un copil îmbufnat. Ar fi vrut mai degrabă să fie singur cu
Julia, sau doar singur și atât. Dar nu le poţi avea pe toate. Sau, cel puţin, situaţia actuală
conducea clar spre această concluzie.
– OK! a zis James, pe după urmăr. Q, să stabilim strategia.
James parcă avea un al șaselea simţ pentru momentele în care Quentin era pe cale să își
plângă de milă. Interviul lui începea în șapte minute. James urma chiar după el.
– Strângeri de mână politicoase și ferme. Contact vizual din plin. Apoi, când se simte în
largul lui, tu îl lovești cu un scaun, iar eu îi sparg parola și trimit e-mailul la Princeton.
– Fii doar tu însuţi, Q, a spus Julia.
Părul ei negru, ondulat era strâns la spate, într-o coadă. Cumva, faptul că se purta mereu
drăguţ cu el înrăutăţea lucrurile.
– Și cu ce diferă faţă de ce am zis eu?
În timp ce vorbeau, Quentin a repetat trucul. Era unul insignifiant, prestidigitaţie cu o
singură mână și cu o monedă. Îl făcuse în buzunarul hainei lui, acolo unde nu putea vedea
nimeni. Și apoi din nou, și încă o dată invers.
– Am o bănuială în privinţa parolei, a declarat James. FriskyTiger69.
– Sau BadKitty4U.
– Tipul are peste cincizeci de ani, a raţionat Quentin, ergo, parola lui trebuie să fie, și nu
poate fi alta decât... „parolă“.
Era incredibil de cât timp dura relaţia lor, s-a gândit Quentin. Aveau doar șaptesprezece
ani, dar parcă îi cunoștea pe James și pe Julia dintotdeauna. Fusese mâna destinului:
instituţiile de învăţământ din Brooklyn tindeau să îi aleagă pe cei mai înzestraţi copii și să
îi pună laolaltă, apoi să îi separe pe cei geniali de cei mai puţin deștepţi și să îi adune pe ei
la un loc. Ca rezultat, se intersectaseră, încă din școala primară, la aceleași concursuri de
speaking 1 , examene de latină pe regiuni și micile, ultra-avansatele cursuri de matematică,
special înfiinţate. Cei mai tocilari dintre tocilari. Acum, în anul lor terminal, Quentin putea
spune că îi cunoaște pe Julia și pe James mai bine decât pe oricine altcineva în lume, fără a-
și exclude părinţii, iar ei îl cunoșteau pe el. Toţi știau ce urma să spună celălalt înainte ca
acela să o spună. Oricine s-ar fi decis să se culce cu altcineva, celălalt o făcuse deja. Julia –
palidă și pistruiată, visătoarea Julia, ce cânta la oboi și care se pricepea la fizică mai bine
chiar decât el – nu urma să se culce vreodată cu Quentin.
Q era slab și înalt, deși își încovoia umerii, în mod constant, într-o încercare zadarnică de
a se apăra de orice fel de furtună ar fi trimis cerurile, și care, logic, îi lovea prima dată pe
lungani. Părul lui până la umeri îngheţa, grupat în șuviţe. Ar fi trebuit să mai stea după ora
de gimnastică pentru a și-l usca, mai ales că avea interviul astăzi. Cerul gri, ce atârna foarte
jos, ameninţa cu ninsoarea. Lui Quentin i se părea că lumea din jur îi servea în regim special
mici instanţe ale nefericirii: ciori cocoţate pe firele de electricitate, un excrement de câine
în care călcase cineva, gunoi luat de vânt, cadavrele a nenumărate frunze de stejar, umede,
pângărite într-o mulţime de feluri, de o mulţime de vehicule și pietoni.
– Doamne, sunt plin! s-a văitat James. Am mâncat prea mult. De ce mănânc mereu prea
mult?
– Pentru că ești un porc lacom? a replicat Julia, spirituală. Pentru că te-ai săturat să îţi poţi
vedea picioarele? Pentru că încerci să îţi faci stomacul să îţi atingă cocoșelul?
James și-a pus mâinile după cap, cu degetele răsfirate prin părul său castaniu – avea haina
din cașmir și păr de cămilă descheiată în faţa frigului de noiembrie – și a râgâit cu putere.
Gerul nu îl atingea niciodată; băiatul parcă nici nu îl simţea. Lui Quentin îi era rece tot
timpul, ca și cum ar fi fost blocat într-o iarnă numai a lui.
James a început să fredoneze o melodie ce aducea deopotrivă cu „Good King Wenceslas“ și
cu „Bingo“:
Demult, trăia un băiat
Tânăr, puternic şi brav era
Purta o sabie şi călărea un cal
Iar pe nume Dave îi spunea.
– Doamne! a ţipat Julia. Oprește-te!
James scrisese cântecul cu ani în urmă, pentru un concurs de talente din gimnaziu. Îi plăcea
încă să îl intoneze; de atâta vreme, îl știau cu toţii pe de rost. Julia l-a împins într-un
tomberon, în timp ce încă fredona, iar când nici asta nu a mers, i-a înșfăcat fesul și a început
să îl lovească cu el peste cap.
– Părul meu! Părul meu minunat, aranjat pentru interviu!
Regele James, a gândit Quentin. Le roi s’amuse. 2
– Îmi pare rău că trebuie să sparg petrecerea, spuse el, dar mai avem cam vreo două minute.
– Vai mie, vai mie! a ciripit Julia. Ducesa! Vom întârzia cam multișor!
Ar trebui să fiu fericit, și-a spus Quentin. Sunt tânăr, în viaţă şi sănătos. Am doi părinţi destul
de în putere; mai exact, tata, editor de cărţi medicale, şi mama, grafician pentru reclame, cu
ambiţia zădărnicită de a fi pictor. Sunt un membru consecvent al clasei de mijloc. GPA-ul 3
meu este mai mare decât cred majoritatea oamenilor că ar putea fi o astfel de medie.
Și cu toate astea, mergând pe Fifth Avenue, din Brooklyn, în paltonul lui negru și costumul
gri pentru interviu, Quentin știa că nu e fericit. Dar de ce nu era? Adunase laolaltă, cu
scrupulozitate, toate ingredientele necesare dobândirii ei. Împlinise toate ritualurile
necesare, rostise incantaţiile, aprinsese lumânările, înfăptuise sacrificiile. Dar fericirea, ca
un spirit ghiduș, refuza să vină. Nu știa ce altceva să facă.
I-a urmat pe Julia și pe James, trecând de bodegi, spălătorii cu autoservire, buticuri în stil
hipster, magazine de telefoane mobile, conturate cu tuburi de neon, un bar în care babacii
beau încă de la ora patru fără un sfert după-amiaza, o clădire a veteranilor de război, din
cărămidă maro, cu mobilier de terasă, din plastic, în faţa ei. Toate acestea îi confirmau
credinţa că adevărata sa viaţă, viaţa pe care ar fi trebuit să o aibă, fusese rătăcită pe undeva,
dintr-o eroare săvârșită la nivelul birocraţiei cosmice. Se abătuse în altă parte, către
altcineva, iar lui i se pusese la dispoziţie existenţa aceea surogat, falsă și încropită la
repezeală.
Poate că destinul lui real avea să își facă apariţia la Princeton. A făcut din nou trucul cu
bănuţul, în buzunar.
– Te joci cu cocoșelul, Quentin? a întrebat James.
Quentin a roșit.
– Nu mă joc cu niciun cocoșel.
– N-are de ce să îţi fie rușine, a spus James bătându-l pe umeri. Relaxează mintea.
Vântul mușca prin materialul subţire al costumului de interviu, dar Quentin refuza să își
încheie paltonul. Lăsa frigul să treacă prin el. Nu conta; oricum nu se afla cu adevărat acolo.
El era în Fillory.

Fillory şi mai departe, de Christopher Plover, este o serie de cinci romane, publicate în
Anglia în anii ’30. Ele prezintă aventurile celor cinci copii ai familiei Chatwin, într-un tărâm
magic, pe care îl descoperă în timpul unui vacanţe la ţară, împreună cu excentricul lor unchi
și strania mătușă. Nu sunt, bineînţeles, într-un adevărat sejur – tatăl lor înoată până la brâu
în noroi și sânge, la Passchendaele 4 , iar mama este spitalizată, suferind de o boală
misterioasă, probabil de natură psihică. Ei au fost trimiși, în grabă, în provincie, pentru
propria lor siguranţă.
Dar toate evenimentele nefericite reprezintă doar fundalul poveștii. În prim-plan, timp de
trei veri, copiii lasă în urmă pensioanele și se întorc în nordul Angliei. De fiecare dată găsesc
calea către lumea secretă numită Fillory, unde trec prin diverse aventuri, explorează
tărâmurile magice și apără creaturile fragile de aici împotriva forţelor ce le ameninţă. Cel
mai ciudat și perseverent dintre toţi acei dușmani este o figură, ascunsă de un văl,
cunoscută doar ca Santinela Ceasornicelor, ale cărei vrăji temporale ameninţă să oprească
timpul și să îngheţe ţara Fillory la ora cinci, într-o anume după-amiază sumbră, cu burniţă,
de la sfârșitul lui septembrie.
Ca majoritatea oamenilor, Quentin citise cărţile Fillory în școala primară. Spre deosebire
de ei, însă – spre deosebire de James și de Julia – adolescentul nu își pierduse niciodată
gustul pentru ele. Se retrăgea în universul lor atunci când nu putea face faţă lumii reale.
(Romanele Fillory erau, deopotrivă, o consolare pentru faptul că Julia nu îl iubea, dar,
probabil, și motivul principal al acestei situaţii.) Și era adevărat, erau îmbibate de un
puternic farmec englezesc de poeme pentru copii, iar el se simţea, în ascuns, rușinat când
ajungea la părţile despre Calul Puf, o enormă și afectuoasă creatură ecvidee, ce străbate la
trap ţinutul Fillory, purtând noaptea copite de catifea, și având un spate atât de larg încât
poţi dormi pe el.
Dar era o altă realitate, mai seducătoare și mai periculoasă în Fillory, la care Quentin nu
putea renunţa. Era ca și cum cărţile Fillory – în special prima, Lumea din zid – vorbeau chiar
despre actul lecturii. Când cel mai mare dintre fraţii Chatwin, melancolicul Martin,
deschide dulăpiorul ceasului ce aparţinuse bunicului său, și care stă într-un coridor
întunecat și îngust din spatele casei unchiului, strecurându-se, prin el, în ţara Fillory
(Quentin și-l imagina întotdeauna împingând pendulul, în mod straniu, ca pe omușorul
unui gâtlej monstruos), este ca și cum deschide copertele unei cărţi. Dar o carte care se ţine
cu adevărat de promisiunea pe care oricare dintre ele o face, dar niciuna nu o aduce în
realitate la îndeplinire: să te ajute să evadezi, în adevăratul sens al cuvântului, din lumea în
care te afli, într-una mai bună.
Universul pe care îl descoperă Martin, în pereţii casei unchiului său, este unul al
crepusculului magic, un peisaj alb-negru, auster ca o pagină tipărită, cu miriști ţepoase și
dealuri unduitoare traversate de ziduri vechi de piatră. În Fillory este câte o eclipsă în
fiecare zi, la amiază, iar anotimpurile pot dura sute de ani. Copacii golași zgârie cerul. Mări
de un verde palid spală plajele albe, din scoici sparte.
În Fillory, lucrurile contau așa cum în această lume nu o fac. În Fillory trăiai sentimentul
corespunzător în faţa oricărei întâmplări. Fericirea era o posibilitate reală, autentică și care
putea fi atinsă. Venea atunci când o chemai. Sau, mai exact, nici nu te părăsise vreo clipă.

Au stat pe caldarâmul din faţa casei. Cartierul era mai drăguţ aici, cu trotuare largi și copaci
ornamentali. Clădirea era din cărămidă și avea calitatea de a fi singura structură
rezidenţială neatașată într-o zonă formată din construcţii alipite, identice, din gresie maro.
Era faimoasă pe plan local pentru rolul pe care îl jucase în sângeroasa și costisitoarea Bătălie
de la Brooklyn 5 . Părea să arunce cu gentileţe reproșuri mașinilor, iluminatului stradal și
caselor din jurul ei, privind din negura amintirilor sale trecute și graţioase, olandeze.
Dacă acesta ar fi un roman Fillory – gândea Quentin ca să se afle în treabă –, casa ar conţine
un portal secret către o altă lume. Bărbatul care trăieşte aici ar trebui să fie blând, excentric
şi ar face remarci criptate. Apoi, când s-ar fi întors cu spatele, Quentin s-ar fi împiedicat de
un dulăpior sau un lift vrăjit sau ceva, de unde avea să se zgâiască, cu o bănuială delirantă,
la cuprinsul nepătat al altei lumi.
Dar nu era una dintre cărţile Fillory.
– Deci, a declamat Julia, iată Hadesul.
Ea purta o haină din serj albastru, cu un guler rotund ce o făcea să semene cu o școlăriţă
franţuzoaică.
– Poate ne vedem la bibliotecă, a zis James.
– Noroc!
Julia și Quentin și-au ciocnit pumnii. Ea și-a lăsat privirea în jos, jenată. Fata știa ce simte
el, iar el știa că ea știe și nu mai era nimic de spus în privinţa asta. Q a așteptat, prefăcându-
se fascinat de o mașină parcată, în timp ce ea l-a sărutat de la revedere pe James. Fata și-a
pus o mână pe pieptul iubitului și și-a aruncat în spate un călcâi, ca o starletă de modă
veche. Apoi, cei doi băieţi au pornit-o încet de-a lungul dalelor de piatră, până la ușa din
faţă.
În timp ce pășeau, James și-a pus braţele în jurul umerilor lui Quentin.
– Știu ce gândești, Q, a zis el cu asprime.
Quentin era mai înalt, dar James era mai masiv, mai bine făcut, și l-a dezechilibrat.
– Crezi că nimeni nu te înţelege. Dar eu te înţeleg.
I-a strâns umerii lui Quentin într-un mod aproape părintesc.
– Sunt singurul care o face.
Băiatul nu a răspuns nimic. Îl puteai invidia pe James, dar nu îl puteai urî, pentru că, în
afara faptului că era chipeș și inteligent, avea o inimă blândă și bună. Prietenul lui semăna,
mai mult decât oricare altă persoană pe care o întâlnise Quentin, cu Martin Chatwin. Dar
dacă James era un Chatwin, atunci cine era el? Adevărata problemă cu a fi în preajma lui
James era aceea că își asuma mereu rolul de erou. Așa că, ce calitate îi revenea celui de lângă
el? Fie ajutorul, fie ticălosul.
Quentin a sunat. Un ţârâit moale și abia auzit s-a iscat de undeva din adâncul locuinţei
întunecate. Un clinchet analog, demodat. El a recapitulat mental lista tuturor activităţilor
extracurriculare, ţelurile personale etc. Era pregătit pentru interviu din toate punctele de
vedere posibile, mai puţin poate în ce privea părul lui incomplet uscat. Dar acum, că se afla
în faţa rezultatului tuturor acelor preparative, își pierduse deodată orice dorinţă de a-l
desăvârși. Nu era surprins. Se obișnuise cu sentimentul de anticlimax, când, după ce ai
muncit din greu pentru a obţine ceva, nici măcar nu îl mai vrei. Avusese mereu această
senzaţie. Era aproape liniștitoare fidelitatea de nestrămutat cu care venea de fiecare dată.
Intrarea era apărată de o plasă, ca în cazul celor mai multe uși din suburbii, arătând aproape
deprimant de comun. Zinnia portocalii și mov încă îmboboceau, împotriva oricărei logici a
horticulturii, semănate la întâmplare în straturi de pământ negru, de ambele părţi ale aleii
de la intrare. Ce ciudat că supravieţuiesc încă în noiembrie, s-a gândit Quentin, fără o
dorinţă reală de a investiga fenomenul. Și-a retras palmele, neprotejate de mănuși, în
mânecile paltonului și le-a pus sub braţe. Deși era destul de frig ca să ningă, cumva
începuse, în loc, să plouă.
Cinci minute mai târziu, ploaia încă nu încetase. Quentin a bătut din nou la ușă, apoi a
împins-o ușor. Aceasta s-a crăpat și un val de aer cald s-a rostogolit afară. Se simţea mirosul
îmbietor, fructat al casei unui străin.
– Alo!? a strigat Quentin.
El și James au schimbat o privire și a deschis ușa până la capăt.
– Mai bine să-l mai lăsăm un minut.
– Cine ar face asta în timpul liber, oricum?! a spus Quentin. Pun pariu că e vreun pedofil.
Pe hol era întuneric și liniște, iar zgomotele erau înăbușite de covoarele orientale, care
acopereau podeaua. Încă afară, James a apăsat din nou soneria. Nu a răspuns nimeni.
– Nu cred că e cineva aici, a presupus Quentin.
Nu era nici măcar sigur că James îl putea auzi. Faptul că prietenul său nu intrase, l-a făcut
brusc să își dorească mai mult să înainteze. Regreta că nu alesese niște pantofi mai practici
pentru cazul în care intervievatorul se dovedea a fi, până la urmă, un paznic al intrării pe
tărâmul Fillory.
Câteva scări duceau undeva sus. În stânga se afla o sufragerie amenajată protocalar, ce nu
părea folosită, iar în dreapta, o cameră de zi, cu fotolii din piele și un dulap din lemn,
sculptat, de înălţimea unui om, amplasat solitar într-un colţ. Interesant. O hartă de
navigaţie, veche și ornamentată cu o roza vânturilor în colţuri, ocupa jumătate din spaţiul
unui perete, desfășurându-se mai sus de capul lui Quentin. A pipăit pereţii în căutarea unui
întrerupător. În colţ era un scaun din nuiele, dar nu s-a așezat.
Toate jaluzelele erau trase. Întunericul semăna, mai degrabă, cu acela al nopţii, ca și cum
soarele ar fi apus sau ar fi fost eclipsat în momentul în care el trecuse pragul casei, decât
produs de draperiile lăsate. Quentin a intrat, cu pași înceţi, în camera de zi. Ar fi trebuit să
iasă și să strige din nou după cineva, dar a mai întârziat un minut. Trebuia să se uite măcar.
Bezna îl înconjura ca un nor electric, ce îţi dă furnicături.
Dulapul era imens, atât de mare încât te puteai aproape căţăra în el. A pus mâna pe mânerul
din alamă, mic și uzat. Era descuiat. Degetele îi tremurau. Le roi s’amuse. Nu se putea
abţine; se simţea ca și cum lumea se învârtea în jurul lui.
Era un cabinet pentru băuturi. Conţinea practic un bar întreg acolo. Quentin a întins mâna,
doar pentru a se asigura, spre fundul rafturilor, printre rândurile cu sticle, ce se ciocneau
clinchetind, și a simţit placajul uscat și zgrunţuros din spate. Solid. Nimic magic. A închis
ușa; faţa îi ardea în întuneric. Doar când s-a uitat în jur, pentru a se asigura că nimeni nu îl
văzuse, a observat trupul ce zăcea neînsufleţit, pe jos.

Cincisprezece minute mai târziu, holul forfotea de oameni și mișcare. Quentin stătea într-
un colţ, în scaunul de nuiele, arătând ca un cioclu la înmormântarea cuiva pe care nici nu
îl cunoscuse. Își ţinea ceafa apăsată de zidul rece, solid. James era în picioare, lângă el și
părea că nu știe ce să facă cu mâinile. Nu se uitau unul la celălalt.
Bătrânul era complet întins pe spate, pe podea. Abdomenul lui se profila destul de
proeminent, iar părul aducea, doar pe jumătate, cu căpăţâna grizonantă și zburlită a lui
Einstein. Trei paramedici stăteau pe vine în jurul lui, doi bărbaţi și o femeie. Ea era
dezarmant, dacă nu chiar revoltător de drăguţă – nu părea la locul ei în scena aceea sinistră;
ca și cum ar fi fost prost distribuită într-un rol. Paramedicii lucrau, dar nu cu viteza clinică
fulgerătoare a unei operaţiuni urgente de salvare. Aceasta era de un alt fel, a resuscitării
eșuate, obligatorii. Șopteau, cu voce scăzută, împachetând, dezlipind bandaje adezive,
aruncând ace contaminate într-un container special.
Cu o mișcare exersată a mușchilor, unul dintre bărbaţi a dezintubat cadavrul. Gura
bătrânului era deschisă, iar Quentin îi putea vedea limba inertă și cenușie. A simţit ceva pe
care nu voia să-l recunoască a fi mirosul vag, amărui al excrementelor.
– E de rău, a spus James, nu pentru prima oară.
– Da, a îngăimat Quentin. Foarte rău.
Buzele și dinţii parcă îi erau încleștate.
Dacă stătea nemișcat, nimeni nu l-ar mai fi băgat în seamă. Încerca să respire imperceptibil
și să nu facă vreo mișcare. Se uita fix înainte, refuzând să-și abată privirea spre ce se
întâmpla în camera de zi. Știa că dacă își întoarce ochii spre James, și-ar fi văzut reflectată
propria lui stare, repetată, ca într-un coridor al panicii, infinit, ce ducea către nicăieri. Se
întreba când ar fi fost în regulă să plece. Nu-și putea stăpâni un anumit sentiment de rușine
că intrase neinvitat în casă, ca și cum asta i-ar fi adus bărbatului moartea.
– Nu trebuia să-l numesc pedofil, a spus Quentin cu voce tare. A fost urât.
– Foarte urât, a încuviinţat James.
Vorbeau încet, ca și cum amândoi foloseau limbajul pentru prima oară.
Unul dintre paramedici, femeia, s-a ridicat din locul unde stătuse ghemuită, lângă corp.
Quentin a urmărit-o cum se întinde, presându-și cu podul palmelor zona lombară și
aplecând capul într-o parte și în cealaltă. Apoi s-a îndreptat spre ei, scoţându-și mănușile
din plastic.
– Ei bine, a anunţat ea senină, este mort!
După accent părea englezoaică.
Quentin și-a dres vocea. Femeia a azvârlit mănușile direct în coșul de gunoi din partea
opusă a camerei.
– Ce s-a întâmplat cu el?
– Hemoragie cerebrală. O cale plăcută și rapidă de a te duce, dacă trebuie să te duci. Ceea
ce se aplică și în cazul lui. Cred că le cam trăgea la măsea.
Femeia a făcut, cu degetul mare, gestul de „pe gât în jos“.
Obrajii ei erau îmbujoraţi, în urma faptului că stătuse aplecată deasupra cadavrului. Avea
cel mult douăzeci și cinci de ani și purta o cămașă bleumarin cu mâneci scurte și încheiată
până jos, călcată impecabil și cu un singur nasture diferit de ceilalţi: semăna cu o stewardesă
din zborul de legătură cu iadul. Quentin își dorea să nu fi fost atât de atractivă. Cu femeile
mai puţin drăguţe era mult mai ușor să te descurci în anumite situaţii – de exemplu, nu
trebuia să faci faţă suferinţei de a nu putea probabil să ajungi la ele. Dar ea nu era deloc
„mai puţin drăguţă“: palidă și slabă și incredibil de atrăgătoare, cu gura voluptoasă și
extravagant de sexy.
– Păi... a îngăimat Quentin, neștiind ce să spună. Îmi pare rău.
– De ce îţi pare rău? L-ai omorât tu? s-a mirat ea.
– Sunt aici doar pentru un interviu. Ţinea interviuri cu elevii ce doreau să meargă la
Princeton.
– Și-atunci de ce îţi pasă?
Quentin a ezitat. Probabil interpretase greșit premisele conversaţiei. S-a ridicat, lucru pe
care ar fi trebuit să-l facă oricum din prima clipă când li se alăturase. El era mult mai înalt
decât femeia. Chiar și în condiţiile date, s-a gândit el, pentru un paramedic, fetișcana dădea
dovadă de foarte mult tupeu. Nu e ca și când era un doctor adevărat sau ceva asemănător.
Ar fi vrut să se uite cu atenţie la pieptul ei pentru a găsi o plăcuţă cu numele, dar nu își
dorea să fie surprins zgâindu-se la sânii ei.
– Personal, nu îmi pasă cu adevărat de el, a spus Quentin cu prudenţă, dar pun un oarecare
preţ pe viaţă în general. Așa că, deși nu l-am cunoscut, pot să spun că regret că a murit.
– Dacă era un monstru? Poate că a fost cu adevărat un pedofil.
Îl auzise.
– Poate. Poate a fost un tip de treabă. Poate a fost un sfânt.
– Poate.
– Probabil îţi petreci o grămadă de timp pe lângă oameni morţi, s-a aventurat Quentin.
Cu coada ochiului, vedea vag că James se uita perplex la acest schimb de replici.
– Păi se presupune că trebuie să-i ţii în viaţă. Ori asta e ceea ni se spune să facem.
– Trebuie să fie greu.
– Morţii dau infinit mai puţină bătăie de cap.
– Sunt mai liniștiţi.
– Exact.
Privirea ei nu transmitea exact ceea ce spunea. Îl studia.
– Ascultă, a intervenit James, noi ar trebui probabil să plecăm.
– Unde vă grăbiţi? a întrebat tânăra.
Nu-l scăpase din ochi pe Quentin. Spre deosebire de, ei bine, de majoritatea oamenilor,
părea mult mai interesată de el, decât de James.
– Ascultă, cred că tipul ăsta a lăsat ceva pentru voi.
A ridicat, de pe o masă cu blat de marmură, două plicuri din hârtie manila 6 , pentru
documente. Quentin s-a încruntat.
– Nu prea cred.
– Ar trebui să mergem, a propus James.
– Ai mai spus asta, a replicat paramedicul.
James a deschis ușa. Șocul produs de aerul rece era plăcut. Era real. De asta avea nevoie
Quentin: să simtă mai bine realitate și mai puţin din orice era ceea ce se întâmplase acolo.
– Serios, spuse femeia, cred că ar trebui să luaţi astea. Ar putea fi ceva important.
Ochii tinerei nu se desprindeau de chipul lui Quentin. Pentru ei, ziua aceea bătuse pasul
pe loc. Se făcuse răcoare pe verandă și începuse să picure, iar băiatul de-abia dacă se afla la
aproximativ nouă metri de un cadavru.
– Uite, noi o să plecăm acum, spunea James. Mulţumim, sunt sigur că aţi făcut tot ce v-a
stat în putinţă.
Părul negru al frumoasei femei-paramedic era împletit în două cozi grele. Purta un inel
galben și lucitor, din email, și un ceas de mână, din argint, ornamentat, cu aspect vechi.
Nasul și bărbia ei erau mici și ascuţite. Era un înger al morţii, atractiv, palid și slab și ţinea
în mână două plicuri manila, cu numele lor pe ele, scrise cu litere de tipar, cu Magic Marker.
Probabil erau copii, recomandări confidenţiale. Pentru un motiv sau altul, poate pentru că
știa că James nu ar fi făcut-o, Quentin l-a luat pe cel adresat lui.
– Bine! La revedere! a intonat paramedicul.
S-a întors în casă, răsucindu-se pe călcâie, și a închis ușa. Rămăseseră singuri pe verandă.
– Ei bine, a început James.
A inspirat pe nas și a expirat cu putere. Quentin a dat din cap ca și cum l-ar fi aprobat.
Încet, s-au întors pe aleea ce ducea către trotuar. Se simţea încă buimăcit. Și, în mod special,
nu dorea să vorbească cu prietenul său.
– Ascultă, a spus James. Cred că nu ar trebui să ai aia.
– Știu, a replicat Quentin.
– Știi, l-ai mai putea încă pune la loc. Vreau să spun, dacă află...
– Cum ar putea să afle?
– Nu știu.
– Cine știe ce e acolo. Poate ceva util.
– Mda. Păi, avem noroc atunci că tipul e mort! a replicat James, iritat.
Au mers de-a lungul ansamblului de locuinţe fără a scoate o vorbă, enervat fiecare, unul de
celălalt, fără a vrea să o recunoască. Trotuarul din ardezie era umed, iar cerul se albise,
îmbibat de ploaie. Quentin știa că probabil nu ar fi trebuit să ia plicul. Era furios pe el însuși
că o făcuse, și pe James că nu îl primise pe al lui.
– Uite, ne vedem mai târziu, a propus James. Trebuie să mă văd cu Jules la bibliotecă.
– În regulă.
Și-au dat mâna formal. Și, ciudat, parcă ar fi fost pentru ultima oară. Quentin s-a îndepărtat
ușor, mergând pe First Street. Un om murise în casa din care el tocmai pleca. Încă visa. Și-
a dat seama – iar sentimentul de rușine s-a accentuat – că, în sinea lui, era ușurat la gândul
că nu trebuise să susţină până la urmă în acea zi interviul pentru Princeton.
Lumina scădea. De după cortina de nori cenușii, care acopereau Brooklynul, soarele se
pregătea deja de apus. Pentru prima dată într-o oră se gândea la toate lucrurile a căror
rezolvare o amânase pentru astăzi: setul de probleme de fizică, lucrarea la istorie, e-mailul,
vesela, rufele ce trebuiau spălate. Povara lor îl trăgea în jos, prin vortexul gravitaţional al
lumii de zi cu zi. Va trebui să le explice părinţilor ce se întâmplase, iar ei îl vor face, într-un
fel pe care el nu-l putea înţelege niciodată și, așadar, combate, să se simtă vinovat. Totul ar
reveni la normal. S-a gândit la Julia și la James care se întâlneau la bibliotecă. Ea trudea la
lucrarea pentru cursul de Civilizaţie Occidentală al lui Karras, un proiect ce i-ar fi luat șase
săptămâni, dar pe care ea îl finaliza în răstimpul a două zile și nopţi nedormite; avea
capacitatea să facă asta. Oricât de arzător și-ar fi dorit să fie a lui, și nu a lui James, nu reușea
să-și imagineze niciun mod prin care să o câștige. Într-una dintre cele mai plauzibile
fantezii ale sale, James murea subit, lăsând-o pe Julia să își înece amărăciunea în braţele
sale.
În timp ce mergea, Quentin a desfăcut scurtul fir roșu prin care se închidea plicul manila.
A observat imediat că nu erau copiile lui sau vreun document oficial. Plicul conţinea un
caiet. Arăta vechi, avea colţurile îndoite, lucioase și rotunjite de uzură, iar coperta era de
nuanţa hârtiei vechi.
Pe prima pagină, scrise de mână, în cerneală, stăteau scrise următoarele cuvinte:
Magicienii
Cartea a șasea din Fillory şi mai departe

Cerneala se ștersese în timp. Magicienii nu era titlul vreunei cărţi de Christopher Plover,
despre care Quentin să fi auzit. Și orice șoarece de bibliotecă adevărat știa că sunt doar
cinci volume în seria Fillory.
Când a întors pagina, o bucăţică de hârtie albă, dintr-un carnet, îndoită o singură dată, a
zburat din caiet și a fost luată de vânt. S-a agăţat doar o clipă într-un gard din fier forjat
înainte de a fi smulsă de o nouă rafală.
În cartier exista un parc public, mai degrabă o parcelă triungulară de pământ, prea strâmtă
și cu o formă prea bizară pentru ca investitorii să încerce să pună mâna pe ea. Cum
apartenenţa lui se pierduse undeva în gaura neagră a ambiguităţii legilor, fusese preluat
acum mult timp de un colectiv de locatari întreprinzători, ce remorcaseră de acolo solul
acid, specific Brooklynului, și îl înlocuiseră cu pământ gras, fertil, adus din nord. Pentru un
timp, cultivaseră dovleci, roșii și flori de primăvară și amenajaseră mici grădini japoneze de
relaxare, dar în anii din urmă îl neglijaseră și, în schimb, prinseseră rădăcini buruienile
viguroase. Bălăriile porniseră o răzmeriţă împotriva competitorilor mai fragili și exotici,
sufocându-i. În acest hăţiș încâlcit aterizase și dispăruse bileţelul.
În perioada târzie a anului, toate plantele erau uscate sau aproape moarte, chiar și
buruienile, iar Quentin s-a afundat în ele până la brâu. Lujerele uscate i se agăţau de
pantaloni, iar cu pantofii săi de piele călca pe cioburi de sticlă maro. I-a trecut prin cap că
foaia putea să conţină pur și simplu numărul de telefon al focoasei tinere. Grădina era
strâmtă, dar se întindea în mod surprinzător mult în spate. Existau acolo trei sau patru
copaci impozanţi, iar cu cât înainta, cu atât mai întunecată și mai năpădită de plante
devenea.
A zărit biletul, fixat undeva sus, pe împletitura unui spalier acoperit de viţă-de-vie uscată.
Putea curăţa gardul din spate înainte de a ajunge la el. Telefonul a sunat: era tatăl lui.
Quentin l-a ignorat. I s-a părut că vede ceva, cu coada ochiului, mișcându-se rapid pe lângă
feriga mare și veștejită, dar când și-a întors capul, dispăruse. A dat la o parte rămășiţele
unor gladiole, petunii și floarea-soarelui care îi ajungeau până la umeri, ale tufelor de
trandafiri, cu tulpini casante și ţepene și flori îngheţate ce aminteau de modelele decorative
ale tapiseriilor.
Se gândea că era posibil să fi înaintat până pe Seventh Avenue. Și-a croit mai departe cale,
atingând cine știe ce specii toxice din flora locală. Îi mai lipsea să dea peste vreo blestemată
de iederă otrăvită. Era ciudat că în mijlocul plantelor moarte se iţeau câţiva lujeri proaspeţi,
trăgându-și substanţa vitală de cine știe unde. A simţit în aer o mireasmă dulce.
S-a oprit. Dintr-odată se făcuse liniște. Nu se mai auzeau claxoane, radiouri sau sirene.
Telefonul nu mai suna. Era teribil de frig, iar degetele îi amorţiseră. Să se întoarcă sau să
înainteze? Cu ochii închiși și ferindu-și faţa de crenguţele ce îl zgâriau, s-a strecurat mai
departe printr-un tufiș. S-a împiedicat de ceva, probabil o piatră. I-a venit brusc ameţeală.
Transpira.
Când a deschis ochii, se afla pe marginea unei peluze verzi, extrem de întinse, perfect
nivelată. Mirosul fânului era înrobitor. Soarele fierbinte îi scălda chipul.
Astrul bătea dintr-un unghi greșit, și unde naiba dispăruseră norii? Cerul era de un albastru
orbitor. Vertijul provocat de mișcările urechii interne îi făcea rău. Și-a ţinut respiraţia
pentru câteva clipe și apoi a expirat aerul rece al iernii, trăgând în piept mireasma caldă a
verii, densă din cauza polenului. A strănutat.
Mai departe, în mijlocul câmpiei vaste și înverzite, se ridica o casă din piatră, de culoarea
mierii și a ardeziei gri, decorată cu frontoane, coșuri de fum, turnuleţe, acoperișuri și
prelate. În centru, tronând deasupra casei, era un impresionant turn cu ceas, ceea ce i s-a
părut chiar și lui Quentin a fi o anexă stranie, la clădirea ce, altfel, părea să fie o structură
rezidenţială privată. Ceasul era în stil veneţian: o singură limbă ascuţită, ce străbătea
cadranul cu douăzeci și patru de ore marcate cu cifre romane. În spatele unei aripi a casei
se înălţa ceea ce Quentin credea a fi cupola, din alamă coclită, a unui observator. Între casă
și peluză se întindeau un șir de terase amenajate, ademenitoare, crânguri și garduri vii și
fântâni arteziene.
Quentin era sigur că, dacă ar fi stat nemișcat un moment, totul ar fi revenit la normal. Se
întreba dacă suferise vreun traumatism cranian îngrozitor. S-a uitat cu prudenţă peste
umăr. Nu rămăsese nici urmă de grădină în spatele lui; doar niște frunze mari de stejar, ce
păreau să fie avangarda unei păduri destul de mărișoare. De la subraţul mâinii stângi a
pornit la vale, peste coaste, un firicel subţire de sudoare. Era extrem de cald.
Quentin și-a lăsat geanta să cadă pe iarbă și și-a dat jos paltonul. O pasăre a ciripit fără
vlagă în liniștea peisajului. La vreo cincisprezece metri mai departe, un adolescent înalt și
slab stătea sprijinit de un copac, fumând o ţigară și privindu-l.
Arăta cam de vârsta lui Quentin. Purta o cămașă cu nasturi până jos, cu un guler ascuţit și
dungi roz pal, foarte subţiri. Nu s-a uitat la el. Doar a tras din ţigară și a expirat în aerul
verii. Căldura nu părea să-l deranjeze.
– Hei! l-a strigat Quentin.
Băiatul și-a întors privirea. Și-a împins o dată bărbia înainte spre nou-venit, dar nu a
răspuns.
Quentin s-a îndreptat spre el, pe cât de relaxat putea. Nu voia să arate ca cineva care habar
nu are ce se întâmplă. Chiar și fără haină, transpira al dracului. Se simţea ca un explorator
englez, îmbrăcat în exces, încercând să impresioneze un băștinaș sceptic de la tropice. Dar
trebuia neapărat să pună o întrebare.
– Aici este..., și-a dres Quentin glasul. Ăsta e Fillory?
Se strâmba în faţa soarelui.
Tânărul l-a privit pe Quentin cu seriozitate. A tras încă o dată cu putere din ţigară, apoi a
dat din cap încet, dând afară fumul.
– Nu, a răspuns el. Ești în nordul statului New York.
BRAKEBILLS
Nu a izbucnit în râs. Quentin avea să aprecieze asta mai târziu.
– Nordul statului? a întrebat Quentin. Adică, prin Vassar?
– Te-am văzut intrând, a spus tânărul. Hai, trebuie să mergi în Casă.
I-a făcut vânt ţigării și a pornit de-a lungul vastei peluze. Nu s-a uitat în spate să verifice
dacă Quentin îl urma, ceea ce, iniţial, Q nici nu avusese de gând să facă. Apoi, o teamă
subită de a fi lăsat singur în acel loc îl determinase să se urnească din loc și acum se grăbea
să îl prindă din urmă pe celălalt.
Câmpia era enormă, de mărimea a douăsprezece terenuri de fotbal. Părea că va dura o
veșnicie să o traverseze. Soarele îi bătea lui Quentin în ceafă.
– Și, care-i numele tău? a întrebat tânărul într-un fel ce l-a asigurat pe Quentin că nu era
sincer interesat de răspuns.
– Quentin.
– Fermecător. De unde?
– Brooklyn.
– Vârsta?
– Șaptesprezece.
– Eu sunt Eliot. Nu-mi mai spune nimic, nu vreau să știu. N-aș vrea să mă atașez.
Quentin a trebuit să dubleze ritmul de mers pentru a ţine pasul cu Eliot. Era ceva nelalocul
lui cu chipul băiatului. Avea o postură corectă, dar gura era întoarsă spre dreapta, într-o
permanentă grimasă, pe jumătate formată, ce lăsa la vedere un șir de dinţi orientaţi atât în
afară, cât și înăuntru, în unghiuri neverosimile. Arăta ca un copil care fusese oarecum adus
greșit pe lume, ca și cum moașa ar fi utilizat un forceps ce ieșea din standardele permise.
Dar în afara înfăţișării sale stranii, Eliot avea aerul unei persoane relaxate, stăpâne pe sine,
ceea ce l-a determinat pe Quentin să vrea neapărat să fie prietenul lui sau să fie ca el. Era,
în mod evident, unul dintre acei oameni care se simt în largul lor în lumea ce îi înconjoară
– era descurcăreţ din fire, în timp ce Quentin simţea că trebuie să înoate constant, epuizant
și în mod umilitor, contra curentului, doar pentru a lua o gură de aer.
– Și deci ce e locul ăsta? a întrebat Quentin. Trăiești aici?
– Vrei să spui aici, la Brakebills? a răspuns absent. Da, ai putea spune și așa.
Ajunseseră pe partea cea mai îndepărtată a peluzei.
– Dacă o poţi numi viaţă.
Eliot l-a condus pe Quentin, trecând prin gaura dintr-un tufiș înalt, spre desișul unui
labirint umbros. Boschetele fuseseră tunse cu precizie, astfel încât formau coridoare
înguste, bifurcate, ramificate la infinit, ce se deschideau la răstimpuri în alcovuri adâncite
în semiîntuneric și curţi. Hăţișul era atât de dens, încât nicio rază de lumină nu pătrundea
prin el, dar ici-colo cădea de sus câte o dungă aurie de soare. Treceau când pe lângă o
fântână din care ţâșnea răcoros apa, când lăsând în urmă vreo statuie sobră, erodată de
ploaie.
Se scurseseră mai bine de cinci minute când au pășit afară din labirint, printr-o ieșire
flancată de două tufișuri colosale, tunse în formă de urși. Animalele se ridicau pe picioarele
din spate, așezate pe terasa de piatră aflată în umbra casei pe care Quentin o văzuse de la
distanţă. Putea să jure că una dintre bestiile vegetale își întorsese puţin capul în direcţia
lui.
– Decanul va coborî probabil la tine imediat, a anunţat Eliot. Uite ce te sfătuiesc. Ia loc
aici – și a arătat către o bancă de piatră, roasă, ca și cum ar fi îndemnat un câine prea
afectuos să șadă – și încearcă să arăţi ca și cum ai fi de-al locului. Și dacă îi spui cumva că
m-ai văzut fumând, te voi exila în cel mai de jos cerc al iadului. Loc în care nici nu am
călcat, dar dacă măcar jumătate din ce am auzit e adevărat, înseamnă că e la fel de rău ca
în Brooklyn.
Eliot a dispărut din nou în hăţișul labirintic, iar Quentin s-a așezat ascultător pe bancă. Fixa
cu privirea lespezile gri de piatră cuprinse de spaţiul dintre pantofii lustruiţi pentru interviu
și rucsacul și haina pe care le ţinea în poală. Este imposibil, a încercat el să raţioneze; își
spunea aceste cuvinte în gând, dar asupra lumii ce-l înconjura, ele nu aveau nicio putere.
Se simţea ca și când ar fi avut o halucinaţie indusă de droguri, deloc neplăcută. Dalele erau
sculptate într-un model complicat ce reprezenta plante căţărătoare răsucite sau probabil
cuvinte elaborat stilizate, care fuseseră erodate până deveniseră ilizibile. Particule
minuscule și seminţe pluteau în lumina soarelui. Dacă asta e o halucinaţie, și-a spus el, are
o rezoluţie a dracului de bună.
Liniștea din jur era cea mai ciudată. Oricât ar fi încercat să perceapă vreun sunet, nu putea
auzi nici o singură mașină. Parcă se afla într-un film în care muzica de fundal fusese brusc
întreruptă.
Din spatele a două uși franţuzești s-a auzit zăngănind ceva de câteva ori, după care s-au
deschis. Pe terasă a pășit un bărbat înalt și masiv, purtând un costum subţire de crepon.
– Bună ziua! a început el. Tu trebuie să fii Quentin Coldwater.
Vorbea foarte corect, ca și când și-ar fi dorit să aibă un accent englezesc, dar nu era atât de
pretenţios încât să simuleze unul. Avea un chip blând și prietenos, și părul blond, friabil.
– Da, domnule.
Quentin nu se mai adresase niciodată în viaţa lui unui adult – sau oricui altcuiva – cu
„domnule“, dar dintr-odată i se părea firesc.
– Bine ai venit la Colegiul Brakebills, a spus bărbatul. Presupun că ai auzit vorbindu-se
despre noi.
– De fapt, nu prea, a recunoscut Quentin.
– Bun, bun. Ţi s-a oferit șansa de a susţine un examen de admitere aici. Ești de acord?
Quentin nu știa ce să spună. Asta nu era una dintre întrebările la care se pregătise să
răspundă de dimineaţă.
– Habar nu am, a replicat el, clipind des. Vreau să zic, nu sunt foarte sigur.
– E de înţeles, dar mi-e teamă că nu e un răspuns acceptabil. Am nevoie de da sau nu. Doar
în ceea ce privește admiterea, a adăugat el, venindu-i în ajutor.
Quentin avea intuiţia, iraţională, dar foarte convingătoare, că dacă ar fi spus nu, toate
acelea ar fi dispărut, înainte să termine de pronunţat, și ar fi rămas singur în ploaia rece, cu
un picior în excrementul de câine de pe First Street, întrebându-se de ce tocmai simţise pe
gât căldura soarelui. Nu era pregătit pentru una ca asta. Nu încă.
– Sigur, de acord, a răspuns el, încercând să nu pară foarte entuziasmat. Da.
– Splendid!
Bărbatul era unul dintre acei oameni voioși doar în aparenţă, a căror veselie nu ajungea să
li se citească și în priviri.
– Să începem examinarea. Numele meu este Henry Fogg – fără glume, te rog, le știu pe toate
– și la adresa mea te poţi referi ca „Decan“. Urmează-mă. Cred că ești ultimul sosit, a
adăugat el.
De fapt, lui Quentin nu îi ardea de glume. În casă era tăcere și răcoare, și în aer se simţea
un miros pătrunzător, înţepător de cărţi, covoare orientale, lemn vechi și tutun. Decanul
mergea nerăbdător în faţa lui. Lui Quentin i-a luat un moment să-și obișnuiască ochii cu
lumina de aici. Au trecut rapid printr-un salon pe ai cărui pereţi atârnau picturi obscure în
ulei, apoi a urmat un hol îmbrăcat cu lambriuri și câteva trepte ce duceau la o ușă din lemn-
masiv.
În momentul în care s-a deschis, sute de ochi s-au îndreptat în sus, fixându-l pe Quentin.
Sala era lungă și spaţioasă și plină cu pupitre individuale, din lemn, așezate în rânduri. La
fiecare masă stătea un adolescent cu o mină serioasă. Era o sală de clasă, dar nu de genul
cu care era obișnuit Quentin, în care pereţii erau din beton, acoperiţi cu buletine de
informare și postere cu pisoi atârnând de crengi și cu mesajul „Ţine-te tare“, scris sub
imagine și încadrat într-un balon. Zidurile acestei camere erau din rocă străveche. Era
luminoasă și părea să se întindă la infinit, ca într-un hol al oglinzilor.
Majoritatea puștilor erau de vârsta lui Quentin sau puţin mai mici și păreau să adopte
același stil ca și el, sau să nici nu aibă vreunul. Dar nu toţi. Se aflau acolo câţiva punkeri cu
creste și capetele rase și mai exista, de asemenea, un întreg contingent de gotici. O tipă,
mult prea înaltă, purtând ochelari cu rame roșii, mult prea mari, se zgâia prostește la toată
lumea. Câteva dintre fetele mai mici arătau ca și cum ar fi plâns. Unul dintre copii nu purta
deloc tricou și avea spatele acoperit de tatuaje verzi și roșii. Iisuse! s-a gândit Quentin, ce
părinţi îi lăsa să facă una ca asta? Altul era într-un scaun motorizat cu rotile. Unuia îi lipsea
mâna stângă. Acesta purta o cămașă neagră, cu nasturi, și cu o mânecă îndoită și prinsă cu
grijă cu o agrafă argintie.
Toate băncile erau identice, iar pe fiecare se afla un caiet albastru de teste, obișnuit,
netipărit, alături de un creion numărul trei, foarte subţire și ascuţit. Era primul lucru de
aici ce-i părea familiar lui Quentin. În spatele sălii se afla un loc liber. S-a așezat, trăgând
scaunul cu un scârţâit asurzitor. Avusese impresia că o vede pe Julia în mulţime, dar chipul
se întorsese imediat, și oricum nu era timp pentru asta. În faţa clasei, Decanul Fogg și-a
dres teatral glasul.
– În regulă, a început el. Câteva lămuriri. În timpul examenului va trebui să păstraţi liniștea.
Vi se va da voie să consultaţi lucrarea unui alt elev, dar veţi descoperi că este goală. Nu va
fi nevoie să vă mai ascuţiţi creioanele. Dacă doriţi un pahar cu apă, ridicaţi trei degete
deasupra capului, așa.
Și a arătat cum.
– Nu vă temeţi că sunteţi nepregătiţi pentru examen. Nu se poate studia pentru el, deși s-
ar putea spune, la fel de bine, că v-aţi pregătit în acest scop toată viaţa. Există două rezultate
posibile: admis și respins. Dacă sunteţi admiși, veţi trece la a doua etapă a examinării. Dacă
rezultatul este respins, ceea ce este valabil pentru mulţi dintre voi, veţi fi trimiși înapoi
acasă, cu un alibi plauzibil și puţine amintiri despre această experienţă. Durata testului este
de două ore și jumătate. Începeţi!
Decanul s-a întors cu faţa la tablă și a desenat cadranul unui ceas. Quentin a privit în jos la
broșura de pe bancă. Nu mai era netipărită. Se umplea cu întrebări; literele prindeau viaţă
pe coala albă, sub ochii lui.
Sala s-a umplut de foșnetul hârtiilor, ca și cum și-ar fi luat zborul un stol de păsări. Capetele
s-au aplecat toate în același timp. Quentin recunoștea mișcarea. Era gestul unei bande
ucigașe de genii, experţi în rezolvarea testelor de mare dificultate, care își începeau munca
lor sângeroasă.
Nu exista nicio problemă. Și el era unul dintre ei.

Quentin nu plănuise să-și petreacă restul după-amiezei – sau dimineţii, sau ce era asta –
dând un test standard, la o materie necunoscută, într-o unitate de învăţământ necunoscută,
dintr-o zonă climaterică la fel de obscură, unde era încă vară. Se presupunea că trebuia să
fie în Brooklyn, îngheţat până în măduva oaselor și intervievat de un cetăţean venerabil
oarecare, în prezent mort. Dar raţiunea pe care o urma situaţia imediată acapara celelalte
preocupări, oricât de firești ar fi fost. Nu fusese niciodată genul care să se ia la trântă cu
logica. Și îi plăcea să dea teste. La acele întrebări chiar se putea răspunde.
În mare parte, testul cuprindea calcule, destul de elementare pentru Quentin. Fiind în mod
straniu atât de bun la matematică, liceul lăsase partea asta din pregătirea lui pe seama
Colegiului Brooklyn. Nimic mai complicat decât niște probleme elaborate de geometrie
diferenţială și câteva cazuri cu schepsis de algebră liniară. Dar erau și elemente mai
neobișnuite. Unele subiecte păreau cu totul lipsite de sens. Unul dintre ele îi arăta spatele
unei cărţi de joc – nu imaginea exactă, ci, atenţie, desenul făcut după spatele unei cărţi de
joc, înfăţișând îngerașii gemeni standard, mergând pe biciclete – și îi cerea să o numească.
Ce încerca să demonstreze o astfel de întrebare?
Sau, mai departe, testul îi cerea să traducă un fragment din Furtuna lui Shakespeare, într-
o limbă inventată pe loc. I se puneau apoi întrebări despre gramatica și normele ortografice
ale dialectului păsăresc și după aceea – serios, care era ideea? – altele despre geografia,
cultura și societatea ţării inventate, în care limba cu pricina era folosită. După toate acestea,
i se cerea să rescrie, în engleză, pasajul tradus, ţinând cont de orice modificare a structurii
gramaticale, cuvânt ales și sens. Serios. Întotdeauna dădea tot ce avea mai bun la examinări,
însă în cazul ăsta nu era complet sigur ce anume se urmărea.
De asemenea, testul își schimba conţinutul pe parcurs ce îl rezolva. La subiectul de
înţelegere a textului, paragraful dat se ștergea treptat în timp ce îl citea, iar când l-a
finalizat, a dispărut cu totul, transformându-se în întrebări pe baza fragmentului. Poate era
vreun fel de hârtie computerizată – oare nu citise pe undeva că se lucra la asta? Cerneală
digitală? În orice caz, avea o claritate uimitoare. I se cerea să deseneze un iepure, care nu
stătea locului și de îndată ce Quentin i-a făcut lăbuţele, a început să se scarpine cu spor și
apoi a pornit-o ţopăind pe pagină, ronţăind celelalte întrebări, astfel încât băiatul a trebuit
să îl urmărească cu creionul pentru a-i termina de desenat blana. S-a grăbit să-l liniștească
schiţând niște ridichi și apoi un gard care să-l ţină la un loc.
În scurt timp, a învăţat să ignore cerinţele care mai de care mai ciudate, mulţumindu-se să
răspundă când la o întrebare, când la alta, umplând paginile cu mostre din scrisul său de
mână, ordonat. Trecuse o oră, când a ridicat capul. Îl durea fundul. S-a foit pe scaun. Petele
de lumină își schimbaseră poziţia.
Se mai schimbase și altceva. Când începuse examinarea, fiecare bancă era ocupată, dar
acum câteva se goliseră, ici-colo. Nu observase pe nimeni plecând. Quentin a simţit în
stomac împunsătura unei senzaţii reci de îndoială. Iisuse, probabil că terminaseră deja. Nu
era obișnuit să fie surclasat de colegii săi. Dar cine erau oamenii ăia? Palmele i s-au umezit
de transpiraţie și și le-a șters de coapse.
Când Quentin a întors următoarea foaie a broșurii cu întrebări, aceasta era goală, cu
excepţia unui singur cuvânt aflat în centrul paginii: SFÂRȘIT, scris cu litere învolburate,
italice, ca la finalul unui film vechi.
S-a lăsat pe spate în scaun și și-a apăsat palmele ce îl dureau pe ochii obosiţi. Ei bine,
fuseseră două ore din viaţa lui, pe care nu avea să le mai recupereze vreodată. Quentin încă
nu observase pe nimeni ridicându-se și părăsind sala, dar locul părea să se fi golit masiv.
Mai rămăseseră poate cincizeci de copii și mai multe pupitre libere, decât ocupate. Era ca
și cum se furișau în liniște afară din sală, de fiecare dată când întorcea capul. Punkerul cu
tatuaje și fără cămașă se afla încă acolo. Probabil terminase sau renunţase, căci pierdea
timpul cerând din ce în ce mai multă apă. Masa lui era plină cu pahare. Quentin și-a
petrecut ultimele douăzeci de minute holbându-se pe fereastră și exersând un truc,
învârtind creionul.
Decanul a intrat din nou și li s-a adresat:
– Sunt încântat să vă informez că veţi trece cu toţii la următoarea etapă a testării, a anunţat
el. La acest nivel veţi fi intervievaţi, individual, de membri ai Colegiului Brakebills. Între
timp, puteţi servi răcoritoare și conversa.
Quentin a numărat doar douăzeci și două de bănci încă ocupate. Un majordom tăcut, cu o
mină serioasă, comică și purtând mănuși albe, a intrat, în mod bizar, în sală și a început să
circule printre ei. Le-a dat fiecăruia câte o tavă de lemn pe care se afla un sendviș – cu ardei
copt și brânză mozzarella foarte proaspătă, pe felii de pâine din aluat dospit –, o pară
noduroasă și un pătrat gros de ciocolată neagră, amăruie. A turnat elevilor câte un pahar
dintr-o substanţă acidulată și difuză, ce se afla în sticle individuale, neetichetate. Era o
băutură carbogazoasă din grapefruit.
Quentin a mâncat prânzul și apoi s-a deplasat către rândul din faţă, acolo unde se
adunaseră ceilalţi candidaţi. Se simţea stupid de ușurat că ajunsese la cea de-a doua etapă,
deși habar n-avea de ce el fusese admis și restul picaseră sau ce urma să se întâmple în urma
acestui rezultat. Majordomul aduna răbdător pe o tavă colecţia de pahare zornăitoare.
Quentin a căutat-o din priviri pe Julia, dar fie că nu trecuse proba, fie nici nu fusese acolo,
de la început.
– Ar fi trebuit să pună o limită, explica punkerul, care se recomandase drept Penny.
Avea un chip blând, visător, în contradicţie puternică cu celălalt aspect înfricoșător al
înfăţișării lui.
– Câtă apă poţi să ceri? Vreo cinci pahare, cel mult. Îmi place să găsesc bube dintr-astea,
prin care sistemul își dă singur în cap cu propriile reguli.
A ridicat din umeri.
– În orice caz, mă plictiseam. Testul m-a anunţat că am terminat cu douăzeci de minute
înainte.
– Douăzeci de minute?
Quentin era prins undeva între admiraţie și invidie veninoasă.
– Iisuse, mie mi-a luat două ore.
Șmecherul a dat din nou din umeri și a luat o expresie care spunea: „Și ce ai vrea să răspund
la chestia asta?“
Candidaţii se purtau amical, deși atmosfera era încărcată de o stare declarată de
neîncredere. Unii dintre puști făceau cunoștinţă și schimbau adrese și observaţii prudente
legate de test, deși, pe cât le comparau mai mult, pe atât își dădeau seama că nu rezolvaseră
aceleași cerinţe. Erau de pe tot cuprinsul ţării, cu excepţia a doi dintre ei care s-au dovedit
a proveni dintr-o rezervaţie inuită din Saskatchewan. Își povesteau cum ajunseseră acolo.
Nu erau doi la fel, dar întotdeauna existau asemănări în ceea ce le privea familiile. Unii
merseseră să caute o minge pierdută pe vreo alee sau o capră pierdută prin vreo canalizare
sau urmăriseră cablul în plus, inexplicabil, din sala cu calculatoare a liceului și ajunseseră
la o cameră a serverului ce nu fusese acolo până atunci. Și apoi, își făcuse apariţia peluza,
simţiseră căldura verii și cineva îi condusese în sala de examen.
De îndată ce au terminat prânzul, profesorii au început să se arate în pragul ușii și să le
strige numele. Intrau în ordine alfabetică, așa că nu a durat mult până o femeie severă, de
vreo patruzeci de ani, cu părul negru până la umeri, l-a chemat pe Quentin Coldwater.
Băiatul a urmat-o într-o cameră îngustă, îmbrăcată în lambriuri, cu ferestre înalte, ce se
ridicau la o înălţime surprinzătoare, deasupra peluzei pe care o traversase adineaori.
Discuţia din camera adiacentă de examen s-a întrerupt brusc în momentul când ușa s-a
închis. Două scaune erau așezate faţă în faţă, la capetele unei mese lungi, uzate, din lemn
foarte masiv.
Quentin se simţea ameţit. Toată situaţia era puţin ridicolă, dar s-a forţat să fie atent. Era o
competiţie și el ieșea întotdeauna învingător. Asta știa să facă cel mai bine, iar în cazul
acesteia simţea că mizele creșteau. Masa era goală, cu excepţia unui pachet de cărţi de joc
și o grămăjoară de vreo douăsprezece monede.
– Quentin, am înţeles că îţi plac scamatoriile, a spus femeia.
Avea un accent oarecum european, dar pe care altfel nu îl puteai localiza cu exactitate.
Poate islandez?
–Vrei să îmi arăţi una dintre ele?
De fapt, lui Quentin chiar îi plăceau trucurile. Interesul pentru magie i se trezise în urmă
cu trei ani, în mare parte inspirat de lecturile lui, dar mai ales din dorinţa de a adăuga pe
lista activităţilor extracurriculare, una în care nu trebuia să interacţioneze cu alte persoane.
Băiatul își petrecuse sute de ore monotone, ascultând muzică la iPod și mânuind monede,
amestecând cărţi sau creând flori artificiale din doze de aluminiu, sub influenţa unei transe
profunde de apatie. Vizionase și revizionase casete video instructive, de o calitate proastă,
asemănătoare filmelor porno, în care bărbaţi de vârstă mijlocie făceau în prim-plan
demonstraţii de pasienţe magice, având ca fundal niște cearșafuri de pat. Quentin a
descoperit că magia nu era deloc ceva romantic. Era sinistră, repetitivă și înșelătoare.
Exersase din greu și devenise foarte bun la asta.
Lângă casa lui Quentin se afla un magazin care vindea obiecte de magie, alături de
electronice de mâna a doua, jocuri de masă prăfuite, pietre ce treceau drept animale de
companie și vomă artificială. Ricky, tipul din spatele tejghelei, care purta barbă și perciuni,
dar deloc mustaţă, ca un fermier Amish, a acceptat, în silă, să îi dea lui Quentin câteva
sfaturi. Nu a trecut mult până ce ucenicul și-a întrecut maestrul. La șaptesprezece ani,
Quentin știa să facă Scotch and Soda 7 și dificilul Charlier Cut 8 și putea să jongleze cu trei,
și uneori, pentru un scurt răstimp, și cu patru mingi, urmând complicatul tipar Mill’s Mess.
Câștiga un mic procent de popularitate în școală de fiecare dată când își demonstra
abilitatea de a arunca pe sub mână, cu o acurateţe năvalnică, de robot, o carte de joc
obișnuită, astfel încât, de la o distanţă de trei metri, muchia ei se implanta într-unul dintre
merele fade, ca din spumă de mare, pe care le serveau la cantină.
Quentin a întins prima dată mână spre cărţi. Era mândru de felul în care le mânuia, lucru
ce îi răpise multe ore obositoare de exerciţii, așa că a preferat să le bată ca la stos, mai
degrabă decât să execute mișcarea standard, pentru cazul în care – puţine șanse – femeia
ar fi știut diferenţa și cât de teribil de greu era să reușești un asemenea număr.
A epuizat arsenalul obișnuit, pe care îl calculase astfel încât să arate cât mai multe tehnici
cu putinţă: tăieturi și amestecuri false, ridicări, demonstraţii de prestidigitaţie, pasienţe și
ghicire a cărţii. Între trucuri, arunca și lăsa cărţile să cadă dintr-o mână într-alta. De fiecare
dată ar fi trebuit să se audă un ropot specific, dar în camera aceea tăcută, spaţioasă și foarte
frumoasă, în faţa femeii în vârstă, demnă și fermecătoare, sunetul rezona stângaci și fără
substanţă. Cuvintele au amuţit. A executat exerciţiile în liniște.
Cărţile scoteau pocnete moi în liniștea sălii. Femeia îl urmărea neîntrerupt, alegând
ascultătoare câte o carte, atunci când îi cerea, nefiind deloc surprinsă la recuperarea ei –
împotriva tuturor probabilităţilor! – de la mijlocul pachetului amestecat cu zel sau din
buzunarul cămășii lui sau, pur și simplu, de nicăieri.
S-a orientat apoi către monede. Erau bănuţi noi-nouţi, cu muchii zimţate proeminent,
numai bune. Nu avea niciun suport, cană sau batistă îndoită, așa că s-a limitat la jocul de
mână și la pase, jonglerii și prinderi. Femeia l-a urmărit în tăcere un moment, după care s-
a întins peste masă și i-a atins mâna.
– Fă-l pe acesta încă o dată, l-a îndemnat ea.
L-a repetat. Trucul era unul vechi, numit Bănuţul plimbăreţ 9 , în care o monedă (de fapt
trei monede) se mutau misterios dintr-o mână într-alta. Îl arăta audienţei și apoi, obraznic,
îl făcea să dispară; apoi se prefăcea că i-a pierdut urma; îl recupera triumfal, ca după aceea
să îl facă nevăzut sub ochii spectatorilor, chiar din palma lui deschisă. De fapt, dacă era
corect regizat, se reducea la simple strecurări și apariţii fulgerătoare ale bănuţului și o scenă
încordată de dispariţie, ce consta în păcălirea vederii auditoriului.
– Din nou.
L-a făcut iarăși. Ea l-a oprit în mijlocul acţiunii.
– Uite, la partea asta, faci o greșeală.
– Unde? s-a încruntat el.
Nu era nicio greșeală.
– Așa se face.
Femeia și-a ţuguiat buzele și a scuturat din cap.
– Lasă-mă să-ţi arăt.
A cules din grămăjoară trei monede și, fără a ezita o clipă sau a da vreun semn că se pregătea
să înfăptuiască ceva neobișnuit, a făcut perfect numărul cu Bănuţul plimbăreţ. Quentin nu
își putea dezlipi privirea de la mâinile ei cafenii, mici și agile. Mișcările erau mai line și mai
precise decât ale oricărui profesionist pe care-l văzuse.
S-a oprit la jumătatea scamatoriei.
– Vezi, aici, când a doua monedă trebuie să se mute dintr-o mână într-alta? Trebuie să faci
o pasă întoarsă, ţinându-l în felul acesta. Uite, vino aici ca să poţi observa.
S-a grăbit ascultător, înconjurând masa, către locul în care stătea profesoara și s-a așezat în
spatele femeii, încercând să nu se uite în decolteul ei. Mâinile-i erau mult mai mici decât
ale lui, dar bănuţul i-a dispărut printre degete, ca o pasăre într-un desiș. I-a arătat mișcarea
cu încetinitorul, înainte și înapoi, pe etape.
– Asta fac și eu, s-a revoltat el.
– Arată-mi.
De acum, ea zâmbea larg. I-a prins încheietura pentru a-l opri să facă pasa greșit.
– Acum, unde e a doua monedă?
Și-a arătat mâinile, cu palmele îndreptate în sus. Bănuţul era... dar nu mai exista niciun
bănuţ. Dispăruse. Și-a întors mâinile, și-a scuturat degetele, s-a uitat pe masă, în poală, pe
podea. Nimic. Dispăruse cu adevărat. L-o fi șterpelit ea când nu era atent? Cu mâinile acelea
dibace și zâmbetul de Mona Lisa, n-ar fi fost foarte surprins să-l fi păcălit.
– Este precum mi-am imaginat, a spus ea, ridicându-se. Mulţumesc Quentin, voi chema
următorul examinator.
Quentin a urmărit-o cum se îndepărtează, încă simţindu-se prost pentru moneda pierdută.
Pentru prima dată în viaţa lui nu își putea da seama dacă reușise sau nu.

Toată după-amiaza s-a desfășurat la fel: profesori intrând și ieșind pe ușă. Era ca într-un
vis, un vis lung și incoerent, fără niciun sens evident. Trecuse pe acolo un bătrân, al cărui
cap tremura neîncetat, ce s-a scotocit prin buzunarele pantalonilor și a aruncat pe masă un
snop de șnururi galbene, amestecate și înnodate, apoi l-a cronometrat pe Quentin, în timp
ce le desfăcea. A urmat o tânără timidă, nu cu mult mai în vârstă decât Quentin, care i-a
cerut să deseneze o hartă a casei și a împrejurimilor, după ceea ce văzuse până atunci. Apoi
un tip isteţ, vorbăreţ, cu un cap imens, care l-a provocat la o partidă de ceea ce părea să fie
o variantă mai ciudată de șah rapid. După un timp, îi venea greu să îi mai ia în serios – parcă
doar credulitatea îi era pusă la încercare. Un bărbat roșcat, masiv și cu un aer de
superioritate a dat drumul în cameră unei șopârle mici, cu aripi irizante de colibri și ochi
uriși, alerţi. Bărbatul nu a scos un cuvânt, ci și-a împreunat doar mâinile, așezându-se pe
marginea mesei, care a scârţâit, nemulţumită, sub greutatea lui.
Pentru că nu avea idee ce să facă, Quentin a încercat să ademenească șopârla să aterizeze
pe degetul lui. Creatura a zburat în jos și l-a pișcat ușor de braţ, lăsând în urmă o bobiţă de
sânge, apoi a cotit ca o săgeată în cealaltă parte, bâzâind la geam, ca un bondar. Bărbatul
cel gras i-a dat lui Quentin un leucoplast, și-a luat șopârla și a plecat.
În cele din urmă, ușa s-a închis și nu a mai fost deschisă. Quentin a inspirat adânc și și-a
strâns umerii. Aparent, procesiunea se terminase, deși nimeni nu se deranjase să îi dea un
verdict. Cel puţin avea câteva minute să fie singur. Soarele se pregătea de acum de culcare.
Nu-l putea vedea din sala de examen, dar putea zări o fântână, iar lumina reflectată în apa
ce se acumulase în bazin era răcoroasă și portocalie. Un soi de ceaţă se ridica dintre copaci.
Curtea era goală.
Și-a frecat faţa în mâini. Capul începea să i se limpezească. Se întreba, după mult timp de
când asta ar fi trebuit să îi treacă prin minte, ce naiba credeau părinţii lui. În mod obișnuit,
le era indiferent la ce oră pleca sau se întorcea, dar până și ei aveau limite. Școala se
terminase de ore bune, de acum. Poate se gândeau că interviul se lungise, deși șansele ca ei
să-și amintească de acest lucru erau destul de mici. Sau, dacă aici era vară, școala poate că
nici nu începuse? Ameţeala ce îi înceţoșase capul toată după-amiaza părea să se risipească.
A început să se întrebe cam cât de în siguranţă era până la urmă în acel loc. Dacă era un
vis, trebuia să se trezească foarte curând.
Din spatele ușii închise a auzit clar pe cineva plângând: un băiat, și mult prea matur să se
smiorcăie în faţa altor persoane. Un profesor îi vorbea încet, dar cu fermitate, însă puștiul
ori nu putea, ori nu voia să se oprească. A încercat să-l ignore, dar era un sunet periculos,
emasculant, un sunet care punea la încercare atitudinea distantă, de adolescent, pe care
Quentin o clădise cu greu. Dincolo de ea se găsea ceva ce semăna cu teama. Vocile s-au
stins pe parcurs ce băiatul era condus afară. Quentin l-a auzit pe Decan vorbind pe un ton
rece, tăios, străduindu-se să nu pară furios.
– Nu cred că îmi mai pasă în niciun fel.
I s-a răspuns, dar băiatul nu a auzit nimic.
– Dacă nu avem numărul minim de admiși, atunci îi vom trimite pe toţi acasă și ne vom lua
liber un an.
Reţinerea elegantă a lui Fogg începea să se piardă.
– Nimic nu m-ar face mai fericit. Am putea renova observatorul. Am putea transforma
școala într-un azil pentru profesori bătrâni și senili. Dumnezeu știe că avem destui din ăștia.
Din nou răspunsul imperceptibil.
– Dar există un al Douăsprezecelea, Melanie. Trecem prin asta în fiecare an și vom lăsa fără
elevi fiecare liceu și școală generală și centru de corecţie până găsim studentul, studenta
sau... lucrul pe care-l căutăm. Iar dacă nu există, demisionez bucuros, și va fi problema
voastră și sunteţi bine veniţi să o abordaţi. În acest moment, nu mă pot gândi la nimic care
să mă facă mai fericit.
Ușa s-a crăpat și, pentru o secundă, un chip îngrijorat s-a uitat ţintă la Quentin – era primul
examinator, europeanca cea brunetă, cu degete dibace. Băiatul a dat să întrebe dacă exista
vreun telefon – mobilul lui era jos, cu o singură linie de semnal, pâlpâitoare și absolut
inutilă –, dar ușa s-a închis la loc. Ce enervant! Se terminase? Ar fi trebuit să plece pur și
simplu? A făcut o strâmbătură. Dumnezeu știe că era înnebunit după aventuri, dar fără a
întrece măsura, iar asta sărea calul.
Camera era aproape cufundată în întuneric. S-a uitat în jur să descopere un întrerupător,
dar nu a găsit niciunul; de fapt, în tot timpul cât stătuse acolo nu văzuse niciun aparat
electric. Nu telefon, nu lumini, nu ceasuri. Trecuse multă vreme de când Quentin servise
sendvișul și pătratul de ciocolată amăruie și i se făcuse foame din nou. S-a ridicat și a mers
la fereastră, unde era lumină.
Rămăsese singurul? Ce dura așa de mult? Cerul era ca o cupolă de un azuriu luminos,
invadat de rotocoale uriașe, leneșe de stele – stele à la van Gogh –, ce ar fi fost invizibile în
Brooklynul înecat de poluare. Se întreba cât de departe în nord se afla și ce se întâmplase
cu biletul după care alergase și nu-l recuperase. Își dorea să fi luat cu el cartea pe care o
lăsase cu rucsacul în prima sală de examinare. Și-i imagina pe părinţii lui pregătind cina
împreună în bucătărie, ceva aburind pe plită, tatăl lui cântând o melodie groaznic de
demodată, două pahare de vin pe bufet. Aproape că îi era dor de ei.
Fără niciun avertisment, ușa s-a dat de perete și Decanul a intrat în cameră, vorbind peste
umăr cu cineva aflat în spatele lui.
– ...un Candidat? Bine, a spus el sarcastic. Hai să-l vedem pe Candidat. Și adu niște
blestemate de lumânări!
A mers drept înainte și s-a așezat la masă. Pe alocuri, cămașă îi era transparentă de la petele
de sudoare. Nu era exclus să fi băut ceva ultima oară când îl văzuse Quentin.
– Bună Quentin. Ia loc, te rog.
I-a indicat celălalt scaun. Băiatul s-a așezat, iar Fogg și-a încheiat la loc nasturele de sus și
a tras din buzunar, enervat și la repezeală, o cravată.
Femeia cea brunetă l-a urmat pe Decan în sală, iar după ea a venit bătrânul cu funiile
înnodate, grăsanul cu șopârla și restul de, cam vreo doisprezece, bărbaţi și femei care
defilaseră prin încăpere în acea după-amiază. S-au aliniat de-a lungul pereţilor, înghesuiţi
în colţuri, întinzând gâtul să îl vadă și șușotind între ei. Șmecherașul cu tatuaje era și el
acolo – se furișase în timp ce ușa tocmai se închidea, trecând neobservat de membrii
colegiului.
– Haide! Haide! Decanul le făcea semn să intre în cameră. La anul trebuie să facem asta în
seră. Pearl, vino aici! spuse el, adresându-se femeii blonde care îi ceruse lui Quentin să
deseneze o hartă.
– Acum, Quentin, ia loc, te rog! l-a îndemnat el când toată lumea a fost înăuntru.
Quentin era deja așezat. Și-a făcut mai bine loc pe scaun.
Decanul Fogg a scos dintr-un buzunar un pachet nou de cărţi, încă îmbrăcat în ţiplă, iar
din celălalt, un fișic de monede, în valoare totală cam de vreun dolar, căruia i-a dat drumul
pe masă cu atâta emfază, încât s-a prăbușit. Amândoi s-au întins să rearanjeze bănuţii.
– Bun, a spus Fogg din nou, să trecem la treabă. Și-a bătut palmele și și le-a frecat una de
alta. Să vedem niște magie!
S-a lăsat pe spate în scaun și și-a împreunat braţele.
Nu trecuseră deja de partea asta? Quentin și-a păstrat înfăţișarea calmă, nelăsând să i se
vadă îngrijorarea, dar mintea îi era în cădere liberă. Încet, a despachetat cărţile noi și rigide,
al căror înveliș de plastic trosnea asurzitor în liniștea din jur, și a început să le frunzărească
și să le treacă obedient dintr-o mână într-alta, de mai multe ori, privind absent la propriile
gesturi. A căutat în minte un truc pe care nu-l mai încercase prima dată. Cineva a tușit.
De-abia începuse scamatoria, când Fogg l-a oprit.
– Nu, nu, nu, a chicotit Fogg, nu neapărat într-un mod prietenesc. Nu așa. Vreau să văd
magie adevărată.
A ciocănit de două ori cu degetele în tăblia tare a mesei și s-a lăsat din nou pe spate.
Quentin a inspirat adânc, căutând pe chipul lui Fogg umorul binevoitor pe care îl văzuse
mai devreme în acea zi, dar Decanul aștepta doar ca el să facă ceva. Ochii lui erau de un
albastru deschis, lăptos, mai pal decât culoarea obișnuită.
– Nu prea înţeleg ce vreţi să spuneţi, a îngăimat Quentin în liniștea ce se așternuse, ca și
cum își uitase replica din piesă și ar fi trebuit să i se sufle. Cum adică, magie adevărată?
– Păi, nu știu, a replicat Fogg, aruncând o privire amuzată de jur împrejur către ceilalţi
profesori. Nu știu ce vreau să spun. Tu să îmi spui.
Quentin a mai bătut cărţile de câteva ori, trăgând de timp. Habar n-avea ce să facă. Ar fi
făcut orice, dacă îi spuneau doar ce voiau de la el. Asta e, s-a gândit el, ajunsese la final. Aşa
te simţi când pierzi. S-a uitat la cei din cameră, dar chipurile lor ori erau absolut inexpresive,
ori îi evitau privirea. Nimeni nu avea de gând să-l ajute. Trebuia să meargă înapoi în
Brooklyn. Exasperant, simţea cum îl podidesc lacrimile. A clipit din ochi pentru a le alunga.
Își dorea atât de mult să nu îi pese, dar se simţea ca și cum s-ar fi prăbușit, se scufunda în
el însuși și nu era nicio mână care să-l prindă. Asta e, și-a spus. Acesta fusese testul care-i
pusese capac. Nu era chiar atât de surprinzător; se întreba doar cât mai avea de gând să
dureze.
– Haide Quentin! s-a răstit Fogg. A pocnit din degete. Trezește-te!
S-a întins peste masă și l-a prins pe băiat, brutal, de mâini. Degetele lui erau puternice și
ciudat de uscate și fierbinţi. Îi mișca falangele lui Quentin, forţându-le fizic să stea într-o
poziţie nefirească.
– Așa, îl îndemna el. Așa. Așa.
– Gata, oprește, a spus tânărul. Oprește!
Dar Fogg nu s-a oprit. Publicul se foia simţindu-se inconfortabil, iar cineva a spus ceva.
Fogg continua să îi așeze mâinile lui Quentin, frământându-le. I-a îndoit degetele pe spate,
depărtându-le atât de mult unul de celălalt, încât membrana ce le unea a început să-l
usture. Dintre palmele lor, părea să răzbată lumină.
– Am spus să încetezi!
Quentin și-a smucit mâinile. Era surprinzător cât de bine îl făcea să se simtă furia. În
liniștea auditoriului șocat, el a tras o gură bună de aer și a expirat pe nas, simţind că, odată
cu el, eliminase și o parte din disperarea ce îl cuprinsese. Era sătul să tot fie judecat.
Îndurase asta toată viaţa, dar până și el avea niște limite.
Fogg vorbea din nou, dar acum Quentin nici măcar nu-l mai asculta. Începuse să recite, în
șoaptă, ceva cunoscut. A durat o clipă până să-și dea seama că ceea ce murmura nu era în
engleză; cuvintele erau în limba străină, inventată mai devreme în după-amiaza aceea. Era
un dialect obscur – așa decisese el – specific unui singur arhipelag tropical, un paradis leneș
cu climă caldă, ca într-o pictură de Gauguin, binecuvântat cu plaje cu nisip negru, arbori
de pâine și izvoare cu apă proaspătă și înzestrat cu un vulcan aprig, de un roșu arzător și o
cultură orală, bogată în sudalme deocheate. Vorbea aceea limbă fluent, fără accent, ca un
nativ. Ceea ce spunea, nu era chiar o rugăcine, ci mai degrabă o incantaţie.
Quentin s-a oprit din bătutul cărţilor. Nu exista cale de întoarcere. Totul a început să se
miște foarte, foarte încet, ca și cum camera era plină cu un lichid vâscos, translucid, în care
toţi și toate pluteau ușurel și senini. Totul, în afară de Quentin, care se mișca rapid. Cu
ambele mâini, ca și cum ar fi eliberat un porumbel, a aruncat pachetul de cărţi spre tavan.
Acestea s-au împrăștiat, în zborul lor, întocmai unui meteorit care pierde coeziunea la
intrarea în atmosferă și, întorcându-se fluturând spre sol, ele s-au ordonat înapoi pe masă.
Au format un castel de cărţi. Era un model impresionist, recognoscibil, al clădirii în care se
aflau. Cărţile au căzut ca din întâmplare, dar, una după alta, s-au așezat la locul lor, ca
atrase de o forţă magnetică, având muchiile perfect aliniate. Ultimele două, asul de pică și
cel de inimă roșie, s-au sprijinit unul de celălalt, pentru a forma acoperișul de deasupra
turnului cu ceas.
Acum, camera era cu totul nemișcată. Decanul Fogg stătea ca și cum ar fi îngheţat pe loc.
Lui Quentin, părul i s-a ridicat pe mâini, dar se simţea liniștit și având control asupra
situaţiei. Degetele lăsau în aer urme fosforescente, abia vizibile. Acum clar se simţea de
parcă ar fi fost drogat. S-a aplecat înainte și a suflat în castelul de cărţi de joc, care s-a
prăbușit, luându-și locul într-un teanc ordonat. A întors pachetul invers și a etalat cărţile
pe masă, ca un dealer de black-jack. Toate erau Regine – de toate culorile standard, plus
altele care nu existau: verzi, galbene și albastre. Regina cu Goarnă, Regina Ceasurilor,
Regina Albinelor, a Cărţilor. Unele erau îmbrăcate, altele, despuiate fără pic de rușine.
Unele aveau chipul Juliei. Altele, pe cel adorabil al femeii-paramedic.
Decanul Fogg îl privea pe Quentin cu atenţie. Toţi ochii erau aţintiţi asupra lui. Priviţi la
asta: Quentin a aranjat din nou pachetul și, fără a depune un efort deosebit, l-a rupt în
jumătate, și apoi pe sfert, și a aruncat bucăţelele ce semănau cu niște confetti spre oamenii
din adunare, care au tresărit cu toţii, cu excepţia lui Fogg.
El s-a ridicat în picioare, iar scaunul a căzut pe spate.
– Spuneţi-mi unde sunt, a cerut Quentin încetișor. Spuneţi-mi ce caut aici.
A adunat fișicul de monede în pumn, numai că acum nu mai era un fișic, ci mânerul unei
săbii orbitor de strălucitoare, pe care a scos-o cu ușurinţă din tăblie, ca și cum ar fi fost
uitată acolo, îngropată până la plăsele.
– Spuneţi-mi ce se întâmplă aici!? s-a adresat Quentin adunării, de data asta ceva mai tare.
Și dacă nu sunt în Fillory, să-mi zică naiba cineva unde dracu mă aflu!?
Quentin a lăsat vârful spadei să fâlfâie pentru zece secunde lungi, pe sub nasul lui Fogg,
apoi l-a îndreptat către tăblia mesei. Ascuţișul s-a implantat adânc în lemn, trecând ca prin
unt, și a rămas fixat acolo.
Decanul nu s-a mișcat. Fierul s-a legănat pe loc. Quentin a adulmecat involuntar aerul.
Ultima rază de lumină, ce pătrundea pe fereastră, a murit în cele din urmă. Venise noaptea.
– Ei bine, acum, a spus Decanul, în sfârșit.
Și-a dat scaunul în spate și s-a ridicat în picioare. A scos din buzunar o batistă împachetată
ca la carte și și-a tamponat fruntea.
– Cred că suntem toţi de acord că avem un admis.
Cineva – bătrânul cu nodurile – și-a pus mâna, într-un gest încurajator, pe spatele lui
Quentin și, cu o forţă surprinzătoare, a scos cu grijă sabia din lemn și a așezat-o în siguranţă
pe marginea mesei. Un ropot ușor de aplauze s-a ridicat din adunarea examinatorilor,
transformându-se repede într-o ovaţie.
ELIOT
După-aceea, Quentin nu și-a mai amintit mare lucru din ce se întâmplase în restul acelei
nopţi, cu excepţia faptului că și-o petrecuse în școală. Era epuizat, stors de puteri și slăbit,
ca și cum ar fi fost drogat. Își simţea pieptul golit. Nici măcar nu-i mai era foame, ci dorea
doar cu disperare să doarmă. Era jenant, dar nimănui nu-i părea să-i pese. Profesoara Van
der Weghe – se pare că acesta era numele femeii celei brunete – i-a spus că era normal să
fie obosit, căci tocmai făcuse prima lui Incantaţie Minoră, orice ar fi însemnat asta, și că
oricui i s-ar fi întâmplat la fel. Apoi l-a asigurat că, în ceea ce îi privea pe părinţii lui, totul
fusese aranjat. Nu urmau să se îngrijoreze în privinţa lui. Până în acea clipă, lui Quentin
abia dacă îi păsase. Nici nu asculta. Voia doar să adoarmă.
A lăsat-o să-l conducă pe jumătate, pe jumătate să-l care, în sus, de-a lungul a ceea ce au
părut a fi aproape zece mii de trepte. Genunchii i s-au înmuiat pe pragul unei uși masive,
care s-a deschis către o cameră curată, cu un pat ademenitor, foarte, foarte moale, așternut
cu cearșafuri răcoroase, albe, imaculate. S-a întins pe el, încălţat. Doamna Van der Weghe
i-a scos pantofii – îl făcea să se simtă ca un copil mic, care avea nevoie de ajutor pentru a-
și dezlega șireturile. L-a acoperit, iar Quentin a adormit înainte ca ușa să se închidă în urma
ei.
Dimineaţa următoare, i-a luat un moment, ce a părut foarte lung și confuz, ca să-și dea
seama unde se află. A rămas în pat, încercând să pună cap la cap toate amintirile din ziua
anterioară. Era vineri, și de drept ar fi trebuit să fie la școală. În loc, el se trezise într-un
dormitor necunoscut, purtând hainele de ieri. Era plin de remușcări și jenat, ca și când ar
fi băut peste măsură la o petrecere, cu oameni pe care abia îi cunoscuse, și adormise în
camera gazdei. Aproape că avea o senzaţie asemănătoare mahmurelii.
Ce se petrecuse mai exact noaptea trecută? Ce făcuse? Amintirile erau abrambura.
Întâmplările îi păreau ca în vis – asta și trebuiau să fie –, dar senzaţia nu era ca aceea a unei
plăsmuiri nocturne. Și nici camera nu era un produs al imaginaţiei. O cioară a croncănit
tare afară și s-a oprit imediat, ca și cum s-ar fi simţit rușinată. În rest, era liniște.
Din poziţia în care se afla, a inventariat lucrurile aflate în dormitor. Pereţii erau curbaţi –
camera era în forma unui arc de cerc. Zidul din exterior era de piatră; cel din interior era
ocupat până sus de cabinete și dulăpioare din lemn închis la culoare. Se mai afla acolo o
masă de scris în stil victorian, un șifonier și o oglindă. Patul lui era vârât într-un alcov din
lemn. Pe tot zidul exterior se înșirau ferestre mici, verticale. Trebuia să recunoască faptul
că era o cameră mulţumitoare. Nu se arăta încă niciun semn de pericol. Poate că totuși nu
fusese un dezastru total. În orice caz, era timpul să se trezească. Să se miște de acolo și să
afle ce se petrece.
S-a ridicat și s-a îndreptat cu pași mărunţi către fereastră. Podeaua de piatră se simţea rece
sub tălpile lui goale. Era devreme; afară se arătau zorile ceţoase, iar el se afla undeva sus,
cu mult deasupra coroanelor celor mai înalţi copaci. Dormise zece ore. S-a uitat în jos, la
peluza verde. Era liniștită și pustie. A observat cioara; pasărea a alunecat în zbor pe sub
fereastra lui, purtată pe aripile-i lucioase, negre-albăstrii.

Un bilet lăsat pe birou îl informa că urma să ia masa cu Decanul Fogg cât de devreme îi era
cu putinţă. Quentin a descoperit, la etajul inferior, o baie tip internat, cu cabine de duș,
rânduri de chiuvete din porţelan alb și teancuri de prosoape standard, albe, aspre,
împachetate cu grijă. S-a spălat – apa era fierbinte și cădea cu putere, iar el s-a lăsat biciuit
de șuvoi până s-a simţit curat și liniștit. A urinat, dând drumul șuroiului pe care și-l reţinuse
îndelung, și a urmărit firul lichid, de un galben-chimic, scurgându-se, în rotocoale, pe
canalizare. Era ciudat să nu se afle la școală, ci într-o aventură, într-un loc nou, deși
oarecum dubios. Era un sentiment plăcut. A calculat mental dezastrul ce trebuie să se fi
produs acasă, în Brooklyn, din cauza absenţei lui; până acum era în limite încă acceptabile.
Și-a aranjat costumul lui de interviu, purtat o zi întreagă și în care mai și dormise, astfel
încât să arate cât mai prezentabil posibil, și a coborât treptele.
Nu se vedea ţipenie de om. Nu se așteptase chiar la o primire formală, dar a trebuit să
bântuie timp de douăzeci de minute prin holuri pustii, camere de desen, clase și pe terase,
până când majordomul care îl servise cu sendvișul în ziua anterioară l-a găsit, în final, și l-
a condus la biroul Decanului, surprinzător de mic și ocupat în mare parte de un birou
prezidenţial, de dimensiunea unui tanc blindat. Pereţii erau burdușiţi, într-o alăturare
ciudată de cărţi și instrumente vechi de fanfară.
Decanul a sosit o clipă mai târziu, purtând un costum ușor, verde, din in și o cravată
galbenă. Avea gesturi bruște și pline de vitalitate și nu arăta că ar fi jenat sau că se lăsase
cumva afectat de scena din noaptea trecută. El luase deja micul dejun, i-a explicat lui
Quentin, dar băiatul avea să mănânce cât timp discutau.
– Ei bine.
Și-a bătut palmele de genunchi și și-a încruntat sprâncenele.
– În primul rând: magia este reală. Dar de asta cred că ţi-ai dat deja seama.
Quentin nu a scos niciun cuvânt. Și-a reţinut expresia feţei și întregul lui trup a rămas
perfect nemișcat pe scaun. Se uita la o pată de dincolo de umărul lui Fogg. Nu trăda nicio
emoţie. Cu siguranţă, exista o explicaţie, cea mai simplă cu putinţă, pentru tot ce se
întâmplase noaptea trecută. O parte din el, cea în care avea cea mai mică încredere, ar fi
vrut să se repeadă la ideea aceasta, cum ar face un căţel la o minge. Dar a început să se
analizeze tranșant în lumina tuturor celor petrecute de-a lungul întregii lui vieţi. Se
scursese prea mult timp fiind dezamăgit de lumea în care trăia – irosise atâţia ani căutând
obsesiv ceva asemănător, o dovadă că lumea reală nu era singura existenţă posibilă și făcând
faţă evidenţei copleșitoare că, de fapt, nu era nimic mai mult dincolo. Se simţea ca atunci
când ai descoperi un indiciu că o persoană, pe care o îngropasei și o jelisei, nu este, până la
urmă, moartă cu adevărat.
L-a lăsat pe Fogg să vorbească.
– Ca să-ţi răspund la întrebarea de azi-noapte, te afli la Colegiul de Magie Brakebills.
Majordomul a intrat, purtând o tavă plină cu farfurii acoperite, cărora le-a dat, preocupat,
capacul la o parte, ca un ospătar de la room-service.
– Bazându-ne pe evoluţia ta din timpul examenului de ieri, am decis să îţi oferim un loc
aici. Încearcă șunca prăjită, este foarte bună. De la o fermă locală; cresc porcii cu smântână
și nuci.
– Vreţi să urmez școala aici. Colegiul, a zis Quentin.
– Da, ai veni aici, în loc să te înscrii la o universitate convenţională. Dacă îţi place, poţi
păstra camera în care ai dormit noaptea trecută.
– Dar nu pot, pur și simplu, să...
Quentin nu știa exact cum să exprime, într-o singură propoziţie, cât de ridicolă era ideea.
– Vă cer scuze, totul este puţin derutant. Deci aș amâna colegiul?
– Nu, Quentin, nu amâna, nu ai mai merge la colegiu. Brakebills va fi școala ta.
Decanul avea, în mod evident, experienţă cu astfel de situaţii.
– Nu va exista nicio Ivy League, nu ai merge la cursuri cu restul clasei. Nu ai fi membru al
Phi Beta Kappa sau recrutat de o firmă de investiţii sau consultanţă managerială 10 . Asta nu
e o școală de vară, Quentin. Asta e – și a pronunţat propoziţia cu claritate, deschizând larg
ochii –, asta e toată afacerea.
– Așadar durează patru ani...
– Cinci, de fapt.
– ...la finalul cărora primesc, ce anume? O diplomă în magie?
Era chiar amuzant. Nu-mi vine să cred că port conversaţia asta, și-a spus el.
– La sfârșitul căreia vei fi un magician, Quentin. Știu că nu e un traseu profesional obișnuit.
Consilierul tău de orientare nu ar fi de acord. Nimeni nu va ști ce faci aici. Ai lăsa toate
lucrurile acelea în urmă. Prieteni, planurile de carieră pe care le aveai, tot. Ai pierde o lume,
dar ai câștiga alta. Brakebills ar deveni universul tău. Nu e o decizie pe care să o iei cu
ușurinţă.
Ba bine că nu. Quentin a împins farfuria deoparte și și-a încrucișat braţele. Trăgea de timp.
– Cum m-aţi găsit?
– Ah, avem un instrument pentru asta, un glob.
Fogg a indicat un raft ce cuprindea o întreagă gamă de obiecte asemănătoare: globuri
moderne; globuri ce se scăldau în ape sumbre; alburii ca luna; globuri celeste scânteietoare,
de un albastru aidoma celui al nopţii; sfere întunecate, ca de fum, difuze și năpădite de
continente greșit și absurd conturate.
– Găsește tineri, ca tine, care au o aplecare spre magie – în esenţă, simte când vrăjitori
necunoscuţi, dintre care faci și tu parte, săvârșesc un act de magie, uneori neintenţionat.
Trebuie să fi detectat numărul acela al tău cu Bănuţul Plimbăreţ. Avem, de asemenea,
recrutori, a adăugat el. Vechiul tău prieten cu perciuni, Ricky, este unul dintre ei. Și-a atins
linia maxilarului, acolo unde creștea barba de Amish a lui Ricky.
– Dar femeia pe care am întâlnit-o, cea cu cozi împletite? Paramedicul. Și ea era un
recrutor?
Fogg s-a încruntat.
– Cu cozi? Ai văzut-o?
– Păi, da. Chiar înainte să vin aici. Nu aţi trimis-o voi?
Fogg și-a înlăturat de pe chip, calculat, orice expresie.
– Într-un fel. Ea este un caz mai special. Lucrează independent. Freelancer, ca să spun așa.
Rotiţele s-au pus în mișcare în mintea lui Quentin. Poate ar fi trebuit să ceară o broșură. Și
nimeni nu pomenise încă nimic despre taxele de școlarizare. Cu toate avantajele aparente,
cât de multe știa despre acel loc? Presupunând că era cu adevărat o școală de magie; era
una bună? Dacă nimerise din greșeală într-un colegiu de vrăjitori de mâna a treia? Trebuia
să gândească pragmatic. Nu voia să se lege la cap cu vreo facultate publică. Ar fi putut alege
Harvardul magicienilor sau ceva de genul ăsta.
– Nu vreţi să îmi vedeţi rezultatele la SAT? 11
– Le-am văzut deja, a răspuns Fogg, răbdător. Și chiar mai mult de atât. Dar examenul de
ieri a fost suficient. Este foarte cuprinzător. Admiterea aici este destul de competitivă, să
știi. Mă îndoiesc că există vreo altă școală mai exclusivistă pe continent. Am ţinut șase
examene vara asta, pentru douăzeci de locuri. Doar doi au trecut ieri, tu și un alt băiat, cel
cu tatuaje și frizura aceea. Penny, zice că îl cheamă. Dar nu poate fi numele lui adevărat.
Aceasta e singura școală de magie din America de Nord, a continuat Fogg, lăsându-se pe
spate în scaun.
Părea că aproape îi face plăcere jena băiatului.
– Există una în Marea Britanie, două pe Continent, patru în Asia și așa mai departe. E una
și în Noua Zeelandă, pentru un motiv sau altul. Oamenii spun o grămadă de absurdităţi
despre magia din America, dar te asigur că ajungem la standardele internaţionale. În Zürich
încă predau frenologia, dacă îţi vine să crezi.
Ceva mic, dar greu, a căzut cu un pocnet de pe biroul lui Fogg. Decanul s-a aplecat să
recupereze obiectul: era statueta din argint a unei păsări, care părea să se smucească din
loc.
– Sărăcuţa! spuse el, mângâind-o cu mâinile lui enorme. Cineva a încercat să o preschimbe
într-o pasăre adevărată, dar a rămas blocată între cele două stări. Crede că e o zburătoare
veritabilă, dar e mult prea grea ca să o ia din loc.
Pasărea de metal a ciripit anemic, producând un sunet sec, precum clicul unui pistol
descărcat. Fogg a oftat și a pus-o deoparte într-un sertar.
– Mereu se avântă peste fereastră și aterizează în tufișuri. Acum, a continuat Decanul,
aplecându-se înainte și unindu-și degetele sub forma unei piramide. Dacă alegi să te înscrii
aici, le vom servi o mică iluzie părinţilor tăi. Bineînţeles, ei nu trebuie să știe despre
Brakebills, dar vor crede că ai fost acceptat la o prestigioasă instituţie privată de învăţământ,
ceea ce nu e tocmai departe de adevăr, și vor fi tare mândri. Nu vor suferi și este chiar
eficient, atât timp cât nu lași să se înţeleagă prea multe lucruri. Ah, și vei începe imediat.
Semestrul debutează peste două săptămâni, așa că probabil va trebui să sari peste restul
anului terminal. Dar nu ţi-aș spune toate astea, dacă nu am fi rezolvat cu toată hârţogăraia.
Fogg a scos un stilou și un vraf de foi, umplute cu scris de mână, ce arătau ca un tratat între
două naţiuni din secolul al optsprezecelea.
– Penny a semnat ieri, a spus el. A terminat foarte repede testul. Ce spui?
Așadar acesta era terenul pe care se duceau tratativele. Fogg i-a pus paginile în faţă și a
ţinut stiloul. Quentin l-a luat. Era un stilou din metal, ornat, cu pompiţă, la fel de gros ca o
ţigară. Mâna i-a planat deasupra paginii. Era ridicol. Chiar avea de gând să renunţe la tot?
Tot, adică: prieteni, James și Julia, colegiul, oricare ar fi fost el, și pe care ar fi trebuit să-l
urmeze, cariera, oricare ar fi fost aceea, toate lucrurile pentru care credea că se pregătise.
Să renunţe la toate, pentru... așa ceva? Pentru șarada aceea bizară, acel vis indus de febră,
jocul fantezist de costume și gluma lipsită de gust?
Și-a fixat privirea pe fereastră. Fogg îl privea impasibil, așteptând doar să îi cadă în plasă.
Dacă îi păsa câtuși de puţin, nu ar fi renunţat. Mica pasăre agitată, de metal, care scăpase
din sertar, își lovea cu sârg capul de lambriu.
Iar apoi, o greutate imensă, ca de piatră, s-a ridicat brusc de pe pieptul lui Quentin. Se
simţea ca și cum ar fi avut-o acolo întreaga lui viaţă, un albatros invizibil, o piatră de moară,
din granit, trăgându-l înapoi, și, ca prin farmec, căzuse, dispăruse fără urmă. Pieptul i s-a
dilatat, ca și cum ar fi putut pluti până la tavan, ca un balon. Urmau să scoată din el un
magician și tot ce avea de făcut era să semneze. Iisuse, de ce naiba mai stătea pe gânduri?
Normal că era de acord. Asta era tot ce își dorise vreodată, pauza la care renunţase cu ani
în urmă. Se afla chiar în faţa lui. Era, în sfârșit, de cealaltă parte, prin gaura de iepure, prin
oglindă. Va semna hârtiile și va fi un magician dat dracului. Ce altceva îi rămânea de făcut
cu viaţa lui?
– În regulă, a răspuns Quentin, pe un ton egal. De acord. Cu o condiţie: vreau să încep
acum. Vreau să stau în camera aia. Nu mă mai întorc acasă.

Nu l-au obligat să plece acasă. În schimb, lucrurile lui au fost trimise acolo, sub forma unei
colecţii de genţi din sibir și trolere, împachetate de părinţii lui care, așa cum promisese
Fogg, se împăcaseră cumva cu ideea că singurul lor copil se înscrisese brusc, la mijlocul
semestrului, într-o instituţie de învăţământ misterioasă, pe care nu o vizitaseră vreodată
sau de care să fi auzit măcar. Quentin și-a despachetat încet hainele și cărţile și le-a așezat
în rafturile și dulăpioarele din camera mică, curbată, din turn. Își mânuia lucrurile cu
dezgust: erau o parte din vechiul Quentin, a vechii sale vieţi, cea de care se lepăda. Singurul
lucru ce lipsea era cartea, carnetul, pe care i-l dăduse paramedicul. Nu era nicăieri de găsit.
O lăsase în sala de examen, presupunând că se va întoarce acolo, dar când în final o făcuse,
broșura nu mai era. Decanul și majordomul susţineau că nu știu nimic.
Stând singur în camera lui, lângă hainele împachetate pe pat, a început să se gândească la
James și la Julia. Numai Dumnezeu putea ști ce le trecea prin cap în acele momente. Oare
fetei îi era dor de el? Oare își va da seama, acum că el nu mai era, că a stat lângă persoana
greșită în tot acel timp? Trebuia să ia legătura cu ei. Deși, ce le-ar fi putut spune, de fapt?
Se întreba ce s-ar fi întâmplat dacă James lua plicul de la paramedic. Poate era și el admis.
Poate asta era o parte din test.
A încercat să se relaxeze puţin. O clipă, s-a crispat în așteptare loviturii sub centură, dar,
pentru prima dată a luat serios în considerare posibilitatea că ea nu avea să vină.
Neavând ce altceva să facă, Quentin hoinărea prin casa cea uriașă, nesupravegheat și fără
vreo direcţie. Decanul și profesorii se purtau destul de drăguţ când îl întâlneau, dar erau
ocupaţi cu munca lor și aveau propriile lor treburi de rezolvat. Era ca și cum s-ar fi aflat
într-o staţiune de fiţe de pe litoral, în extrasezon, plimbându-se aiurea printr-un hotel
mare, fără musafiri, doar cu camere goale și grădini pustii. Lenevea în bibliotecă – normal,
aveau operele complete ale lui Christopher Plover – gândindu-se, pe rând, la seturile de
probleme, proiectele și lucrările pe care nu avea să le mai termine niciodată. Odată, a ajuns
până la turnul cu ceas și și-a petrecut după-amiaza privind cum pendulul uriaș, de fier,
ruginit, se leagănă înainte și înapoi, urmărind mecanismele masive, pârghiile și bazinele de
captare a apei întorcându-se, angrenate și urmându-și silogismul lor mecanic, până ce
strălucirea soarelui ce apunea a radiat din cadranul ceasului uriaș.
Câteodată pufnea în râs din senin, fără niciun motiv. Experimenta cu prudenţă senzaţia de
fericire, înmoind pe rând câte un deget în apele acelea intoxicant de efervescente. Nu era
deloc ceva cu care să mai fi avut de-a face. Era pur și simplu prea al naibii de amuzant.
Urma să înveţe magia! Ori era geniul secolului, ori cel mai mare idiot. Dar cel puţin era
curios să vadă ce avea să se întâmple cu el mai departe. Pentru prima dată în Dumnezeu
știe cât timp, el aștepta cu interes evenimentele ce aveau să se întâmple. În Brooklyn,
realitatea îi păruse golită, lipsită de noimă – substanţa inferioară din care era făcută nu
permitea sensului să adere la ea. În Brakebills era altceva. Aici conta. Raţiunea pentru care
lumea exista – oare în asta consta magia? – era pretutindeni. Locul abunda în semnificaţie.
Dincolo, se aflase pe punctul de a cădea într-o depresie serioasă, ba chiar mai rău, fusese în
pericolul de a învăţa să își urască fiinţa cu adevărat. Stătuse pe marginea prăpastiei,
atrăgând asupra lui acel gen de rău spiritual de pe urma căruia nu îţi mai revii niciodată.
Dar acum se simţea ca Pinocchio, un băiat din lemn, transformat în fiinţă vie. Sau poate
era invers, fusese prefăcut, din tânăr real, în altceva? Oricum, schimbarea era în bine. Nu
se afla el în Fillory, dar mergea și așa.
Nu-și petrecea tot timpul singur. Din când în când îl zărea, de la distanţă, pe Eliot,
străbătând de-a curmezișul peluza pustie, tolănit cu picioarele strânse pe un divan de la
geam, uitându-se cu concentrare pe fereastră sau frunzărind absent o carte. Avea un aer
nemaipomenit de melancolie sofisticată, ca și cum ar fi aparţinut în altă parte, undeva
infinit mai fascinant, și fusese condamnat la acel loc, dintr-o eroare grotescă a divinităţii,
încercând să facă faţă cât mai bine situaţiei, cu umorul ce-i mai rămăsese, date fiind
circumstanţele.
Într-o zi, în timp ce străbătea marginile marii peluze, Quentin l-a întâlnit pe Eliot, care
stătea sprijinit de un stejar, fumând o ţigară și citind o carte. Era, mai mult sau mai puţin,
același loc în care se întâlniseră prima dată. Din cauza felului ciudat în care era construit
maxilarul lui Eliot, ţigara îi ieșea din gură, într-o parte.
– Vrei și tu una? a întrebat Eliot, politicos.
S-a oprit din citit și l-a servit dintr-un pachet alb cu albatru, de Merit Ultra Light. Nu mai
schimbaseră nicio vorbă din prima zi a lui Quentin la Brakebills.
– Sunt de contrabandă, a continuat el, fără a se arăta dezamăgit de faptul că Quentin îl
refuzase. Chambers le cumpără pentru mine. Odată l-am prins în cramă, bând un foarte
bun petite syrah 12 , din colecţia personală a Decanului. Stags’ Leap, din ’96. Am ajuns la o
înţelegere. E chiar un tip de treabă, n-ar trebui să-l mai bat la cap cu asta. Un pictor amator
destul de bun, deși în maniera realistă îngrozitor de demodată. Odată l-am lăsat să îmi facă
portretul – înfășurat în cearșaf, mulţumesc frumos! Ţineam în mână un Frisbee. Cred că
trebuia să-l întruchipez pe Hyacinthus. Chambers e un admirator înfocat al artei din timpul
lui Pompei. În sinea lui, cred că nici nu consideră că Impresionismul a avut vreodată loc.
Quentin nu întâlnise niciodată pe cineva atât de gratuit și uluitor de afectat. Era greu să
găsească un răspuns potrivit. A invocat toată înţelepciunea acumulată pe parcursul vieţii
sale în Brooklyn.
– Merit-urile sunt pentru gagici, a răspuns el.
Eliot l-a măsurat din cap până-n picioare.
– Foarte adevărat. Dar sunt singurele ţigări pe care le pot suporta. E un obicei dezgustător.
Hai, fumează una cu mine.
Quentin a acceptat ţigara. Era pe un teritoriu necunoscut. Mai avusese de-a face cu ele până
acun – erau o parte foarte utilizată din recuzita pentru numerele de magie –, dar nu pusese
cu adevărat una în gură. A făcut ţigareta să dispară – un truc simplu, cu degetul mare și
palma –, apoi și-a pocnit degetele pentru a o aduce înapoi.
– Ţi-am zis să o fumezi, nu să o alinţi, a răspuns Eliot tăios.
A bombănit ceva, după care a pocnit la rândul lui din degete. O flacără de mărimea celei
de la o brichetă s-a aprins în vârful degetului său arătător. Quentin s-a aplecat înainte și a
inhalat.
Se simţea ca și cum plămânii lui ar fi fost mototoliţi ca o bucată de hârtie și apoi li s-ar fi
dat foc. A tușit încontinuu, timp de cinci minute. Eliot a început să râdă atât de tare, încât
a fost nevoit să se așeze. Faţa lui Quentin era inundată de lacrimi. S-a forţat să mai tragă
un fum, după care a vomat într-un tufiș.

Și-au petrecut împreună restul după-amiezii. Poate se simţea vinovat pentru că-i dăduse
lui Quentin să fumeze, sau poate că Eliot se decisese că plictiseala de unul singur nu era cu
mult mai plăcută decât cea în compania lui Quentin. Probabil avea nevoie doar de un om
sincer. L-a condus pe nou-venit prin campus și i-a ţinut lecţii despre obiceiurile vieţii
clandestine de la Brakebills.
– Ochiul atent al unui boboc abia sosit observă vremea, care este neobișnuit de blândă
pentru luna noiembrie. Asta pentru că e încă vară. Tare demult, s-au făcut niște vrăji asupra
domeniilor colegiului, care îi împiedică pe oameni să îl observe de dincolo de râu, să dea
peste el din greșeală, lucruri de genul ăsta. Descântece vechi și trainice. O treabă clasică în
felul lor. Dar cu timpul au luat-o pe arătură și, cândva prin anii ’50, timpul a început să își
iasă din ţâţâni. Situaţia se înrăutăţește în fiecare an. În principiu nu ai de ce să te îngrijorezi,
dar suntem puţin în urma celorlalţi. Cu vreo două luni, douăzeci și opt de zile și, plus sau
minus, câteva ore.
Quentin nu știa dacă să se arate șocat, așa cum și era, sau să încerce să imite lehamitea
distantă, firească. A schimbat subiectul și a întrebat despre materii.
– N-ai să-ţi poţi face singur programul în primul an. Henry – Eliot se referea întotdeauna la
Decanul Fogg pe numele mic – îi obligă pe toţi să facă la fel. Ești deștept?
Era o întrebare la care, oricum ai fi răspuns, era jenantă.
– Așa cred.
– Nu-ţi face griji, toţi de aici sunt. Simplul fapt că te-au adus la examen înseamnă că erai
cea mai inteligentă persoană din școala ta, incluzându-i pe profesori. Fiecare de aici a fost
cea mai isteaţă maimuţică din copacul ei. Numai că acum suntem toţi în același arbore.
Poate te șochează. Dar nu sunt destule nuci de cocos pentru toată lumea. Te vei înfrunta
cu egalii tăi și cu cei mai buni ca tine pentru prima dată în viaţă. Nu va fi plăcut. Și
activitatea e diferită. Nu e ce îţi închipui. Nu fluturi o baghetă și strigi niște cuvinte latine
inventate. Există unele motive pentru care majoritatea nu o pot face.
– Și care sunt..., a vrut Quentin să știe.
– Motivele pentru care majoritatea nu stăpânesc magia? Păi, și Eliot a ridicat un deget lung,
subţire. Păi, unu, că e foarte greu, iar ei nu sunt suficient de deștepţi. Doi, e foarte dificil și
ei nu sunt destul de obsedaţi și nefericiţi ca să muncească din greu pentru a o face așa cum
trebuie. Trei, le lipsește îndrumarea și educaţia pe care o pune la dispoziţie dedicatul și
extrem de simpaticul Colegiu de Magie Brakebills. Și patru, n-au o fibră morală solidă,
necesară pentru a mânui cu calm și cu responsabilitate toată energia aceea magică, grozavă.
Ah, și cinci, și a ridicat degetul mare, unii le au pe toate și tot nu pot să o facă. Nimeni nu
știe de ce. Rostesc cuvintele, dau din mâini, și nu se întâmplă nimic. Dar nu e cazul nostru.
Noi avem acel ceva, orice ar fi.
– Nu știu dacă am fibra aia morală.
– Nici eu. De fapt, cred că e opţională.
Pentru o vreme, s-au plimbat tăcuţi înapoi spre peluză, de-a lungul unei alei pline de
vegetaţie, mărginite de arbori aliniaţi la milimetru. Eliot și-a mai aprins o ţigară.
– Ascultă, nu vreau să mă bag, a început Quentin, dar presupun că folosești vreun fel de
magie pentru a combate efectele negative ale tuturor ţigărilor ăstora.
– Drăguţ că-ntrebi. Sacrific o școlăriţă virgină din patru în patru nopţi, sub lumina unei luni
aproape pline, cu un bisturiu făcut de albinoșii elveţieni. Care, apropo, sunt tot virgini. Îmi
curăţă drăguţii mei plămâni cât ai bate din palme.
După această întâlnire, Quentin s-a văzut cu Eliot în majoritatea zilelor. Băiatul mai mare
și-a petrecut o după-amiază întreagă învăţându-l pe boboc cum să se orienteze în labirintul
de tufișuri care separa Casa – așa cum o numea toată lumea – de peluza cea întinsă, care se
chema, oficial, Peluza lui Seagrave, după un Decan din secolul al optsprezecelea, ce o
curăţase și o nivelase, dar la care toţi se refereau ca la Marea sau Mormântul. Existau șase
fântâni arteziene, împrăștiate prin tot labirintul (Labirintul) și fiecare avea o denumire
oficială, de obicei cea a unui fost Decan, dar și una născută din inconștientul colectiv al
generaţiilor de studenţi de la Brakebills. Tufișurile din care era făcut Labirintul fuseseră
tunse în forma unor bestii greoaie, cu mers încet – urși, elefanţi și alte creaturi mai greu de
identificat. Spre deosebire de majoritatea arbuștilor ornamentali, aceștia aveau viaţă: se
mișcau foarte încet, aproape imperceptibil, pe jumătate scufundaţi în frunzișul întunecos,
precum hipopotamii ce se bălăcesc într-un râu ecuatorial din Africa.
În ultima zi dinaintea începerii cursurilor, Eliot l-a condus până la intrarea în Casă, care era
așezată cu faţa spre râul Hudson. Între apă și terasă se întindea o perdea de copaci drepţi
și niște trepte largi, de piatră, care duceau în jos, către un hangar pentru bărci, foarte
frumos, în stil victorian. S-au decis pe loc că trebuie neapărat să iasă în larg, deși niciunul
dintre ei nu avea o idee clară despre cum să facă asta. Dar, așa cum a subliniat Eliot, erau
amândoi vrăjitori-genii și, cam cât de greu putea să fie să vâslească o blestemată de barcă?
Tot mormăind și ţipând unul la celălalt, s-au luptat cu o canoe dublă, lungă, din lemn, pe
care au coborât-o de pe ponton. Era un obiect fabulos, incredibil de ușor, ca învelișul
chitinos al unei insecte colosale, acoperit de pânze de păianjen și îmbibat de mirosul
ameţitor de lac. În mare parte cu noroc, au reușit să o întoarcă și să îi dea drumul plescăind,
în apă, fără a o lovi sau a se răni ei înșiși, sau a se enerva atât de tare unul pe celălalt, încât
să fie nevoiţi să lase baltă întregul plan. După niște încercări eșuate, au reușit în cele din
urmă să o îndrepte spre o direcţie ce părea plauzibilă și au pornit-o, într-un ritm lent și
șovăitor, jenaţi, dar nu descurajaţi de incompetenţa lor și de faptul că Quentin nu era
absolut deloc în formă, iar Eliot, pe lângă faptul că nu se simţea în puteri, mai era și un
fumător înrăit.
Parcurseseră aproximativ opt sute de metri, când ziua de vară a murit brusc, iar în jurul lor
s-a făcut răcoare și cenușiu. Quentin a crezut că era o vijelie, până când Eliot i-a explicat că
ajunseseră la graniţele camuflajului oferit de vrăjile făcute asupra teritoriului Brakebills, și
era noiembrie din nou. Au pierdut douăzeci de minute vâslind înainte și înapoi, între lumea
din exterior și cea ascunsă, văzând cum cerul își schimbă culoarea și simţind temperatura
cum scade și crește la loc, iar și iar.
Erau prea obosiţi ca să mai vâslească înapoi, așa că s-au lăsat purtaţi de curent. Eliot s-a
întins în canoe, a început să fumeze și să vorbească. Din cauza aerului său de stăpân,
Quentin crezuse că a fost crescut printre elitele bogate ale Manhattanului, dar s-a dovedit
că provenea de fapt de la o fermă din estul Oregonului.
– Părinţii mei sunt antrenaţi să nu crească papă-lapte, a spus el. Am trei fraţi mai mari.
Specimene cu un fizic uimitor – buni la suflet, cu grumaz gros; trei atleţi ce beau Schlitz 13
și care mă compătimesc. Tata nu știe ce s-a întâmplat. Crede că a mestecat prea mult tutun
înainte să mă conceapă și de asta „n-am ’eșit cum treb’e“.
Eliot și-a stins ţigara Merit într-o scrumieră din sticlă, aflată într-un balans precar pe coca
din lemn aluncos a bărcii, și și-a aprins alta.
– Ei cred că sunt la o școală specială pentru IT-iști tocilari și homosexuali, a continuat el.
De-asta nu mă duc acasă vara. Lui Henry nu-i pasă. Nu am mai fost acasă de când am venit
aici. Probabil că îţi pare rău pentru mine, a adăugat băiatul voios.
Purta un halat peste hainele obișnuite, iar asta îi dădea un aspect princiar neglijent.
– Știi, n-ar trebui. Sunt foarte fericit aici. Unii oameni au nevoie de familiile lor pentru a
deveni cine trebuie. Și nu e nimic greșit în asta. Dar sunt și alte căi.
Quentin nu realizase până în acel moment cât de greu câștigat trebuie să fi fost aerul, ridicol
de exagerat, de nepăsare al lui Eliot. Acea faţadă de indiferenţă superioară era acolo pentru
a ascunde probabil adevăratele probleme. Lui Quentin îi plăcea să se gândească la el însuși
ca la un fel de campion local al nefericirii, dar se întreba dacă nu cumva Eliot îl surclasase
și în cazul ăsta.
În timp ce se lăsau purtaţi de valuri spre casă, pe lângă ei au trecut alte bărci, ambarcaţiuni
de pescuit și cu motor și un echipaj greoi format din opt femei, ce ocupau o canoe, pornite
din West Point, care se afla la câţiva kilometri în amonte. Femeile păreau abătute și
înfofolite, pentru a întâmpina frigul, în pulovere gri și pantaloni de trening. Ele nu puteau
percepe sau, într-un fel, nu făceau parte din atmosfera încălzită de august, de care se
bucurau Quentin și Eliot. Lor le era cald și erau uscaţi și nici nu băgaseră de seamă. Fuseseră
închiși înăuntru, prin puterea descântecului.
MAGIE
– Studiul magiei nu este o știinţă, nu este o artă și nu este o religie. Magia este meșteșug.
Când îndeplinim un asemenea act, nu ne punem dorinţe și nu ne rugăm. Noi ne bazăm pe
voinţa, cunoștinţele și abilităţile noastre de a face o anumită schimbare în lume. Prin asta
nu trebuie să credem că înţelegem magia așa cum un doctor înţelege particulele subatomice
și rolul lor. Sau poate că încă nici nu au descoperit care le este menirea, niciodată nu-mi
amintesc exact. În orice caz, nu înţelegem și nu putem înţelege de unde vine și care este
sensul magiei, mai mult decât pricepe un tâmplar motivul pentru care cresc copacii. Nu are
nevoie de asta. El lucrează cu ce are la îndemână. Cu avertismentul că este cu mult mai
dificil, mult mai periculos și mai interesant să fii magician, decât tâmplar.
Cel care ţinea această cuvântare era profesorul March, pe care Quentin îl întâlnise ultima
oară în timpul Examenului – bărbatul masiv, roșcat, cu șopârla flămândă. Pentru că era
durduliu și rumen în obraji, arăta ca o persoană veselă și relaxată, dar în realitate se dovedea
a fi destul de dur.
Quentin s-a trezit în acea dimineaţă și a descoperit că imensa Casă, pustie până atunci, se
umpluse de oameni – persoane gălăgioase, care ţipau, alergau, își târau furtunos
geamantanele pe scări și, din când în când, îi deschideau ușa, trântind-o de perete, se uitau
la el și apoi o închideau, cu zgomot, la loc. Era un mod de a te trezi destul de nepoliticos;
se obișnuise să rătăcească singur prin Casă, ca și cum ar fi fost domnul, stăpânul sau, după
spusele lui Eliot, măcar subsecretarul șef, de drept. Dar, așa cum s-a dovedit, mai erau alţi
nouăzeci și nouă de studenţi înscriși la Brakebills, împărţiţi în cinci clase ce corespundeau
vag tuturor categoriilor, de la boboci până la proaspăt absolvenţi. Sosiseră în masă, în
dimineaţa aceasta, pentru prima zi de cursuri din semestru, și își revendicau drepturile.
Veneau în grupuri, materializându-se zece deodată pe terasa din spate, fiecare urmat de o
grămadă de geamantane, genţi din sibir și valize. Toată lumea, cu excepţia lui Quentin,
purta uniformă: jachete cu dungi și cravate pentru băieţi, bluze albe și fuste ecosez, negre,
pentru fete. Pentru un colegiu, lucrurile arătau mai degrabă ca la o școală preparatorie.
– Jacheta și cravata sunt obligatorii în afara camerei, a explicat Fogg. Mai sunt și alte reguli;
le vei afla de la ceilalţi. Majoritatea băieţilor preferă să-și aleagă singuri cravatele. Tindem
să fim indulgenţi la capitolul ăsta, dar nu-mi pune răbdarea la încercare. Orice iese din
limitele bunului-simţ va fi confiscat și vei fi obligat să porţi cravata școlii care, din câte am
înţeles, și nu mă prea princep la lucruri de acest fel, este criminal de demodată.
Când s-a întors în camera lui, Quentin a găsit șifonierul plin cu jachete identice, bluemarin
și ciocolatii, cu dungi extrem de subţiri, împreună cu niște cămăși albe. Majoritatea arătau
noi-nouţe; câteva prinseseră puţin luciu în dreptul coatelor sau se tociseră la manșete și
miroseau vag, dar nu neplăcut, a naftalină, a tutun și a foști purtători. S-a schimbat,
aranjându-și hainele cu atenţie, și s-a privit în oglindă. Știa că se presupune că trebuia să
urască uniforma, dar el o îmbrăcase cu plăcere. Dacă nu se simţea încă magician, putea
măcar să arate ca unul. Fiecare jachetă avea brodat un blazon: o albină și o cheie aurii, pe
fond negru, punctat de stele mici, argintii. Mai târziu, avea să îi audă pe ceilalţi studenţi
numind acel model, cheia-și-albina. De îndată ce a început să caute simbolul, l-a observat
pretutindeni, lucrat în covoare și pe draperii, sculptat în buiandrugii de piatră ai ușilor,
îmbinat la colţurile podelelor din parchet.
Acum stătea într-o sală de cursuri spaţioasă, pătrată, o încăpere pe colţ, cu ferestre înalte,
impresionante, dispuse pe două laturi. Întocmai ca într-un amfiteatru, cele patru rânduri
de pupitre elegante din lemn erau aliniate pe niște trepte roase, orientate în jos, către o
tablă mare și o masă masivă de demonstraţii, din piatră, ce fusese arsă, zgâriată, însemnată
și deteriorată în fiecare punct al existenţei sale. În aer plutea praf de cretă. În clasă se aflau
douăzeci de elevi, cu toţii în uniformă, semănând cu niște adolescenţi obișnuiţi și încercând
să arate unul mai relaxat decât celălalt. Quentin era conștient că probabil jumătate dintre
câștigătorii programului de căutare de talente de la Intel și campionii Scripps Spelling Bee
14 , din întreaga ţară, se aflau acolo. Din ceea ce auzise, unul dintre colegii lui se clasase al

doilea în competiţia Putnam 15 , pe când era încă la gimnaziu. Știa, de fapt, că una dintre
fete reușise să înainteze în timpul unei ședinţe în plen al National Model United Nations 16
, o moţiune prin care se cerea sancţionarea utilizării armelor nucleare, în vederea protejării
unei specii de ţestoase de mare, în mare pericol de extincţie. Și asta, reprezentând Lesotho
17 .

Nu că acele lucruri ar fi contat în vreun fel, dar atmosfera era încordată. Stând acolo,
îmbrăcat cu cămașa și jacheta mirosind a nou, Quentin și-ar fi dorit să fie iar cu Eliot,
plutind pe râu.
Profesorul March și-a întrerupt discursul și și-a reorientat atenţia.
– Și acum, să vedem puţină magie în acţiune, a spus el. Quentin Coldwater, vrei, te rog, să
vii în faţa clasei?
March se uita fix la el.
– Exact.
Atitudinea lui era caldă și veselă, ca și cum i-ar fi înmânat un premiu.
– Chiar aici, a spus indicând un loc de lângă el. Aici. Îţi voi oferi un suport.
Profesorul s-a căutat în buzunare și a scos o bilă limpede din sticlă, cumva pufoasă, și a
așezat-o pe masă, unde s-a rostogolit de câteva ori, până a găsit o adâncitură în care s-a
oprit.
Clasa stătea perfect nemișcată, în timp ce Quentin s-a ridicat în picioare. Știa că nu e un
test cu adevărat. Era vreun fel de lecţie demonstrativo-ritualică obscură. O chestie ce se
ţinea anual, și, cel mai probabil, nimic de care să se teamă; doar o altă tradiţie minunată,
străveche a Brakebillsului. Dar coborând treptele largi, către faţa clasei, picioarele i-au
devenit doi piloni de lemn. Ceilalţi studenţi îl urmăreau cu indiferenţa rece a celui ușurat
că a scăpat.
Și-a ocupat locul de lângă March. Bila arăta obișnuit, din sticlă și cu câteva bule de aer în
ea. Era cam de aceeași circumferinţă cu cea a unei monede de cinci cenţi și probabil la fel
de ușoară, după cum presupunea Quentin. Îmbrăcat cu noua lui jachetă școlară, putea să o
facă să dispară și să o ascundă în mânecă fără prea mari probleme. Bine, s-a gândit el, dacă
vor magie, magie am să le dau. Cu pulsul zbătându-i-se în timpane, a făcut obiectul să-i
apară din fiecare mână, din gură, din nas. Era răsplătit, ici-colo, cu chicoteli, ce răzbăteau
din public.
Tensiunea a crescut, iar el a mărit suspansul. A aruncat bila în aer, aproape atingând
tavanul înalt, ca de catedrală, apoi s-a aplecat înainte, prinzând-o, în echilibru perfect, în
golul dintre gât și craniu. Cineva a bătut darabana în bancă. Sala era în extaz.
Pentru marele final, Quentin s-a prefăcut că zdrobește sfera cu un prespapier greu, din fier,
înlocuind-o însă în ultima clipă cu o bomboană Lifesaver, găsită din întâmplare în buzunar.
Dropsul a scos un trosnet ca la carte și a lăsat în urmă o pulbere albă, convingătoare în
cazul unei cercetări minuţioase. Și-a cerut teatral scuze lui March, făcând apăsat cu ochiul
către public, apoi i-a cerut profesorului să-i împrumute batista. Când a dat să o caute,
March a descoperit bila în propriul buzunar de la jachetă.
Quentin a executat o mișcare de golf, à la Johnny Carson. Bobocii au aplaudat frenetic. El
s-a înclinat. N-a fost rău, și-a spus băiatul. Nu trecuse nici jumătate de oră din primul
semestru și era deja un erou popular.
– Mulţumin, Quentin, a spus March onctuos, aplaudând cu vârfurile degetelor. Mulţumim,
a fost extrem de edificator. Te poţi întoarce la locul tău. Alice, ce spui? Ce-ar fi să ne arăţi
niște magie.
Îndemnul era adresat unei fete pirpirii și morocănoase, care se pitise în rândul din spate.
Nu părea surprinsă că fusese aleasă; arăta ca genul de persoană care se așteaptă mereu la
ce e mai rău și, până la urmă, de ce ar fi fost aceea o zi diferită? A coborât treptele largi ale
amfiteatrului, către faţa sălii. Își ţinea privirea fixată înainte, urcând fără teamă pe
platformă și părea să se simtă oribil de inconfortabil în uniforma ei mototolită. A primit, în
tăcere, bila, de la profesorul March. Fata și-a ocupat locul în spatele mesei și a fixat sfera pe
postamentul de piatră, care îi ajungea până la piept.
Imediat, ea a început să facă, deasupra bilei, o serie de gesturi rapide și precise. Părea că
folosește limbajul semnelor sau că joacă, cu niște sfori invizibile, elasticul pe degete.
Atitudinea ei cuminte era opusă stilului șiret, spectaculos al lui Quentin. Alice privea sfera
cu concentrare, așteptând. Ochii ei s-au încrucișat puţin. Buzele i s-au mișcat, deși, de la
locul său, Quentin nu putea să audă niciun sunet.
Sfera s-a aprins într-un roșu incandescent, apoi a devenit albă, opacă, precum un ochi
acoperit de ceaţa lăptoasă a cataractei. Un rotocol unduitor de fum cenușiu s-a ridicat din
punctul în care ea atingea masa. Sentimentul triumfal de îngâmfare al lui Quentin s-a
dezumflat. Ea deja ştie să facă vrăji adevărate, s-a gândit el, sunt mult în urmă.
Alice și-a frecat mâinile una de cealaltă.
– Durează un minut ca degetele mele să devină impenetrabile.
Cu grijă, ca și cum ar fi scos un vas încins din cuptor, Alice a apucat bila cu vârfurile
degetelor. Sfera era acum topită de la căldură și se întindea precum caramelul. Din câteva
mișcări rapide și sigure, a modelat patru picioare și apoi un cap. Când și-a îndepărtat
mâinile și a suflat asupra lui, globul s-a rostogolit, s-a scuturat o dată și s-a ridicat pe cele
patru membre. Devenise un animal de sticlă, mic și durduliu, care a început să meargă pe
suprafaţa mesei.
De data aceasta nu mai aplauda nimeni. Fiorul ce străbătea sala era aproape palpabil. Firele
de păr s-au ridicat pe braţele lui Quentin. Tot ce se mai auzea erau pașii delicaţi ai
picioarelor ascuţite de sticlă, ciocnindu-se de blatul de piatră.
– Mulţumin, Alice! a spus profesorul March, revendicându-și scena. Pentru curioși, Alice
tocmai a făcut trei vrăji simple.
A ridicat câte un deget, pentru fiecare dintre ele:
– Termogeneza Mută a lui Dempsey, o Animare Lesser Cavalieri și un fel de protejează-și-
ascunde, pregătit de ea însăși, așa că poate ar trebui să o numim după tine, Alice.
Fata s-a uitat impasibilă către March, așteptând să îi dea un semn că se poate întoarce la
loc. Nici măcar nu se mândrea, era doar nerăbdătoare să fie lăsată în pace. Uitată, mica
figurină din sticlă ajunsese la marginea mesei. Alice s-a întins să o prindă, dar creatura a
căzut și s-a sfărâmat de podeaua dură de piatră. Fata s-a ghemuit îndurerată deasupra ei,
dar profesorul March se pusese deja în mișcare, strângându-și foile cu discursul.
Quentin privea mica tragedie cu un sentiment amestecat de compasiune și invidie. Are un
suflet atât de blând. Dar ea este cea pe care va trebui să o înving.
– Vă rog să citiţi, în această noapte, primul capitol din Istoria magiei, a lui Le Goff, în
traducerea lui Lloyd, a anunţat March, și primele două capitole din Exerciţii practice pentru
tinerii magicieni, scrisă de Amelia Popper, o carte pe care o veţi urî în curând cu fiecare
fibră a fiinţei voastre tinere și inocente. Vă invit să vă încercaţi norocul cu primele patru
exerciţii. Toţi veţi executa unul dintre ele la cursul de mâine. Și în cazul în care găsiţi
limbajul lui Lady Popper, în engleza de la mijlocul secolului al optsprezecelea, mai degrabă
desuet, reţineţi că luna viitoare vom începe studiul englezei medii, latinei și al olandezei
vechi, moment când veţi tânji după limba lui Lady Popper.
Studenţii începuseră să se agite și să-și strângă manualele. Quentin s-a uitat la caietul gol
din faţa lui, străbătut doar de o linie neliniștită, în zigzag.
– Un ultim cuvânt înainte să plecaţi.
March a ridicat tonul pentru a acoperi zarva.
– Insist să vă amintesc că trebuie să priviţi acest curs ca fiind unul în totalitate practic, cu
o bază teoretică minimă. Dacă deveniţi curioși în legătură cu natura și originea puterilor
magice pe care începeţi încet și cu foarte mare efort să le dezvoltaţi, amintiţi-vă această
anecdotă faimoasă despre filozoful englez, Russell Bertrand. Russell a ţinut odată o
conferinţă despre structura universului. După aceea, a fost abordat de o femeie care i-a spus
că este un tânăr foarte inteligent, dar că are o gândire eronată, căci toată lumea știe că
pământul e plat și stă pe spatele unei ţestoase. Când filozoful a întrebat-o pe ce este așezată
ţestoasa, femeia a răspuns: „Ești foarte isteţ, tinere, foarte isteţ. Dar sub el sunt numai
ţestoase!“ Femeia greșea, în mod evident, dar ar fi avut dreptate dacă s-ar fi referit la magie.
Mari vrăjitori ai tuturor timpurilor și-au irosit vieţile încercând să îi găsească sursa. Este un
demers zadarnic, căci cu cât te adâncești în studiu, cu atât ţestoasele devin mai mari și mai
solzoase, cu ciocuri din ce în ce mai ascuţite, semănând mai degrabă cu dragonii.
Vă rog, în timp ce ieșiţi, luaţi câte o bilă.

Chiar în după-amiaza următoare, March i-a învăţat să descânte sferele de sticlă, într-o
limbă întortocheată, exotică, pe care Quentin nu a recunoscut-o (mai târziu, Alice i-a spus
că era estoniană), însoţind vorbele de un gest complicat. Trebuiau să-și miște individual
degetele mijlocii și mici de la ambele mâini, lucru mult mai dificil decît părea. Cei care
reușeau experimentul puteau să plece mai devreme, iar restul erau nevoiţi să rămână pe loc
pînă le ieșea. Cum puteau să știe că îl făcuseră corect? Ei bine, aveau să afle.
Quentin a exersat până a răgușit și degetele i s-au încins până ce lumina care intra pe
ferestre s-a înmuiat și și-a schimbat culoarea și apoi s-a stins complet, până când stomacul
lui gol a început să-l doară, iar cina fusese servită și vasele strânse în sala de mese
îndepărtată. Faţa îi ardea de rușine. Toţi, cu excepţia a încă patru studenţi se ridicaseră –
unii își aruncau mâinile în aer și scoteau câte un daaa!!! – și părăsiseră sala. Alice plecase
prima, după aproximativ douăzeci de minute, deși o făcuse în tăcere. În sfârșit, Quentin a
spus descântecul și și-a mișcat mâinile – nici nu știa ce făcuse diferit de data asta –, iar
eforturile i-au fost răsplătite văzându-și, fără greș, bila, unduindu-se foarte încet, din
proprie iniţiativă.
Nu a spus nimic; și-a așezat doar capul pe bancă, ascunzându-și faţa în cuibul braţului
îndoit și și-a simţit degetul mare pulsând, în întunericul din jur. Lemnul pupitrului era rece
pe obrazul lui. Nu fusese o întâmplare norocoasă, o scamatorie sau o glumă. Reușise. Magia
era reală și el putea să o aducă la viaţă.
Și acum că învăţase, erau, Dumnezeule!, atât de multe lucruri de experimentat cu ea. Bila
urma să fie tovarășul lui de nedespărţit pentru restul întregului semestru. Era esenţa rece,
nemiloasă a abordării cursurilor de magie, ale lui March. Fiecare lecţie, fiecare exerciţiu se
centra pe a manipula și a transforma sfera cu ajutorul vrăjitoriei. Quentin trebuia ca în
următoarele patru luni să o ducă cu el pretutindeni. O pipăia pe sub masă, se cuibărea în
buzunarele jachetei lui de școală. Când se spăla, o vâra în săpunieră. O lua în pat cu el și în
rarele momente în care dormea, o visa.
Quentin a învăţat să o răcească până a îngheţat. I-a comandat să se rostogolească singură
în jurul mesei, să leviteze, să strălucească dinăuntru. Pentru că era deja transparentă, a fost
floare la ureche să o facă invizibilă, până când n-a mai putut-o găsi, iar profesorul March a
trebuit să o materializeze pentru el. Quentin o punea să plutească în apă, să treacă prin
bariere de lemn, să parcurgă un traseu cu obstacole și să atragă, ca un magnet, pilitură de
metal. Erau activităţi strict practice, noţiuni fundamentale; o izbucnire a puterii ce se
manifesta adesea la prima vrajă. I se spusese că urmau să treacă ani până va mai
experimenta ceva asemănător.
Între timp, Quentin studia, de asemenea, și istoria magiei, despre care până și vrăjitorii
știau mai puţin decât s-ar fi așteptat el. A aflat că cei ce o foloseau trăiau dintotdeauna în
societatea oamenilor obișnuiţi, dar se detașaseră de ei și rămăseseră anonimi. Figurile
importante ale istoriei magiei nu erau deloc faimoase în lumea de afară, iar numele pe care
le-ai fi putut considera grele se dovedeau a fi departe de adevăr. Leonardo, Roger Bacon,
Nostradamus, John Dee, Newton erau, sigur, cu toţii, un soi de vrăjitori ai domeniilor lor,
dar cu abilităţi nu foarte impresionante. Faptul că erau cunoscuţi în rândul oamenilor
reprezenta doar o altă bilă neagră pentru ei. După standardele societăţii magice, puteau fi
dărâmaţi cu un simplu bobârnac: nu avuseseră bunul-simţ să se limiteze la propria ogradă.
Cealaltă temă, cartea lui Popper, Exerciţii practice pentru tinerii magicieni, s-a dovedit a fi
un volum gros, în format mare, ce conţinea o serie de instrucţiuni de exersare a mișcărilor
degetelor și a vocii, cumplit de complicate, ordonate după gradul de dificultate și efort.
Quentin a concluzionat că multe vrăji constau în gesturi foarte precise și incantaţii vorbite,
intonate, șoptite, strigate sau cântate. Orice greșeală, cât de mică, putea să slăbească, să
neutralizeze sau să deformeze descântecul.
Acest loc nu era Fillory. În fiecare carte a seriei, unul sau doi dintre copiii Chatwin sunt
luaţi sub aripa protectoare a unui mentor care îi învăţa o tehnică sau o artă. În Lumea din
zid, Martin este maestru în călărie, iar Fiona se pregătește pentru a deveni un soi de cercetaș
al pădurii; în Pădurea zburătoare, Rupert ajunge un arcaș priceput; în Fata care a controlat
timpul, Helen se antrenează cu un expert în scrimă și așa mai departe. Procesul de învăţare
este un banchet neîntrerupt de minunăţii.
Să înveţi magia nu semăna deloc cu toate acestea. Se dovedea un lucru obositor și monoton,
atât cât putea să fie studiul forţelor supranaturale. Avea să afle că, așa cum un predicat se
acordă cu subiectul, până și cea mai simplă vrajă trebuia să fie modificată, ajustată și
adaptată în funcţie de momentul zilei, fazele lunii, intenţie, scop și circumstanţele exacte
în care era făcută, și de încă o sută de alţi factori, aranjaţi în volume pline de tabele, grafice
și diagrame, tipărite microscopic, cu minuţiozitatea unor bijuterii, pe pagini îngălbenite, în
formate mari. În plus, jumătate din fiecare pagină era plină cu note de subsol, enumerând
excepţiile, iregularităţile și cazurile speciale și pe care băiatul trebuia, de asemenea, să le
reţină. Studiul magiei presupunea mai multă toceală decât crezuse Quentin.
Dar mai era ceva, mai presus de a exersa și memora, dincolo de noţiunile exacte; ceva ce nu
întâlnise în cursurile lui March. Quentin avea doar o vagă intuiţie a acelui lucru, fără a
putea să-l numească precis, dar mai exista un element de care aveai nevoie dacă voiai să
faci o vrajă ce urma să schimbe lumea din jur. De fiecare dată când se gândea la asta, se
pierdea în abstracţiuni. Semăna cu puterea voinţei, cu o anumită intensitate a concentrării,
o viziune clară sau poate o răbufnire a succesului artistic. Dacă voiai ca o vrajă să
funcţioneze, trebuia mai întâi să o dorești cu adevărat.
Nu putea să explice, dar Quentin își dădea seama când funcţiona. Își putea simţi vorbele și
gesturile trăgându-și substanţa din substratul magic, misterios al lumii. Putea să o perceapă
fizic. Degetele i se încălzeau și păreau să lase dâre în aer, întâlnind în calea lor rezistenţa
atmosferei ce devenea vâscoasă și îi apăsa mâinile, ba chiar și buzele și limba. Mintea îi era
în alertă, ca sub influenţa unui amestec efervescent de cafeină și cocaină. Se afla în centrul
unui sistem imens și puternic, el era centrul. Ştia că merge și îi plăcea la nebunie.
Acum că prietenii lui reveniseră din vacanţă, Eliot mânca împreună cu ei. Erau o gașcă
extrem de vizibilă, discutând mereu cu seriozitate și având accese gălăgioase de râs, în
public, mulţumiţi de ei înșiși, total dezinteresaţi de restul populaţiei de la Brakebills. Aveau
ceva ce îi făcea ușor mai dezinvolţi decât pe ceilalţi studenţi. Nu arătau mai bine și nu erau
mai inteligenţi. Păreau doar că știu cine sunt și nu căutau în permanenţă precum ceilalţi să
le legitimeze existenţa. Quentin cocheta cu ideea de a deveni, într-o bună zi, ca ei.
Îl irita modul în care Eliot îl abandonase în clipa în care nu mai avusese nevoie de el, dar,
pe de o altă parte, rămăseseră cei nouăsprezece boboci pe care trebuia să îi ia în considerare.
Deși nu constituiau o gașcă prea entuziastă. Erau tăcuţi și concentraţi, evaluându-se
permanent unul pe celălalt, ca și cum ar fi încercat să își dea seama cine ar fi bătut pe cine
într-o întrecere intelectuală, pe viaţă și pe moarte, dacă avea să se ajungă vreodată la asta.
Competiţiile și victoria reprezentau obișnuinţe. Nu socializau prea mult. Cu alte cuvinte,
erau ca și Quentin, iar băiatul nu era familiarizat cu tovărășia oamenilor asemenea lui.
Studenta de care el și întregul an au devenit imediat obsedaţi era micuţa Alice, creatoarea
figurinei din sticlă. Dar, în curând, a devenit clar că în ciuda avansului academic pe care îl
avea faţă de toţi colegii ei, era o fiinţă dezarmant de timidă, până la punctul în care găseai
că nu are niciun sens să o mai abordezi. În timpul gustărilor, când intrau în vorbă cu ea,
fata răspundea monosilabic, abia șoptit, holbându-se la faţa de masă, doborâtă parcă de o
rușine infinită. Faptul că era incapabilă să susţină contactul vizual era aproape de domeniul
patologicului, iar modul în care își acoperea mereu faţa în spatele părului scotea în evidenţă
suferinţa prin care trebuia să treacă, știind că este obiectul atenţiei celorlalţi.
Quentin ar fi vrut să știe cine sau ce determinase o fiinţă atât de clar înzestrată să îi fie frică
de alţi oameni. Voia să întreţină așa cum trebuie atmosfera de competiţie, dar sentimentul
de protecţie pe care i-l inspira, îi deturna mereu intenţia. Se întreba dacă ceva din acea
teamă se putea citi și pe chipul lui. Singura și unica dată când o văzuse pe Alice cu adevărat
fericită fusese când, singură și detașată de sine, aruncase într-o fântână o pietricică ce
aterizase cu succes între picioarele unei nimfe din piatră.
Viaţa la Brakebills urma un ritm liniștit, ceremonios, aproape teatral, iar în timpul meselor,
formalităţile atingeau pragul obsesiei. Cina se servea, fără excepţie, la șase și jumătate;
întârziaţii erau lipsiţi de privilegiul unui scaun și mâncau în picioare. Personalul și studenţii
stăteau laolaltă, așezaţi la o masă interminabilă, învăluită într-o pânză de un alb miraculos
și pe care erau așezate tacâmuri grele din argint, ce nu se potriveau. Iluminatul era asigurat
de o armată de candelabre oribile. Mâncarea, în ciuda tradiţiei școlilor private, era
excelentă, în felul unui obicei franţuzit, instaurat de multă vreme. Meniurile tindeau să
cuprindă reţete îndelung probate, de la mijlocul secolului, precum boeuf en daube și homar
umplut. Bobocii aveau privilegiul de a-i servi pe ceilalţi studenţi, sub supravegherea strictă
a lui Chambers și apoi să mănânce singuri, după ce toţi ceilalţi terminau. Cei din anii trei
și patru aveau voie să bea la cină un pahar de vin; cei din anul cinci (sau „finaliștii“ așa cum
li se spunea, fără vreun motiv anume) primeau două. În mod ciudat, în al patrulea an nu
erau decât zece persoane, jumătate din numărul obișnuit, și nimeni nu îţi explica de ce. A
deschide subiectul însemna să pui capăt conversaţiei.
Quentin a prins din mers toate acestea, cu viteza unui marinar exilat pe un continent străin
și sălbatic, care nu are nicio șansă, în afară de a învăţa limba locului pe cât de repede posibil,
sau de ce nu, să sfârșească devorat de vorbitorii ei. Quentin bănuia că oricât s-ar fi plâns și
s-ar fi purtat ca și cum erau duși la spânzurătoare, majoritatea studenţilor de la Brakebills
se considerau fericiţi să se afle acolo. El unul era, deși nu avea de gând să fie vreodată atât
de fraier încât să o și recunoască. Se trezea în fiecare dimineaţă surescitat de convingerea
că ceva neașteptat avea să i se întâmple înainte de a merge înapoi la culcare. Primele două
luni în Brakebills se scurseseră cu o viteză ameţitoare, și, în curând, frunzele roșcate și aurii
au început să acopere Marea, ca și cum ar fi fost împinse de o mătură uriașă – ceea ce se
poate să fi fost adevărat? –, iar frunzișul bestiilor încete din Labirint a prins să se coloreze.
Quentin își petrecea câte o jumătate de oră în fiecare zi explorând campusul pe jos. Într-o
după-amiază furtunoasă a dat peste o mică podgorie, o bucată pătrată de pământ,
organizată sub forma unor rânduri drepte și plantată cu viţă-de-vie ce atârna pe suporturi
de fier ruginite și aranjată sub forma unor candelabre viticole stranii. Strugurii fuseseră deja
strânși, iar cei rămași se ofiliseră în vie, sub forma unor boabe stafidite și parfumate.
Dincolo de ea, la aproape patru sute de metri, în pădure, la capătul unei poteci înguste,
Quentin a descoperit un câmp restrâns, împărţit cu grijă în parcele pătrate. Suprafeţele
erau acoperite ba de iarbă, ba de piatră, unele erau din nisip, altele conţineau apă, iar două
dintre ele, bătute dintr-un metal argintiu înnegrit și lipsit de strălucire, cu inscripţii
elaborate.
Terenurile colegiului nu erau împrejmuite de niciun gard sau zid, iar dacă exista unul, el
nu-l băgase de seamă. Doar râul le încadra într-o parte și pădurile le înconjurau din celelalte
laturi. Chiar și așa, profesorii păreau să acorde exagerat de mult timp prezervării vrăjilor
care făceau școala invizibilă și de nepătruns pentru cei din afară. Patrulau constant
perimetrul, studiind lucruri pe care Quentin nu le putea vedea și întrerupându-și mereu
cursurile, unii celorlalţi, pentru a se consulta asupra lor.
NINSOARE
Într-o după-amiază, pe la sfârșitul lui octombrie, profesorul March i-a cerut lui Quentin să
rămână după cursul de aplicaţii practice. A.P. – așa cum îl numeau toţi – era acea parte a
zilei în care studenţii exersau făcând vrăji. Deși se aflau sub o supraveghere aproape
sufocantă, nu li se permitea, la acest stadiu, să lucreze decât cu cele mai de bază forţe
magice. În oceanul de noţiuni teoretice, atelierul se contura ca o mică răsplată practică.
În acea zi, Quentin nu se descurcase tocmai bine. A.P. se ţinea într-o sală ce semăna cu
laboratorul de chimie al unui colegiu: mese durabile din piatră; dulapuri împestriţate de
pete vechi, de nedescris; chiuvete adânci și încăpătoare. Atmosfera era încărcată de diverse
descântece și farmece, făcute de generaţii de profesori de la Brakebills, pentru a-i feri pe
studenţi de la a se răni sau a-i accidenta pe ceilalţi. Aerul era dens, ca o adiere de ozon.
Quentin își urmărea partenerul de experimente, Surendra, în timp ce își pudra mâinile cu
un praf alb (jumătate făină, jumătate cenușă din lemn de fag), trasa în aer conturul precis
al unor sigilii magice invizibile, folosindu-se de o baghetă din lemn de salcie, de-abia tăiată,
și apoi o lăsa ușor pe bila lui (poreclită Rakshasa!) și o împărţea, din prima, în două părţi
egale. Dar când Quentin a încercat să facă același lucru, sfera a pocnit cu un zgomot scurt
și înfundat, ca un bec ars, împrăștiind în jur bucăţele de sticlă și pulbere. Quentin a scăpat
bagheta din mână și s-a întors pentru a-și feri ochii; toţi ceilalţi își întindeau gâtul ca să
vadă. Atmosfera la cursul de A.P. nu era tocmai colegială.
Prin urmare, băiatul avea deja o stare oribilă în momentul în care March l-a rugat să rămână
după oră. Profesorul discuta pe hol cu cei rămași în urmă, în timp ce Quentin stătea pe una
dintre mesele acelea indestructibile, legănându-și picioarele și așteptându-se la ce era mai
rău. Faptul că și lui Alice i se solicitase să nu părăsească sala era cumva încurajator. Fata
stătea lângă fereastră, uitându-se visătoare la lentul râu Hudson. Bila îi plutea încet, în
cercuri, deasupra capului, ca un satelit leneș, miniatural, ciocnindu-se uneori de geam,
atunci când fata se apleca prea mult în faţă. De ce era magia un lucru atât de firesc pentru
ea? se întreba Quentin. Sau chiar era atât de simplu pe cât părea? Nu-i prea venea să creadă
că Alice întâmpina aceleași greutăţi ca și el. Penny se afla și el acolo, palid, concentrat și
visător ca întotdeauna. Purta uniforma Brakebills, dar îl lăsaseră să-și păstreze creasta.
March s-a întors, urmat de profesoara Van der Weghe. Ea nu vorbea pe ocolite.
– V-am rugat, pe voi trei, să rămâneţi după oră, pentru că luăm în considerare posibilitatea
de a vă avansa la anul al doilea, din semestrul de primăvară, a anunţat ea. Va trebui să
munciţi în plus, individual, pentru a lua examenele în decembrie și apoi să îi prindeţi din
urmă pe cei mai mari. Dar cred că puteţi face faţă. Am dreptate?
S-a uitat la ei încurajator. Părea mai mult că voia să-i informeze asupra unei decizii luate,
decât să îi consulte. Quentin, Alice și Penny și-au intersectat privirile, apoi s-au uitat în altă
parte. Quentin se obișnuise ca abilităţile sale intelectuale să fie evaluate mai presus de ale
altor persoane, iar această favoare reușea, prin propunerea interesantă, să îi șteargă din
amintire coșmarul pulverizării bilei. Totuși, toată lumea privea situaţia cu solemnitate și
gravitate. Se pare că trebuia să muncească foarte mult pentru privilegiul de a sări un an la
Brakebills, lucru pe care, oricum, nu știa cu siguranţă dacă și-l dorea.
– De ce? a spart Penny tăcerea. De ce ne avansaţi pe noi? Trebuie să daţi la o parte alţi
studenţi pentru a ne face nouă loc?
Avea dreptate. Era o lege nescrisă și de nestrămutat la Brakebills, că în fiecare an se aflau
întotdeauna douăzeci de studenţi, nu mai mult, nu mai puţin.
– Penny, elevii sunt diferiţi și au ritmuri diferite de învăţare, a fost toată explicaţia. Vrem
ca voi toţi să fiţi în locul în care vă simţiţi cel mai bine.
Nu s-au mai pus alte întrebări. După un răgaz adecvat, profesoara Van der Weghe le-a
acceptat tăcerea ca pe un consimţământ.
– Foarte bine, atunci, a spus ea. Mult noroc!
Acele cuvinte l-au propulsat pe Quentin într-o nouă fază a vieţii lui la Brakebills, nouă și
obscură, tocmai când se obișnuise cu cea în care se afla. Muncise din greu până atunci, dar
își luase și pauze, dându-se bolnav, ca și ceilalţi. Hoinărise prin campus și își omorâse
timpul cu bobocii, în salonul anului lor, o cameră ponosită, comodă, în care se afla un
șemineu și un amestec de canapele grav deteriorate și fotolii și jocuri de masă „educative“,
penibile – în principiu versiuni magice ale Trivial Pursuit 18, îndoite și pătate și cu piese
cruciale, cartonașe și rulete lipsă. Într-un dulap, aveau chiar și o consolă video de
contrabandă, ce consta dintr-o cutie veche de trei ani, agăţată de un televizor și mai vechi.
Imaginea se umplea de purici și se oprea singură de fiecare dată când cineva făcea o vrajă
la două sute de metri de ea, ceea ce se întâmpla mai tot timpul.
Asta fusese înainte. Acum nu exista clipă în care Quentin să nu înveţe. Oricât de mult îl
avertizase Eliot și ar fi muncit până atunci, băiatul continuase să își imagineze cumva că
studiul magiei se va dovedi a fi o expediţie plăcută printr-o grădină secretă, culegând fericit,
de pe crengi joase, fructul greu al cunoașterii. În schimb, în fiecare după-amiază, după
cursul de A.P., Quentin mergea direct la bibliotecă pentru a-și rezolva temele obișnuite, ca
apoi, după cină, să se întoarcă tot acolo, unde îl aștepta meditatorul pe care i-l numiseră.
Cea care îl pregătea era profesoara Sunderland, tânăra drăguţă care îi ceruse, în timpul
Examenului, să deseneze hărţi. Nu arăta deloc așa cum trebuie să arate un magician: era
blondă, acaparant de voluptuoasă și avea gropiţe. Ea preda, în mare, celui de-al cincilea și
al patrulea an și nu era foarte răbdătoare cu amatorii. Insista neobosit să exerseze gesturile,
incantaţiile, să reţină tabele și grafice și, când totul îi ieșea perfect lui Quentin, asta era
bine, dar ea mai voia încă să-l vadă aplicând studiile șapte și treisprezece ale lui Popper,
încet și cu grijă, înainte și înapoi, doar ca să fie sigură. Mâinile ei reușeau să facă lucruri pe
care Quentin nu își imagina că le va putea realiza vreodată. Ar fi fost un calvar dacă băiatul
nu s-ar fi îndrăgostit până peste urechi de profesoara Sunderland.
Aproape că se simţea ca și cum o trăda pe Julia. Dar cu ce îi rămăsese el dator fetei? se
înfuria Quentin. Nu era ca și cum prietenei lui din Brooklyn i-ar fi păsat câtuși de puţin. Iar
Sunderland era lângă el. Avea nevoie de cineva în acea lume nouă. Julia își irosise șansa.
Quentin își petrecea acum mai mult timp cu Alice și Penny. Pentru boboci, la Brakebills se
dădea stingerea la ora unsprezece, dar din cauza cantităţii enorme de muncă pe care o
aveau de făcut, ei trei trebuiau să caute o modalitate de a ocoli regula. Din fericire, exista,
în afara uneia dintre aripile clădirilor destinate studenţilor, un mic birou, care, conform
folclorului de la Brakebills, nu era sub puterea vrăjilor prin care profesorii monitorizau
respectarea orei de stingere. Probabil îl lăsaseră așa dinadins, ca soluţie la situaţii
asemănătoare. Era o anexă abandonată – trapezoidală, plină de mucegai și fără ferestre –,
dar avea o canapea, masă și scaune, iar personalul colegiului nu o verifica niciodată după
ore, așa că acolo se refugiau, nefericiţi, Quentin, Alice și Penny, când tot anul întâi mergea
la culcare.
Formau un mic grup straniu: Alice, cocoșată deasupra mesei; Quentin, tolănit pe canapea;
Penny, mergând în cerc, așa cum făcea când se concentra, sau stând turcește pe podea.
Odioasele cărţi ale lui Popper erau fermecate, astfel încât puteai exersa în faţa lor și ele îţi
indicau dacă ai dat-o în bară sau nu, făcându-se verzi (era de bine) sau roșii (era de rău),
deși, extrem de enervant, nu îţi spuneau și ce ai greșit.
Pe de o altă parte, Alice știa întotdeauna ce nu mersese bine. Dintre ei trei, ea era cea mai
înzestrată, cu mâini și încheieturi neobișnuit de flexibile și o memorie de speriat. Vocea ei
era moale și șoptită, dar când studia alte limbi, ea rostogolea sunetele cu o poftă insaţiabilă.
În timp ce colegii ei se mai luptau cu engleza mijlocie, fata se avânta în studiul arabei, al
aramaicăi, danezei și slavonei vechi. Rămăsese cumplit de sfioasă, dar nopţile târzii pe care
și le petrecea cu Quentin și Penny în camera lor secretă îndepărtaseră puţin din rezervă,
până acolo unde, uneori, schimba notiţe și indicaţii cu ceilalţi doi. Din când în când, lăsa
să îi iasă la iveală și simţul umorului, deși, cel mai adesea, spunea glumele în slavona veche.
Oricum, gândea Quentin, Penny n-ar fi prins poanta. Nu avea deloc umor. Exersa de unul
singur, șoptind și urmărindu-și mâinile palide, cum semnalizează și flutură, într-o oglindă
masivă, în stil baroc, cu ramă suflată în aur, sprijinită de un perete. Obiectul fusese demult
fermecat, cu un descântec uitat, ce își pierdea puterea, așa că, uneori, reflexia lui Penny era
înlocuită de vederea unui deal verde, pleșuv; o curbă netedă de iarbă, sub un cer mohorât.
Semăna cu un televizor al cărui cablu fusese prost instalat, recepţionând la întâmplare o
imagine din vreo lume îndepărtată.
În loc să ia o pauză, Penny aștepta, tăcut și impasibil, ca oglinda să se schimbe la loc. În
taină, Quentin se simţea agitat în preajma obiectului, ca și cum ceva oribil se pregătea să
vină pășind de după deal sau ar fi fost îngropat, neliniștit, la poalele lui.
– Mă întreb unde se află, a spus Alice. Vreau să zic, în realitate.
– Nu știu, a răspuns Quentin. Poate în Fillory.
– S-ar putea intra prin ea. Așa se întâmplă mereu în cărţi.
– Imaginează-ţi ce tare ar fi. Gândește-te numai: am putea trece dincolo și am învăţa timp
de o lună, după care ne-am întoarce ași.
– Te rog, nu-mi spune că ai vrea să mergi în Fillory doar ca să îţi poţi face tema, s-a revoltat
Alice. Pentru că ăsta ar fi cel mai trist lucru pe care l-am auzit vreodată.
– Puţină liniște, oameni buni, s-a încruntat Penny.
Pentru un rebel, Penny putea uneori să fie un adevărat pisălog.
Iarna s-a instaurat, deplină și geroasă, așa cum era de obicei în valea râului Hudson.
Fântânile au îngheţat, iar Labirintul era acoperit de nea, mai puţin acolo unde tremurau și
se ghemuiau animalele vegetale, scuturând-o. Quentin, Alice și Penny s-au îndepărtat de
colegii lor, care îi priveau cu invidie și resentimente și cărora Quentin nu avea nici timpul
și nici energia necesară să le ţină piept. Deocamdată ei formaseră propriul lor club
exclusivist, înăuntrul societăţii, și așa închise, care era Brakebills.
Quentin redescoperea plăcerea de a lucra. Nu era tocmai setea de cunoaștere aceea care îl
făcea să continue și nici dorinţa de a-i arăta profesoarei Van der Weghe că merita să treacă
în al doilea an. Era vorba doar de sentimentul familiar și bolnăvicios al satisfacţiei oferite
de munca grea, repetitivă; același gen de plăcere masochistă prin care reușise să
stăpânească tiparul Mill’s Mess, amestecul de stos, bătutul cărţilor pe modelul Charlier și
să pună la pământ integralele de gradul al doilea, pe când se afla încă în clasa a opta.
Câtorva dintre studenţii mai mari le era milă de cei trei alergători la maraton. Îi adoptaseră
ca mascote, în felul în care o grupă de grădiniţă adoptă o familie de hamsteri. Îi cocoloșeau
și le aduceau gustări și răcoritoare după cursuri. Chiar și Eliot căzuse de acord să îi viziteze,
punându-le la dispoziţie seturi de descântece și talismane pentru a rămâne treji, să citească
mai repede și să-și îmbunătăţească memoria, deși era greu să îţi dai seama dacă mergeau
cu adevărat. Băiatul spunea că făcuse rost de ele de la un vânzător ambulant zdrenţăros,
care își făcea apariţia la Brakebills, o dată sau de două ori pe an, într-o căruţă veche din
lemn, burdușită cu tot felul de prostii.
Decembrie a alunecat pe patinele sale căptușite și mute, ca într-o nălucire, chinuit de
corvoade nesfârșite. Munca își pierduse orice legătură cu scopul, oricare ar fi fost acela.
Chiar și ședinţele lui Quentin cu profesoara Sunderland își pierduseră sclipirea. Se
surprindea holbându-se sumbru la pantele luminoase ale decolteului ei, dureros de plin și
ademenitor, știind că ar fi trebuit să își dedice atenţia unor probleme tehnice, cu mult mai
arzătoare, precum poziţionarea corectă a degetului mare. Pasiunea lui trecuse de la
entuziasm la deprimare, ca și cum prima izbucnire de infatuare ar fi lăsat locul nostalgiei
incurabile a „fostului iubit“, care nu are nici măcar consolarea temporară a unei alte relaţii.
Acum răsfoia absent, din ultimul rând, cursurile profesorului March, privind cu
superioritate la colegii lui care de-abia exersau studiul douăzeci și șapte al lui Popper, pe
când el escaladase deja culmile gloriei celui de-al cincizeci și unulea și îl urmărise făcându-
se din ce în ce mai mic sub picioarele lui ce încă urcau. Începuse să deteste canapeaua
ponosită și mizerabilă din camera aceea diformă, în care el, Penny și Alice se înghesuiau în
nopţile târzii. Ura gustul amar, de ars al cafelei pe care o beau, până ce, la un moment dat,
a fost pe punctul de a încerca băutura ușor energizantă consumată de Penny, ca alternativă.
Recunoștea acea persoană irascibilă, neplăcută și nefericită în care se transformase: semăna
ciudat de mult cu vechiul Quentin, pe care crezuse că îl lăsase în urmă, în Brooklyn.

Quentin nu studia tot timpul în biroul trapezoidal. În weekenduri putea lucra oriunde își
dorea, cel puţin ziua. Își petrecea majoritatea timpului în camera lui, dar uneori urca scara
în spirală a observatorului de la Brakebills, un edificiu respectabil, deși demodat, aflat în
vârful unuia dintre turnuri. Aici se afla un telescop robust, de la sfârșitul secolului al
nouăsprezecelea, de mărimea unui stâlp de telefon, pătrunzând dintr-o parte cupola din
alamă coclită. Cineva din personal trebuie să fi fost profund atașat de acest obiect, căci
instrumentul stătea suspendat pe un splendid și complicat aranjament de mecanisme și
racorduri din cupru, proaspăt uns și lustruit cu grijă.
Lui Quentin îi plăcea să citească în observator pentru că se înălţa foarte sus, era bine încălzit
și relativ nefrecventat: nu numai că era greu să ajungi acolo, dar telescopul era complet
inutil pe timpul zilei. Asta, de obicei, era suficient pentru a-i asigura o după-amiază de
solitudine trufașă și glacială. Dar într-o sâmbătă de la sfârșitul lui noiembrie și-a dat seama
că nu era singurul care făcuse descoperirea. Când Quentin a ajuns în vârful scării spiralate,
trapa era deja deschisă, ceea ce însemna că locul lui fusese ocupat. Dar, doar ca să se
asigure, a vârât capul înăuntrul camerei rotunde, luminată în culoarea chihlimbarului.
Era ca și cum intrase într-o altă lume, pe o planetă ciudată și străină, care arăta în mod
straniu ca a lui, doar că fusese rearanjată. Intrusul era Eliot. Stătea în genunchi, ca și cum
s-ar fi rugat, în faţa unui fotoliu vechi, portocaliu, aflat în centrul suprafeţei circulare.
Quentin se întrebase întotdeauna cine și de ce își bătuse capul să aducă piesa aceea de
mobilier tocmai acolo sus. Era evident că se folosise magia, căci era limpede ca lumina zilei
că nu putea să încapă nici prin trapă și nici măcar pe vreuna dintre ferestrele micuţe.
Eliot nu era singur. Cineva stătea în fotoliu. Unghiul nu îi permitea să vadă clar, dar credea
că este unul dintre studenţii de anul al doilea, un puști obișnuit căruia nu îi dăduseră
tuleiele, cu părul drept, ruginiu. Quentin nu îl cunoștea foarte bine. Numele lui era probabil
Eric.
– Nu, a spus Eric, și apoi a repetat tăios: Nu! În niciun caz.
Zâmbea. Eliot a dat să se ridice, dar băiatul l-a reţinut, apăsându-i în joacă umerii. Nu era
neapărat masiv, iar autoritatea pe care o exercita asupra lui Eliot nu era de natură fizică.
– Știi regulile, a continuat el, ca și cum ar fi vorbit unui copil.
– Te rog? Doar de data asta.
Quentin nu îl auzise niciodată pe Eliot vorbind pe tonul acela rugător, lingușitor infantil.
– Te rog?
Nu era un ton pe care și l-ar fi imaginat vreodată pe Eliot vorbind.
– Nici gând! Eric i-a atins, cu degetul, nasul lung și palid. Nu până nu îţi termini toate
treburile. Toate. Și scoate-ţi tricoul ăla idiot; e patetic.
Quentin își dădea seama că nu era prima oară când jucau comedia aceea. Era martorul unui
ritual foarte intim.
– Bine, a încuviinţat Eliot iritat. Și să știi că tricoul ăsta n-are absolut nimic, a mai mormăit
el.
Eric l-a săgetat cu privirea. Apoi a flegmat odată, lăsând o băltoacă albă pe tricoul imaculat
al lui Eliot. Quentin a văzut teama din ochii lui Eric, tocmai când se întreba dacă nu cumva
mersese cam departe. Din acel unghi, fotoliul ar fi trebuit să îi blocheze lui Quentin
vederea, dar i-a permis să vadă cum Eliot desfăcea zdrăngănind cureaua lui Eric, apoi șliţul
și i-a smucit în jos pantalonii, lăsându-i la vedere coapsele subţiri și albe.
– Cu grijă, l-a avertizat Eric. Nu există foarte multă afecţiune în interpretarea lui, dacă asta
era. Javră mică. Știi regulile.
Quentin n-ar fi știut să răspundă de ce a mai zăbovit o clipă, înainte să coboare înapoi pe
scară, în universul lui natal, fix, previzibil. Nu se putuse abţine să nu privească. Se uita
direct la sursă, complet expusă, a motorului afectiv al lui Eliot. Cum de nu știuse despre
asta? Se întreba dacă era un ritual periodic. Poate că Eliot alegea un băiat sau doi pe an,
construind relaţii clandestine, iniţiindu-i în regulile jocului, consacrându-i și apoi dându-i
la o parte, când nu îi mai erau de niciun folos. Chiar trebuia să se ascundă în felul ăsta?
Chiar și la Brakebills? Poate că, la un anumit nivel, Quentin era rănit: dacă asta era ce își
dorea Eliot, de ce nu îl dorise pe el? Deși, oricât de mult l-ar fi admirat pe Eliot, nu credea
că ar fi putut-o face. Era mai bine așa. Eliot nu l-ar fi iertat dacă îl refuza.
Pofta disperată cu care Eliot privea obiectul „treburilor“ pe care le avea de făcut nu semăna
cu nimic din ceea ce mai văzuse Quentin. Era chiar sub privirile lui Eliot, dar băiatul nu s-
a uitat nici măcar o dată spre el.
Quentin s-a decis că avea să studieze în altă parte.
A terminat de parcurs volumul întâi al manualului Exerciţii pentru tinerii magicieni, al lui
Lady Amelia Popper, într-o duminică, la miezul nopţii de dinaintea examenului. A închis
cu grijă cartea și a petrecut un moment holbându-se la copertă. Mâinile îi tremurau. Capul
i se învârtea și îl simţea ușor ca un balon. Corpul îi era nenatural de greu. Nu putea sta
locului, dar mintea îi era prea alertă ca să doarmă. A săltat în picioare de pe canapeaua
rablagită, a început să-și aranjeze haina pe umeri și a anunţat că se duce să facă o plimbare.
Spre surprinderea lui, Alice s-a oferit să-l însoţească. Penny se holba doar la peisajul verde,
sumbru, din oglindă, așteptând ca faţa-i palidă, stoică să reapară, astfel încât să poată
continua exerciţiile. Nu și-a întors privirea când au plecat.
Quentin se gândise să se plimbe prin Labirint și peste Marea acoperită de zăpadă, până la
marginea ei, acolo pe unde intrase în acea lume și să se uite înapoi la casa gigantică și tăcută.
Voia să reflecteze asupra motivului pentru care experienţa aceasta se dovedea a nu fi atât
de distractivă pe cât ar fi trebuit și să se calmeze îndeajuns cât să doarmă. Presupunea că
poate face toate astea la fel de bine și în compania lui Alice. S-a îndreptat către ușile înalte
franţuzești, care se deschideau pe terasa din spate.
– Nu pe acolo, a spus Alice.
După ore, ușile erau setate magic să dea alarma în dormitorul profesorului de serviciu, a
explicat Infailibila Alice. Făceau asta pentru a-i descuraja pe studenţi să încalce ora
stingerii. L-a condus într-o parte, spre o ușă lăturalnică, pe care Quentin nu o mai văzuse,
fără nicio alarmă și ascunsă în spatele unei tapiserii, ce se deschidea către un gard viu, alb
de zăpadă. S-au înghesuit să treacă prin ea și au ieșit în bezna îngheţată.
Quentin era cu cel puţin cincisprezece centimetri mai înalt decât Alice, dispuși în cea mai
mare pare în lungimea picioarelor, dar fata ţinea perseverent pasul cu el. Au străbătut
împreună Labirintul, sub clarul de lună și apoi au pornit în direcţia Mării. Zăpada avea
cincisprezece centimetri și, în timp ce pășeau, o aruncau înainte cu picioarele.
– Vin aici în fiecare noapte, a rupt Alice tăcerea.
În starea lui de insomniac, Quentin aproape că uitase de ea.
– În fiecare noapte? a întrebat el tâmp. Serios? De ce?
– Doar ca să... știi tu.
Ea a oftat. Aburul a ieșit pufăind, alb în lumina lunii.
– Ca să îmi limpezesc mintea. În turnul fetelor se face multă gălăgie. Nu poţi să gândești.
Aici e liniște.
Era ciudat cât de firesc îi părea să se plimbe singur cu Alice, cea de obicei retrasă.
– E frig aici. Crezi că ei știu că încalci ora de culcare?
– Normal. Cel puţin Fogg știe.
– Atunci de ce te mai obosești să ieși pe ușa laterală?
Marea era ca un cearșaf fin, curat, care îi înconjura, îndesat la colţuri. Cu excepţia câtorva
căprioare și curcani sălbatici, nimeni nu mai călcase pe aici de la ultima ninsoare.
– Nu cred că îi pasă atât de tare că ne furișăm. Dar apreciază dacă faci un efort în sensul
ăsta.
Au ajuns la marginea peluzei imense și s-au uitat înapoi în direcţia Casei. O singură lumină
rămăsese aprinsă, de la dormitorul unui profesor, aflat la un etaj inferior. S-a auzit strigătul
unei bufniţe. O lună înceţoșată înălbea norii, deasupra acoperișului cu turnuleţe al Casei.
Peisajul semăna cu cel dintr-un glob cu zăpadă, neagitat.
Quentin și-a amintit de o scenă din cărţile Fillory: partea din Lumea din zid, în care Martin
și Fiona hoinăresc prin pădurea îngheţată, în căutarea copacilor pe care Santinela
Ceasornicelor îi vrăjise, fiecare dintre ei având un ceas rotund și ticăitor, încrustat în
trunchi. Santinela era un specimen straniu printre ticăloși. Săvârșea rar ceva intenţionat
diabolic sau, în orice caz, nu acolo unde ar fi putut-o vedea toată lumea. Era de obicei zărită
de la distanţă, grăbindu-se, cu o carte în mână și un ceas foarte complicat în cealaltă;
altădată conducea un car elaborat, sub formă de ceas, din bronz aurit, care ticăia tare ca și
cum avea un motor turat la maximum. Purta întotdeauna un văl, care îi ascundea faţa.
Oriunde pășea, își lăsa semnătura semănând copaci-ceas.
Quentin s-a surprins ascultând ticăituri, dar nu se auzea nimic, în afară de câte un trosnet
îngheţat ocazional, ce venea din adâncul pădurii, produs de cine știe ce.
– Pe aici am intrat prima oară, a spus el. Astă-vară. Nici nu știam ce e Brakebills. Credeam
că mă aflu în Fillory.
Alice a râs: un ţipăt surprinzător și ilar. Quentin nu intenţionase să fie chiar atât de
amuzant.
– Scuze, a răspuns ea. Doamne, iubeam cărţile alea când eram mică.
– Și tu, pe unde ai intrat?
– Chiar acolo. A arătat un alt pâlc identic de copaci. Dar nu am intrat ca tine, adică printr-
un portal.
Probabil Infailibilei Alice îi puseseră la dispoziţie un mijloc de transport extra-magic,
special, s-a gândit el. Îţi venea greu să nu o invidiezi. Posibil vreo cabină fantomă sau un
car de foc. Tras de thestrali. 19
– Când am venit... am găsit singură drumul? Nu am fost Invitată?
Tonul ei era interogativ, exagerat nepăsător, dar vocea începuse deodată să îi tremure.
– Am avut un frate care a învăţat aici. Întotdeauna mi-am dorit să ajung și eu în acest loc,
dar nu m-au Invitat niciodată. După un timp, a început să îmi treacă vremea, așa că am
fugit de acasă. Așteptasem și așteptasem o Invitaţie care nu mai sosea. Știam că pierdusem
deja primul an. Sunt mai mare ca tine cu un an, să știi.
Nu avusese habar. Părea mai mică.
– Așa că am luat un autobuz din Urbana până în Poughkeepsie, apoi, de acolo, taxiuri,
călătorind cât de departe am putut. Ai observat că nu e nicio șosea pe aici? Nici drumuri.
Cea mai apropiată este autostrada.
Acesta era cel mai lung discurs pe care Quentin îl auzea de la Alice.
– I-am obligat să mă lase să merg de capul meu în mijlocul pustietăţii. A trebuit să străbat
pe jos ultimii opt kilometri. M-am rătăcit. Am dormit în păduri.
– Ai dormit în păduri? Vrei să spui, pe jos?
– Da, știu, ar fi trebuit să aduc un cort. Sau ceva. Nu știu ce a fost în capul meu. Eram doar
isterică.
– Și fratele tău? Nu ţi-a putut face intrarea?
– A murit.
A spus-o pe un ton neutru, pur informativ, dar care l-a șocat pe Quentin. Nu-și imaginase
niciodată că Alice ar fi putut avea un frate, darămite unul mort. Sau că dusese un alt fel de
viaţă, decât una vrăjită.
– Alice, a spus el. Nu are nicio logică. Tu îţi dai seama că ești cea mai deșteaptă persoană
din clasa noastră, nu?
A expediat complimentul ridicând dintr-un umăr și privind cu înverșunare spre Casă.
– Așa că ai intrat pur și simplu? Și ei ce au făcut?
– Nu le venea să creadă. Se presupune că nimeni nu trebuie să găsească singur Casa. Au
crezut că a fost doar o întâmplare, dar e atât de evident că locul ăsta e înţesat de tone de
farmece vechi. E pur și simplu încărcat de ele; dacă îl cauţi cu vrăjile potrivite, se aprinde
ca un copac într-o pădure. Probabil au crezut că sunt un om al străzii. Aveam crengi în păr.
Plânsesem toată noaptea. Profesoarei Van der Weghe i-a părut rău de mine. Mi-a dat cafea
și m-a lăsat să dau examenul de admitere. Fogg nu a vrut să mă primească, dar ea l-a
convins.
– Și ai trecut.
A dat din nou din umeri.
– Tot nu pricep, a spus Quentin. De ce nu ai fost Invitată, ca noi, ceilalţi?
Fata nu a răspuns, ci se uita doar cu furie la luna opacă. Avea lacrimi pe obraji. Băiatul a
realizat că, probabil, tocmai ce dăduse glas, din greșeală, întrebării zdrobitoare care îi
marcase existenţa lui Alice la Brakebills. I-a venit în gând, mult după ce ar fi trebuit să se
întâmple, că poate nu era singura persoană cu probleme și care se simţea străină. Alice nu
reprezenta doar competiţia, cineva al cărui unic scop era să învingă și, prin asta, să îi
diminueze lui fericirea. Avea propriile ei speranţe, sentimente și coșmaruri. Avea propria
ei poveste. În felul său, era la fel de rătăcită ca și el.
Stăteau în umbra unui brad uriaș, un monstru lăţos, cenușiu-albăstriu, ce gemea de zăpadă.
Lui Quentin i-a amintit de Crăciun, iar el a realizat brusc că îl pierduseră. Uitase că în
Brakebills timpul se scurgea altfel. Adevăratul Crăciun fusese în urmă cu două luni, pentru
restul lumii, iar el nici nu băgase de seamă. Părinţii lui bătuseră un apropo la telefon, dar
nu-i picase fisa. Era ciudat cum lucruri de acest fel încetaseră să mai fie importante. Se
întreba ce făcuseră James și Julia în timpul vacanţei. Stabiliseră să meargă împreună la lacul
Placid. Părinţii ei aveau o cabană acolo.
Dar ce mai conta? Începea să ningă din nou. Particulele fragile i se așezau pe gene. Ce naiba
era acolo afară, care să merite toată munca aia? Pentru ce o făceau? Putere, presupunea el,
sau știinţă. Dar totul părea atât de ridicol de abstract. Răspunsul ar fi trebuit să fie evident.
Doar că nu putea să-i spună pe nume.
Lângă el, Alice s-a cutremurat de frig. Și-a pus braţele în jurul corpului.
– Ei bine, eu mă bucur că acum ești aici, indiferent de cum ai ajuns, a spus Quentin,
stângaci. Cu toţii ne bucurăm.
Și-a trecut mâna pe după umerii ei înfioraţi. Nu se sprijinea de el sau accepta în vreun fel
să fie alinată, dar nici nu făcea vreo criză, lucru de care băiatul se temuse pe jumătate.
– Haide! Să ne întoarcem înainte ca Fogg să se enerveze cu adevărat. În plus, avem un
examen mâine. Nu cred că vrei să fii prea obosită ca să te bucuri de el.
A doua zi, dimineaţa, au dat testul, în a treia zi de luni a lui decembrie. Aveau două ore
pentru lucrările teoretice și două pentru cele practice. Nu implica prea multe vrăji, în
adevăratul sens al cuvântului. În mare parte, Quentin stătuse într-o sală goală, pe când trei
examinatori – doi de la Brakebills și unul extern, cu un accent german sau poate suedez –
îl ascultau recitând incantaţii în engleza medievală, identificând formule magice și
urmărindu-l cum încerca să traseze în aer cercuri de diverse mărimi, în diverse direcţii și
cu degete diferite. Toate acestea, în timp ce bolta albă de afară cernea în tăcere mai multă
pulbere îngheţată. Era aproape decepţionant.
Rezultatele au fost strecurate pe sub fiecare dintre ușile lor, devreme, în dimineaţa
următoare, sub forma unei bucăţi de hârtie groase, crem, îndoite o dată, care arăta ca o
invitaţie de nuntă. Quentin trecuse, Alice trecuse, iar Penny fusese picat.
BĂIATUL DISPĂRUT
Brakebills și-a întrerupt cursurile în ultimele două săptămâni din decembrie. La început,
Quentin nu își putea da seama de ce se simţea atât de speriat de faptul că merge acasă, până
când a realizat că nu de asta, în sine, era îngrijorat. Îi era teamă că dacă pleacă de la
Brakebills, nu aveau să-l mai primească. N-ar mai fi putut să găsească drumul înapoi – ar
închide în urma lui portalul secret, din grădină, și l-ar încuia, iar graniţa cu acea lume s-ar
pierde definitiv printre plantele căţărătoare și sculpturi și el ar rămâne blocat acolo, afară,
pentru totdeauna.
În final, s-a hotărât să stea acasă cinci zile. Pentru o clipă, în timp ce urca treptele din faţa
locuinţei lui și inspira mirosul familiar, un farmec fatal l-a învăluit: vraja izului de mâncare
gătită, carpete orientale și praf, a zâmbetului larg, forţat al mamei și umorul silit, cam din
topor, al tatălui. Devenise iar persoana pe care ei o cunoșteau și a simţit impulsul dat de
puștiul ce fusese el odată și care, undeva, într-un colţ prăfuit al sufletului său, avea să fie
întotdeauna. A cedat vechii iluzii că greșise plecând și că acela era locul în care trebuia să
trăiască.
Dar vraja nu a ţinut mult. Nu putea să rămână. Ceva din casa părinţilor lui îi era acum de
nesuportat. După ce trăise în cămăruţa rotundă din vârful turnului, cum avea să mai
îndrăgească dormitorul vechi și trist din Brooklyn, cu vopseaua albă, sfărâmicioasă, gratiile
de metal de la ferestre și vederea unui mic petic de pământ înconjurat de ziduri? Nu avea
ce să împărtășească cu părinţii săi curioși și bine-intenţionaţi. Atât atenţia, cât și neglijenţa
lor îi erau insuportabile. Viaţa lui devenise complicată, interesantă și magică. A lor era
banală și domestică. Ei nu puteau înţelege că realitatea pe care o percepeau nu era aceea
care conta și nu ar fi reușit să priceapă asta niciodată.
A ajuns acasă joia. Vineri, i-a trimis un sms lui James, iar sâmbătă dimineaţă s-a văzut cu el
și cu Julia, într-un debarcader abandonat, de pe Gowanus 20 . Le era greu să explice de ce le
plăcea acel loc, în afară de faptul că se afla la o distanţă aproape egală de casele fiecăruia
dintre ei și că era destul de izolat – la capătul unei fundături care mărginea canalul și pentru
care trebuia să sari o barieră din tablă ondulată. Era liniștit și mut ca orice spaţiu aflat lângă
o întindere deschisă de apă, oricât de stătută și toxică ar fi fost aceea. Exista acolo un fel de
baricadă din beton, pe care te puteai așeza și tulbura suprafaţa vâscoasă a canalului,
aruncând pumni întregi din pietrișul împrăștiat în jur. Un depozit de cărămidă ars, cu
ferestre în arcadă, se profila deasupra peisajului, de pe celălalt mal – probabil viitorul
apartament de lux al cuiva.
Se simţea bine să îi revadă pe James și pe Julia, dar era și mai plăcut să se observe pe sine în
raport cu ei și să realizeze cât de mult se schimbase. Brakebills îl salvase. Nu mai era ratatul,
mereu cu nasul în pământ, din ziua în care plecase, ajutorul lui James și peţitorul
neconvenabil al Juliei. Când el și James s-au salutat posaci și și-au dat grăbit mâinile,
bătându-se pe spate, nu a mai simţit respectul instinctiv pe care obișnuia să-l aibă pentru
prietenul lui, ca și cum James ar fi fost eroul piesei, și nu Quentin. Când a văzut-o pe Julia,
a căutat în sinea lui iubirea aceea veche pentru ea. Nu dispăruse, dar se preschimbase într-
o durere surdă, distantă, încă prezentă, dar peste care rana se închisese – mai exista doar
șrapnelul pe care nu-l putuseră scoate.
Lui Quentin nu îi trecuse prin cap că cei doi nu erau atât de bucuroși să-l întâlnească. Știa
că plecase brusc, fără nicio explicaţie, dar nu avea nicio idee despre cât de răniţi și trădaţi
se simţiseră. Stăteau împreună, așezaţi toţi trei și uitându-se la apă, pe când Quentin
improviza o relatare plină de vervă despre instituţia de învăţământ necunoscută, dar foarte
selectă, la care se înscrisese, pentru un motiv sau altul. Nu a dat prea multe amănunte
despre ce studia. S-a concentrat pe detaliile arhitecturale ale locului. James și Julia se
strânseseră unul în celălalt, apărându-se de răcoarea primăverii (în Brooklyn era luna
martie acum) ca un cuplu în vârstă, pe o bancă din parc. Când i-a venit rândul, James a tot
debitat ceva despre proiectele de final, bal, profesori la care Quentin nu se gândise nici
măcar o dată în șase luni – era incredibil că toate acele lucruri își urmau cursul și că James
le dădea importanţă și nu vedea cum totul se schimbase. De îndată ce magia devenise reală,
restul își pierduse substanţa.
Iar Julia – ceva i se întâmplase delicatei și pistruiatei lui dragi cât timp fusese departe. Sau
era doar din cauză că nu o mai iubea ca înainte? O vedea cu adevărat pentru prima dată?
Dar nu, părul îi era mai lung, lins și lipsit de volum – făcuse ceva pentru a domoli
onduleurile – iar sub ochi avea cercuri negre, ce nu existaseră acolo. Înainte fuma doar
uneori, la petreceri, dar acum își aprindea ţigară de la ţigară, una după alta, stingându-le
pe fiecare la piciorul unui stâlp gol pe interior. Până și James părea tulburat din cauza ei,
era tensionat și protectiv. Ea îi studia pe amândoi, distantă, cu fusta neagră fluturând în
jurul genunchilor ei descoperiţi. După întâlnire, Quentin nu ar fi știut să spună cu siguranţă
dacă fata scosese vreun cuvânt.
În acea noapte, tânjind deja după gustul lumii magicii pe care tocmai o părăsise, Quentin
a cotrobăit printre cărţile lui vechi, broșate, căutând un roman din seria Fillory și a stat
treaz până la trei dimineaţa, recitind Pădurea zburătoare, episodul cel mai puţin
satisfăcător și lucrat dintre scrierile Fillory, care îl avea ca erou pe Rupert, băiatul Chatwin,
cel nătâng și inept. El și drăguţa, suava Fiona descoperă intrarea în Fillory, printre crengile
din vârful copacului în care Rupert prefera să se caţere și pornesc în căutarea sursei
ticăitului care îl împiedică să doarmă pe prietenul lor, domnul Pete-de-Foc (un leopard, cu
un auz extrem de ascuţit).
Vinovaţii se dovedesc a fi o ceată de pitici care exploataseră complet un munte întreg, bogat
în minereu de cupru, și îl transformaseră într-un dispozitiv imens de măsurare a timpului
(Quentin nu observase până în acea clipă cât de obsedat de mecanisme era Plover). În
sfârșit, Rupert și Fiona sunt ajutaţi de un uriaș prietenos, care, cu târnăcopul lui gigantic,
îngroapă, pur și simplu, ceasul, mai adânc, înăbușindu-i ticăitul și astfel mulţumindu-i, atât
pe domnul Pete- de-Foc, cât și pe piticii, cărora, fiind locuitori ai peșterilor, le plăcea să se
ascundă în subteran. Apoi, la reședinţa imperială, Castelul Whitespire, ei repară fortul de
apărare elegant, construit cu ingeniozitate sub forma unui mecanism colosal de ceasornic.
Pus în mișcare de mori de vânt, resortul din aramă de sub castel i-a mișcat și i-a rotit
turnurile într-un dans lent, maiestuos.
Acum că fusese la Brakebills și știa câte ceva despre adevărata magie, putea să îl citească pe
Plover cu un ochi mai critic. Voia să cunoască detaliile tehnice din spatele vrăjilor. Și care
era motivul pentru care construiau piticii ceasul uriaș? Iar deznodământul nu-i dăduse
sentimentul unui final în adevăratul sens al cuvântului – îi amintea prea mult de Inima care
îşi spune taina 21. Nimic nu rămâne îngropat pentru totdeauna. Și unde era pădurea
zburătoare în Pădurea zburătoare? Unde erau Ember și Umber, cei doi berbeci gemeni
impozanţi, care patrulau tărâmul Fillory și păstrau ordinea? Deși rar, ei apăreau după ce
fraţii Chatwin le rezolvaseră deja toate problemele. Adevăratul lor scop părea să fie acela
de a se asigura că cei mici nu rămâneau mai mult decât necesar – Ember și Umber erau
aceia care, în mod regulat, îi trimiteau înapoi în Anglia, la sfârșitul fiecărei cărţi. Nu se
numărau printre elementele preferate ale lui Quentin în ceea ce privea seria. De ce nu-i
puteau lăsa să stea acolo? Chiar ar fi fost asta așa o problemă?
Era clar că Christopher Plover n-avea nici cea mai mică idee despre ce însemna magia
adevărată. Nici măcar nu era englez get-beget: potrivit textului de pe clapetele cărţilor, el
fusese un american ce câștigase rapid o avere din produse de mercerie, în anii ’20, și se
mutase în Cornwall chiar înainte de prăbușirea bursei. Era un burlac convins, cum se spune,
care a îmbrăţișat anglofilia, a început să-și pronunţe numele englezește („Pluvver“) și s-a
ridicat la rangul de moșier de ţară, locuind într-o casă spaţioasă, ticsită cu tot felul de
lucruri. (Doar un american anglofil ar fi putut să creeze o lume ca Fillory, atât de profund
englezească, mai neaoșă decât Anglia însăși.) Legenda spune că a existat cu adevărat o
familie Chatwin care i-a fost vecină. Plover a susţinut întotdeauna cum copiii Chatwin îl
vizitau și îi povesteau despre Fillory și că el doar a pus pe hârtie spusele lor.
Dar adevăratul mister al romanului Pădurea zburătoare, analizat la nesfârșit de fani
entuziaști și academicieni ce se vor interesanţi, se află în ultimele pagini ale cărţii. Odată
ce problema ticăitului a fost rezolvată, Rupert și Fiona se bucură de reușită, la un banchet,
împreună cu domnul Pete-de-Foc și familia acestuia – din care face parte și misterioasa și
atrăgătoarea soţie de leopard și un număr de pui adorabili și pufoși – când, ghici cine apare?
Martin, cel mai mare dintre fraţii Chatwin, care a descoperise ţara Fillory, cu două volume
în urmă, în Lumea din zid.
Martin are treisprezece ani de acum, e un adolescent în devenire și aproape prea mare
pentru a se mai aventura în Fillory. În celelalte povestiri era un personaj schimbător, ale
cărui stări treceau brusc de la veselie la tristeţe. În Pădurea zburătoare se află în perioada
lui depresivă. Nu îi lipsește mult până să se ia la bătaie cu mai tânărul și mereu jovialul
Rupert. Urmează o scenă de luptă, însoţită de strigăte, într-un stil englezesc pur. Clanul lui
Pete-de-Foc asistă la întâmplare cu un calm felin, amuzat. Despărţindu-se, cu cămașa ieșită
din pantaloni și fără un nasture, Martin le reproșează fraţilor lui că el este cel care a
descoperit Fillory, și că tot el, și nu ei, ar fi trebuit să continue aventura. În plus, de ce erau
nevoiţi să plece mereu acasă? În Fillory, era un erou; în lumea lor, nu însemna nimic. Fiona
îi spune glacial să nu se mai comporte ca un copil. Martin fuge furios, adâncindu-se în
stufoasele Pădurii Întunecate, plângând, ca un copil de școală, cu lacrimi domoale,
englezești.
Iar apoi... el nu se mai întoarce niciodată. Tărâmul magic îl înghite cu totul. Martin nu
apare în următoarele trei romane – Marea misterioasă, Castelul mecanic și ultima din serie,
Duna rătăcitoare - și, deși fraţii lui îl caută periodic, nu-l mai găsesc. (Acum îl făcea pe
Quentin să se gândească la fratele săracei Alice.) Ca majoritatea fanilor, Quentin
presupunea să Plover intenţionase să-l readucă pe Martin în ultimul volum, cu forţe
proaspete și spășit, dar scriitorul murise pe neașteptate, având în jur de cincizeci de ani, pe
când Duna rătăcitoare era încă în manuscris, iar nimic din hârtiile lui nu a părut să indice
soluţia la această dilemă. Era o enigmă literară de nerezolvat, ca romanul neterminat al lui
Dickens, Misterul lui Edwin Drood. Martin avea să rămână pentru totdeauna, băiatul care a
dispărut în Fillory și nu a mai fost de găsit.
Quentin credea că răspunsul se afla în cartea pe care o avusese în mâini doar pentru un
scurt timp, Magicienii, dar aceea era de mult pierdută. Răsturnase Casa cu susul în jos și
întrebase pe toată lumea despre ea, dar după un timp renunţase. Cineva de la Brakebills
trebuie să o fi luat, să o fi pus în altă parte sau pierdut. Dar cine? Și de ce? Poate că nici nu
fusese aievea.
Quentin s-a trezit devreme în acea dimineaţă de duminică, gata pregătit de plecare. Aici
bătea pasul pe loc. Trebuia să-și vadă de noua lui viaţă. Simţindu-se vinovat, doar atât cât
să nu aibă mustrări de conștiinţă, a improvizat pentru părinţii lui o scuză fictivă – un coleg
de cameră bogat, cu o cabană de vacanţă în New Hampshire, știu că e pe nepregătite, dar
vă rog, mă lăsaţi? Și mai multe minciuni, dar ce era de făcut, așa mergeau lucrurile când
era un tânăr magician incognito. A împachetat în grabă – oricum își lăsase majoritatea
hainelor la școală – și după o jumătate de oră era afară, pe străzile Brooklynului. S-a
îndreptat ţintă către vechea grădină publică și a pătruns în cea mai densă latură a ei.
A ajuns la gardul din spate, uitându-se, prin el, la locul de joacă pentru copii, plin de rugină,
din curtea unui vecin. Chiar să fie atât de mică? Își amintea grădina mare cât o pădure, dar
acum părea rărită și neîngrijită. Pentru câteva minute, s-a plimbat înainte și înapoi, printre
moloz, buruieni rupte și dovleci stricaţi, îngheţaţi, simţindu-se din ce în ce mai agitat și
rușinat. Cum procedase ultima oară? Avea nevoie de bilet? Ceva îi scăpa, dar nu putea să-
și dea seama ce. Vraja nu se petrecea. A încercat să parcurgă exact același traseu. Poate că
momentul zilei nu era potrivit.
Quentin a plecat să cumpere o felie de pizza și să-și adune gândurile, rugându-se să nu
întâlnească pe acolo niciun cunoscut, când el se presupunea că era în drum spre New
Hampshire. Nu știa ce să facă. Parcă totul se prăbușea în jurul lui. S-a instalat într-un
separeu, cu bagajele lângă el, holbându-se la reflexia din oglinzile ce acopereau pereţii, de
sus până jos – de ce aveau toate pizzeriile oglinzi pe pereţi? – și citind raportul poliţiei din
ziarul săptămânal gratuit, Park Slope. Pereţii se reflectau unul pe celălalt, oglindă către
oglindă, o galerie circulară infinită. Și, cum stătea acolo, mișcarea din sala cea lungă,
strâmtă și aglomerată, a îngheţat în jurul lui, aproape fără să-și dea seama. Oglinzile s-au
întunecat, lumina și-a schimbat substanţa, dalele golașe de pe podea s-au preschimbat în
scânduri de lemn și, când și-a ridicat din nou ochii din ziar, s-a trezit mâncându-și felia de
pizza, singur, în salonul comun al bobocilor de la Brakebills.

Brusc și fără tevatură, Alice și Quentin s-au trezit studenţi în anul al doilea. Cursurile se
ţineau într-o sală semicirculară, dintr-un colţ îndepărtat al Casei. Era însorită, dar teribil
de friguroasă, iar interiorul ferestrelor înalte, cu ochiuri de geam, era întotdeauna acoperit
de o pojghiţă de gheaţă. Dimineaţa le preda profesoara Petitpoids, o femeie din Haiti,
bătrână ca o mumie și cam sărită, care purta o pălărie neagră, ascuţită și dorea ca ei să i se
adreseze cu „vrăjitoare“, în loc de „profesoară“. În cele mai multe cazuri, când cineva îi
punea o întrebare, ea răspundea doar: „De nu va pricinui nimănui vreun rău, fă după cum
îţi este placul.“ 22 Dar când venea vorba de abilităţile necesare pentru a crea magia, degetele
ei noduroase, ca niște nuci, se dovedeau a fi chiar mai abile decât ale profesoarei
Sunderland. După-amiaza, la cursul de A.P., îl aveau pe profesorul Heckler, un neamţ cu
părul lung, nebărbierit, care măsura aproape doi metri înălţime.
Nimeni nu se înghesuia să îi primească în sânul lor pe nou-veniţi. Promovarea făcuse ca
Alice și Quentin să alcătuiască practic o clasă formată numai din ei doi: bobocii îi urau, iar
cei din al doilea an îi ignorau. Alice nu mai era starul spectacolului, cei mari aveau propriii
lor eroi; în principal, o fată gălăgioasă și deloc subtilă, lată în umeri și cu părul drept,
spălăcit, numită Amanda Orloff, solicitată adesea să facă demonstraţii tehnice pentru
întreaga clasă. Fiică a unui general de armată cu cinci stele, ea practica magia într-un mod
necizelat, nespectaculos, dar descurajant de priceput, folosindu-și mâinile mari, masive, ca
și cum ar fi rezolvat un cub Rubik invizibil. Degetele ei groase storceau magia din piatră
seacă, prin forţă brută.
Ceilalţi studenţi au presupus, în unanimitate, că Alice și Quentin erau deja prieteni și
formau probabil un cuplu, ceea ce era amuzant, căci dusese la stabilirea unei legături, care
nici nu avusese timp să se formeze. Se simţeau mult mai relaxaţi când erau împreună, de
când Alice îi mărturisise secretul despre sosirea ei la Brakebills. Părea să-și fi adunat energia
din acea confesiune la miez de noapte: nu mai arăta atât de fragilă tot timpul, nu mai vorbea
mereu cu vocea aceea șoptită, abia auzită, și Quentin putea chiar să facă glume pe seama
fetei, determinând-o și pe ea să-l tachineze. Era imposibil să se ascundă de băiat pentru
totdeauna. Tânărul nu era sigur că sunt prieteni, în adevăratul sens, dar Alice începea să
lase garda mai jos. Quentin se simţea ca un spărgător de seifuri care – parţial din întâmplare
– descoperise prima cifră a unei combinaţii lungi și obositoare.
Într-o duminică după-amiaza, sătul să tot fie evitat, Quentin a mers și și-a găsit fostul
partener de laborator, Surendra, și l-a târât afară din Casă, la o plimbare. S-au învârtit prin
Labirint, îmbrăcaţi în paltoane, fără nicio ţintă, fără prea mult entuziasm din partea
niciunuia dintre ei. Ieșise soarele, dar era încă teribil de frig. Tufișurile erau îngreunate de
gheaţa care se topea, iar zăpada era încă adunată în grămezi, în colţurile umbroase.
Surendra era fiul unui director bengalezo-american, putred de bogat, din San Diego. Chipul
lui rotund și radios dezminţea faptul că era una dintre cele mai brutal de sarcastice
persoane, pe care Quentin le întâlnise vreodată.
Cumva, în drumul lor spre Mare, o fată din anul al doilea, pe nume Gretchen, li s-a alăturat.
Blondă, cu picioare lungi și suplă, ea era construită pentru a fi prim-balerină, în afară de
faptul că șchiopăta grav, producând mereu un bufnet atunci când pășea – ceva congenital,
care afectase un ligament de la genunchi – și mergea cu ajutorul unui baston.
– V-am ochit 23 , băieţi!
– E șchioapa, a spus Quentin.
Nu era jenată de defectul ei. Spunea oricui era dispus să asculte că de acolo își trăgea
puterile și că dacă îl opera, n-ar mai fi putut practica magia. Nimeni nu știa de era adevărat
sau nu.
Au mers împreună până la marginea peluzei, apoi s-au oprit. Poate că fusese o idee proastă.
Niciunul dintre ei nu păreau să știe în ce parte s-o apuce sau ce căutau acolo. Gretchen și
Surendra abia dacă se cunoșteau, oricum. Pentru câteva momente au vorbit despre
nimicuri – bârfe, examene, profesori –, dar Surendra nu pricepea nicio aluzie din cele ce
ţineau de anul al doilea și, de fiecare dată când nu reușea să înţeleagă vreuna, se bosumfla
și mai abitir. Ziua se afla într-un echilibru precar pe axa timpului. Quentin a cules o piatră
umedă și a aruncat-o cât de departe a putut. Bucata de rocă a săltat în tăcere pe iarbă.
Umezeala îi răcise mâinile neacoperite și mai tare.
– Veniţi pe aici! a spus Gretchen, în sfârșit, și a pornit-o într-o parte, de-a lungul Mării, cu
mersul ei ciudat și sucit, dar, care, în ciuda stranietăţii lui, acoperea un spaţiu foarte larg.
Quentin nu știa dacă trebuia să râdă sau nu. Au pășit pe o cărare îngustă, acoperită cu
pietriș, trecând printr-o perdea transparentă de plopi desfrunziţi și ajungând într-o poiană
mică, la hotarul domeniilor.
Quentin mai trecuse pe aici. Privea la un câmp de joc straniu, à la Alice în Ţara Minunilor,
împărţit în pătrate, tivite cu o margine groasă de gazon. Careurile aveau laturile de
aproximativ un metru, întocmai ca o tablă imensă de șah, deși reţeaua era mai mult lungă,
decât lată, iar parcelele erau alcătuite din diferite materiale: apă, piatră, nisip, iarbă, iar
două dintre ele erau din metal mat.
Loturile cu iarbă erau îngrijit tunse, ca un gazon pentru golf. Cele cu apă erau întunecate,
bălţi lucitoare, reflectând cerul albastru și agitat de deasupra.
– Ce-i locul ăsta? a întrebat Quentin.
– Cum adică, ce e? a răspuns Surendra.
– Vrei să joci?
Gretchen a trecut de cealaltă parte a tablei de șah, ocolind câmpul. În centrul terenului se
afla un scaun înalt și alb, ca cel al salvamarilor sau al unui arbitru, la un meci de tenis.
– Deci ăsta e un joc? s-a mirat Quentin, uitându-se când la unul, când la celălalt. Ce este?
Surendra a făcut ochii mari.
– Câteodată nu te înţeleg, a replicat el.
Își dădea seama că știe ceva de care Quentin nu avea habar. Gretchen i-a aruncat lui
Surendra o privire conspirativă, compătimitoare. Era una dintre acele persoane care
stabilesc o relaţie de intimitate aproape instantanee, cu oameni pe care abia îi cunosc.
– Acesta, a anunţat ea grandios, este Tărăboi.
Quentin era oarecum condamnat la moarte, prin dispreţ.
– Deci este un joc.
– Ah, este mai mult decât un joc! l-a corectat Gretchen.
– Este o pasiune, a completat Surendra.
– Un stil de viaţă.
– O stare de spirit.
– Ţi-l pot explica, dacă ai la dispoziţie cam zece ani. Gretchen și-a suflat în pumni. Pe scurt,
o echipă stă la un capăt, iar cealaltă la alt capăt și încearcă să ocupe pătratele.
– Și cum faci asta?
Gretchen și-a mișcat, misterios, degetele în aer.
– Prin magiiieee!
– Unde-s măturile? Quentin glumea doar pe jumătate.
– Fără mături. Tărăboi e mai mult un fel de șah. A fost inventat acum aproximativ cincizeci
de milioane de ani. Cred că la bază a fost un fel de tehnică de învăţare. Alţii spun că a fost
o variantă la dueluri. Elevii se tot omorau între ei, așa că în loc i-au pus să joace Tărăboi.
– Așa era pe atunci.
Surendra a încercat să facă o săritură lungă peste un pătrat umplut cu apă, dar a alunecat
în timp ce își lua avânt, a aterizat prea devreme și a nimerit cu un călcâi în apă.
– Rahat! el a privit în sus la cerul glacial. Urăsc jocul ăsta!
O cioară și-a luat zborul de pe vârful unui ulm iernatic. Soarele se scufunda în spatele
copacilor, învăluit într-un vârtej roz și îngheţat, de nori cirus.
Surendra a pășit în afara tablei de șah, scuturându-și braţele.
– Nu-mi mai simt degetele. Hai să mergem înăuntru.
Au făcut cale întoarsă pe cărare, în direcţia Mării, tăcuţi, doar suflându-și în pumni și
frecându-și palmele. Se făcea și mai frig, în timp ce soarele cobora. Copacii se conturau deja
negri, pe cer. Trebuiau să se grăbească să se schimbe pentru cină. Un cârd de curcani
sălbatici patrulau la marginea pădurii, drepţi și vigilenţi, arătând ciudat de asemănători
șopârlelor și ameninţători, ca o escadrilă rătăcită de velociraptori.
În timp ce traversau peluza, Quentin s-a trezit că era interogat în legătură cu Eliot.
– Tu chiar ești prieten cu tipul ală? a spus Surendra.
– Da, cum de ai ajuns să-l cunoști? a întrebat și Gretchen, la rândul ei.
– Păi nu prea îl cunosc. Își petrece majoritatea timpului cu gașca lui.
În taină, era mândru că avea legături cu Eliot, chiar dacă de abia dacă își mai vorbeau, în
ultima vreme.
– Da. Știu, a răspuns Surendra. Copiii Materiei. Ce clică de rataţi.
– Ce vrei să spui prin „Copiii Materiei“?
– Știi tu, banda aia. Janet Way și cu tipul ăla gras, Josh Hoberman – tipii ăia. Toţi practică
magia lucrurilor fizice, ca disciplină.
În Labirint, respiraţiile lor alburii se înălţau împotriva întunecimii tufișurilor. Surendra i-a
explicat că, începând din al treilea an, studenţii alegeau un domeniu anume al magiei, în
care să se specializeze, sau, mai exact, le era ales un domeniu, de profesori. Apoi, erau
separaţi în grupuri, în funcţie de obiectul de studiu.
– Nu prea are importanţă, numai că se organizează liberi în grupuri sociale – oamenii tind
să petreacă mai mult timp cu cei cu care au aceleași interese. Se presupune că magia
materiei este cea mai rară. Cred că se dau mari cu asta. Și oricum, știi despre Eliot...
Surendra și-a ridicat sprâncenele. Nasul lui era roșu din cauza frigului. De acum, ajunseseră
pe terasă, iar apusul rozaliu părea că mânjise cu pete deformate sticla vălurită a ușilor
franţuzești.
– Nu, nu cred că știu, a răspuns Quentin. De ce nu-mi spui tu?
– Nu știi?
– Doamne! în culmea extazului, Gretchen l-a apucat de braţ pe Surendra. Pun pariu că-i
unul dintre puștii lui Eliot, cu care....!
În acel moment, ușile s-au deschis, iar Penny s-a îndreptat cu pași uriași către ei, mergând
ţeapăn, cu tricoul răvășit și fără jachetă. Chipul lui rotund și palid a răsărit din lumina
crepusculului. Privirea îi era inexpresivă și fixă, mersul, surescitat de o forţă nebunească.
Când s-a apropiat, s-a dat un pas în spate, îndoindu-și braţul înapoi și l-a pocnit puternic
pe Quentin drept în faţă.

Bătaia era un lucru aproape nemaiauzit la Brakebills. Studenţii își sabotau unii altora
experimentele de la cursul de A.P., politizau, bârfeau, dar violenţa fizică era ca o specie pe
cale de dispariţie. Quentin asistase la lupte în Brooklyn și nu era genul de tip care să se
amestece. Nu era un bătăuș, iar înălţimea lui constituia un dezavantaj pentru huliganii care
ar fi dorit să se ia de el. Nu avea, de asemenea, niciun frate. Nu mai fusese pocnit de-
adevăratelea, din școala primară.
A văzut prim-planul unui pumn uriaș, îngheţat cinematografic, ca o cometă ce trece
periculos de aproape de Pământ, apoi un bliţ a clipit repede în ochiul drept al lui Quentin.
Fusese o lovitură la ţintă, iar el aproape că s-a răsucit în loc și și-a adus mâna la chip, cu un
gest universal recunoscut, ce însemna: „Tocmai ce am încasat-o peste faţă!“ Chiar când
încerca să-și dea seama ce se întâmplase, Penny l-a lovit din nou. De data aceasta, Quentin
s-a ferit suficient cât să primească pumnul în ureche.
– Auuu! a ţipat Quentin, gata să cadă pe spate. Ce dracu?
Zeci de ferestre s-au deschis către terasă, iar băiatul a avut viziunea înceţoșată a rânduri de
feţe fascinate, presate de geamurile lor.
Surendra și Gretchen se holbau la Quentin, palizi de groază, cu gurile deschise, de parcă
totul fusese din vina lui. În mod evident, Penny își formase o idee destul de teatrală despre
cum ar trebui să decurgă o bătaie, căci sărea de pe un picior pe celălalt, lovind aerul și dând
din cap, întocmai ca boxerii, în ring.
– Ce dracu’ faci? a strigat Quentin la el, mai mult șocat, decât rănit.
Penny avea maxilarul încleștat, iar respiraţia se auzea șuierătoare printre dinţii strânși. Pe
bărbie avea salivă, iar ochii îi luceau straniu – lui Quentin i-a trecut prin cap sintagma
„pupile fixe și dilatate“. Penny a ţintit cu avânt o nouă lovitură, spre capul victimei, care a
sărit brusc într-o parte, ferindu-se și acoperindu-și creștetul cu braţele. Și-a revenit
suficient de repede ca să-l prindă pe Penny de mijloc, cât încă nu era în echilibru.
S-au clătinat înainte și înapoi, ca o pereche de valsatori beţi, sprijinindu-se unul de celălalt,
apoi s-au prăbușit într-un tufăriș de la marginea terasei, ce și-a scuturat povara de zăpadă
peste ei. Quentin era cu câţiva centimetri mai înalt decât Penny, iar braţele îi erau mai
lungi, dar celălalt avea mai multă fibră și îl putea arunca de colo colo. S-au împiedicat de o
bancă scundă, din piatră, și au căzut amândoi. Penny stătea deasupra grămezii.
Quentin s-a lovit tare, cu ceafa, de terasa de piatra. Ceva i-a fulgerat prin faţa ochilor. L-a
durut, dar a avut, de asemenea, efectul de a-i îndepărta teama și majoritatea gândurilor
conștiente, ca atunci când cineva mătură cu ambele mâini vasele de pe o masă. În locul lor,
l-a cuprins o furie oarbă.
S-au rostogolit unul peste celălalt, fiecare încercând să lovească și să-l împiedice pe
adversar să o facă, imobilizându-i braţele. Se lăsase cu sânge: Penny reușise cumva să se
rănească la frunte. Quentin voia să se ridice ca să poată boxa. Dorea să-l pună la pământ pe
oponent, să-l lase lat. Era doar vag conștient că o Gretchen înfuriată la culme încerca să-l
lovească pe Penny cu bastonul ei.
Quentin stătea deasupra lui și tocmai se pregătea pentru un pumn bine plasat, când s-a
simţit tras în sus și înapoi de o pereche de braţe ce i-au încercuit pieptul, aproape cu
delicateţe. Scăpat de greutatea lui Quentin, ce apăsa asupra lui, Penny a sărit, gâfâind, în
vârful picioarelor, ca o jucărie electrică, cu sângele curgându-i pe obraji. Dar acum se aflau
oamenii între ei, mulţimea îi încercuise, Quentin era tras deoparte. Vraja se rupsese. Bătaia
luase sfârșit.

Următoarea oră a fost un periplu prin camere necunoscute și printre oameni ce se aplecau
asupra lui, vorbindu-i cu seriozitate și tamponându-i faţa cu niște cârpe aspre. O femeie
mai în vârstă, cu un piept uriaș, pe care nu o mai văzuse până atunci, a făcut o vrajă cu lemn
de cedru și cimbru, datorită căreia faţa a început să i se mai destindă. Ea a pus ceva rece,
de care nu își dădea seama ce este, la ceafa lui, acolo unde se lovise de terasă, murmurând
cuvinte într-o limbă asiatică necunoscută. Zvâcnelile își reduceau intensitatea.
Era încă puţin zguduit – nu-l durea nimic, dar se simţea ca și când ar fi purtat un
echipament de scufundări pe fundul mării, plutind ca-n vis prin coridoare, greu și ușor în
același timp, trecând încetișor printre peștii curioși care se holbau la el și apoi se împrăștiau
rapid care-ncotro. Puștii de vârsta lui și cei mai mici se uitau stupefiaţi la chipul său –
urechea îi era umflată și avea un ochi învineţit, monstruos. Cei mai mari găseau toată
întâmplarea extrem de amuzantă. Își dădea silinţa să afișeze un calm amuzat. Pentru o
clipă, prin faţa ochilor i-a trecut chipul plin de compătimire al lui Eliot, ceea ce i-a făcut
ochii să se umple de lacrimi fierbinţi, dar pe care și le-a ţinut cu sârg, în frâu. Vorbind de
lup, se pare că Eliot și Copiii Materiei fuseseră cei care puseseră capăt luptei. Braţele
puternice, dar blânde care îl trăseseră departe de Penny erau ale lui Josh Hoberman – ăla
gras, prietenul lui Eliot.
Pierduse mare parte din cină, așa că s-a așezat la masă când se servea desertul, care părea
destul de consistent, având în vedere cum se desfășurase acea zi. Renunţaseră la regula
pentru întârziaţi. Nu putea scăpa de senzaţia de ameţeală – parcă privea printr-o pereche
de lentile cu rază mare de acţiune și auzea printr-un pahar sprijinit de perete. Încă nu își
dădea seama care fusese motivul bătăii? De ce l-ar fi lovit Penny? De ce ar face oricine așa
ceva? De ce să ajungi într-un loc ca Brakebills, doar ca să sfârșești prin a te purta ca un
idiot?
S-a gândit că era bine să mănânce ceva, dar prima îmbucătură de prăjitură fără făină, cu
ciocolată, s-a preschimbat în gura lui într-o substanţă lipicioasă și a trebuit să o ia la fugă
până la baie, înainte să vomite chiar acolo. Moment în care, o forţă gravitaţională puternică
l-a izbit în plin și l-a ţintuit la pământ, fără nicio șansă de scăpare, pe podeaua murdară a
toaletei, ca și cum un uriaș îl doborâse cu palma lui puternică și apoi, după ce l-a ţinut acolo
îndeajuns de mult, s-a așezat cu toată greutatea deasupra lui, zdrobindu-l de gresia netedă,
rece și mizerabilă.

Când s-a trezit, în jurul lui Quentin era întuneric. Se afla în pat, dar nu într-al lui. Îl durea
capul.
Că s-a trezit era prea mult spus. Nu se putea concentra și nu era sigur că integritatea
creierului său nu fusese complet compromisă.
Quentin știa că la Brakebills exista o infirmerie, dar nu mai călcase pe acolo. Nici măcar nu
știa unde este amplasată. Trecuse printr-un alt portal, de data aceasta unul al bolnavilor și
răniţilor.
O femeie se agita în faţa lui, o femeie drăguţă. Nu putea să vadă ce face, dar îi simţea
vârfurile degetelor, reci și moi, plimbându-i-se pe creștet.
Și-a dres glasul și a simţit un gust amar în gură.
– Tu ești paramedicul. Tu erai paramedicul.
– Mhm, a răspuns ea. La timpul trecut e mai bine; ăla a fost un rol de o singură
reprezentaţie. Deși n-aș spune că nu m-am simţit bine.
– Ai fost acolo. În ziua în care am ajuns aici.
– Da, am fost, l-a aprobat ea. Voiam să mă asigur că ajungi la Examen.
– Ce faci aici?
– Mai vin pe aici câteodată.
– Nu te-am mai văzut prin locurile astea.
– E o caracteristică a mea aceea că mă strecor nevăzută.
A urmat o pauză lungă, în timpul căreia probabil a adormit. Dar ea se afla încă acolo când
a deschis ochii.
– Îmi place frizura ta, a spus el.
Nu mai purta uniforma de paramedic, iar părul ei negru era strâns sus, prins cu două
beţișoare, dând la iveală mai mult din chipul mic, ca o bijuterie. Păruse atât de tânără, și
nici acum nu arăta diferit, dar el avea dubii. Avea gesturile grave ale unei femei mult mai
în vârstă.
– Cozile alea erau cam exagerate, a răspuns ea.
– Bărbatul acela mort – ce s-a întâmplat, în realitate, cu el? De ce a murit?
– Fără vreun motiv anume. O linie verticală i s-a ivit între sprâncene. N-ar fi trebuit, dar s-
a întâmplat pur și simplu. E în natura umană.
– M-am gândit că are cumva legătură cu prezenţa mea acolo.
– Păi, nu-i nimic în neregulă cu faptul că te crezi buricul pământului. Întoarce-te pe burtă.
Quentin s-a conformat, iar ea l-a stropit pe ceafă cu un lichid care mirosea înţepător.
– Deci nu a avut nicio însemnătate?
– Moartea are întotdeauna însemnătate. Dar nu, nu a fost nimic neobișnuit. Gata, am
terminat. Trebuie să ai mai multă grijă de tine, Quentin. Avem nevoie să fii în formă.
S-a întors din nou pe spate. Pătura i se răcise cât timp lucrase ea. Și-a închis ochii. Știa că
dacă mintea i-ar fi fost mai limpede ar fi încercat cu toate forţele să afle exact cine e femeia
și care era rolul ei în toată povestea lui, sau invers. Dar nu se simţea deloc în stare.
– Cartea pe care mi-ai dat-o, a început el. Cred că am pierdut-o. Nu am avut ocazia să o
citesc.
În starea de epuizare, vecină cu demenţa, faptul că nu mai avea cartea Fillory i se părea
trist, o tragedie aflată dincolo de posibilitatea oricărei salvări. O lacrimă caldă i s-a
rostogolit pe obraz, până în ureche.
– Liniștește-te, l-a îndemnat ea. Nu-i venise timpul atunci. O vei găsi din nou, dacă vei
căuta suficient de tare. Asta pot să ţi-o promit.
Era genul de replică pe care oamenii îl dădeau mereu în legătură cu Fillory. Ea a pus ceva
rece pe fruntea lui arzândă și băiatul și-a pierdut cunoștinţa.

Când s-a trezit din nou, femeia dispăruse. Dar nu era singur.
– Ai avut o contuzie, a spus cineva.
Probabil vocea a fost cea care l-a readus în sfârșit la realitate. Îi strigase numele. O
recunoștea, dar nu o putea localiza. Era calmă și familiară, într-un fel care îl făcea să se
simtă relaxat.
– Hei, Q! Q? Ești treaz? Profesorul Moretti a zis că ai avut o contuzie.
Vocea îi aparţinea lui Penny. Îi putea chiar distinge ovalul palid al feţei, proptit în perne, în
cealaltă parte a salonului și cu un rând mai jos.
– De asta ai vomitat. Trebuie să se fi întâmplat când am căzut peste banca aia. Te-ai lovit la
cap, de pământ.
Dispăruse toată furia sălbatică a lui Penny. Era de-a dreptul vorbăreţ acum.
– Mda, știu. M-am lovit la cap, a răspuns Quentin slab și cu greutate. La cap.
– Nu-ţi va afecta funcţiile mentale, dacă de asta îţi era frică. Așa a zis Moretti. Eu l-am
întrebat.
– Mda, mă simt mult mai ușurat.
S-a instaurat o tăcere adâncă. Un ceas ticăia undeva. Era o secvenţă minunată în ultima
carte Fillory, Duna rătăcitoare, în care micuţa Jane, cea mai tânără dintre copiii Chatwin,
răcește grav și își petrece o săptămână în pat, discutând cu Profesorul de Pictură, la bordul
navei Pasărea-Vântului, înconjurată de iepurași pufoși și solidari. Lui Quentin îi plăcuse
întotdeauna Jane. Era diferită faţă de fraţii ei: mult mai chibzuită, cu un simţ al umorului
imprevizibil și mai ironică decât ușor edulcoraţii ei fraţi, scoși parcă din cartea cu Dick și
Jane. 24
Se întreba ce oră este.
– Dar tu? a întrebat el imperceptibil. Nu era încă așa sigur că voia să fie drăguţ. Te-ai rănit?
– M-am zgâriat pe frunte de dintele tău. Și mi-ai spart nasul când m-ai lovit cu capul. L-au
reparat cu o vrajă Pulaski de vindecare. Nu am văzut-o niciodată pusă așa în aplicare; cel
puţin nu la oameni. Au folosit lapte de capră.
– Nici nu știam că te-am lovit cu capul.
Penny a tăcut din nou. Quentin a numărat treizeci de bătăi de ceas.
– Ai un ochi învineţit? a întrebat fostul adversar al lui Quentin. Nu pot să văd de aici.
– Da, unul enorm.
– Mă gândeam eu.
La capătul patului se afla un pahar cu apă. Quentin a băut-o cu sete, recunoscător și a căzut
la loc pe perne. Durerea l-a săgetat prin cap, ca un roi de ace incandescente. Orice făcuse
paramedicul, sau cine o fi fost, tot mai avea nevoie de ceva îngrijiri. Era încă nervos pe
Penny, dar nu avea acum energia necesară să o și arate.
– Penny. De ce dracu’ m-ai lovit în halul ăla?
– Păi, cred că a trebuit să o fac.
Părea puţin șocat că celălalt îndrăznise să întrebe.
– A trebuit? Poate că, totuși, nu eram atât de obosit. Dar nu ţi-am făcut nimic.
– Nu mi-ai făcut nimic. Pf, da, cum să nu. Nu ai făcut chiar nimic.
Penny a chicotit pe un ton fals. Vocea îi suna ciudat de plată, ca și cum ar fi repetat discursul
acela – replica lui finală – de mai multe ori. În spatele tonului său, Quentin putea percepe
furia lor maniacă, prinzând din nou viaţă.
– Aţi fi putut discuta cu mine, Quentin. Aţi fi putut să-mi arătaţi puţin respect. Tu și micuţa
ta prietenă.
Doamne, chiar așa aveau să decurgă lucrurile?
– Penny, nici nu știu despre cine vorbești. Te referi la Alice?
– Haide, zău, Quentin. Staţi acolo, vă aruncaţi unul altuia priviri furișate, râdeţi de mine.
Pe faţă. Mă crezi că eu chiar speram că va fi amuzant? Că aveam să ne ajutăm reciproc? Îţi
vine să crezi că eu chiar am visat la toate astea?
Quentin a recunoscut tonul ofensat al lui Penny. Odată, părinţii lui închiriaseră parterul
casei lor, cu faţadă din gresie maro, unui omuleţ ce iniţial păruse întreg la minte, un
funcţionar, dar care le lăsa bileţele prin care le cerea, autoritar, să nu-l mai înregistreze de
fiecare dată când ducea gunoiul.
– Nu fi idiot, a răspuns Quentin.
Nu vedea situaţia ca pe una dramatică. Nu cumva avea Penny de gând să-i mai producă o
contuzie!?
– Măcar ești conștient de cum te vede restul lumii? Ai atitudinea aia de mare șmecher și te
aștepţi ca oamenii să se roage de tine să îi bagi în seamă?
Penny se ridicase în capul oaselor.
– În noaptea aia, a replicat el, când te-ai plimbat împreună cu Alice. Nu v-aţi cerut scuze,
nu m-aţi invitat, nu v-aţi luat la revedere, aţi... ieșit pur și simplu. Și apoi, apoi, a terminat
el fraza, triumfător, aţi fost admiși? Și eu am picat? Cum se poate numi asta dreptate? Cât
de corect este? Ce te așteptai să fac?
Deci despre asta era vorba.
– Exact, Penny, i-a răspuns Quentin. Fix asta trebuia să faci: să îmi dai un pumn pentru că
nu ai trecut un test. De ce nu te-ai dus să o pocnești și pe profesoara Van der Weghe?
– Quentin, eu nu mă las călcat în picioare. Vocea lui Penny răsuna foarte tare în infirmeria
goală. Nu vreau necazuri. Dar dacă mă provoci, îţi promit că o să continuăm de unde am
rămas. Așa merg lucrurile, Quentin. Ai impresia că asta e lumea ta fantastică, privată? Crezi
că poţi face tot ce vrei tu? Dacă mă provoci, voi veni după tine.
Aproape că ţipau amândoi, astfel încât Quentin nici nu a observat când ușa salonului s-a
deschis și Decanul Fogg a intrat, îmbrăcat într-un chimono de mătase, brodat cu măiestrie
și o scufie de noapte dickensiană. Pentru o clipă, Quentin a avut impresia că ţine o
lumânare, înainte să realizeze că ceea ce sclipea ușor era degetul arătător al Decanului.
– De ajuns! a spus el cu calm.
– Domnule Decan Fogg.....
Penny vorbea ca și cum o voce a raţiunii la care putea să apeleze își făcuse, în sfârșit,
apariţia.
– Am spus, de ajuns.
Quentin nu îl auzise niciodată pe Fogg ridicând tonul, și nu fusese nici acum cazul. Pe
timpul zilei, Decanul era un personaj cam ridicol, dar acum, în noapte, înfășurat în
chimonoul lui, pe hotarele infirmeriei, arăta autoritar și desprins dintr-o altă lume. Ca un
vrăjitor.
– Nu veţi mai scoate un cuvânt, cu excepţia răspunsurilor la întrebările mele. E clar?
Aceea se punea ca întrebare? Pentru orice eventualitate, Quentin a dat doar din cap, care a
început să-l doară și mai rău.
– Da, domnule, a sărit Penny, prompt.
– M-am săturat de povestea asta. Cine a pornit oribilul incident?
– Eu, a răspuns instantaneu Penny. Domnule. Quentin nu a făcut nimic, nu are nicio
legătură cu asta.
Quentin tăcea. Asta era amuzant la Penny. Era ţicnit, dar avea principiile lui de nebun și le
respecta.
– Și totuși, a continuat Fogg, cumva, nasul tău a stat în calea frunţii lui Quentin. O să se
mai întâmple?
– Nu, domnule.
– Nu.
– Bun.
Quentin a auzit scârţâitul metalic al arcurilor, în timp ce Decanul s-a așezat pe un pat gol.
Nu și-a întors capul.
– Doar un lucru mă mulţumește în legătură cu altercaţia din această după-amiază. Faptul
că niciunul nu a apelat la vrăji. Nu sunteţi suficient de avansaţi în studiile voastre pentru a
o înţelege așa cum trebuie, dar, cu timpul, veţi învăţa că a exercita magia înseamnă să te
joci cu energii extrem de puternice. Iar controlul acestor energii solicită o minte calmă și
imperturbabilă. Folosește-te de ea atunci când ești furios și vei reuși doar să îţi faci mai
mult rău ţie decât adversarului. Există anumite farmece... iar dacă pierzi controlul asupra
lor, te vor schimba. Te vor consuma. Te vor transforma în ceva ce nu mai este fiinţă umană,
un niffin, un spirit de o energie magică crudă, incontrolabilă.
Fogg îi privea cu o mină extrem de serioasă. Foarte dramatică. Quentin se uita în sus, cu
încăpăţânare, la tavanul din cositor bătut în folii. Cunoștinţa aluneca departe de el și
începea să se estompeze. Oare când îi spuse lui Penny să nu se mai poarte ca un tâmpit?
– Ascultaţi-mă cu atenţie, spunea Fogg. Majoritatea oamenilor sunt orbi în faţa magiei. Se
mișcă printr-o lume fadă și goală. Sunt plictisiţi de vieţile lor și nu pot face nimic ca să
schimbe asta. Sunt devoraţi de vii de dorinţe și sunt deja morţi, înainte să treacă cu adevărat
în partea cealaltă. Dar voi trăiţi în lumea magică și ăsta e un dar minunat. Și dacă vreţi să
fiţi uciși, aici veţi găsi o grămadă de alte oportunităţi, fără a fi nevoie să vă omorâţi unul pe
celălalt.
S-a ridicat, pregătindu-se să plece.
– Vom fi pedepsiţi? a întrebat Penny.
Pedepsiţi? Probabil credea sincer că mai sunt în liceu. Decanul s-a oprit în pragul ușii.
Lumina ce răzbătea dinspre degetul lui aproape se stinsese.
– Că tot a venit vorba, da, veţi fi, Penny. Șase săptămâni de spălat vase, la prânz și cină.
Dacă asta sau ceva asemănător se mai întâmplă vreodată, sunteţi exmatriculaţi. Quentin...
S-a oprit să cumpănească ce urma să spună. Învaţă doar să te controlezi mai bine. Nu vreau
să mai avem probleme.
Ușa s-a închis în urma lui. Quentin a răsuflat ușurat. Și-a închis ochii, iar camera a alunecat
liniștit din cheiul ei, direct în mare. Se întreba, fără niciun interes în mod special dacă
Penny era îndrăgostit de Alice.
– Uau! a spus Penny, aparent neperturbat de ideea că în următoarea lună și jumătate avea
să umble cu degetele zbârcite.
Parcă era un copil mic.
– Adică, chiar uau! Ai auzit ce-a spus? Chestia cu magia care te cosumă? N-aveam habar de
așa ceva. Tu?
– Penny, i-a răspuns Quentin. Unu, părul tău arată stupid. Și doi, nu știu cum se procedează
în locul de unde vii tu, dar dacă mai faci vreodată ceva care m-ar putea expedia înapoi în
Brooklyn, nu mă voi opri de la a-ţi sparge nasul. Te voi omorî, la dracu.
COPIII MATERIEI
Șase luni mai târziu, în septembrie, Quentin și Alice își petreceau prima zi din al treilea an
la Brakebills, stând în faţa unei anexe pătrate, în stil victorian, la aproximativ cinci sute de
metri de Casă. Era un exemplu de arhitectură ce denota nebunie pură. O casă miniaturală
făcută cu totul din sticlă, cu frontoane, vopsită în alb, cu acoperiș gri, care se poate să fi fost
odată locuinţa servitorilor sau o cabană pentru musafiri sau un umbrar mărișor de grădină.
Deasupra se afla o giruetă din fier forjat, în formă de porc și care indica întotdeauna un alt
punct, mai puţin cel din direcţia căruia bătea vântul. Quentin nu putea distinge nimic
dincolo de geamuri, dar i se păruse că aude frânturi de conversaţie, venind dinăuntru.
Cabana era amplasată la marginea unui câmp întins cu fân.
Era la jumătatea zilei. Soarele tomnatic se înălţa sus, pe cerul albastru. Atmosfera era
liniștită și nemișcată. O piesă ruginită, de la o mașinărie pentru muncile câmpului, zăcea
pe jumătate îngropată în aceeași iarbă înaltă pe care înainte obișnuia să o cosească.
– Ce porcărie. Bate din nou.
– Bate tu, a replicat Alice.
A dat drumul unui strănut convulsiv.
– Bat de douzeci... de douăzeci...
Alice a strănutat din nou. Era alergică la polen.
– Sănătate!
– De douăzeci de minute. Mulţumesc. Fata și-a suflat nasul. Sunt înăuntru, doar că nu vor
să deschidă.
Și a strănutat iar.
– Ce crezi că ar trebui să facem?
Quentin a stat să se gândească o clipă.
– Nu știu, a răspuns el. Poate e vreun test.

În iunie, după examenele de final de an, toţi cei douăzeci de studenţi din anul al doilea
fuseseră chemaţi, pe rând, în sala în care se ţinea cursul de Aplicaţii practice, pentru a fi
distribuiţi la diversele specializări. Sesiunile erau programate la un interval de două ore,
deși uneori dura și mai mult; întregul proces a ţinut trei zile. Atmosfera era ca la circ.
Majoritatea studenţilor și, probabil, personalul colegiului aveau păreri împărţite în legătură
cu Disciplinele. Îi divizau social, teoria pe care se fondau era destul de instabilă și, oricum,
toată lumea ajungea să studieze până la urmă, mai mult sau mai puţin, același curriculum.
Deci care era ideea? Dar era o tradiţie ca fiecare student să aibă o specializare, așa că în
felul acesta urmau să se petreacă și acum lucrurile. Alice numea asta bat mitzvahul 25 ei în
ale magiei.
Laboratorul era reamenajat pentru ocazia aceasta. Toate dulăpioarele erau deschise și
fiecare centimetru de masă era aglomerat cu instrumente vechi din lemn și argint, alamă
gravată și sticlă prelucrată. Se aflau acolo șublere, becuri, pahare de laborator, mecanisme,
balanţe, lupe, globuri prăfuite din sticlă, umplute cu mercur unduitor, și alte substanţe mai
greu de identificat. Brakebills depindea masiv de tehnologia din era victoriană. Nu era
vorba doar despre o toană, sau cel puţin nu în totalitate. I se spusese că sistemele
electronice aveau reacţii imprevizibile în apropierea forţelor magice.
Profesoara Sunderland prezida adunarea aceea haotică. Quentin o evitase, pe cât posibil,
după perioada oribilă, halucinantă din primul semestru, când îl meditase. Pasiunea lui
descrescuse până când mai rămăsese doar un ecou slab, dar încă patetic, al vechiului
Quentin, până la punctul în care putea să o privească, fără a-și dori să-și afunde degetele în
părul ei.
– Revin imediat, a spus ea senină, împachetând repede, într-o casetă de catifea, un set de
instrumente argintii, foarte delicate și care păreau ascuţite.
– Așadar.
Ea a închis portul cu un pocnet și l-a zăvorât.
– Toţi cei de la Brakebills au aptitudini pentru magie, dar există variaţii, în funcţie de individ
– oamenii tind să aibă o aplecare spre un anumit domeniu.
Rostea discursul ca pe o poezie învăţată pe dinafară, asemenea unei stewardese ce dădea
indicaţii asupra normelor de siguranţă în momentul zborului.
– Este un lucru foarte personal. Depinde de locul în care te-ai născut, faza lunii și stare
vremii de atunci, ce fel de personalitate ai, plus alte o mulţime de amănunte pe care nu are
rost să le mai discutăm. Există două sute de factori, dacă nu mai mult, pe care profesorul
March ar fi bucuros să vi-i înșire. Este una dintre specialităţile lui. De fapt, cred că
Disciplinele sunt Disciplina lui.
– Care este Disciplina dumneavoastră?
– Are legătură cu metalurgia. Alte întrebări personale?
– Da. De ce trebuie să dăm toate aceste teste? Nu puteţi să vă daţi seama care e specializarea
mea doar știindu-mi ziua de naștere și celelalte chestii pe care le-aţi menţionat?
– Aș putea. În teorie. În realitate, ar fi o pacoste.
Femeia a zâmbit și și-a ridicat părul ei blond, prinzându-l cu o agrafă, iar o rămășiţă tăioasă
a vechii dorinţe pentru ea a săgetat inima lui Quentin.
– E mai ușor să ajungem la o concluzie inductiv, din exterior spre interior, până avem un
indiciu.
Femeia i-a pus lui Quentin în ambele mâini câte un scarabeu din bronz și i-a cerut să recite
alfabetul, mai întâi în greacă, apoi, la semnalul ei, în ebraică, în timp ce profesoara îl analiza
prin ceea ce părea a fi un telescop cu mai multe tuburi de focalizare, retrase unul în altul.
Putea simţi cum gândacii din metal fojgăiau și bâzâiau sub influenţa unor vechi vrăji. Avea
o teamă cumplită că piciorușele lor vor începe dintr-odată să umble de colo colo. Din când
în când îi cerea să se oprească și să repete câte o literă, în timp ce ea regla instrumentul cu
ajutorul unor șuruburi ce se puteau scoate.
– Mhm, încuviinţa ea. Mda.
Profesoara a creat un brad miniatural și l-a pus pe Quentin să îl privească atent, din diferite
unghiuri, în timp ce copacul își unduia micile ace sub influenţa unei brize de vânt ce nu se
simţea de nicăieri. După aceea, femeia a luat bonsaiul deoparte și s-a sfătuit cu el.
– Ei bine, nu ești specialist în utilizarea ierburilor! a anunţat ea.
În următoarea oră, Sunderland l-a testat în zeci de feluri diferite și doar câtorva le-a înţeles
sensul. A trecut prin vrăjile fundamentale, din anul întâi, în timp ce ea observa și le măsura
eficacitatea cu un grup de instrumente. I-a cerut să citească o incantaţie, pe când stătea
lângă un ceas mare de cupru, cu șapte limbi, iar una dintre ele se rotea în sens invers pe
suprafaţa cadranului, cu viteză derutantă. Ea a oftat din tot sufletul. De câteva ori a scos de
pe rafturile înalte niște volume ce atârnau tare greu și le-a consultat în intervale lungi și
stânjenitoare.
– Ești un caz interesant, a declarat ea.
Viaţa chiar e un sac fără fund, când vine vorba de umiliri, a reflectat Quentin.
Apoi a sortat nasturi din perle, de diferite mărimi și culori, așezându-i în grămezi distincte,
în timp ce profesoara îi studia reflexia într-o oglindă din argint. A încercat să-l determine
să tragă un pui de somn, astfel încât să-i sondeze visele, dar el nu a putut să adoarmă, așa
că l-a făcut ea să aţipească, după ce i-a dat să soarbă o poţiune efervescentă, mentolată.
Aparent, visele lui nu-i spuneau nimic nou. L-a privit îndelung, stând cu mâinile înfipte în
șolduri.
– Hai să încercăm un experiment, a propus ea, în final, cu un entuziasm forţat.
Femeia și-a trecut o șuviţă rătăcită după ureche.
Profesoara Sunderland a pășit de-a lungul camerei, închizând jaluzelele din lemn ce
zăngăneau, până ce în sală s-a făcut întuneric. Apoi a eliberat blatul de ardezie gri al unei
mese de toate instrumentele aruncate care-ncotro și și-a luat elan, așezându-se pe el. Și-a
smucit fusta mai jos, peste genunchi și i-a indicat să se așeze cu faţa spre ea, pe cealaltă
masă.
– Fă așa, a spus ea, ţinând mâinile în sus, ca și cum se pregătea să dirijeze o orchestră
invizibilă.
Cercuri de transpiraţie, deloc feminine, îi răsăriseră la subraţul bluzei. El a făcut întocmai
cum îi arătase.
L-a ghidat, arătându-i o serie de gesturi pe care le mai întâlnise în manualul lui Popper,
deși niciodată puse cap la cap în felul acela. Ea a murmurat niște cuvinte pe care Quentin
nu le-a înţeles.
– Acum, fă cum îţi arăt eu!
Și-a aruncat mâinile în sus, deasupra capului.
Când a făcut ea gestul, nu s-a întâmplat nimic. Dar când Quentin a imitat-o, din degetele
lui s-au aprins izvoare mari de scântei albe. Era uimitor – era ca și cum s-ar fi aflat înăuntrul
lui întreaga sa viaţă, așteptând doar ca el să-și scuture mâinile așa cum trebuie. Au izbucnit,
vesele, în sus, către tavan, luminând în semiîntuneric și au plutit cu un aer festiv în jurul
lui, săltând de câteva ori când atingeau podeaua și stingându-se, în cele din urmă, printr-o
clipire. Mâinile îi erau calde și simţea furnicături.
Sentimentul de ușurare era aproape copleșitor. A făcut-o din nou și au ţâșnit câteva scântei,
mai slabe de această dată. Le-a urmărit cum lăsau cărări luminoase în jurul lui. A treia oară
nu a reușit să producă decât una.
– Ce înseamnă asta? a întrebat el.
– Habar nu am, a răspuns Sunderland. Te voi așeza la categoria Neidentificaţi. Vom mai
încerca la anul.
– La anul?
Quentin a urmărit-o cum sare de pe masă și deschide jaluzelele, rând pe rând, în timp ce
dezamăgirea devenea din ce în ce mai mare. Și-a strâns ochii la vederea luminii soarelui ce
inunda sala.
– Ce vreţi să spuneţi? Ce voi face până atunci?
– Așteaptă, l-a îndemnat ea. Se mai întâmplă. Oamenii dau prea multă importanţă
lucrurilor de acest fel. Fii drăguţ și invită înăuntru un alt student, vrei? Suntem deja în
întârziere și nu e decât mijlocul zilei.

Vara s-a târât cu mișcări lenevoase. În lumea din afara colegiului Brakebills era, în realitate,
toamnă, iar Brooklynul, pe care Quentin l-a vizitat în vacanţă, l-a întâmpinat rece și
sumbru, cu străzi pavate cu frunze veștejite și capsule storcite de ginkgo 26 , care miroseau
a vomă.
Se preumbla prin fosta sa casă întocmai unui spectru – să devină vizibil în ochii părinţilor
lui, care întotdeauna se arătau surprinși când fiul lor fantomă le solicita atenţia, necesita
un adevărat efort de voinţă. James și Julia erau plecaţi la colegiu. Quentin și-a petrecut
timpul făcând plimbări lungi, vizitând sinuosul canal Gowanus, cu multele lui braţe și cu
apa de un verde aidoma lichidului din radiator. A aruncat la coșuri fără plase, pe terenuri
pustii și cu băltoace de apă de ploaie, acumulată prin colţuri. Frigul toamnei făcea jocul cu
mingea să pară inert, fără vitalitate. Nu era aceea lumea lui; ea se afla în altă parte. Schimba
sporadic e-mailuri cu prietenii de la Brakebills – Alice, Eliot, Surendra, Gretchen – și răsfoia
la întâmplare, indiferent, lectura de vară; o Istorie a magiei, din secolul al optsprezecelea,
care i se păruse subţirică, de la exterior, dar care se dovedise a conţine, printr-o subtilă vrajă
bibliografică, nu mai puţin de 1832 de pagini.
În noiembrie a primit un plic crem, îndesat de o mână invizibilă în paginile Istoriei.
Conţinea o invitaţie, făcută la tiparul cu zaţ, și cu emblema colegiului, elegant gravată, care
îl poftea să se întoarcă la școală la ora șase seara, printr-un portal strâmt, pe care nu-l mai
folosise, dintr-o alee alăturată Bisericii Lutherane, la zece străzi de casa lui.
S-a prezentat, plin de zel, la adresa și ora indicate. În perioada aceea a toamnei, soarele
apunea în jurul orei patru și jumătate după-amiaza, dar afară era o vreme nefiresc de
blândă, aproape caldă. Stând în pragul portalului, uitându-se în jur după oficiali rătăciţi ai
bisericii, care ar fi putut să îi ceară taxă pentru încălcare teritoriului – sau mai rău, să îi
ofere îndrumare spirituală –, și mașinile ce vâjâiau pe strada din spatele lui, și-a dat seama
că nu se mai simţise niciodată atât de sigur că totul era o nebunie, că Brooklynul constituia
singura realitate valabilă și că întreaga poveste din ultimul an fusese halucinaţia unui
fanatic. Cu atât mai mult, cu cât asta indica spre o dovadă clară a faptului că plictiseala în
faţa lumii adevărate îl făcuse, în totalitate și ireversibil, să-și piardă minţile. Aleea era atât
de strâmtă, încât a trebuit practic să meargă în lateral de-a lungul ei, împreună cu cele două
valize din sibir, supraîncărcate, marca Brakebills – albăstrii, cu dungi maro închis, în
culorile școlii –, care se frecau de pietrele umede ale zidurilor din ambele părţi. Era complet
sigur că în treizeci de secunde avea să se afle în faţa peretelui gol de la celălalt capăt.
Dar, chiar în acel moment, dinspre fundătură a răzbătut o boare caldă, dulceagă, iar vântul
de sfârșit de vară a adiat spre el, purtând ţârâitul greierilor, iar băiatul a putut să zărească
întinderea verde a Mării. A luat-o la fugă în direcţia peluzei, în ciuda valizelor ce atârnau
greu.
Acum era prima zi a semestrului, iar Quentin și Alice eșuaseră pe o câmpie toropită de
arșiţă, în faţa unui bungalow alb și cochet, din era victoriană. Acolo se întâlneau, în după-
amiezile de marţi, pentru seminarul săptămânal, studenţii ce aveau ca Disciplină, Magia
materiei.
Când fusese testată, Alice dovedise înclinaţie spre o Disciplină foarte tehnică, ce avea de-a
face cu manipularea luminii – fosforomanţie, zicea ea că se numește – și care o încadrase
în rândul Magiei materiei. Quentin se afla acolo pentru că Materialiștii erau singurul grup
care avea, deopotrivă, cel mai mic număr de membri totali, și care aderau la el, așa că părea
să fie locul perfect pentru a-l găzdui, până avea să i se aloce o Disciplină proprie. Primul
seminar fusese programat la ora douăsprezece și jumătate, iar Quentin și Alice ajunseseră
acolo chiar mai devreme, dar acum era aproape cinci și ei își petrecuseră întreaga după-
amiază afară. Le era cald, mureau de oboseală, de sete și de nervi, dar niciunul nu voise să
renunţe și să se întoarcă în Casă. Dacă doreau să facă parte din grupul Copiilor Materiei,
trebuiau, aparent, să o și dovedească, intrând pe ușa din faţă.
Stăteau sub un fag masiv, cu ramuri întinse, din apropiere, ce se înălţa rece și indiferent la
caznele lor. S-au sprijinit cu spatele de trunchi, despărţiţi de o rădăcină cenușie, umflată și
dură.
– Și ce ai de gând să faci? a întrebat Quentin anost.
Particule mici pluteau în aerul inundat de lumina după- amiezii ce stătea să moară.
– Nu știu. Alice a strănutat din nou. Tu ce vrei să faci?
Quentin smulgea firicele de iarbă. Un hohot de râs, abia auzit, a răzbătut din interiorul
casei. Dacă fusese vorba despre o parolă, ei nu o găsiseră. Își petrecuse, împreună cu Alice,
o oră întreagă, căutând inscripţii secrete – analizaseră ușa din toate unghiurile posibile,
vizibile și invizibile, de la infraroșii până la raze gamma și încercaseră să cojească vopseaua
pentru a se uita sub ea, dar nu se dădea jos. Alice încercase chiar niște vrăji de grafologie
asupra fibrei unduitoare a lemnului, dar rezultatul fusese doar o ușă la fel de lipsită de
indicii, ca și până atunci. Trimiseseră vârteje de energie care să răsucească încuietoarea,
făcând balamalele să zăngăne, dar nu reușiseră să ajungă la ţintă. Au căutat o cale patru-
dimensională, care putea să ocolească ușa. Și-au pus amândoi minţile la contribuţie și au
reușit să materializeze un fel de topor fantomatic – nu era, explicit, împotriva vreunei reguli
pe care să o fi știut –, dar nu putuseră nici măcar să o zgârie. Pentru un timp, Alice a fost
convinsă că ușa era de fapt o iluzie și nici măcar nu exista cu adevărat, dar arăta și părea cu
siguranţă reală, la pipăit, iar niciunul dintre ei nu era în stare să găsească descântecele care
ar fi putut să rupă vraja.
– Uită-te la ea, a spus Quentin. Parcă e coliba din Hansel și Gretel. Credeam că grupul
Copiilor Materiei este pe val.
– Cina se servește într-o oră, a răspuns Alice.
– Sar peste.
– Azi au miel, condimentat cu rozmarin. Cartofi au dauphin 27.
Memoria vizuală a lui Alice înregistra detalii dintre cele mai stranii.
– De ce nu ţinem propriul nostru seminar?! Chiar aici, afară.
– Da, le-arătăm noi lor!
Fagul era la marginea unui câmp ce tocmai fusese cosit. Grămezile de fân, sub formă de
batoane de scorţișoară, aruncau umbre lungi de-a lungul miriștii.
– Ce ziceai că ești? Un fotomant?
– Fosforomant.
– Ce poţi să faci?
– Încă nu sunt sigură. Am exersat puţin în timpul verii. Să focalizez lumina, să o refractez,
să o curbez. Dacă deviezi lumina în jurul unui obiect, devine invizibil. Dar vreau mai întâi
să înţeleg teoria pe care se bazează.
– Arată-mi ceva.
Alice s-a intimidat. Atât îi trebuise.
– Abia dacă pot să fac câteva lucruri.
– Uite, eu nici măcar nu am o Disciplină. Sunt un nimicomant, un băgător-de-seamă.
– Nu și-au dat încă seama care este. Ai făcut chestia aia cu scânteile.
– E același lucru. Și nu face mișto de chestia mea cu scânteile. Acuma, curbează-mi niște
blestemată de lumină.
Chipul i s-a crispat într-o grimasă, dar s-a pus în genunchi, pe iarbă, și și-a ridicat mâinile,
cu degetele răsfirate. Stăteau faţă în faţă, iar Quentin devenise deodată conștient de sânii
ei, mai degrabă împliniţi, ascunși în bluza pe gât.
– Fii atent la umbră, l-a repezit ea.
Și-a mișcat degetele, iar umbra mâinii ei a dispărut. Pur și simplu, nu mai era, lăsând în
urmă doar câteva dâre luminoase, fantomatice, în culorile curcubeului.
– Ca lumea!
– Este ridicol, știu.
Și-a scuturat mâna, eliberându-se de efectele vrăjii.
– Ar trebui să dispară cu totul, dar nu reușesc să alung decât umbra.
Ceva se întâmpla acolo. Quentin simţea că dispoziţia proastă începea să se risipească. Acela
era un test. Magia materiei. Nu făceau tai chi 28 . Era o problemă ce implica forţă brută.
– Dar dacă încercăm invers? a spus el încet. Poţi, în loc, să focalizezi lumina, ca o lupă?
Fata nu a răspuns imediat, dar putea să observe cum mintea ei ageră prinsese ideea și o
întorcea acum pe toate părţile.
– Dacă aș... hmm. Cred că scria ceva în Culhwch și Owen. Totuși, trebuie să stabilizezi
efectul. Și să-l localizezi.
A trasat un cerc, în aer, cu degetul mare și arătătorul și a rostit cinci cuvinte lungi. Quentin
putea vedea lumina curbându-se în interiorul perimetrului, răsucind și distorsionând
frunzele și iarba. Apoi s-a făcut mai intensă și s-a strâns într-un singur punct care proiecta
o imagine incandescentă pe retina lui. Băiatul și-a ferit privirea. Ea și-a înclinat mâna, și
iarba de sub palma ei a început să ardă.

– Te omor dacă, din cauza ta, voi fi dată afară de la Brakebills. Înţelegi? Nu glumesc. Știu și
cum să o fac. Te omor, la propriu.
– E-amuzant. Fix asta i-am zis și eu lui Penny după ce m-a lovit, a răspuns Quentin.
– Doar că eu chiar sunt în stare să o fac.
Au decis că aveau să ardă ușa. Dacă acela era un test, se gândise Quentin, nu prea conta
cum îl rezolvau, atât timp cât treceau de încercare. Nu le fuseseră indicate reguli, astfel
încât să încalce vreuna. Și dacă se întâmpla să incendieze întreaga clădire, cu tot cu Eliot și
cu gașca lui înăuntru, atunci, probabil că o meritau.
Trebuiau să lucreze repede, căci lumina soarelui scădea. Astrul era deja de un galben
arămiu, difuz, iar din clipă în clipă, inelul său avea să atingă vârfurile copacilor, ce se zăreau
în depărtare, pe câmpul cu fân. În aer se simţea răcoarea crudă a începutului de toamnă. În
casă se aprinseseră deja lumini galbene. Quentin a auzit – sau i se păruse? – pocnetul unui
dop scos dintr-o sticlă.
Cu ambele mâini deasupra capului, curbate ușor în sus, ca și cum ar fi ţinut în echilibru, pe
cap, un coș uriaș și invizibil, Alice crease echivalentul magic al unei lupe, ce se întindea pe
o sută de metri – braţele ei delimitau doar o mică secţiune din circumferinţa totală a unei
lentile rotunde, ce plana, a cărei margine superioară ajungea la nivelul coroanei fagului,
înălţându-se mai sus decât coșul de fum al bungalowului victorian. Quentin putea să
distingă muchiile lentilei, sub forma unei distorsiuni curbate a aerului. Punctul de
focalizare era atât de strălucitor, încât nu îl putea privi.
Alice stătea la cincisprezece metri mai departe de ușă. Quentin se afla mai aproape, într-o
parte, cu palma făcută paravan, pentru a-și feri ochii, și strigând indicaţii:
– Sus! Bine, acum încet! Încă un pic! Tot așa! Gata, acum e perfect!
Băiatul putea simţi, pe faţă, căldura degajată și mirosul dulce-aromat al fumului de lemn,
împreună cu izul înţepător al vopselei coapte. Ușa era, în mod clar, vulnerabilă la căldură.
Le fusese teamă că nu avea să le ajungă ce mai rămăsese din lumina soarelui, dar vraja lui
Alice lăsa în lemn o dâră carbonizată. Se puseseră de acord să taie ușa pe din două, din
lateral, iar dacă șanţul ce rezulta prin ardere nu era destul de adânc, cât să treacă dincolo,
trebuia totuși să fie destul de aproape. O problemă mai mare o constituia ţinta, deloc bună,
a lui Alice. Într-un loc, raza alunecase și arsese o canelură din zid.
– Mă simt idiot! a ţipat Alice. Cum merge?
– Arată bine!
– Mă doare spatele! Mai avem mult?
– Aproape am terminat! a minţit el.
Pregătindu-se să plece, Alice a mărit raza vrajei, ca să compenseze soarele care se stingea.
Ea murmura ceva, dar Quentin nu știa sigur dacă era o incantaţie sau înjurături. Băiatul și-
a dat seama că cineva îi privea: unul dintre profesorii mai în vârstă, specializat în poţiuni și
ai cărui pantaloni erau veșnic acoperiţi de pete hidoase, se oprise din plimbarea lui de seară
pentru a se uita la ei. Mai demult, atât de demult încât i se părea că trecuse o viaţă, fusese
cel care îi dăduse lui Quentin testul cu nodurile, în timpul Examenului. Purta o vestă
lucrată și își fuma pipa, având alura unui inginer IBM, de prin 1950.
Rahat, și-a spus Quentin. Aveau să fie daţi în vileag.
Dar profesorul Brzezinski și-a scos doar pipa din gura.
– Continuaţi, a spus el răgușit.
Apoi s-a întors și s-a îndreptat în direcţia Casei.
Când a terminat, Quentin a mers până în locul în care stătea Alice.
– Ai cenușă pe faţă, a observat ea.
Fata i-a trecut degetele peste frunte.
– Poate că ar trebui să mai încercăm o dată, peste. Știi, doar ca să ne asigurăm.
Dacă nici așa nu reușeau, chiar că nu mai avea nicio idee și nici prin cap nu-i trecea să-și
petreacă noaptea afară. De asemenea, nici să se întoarcă înfrânt nu constituia o opţiune.
– Nu-i suficientă lumină.
Arăta epuizată.
– Spre sfârșit, lentila ajunsese, cred, la patru sute de metri. După limita asta, își pierde pur
și simplu puterea. Se desface la margini.
Patru sute de metri? s-a mirat Quentin. Dar cât de puternică este?
Au pornit către ușă. Lui Quentin îi chiorăia stomacul. Se lăsase, în sfârșit, înserarea, iar
cerul era de un albastru luminiscent. S-au uitat la lemnul zgâriat și înnegrit. Arăta chiar
mai rău decât crezuse inţial - ţinta lui Alice se deplasase aiurea la a doua încercare, astfel
încât, din loc în loc, existau două șănţuleţe separate. Dacă ce făcuseră nu era bine, Eliot
avea să-i omoare.
– Ar trebui să o dobor cu piciorul?
– Nu știu.
Ea încerca să desprindă o bucată care se răcise.
– Cred că aproape am trecut de partea cealaltă.
Pe ușă se afla un ciocănel mic din fier, în forma unei mâini tăiate, ce ţinea o bilă de metal.
Era prins cu șuruburi.
– Bun, s-a hotărât Quentin. Dă-te înapoi!
Doamne, fă să meargă! S-a apucat strâns de pumnul de fier, a pus un picior pe tăblia de
lemn, a scos un strigăt lung și fals, ca un luptător de arte marţiale, și s-a aruncat, cu toată
greutate înainte. Jumătatea de sus a ușii s-a desprins fără să opună nici cea mai mică
rezistenţă – probabil că se mai sprijinea în câteva porţiuni complet carbonizate. Quentin a
căzut pe spate, pe alee.
O fată, pe care băiatul a recunoscut-o ca fiind în anul al patrulea, stătea în pragul ușii,
înconjurată de aura caldă a crepusculului ce pătrundea prin ferestre și ţinea în mână un
pahar de vin negru. S-a uitat calmă la el. Alice se sprijinea de prag, râzând atât de tare, încât
nu mai scotea niciun sunet.
– Cina e aproape gata, a anunţat fata. Eliot a pregătit un sos amatriciana 29. N-am putut face
rost de guanciale 30, dar cred că șunca merge la fel de bine. Voi ce ziceţi?

În ciuda căldurii, în șemineu ardea focul.

– Șase ore și douăsprezece minute, a anunţat un tânăr durduliu, cu păr ondulat, ce stătea
într-un fotoliu de club, din piele. E aproape un interval normal.
– Spune-le cât ţi-a luat ţie, Josh, l-a îndemnat fata care-i întâmpinase la ușă.
Quentin credea că numele ei e Janet.
– Douăzeci de ore și treizeci și unu de minute. Cea mai lungă noapte din viaţa mea. Nu e
un record, dar a fost pe aproape.
– Am crezut că vrea să ne înfometeze, ca să ieșim afară.
Janet a turnat restul de vin în paharele dintr-un bufet și le-a întins lui Alice și lui Quentin.
Alte două sticle goale erau aruncate pe podea, deși nimeni nu părea în mod deosebit băut.
Se aflau într-o bibliotecă ca vai de lume, dar confortabilă. Pe jos se întindeau covoare
jerpelite, iar camera era iluminată de focul din cămin și de la lumânări. Quentin a realizat
că, probabil, căsuţa aceea trebuia să fie mai mare la interior, decât în afară; era, de
asemenea, și mult mai răcoroasă – atmosfera era aceea a unei seri friguroase, dar plăcute,
de toamnă. Etajerele cu cărţi dădeau pe afară, volumele fiind așezate în teancuri șerpuitoare
prin colţuri și chiar pe suportul de piatră de deasupra șemineului. Mobila era elegantă, dar
desperechetă, iar în unele locuri era groaznic lovită. Pe porţiunile de perete dintre etajere
atârnau artefacte inexplicabile, obișnuite în cluburile private: măști africane, picturi cu
peisaje sumbre, pumnale ceremoniale care-și pierduseră funcţia, casete din sticlă, pline cu
tot felul de hărţi, medalii și rămășiţele ce putrezeau ale unor fluturi exotici, prinși, probabil,
cu mare efort și cheltuială. Quentin se simţea înfierbântat, îmbrăcat nepotrivit și minunat
de ușurat să fie, în sfârșit, înăuntru.
Înăuntru se aflau doar cinci studenţi, punându-se pe sine și pe Alice la socoteală. Eliot era
și el acolo, explorând unul dintre rafturile cu cărţi și purtându-se ca și cum încă nu i-ar fi
observat. Părea că încearcă să poarte cu cineva o discuţie serioasă despre teoria magiei,
numai că nu-l asculta nimeni.
– Tinkerbell, avem musafiri, a anunţat Janet. Te rog, întoarce-te cu faţa la cameră.
Fata era deșirată și vioaie, cu o coafură elegantă, cumva anacronică, de domnișoară de
onoare. Era gălăgioasa grupului: Quentin o văzuse mergând înaintea celorlalţi, în timpul
plimbărilor prin Labirint și ţinând cuvântări în timpul cinei, pe când se aflau în sala de
mese.
Eliot și-a întrerupt monologul și s-a întors. Purta un șorţ.
– Bună, i-a întâmpinat el, rostind cuvintele fără să ezite. Mă bucur că aţi reușit să intraţi.
Alice, am înţeles că ne-ai ars ușa de la intrare.
– Quentin m-a ajutat.
– V-am urmărit pe fereastră, a adăugat Josh. Sunteţi ai dracului de norocoși că Brzezinski
nu v-a prins cu toporul ăla.
– Care este soluţia potrivită? a întrebat Alice. Adică, știu că a mers, dar trebuie să fie o altă
cale, mai bună.
A sorbit timid din paharul cu vin, după care a mai luat o înghiţitură, mai puţin sfioasă.
– Nu e niciuna, a răspuns Janet. Sau cel puţin nu una ideală. Despre asta este și vorba.
Lucrăm cu Magia Materiei. Aici nu trăim în comuniune cu spiritele pădurii. Se lasă cu
distrugeri. Nu suntem niște finuţi. Atât timp cât nu dărâmi clădirea, se pune ca reușită. Și
chiar dacă o faci, cred că tot s-ar pune.
– Cum aţi făcut-o? a întrebat Alice rușinoasă. Vreau să spun, atunci când a trebuit să intraţi
voi?
– Am îngheţat-o și am spart-o. Lucrez bine cu magia la temperaturi joase, asta e Disciplina
mea. Treizeci și șase de minute. Ăsta chiar este un record.
– Înainte, dacă știai să spui „prieten“ în elfă, te lăsa înăuntru, a adăugat Josh. Acum l-au
citit prea mulţi pe Tolkien.
– Eliot, scumpule, cred că cina e gata, i-a amintit Janet.
Atitudinea ei faţă de Eliot era destul de confuză; o combinaţie între dispreţ și lingușeală. A
bătut din palme.
– Josh, poate faci tu ceva în legătură cu... ?
A făcut un gest în direcţia ușii pe jumătate distruse.
– Intră ţânţarii.
Încă buimac, Quentin l-a urmat pe Eliot în bucătărie, care era, din nou, cu un pic mai mare
și mai plăcută decât ar fi fost plauzibil, cu dulăpioare albe, până sus la tavan, blaturi din
steatit și un frigider de prin anii ’50, cu un aspect aerodinamic. Eliot a vărsat puţin din
conţinutul paharului său într-o tigaie cu un sos roșu, ce se afla pe aragaz.
– Să nu gătești niciodată cu un vin pe care nu l-ai bea, a spus el. Deși, cred că asta înseamnă
că există vreun vin pe care nu l-aș bea.
Nu părea deloc jenat de faptul că îl ignorase pe Quentin în ultimul an. Ca și cum nici nu s-
ar fi întâmplat.
– Deci locul ăsta e numai al vostru? a întrebat Quentin.
Nu voia să lase să se vadă cât de tare își dorise să aparţină acelui grup, chiar și acum, când
chiar aparţinea.
– Cam așa. Și acum e și al tău.
– Toate Disciplinele au un sediu?
– Nu e un sediu, i-a tăiat-o Eliot.
A aruncat un mănunchi mare de paste proaspete, într-o cratiţă înaltă cu apă fiartă și le-a
amestecat, rupându-le.
– Voi termina asta cam într-un minut.
– Și-atunci ce este?
– Bine atunci, e un sediu. Dar nu-i spune așa. Noi o numim Cabana. Ţinem seminariile aici,
iar biblioteca nu este deloc rea. Uneori, Janet pictează în dormitorul de sus. Doar noi avem
acces aici, să știi.
– Și Fogg?
– Ah, și Fogg, deși nu se deranjează niciodată. Și Bigby. Îl știi pe Bigby, nu?
Quentin a dat din cap.
– Nu pot să cred că nu-l știi pe Bigby! a spus Eliot, chicotind. Doamne, o să-l adori pe Bigby.
A gustat sosul, apoi a turnat o dată niște smântână foarte grasă, ce a ieșit gâlgâind din
recipient și a amestecat-o cu mișcări din ce în ce mai largi. Conţinutul s-a deschis la culoare
și s-a îngroșat. Eliot era sigur pe sine, într-un fel vesel și nonșalant, când se afla la aragaz.
– Toate grupurile au un loc asemănător. Naturaliștii au o casă în copac, extrem de jalnică,
undeva în adâncul pădurii. Iluzioniștii au una ca asta, deși, numai ei știu unde se află.
Trebuie să o găsești ca să intri. Cunoscătorii au doar biblioteca, bieţii fraieri. Iar
Vindecătorii au clinica.
– Eliot!
Vocea lui Janet venea din cealaltă cameră.
– Murim de foame.
Quentin se întreba cum se descurca Alice acolo.
– Gata, gata! Sper că îţi plac pastele, a adăugat el către Quentin. E tot ce am făcut. Sunt
bruschete pe undeva sau au fost. Bine măcar că avem mult vin.
A scurs pastele în chiuvetă, eliberând ca o supapă o coloană uriașă de aburi, și le-a aruncat
în tigaie, pentru a termina sosul.
– Mamă, ce-mi place să gătesc! Cred că dacă nu eram magician, m-aș fi făcut bucătar. E
chiar relaxant, după toate tâmpeniile alea invizibile, nu crezi? Richard era adevăratul
bucătar de pe aici. Nu știu dacă l-ai întâlnit, a absolvit anul trecut. Înalt. Un tocilar a-ntâia;
ne făcea pe toţi să dăm prost în faţa lui Bigby, dar măcar le avea cu gătitul. Vrei să iei tu
sticlele alea două? Și tirbușonul?
Masa din sufragerie fusese așternută cu o pânză albă. Pe ea se aflau două candelabre grele,
din argint și o amestecătură eclectică, total aleatorie, de tacâmuri, dintre care unele erau
vecine cu armele folosite în lupta corp la corp. Decorată astfel, piesa de mobilier aproape
că semăna cu ceva pe care se putea mânca. Cina era simplă, dar deloc rea. Uitase cât de
foame îi fusese. Janet a făcut un truc – Quentin nu era sigur că era unul magic sau mecanic
– ca să scurteze masa lungă de studiu într-una la care să servești.
Janet, Josh și Eliot stăteau la taifas despre cursuri, profesori, despre cine se mai culca cu
cine și cine voie să se culce cu cine. Își dădeau la nesfârșit cu părerea despre aptitudinile
relative de vrăjitori ale celorlaţi studenţi. Știau să interacţioneze unul cu celălalt, cu
siguranţa absolută a oamenilor care își petrec perioade lungi de timp împreună, care au
încredere și se îndrăgesc și care știu cum să se pună reciproc în cea mai bună lumină și să-
și deturneze obiceiurile plicticoase și enervante. Quentin lăsa conversaţia să treacă pe lângă
el. Să iei o cină sofisticată, singur, în propria ta sală de mese, părea ceva foarte matur. Asta
era, s-a gândit el. Până atunci fusese un intrus, dar acum pășise realmente în viaţă ascunsă
de la Brakebills. Acesta era adevăratul Brakebills. Se afla în inima caldă și secretă a lumii
tăinuite.
Se ciondăneau în legătura cu ce aveau să facă după ce absolveau.
– Îmi închipui că mă voi retrage pe un vârf pustiu de munte, a spus Eliot vesel. Pentru o
vreme am să fiu ermit. Îmi voi lăsa barbă, iar oamenii o să vină la mine pentru sfaturi, ca în
desenele animate.
– Sfaturi, în legătură cu ce?
Josh a pufnit într-un râs zgomotos.
– Să te întrebe dacă la costumul negru merge cravata tot neagră?
– Și mi-ar plăcea să te văd chinuindu-te să-ţi lași barbă, a adăugat Janet. Iisuse, ești un egoist.
Nu vrei să ajuţi oamenii?
Eliot arăta dezorientat.
– Oameni? Care oameni?
– Săracii! Flămânzii! Bolnavii! Oamenii care nu se pricep la magie!
– Ce au făcut oamenii pentru mine? Ei nu îmi vor ajutorul. Oamenii m-au numit poponar
și m-au aruncat într-o ghenă de gunoi, într-o pauză din clasa a cincea, doar pentru că
purtam pantaloni strâmţi.
– Asta-i, a spus Josh. Ţine-o una și bună.
– Atunci sper că au o cramă pe vârful tău de munte, a replicat Janet, enervată. Sau un bar
plin. Nu cred că reziști opt ore fără băutură.
– O să pregătesc o băutură nerafinată, dar tare, din ierburi de-ale locului și fructe sălbatice.
– Sau din solvenţii de la curăţătorie.
– Păi asta ar fi o problemă. Poţi să folosești magia, dar nu are același gust. Poate că o să mă
mut la hotelul Plaza, ca Eloise.
– Mă plictisesc! a răcnit Josh. Hai să ne jucăm cu Formele- de-Foc ale lui Harper.
S-a îndreptat către un dulap mare, cu zeci de sertărașe, înguste, dar adânci, care s-au
dovedit a fi un fel de bibliotecă miniaturală ce cuprindea numai baghete. Pe fiecare lăcaș
se afla câte o etichetă, scrisă de mână, începând cu Ailanthus, în colţul din stânga sus și
terminând cu Zelkova și cuvintele în japoneză, în dreapta, jos. Formele-de-Foc erau o vrajă
total inutilă, dar extrem de distractivă, prin care puteai modela o flacără în forme caligrafice
foarte complexe, ce pâlpâiau o vreme în aer și apoi dispăreau. Pentru asta se folosea o
crenguţă de plop. Întâmplările serii au degenerat în încercările de a face din flăcările
lumânărilor contururi din ce în ce mai elaborate, cuvinte și forme obscene, care au dus
inevitabil, în loc, la incendierea draperiilor (aparent, nu era prima oară) și la stingerea
miniincendiului.
S-a cerut o pauză. Eliot și-a făcut apariţia cu o sticlă subţire de grappa 31, cu un aspect
periculos. Doar două dintre lumânări supravieţuiseră jocului, dar nimeni nu se sinchisea să
le înlocuiască pe restul. Era târziu, trecuse de unu dimineaţa. Stăteau acolo, în
semiîntuneric, tăcuţi și fericiţi. Janet era așezată cu spatele pe covor, uitându-se la tavan,
cu picioarele în poala lui Eliot. Intimitatea fizică dintre ei doi era destul de ciudată, luând,
mai ales, în considerare, ceea ce Quentin știa despre apetitul sexual al celuilalt.
– Și asta a fost tot? Acum suntem Copii ai Materiei, cu drepturi depline?
Grappa încolţise ca o sămânţă de foc, ce aterizase în pieptul lui Quentin și dădea naștere
unui vlăstar incandescent, strălucitor, care creștea, se întindea și se dezvolta într-un copac
mare, stufos și cald de bună-dispoziţie.
– Nu trebuie să fim botezaţi sau însemnaţi, nu știu, rași în cap sau ceva de genul ăsta?
– Numai dacă vreţi voi, a răspuns Josh.
– Cumva, am crezut că veţi fi mai mulţi, a spus Quentin. Că vom fi mai mulţi.
– Doar ăștia suntem, a replicat Eliot. De când au absolvit Richard și Isabel. Acum nu mai e
nimeni din anul al cincilea. Nu le-a luat nimeni locul. Dacă nu ni se alătura cineva anul
ăsta, Fogg avea de gând să ne unească cu Naturaliștii.
Josh s-a cutremurat teatral.
– Cum erau? a întrebat Alice. Richard și Isabel?
– Ca apa și gheaţa, a răspuns Josh. Ca ciocolata și marţipanul.
– E diferit fără ei, a adăugat Eliot.
– Bine că ne-am descotorosit, a intervenit Janet.
– Hai că nu erau chiar așa de răi, a recunoscut Josh. Ţii minte când Richard a crezut că
poate să aducă girueta la viaţă? Voia să o facă să se miște singură. Cred că a stat cocoţat trei
zile, ungând-o cu ulei de pește și cu nici nu mai vreau să mă gândesc cu ce.
– Ăla a fost umor involuntar, a înţepat Janet. Nu se pune.
– Voi pur și simplu nu l-aţi înţeles niciodată pe Richard.
Janet a pufnit, nemulţumită.
– M-am săturat de Richard până peste cap, a răspuns Janet, cu o acreală surprinzătoare în
glas.
S-a așternut un scurt moment de liniște. Era prima notă falsă în corul de glasuri al acelei
seri.
– Dar acum suntem din nou în numărul potrivit, a intervenit Eliot repede. Un cvorum
eminent și respectabil. Copiii Materiei îi primesc întotdeauna pe cei mai buni.
– Pentru cei mai buni! a propus Josh.
Quentin și-a ridicat paharul. Se căţărase sus, printre crengile colosale ale copacului său de
foc, legănat de briza caldă a alcoolului.
– Cei mai buni.
Au băut cu toţii.
BESTIA
Fără să bage de seamă, pe parcursul primului său an la Brakebills, cu toate examenele,
dezastrul cu Penny și până în noaptea în care se alăturase Copiilor Materiei, Quentin își
ţinuse respiraţia, ajungând la punctul în care fusese gata să se albăstrească din cauza
sufocării. Își dădea seama, abia acum, de faptul că se așteptase ca Brakebills să se topească
în jurul lui, ca o reverie. Chiar și lăsând la o parte multele și variatele legi ale
termodinamicii, care erau încălcate acolo în fiecare zi, totul părea prea frumos, ca să fie
adevărat. Era ca în Fillory. Nu rămâneai niciodată prea mult. Ember și Umber îi alungau
rapid pe copiii Chatwin, la finalul fiecărei cărţi. În adâncul inimii, Quentin se simţea ca un
turist, care la sfârșitul zilei este mânat înapoi, spre un autobuz murdar, greoi și sforăitor –
cu locuri din vinilin sfâșiat, televizoare deasupra capului și o toaletă împuţită – și îmbarcat,
cu destinaţia „acasă“, strângând în pumn, pe post de suvenir, o carte poștală kitchoasă,
văzând cum turnurile, tufișurile, vârfurile și frontoanele din Brakebills devin din ce în ce
mai mici, în oglinda retrovizoare.
Dar nu se întâmplase așa. Iar acum înţelegea cu adevărat că nici nu avea să se întâmple
vreodată. Își pierduse prea mult timp gândind: Totul este un vis și Ar fi trebuit să fie
altcineva și Nimic nu este veşnic. Venise timpul să se bucure de cine era: un student de
nouăsprezece ani, la un colegiu secret de magie adevărată.
Acum că se afla printre ei, lui Quentin îi era mai ușor să îi observe pe Copiii Materiei mai
îndeaproape. Când îl întâlnise prima dată pe Eliot, Quentin presupusese că toţi cei de acolo
erau ca el, dar, în fapt, lucrurile nu stăteau defel așa. Pe de o parte, chiar și în compania
aceea rarefiată, felul lui bizar de a fi îl scotea în evidenţă. Pe de o alta, el era remarcabil la
cursuri; poate nu la fel de rapid ca Alice, dar ea muncea din greu, pe când Eliot nici măcar
nu se sinchisea sau, dacă totuși o făcea, reușea să o ascundă foarte, foarte bine. Din câte își
putea da Quentin seama, nu învăţa niciodată. Singurul lucru la care ţinea cu adevărat era
felul în care arăta, mai ales cămășile scumpe, cu butoni, deși constituiau sursa unor
permanente pedepse ce aveau de-a face cu muncile casnice, pentru încălcarea codului de
îmbrăcăminte.
Josh purta întotdeauna uniforma școlii, dar reușea să facă astfel încât n-ai fi zis asta –
jacheta nu era niciodată pe măsura constituţiei lui masive și rotunde, stătea mereu răsucită
și încreţită sau îi era prea strâmtă la umeri. Întreaga lui personalitate era ca o glumă foarte
elaborată, pe care o spunea neîncetat. I-a luat un timp lui Quentin ca să-și dea seama că
Josh se aștepta ca oamenii să nu-l ia în serios și se bucura – nu mereu cu amabilitate –
atunci când aceștia își dădeau seama că îl subestimaseră. Pentru că nu era atât de
egocentrist ca Eliot și Janet, Josh era cel mai abil observator din grup și nu-i scăpau foarte
multe lucruri din ceea ce se întâmpla în jurul lui.
I-a spus lui Quentin că așteptase săptămâni la rând ca Penny să răbufnească:
– Faci mișto de mine? Tipul ăla era un mister, înfășurat într-o enigmă și fixat aiurea de o
blestemată de bombă ticăitoare cu ceas. Ori lovea pe cineva, ori își făcea blog. De fapt, sunt
un pic recunoscător că a ales să te lovească pe tine.
Spre deosebire de ceilalţi Copii ai Materiei, Josh nu se remarcase la cursuri, dar îndată ce
stăpânea o abilitate, devenea un vrăjitor excepţional de puternic. Abia după fix șase
săptămâni, din primul lui an la Brakebills, reușise să își miște bila cu ajutorul magiei, dar
când a făcut-o – după cum povestea Eliot –, sfera a ţâșnit printr-o fereastră și s-a implantat
doisprezece centimetri în trunchiul unui arţar, unde se afla probabil și acum.
Părinţii lui Janet erau avocaţi, din aceia care se ocupă de căsniciile hollywoodiene de mare
clasă, și erau putred de bogaţi. Ea crescuse în Los Angeles, vegheată de diverse celebrităţi
pe care, dacă era constrânsă – dar nu prea tare – le și numea. Quentin gândea că aceea era
sursa laturii energice și actoricești a felului ei de a se purta. Ea se remarca cel mai tare dintre
Copii Materiei: gălăgioasă și agitată și iniţiatoare veșnică, la cină, a toasturilor. Era mai
degrabă drăguţă decât frumoasă, cu un chip plat, inexpresiv, dar reușea să scoată în
evidenţă tot ce avea mai atrăgător – își trimisese uniforma acasă, pentru a fi ajustată – iar
ochii ei negri, puţin cam prea mari, te fixau cu o privire cutremurător de sexy. Îţi doreai să
o întâlnești și să te lași devorat de ea.
Avea gusturi oribile la bărbaţi – tot ce se putea spune de bine despre seria ei nesfârșită de
iubiţi era că nicio relaţie nu avusese viaţă lungă. Janet putea fi extrem de enervantă și, cu
toate astea, să îţi devină prietenă, dar Quentin nu se plictisea niciodată în preajma ei. Era
profund devotată, iar dacă devenea insuportabilă, asta se datora doar foarte marii ei
sensibilităţi. Era ușor de rănit, iar când se întâmpla asta, se dezlănţuia ca o furtună. Îi
tortura pe toţi cei din jurul ei, dar numai pentru că ea însăși era cu mult mai chinuită decât
restul.
Deși acum făcea parte dintre Copiii Materiei, Quentin încă își petrecea majoritatea
timpului cu ceilalţi studenţi din al anul al treilea: aveau ore împreună, lucrau împreună la
cursul de A.P., învăţau pentru examene și luau cina tot împreună. Labirintul avea un alt
traseu și fusese reschiţat în timpul verii – așa cum, se pare, se întâmpla în fiecare an – și și-
au petrecut, timp de o săptămână, multe după-amiezi, încercând să îl deslușească din nou,
strigând unul la celălalt de după tufișurile înalte, atunci când se pierdeau sau găseau o
scurtătură deosebit de satisfăcătoare.
Au dat o petrecere în cinstea echinocţiului de toamnă – la Brakebills, se resimţea puternic
influenţa tainică a religiei Wicca, deși aproape nimeni nu o lua în serios, cu excepţia
Naturaliștilor. Au aprins un foc de tabără, au cântat și au făcut un om din răchită,
Iluzioniștii au oferit un spectacol de artificii și cu toţii au stat afară cu mult peste ora
stingerii, cu nasurile curgându-le în aerul rece și feţele roșii și calde, din cauza focului. Alice
și Quentin i-au învăţat pe ceilalţi vraja Formelor-de-Foc, care a avut mare succes, iar
Amanda Orloff a dezvăluit că pregătise, pe ascuns, în ultimele două luni, o cantitate uriașă
de mied. Lichidul era dulce, acidulat și oribil la gust, iar ei au băut peste măsură și s-au
simţit îngrozitor a doua zi.
În acea toamnă, cursurile lui Quentin s-au schimbat din nou. Avea mai puţine gesturi și
limbi obscure de învăţat pe de rost, deși, numai Dumnezeu știa, că încă erau o grămadă, iar
în schimb făcea mai multe vrăji. Au petrecut o lună întreagă lucrând cu magia arhitecturală:
vrăji pentru a întări fundaţii și acoperișuri rezistente la ploaie și moduri prin care să
păstreze jgheaburile neatinse de frunzele putrede. Toate acestea le exersau pe un mic și
jalnic șopron, cu puţin mai mare decât cușca unui câine. Memorarea unei singure vrăji,
pentru a face un acoperiș rezistent la fulgere, i-a luat lui Quentin trei zile, repetând
gesturile într-o oglindă, neîncetat, la viteza și din unghiurile potrivite și cu accentul indicat.
Apoi a mai fost incantaţia într-un dialect vechi arab, deformat și foarte complicat. Toate
acestea, pentru ca după aceea profesorul March să invoce o mică furtună de vară, care a
produs un singur fulger, dar suficient să treacă, năucitor, prin plafon. Quentin nu a mai
putut să facă altceva decât să stea acolo, ud până la piele, cu orgoliul lui sfărâmat.
Din două în două săptămâni, joia, Quentin se antrena cu Bigby, mentorul neoficial, din
cadrul personalului, al Copiilor Materiei. Acesta era un bărbat mărunţel, cu ochi mari și
umezi și păr grizonant, tuns foarte scurt, care purta, îngrijit, deși cam cu emfază, o haină
lungă, în stil victorian. Mergea mereu ușor cocoșat, dar, altfel, nu părea fragil sau schilod.
Quentin era de părere că Bigby este un refugiat politic. Pomenea mereu de conspiraţia care
îl alungase și despre ce ar face după reîntoarcerea lui inevitabilă. Avea demnitatea rănită și
rigidă a intelectualităţii detronate.
Într-o după-amiază, în timpul unui seminar – se specializase în vrăji ridicol de dificile, care
transfigurau elementele, prin manipularea structurii lor, la nivel cuantic –, Bigby s-a oprit
și a făcut un gest ciudat: și-a cuprins, întorcând mâna la spate, mai întâi un umăr, apoi și
pe celălalt, desfăcând ceva acolo. Mișcarea îi amintea lui Quentin, nu mai mult, nu mai
puţin, decât de o femeie care își dă jos sutienul. Când Bigby a terminat, de la spatele lui au
ţâșnit patru aripi minunate de insectă, aidoma libelulelor, două pe o parte și două pe
cealaltă. El le-a întins, eliberând un oftat prelung de satisfacţie.
Aripile erau străvezii și irizate. Au devenit invizibile în timp ce se mișcau cu zumzet, apoi
au reapărut pe măsură ce își domoleau agitaţia.
– Scuze, a spus el. Nu mai puteam suporta nicio clipă.
Ciudăţeniile locului aceluia păreau scoase ca dintr-un sac fără fund. Apăreau mereu altele
și altele.
– Profesore Bigby, sunteţi...
Quentin s-a oprit. Era un.. ce? Un elf? Un înger? Era nepoliticos din partea lui, dar nu se
putea abţine.
– Sunteţi o zână?
Bigby a surâs trist. Aripile lui au răpăit cu un sunet sec, chitinos.
– Spiriduș, mai exact, l-a corectat el.
Părea puţin sensibil la acest subiect.

Într-o dimineaţă, foarte devreme, profesorul March ţinea cursul despre magia vremii și cum
să ivoci cicloane. Pentru un bărbat corpolent, el era surprinzător de sprinten. Doar
văzându-l cum sare de pe un picior pe altul, cu coada lui roșcovană și faţa congestionată, îl
făcea pe Quentin să se întoarcă în pat. Dimineaţa, Chambers le servea espressouri negre ca
smoala, pe care le prepara cu ajutorul unui mecanism turcesc, exotic, în mijlocul căruia se
afla o încăpere fragilă, din sticlă pictată. Dar băutura se termina întotdeauna înainte ca
băiatul să coboare.
Quentin și-a deschis ochii. March i se adresa direct.
– ...între un ciclon subtropical și unul extratropical? Quentin? În franceză, te rog, dacă poţi.
Quentin a clipit. Probabil aţipise.
– Diferenţa? s-a aventurat el. Nu este nicio diferenţă?
S-a lăsat o liniște stânjenitoare, pe care Quentin o umplea cu cât mai multe cuvinte,
încercând să afle despre ce anume fusese întrebat și pronunţând cât mai des expresia „zone
barocline“ 32 , în cazul în care se dovedea relevantă. Adulmecând mirosul apetisant al
umilirii, March era dispus să aștepte. Quentin era și el în expectativă. Scria ceva în manual
despre ele, și chiar citise pentru curs, în asta consta ironia situaţiei.
Momentul s-a lungit la infinit. Faţa îi ardea. Nici măcar nu era vorba despre magie, ci despre
meteorologie.
– Nu înţeleg... s-a auzit o voce din spatele clasei.
– Vorbesc cu Quentin acum, Amanda.
– Dar poate aţi reuși să clarificaţi ceva?
Era Amanda Orloff. A insistat, cu îngâmfarea dezinvoltă a cuiva care avea trecere în mediul
academic.
– Pentru noi, ceilalţi? Sunt cicloane formate în zonele barotrope 33 sau nu? Găsesc această
chestiune puţin derutantă.
– Toate se formează în zonele barotrope, Amanda, a răspuns March, exasperat. Este
irelevant, toate cicloanele tropicale se formează acolo.
– Dar credeam că unele sunt în zonele barocline și altele în cele barotrope, a insistat
Amanda.
Ceea ce a urmat a fost o dispută în masă, atât de nebunească și inutilă, încât March s-a
văzut forţat să-l abandoneze pe Quentin și să treacă mai departe, înainte de a pierde
complet firul cursului. Dacă ar fi putut să o facă fără a fi observat, Quentin ar fi dat buzna
peste Amanda Orloff și ar fi sărutat-o pe fruntea ei uscată și lată. În loc, s-a mulţumit să-i
transmită mental, în liniște, întreaga lui recunoștinţă.
March trecuse la o vrajă interminabilă care implica schiţarea pe tablă a unui simbol
complex, asemănător mandalei. Se oprea la fiecare treizeci de secunde, pășea cu mâinile în
șolduri către marginea podiumului, murmurând ceva pentru sine, apoi se scufunda din nou
în desen. Scopul descântecului era destul de banal – chema grindina sau o îndepărta, dar
oricum ar fi fost, Quentin nu se concentra, iar principiul era, în general, același pentru
ambele cazuri.
Totuși, March se chinuia cu el. Incantaţia era în olandeza medievală, care, în mod evident,
nu era punctul lui forte. Lui Quentin i-a trecut prin cap că ar fi fost chiar plăcut să o dea în
bară. Nu-i făcea o deosebită plăcere să ofere explicaţii în legătură cu detalii tehnice, la o oră
așa matinală. I-ar fi plăcut să îi joace o mică festă.
Clasele de la Brakebills erau protejate împotriva a aproape tuturor formelor de daune, dar
se știa că podiumul era călcâiul lui Ahile al majorităţii profesorilor. Nu prea aveai ce să-i
faci, dar pupitrul de pe el nu era tocmai blindat, și, cu mult efort și ceva engleză sănătoasă,
îl puteai face să se legene puţin înainte și înapoi. Probabil ar fi fost suficient pentru a opri
jocul profesorului March (studenţii îl porecliseră „Mortalul“ March 34 ). Quentin a făcut
câteva gesturi mărunte, sub masă, între genunchi. Podiumul s-a clătinat, ca și cum și-ar fi
trosnit spatele, apoi a devenit din nou stabil. Avusese succes.
March își împleticea limba, adăugând niște cuvinte în olandeza veche. Atenţia i-a fost
atrasă pentru o clipă de estrada care se mișcase și a ezitat pentru un moment, dar și-a
recăpătat concentrarea și a continuat. Ori reușea atunci, ori lua vraja de la capăt.
Quentin era dezamăgit. Dar Infailibila Alice s-a aplecat în faţă:
– Idiotul, a șoptit ea. A mâncat ultima silabă. Ar fi trebuit să spună...
Dar chiar atunci, pentru o clipită, filmul realităţii a alunecat din faţa razelor ce-l proiectau.
Totul s-a deplasat pieziș, după care s-a îndreptat la loc, ca și cum nu se întâmplase nimic.
Doar că, la fel ca o eroare în continuitatea unei proiecţii cinematografice, în spatele lui
March apăruse acum un bărbat.
Era mărunţel, îmbrăcat convenţional într-un costum gri, curat, englezesc și cu o cravată
maro, cu emblemă, fixată cu un ac argintiu în forma de semilună. March, care își continua
discursul, nu părea să fie conștient de prezenţa lui – omuleţul îi privea șiret, conspirativ, pe
studenţii anului al treilea, ca și cum ar fi fost părtași la o glumă pe seama profesorului. Era
ceva nelalocul lui cu înfăţișarea bărbatului. Pentru o clipă, Quentin nu și-a putut da seama
ce anume, dar apoi a realizat că asta se datora unei crengi înfrunzite ce îi ascundea parţial
trăsăturile și care apăruse din senin, neatașată de nimic. Atârna doar acolo, în faţa chipului
său.
Apoi March s-a oprit și a îngheţat pe loc.
Și Alice se oprise. Sala era mută. Un scaun a scârţâit. Nici Quentin nu putea face vreo
mișcare. Nu-l împiedica nimic, dar legătura dintre creierul și trupul lui fusese tăiată.
Omuleţul făcea asta? Cine era el? Alice era încă ușor aplecată în direcţia lui și o șuviţă de
păr, suflată de vânt, levita în faţa lui. Nu-i putea vedea ochii; nu stătea într-un unghi bun.
Toţi și toate îngheţaseră. Doar bărbatul de pe podium se mai mișca.
Inima lui Quentin a luat-o la galop. Omul și-a împins capul înainte și s-a încruntat, ca și
cum ar fi putut să o audă. Quentin nu înţelegea ce se întâmplase, dar ceva nu era în regulă.
Adrenalina i se vărsa în sânge, dar nu avea cum să se manifeste. Creierul îi fierbea în suc
propriu. Omuleţul a început să se plimbe de-a lungul estradei, explorând noile împrejurimi.
Atitudinea lui era a unui gentleman amator de plimbări cu balonul, care nimerise din
greșeală într-un decor exotic: curioasă și distrată. Cu creanga ce îi atârna în faţa chipului,
intenţiile lui erau imposibil de citit.
I-a dat roată profesorului March. Era ceva ciudat în felul în care se mișca, anume ceva prea
elastic în umbletul lui. Când a pășit în lumină, Quentin a văzut că nu avea tocmai o
înfăţișare omenească, ori, dacă avusese vreodată, acum nu mai era cazul. Mai jos de
manșetele cămășii lui albe, mâinile sale aveau cu trei sau patru degete mai multe decât îi
trebuiau.
Un sfert de oră a trecut lent, apoi o jumătate. Cu cât omul întârzia să-și arate intenţiile, cu
atât părea mai întunecat și ambiguu scopul lui. Și-a făcut de lucru cu echipamentul lui
March. A dat ocol auditoriului. A scos un cuţit și și-a ajustat unghiile. Obiectele tremurau
și se mutau din loc ori de câte ori se afla în apropierea lor. Quentin nu își putea deplasa
capul, iar omul ieșea și intra mereu în câmpul lui vizual. A luat o tijă de metal, de pe masa
de experimente a lui March, și a îndoit-o ca și cum ar fi fost o bucată de lemn- dulce. Odată
a făcut o vrajă – vorbea atât de repede, încât Quentin nu a putut desluși detaliile – care a
ridicat în aer tot praful din sală. Colbul s-a rotit sălbatic, după care s-a așezat la loc. Nu
avusese nici un alt efect vizibil. În momentul descântecului, degetele lui de prisos se
îndoiseră lateral și înapoi.
Trecuse o oră, iar frica lui Quentin prindea viaţă și se domolea, ca un val uriaș și sălbatic,
ce se sparge de ţărm. Era sigur că ceva foarte rău se întâmplase, doar că nu își dădea încă
seama ce. Știa că avea cumva legătură cu festa jucată lui March. Cum de putuse fi atât de
prost? Într-un fel, se bucura ca un laș că era incapabil să se miște. Îl scutea de încercarea de
a face o faptă eroică.
Omuleţul părea doar vag conștient că se află într-o încăpere plină cu oameni. Avea ceva din
comicul grotesc al muţeniei unui mim. Relaţia lui cu timpul era instabilă: uneori se mișca
foarte greu, alteori licărea dintr-un loc în altul. S-a apropiat de un cronometru de navigaţie,
care atârna în spatele podiumului, și a împins încet pumnul prin el – nu l-a lovit, pur și
simplu și-a forţat mâna prin cadranul lui, spărgând sticla, rupându-i limbile și zdrobind
mecanismul dinăuntru, până a fost satisfăcut să-l vadă distrus. Se purta ca și cum voia să se
asigure că îl va deteriora mai mult în acest fel.
Cursul ar fi trebuit să se termine de ore întregi. Cineva din exterior trebuie să fi observat
ceva până acum. Unde erau? Unde era Fogg? Unde era asistenta-paramedic când aveai
nevoie de ea? Își dorea să știe ce gândește Alice. Își dorea să-și fi întors capul doar cu câteva
grade, înainte să îngheţe, ca să o poată vedea.
Vocea Amandei Orloff a fost cea care a rupt liniștea. Trebuie că scăpase cumva și acum
spunea o incantaţie, ritmic și rapid, dar cu calm. Vraja nu semăna cu nimic din ceea ce mai
auzise Quentin. Era încărcată de furie și putere, cuvintele abundau în fricative violente. Era
un descântec de atac, de bătălie, făcut să-l distrugă complet pe adversar. Quentin se întreba
cum de o învăţase. Doar să cunoști o astfel de vrajă reprezenta ceva ce depășea cu mult
limitele impuse la Brakebills, darămite să o mai și pui în aplicare. Dar înainte să termine,
vocea i-a fost înăbușită. Se auzise din ce în ce mai tare, din ce în ce mai rapid, ca o casetă
audio derulată cu viteză, apoi s-a stins înainte să sfârșească. Liniștea a pus din nou
stăpânire.
Dimineaţa s-a transformat în după-amiază, ca într-un vis indus de febră, marcat de panică
și de plictiseală. Quentin amorţise. A auzit mișcare afară. Putea să vadă o singură fereastră,
și asta doar cu colţul ochiului, dar ceva se întâmpla acolo, blocând lumina. Se auzeau
ciocănituri și șase sau șapte voci care intonau ceva la unison. O străfulgerare tăcută și
teribilă de lumină a izbucnit din spatele ușii dinspre coridor, atât de puternică, încât lemnul
masiv a licărit translucid pentru o clipă. Ceva huruia, ca și cum cineva încerca să pătrundă
pe dedesubt, prin podea. Nimic din toate acestea nu păreau să-l deranjeze vizibil pe omuleţ.
La fereastră, o singură frunză roșiatică a fluturat nebunește în vânt, atârnată de o creangă
golașă, rezistând de-a lungul toamnei mai mult decât oricare dintre tovarășele ei. Quentin
a urmărit-o. Curentul mișca frunza înainte și înapoi, la capătul peţiolului ei. Parcă era cel
mai frumos lucru pe care îl văzuse vreodată. Tot ce dorea era să continue să o privească
pentru încă un moment. Ar fi dat orice pentru încă o clipă, el și frunzuliţa lui roșcovană.
Probabil căzuse în transă sau adormise – nu-și amintea. A fost trezit de cântecul domol,
murmurat pe o tonalitate înaltă de bărbatul de pe podium. Vocea îi era surprinzător de
blândă:
La revedere, copilaşule Bunting
Tati pleacă la vânătoare
Şi-ţi va aduce o piele de iepuraş
În ea să-l învelească pe copilaş.
Vocea i-a scăzut și a continuat doar să fredoneze. Apoi, ca din senin, a dispărut.
S-a întâmplat atât de brusc și în liniște, încât, la început, Quentin nici nu a băgat de seamă.
În orice caz, plecarea lui a fost eclipsată de profesorul March, care stătuse pe podium, cu
gura deschisă, în toată această vreme. În clipa în care omuleţul nu a mai fost, March s-a
prăbușit grămadă, ca o cârpă, căzând inert de pe scenă pe podea.
Quentin a încercat să se ridice. În loc, a alunecat de pe scaun, pe jos, printre rândurile de
bănci. Braţele, picioarele și spatele îi erau cumplit de contractate. Nu avea pic de forţă în
ele. Încet, întins pe dușumea, cu un sentiment amestecat de agonie și ușurare, și-a întins
picioarele. Cârceii dureroși din genunchi s-au relaxat cu o senzaţie minunată, ca și cum s-
ar fi dezmorţit, în sfârșit, după o călătorie cu autocarul, în jurul Pământului. Ochii i s-au
umplut de lacrimi de mulţumire. Se terminase. Omul plecase în sfârșit, și nimic oribil nu
se întâmplase. Alice mormăia și ea. În faţa lui se afla o pereche de pantofi, care probabil că
îi aparţineau ei. Întreaga sală s-a umplut de gemete și suspine.
După aceea, Quentin avea să afle că March convocase întregul personal, aproape imediat
după ce bărbatul își făcuse apariţia. Sistemul magic de apărare al școlii îl detectase
instantaneu, chiar dacă nu-l ţinuse departe. În orice caz, March se descurcase ca un
comandant competent de luptă: calm, organizat, rapid și precis în evaluarea situaţiei,
priceput în folosirea resurselor aflate la dispoziţia lui.
Pe parcursul întregii dimineţi, în jurul turnului se construise temporar o schelă. Profesorul
Heckler, purtând o mască de sudură, pentru a-și proteja ochii, aproape că incendiase
clădirea cu atacurile lui pirotehnice. Profesoara Sunderland încercase, în mod eroic, dar în
zadar, să treacă prin zid, deși, nu era clar, oricum, ce ar fi făcut în cazul în care avea succes.
Se arătase chiar și Bigby, folosindu-se de niște vrăjitorii exotice, neomenești care – așa avea
Quentin impresia – îi stingheriseră puţin pe restul.
În acea seară, după cină și anunţurile obișnuite despre cluburi, evenimente și activităţi, la
care participarea fusese sporadică și însoţită de feţe morocănoase, Decanul s-a adresat
corpului de studenţi, încercând să le explice ce se întâmplase.
Stătea în capătul mesei lungi, arătând mai bătrân decât de obicei, în timp ce lumânările se
topeau, iar puștii din anul întâi strângeau ultimele tacâmuri. Și-a făcut de lucru cu
manșetele și și-a atins tâmplele, acolo unde părul lui blond și subţire începea să-l
părăsească.
– Pentru mulţi dintre voi, s-ar putea să nu fie o surpriză faptul că există și alte lumi, în afara
celei ale noastre, a început el. Nu este o speculaţie, ci un fapt. Nu am vizitat niciodată aceste
lumi și nici voi nu veţi ajunge acolo. Arta călătoriei între tărâmuri este un domeniu al
magiei despre care se cunosc foarte puţine lucruri. Dar știm că unele dintre ele sunt locuite.
Probabil că bestia pe care am întâlnit-o azi avea dimensiuni mult mai mari. („Bestia“ – așa
numise Fogg chestia în costum gri, iar, după aceea, nimeni nu avea să-i mai spună altfel.)
Ce am văzut azi, se poate să fi fost o mică parte din ea, o extremitate cu care a ales să
înainteze în sfera noastră existenţială, ca un copil mic ce dibuie la suprafaţa unui bazin cu
apă de la malul oceanului. S-au mai văzut astfel de fenomene. În literatura de specialitate
sunt cunoscute ca Excrescenţe. Motivele pentru care se întâmplă sunt dificil de găsit.
El a oftat din greu.
– Pentru astfel de fiinţe, noi suntem ca niște înotători, pedalând timid la suprafaţa lumii
lor. Umbrele noastre se profilează în lumina ce vine de deasupra. Ne scufundăm uneori sub
apă, dar nu mergem vreodată prea în adânc. În mod obișnuit, nu ne dau importanţă. Din
nefericire, ceva din incataţia profesorului March a captat azi atenţia Bestiei. Înţeleg că vraja
e posibil să fi fost deformată sau întreruptă în vreun fel. Acea eroare i-a oferit creaturii
ocazia de a intra în lumea noastră.
La auzirea acelor cuvinte, Quentin s-a cutremurat pe dinăuntru, dar și-a păstrat înfăţișarea
calmă. El fusese de vină. El o făcuse. Fogg a continuat.
– Bestia s-a avântat din adâncuri, ca un rechin de pe fundul apei, care încearcă să înhaţe
înotătorul de deasupra. Ne e greu să ne dăm seama care au fost intenţiile lui, dar se pare că
era în căutarea a ceva sau a cuiva. Nu știu dacă a găsit ceea ce voia. S-ar putea să nu aflăm
niciodată.
În mod normal, Fogg avea un aer sigur, încrezător, temperat de aspectul lui natural, puţin
ridicol, dar în acea noapte arăta bulversat. Își pierdea șirul gândurilor. Își petrecea cravata
pe după degete.
– Întâmplarea a luat sfârșit. Studenţii care i-au fost martori vor fi examinaţi, atât medical,
cât și magic și apoi purificaţi, pentru cazul în care vreunul dintre ei a fost marcat sau
contaminat.
Și-a întrerupt discursul și a părăsit abrupt încăperea. Toţi crezuseră că va vorbi mai mult.
Cursurile de-a doua zi fuseseră anulate.
Dar toate acestea se întâmplaseră mult mai târziu. Întins pe podea, după atac, cu suferinţa
scurgându-i-se din mâini, picioare și spate, Quentin se simţea minunat. Era ușurat că trăia.
Pericolul fusese evitat. Făcuse o greșeală teribilă, dar totul era acum în ordine. Simţea o
recunoștinţă profundă pentru așchia de pe dosul scaunului de lemn, la care se uita de jos.
Ar fi rămas să o privească o veșnicie. Era ceva chiar puţin emoţionant să treci prin așa ceva
și să supravieţuiești pentru a povesti întâmplarea. Într-un fel, era un erou. A tras profund
aer în piept și a simţit sub el podeaua solidă și binefăcătoare.
A realizat că primul lucru pe care voia să-l facă era să-și pună liniștitor mâinile pe gleznele
calde și fine ale lui Alice, care se întindeau chiar lângă capul lui. Era atât de recunoscător
că putea, în sfârșit, să o privească din nou. Încă nu știa că Amanda Orloff murise. Bestia o
devorase de vie.
LOVELADY
Restul anului al treilea a decurs pentru Quentin sub apăsarea sumbră a supravegherii
aproape militare. În săptămânile care au urmat atacului, școala a fost zăvorâtă, atât fizic,
cât și magic. Membrii personalului patrulau teritoriul, întărind și reînnoind hotarele cu
vrăjile vechi de apărare și trasând altele proaspete. Profesoara Sunderland își petrecuse o zi
întreagă făcând, cu spatele, înconjurul întregului perimetru al școlii, presărând pe zăpada
din spatele ei dâre îngrijit împletite, de prafuri colorate. Obrajii ei bucălaţi se îmbujoraseră
în frigul de afară. După ea a urmat Van der Weghe, care i-a verificat lucrarea, însoţită de
un stol de studenţi servili, care îi eliberau calea de tufișuri și bușteni căzuţi și îi aduceau
materiale. Totul trebuia făcut într-un singur circuit neîntrerupt.
Purificarea sălii de clasă s-a limitat doar la zornăitul câtorva clopoţei și la salvia arsă în
colţuri, dar să restabilească mijloacele principale de apărare a școlii a durat o săptămână
întreagă. După cum se zvonea printre studenţi, toate erau legate de un totem uriaș din fier
forjat, ţinut într-o cameră secretă, aflată chiar în centrul geografic al campusului, oriunde
ar fi fost acela; dar nimeni nu-l văzuse vreodată. Profesorul March, care după supliciul său
nu-și pierduse o anume privire anxioasă, speriată, umbla la nesfârșit prin numeroasele
demisoluri, subsoluri, pivniţe și catacombe ale școlii, unde reîntărea și avea grijă, obsesiv,
de vrăjile puse asupra fundaţiei, care o protejau împotriva atacurilor de dedesubt. Poate că
anul al treilea aprinsese un foc de tabără pentru sărbătoarea echinocţiului, dar de data
aceasta era personalul colegiului cel care clădise un rug alimentat cu bușteni de cedru,
uscaţi, cojiţi și drepţi ca șinele de tren, aranjaţi în forme obscure și încâlcite, ca un puzzle
chinezesc uriaș, care i-a luat profesorului Heckler o întreagă zi, pentru a-l pune bine la
punct. În cele din urmă a fost aprins cu un sul de hârtie pe care erau înscrise cuvinte rusești
și a ars precum magneziul 35 . Lumina îi descuraja de la a se uita direct la el.
Într-un fel, se putea vorbi despre niște lecţii în sine, era o șansă de a vedea magia adevărată,
folosită în scopuri reale. Dar nu era nimic distractiv în asta. La cină mâncau în tăcere, ochii
tuturor erau mereu înroșiţi și asupra colegiului se așternuse un nou soi de teamă. Într-o
dimineaţă, au găsit goală camera unui student din primul an: renunţase și plecase acasă în
decursul nopţii. Nu era ceva neobișnuit să dai peste grupuri de câte trei sau patru fete –
dintre cele care cu doar câteva săptămâni în urmă evitaseră cu tot dinadinsul să stea lângă
Amanda Orloff la cină – cocoţate împreună pe marginea îngustă a unei fântâni din Labirint,
plângând și tremurând. Au mai avut loc încă două bătăi între băieţi. Imediat după ce s-a
simţit satisfăcut de cum fuseseră îngrijite temeliile, profesorul March și-a luat un an de
concediu, iar aceia care susţineau că au informaţii – ca de exemplu Eliot – spuneau că
șansele ca el să se mai întoarcă vreodată erau aproape zero.
Uneori, Quentin își dorea și el să poată fugi. Crezuse că va fi pus la zid din cauza micii
glume pe care o făcuse pe seama lui March, dar, lucru ciudat, nimeni nu pomenise nimic
despre asta. Aproape că își dorea să o fi făcut. Nu își dădea seama dacă fapta comisă era pur
și simplu o infracţiune perfectă sau atât de publică și incalificabilă, încât nimeni nu
îndrăznea să-l confrunte direct. Nu o putea jeli cum trebuie pe Amanda, pentru că se simţea
ca și cum el o omorâse și nu își putea ispăși vina, pentru că era incapabil să mărturisească
cuiva; nici măcar lui Alice. Nu știa cum să o facă. În loc, păstra înăuntru micul nucleu
mizerabil, de rușine, care putrezea și îl îmbolnăvea.
Quentin sperase, în ziua în care pășise în grădina din Brooklyn să lase în urmă tocmai acel
gen de dezastru. Asemenea lucruri nu se petreceau în Fillory: existau și acolo conflicte și
chiar violenţă, dar aveau întotdeauna o aură de eroism și nobleţe și toţi cei buni și
importanţi, care avuseseră aceste valori pe parcursul poveștii, se întorceau la viaţă, la finalul
cărţii. Acum ceva se fisurase în lumea lui ideală, iar frica și nefericirea o inundau ca apa
îngheţată și murdară dintr-un baraj spart, iar mulţumirea pe care de-abia o găsise se
scurgea și ea la vale. Brakebills semăna din ce în ce mai puţin cu o grădină secretă și mai
mult cu o tabără de armată. Nu se afla într-o povestioară inofensivă, în care greșelile erau
automat îndreptate; era încă în lumea reală, unde tot se mai întâmplau, fără vreun motiv,
lucruri rele și pline de amărăciune, iar oamenii plăteau pentru fapte de care nu erau
responsabili.
La o săptămână după incident, părinţii Amandei Orloff au venit să îi ia lucrurile. La cererea
lor, nu s-a făcut mare tevatură despre asta, dar Quentin i-a văzut întâmplător, în timp ce
își luau la revedere de la Decan. Tot bagajul se reducea la un cufăr și la o valiză mică și
amărâtă din stofă cu imprimeu.
Când i-a zărit, inima lui Quentin a stat pe loc. Era sigur că îi puteau observa vina; parcă ar
fi fost acoperit tot de ea, lipicios. Dar ei l-au ignorat. Domnul și doamna Orloff arătau mai
mult ca fraţi, decât ca soţi: amândoi aveau un metru optzeci, umeri laţi și păr spălăcit; al
lui era foarte scurt tuns, iar al ei strâns ca al unei femei de afaceri. Păreau să pășească
confuzi – Decanul Fogg îi ghida ţinându-i de cot, în jurul a ceva ce Quentin nu putea să
vadă – și i-a trebuit un moment ca să își dea seama că li se făcuse o vrajă puternică, astfel
încât nici măcar acum nu aveau să înţeleagă natura școlii pe care o urmase fiica lor.

În acea lună a lui august, Copiii Materiei au revenit devreme din vacanţa de vară. Și-au
petrecut săptămâna de dinaintea începerii cursurilor adunaţi în Cabană, jucând biliard,
neînvăţând nimic și propunându-și să dea gata, păhărel cu păhărel, o carafă de vin de porto,
veche, acoperită de ceva vâscos și dezgustătoare, pe care Eliot o găsise în fundul unui dulap
din bucătărie. Dar atmosfera era sobră și lipsită de vioiciune. Părea incredibil, dar Quentin
era acum în al patrulea an la Brakebills.
– Trebuie să ne facem o echipă de Tărăboi, a anunţat Janet, într-o zi.
– Nu, a replicat Eliot, nu trebuie.
Stătea pe o canapea veche din piele, cu un braţ peste faţă. Se aflau în biblioteca din Cabană,
epuizaţi de la a nu fi făcut nimic toată ziua.
– Ba, de fapt, trebuie, Eliot.
Fata i-a dat un brânci puternic cu piciorul în coaste.
– Bigby mi-a spus. Va fi un turneu. Toată lumea trebuie să participe. Doar că încă nu l-au
anunţat.
– Rahat, au spus în cor Eliot, Alice, Josh și Quentin.
– Eu vreau să mă ocup de echipament, a adăugat Alice.
– De ce? a gemut Josh. De ce ne fac asta? De ce, Doamne?
– E pentru moral, a spus Janet. Fogg zice că trebuie să ne revenim puţin după anul trecut.
Jocurile de Tărăboi fac parte din strategia de „reîntoarcere la normalitate“.
– Moralul meu era chiar în regulă, până acum un minut. Mă-sa! Nu pot suporta jocul ăla. E
o pervertire a magiei. Ascultaţi-mă, o pervertire!
Josh ameninţa cu degetul pe nimeni, în mod deosebit.
– Păcat că e obligatoriu. Și se face pe Discipline. Așa că suntem o echipă. Chiar și Quentin
– l-a bătut ea ușor pe cap – care încă nu are o specializare.
– Mersi!
– Eu o propun pe Janet drept căpitan, a spus Eliot.
– Normal că sunt căpitan. Și din această funcţie, am minunata datorie de a vă anunţa că
primul antrenament începe într-un sfert de oră.
Toţi au început să mormăie și să se agite, apoi s-au așezat mai bine în locurile în care se
aflau.
– Janet? a zis Josh. Încetează!
– Eu nu am jucat niciodată. Nici nu știu regulile, s-a plâns Alice.
Era întinsă pe covor, răsfoind la întâmplare un atlas vechi. Era plin cu hărţi de demult, în
care mările erau locuite de monștri ce ședeau pe margine, desenaţi cu grijă. Proporţiile erau
inversate, iar creaturile erau mult mai mari și mai numeroase decât continentele. Peste
vară, Alice își procurase o pereche de ochelari la modă, lucru ce nu îi stătea în fire.
– Ah, ai să le prinzi imediat, a liniștit-o Eliot. Tărăboiul e distractiv; şi educativ!
– Nu-ţi face griji.
Janet s-a aplecat asupra lui Alice și a sărutat-o părintește pe cap.
– Nimeni nu cunoaște cu adevărat regulile.
– Cu excepţia lui Janet, a intervenit Josh.
– Cu excepţia mea. Ne vedem acolo, la trei.
Fata s-a năpustit voioasă, afară din cameră.
Până la urmă, au căzut de acord că oricum nu aveau nimic mai bun de făcut, lucru pe care
Janet mizase, cu siguranţă. S-au reunit lângă tabla de Tărăboi, plouaţi și lipsiţi de chef, în
căldura ca de furnal. Afară era atâta lumină, încât de-abia suportai să te uiţi la iarbă. Eliot
a înșfăcat mânerul lipicios al carafei cu porto, iar mânecile cămășii i-au alunecat în jos. Doar
văzându-l, Quentin s-a simţit deshidratat. Cerul albastru al verii ardea cu văpăi în pătratele
cu apă. Un greiere s-a ciocnit de pantalonii lui Quentin și a rămas agăţat acolo.
– Deci, a început Janet, escaladând, în fusta ei riscant de scurtă, scara către scaunul înalt de
lemn, de judecător, bătut de intemperii. Cine știe cum se începe?
Startul, se pare, se dădea prin alegerea unei parcele și aruncarea unei pietre, numite glob,
în direcţia ei. Obiectul era din marmură neprelucrată, albăstruie – aducea puţin cu o sferă
– și aproximativ de mărimea unei mingi de ping-pong, deși era ciudat de grea. Quentin s-a
dovedit extrem de talentat la a face această ispravă, ce se repeta în diverse momente ale
jocului. Ideea era să eviţi să arunci piatra în unul dintre pătratele cu apă, caz în care jocul
era pierdut, și unde mai pui și chinul de a pescui globul din băltoacă.
Alice și Eliot formau aceeași echipă, înfruntându-i pe Josh și Quentin, iar Janet – arbitru.
Janet nu era cea mai muncitoare studentă dintre Copiii Materiei – aceea era Alice – și nici
cea înzestrată – rol ce îi revenea lui Eliot –, dar, în schimb, se dovedise sălbatic de
competitivă și își propusese să stăpânească deplin complexităţile tehnice ale jocului, care
era, într-adevăr, unul uluitor de complicat.
– Oameni buni, fără mine aţi fi pierduţi! a spus Janet.
Întâmplător, avea dreptate.
Jocul era pe jumătatea strategic, pe jumătate avea de-a face cu vrăjitoria. Ocupai pătrate cu
ajutorul magiei, apoi le protejai sau le recucereai înlocuind un descântec mai vechi. Cu
bălţile era cel mai ușor, cu parcelele de fier, cel mai greu – acelea erau rezervate invocărilor
sau altor farmece exotice. Până la urmă, un jucător trebuia să pășească, el însuși, pe tablă,
devenind astfel o piesă în propriul joc. Când a trecut de margine, câmpia din jurul lui
Quentin a părut să se micșoreze, iar terenul de joc s-a lărgit, ca și cum se afla în centrul
unui obiectiv tip ochi de pește 36 . Copacii își pierduseră din culoare, devenind difuzi și
argintii.
Lucrurile au decurs repede în primele runde, întrucât ambele echipe au ocupat pătrate
libere. Ca și la șah, exista un număr de deschideri convenţionale, ce fuseseră dezvoltate și
îmbunătăţite cu mult timp în urmă. Dar, odată ce toate parcelele au fost ocupate, au trebuit
să se confrunte direct pentru ele. După-amiaza s-a scurs, marcată de lungile pauze pentru
explicaţiile extrem de tehnice ale lui Janet. Eliot a dispărut douăzeci de minute și s-a întors,
legănând în două găleţi de tablă, pline cu gheaţă aproape topită, trei sticle zvelte de Riesling
Finger Lakes, un vin foarte sec, pe care, aparent, le păstrase special pentru asemenea situaţii
de urgenţă. Nu se gândise să aducă și niște pahare, așa că au dat lichidul pe gât, direct din
recipientul original.
Quentin încă nu-și formase rezistenţa la alcool și, cu cât bea mai mult vin, cu atât îi era mai
greu să se concentreze la detaliile jocului, ce deveneau din ce în ce mai complicate. Aparent,
era permis să preschimbe materia pătratele și chiar să le facă să alunece de colo colo și să-
și mute, cumva, locul pe tablă. Până în momentul în care jucătorii ar fi trebuit să intre pe
teren, toţi se ameţiseră atât de tare, încât Janet s-a văzut nevoită să le indice unde să stea,
și asta cu extrem de multă îngâmfare.
Nu că i-ar fi păsat cuiva cu adevărat. Soarele s-a ascuns după copaci, pătând covorul de
iarbă cu umbre, iar albastrul cerului s-a intensificat, devenind de un turcoaz luminos. Aerul
era cald ca apa dintr-o cadă ce te invită să te îmbăiezi. Josh a adormit pe pătratul pe care se
presupune că trebuia să-l apere, tolănit de-a lungul unui întreg rând. Eliot a imitat-o pe
Janet, iar fata s-a prefăcut înfuriată. Alice și-a scos pantofii și și-a bălăcit picioarele în
parcelele cu apă, temporar neocupate. Vocile lor se ridicau și se pierdeau printre frunzele
verii. Vinul era pe sfârșite, iar din găleţile de tablă sticlele se legănau goale în apa călâie în
care se înecase o viespe.
Toţi se prefăceau plictisiţi la culme, sau poate chiar erau, dar nu și Quentin. Se simţea
nesperat de fericit, deși, instinctiv, nu o mărturisea nimănui. Bucuria și relaxarea aproape
că îi tăiau respiraţia. Ca îngheţul ce se retrage, coșmarul produs de Bestie lăsase în urma lui
o lume schimbată, dată peste cap, sfâșiată până la carne, dar pământul se acoperea, în
sfârșit, de lăstari verzi. Planul idiot al lui Fogg, cu jocul de Tărăboi, chiar dădea roade.
Melancolia plumburie pe care Bestia o aruncase asupra școlii începea să pălească și totul
devenea din nou exotic și frumos. Era în regulă să fie adolescenţi, cel puţin pentru încă ceva
timp. Se simţea iertat, deși nici nu știa de cine.
Quentin își imagina cum arătau priviţi de sus. Cât de mulţumiţi și satisfăcuţi de sine trebuie
să fi părut cuiva care s-ar fi uitat la ei, dintr-un avion ce zbura la înălţime mică sau dintr-
un dirijabil plimbăreţ, și distingea cinci oameni împrăștiaţi ici-colo pe terenul mic și neted
de Tărăboi, din insula secretă, exclusivistă și magică, vorbind domol și ininteligibil. Și, de
fapt, chiar așa și era. Observatorul ar fi avut dreptate. Totul era real.
– Oameni buni, spunea Janet, din nou, cu o satisfacţie nebună și mânjind cu palma lacrimile
de la atâta râs. Oameni buni, fără mine aţi fi pierduţi!

Dacă Tărăboiul îi restabilise oarecum echilibrul lui Quentin, pentru Josh reprezenta un
altfel de problemă. S-au tot antrenat în decursul primei luni a semestrului, iar Quentin a
început, încetul cu încetul, să stăpânească jocul. Nu era vorba despre a cunoaște toate
vrăjile sau strategia, deși erau și acestea necesare, ci, mai degrabă, despre a face
descântecele așa cum trebuie, atunci când erai nevoit. Se limita la sentimentul de putere ce
dăinuia cumva în pieptul lor și care făcea o vrajă să fie plină de forţă, de vitalitate și
neînduplecată. Orice ar fi fost, trebuia să reușești să o găsești atunci când aveai nevoie.
Cu Josh nu știai niciodată la ce să te aștepţi. La un antrenament, Quentin l-a urmărit
confruntându-se cu Eliot, pentru unul dintre cele două pătrate din metal de pe tablă.
Parcelele erau acoperite cu un material argintiu, coclit – în realitate, unul era chiar argint,
iar celălalt paladiu, orice ar fi fost acela – gravate cu linii șerpuitoare și cuvinte mici, scrise
înclinat. Pătratele din metal erau un soi de joker: pe ele îţi era permisă aproape orice fel de
vrajă.
Eliot alesese un descântec destul de elementar, care crea o sferă mică și ușor radiantă. Josh
a încercat să contraatace, mormăind cu jumătate de gură, în timp ce schiţa în aer, cu
degetele lui mari, câteva gesturi rapide. Întotdeauna părea jenat când făcea o vrajă, ca și
cum nu credea că o să și meargă.
Dar, când a terminat, lumina zilei a scăzut pe nesimţite și s-a îngălbenit, ca atunci când un
nor se așază în faţa soarelui sau ca în primele momente ale unei eclipse.
– Ce dracu...? a spus Janet, strângând din ochi în timp ce se uita la cer.
Josh apărase cu succes pătratul – distrusese focul viu al lui Eliot –, dar mersese mai departe
de atât. Cumva, crease inversul sferei – o gaură neagră: străpunsese cortina după- amiezii,
iar acum lumina zilei se scurgea prin ruptura aceea. Cei cinci Copii ai Materiei s-au strâns
la un loc, în lumina chihlimbarie, observând fenomenul ca pe un gândac neobișnuit și
probabil veninos. Quentin nu mai văzuse niciodată ceva asemănător. Era ca și cum un
aparat de mare putere fusese aprins undeva, absorbind toată energia necesară pentru a
ilumina lumea și produsese o pană locală de curent.
Numai Josh nu părea deranjat de asta.
– Acum vă place de mine?
Și a început să facă dansul victoriei.
– Ha? Vă place de Josh acum!
– Uau! a spus Quentin, dându-se un pas în spate. Josh, ce e chestia aia?
– Nu știu, doar ce mi-am mișcat degeţelele..., și le-a vânturat în faţa lui Quentin.
Începea să bată o briză ușoară.
– Bun, Josh, a început Eliot. M-ai bătut. Acum, oprește aia.
– Te-ai săturat? Este prea adevărată pentru tine, domnule vrăjitor?
– Serios, Josh, a intervenit și Alice. Scapă, te rog, de lucrul ăla, ne bagă în sperieţi.
De acum, întregul câmp era scufundat în semiîntuneric, deși ceasul nu indica decât ora
două după-amiaza. Quentin nu putuse privi direct la spaţiul de deasupra pătratului de
metal, dar aerul din jur se vedea vălurit și distorsionat, iar imaginea ierbii din spatele lui se
contura înceţoșată, la mare distanţă. Sub gaura aceea neagră, firele de iarbă stăteau perfect
ridicate, ca niște așchii, formând un cerc ce părea trasat cu un compas. Vortexul a alunecat
leneș într-o parte, spre marginea tablei, iar un stejar din apropiere a început să se aplece
spre el, cu un trosnet teribil.
– Josh, nu fi idiot, a izbucnit Eliot.
Josh încetase să se mai bucure și acum își privea creaţia cu nervozitate.
Copacul scârţâia și se înclina ameninţător. Rădăcinile se desprindeau de sol cu sunetul unor
împușcături înăbușite.
– Josh! Josh! a ţipat Janet.
– Gata, bine! Bine!
Josh a înlăturat vraja, iar vârtejul a dispărut. Era palid, dar plin de remușcări, resentimentar:
își băgaseră picioarele în spectacolul lui. Stăteau tăcuţi în jurul stejarului, pe jumătate
răsturnat. Una dintre cele mai lungi crengi aproape că atingea pământul.

Decanul a pus la punct un adevărat program de turneu al meciurilor de Tărăboi din

weekend, care avea să culmineze cu un campionat școlar, la finele semestrului. Spre
surpriza lor, Copiii Materiei au câștigat meciurile. Au bătut chiar și grupul de snobi băţoși
al Spiritualilor, care compensau orice lacună în abilităţile vrăjitorești, cu instincte
strategice, stranii, profetice. Seria succeselor a continuat până în octombrie.
Dar inconsecvenţa lui Josh continua să fie o problemă. În ziua finalei, el nu și-a făcut
apariţia.
Era o sâmbătă dimineaţa, la începtul lui noiembrie și jucau cu toţii în campionatul școlar –
ceea ce Fogg botezase cu mare fast Cupa Brakebills, deși, până în acel moment nu exista
vreun vas solid care să se identifice cu acest nume. Gazonul din jurul câmpului de Tărăboi
era amenajat cu tribune pe două niveluri, din lemn, și împopoţonate ca de sărbătoare, care
arătau ca scoase dintr-un reportaj foto vechi, de la rubrica de întreceri sportive între colegii.
Zăcuseră, probabil, zeci de ani, dezasamblate în mii de părţi, prin cine știe ce depozit
prăfuit. Era chiar și un spaţiu pentru vipuri, ocupat de Decanul Fogg și de profesoara Van
der Weghe, ce strângea în mânușile roz o cană de cafea.
Cerul era plumburiu și un vânt năprasnic făcea frunzele să se agite în copaci. Drapelele
(albastre cu maro, la Brakebills) se înșiruiau în spatele tribunelor, smulse și fluturate de
vânt. Iarba trosnea de la roua îngheţată.
– Unde dracu’ e? Quentin alerga pe loc ca să se încălzească.
– Nu ştiu! Janet îi înconjurase lui Eliot gâtul, cu braţele, atârnată de el ca să-și ţină cald,
lucru pe care băiatul îl tolera, iritat.
– La dracu’ cu el, hai să începem, a spus. Vreau să terminăm odată.
– Nu putem fără Josh, a intervenit Alice, cu fermitate.
– Cine zice?
Eliot a încercat să o desprindă pe Janet, care se lipea întruna de el.
– Oricum, ne e mai bine așa.
– Aș prefera să pierdem cu el pe teren, a replicat Alice, decât să câștigăm în absenţa lui. În
orice caz, nu e mort. L-am văzut chiar după micul dejun.
– Dacă nu vine în curând, o să murim toţi degeraţi. O să rămână singurul în viaţă, să ne
poarte lupta glorioasă.
Absenţa lui Josh îl îngrijora pe Quentin, dar nu ar fi știut să spună de ce.
– Mă duc să-l caut, a propus Quentin.
– Nu fi ridicol. Probabil că e...
În acel moment a apărut un membru din personalul colegiului, care dădea startul jocului.
Era profesorul Foxtree, un bărbat voinic, cu păr și piele cărămizii. El se îndrepta cu pași
mari spre ei, înfășurat într-o haină de blană cu glugă, până la glezne. Studenţii îl respectau
instinctiv, datorită firii lui relaxate, pentru că era înalt și amerindian.
– De ce nu începem?
– Ne lipsește un jucător, domnule, l-a informat Janet. Josh Hoberman e dezertorul.
– Și?
Profesorul Foxtree a strâns puternic din umeri. De vârful nasului său lung, acvilin, se legăna
o picătură.
– Hai să punem pe picioare dezastrul ăsta, mi-ar plăcea să mă întorc în sala profesorilor
înainte de prânz. Câţi sunteţi?
– Patru, domnule.
– Ar trebui să fie de ajuns.
– De fapt, trei, a corectat Quentin. Îmi pare rău, domnule, dar trebuie să îl găsesc pe Josh.
Ar trebui să fie și el aici.
Nu a mai așteptat răspunsul și s-a îndreptat alergând ușor către Casă, cu mâinile în buzunar
și gulerul întors peste urechi, ca să-l protejeze de frig.
– Haide, Q! i-a strigat Janet.
Apoi, când era clar că nu avea să se întoarcă, a mai auzit un „Rahat!“.
Quentin nu știa dacă să fie nervos pe Josh sau îngrijorat din cauza lui, așa că simţea și una,
și alta. Foxtree avea dreptate: nu era ca și cum jocul ăla chiar conta. Poate că nemernicul a
adormit la loc, se gândea în timp ce aproape alerga pe deasupra gazonului tare și degerat al
Mării. Cel puţin lui îi ţineau de cald șuncile. Grăsan nenorocit.
Dar Josh nu se afla în pat. Camera lui era, ca de obicei, o vâltoare de cărţi, hârtii și lenjerie,
unele dintre ele levitând la întâmplare. Quentin a coborât către verandă, dar acolo se afla
doar bătrânul profesor Brzezinski, expertul în poţiuni, care stătea la fereastră, cu ochii
închiși, scăldat de soare, cu barba albă revărsându-i-se peste un șorţ vechi și pătat. O muscă
imensă se lovea de unul dintre geamuri. Bărbatul părea pe jumătate adormit, dar când
Quentin se pregătea să iasă pe ușă, a rostit:
– Cauţi pe cineva?
Quentin a rămas pe loc.
– Da, domnule. Pe Josh Hoberman. A întârziat la Tărăboi.
– Hoberman. Grăsanul.
Bătrânul l-a chemat pe Quentin, fluturând din mâna lui străbătută de vene albăstrii și s-a
scotocit în buzunarul șorţului, de unde a scos un creion colorat și o bucată de hârtie liniată.
Cu mișcări sigure și rapide, Brzezinski a schiţat un contur grosolan al campusului
Brakebills. A șoptit, peste desen, câteva cuvinte în franceză, apoi a făcut, cu o singură mână,
un semn ce aducea cu roza vânturilor.
A ridicat bucata de hârtie.
– Ce îţi spune asta?
Quentin se așteptase la ceva efecte magice, dar nu se întâmpla nimic. În colţ se vedea
conturul fundului unei cești de cafea.
– Nu prea multe, domnule.
– Serios?
Bărbatul a studiat el însuși hârtia, arătându-se nedumerit. Mirosea ca o briză de ozon, ca
aerul spulberat, ca și cum ar fi fost fulgerat de curând.
– Dar aceasta este o vrajă de localizare foarte bună. Uită-te din nou.
– Nu văd nimic.
– Așa e. Și în ce parte a campusului nu funcţionează nici cea mai bună vrajă de localizare?
– Habar nu am.
Să-ţi recunoști imediat ignoranţa era cea mai bună cale de a obţine o informaţie de la
profesorii din Brakebills.
– Încearcă la bibliotecă.
Brzezinski a închis din nou ochii, ca o morsă bătrână, ce se culcușește la loc pe o stâncă
însorită.
– S-au făcut atât de multe vrăji acolo, încât nu mai poţi găsi niciun blestemat de lucru.
Quentin își petrecuse foarte puţin timp în biblioteca de la Brakebills. Și majoritatea elevilor
procedau la fel, dacă era cu putinţă. Învăţaţii veniţi în vizită de-a lungul secolelor fuseseră
atât de agresivi în folosirea descântecelor de localizare a cărţilor pe care și le doreau, ca și
în cele de tăinuire a volumelor pe care voiau să le ascundă de rivali, încât întreaga zonă era
mai mult sau puţin imună la magie, ca un palimpsest, peste care s-a scris de zeci și sute de
ori, până a devenit iligibil.
Ca lucrurile să devină și mai complicate, unele dintre cărţi deveniseră migratoare. În secolul
al nouăsprezecelea, la Brakebills fusese numit un bibliotecar cu o imaginaţie foarte
idealizantă, care visase la o bibliotecă mobilă, în care volumele fluturau de pe un raft pe
altul, ca păsările, reorganizându-se singure, spontan, în funcţie de căutări. Se spunea că în
primele luni vraja avusese mare impact. În spatele mesei custodelui, se vedea și azi o pictură
murală, ce reprezenta niște atlase enorme dând rotocoale, în zbor, precum condorii.
Dar sistemul se dovedise a fi total nefolositor. Uzura cotorului avusese oricum un preţ
ridicat, iar cărţile acelea erau acum cumplit de greu de stăpânit. Bibliotecarul își imaginase
că putea chema un volum, care să îi aterizeze în palmă, doar strigându-i cota, dar, în
realitate, aveau prea multă voinţă proprie, iar unele dintre ele erau chiar rapace. Visătorul
a fost repede îndepărtat din post, iar succesorul lui a început să îmblânzească din nou
cărţile, dar, chiar și acum, mai existau câteva, mai ales în secţiunea de istorie elveţiană și
arhitectură sacră dintre anii 300 și 1399, care fâlfâiau încăpăţânate aproape de tavan. Din
când în când, o întreagă sub-subcategorie, despre care se credea de mult că nu mai prezenta
vreun risc, prindea aripi, înălţându-se cu un foșnet indescriptibil.
Așa că sala era acum aproape goală și nu îi fusese greu să-l zărească pe Josh, într-o nișă de
la etajul al doilea, șezând la o masă mică și pătrată, vizavi de un bărbat înalt, slab ca un
schelet, cu maxilare sculptate și o mustaţă subţire. Omul purta un costum negru, ce atârna
pe el. Arăta ca un cioclu.
Quentin l-a recunoscut pe bărbatul cel slăbănog: el era vânzătorul de mărunţișuri care
apărea la Brakebills o dată sau de două ori pe an, în căruţa lui din lemn, încărcată de cufere
și valize pline de colecţii bizare de talismane, amulete și relicve. Nu-l plăcea nimeni, în mod
deosebit, dar studenţii îl tolerau doar și pentru faptul că era amuzant fără să vrea și irita
personalul colegiului, mereu gata să îl alunge definitiv. Nu era, propriu-zis, un magician și
nu putea face diferenţa între lucrurile originale și falsuri, dar se lua pe sine și marfa lui
extrem de în serios. Numele lui era Lovelady.
Se arătase la scurt timp după întâmplarea cu Bestia, iar unii dintre puști își cumpăraseră
talismane pentru a se proteja, în cazul unui alt atac. Dar Josh nu era genul. Sau, cel puţin,
așa își imaginase Quentin.
– Hei, a spus Quentin.
Dar când s-a îndreptat spre ei, și-a ciocnit fruntea de o barieră invizibilă și dură. Orice ar fi
fost, era rece și scârţâia ca un geam curat. De asemenea, prin ea nu răzbăteau nici sunetele:
putea vedea buzele celor doi mișcându-se, dar nișa era tăcută.
I-a surprins privirea lui Josh. Apoi a urmat un scurt schimb vizual cu Lovelady, care a întors
capul spre Quentin. Bărbatul nu părea mulţumit, dar a luat de pe masă ceea ce părea a fi
un pahar obișnuit din sticlă, întors cu gura în jos, și l-a așezat firesc. Imediat, bariera a
dispărut.
– Hei, a spus Josh ursuz. Care-i treaba?
Avea ochii roșii, iar pungile de sub ei arătau vineţii. Nici el nu părea deosebit de încântat
de apariţia lui Quentin.
– Ce se petrece? a întrebat băiatul, ignorându-l pe Lovelady. Știi că avem un meci în
dimineaţa asta, nu?
– Ah, măi. Așa e. Jocul.
Josh și-a șters ochiul drept, cu palma, până s-a înceţoșat. Lovelady îi urmărea pe amândoi,
măsurându-și cu grijă demnitatea.
– Cât mai avem?
– Mai puţin de o jumătate de oră.
– Ah, măi, a spus el din nou.
Josh și-a așezat fruntea pe masă, apoi și-a îndreptat brusc privirea către Lovelady.
– Ai ceva pentru călătoriile în timp? De întors timpul, ceva?
– Nu în acest moment, a vorbit Lovelady, pe un ton grav. Dar voi cerceta.
– Super.
Josh s-a ridicat și a salutat voios.
– Trimite-mi o bufniţă.
– Hai odată; ne așteaptă. Lui Fogg îi îngheaţă fundul acolo.
– Bine face. Oricum îl are prea mare.
Quentin l-a scos pe Josh din bibliotecă și l-a îndreptat către spatele Casei. Se mișca încet și
cu o tendinţă îngrijorătoare de a se ciocni de tocurile ușilor și, ocazional, de Quentin.
A făcut brusc stânga-mprejur.
– Stai așa, a spus el. Trebuie să îmi iau costumul de vâjthaţ 37 . Vreau să zic uniforma. Adică
echipamentul de Tărăboi.
– Nu avem echipament.
– Știu asta, a răbufnit Josh. Sunt beat, nu nebun. Dar tot am nevoie de haina de iarnă.
– Doamne, omule. Nu e nici zece dimineaţa.
Lui Quentin nu îi venea să creadă că fusese îngrijorat pentru Josh. Ăsta era marele mister?
– Un experiment. M-am gândit că mă va relaxa pentru marele meci.
– Mda? a întrebat Quentin. Serios? Și cum merge?
– A fost doar un pic de whisky, pentru dumnezeu. Ai mei mi-au trimis o sticlă de Lagavulin
38 de ziua mea. Eliot e ăla care le are cu băutul pe aici, nu eu.

Josh s-a uitat la el cu faţa lui șireată, îndesată, de călugăr.

– Calmează-te, știu când să mă opresc.
– Da, te descurci al dracului de bine.
– Ah, cui îi pasă!?
Josh începea să devină dezagreabil. Dacă Quentin avea de gând să se înfurie, el urma să
devină și mai nervos.
– Probabil sperai că nu o să vin să îţi stric jocul tău minunat. Aș fi vrut doar să ai curajul să
recunoști. Doamne, ar trebui să auzi ce zice Eliot despre tine. Ești ca majoreta de Janet,
numai că ea are și ţâţe pentru asta.
– Dacă voiam să câștig, a replicat Quentin cu răceală, te lăsam în bibliotecă. Ceilalţi ar fi
vrut să fac asta.
A așteptat furios în pragul ușii, cu braţele împreunate, în timp ce Josh scotocea printre
haine. A înhăţat haina de pe spătarul unui scaun, făcându-l să se răstoarne. L-a lăsat jos.
Quentin se întreba dacă ce spusese despre Eliot era adevărat. Dacă Josh vrusese să-l
rănească, știuse unde să înfigă cuţitul.
Au pornit, tăcuţi, pe hol.
– Bun, a spus Josh în final.
A oftat.
– Uite, tu știi că sunt un fel de ratat, nu?
Quentin nu a spus nimic. Era inexpresiv. Nu avea chef să joace în drama personală a lui
Josh.
– Păi sunt. Și nu te obosi cu discursul despre respectul de sine, situaţia e cu mult mai
complicată decât ai vrea să afli. Am fost mereu un tip deștept, dar am genul de inteligenţă
note proaste/teste extraordinare. Dacă nu era Fogg, mă dădeau afară din semestrul trecut.
– Bine.
– Uite, voi restu’ vă puteţi juca de-a perfecţiunea întruchipată și e în regulă, dar eu trebuie
să îmi tocesc creierii, numai ca să rămân aici! Dacă mi-aţi fi văzut notele... nici n-aveaţi
habar că alfabetul are atâtea litere. 39
– Cu toţii trebuie să muncim pentru ele, a spus Quentin în apărarea sa. Mă rog, cu excepţia
lui Eliot.
– Da, bine. Dar pentru voi e amuzant. Sunteţi satisfăcuţi. La asta vă pricepeţi.
Josh și-a făcut cu umărul loc prin ușile franţuzești și afară, în aerul dimineţii de toamnă
târzie, vârându-se, în același timp, mai bine, în paltonul lui greu.
– Drace, e frig! Uite, îmi place locul ăsta, dar nu voi reuși singur. Pur și simplu nu știu de
unde vine.
Pe neașteptate, l-a prins pe Quentin de gulerul hainei și l-a împins, cu spatele, în zidul
Casei.
– Nu pricepi? Nu știu de unde vine! Fac o vrajă și nu știu dacă va funcţiona sau nu!
Chipul lui, de regulă calm și blând, se transfigurase într-o mască a furiei.
– Voi căutaţi puterea și ea e chiar acolo! Eu nu știu niciodată! Nu știu niciodată dacă va fi
acolo când am nevoie de ea. Vine și pleacă și nici măcar nu știu de ce!
– Bine, bine.
Quentin și-a așezat mâinile pe umerii lui Josh, încercând să-l domolească.
– Doamne, mă doare pieptul.
Josh i-a dat drumul și a pornit băţos în direcţia Libirintului. Quentin l-a prins din urmă.
– Și te-ai gândit că Lovelady ar putea să te ajute.
– Așa am crezut... nu știu.
Josh a strâns, neputincios, din umeri.
– Am sperat că o să-mi dea un mic impuls. Doar ca să am spatele acoperit sau ceva.
– Vânzându-ţi porcării luate de pe eBay.
– Are niște legături interesante, să știi.
Ca din senin, Josh își regăsea echilibrul. Mereu se întâmpla așa.
– Se poartă cu superioritate când suntem de faţă, dar unii profesori cumpără de la Lovelady.
Am auzit-o, acum doi ani, pe Van der Weghe, când își procura de la el un ciocănel de ușă,
din aramă, și care s-a dovedit a fi o Mână a lui Oberon 40 . Chambers îl folosește ca să taie
copacii din jurul Mării. Mă gândeam că poate să îmi vândă un talisman, pentru a-mi mări
notele. Știu că mă port ca și cum nu mi-ar păsa, dar vreau să rămân aici, Quentin! Nu vreau
să mă întorc în lumea de afară!
A arătat cu degetul în direcţia care semnifica, în general, „lumea de afară“. Iarba era udă și
pe jumătate îngheţată, iar Marea era înecată în ceaţă.
– Și eu vreau să rămâi, a spus Quentin.
Și furia lui se domolea.
– Dar Lovelady – Iisuse, cred că ești idiot. De ce nu i-ai cerut ajutorul lui Eliot?
– Eliot. E ultimul om la care aș apela. Un tip ca el – bine, a avut și el greutăţile lui, în multe
feluri, dar ăsta nu ar fi genul de lucru pe care l-ar înţelege.
– Ce a încercat Lovelady să-ţi vândă?
– Niște ghemotoace vechi de praf. Nemernicul mi-a zis că sunt cenușa lui Aleister Crowley.
41

– Și ce aveai de gând să faci cu ele? Să le tragi pe nas?

Și-au croit drum printre perdeaua de copaci ce înconjura câmpul. Peisajul era sumbru. Eliot
și Janet se ghemuiseră unul în celălalt, la un capăt al tablei, arătând mizerabil și îngheţaţi
până în măduva oaselor. Sărmana Alice era pe teren, așezată pe un bolovan și își pusese
deznădăjduită braţele în jurul umerilor. Grupul Naturaliștilor se afla la celălalt capăt. În
ciuda numărului mic din echipa Copiilor Materiei, ei aleseseră să își etaleze toţi cei cinci
jucători. Nu era foarte fairplay. Era greu să le zărești chipurile: purtau robe druidice, cu
glugi, pe care cineva la croise la unison, din niște draperii verzi, de catifea. Hainele nu erau
făcute pentru o vreme umedă.
Coechipierii i-au întâmpinat cu un salut plictisit pe Josh și Quentin, care își făcuseră
apariţia.
– Eroii mei, a spus Janet, sarcastic. Unde l-ai găsit?
– Într-un loc cald și uscat, a răspuns Josh.
Jocul decursese foarte prost pentru ei, dar apariţia surpriză a lui Josh le-a revigorat spiritul
competitiv. La prima lui mutare, Josh a ales pătratul de argint, iar după cinci minute, timp
în care a spus fără întrerupere o incantaţie gregoriană, a adus la viaţă, deși păruse
improbabil, un element de foc. Era vorba despre o salamandră leneșă, de mărimea unei
marmote, ce părea făcută din cărbuni încinși și care a cucerit în plus, fără drept de apel,
alte două parcele adiacente. S-a culcușit apoi pe cele șase picioare, arzând mocnit și privind
restul jocului, în timp ce picăturile de ploaie sfârâiau și alunecau de pe solzii ei carbonizaţi.
Revenirea Copiilor Materiei a avut ca efect prelungirea jocului dincolo de limita distracţiei.
Era cel mai lung meci din tot sezonul; se dovedea a fi cel mai lung meci din istoria
Tărăboiului. După încă o oră, căpitanul echipei Naturaliștilor, chipeș, cu alură de
scandinav, a călcat marginea pătratului de nisip pe care stătea, și-a adunat în jurul lui, cu
un gest imperial, roba udă și a făcut un măslin mic și răsucit să se ridice încolăcindu-se din
iarba unei parcele deţinute de Copiii Materiei.
– Luaţi de-aici! a jubilat el.
– Avem un câștigător, a anunţat profesorul Foxtree, din scaunul judecătorului.
Era, vizibil, mort de plictiseală.
– Asta în cazul în care voi Materialiștii nu aveţi ceva cu care să egalaţi. Dacă-i așa,
nenorocitul ăsta de meci s-a încheiat. Cineva să arunce globul.
– Hai Q, a spus Eliot. Mi s-au învineţit unghiile de la degete. Și buzele la fel, probabil.
– Și biluţele, a replicat Quentin.
A ridicat sfera grea, dintr-un bol de piatră, de la marginea terenului. A privit, în jur, la scena
stranie, în centrul căreia se afla. Nu ieșiseră din joc – mai fuseseră în situaţii dificile, dar își
reveniseră, iar el nu rata niciodată la aruncarea cu globul. Din fericire, nu bătea vântul, dar
începea să se lase ceaţa și devenea din ce în ce mai greu să distingi capătul opus al tablei.
Atmosfera după-amiezii era tăcută, cu excepţia picăturilor ce se scurgeau clipocind de pe
crengile copacilor.
– Quentin! s-a auzit, din tribune, vocea răgușită a unei fete. Quen-tin!
Decanul se afla încă în tribuna VIPurilor, mimând încurajator entuziasmul. Și-a suflat
zgomotos nasul, într-o batistă de mătase. Soarele părea doar o amintire îndepărtată.
Un sentiment plăcut de bună-dispoziţie și căldură l-a cuprins pe Quentin; atât viu și atât
de străin de realitatea îngheţată din jurul lui, încât s-a întrebat dacă nu cumva cineva
făcuse, pe furiș, o vrajă. S-a uitat suspicios la salamandra ce ardea înăbușit, dar ea l-a
ignorat, mândră. Trăia din nou sentimentul familiar că lumea se îngustează la hotarele
terenului, copacii și oamenii se micșorează și se curbează în jurul lui, devenind argintii,
solarizaţi. Privirea, dintr-odată trufașă, a lui Quentin i-a surprins pe sărmanul Josh, pășind
la marginea tablei și respirând adânc, pe Janet, care își strângea maxilarul și îl împingea
către el, feroce, avid, cu braţul pe sub al lui Eliot, ai cărui ochi se fixaseră pe o scenă
invizibilă, la jumătatea distanţei dintre ei.
Quentin vedea, acum, de unde provenea senzaţia aceea. Era simplu. Înţelesese că nu se
putea căi toată viaţa pentru rolul pe care îl jucase în moartea Amandei Orloff. Nu avea să
uite niciodată, dar putea să înveţe să trăiască cu vina. Și mai realizase ceva: nu avea de gând
să devină ca Josh. Voia să afle de unde i se trage puterea și cum funcţionează, astfel încât
să știe unde să o găsească, atunci când avea nevoie de ea. Nici prin gând nu-i trecea să
permită să i se întâmple ce păţise Josh. Era în regulă să fii speriat de Bestie, dar după toate
lucrurile prin care trecuseră împreună, nu avea niciun sens să se teamă unul de celălalt.
Era, pur și simplu, o pierdere de timp. Și ţinea morţiș să o demonstreze.
Quentin și-a dat jos haina, ca și cum se lepăda de o piele prea mică și incomodă. Și-a mișcat
umerii, în aerul rece; știa că, dintr-o clipă în alta, avea să se lase gerul, dar pentru moment
era revigorant. L-a reperat pe jucătorul blond al Naturaliștilor, îmbrăcat în roba lui ridicolă,
s-a aplecat într-o parte și a aruncat globul, în lateral, spre genunchiul adversarului. Piatra
a lovit catifeaua grea, cu o bufnitură audibilă.
– Au!
Naturalistul și-a dus mână la picior și și-a întors, revoltat, privirea, către Quentin. Avea să
lase o vânătaie.
– Prostule!
– Ia de aici! a spus Quentin.
Și-a tras cămașă peste cap. Neluând în seamă strigătele de consternare din jur – era atât de
ușor să ignori oamenii, când înţelegeai, în sfârșit, cât de puţină putere aveau, cu adevărat,
asupra ta – a pășit către parcela lui Alice, unde fata stătea ţintuită locului. Probabil avea să
regrete asta mai târziu, dar mamă! ce bine era uneori să fii magician. A săltat-o peste umăr,
ca un pompier și au sărit împreună în apa îngheţată și purificatoare.
ZONA MARIE BYRD 42

Încă de când sosise la Brakebills Quentin se întrebase, ca toţi ceilalţi, în ce consta misterul
celui de-al patrulea an. Faptele erau cunoscute: în fiecare an, în luna septembrie, jumătate
dintre studenţii din anul al patrulea dispăreau din Casă pe nesimţite, peste noapte. Nimeni
nu vorbea despre absenţa lor. Apăreau apoi, la sfârșitul lui decembrie, slabi și trași la faţă.
Deși erau o temă de reflecţie, nu se făcea niciodată vreun comentariu în legătură cu ei – a
pomeni ceva despre asta era considerat un act de rău augur. Se integrau discret înapoi în
colectivul de la Brakebills și așa se sfârșea totul. Restul studenţilor dispăreau în ianuarie și
reveneau în aprilie.
De acum, primul semestru din anul al patrulea al lui Quentin era pe sfârșite și nu avea nici
cea mai mică informaţie despre ce avea să se petreacă în acel interval. Secretul despre locul
în care mergeau și ce făceau acolo, sau ce li se făcea, era incredibil de bine păstrat. Chiar și
studenţii care nu luau nimic în serios în acel colegiu se purtau cu mare gravitate în acea
privinţă:
– Omule, nu glumesc deloc. Nu vrei, pe bune, să mă întrebi despre asta...
Dezastrul produs de Bestie dăduse peste cap programul anului precedent. Contingentul
tradiţional plecase în primul semestru – nu erau acolo când avusese loc atacul –, dar grupul
din al doilea semestru, din care făceau parte Eliot, Janet și Josh, terminase anul în mod
obișnuit. Dintr-atât cât reușiseră să speculeze pe acea temă, ei ajunseseră să se
autodenumească „Salvaţii“. Aparent, orice ar fi avut profesorii pregătit pentru ei era destul
de neplăcut chiar și fără ameninţarea vreunei fiinţe carnivore, interdimensionale.
Dar acum se întorceau la treabă, ca de obicei. Anul acesta, jumătate dintre studenţi
plecaseră la timp, împreună cu alţi câţiva din anul cinci: cei zece Salvaţi fuseseră împărţiţi
câte cinci, pe fiecare semestru. Din întâmplare sau intenţionat, Copiii Materiei aveau să
pornească împreună în aventură, în luna ianuarie.
Era un subiect comun de conversaţie, în jurul mesei jerpelite de biliard, din Cabană.
– Știi pe ce fac pariu? a spus Josh, într-o duminică după- amiaza, în decembrie.
Își tratau mahmureala cu cola și cantităţi uriașe de șuncă.
– Pariez că ne trimit la colegii obișnuite. Niște școli de stat oarecare, unde ne pun să citim
Cannery Row 43 și să dezbatem pe tema Legii timbrului 44 . Iar Eliot o să înceapă să se
smiorcăie în baie de-a doua zi și să implore să i se dea pateul lui de foie gras și malbecul 45
, în timp ce vreun atlet idiot îl sodomizează cu rachetă de lacross.
– Um, am eu impresia sau asta s-a transformat, pe parcurs, în fantezia ta gay? a întrebat
Janet.
– Am informaţii sigure.
Eliot a încercat să determine bila albă să sară peste cea cu numărul opt, dar a eșuat complet,
reușind, în schimb să le bage pe amândouă în gaură, lucru ce nu părea să-l deranjeze defel.
– Am informaţii foarte sigure că toată enigma din anul al patrulea e doar de faţadă. Toată
treaba este o păcăleală ca să-i sperie pe cei mai slabi de înger. Îţi petreci tot semestrul pe
insula privată a lui Fogg, în Maldive, contemplând infinitatea de universuri din particulele
fine de nisip alb, în timp ce niște gălbejiţi 46 îţi aduc rom și răcoritoare.
– Nu cred că mai au „gălbejiţi“ în Maldive, a spus Alice încet. E republică independentă din
1965.
– Și-atunci cum se face că ajung toţi sfrijiţi? a întrebat Quentin, ignorând-o.
Janet și Eliot jucau. Restul stăteau așezaţi pe două canapele victoriene, dărâmate. Camera
era destul de mică, astfel încât, din când în când, erau nevoiţi să se aplece într-o parte, ca
să evite capătul vreunui tac. Quentin nu știa ce să creadă despre supliciul anului al patrulea,
dacă avea să-l încadreze în categoria de lucruri de care încă se mai temea sau a acelor care
nu mai prezentau nicio ameninţare.
– Li se trage de la faptul că înoată o grămadă dezbrăcaţi.
– Bleah, pleah! a făcut Janet.
– Quentin ar fi bun la asta, a adăugat Josh.
– Fundului tău gras i-ar prinde bine niște înot în pielea goală.
– Eu nu vreau să merg, s-a plâns Alice. Nu pot să iau o învoire medicală sau ceva? Ca atunci
când i-au scutit pe puștii creștini de la educaţia sexuală? Nu mai e nimeni îngrijorat?
– Ah, sunt îngrozit.
Eliot nu dădea semne că ar glumi. I-a pasat lui Janet bila albă. Sfera era decorată cu cratere
false, pentru a o face să semene cu luna.
– Nu-s puternic ca voi, restul. Sunt slab. Sunt o floricică delicată.
– Nu te îngrijora, panseluţo, a replicat Janet.
A lovit bila fără să se uite.
– Suferinţa te face mai puternic.

Au venit după Quentin într-o noapte din ianuarie.

Știa că avea să se întâmple seara – întotdeauna observau la micul dejun că studenţii din al
patrulea an dispăruseră. Trebuie să fi fost trei sau patru dimineaţa, dar s-a trezit
instantaneu când profesoara Van der Weghe i-a bătut la ușă. Știa ce se întâmplă. Vocea ei
răgușită, cu accent european, îi aducea aminte de prima lui noapte la Brakebills, când îl
condusese în pat, după Examen.
– E timpul, Quentin, l-a anunţat ea. Mergem pe acoperiș. Nu lua nimic cu tine.
S-a ridicat și și-a tras papucii. Afară, un șir de studenţi tăcuţi și adormiţi se întindeau pe
scări.
Nimeni nu a scos un cuvânt cât timp Van der Weghe i-a condus printr-o ușă, de-a lungul
unui perete, despre care Quentin ar fi putut jura că fusese gol cu o zi înainte, încadrată de
două picturi în ulei, înalte de trei metri, ce reprezentau niște nave cu velă, scufundându-se
în marea învolburată. Își târșâiau pașii pe scările întunecate din lemn, fără să vorbească.
Erau cincisprezece – zece din anul al patrulea, cinci rămași din al cincilea –, purtând cu
toţii pijamale identice, marca Brakebills, de un albastru marin. În ciuda indicaţiei
profesoarei, Gretchen strângea morocănoasă, pe lângă baston, un ursuleţ din pluș, negru și
jigărit. În faţa lor, Van der Weghe a deschis cu zgomot o trapă din lemn și au urcat pe
acoperiș.
Era o terasă stranie, un soi de pistă lungă, îngustă și bătută de vânt, măginită la ambele
capete de povârnișuri abrupte, acoperite cu ţiglă. Un gard jos, din fier forjat, străbătea
întreaga latură exterioară, fără a proteja în vreun fel sau să ofere măcar sentimentul de
siguranţă; de fapt, era de o înălţime potrivită să te propulseze în afară, dacă se întâmpla să
te împiedici de el. Noaptea era cumplit de friguroasă, iar curentul sufla năvalnic. Cerul era
ușor glazurat cu nori îndepărtaţi, goniţi de vânt și luminaţi sinistru, din spate, de o lună
aproape plină.
Quentin și-a pus braţele în jurul umerilor. Nimeni nu scosese încă vreun cuvânt; nici măcar
nu se uitau unul la celălalt. Ca și cum ar mai fi fost pe jumătate adormiţi, și, doar un singur
sunet ar fi fost suficient să spulbere visul fragil pe care îl străbăteau. Până și ceilalţi Copii ai
Materiei se purtau ca niște străini.
– Daţi-vă toţi pijamalele jos, le-a strigat profesoara Van der Weghe.
Curios, dar au făcut-o. Totul era ca într-un vis, ca într-o transă, astfel încât părea complet
normal ca, băieţi și fete, fără nicio excepţie, să se dezbrace unii în faţa celorlalţi, în ger, fără
a da niciun semn că știu ce fac. După aceea, Quentin și-a amintit chiar de Alice, care se
sprijinise cu mâna-i caldă de umărul lui gol, în timp ce își scotea pantalonii. În curând, erau
cu toţii nud și tremurau, cu spatele și fesele palide în spectrul lunii, iar campusul luminat
de stele se desfășura mult sub ei, împreună cu arborii negri ai pădurii din depărtare.
Unii dintre studenţi își ţineau hainele în mâini, dar profesoara le-a indicat să le lase
grămadă la picioarele lor. Ale lui Quentin au fost smulse de vânt și au dispărut dincolo de
cornișă, dar nu a încercat să le oprească. Nu conta. Ea s-a deplasat de-a lungul șirului,
aplicând cu degetul mare, pe frunţile și umerii lor, o cantitatea generoasă de pastă albă,
asemănătoare cretei. Când a terminat, a făcut cale întoarsă, aliniindu-i, verificându-și
lucrarea, asigurându-se că stau drepţi. În cele din urmă a rostit o singură silabă răgușită.
Imediat, o greutate uriașă și moale s-a așezat pe umerii lui Quentin, făcându-l să se aplece.
S-a lăsat pe vine, încordându-se sub forţa aceea. A încercat să se lupte cu ea, să o ridice, dar
îl strivea! S-a panicat. I-a trecut prin cap că Bestia se întorsese, dar asta era ceva cu totul
diferit. În timp ce se lăsa tot mai jos, și-a simţit genunchii în abdomen, devenind una cu el.
De ce nu îi ajuta profesoara Van der Weghe? Gâtul lui Quentin se întindea din ce în ce mai
mult în faţă, fără a-l putea controla. Era grotesc, un coșmar teribil. Ar fi vrut să vomite, dar
nu putea. Degetele de la picioare i se topeau și se uneau unul cu celălalt, iar cele de la mâini
se lungeau la nesfârșit, într-o mie de părţi. Ceva moale și cald îi răsărea din braţe și din
piept, acoperindu-l în totalitate. Buzele i se umflaseră monstruos și se întăriseră. Fâșia
îngustă de acoperiș se ridicase la nivelul lui.
Iar apoi, greutatea a dispărut ca din senin. Ședea ghemuit pe plăcile de ardezie gri ale
acoperișului, respirând precipitat. Cel puţin nu îi mai era frig. S-a uitat la Alice, iar Alice i-
a întors privirea. Dar nu mai era ea. Devenise o gâscă mare și cenușie, la fel ca el.
Van der Weghe s-a plimbat din nou, de-a lungul șirului. A ridicat, cu ambele mâini, fiecare
student și i-a aruncat, la propriu, de pe acoperiș. În ciuda șocului sau poate chiar datorită
lui, își întindeau cu toţii aripile și prindeau curenţii de aer, înainte de a fi prinși în capcana
vârfurilor golașe și ameninţătoare de copaci. Unul câte unul, au zburat în noapte.
Când i-a venit rândul, Quentin a gâgâit în semn de protest. Mâinile omenești ale
profesoarei erau dure și înfricoșătoare și ardeau, lipite de penele lui. S-a găinăţat, de frică,
pe picioarele ei. Dar, imediat după-aceea, s-a trezit în aer, prăbușindu-se. Și-a desfăcut
aripile și și-a croit cale spre cer, bătând și împingând aerul până a reușit. Ar fi fost imposibil
să nu o facă.
Cum avea să afle, mintea nouă, de gâscă, a lui Quentin, nu prea era făcută pentru reflecţie.
Simţurile lui urmăreau acum doar o cantitate mică de stimuli vitali, dar reușeau asta cu
foarte mare acurateţe. Corpul acela era făcut fie pentru stat, fie pentru zburat, și, după cum
se arăta, Quentin avea chef să se lase purtat de vânt. De fapt, își dorea să facă asta mai mult
decât își dorise orice altceva în viaţa lui.
Fără vreo intenţie sau efort vizibil, el și colegii lui se adunaseră în stolul clasic, imperfect în
formă de V. În frunte se afla o studentă din anul patru, Georgia. Era fiica unui recepţioner
de la o firmă de distribuţie de mașini din Michigan și venise acolo împotriva voinţei familiei.
Spre deosebire de Quentin, ea le mărturisese complet care era natura colegiului, iar ca
răsplată pentru sinceritatea ei, încercaseră să o interneze. Datorită vrăjitoriei subtile a lui
Fogg, părinţii Georgiei credeau că fata urmează un institut vocaţional pentru adulţii cu
deficienţe. Acum, Georgia, a cărei Disciplină era o ramură obscură a Vindecării, de departe
înrudită cu endocrinologia și are își purta părul negru, sârmos, prins în joacă sub o beretă
precum carapacea unei ţestoase, îi conducea spre sud, fâlfâind viguros din aripile ei noi-
nouţe.
Se întâmplase doar ca ea să stea în faţă; oricare dintre ei ar fi putut îndruma stolul. Quentin
era vag conștient că, deși își pierduse o bună parte din capacităţile cognitive, câștigase, în
schimb, câteva simţuri noi. Unul dintre ele avea de-a face cu aerul: putea percepe viteza
curenţilor, direcţia și temperatura atmosferei, la fel de clar ca vălătucii de fum dintr-un
tunel de vânt. Cerul îi apărea acum sub forma unei hărţi tridimensionale, străbătută de
curenţi și bulboane, aburi de căldură, ce se ridicau salutari și vârtejuri periculoase de aer
rece. Putea simţi înţepătura acumulărilor distante de nori, făcând schimb de încărcătură
electrică pozitivă și negativă. Simţul direcţiei i se amplificase, de asemenea, până acolo
unde avea impresia că în centrul creierului său plutea în ulei, în echilibru perfect, o busolă
de mare precizie.
Putea percepe căi și drumuri invizibile, întinzându-se prin aer, în depărtare, în toate
direcţiile, către zarea albastră. Erau liniile de forţă magnetică ale Pământului, iar Georgia îi
conducea de-a lungul unui asemenea traseu, spre sud. Către zori, se înălţaseră la o mie șase
sute de metri în aer și zburau cu aproape o sută de kilometri pe oră, întrecând automobilele
de pe autostrada Hudson, de sub ei.
Au survolat New Yorkul, ce părea o crustă de piatră, trosnind de la căldura artificială,
emiţând scântei electrice și gaze toxice. Au zburat întreaga zi, urmărind linia de coastă,
trecând de Trenton și Philadelphia, uneori deasupra mării, alteori peste câmpuri îngheţate,
navigând de-a lungul zonelor de temperatură, propulsaţi de curenţi ascendenţi, alunecând
de colo-colo, în timp ce unul se estompa, iar altul îi lua locul. Era fantastic! Quentin nu voia
să-și imagineze că ar putea să se oprească vreodată. Nu-i venea să creadă ce puternic este,
câte bătăi de aripi strânsese în mușchii de fier ai pieptului. Nu se putea abţine, pur și simplu.
Trebuia să vorbească cu cineva despre asta.
– Ga! a strigat el. Ga, ga, ga, ga, ga, ga!
Colegii lui i-au dat dreptate.
Quentin își schimba locul regulat, în V-ul formaţiunii, înainte și înapoi, cam în aceeași
manieră în care, într-o echipă de volei, sunt rotiţi, la serve, jucătorii. Uneori se lăsau
vertiginos în jos, odihnindu-se și hrănindu-se în vreo rezervaţie, pe linia dintre benzile unei
autostrăzi sau într-un colţ mai umed de pe gazonul unei clădiri de birouri, suburbane.
Erorile de peisagistică erau, pentru gâște, mine de aur. Nu rareori, împărţeau bucăţile
acelea de teritoriu cu alte stoluri de zburătoare veritabile, care, simţindu-le natura
artificială, îi priveau cu un amuzament politicos.
Quentin nu ar fi știut să spună cât timp au călătorit. Din când în când, surprindea cu
privirea o alcătuire de pământ familiară și încerca să calculeze timpul și distanţa: dacă ar
zbura la cutare şi cutare viteză, iar golful Chesapeake este la atâţia kilometri distanţă la sud
de New York, atunci într-un număr X de zile ar fi... ar fi făcut ce, mai exact? X-urile,
necunoscutele și alte date matematice refuzau cu încăpăţânare să capete sens. Nu voiau să
își facă treaba. Mintea de gâscă a lui Quentin nu avea dotările necesare pentru a lucra cu
numere și nici nu era suficient de interesată să afle ce anume voiau să demonstreze acele
calcule.
Zburaseră mult către sud, astfel încât vremea era acum, perceptibil, mai caldă, dar au tot
continuat să înainteze. Au trecut peste arhipelagul Florida Keys, cu crestele golașe, aspre,
ce de-abia se iţesc din turcoazul apei ce le șficuiește neîncetat. Apoi peste Caraibe, ocolind
Cuba, mult spre sud, mai mult decât orice altă gâscă înţeleaptă ar fi decis să meargă. Au
traversat Canalul Panama, determinându-i, fără îndoială, pe ornitologii care îi observau să-
și scuture capul la vederea micului V rătăcit, în timp ce notau cu conștiinciozitate în
jurnalele lor.
Au trecut zile, săptămâni, luni sau chiar ani. Cine mai știa sau cui îi păsa? Quentin nu se
mai simţise niciodată atât de liniștit și mulţumit. Și-a uitat trecutul omenesc, de Brakebills,
de Brooklyn, James și Julia, Penny și Decanul Fogg. De ce să se mai fi agăţat de amintirile
lor? Nu mai avea nume. De-abia dacă mai avea identitate, și nici nu își dorea una. La ce
foloseau asemenea artefacte umane? Devenise un animal. Datoria lui era să transforme
insectele și plantele în mușchi, grăsime, pene și zbor, și kilometri parcurși. Le era devotat
doar tovarășilor lui din stol, vântului și legilor lui Darwin. Și mai servea cu devotament și
forţa misterioasă ce-l susţinea, planând de-a lungul liniilor magnetice invizibile, mereu
către sud, peste coasta stâncoasă și accidentată a Braziliei, peste spinosul Andes și portul
lui și cu întinsul Pacific albastru la tribord.
Deși era mai greu să înainteze acum. Aterizau mai rar pe apă și alegeau locuri mult mai
exotice; halte spaţioase care trebuie să le fi fost destinate. Își menţinea viteza constantă, la
două mii patru sute de metri în aer, monitorizând cu un ochi gulerul stâncos al Andesului,
simţindu-și stomacul gol și durerea din mușchii pieptului. Apoi ceva lucea jos, în pădurea
aflată la șaisprezece kilometri în depărtare, care avea, cu siguranţă, să fie un teren de fotbal
peste care abia plouase sau o piscină abandonată din vila părăginită a unui luptător al Căii
Luminoase 47 , în care apa de ploaie diluase aproape definitiv gustul persistent și chimic de
clor.
După lungul lor interludiu tropical, se lăsa din nou frigul. După Brazilia a urmat Chile și
pampasul bogat, zbuciumat de vânt al Patagoniei. Erau un stol slăbit acum, cu rezervele de
grăsime, epuizate, dar nimeni nu a renunţat sau ezitat vreo secundă, în timp ce s-au avântat
sinucigaș, la sud de Capul Horn, peste vâltoarea albastră, terifiantă a Strâmtorii Magellan.
Șoseaua invizibilă pe care o urmaseră nu avea să îi mai îndrume în virajele lor.
Nu se mai auzea niciun gâgâit jucăuș. Quentin a privit în fugă spre celălalt braţ al V-ului și
a văzut, paralel cu el, ochiul, ca un nasture negru, al lui Janet, arzând de ambiţie. Au
înnoptat pe o barjă ce plutea miraculos, în derivă, în apele adânci ale Trecătorii Drake și s-
au aprovizionat cu lucruri delicioase: năsturei 48 , lucernă și trifoi. Au privit, nu cu ușurare,
ci cu resemnare, către ţărmul cenușiu și pustiit al Antarcticii, ce se înălţa deasupra liniei de
orizont. Nu era un loc de odihnă. Nu exista niciun nume, pe limba gâștelor, pentru el,
pentru că nu veneau vreodată acolo, iar dacă ajungeau cumva, nu se mai întorceau
niciodată. Putea vedea traseele și rutele magnetice ce convergeau, în aer, în acel punct,
curbându-se spre interior, întinse mult de fiecare parte, ca liniile longitudinale ce se
îngrămădesc toate la capătul unui glob. Formaţiunea în V, de la Brakebills, zbura sus de tot
prin aerul uscat și sărat. Valurile încreţite și cenușii, clare, ca văzute prin telescop, se
zbăteau sub ei, la trei kilometri în jos.
În loc de plajă, continentul era tivit cu lespezi îngrămădite, aglomerate cu pinguini bizari
și ininteligibili, ce mergeau furișat, și de banchizele goale și albe: craniul de gheaţă al
Pământului. Quentin era obosit. Frigul pătrundea prin învelișul lui de pene, către trupul
micuţ. Nici nu mai știa ce anume îi ţinea sus. Era sigur că dacă vreunul se prăbușea, cu toţii
ar fi renunţat, strângându-și aripile și scufundându-se în zăpadă ca de porţelan, ce i-ar fi
înghiţit mulţumită.
Apoi, calea pe care o urmau a coborât ca vergeau unui căutător de apă. I-a îndreptat în jos,
iar ei au alunecat și au glisat recunoscători, acceptând să piardă altitudine, în schimbul
vitezei și al relaxării binecuvântate a aripilor încinse de la efotul zborului. Quentin putea
vedea acum că în zăpadă era o casă din piatră; o anomalie în peisajul neted. Era un loc al
oamenilor și, în mod normal, s-ar fi temut de el, s-ar fi găinăţat, l-ar fi lăsat în urmă și l-ar
fi uitat.
Dar nu se întâmpla așa, nici vorbă; traseul lor se termina acolo. Își îngropase capătul într-
unul dintre acoperișurile înzăpezite ale casei de piatră. Ajunseseră acum destul de aproape
ca să vadă un om ce stătea pe unul dintre ele, așteptându-i și ţinând un băţ lung și drept.
Tentaţia să zboare din calea lui era mare, dar epuizarea și, mai presus de toate, atracţia
magnetică a cursului erau mai puternice.
În ultima secundă, și-a strâns căuș, aripile amorţite, iar ele au prins aerul ca o pânză,
captând ultima zvâcnire a energiei chinetice și curmându-i căderea. A picat pleoscăind în
zăpada de pe acoperiș și a rămas acolo, gâfâind în aerul rarefiat. Privirea i s-a înceţoșat.
Omul încă nu se mișcase. Dă-l dracului. Putea să facă ce poftea cu ei; să-i jumulească, să-i
eviscereze, să-i umple cu mirodenii și să-i pună la cuptor. Lui Quentin nu-i păsa, atât timp
cât avea un moment de odihnă binecuvântată pentru aripile lui dureroase.
Fiinţa a articulat o silabă stranie, cu buzele-i cărnoase, de om, și a lovit ușor în acoperiș cu
capătul băţului său. Cincisprezece adolescenţi dezbrăcaţi stăteau culcaţi în zăpada de sub
soarele polar.

Quentin s-a trezit într-un dormitor alb și gol. Nu își putea da seama cât timp dormise. Își
simţea pieptul și braţele strivite și suferinde. Și-a privit mâinile de om, aspre și roz și cu
degetele lor butucănoase, fără de pene. Și le-a adus la faţă. A oftat, resemnat cu ideea că era
din nou fiinţă omenească.
În dormitor se aflau puţine lucruri și toate erau albe: așternuturile, pereţii spălăciţi,
pijamalele cu șiret pe care le purta, rama patului din fier vopsit, papucii care îl așteptau pe
podeaua rece din piatră. De la fereastra mică și pătrată, Quentin a observat că se afla la
etajul al doilea. În faţa ochilor se desfășurau câmpii neregulate de zăpadă, sub un cer alb,
întinzându-se către orizontul ce nu era decât o linie înceţoșată, abstractă, fără niciun sens,
undeva la o distanţă pe care nu o putea aprecia. Doamne. În ce se băgase?
Quentin a ieșit pe coridor, târându-și picioarele, îmbrăcat încă în pijamale și cu un halat
subţire pe care îl găsise agăţat de un cârlig, în spatele ușii. A coborât la parter, într-o sală
liniștită, spaţioasă, cu tavan din scândură; atmosfera era asemănătoare aceleia dintr-o
cabană de schi, de pe valea Alpine. Aproape de-a lungul întregii săli, se întindea o masă la
care erau așezate bănci.
Quentin a stat jos. Un bărbat ședea singur, la un capăt, ţinând o cană de cafea și uitându-
se posomorât la rămășiţele alese ale unui mic dejun bogat. Avea părul nisipiu, era înalt, dar
cu umerii îndoiţi, cu o bărbie mică și început de burtă. Halatul lui era cu mult mai alb și
mai pufos decât al lui Quentin. Ochii îi erau umezi, de un albastru palid.
– Te-am lăsat să dormi, a spus el. Restul sunt în mare parte treji.
– Mulţumesc.
Quentin s-a mișcat în josul băncii, pentru a sta vizavi de el. Cotrobăia printre farfuriile și
vasele murdare, căutând o furculiţă curată.
– Ești în filiala de sud a colegiului Brakebills.
Vocea bărbatului era ciudat de plată, cu un ușor accent rusesc, dar nu îl privea direct pe
Quentin când vorbea.
– Ne aflăm la aproximativ opt sute de kilometri de Polul Sud. Ai zburat pe deasupra Mării
Bellinghausen, în drumul dinspre Chile, peste o regiune numită Zona Ellswoth. Această
parte a Antarcticii se numește Zona Marie Byrd. Amiralul Byrd a numit-o așa, după soţia
lui.
Și-a scărpinat, absent, ţeasta acoperită cu păr ciufulit.
– Unde e toată lumea? a întrebat Quentin.
Nu părea să aibă vreun sens să se poarte formal, din timp ce purtau amândoi halate de baie.
Iar clătita de cartofi, rece, era incredibil de gustoasă. Nu își dăduse seama cât de foame îi
era.
– Le-am lăsat dimineaţa liberă.
El a indicat cu mâna o direcţie oarecare.
– Lecţiile încep după-amiază.
Quentin a dat din cap, cu gura plină.
– Ce fel de lecţii? a reușit el să rostească.
– Ce fel de lecţii, a repetat omul, plat. Aici la Brakebills Sud veţi începe pregătirea în magie.
Sau presupun că ai crezut că asta făceaţi cu profesorul Fogg?
Întrebările ca aceea îl nedumireau pe Quentin, așa că s-a limitat la a fi sincer.
– Da, asta am crezut.
– Vă aflaţi aici pentru a internaliza mecanismele esenţiale ale magiei. Tu crezi – datorită
accentului său, cuvântul a ieșit criezi – că ai studiat magia. Majie. Ai exersat după Popper
și ai învăţat pe de rost conjugări, declinări și modificări. Care sunt cele cinci Circumstanţe
Terţiare?
I-au venit automat în minte.
– Înălţimea, Vârsta, Poziţionarea Pleiadelor, Faza Lunii, cea mai apropiată acumulare de
Apă.
– Foarte bine, a spus bărbatul, sarcastic. Minunat. Ești un geniu.
Depunând un mare efort, Quentin a decis să nu se lase afectat de asta. Tot se mai bucura
de sentimentul plăcut de liniște, de a fi fost o gâscă. Și de cartofi.
– Mulţumesc!
– Ai studiat magia așa cum un papagal îl studiază pe Shakespeare. Reciţi ca și cum ai spune
Angajamentul de Loialitate 49 . Dar nu înţelegi nimic.
– Nu?
– Pentru a deveni magician, trebuie să faci ceva foarte diferit, a continuat bărbatul.
Asta era clar o scenă jucată de multe ori.
– Nu poţi studia magia. Nu o poţi învăţa. Trebuie să o asimilezi. Să o digerezi. Trebui să
devii una cu ea. Și ea cu tine. Când un magician face o vrajă, el nu recapitulează mai întâi
Circumstanţele Majore, Minore, Terţiare și Cuaternare. Nu meditează la faza lunii și cea
mai apropiată acumulare de apă sau la ultima oară când s-a șters la fund. Când dorește să
creeze o vrajă, o face, pur și simplu. Când vrea să zboare, zboară. Când vrea vasele curate,
le are.
Omul a murmurat ceva, a bătut o dată, tare, în masă, iar farfuriile au început să se așeze în
teancuri, ciocnindu-se, de parcă ar fi fost magnetizate.
– Trebuie să faci mai mult, decât să memorezi, Quentin. Trebuie să înveţi principiile magiei,
nu doar cu creierul. Trebuie să le înveţi cu oasele, cu sângele, cu ficatul, cu inima, cu șcula.
S-a prins, prin halatul de baie, de organele genitale, scuturând mâna.
– O să cufundăm în tine limba vrăjitoriei, astfel încât să o ai întotdeauna asupra ta, oriunde
ai fi, oricând ai nevoie de ea. Nu doar atunci când înveţi pentru test. Aici, nu ești în vreo
aventură mistică, Quentin. Acest proces va fi lung, dureros și umilitor și foarte, foarte – a
spus el, strigând ultimul cuvânt – plictisitor. Este o sarcină pe care o poţi duce cel mai bine
la capăt, în liniște și izolare. Acesta e motivul pentru care vă aflaţi aici. Nu vă veţi bucura
de timpul petrecut la Brakebills Sud. Nici nu vă încurajez să încercaţi.
Quentin a ascultat discursul, tăcut. Nu-l plăcea în mod deosebit pe bărbatul care tocmai
făcuse referire la penisul lui și al cărui nume încă nu-l cunoștea. Și-a scos întâmplarea din
minte și s-a concentrat la a stoca amidonul în corpul lui epuizat.
– Și cum fac asta? a bâlbâit Quentin. Să învăţ lucruri cu oasele sau cum o fi?
– E foarte greu. Nu toată lumea reușește. Nu toată lumea poate.
– Aha. Ce se întâmplă dacă nu pot?
– Nimic. Te întorci la Brakebills. Absolvi. Îţi petreci viaţa ca un magician de mâna a doua.
Mulţi fac la fel. Cred că nici nu îţi dai seama. Până și faptul că ai picat e mult peste
posibilitatea ta de a înţelege.
Quentin nu avea de gând să lase așa ceva să i se întâmple, deși, i-a trecut prin cap, probabil
nimeni nu își dorea și, statistic vorbind, trebuia totuși să existe victime. Clătita de cartofi
nu i se mai părea, deodată, atât de grozavă. A lăsat furculiţa jos.
– Fogg mi-a spus că ești îndemânatic, a spus omul cu păr nisipiu, domolindu-se puţin.
Arată-mi!
Mâinile lui Quentin erau încă rigide și dureroase de faptul că îi serviseră drept aripi. Dar a
ales un cuţit ascuţit, care arăta suficient de potrivit, l-a curăţat cu grijă cu un șerveţel și l-a
ţinut între ultimele două falange. L-a învârtit, deget cu deget, până la cel mare, apoi l-a
aruncat aproape de tavan – încă rotindu-se, având grijă să-l treacă printre două bârne – cu
intenţia de a-l lăsa să cadă și să se înfigă în masă, între al patrulea și al treilea deget al mâini
lui stângi, întinse. Cel mai bine ieșea fără să se uite, păstrând contactul vizual cu publicul,
pentru un efect maxim.
Tovarășul lui Quentin a luat o franzelă și a ridicat-o, astfel încât cuţitul ce cădea a străpuns-
o. A aruncat pâinea pe masă, dispreţuitor.
– Îţi asumi riscuri stupide, a zis bărbatul, cu răceală. Du-te la prietenii tăi. Cred – cried – că
ai să-i găsești pe acoperișul Turnului de Vest.
A indicat o ușă.
– Începem după-amiază.
Bine, domnu’ Sarcasm-Întruchipat, și-a spus Quentin. Tu eşti şeful.
S-a ridicat. Străinul a făcut la fel și s-a îndreptat în altă direcţie. Avea aerul unui om
dezamăgit.

Totul indica faptul că Brakebills Sud fusese construit în jurul aceleiași perioade cu clădirea
Casei, și de aceiași oameni. Lucru ce te făcea să te simţi în siguranţă, într-un fel, dar părea
nelalocul lui să găsești o cabană englezească, din secolul al optsprezecelea, clădită în
mijlocul pustiului arctic, înalt. Acoperișul Turnului de Vest s-a dovedit a fi larg, circular și
pavat cu lespezi netede, delimitat de un zid din piatră. Era deschis intemperiilor, dar,
printr-o vrăjitorie, aerul se păstra cald și umed și era protejat de vânt, sau, cel puţin, în mare
parte. Quentin simţea cum dincolo de temperatura plăcută, se furișa frigul mușcător. Aerul
era călduţ, dar podeaua, mobila și orice ai fi atins erau reci. Ca și cum ai fi stat, în mijlocul
iernii, într-o seră încălzită.
Așa cum i se spusese, colegii lui se aflau acolo sus, buimăciţi și grupaţi câte trei sau patru,
privind la întinderea de zăpadă și vorbind încet, scăldaţi de lumina stranie, egală a
Antarcticii. Arătau diferit. Taliile li se subţiaseră, iar umerii și piepturile erau mai robuste,
mai viguroase. Arseseră grăsimea și o transformaseră în mușchi în timpul zborului către
sud. Maxilarele și pomeţii erau puternic conturaţi. Alice arăta adorabil, slabă și pierdută.
– Ga, ga, ga, ga, ga! a spus Janet, când l-a zărit pe Quentin.
Toţi au râs, deși Quentin avea senzaţia că ea mai făcuse gluma aceea de câteva ori.
– Salut, omule, a spus Josh, încercând să pară nonșalant. Locul ăsta e distrus sau ce?
– N-arată prea rău, a răspuns Quentin. La ce oră înotăm goi?
– S-ar putea să mă fi înșelat în privinţa aia, a replica Eliot dezamăgit, probabil, de asemenea,
nu pentru prima oară. Dar tot ne-am dezbrăcat, nu?
Purtau toţi aceleași pijamale albe. Quentin se simţea ca și cum ar fi fost internat într-un
balamuc. Se întreba dacă lui Eliot îi era dor de iubitul lui secret, oricare ar fi fost.
– Am întâlnit-o, jos, pe asistenta Ratched. 50
Pijamalele nu aveau buzunare și Quentin tot căuta un loc în care să-și sprijine mâinile.
– Mi-a ţinut un discurs despre cât de prost sunt și ce nefericit o să mă facă.
– Dormeai în timpul micii noastre întâlniri. Acela e profesorul Mayakovsky.
– Mayakovsky? Ca pe Decanul Mayakovsky?
– E fiul lui, a răspuns Eliot. Întotdeauna m-am întrebat ce s-a întâmplat cu el.
Mayakovsky-senior fusese cel mai puternic magician dintr-un val internaţional de
profesori, între 1930 și anii ’40. Până atunci, la Brakebills se predase, aproape exclusiv, magie
engleză și americană, dar în 1930, moda în vrăjitoria „multiculturală“ a cuprins școala.
Profesorii erau recrutaţi, cu mari costuri, de prin toate colţurile lumii. Cu cât veneau de mai
departe, cu atât era mai bine: șamani cu fuste din insulele mici ale Microneziei, vrăjitori
din tavernele aflate în inima orașului Cairo, cocoșaţi și fumători de narghilea, necromanţi
tuaregi cu chipurile albăstrui, din sudul Marocului. Legenda spune că Mayakovsky senior a
fost recrutat dintr-un loc îndepărtat din Siberia. Trăia într-un cartier sovietic de blocuri,
unde tradiţiile șamanice locale se hibridizaseră cu practicile moscovite, complicate, aduse
acolo de prizonierii gulagului.
– Mă întreb cât de tare trebuie să o dai în bară ca să fii numit pe un asemenea post, a
chibzuit Josh.
– Poate că el a vrut, a spus Quentin. Poate îi place aici. Probabil tipul e în raiul singuraticilor
siniștri.
– Cred că aveai dreptate, cred că eu o să cedez primul, a zis Eliot, ca și cum el purta o cu
totul altă conversaţie.
Și-a trecut mâna peste barba moale, nerasă de câteva zile.
– Nu-mi place aici. Asta ar putea la fel de bine să fie uniforma comunistă a lui Mao. 51
Eliot a pipăit materialul pijamalei.
– Cred că ar putea fi chiar pătată.
Janet și-a frecat braţele, reconfortant.
– O să fii în regulă. Ai supravieţuit în Oregon. E mai rău ca acolo?
– Poate dacă-l rog frumos mă transformă înapoi în gâscă.
– Doamne! s-a revoltat Alice. Niciodată! Vă daţi seama că am mâncat gândaci? Am mâncat
gândaci!
– Cum adică niciodată? Cum crezi că ne întoarcem?
– Știţi ce mi-a plăcut când am fost gâscă? a început Josh. Să fac caca oriunde vreau.
– Eu nu mă întorc.
Eliot a aruncat o pietricică albă înspre pustiul alb, unde a devenit invizibilă, înainte să
atingă solul.
– O să zbor peste Polul Sud, până în Australia. Sau Noua Zeelandă – viţa-de-vie de acolo se
dezvoltă chiar foarte bine. O să mă adopte un oier de treabă, mă va hrăni cu sauvignon
blanc și îmi va preschimba ficatul într-un pateu de foie gras, minunat.
– Poate reușește profesorul Mayakovsky să te transforme într-o pasăre kiwi, i-a venit Josh
într-ajutor.
– Păsările kiwi nu pot să zboare.
– Mă rog, nu mi-a părut genul de tip care să ne facă prea multe servicii, a spus Alice.
– Cred că-și petrece mult timp singur, a adăugat Quentin. Mă întreb dacă n-ar trebui să-l
compătimim.
Janet a pufnit.
– Ga, ga, ga, ga!

La Brakebills Sud nu exista niciun mijloc de încredere prin care să măsori timpul. Nu
existau ceasuri, iar soarele era stins, fix, imobil, cu coroana-i de lumină radiind cusută
permanent la un centimetru deasupra orizontului alb. Lui Quentin îi aducea aminte de
Santinela Ceasurilor, de cum încerca ea mereu să oprească timpul. Ar fi adorat locul acela.
Prima după-amiază, în care s-au întâlnit și au vorbit pe acoperișul Turnului de Vest, a părut
să dureze ore întregi, adunându-se laolaltă ca să facă faţă mai ușor la întreaga stranietate a
situaţiei. Nimeni nu avea chef să se întoarcă la parter, chiar și după ce se săturaseră să nu
mai aibă subiecte de conversaţie. Așa că stăteau de jur împrejurul zidului, cu spatele lipit
de pietre și priveau în gol, la peisajul înceţoșat, scăldat de lumina albă, stranie, difuză și
care acapara totul, reflectată de zăpadă.
Quentin și-a sprijinit trupul de roca rece și a închis ochii. A simţit-o pe Alice care își pusese
mâna pe umărul lui. Pe ea se putea baza, atunci când restul era în zadar. Când totul în jur
se schimba, fata rămânea mereu aceeași. Și-au relaxat trupurile.
Mai târziu – nu știa dacă trecuseră minute, ore sau zile – el și-a deschis ochii. A încercat să
spună ceva, dar și-a dat seama că nu poate să vorbească.
Câţiva erau deja în picioare. Profesorul Mayakovsky apăruse în capul scărilor, cu halatul
alb, strâns peste mijlocul rotunjor. Și-a dres glasul.
– Mi-am luat libertatea de a vă priva de darul vorbirii, a rostit el.
Bărbatul a lovit ușor cu degetele în mărul lui Adam.
– Nu se va auzi niciun glas la Brakebills Sud. Este cel mai greu lucru cu care trebuie să vă
acomodaţi și găsesc că ușurează trecerea dacă vă împiedic să vorbiţi în primele voastre
săptămâni aici. Vă puteţi exprima doar în scopul incantaţiilor și nimic mai mult.
Adunarea se holba la el, mută. Mayakovsky părea să se simtă mult mai confortabil, acum
că nu mai era nimeni care să îi dea replica.
– Acum, vă rog să mă urmaţi cu toţii jos. E timpul pentru prima voastră lecţie.
Un lucru îl mirase întotdeauna pe Quentin în legătură cu vrăjitoriile despre care citea în
cărţi: nu păreau deloc greu de făcut. Personajele erau încrâncenate, citeau cărţi groase,
aveau bărbi lungi și albe și alte lucruri de genul, dar când se ajungea la magie, nu trebuiau
decât să memoreze incantaţia – sau să o citească, pur și simplu, din carte, dacă era prea
grea –, să strângă ierburi, să vânture bagheta, să frece lampa fermecată, să amestece
poţiunea și să rostească cuvintele și, ca prin minune, se dezlănţuiau forţele de dincolo. Era
ca prepararea sosului pentru salată, mânuirea schimbătorului de viteză sau ansamblarea
mobilei de la Ikea – încă o abilitate pe care o puteai deprinde. Consumai ceva timp și efort,
dar în comparaţie cu, să zicem, analiza matematică sau cântatul la oboi – ei bine, nu prea
exista comparaţie. Orice idiot putea face vrăji.
Quentin fusese satisfăcut să afle că lucrurile nu stăteau întocmai așa. Talentul juca și el un
rol – apăsarea aceea mută, pe care o simţea în piept, de fiecare dată când îi ieșea bine o
vrajă. Dar era vorba și despre muncă, din greu, cantităţi uriașe. Fiecare descântec trebuia
adaptat și modificat în funcţie de Circumstanţele dominante existente – la Brakebills,
ortografiau cuvântul cu majusculă. Circumstanţele se puteau referi la aproape orice: magia
era un instrument complicat, greu de mânuit, care trebuia calibrat cu precizie la contextul
în care se afla. Quentin memorase zeci de pagini de tabele înghesuite, diagrame ce
enumerau Circumstanţele Majore și felul în care funcţionau asupra anumitor farmece. Și
apoi, după ce stăpâneai toate acestea, veneau la rând sutele de Consecinţe și Excepţii de la
reguli.
Magia semăna cu o limbă străină, pe lângă toate celelalte lucruri. Și, ca și în cazul
dialectelor, manualele și profesorii o tratau ca pe un sistem metodic, în scopul însușirii ei.
Dar, în realitate, era complexă, haotică și naturală. Asculta de reguli doar până la punctul
în care era neapărată nevoie și existau întotdeauna la fel de multe cazuri speciale și variaţii,
câte reglementări. Aceste Excepţii erau indicate prin șiruri de asteriscuri, cruciuliţe și alte
o grămadă de semne obscure ale faunei tipografice, care îl invitau pe cititor să consulte
multitudinea de note de subsol, ce se îngrămădeau în marginile cărţilor de magie, precum
comentariile talmudice.
Intenţia lui Mayakovsky era de a-i face să reţină toate acele detalii minuţioase și nu numai
atât, ci să le și asimileze. Cei mai buni vrăjitori aveau talent, a spus el publicului său mut,
dar aveau, în interiorul lor, și o mașinărie mentală neobișnuită ce reprezenta mecanismele
delicate, dar puternice, ale corelaţiilor și referinţelor, necesare pentru a accesa, manipula și
coordona cu ușurinţă, încredere și chiar succes cantitatea imensă de informaţii.
În prima după-amiază, Quentin se așteptase la un curs, dar, în loc, când Mayakovsky a
ridicat vraja ce-i făcuse muţi, i-a arătat fiecăruia o încăpere asemănătoare chiliei unui
călugăr; o cameră mică din piatră, cu o singură fereastră mică, înaltă și cu zăbrele, un singur
scaun și o singură masă pătrată din lemn. Pe un perete era fixat un raft cu manuale de
magie. Avea aerul unei camere ce tocmai fusese măturată cu nădejde, cu o mătură din
nuiele.
– Stai jos, i-a poruncit Mayakovsky.
Quentin s-a așezat. Omul a pus în faţa lui, rând pe rând, aidoma cuiva care aranjează tabla
de șah, un ciocan, o bucată de lemn, o cutie de cuie, o coală de hârtie și o cărţulie, legată în
pergament subţire și spălăcit.
Mayakovsky a bătut cu degetele în hârtie.
– Vraja ciocanului a lui Legrand, a spus bărbatul. O știi?
Toată lumea o știa. Era o vrajă elementară în predare. Deși simplă în teorie – tot ce făcea
era să bată, din prima, un cui drept –, în practică se dovedea neascultătoare. Exista în mii
de combinaţii, la propriu, în funcţie de Circumstanţe. Să faci vraja Legrand era probabil mai
greu decât să baţi nenorocitul de cui în mod obișnuit. Dar era foarte utilă în scop didactic.
Mayakovsky a bătut apoi în carte, cu un deget cu unghie groasă.
– Fiecare pagină din această carte descrie un set diferit de Circumstanţe. Niciunul la fel. Ai
înţeles? Loc, vreme, stele, anotimp – vei vedea. Dai pagina și faci vraja în funcţie de fiecare.
Un exerciţiu foarte bun. Mă întorc când ai terminat cartea. Haraşo? 52
Accentul rusesc al lui Mayakovsky devenea din ce în ce mai pregnant. Nu mai pronunţa
formele contraste și articolele hotărâte. Bărbatul a închis ușa în urma lui. Quentin a deschis
cartea. Cineva scrise pe prima pagină, nu foarte creativ, LĂSAŢI ORICE SPERANŢĂ VOI
CEI CARE INTRAŢI 53 . Ceva îi spunea lui Quentin că Mayakovsky observase mâzgălitura,
dar o ignorase.
În curând, Quentin știa Vraja ciocanului a lui Legrand mai bine decât ar fi vrut să cunoască
o alta vreodată. Pagină după pagină, Circumstanţele enumerate deveneau din ce în ce mai
ezoterice și probabilistice. A exersat-o mimând condiţiile de la prânz și de la miezul nopţii,
ale verii și ale iernii, de pe vârfuri de munte și de la o mie de metri sub pământ, pe cele din
apă și de pe suprafaţa lunii. Pe cele dintr-o seară viscoloasă, pe plaja insulei Mangareva,
lucru ce avea puţine șanse să se întâmple vreodată, căci Mangareva face parte din Polinezia
franceză, în sudul Pacificului. A făcut vraja ca bărbat, ca femeie și, odată – chiar avea vreun
sens? – ca hermafrodit. S-a prefăcut furios, indecis și plin de regret.
Până să termine, lui Quentin i se uscase gâtul. Degetele îi erau amorţite. Și-l zdrobise pe
cel mare cu ciocanul de două ori. Bucata de lemn era plină cu capete de cuie plate. Quentin
a gemut încet și și-a lăsat capul să atârne pe spătarul scaunului. Ușa s-a deschis, iar
profesorul Mayakovsky a intrat ducând o tavă zornăitoare.
A lăsat platoul pe masă. Pe el se aflau o ceașcă de ceai fierbinte, o carafă cu apă, o farfurie
cu o bucăţică de unt european cremos și o felie groasă de pâine dospită, și un pahar ce
conţinea, așa cum avea să afle băiatul, două degete de votcă pișcătoare, din care Mayakovky
însuși a băut o gură, înainte de a-l pune pe masă.
Când a terminat, i-a tras lui Quentin o palmă zdravănă peste faţă.
– Asta e pentru că te îndoiești de puterile tale, a spus el.
Quentin se holba la el. A ridicat o mână la obraz, gândind: Omul ăsta e nebun de legat.
Poate să facă ce vrea cu noi aici.
Mayakovsky a întors din nou cartea la prima pagină. Pe partea cealaltă a foii cu vraja se afla
un alt descântec: Extracţia magică a cuielor, de Bujold.
– Ia-o de la capăt, te rog.
Lustruiește la dreapta, lustruiește la stânga. 54
Când a plecat Mayakovky, Quentin s-a ridicat și s-a întins. Amândoi genunchii i-au trosnit.
În loc să înceapă iar exerciţiile, s-a îndreptat către fereastra mică, uitându-se la câmpiile
selenare de zăpadă. Monocromia totală a peisajului îl făcea să-și imagineze culori. Soarele
nu se clintise din loc.

Așa s-a scurs, pentru Quentin, prima lună la Brakebills Sud. Vrăjile erau altele și
Circumstanţele la fel, dar camera rămânea mereu aceeași, iar zilele curgeau identic: goale,
nemiloase, ca niște pustiuri interminabile de repetiţii. Avertismentele ameninţătoare ale
lui Mayakovsky fuseseră pe de-a întregul justificate și major subestimate. Chiar și în cele
mai rele momente ale lui de la Brakebills, Quentin avusese mereu sentimentul supărător
că fuge de ceva, ascunzându-se acolo, că sacrifiicile, oricât de mari, pe care i le cereau
profesorii, erau un preţ mic, pe lângă răsplata vieţii pe care ar fi putut spera să o aibă ca
magician. La Brakebills Sud, simţea, pentru prima oară, că își vinde valoarea pe bani.
Înţelegea de ce fuseseră trimiși aici. Ce le cerea Mayakovsky era imposibil de realizat.
Mintea omenească nu era făcută pentru a asimila asemenea cantităţi uriașe de informaţie.
Dacă Fogg ar fi încercat să aplice regimul la Brakebills, s-ar fi ajuns la revoltă.
Era greu de judecat cum rezistau ceilalţi. Se întâlneau la masă și pe hol, dar din cauza
interdicţiei de a vorbi, nimeni nu putea să-și plângă de milă. Își aruncau doar priviri, ridicau
din umeri și nimic mai mult. Se uitau, triști, unul la celălalt, pe deasupra mesei și apoi își
continuau micul dejun. Ochii lui Eliot erau goi, iar Quentin presupunea că și ai lui arătau
la fel. Chiar și trăsăturile vioaie ale lui Janet păreau încremenite. Nu făceau nici schimb de
bileţele. Vraja ce-i oprea de la a vorbi era universală pentru orice formă de comunicare:
stilourile lor nu voiau să scrie.
Oricum, Quentin începuse să-și piardă interesul în a face schimb de opinii. Ar fi trebuit să
râvnească după contactul cu oamenii, dar, în schimb, simţea că se îndepărtează de ceilalţi
și se retrăgea în sine. Se târa, ca un prizonier, din dormitor în sala de mese și în încăperea
solitară unde ţinea lecţiile, ţintuit de ochiul nemișcat al soarelui alb. Odată, picioarele l-au
dus către acoperișul Turnului de Vest și a găsit acolo pe unul dintre colegi, un lungan
sociabil, pe nume Dale, care dădea un show de pantomimă pentru un public apatic. Dar nu
merita efortul de a întoarce capul să vadă ce se întâmplă. Simţul umorului îi murise în acel
pustiu.
Profesorul Mayakovsky părea să se fi așteptat la asta, ca și cum știa că o să se întâmple,
martor la procesul acela de nenumărate ori, semestru după semestru. Avea dreptate. După
trei săptămâni a anunţat că ridicase vraja care-i împiedica să vorbească. Vestea a fost
primită în tăcere. Nimeni nu observase.
După acea primă lună, Mayakovsky a început să diversifice programul. Majoritatea zilelor
și le dedicau încă studierii Circumstanţelor și infinitelor Excepţii, dar din când în când,
profesorul introducea exerciţii noi. Într-o sală goală, el a ridicat un labirint tridimensional,
din inele de sârmă, prin care studenţii trebuiau să propulseze obiecte în aer, pentru a-și
desăvârși puterea de concentrare și controlul. La început, au folosit bile, apoi mingi din
oţel, doar cu puţin mai înguste decât inelele. Când o sferă zgâria marginea, între ele se
aprindea o scânteie, iar vrăjitorul simţea un șoc.
Mai încolo, ei aveau să ghideze licurici, prin același labirint, influenţând minţile lor înguste
de insectă, prin puterea voinţei. Se urmăreau reciproc, invidioși pe succesul altuia și
mulţumiţi de eșec. Regimul îi întorsese unul împotriva celuilalt. Janet, în mod special, se
descurca prost la acest exerciţiu. Ea tindea să își copleșească insectele cu puterea ei, până
se crispau în zbor și se preschimbau în fulgi de cenușă. Neînduplecat, Mayakovsky îi
poruncea doar să o ia de la capăt, pe când, pe obrajii ei curgeau lacrimi nesfârșite de
frustrare. Asta putea să dureze ore întregi și chiar așa și era. Nimeni nu părăsea sala, înainte
ca toată lumea să fi făcut exerciţiul. Au dormit acolo de mai multe ori.
Săptămânile treceau și nimeni nu scotea încă o vorbă. Se scufundau din ce în ce mai adânc
în arii ale magiei pe care Quentin nu crezuse că va avea vreodată curajul să le abordeze. Au
practicat transfigurarea. Au învăţat să desfacă și să analizeze vraja care îi preschimbase în
gâște (complexitatea stătea, așa cum au aflat, în a te debarasa, a stoca și apoi a pune la loc
diferenţa masei corporale). Au petrecut o săptămână amuzantă ca urși polari, umblând
neîndemânatici în grup, pe deasupra zăpezii bătătorite, lovindu-se în joacă unul pe celălalt,
acoperiţi, cum erau, în straturile de blană, piele și grăsime. Trupurile lor de urși le păreau
dezechilibrate și greoaie și se tot răsturnau într-o parte. Asta producea și mai multă
ilaritate.
Nimeni nu-l plăcea pe profesor, dar devenea clar că Mayakovsky nu era vreun șarlatan.
Putea să realizeze lucruri pe care Quentin nu le văzuse niciodată făcute la Brakebills, despre
care credea că dispăruseră de secole. Într-o după-amiază, le-a arătat, dar nu i-a lăsat să
încerce, o vrajă care inversa efectul entropiei. A sfărâmat un glob de gheaţă și apoi l-a lipit
la loc, ca într-un film derulat înapoi. A spart un balon plin cu heliu, apoi l-a cusut și l-a
umplut la loc cu atomii originali de gaz, pescuindu-i uneori din plămânii spectatorilor care
îi respiraseră. A folosit camfor, ca să înăbușe un păianjen – nu arăta vreun semn de
remușcare –, apoi, încruntându-se de la efort, a adus fiinţa înapoi la viaţă. Quentin a
urmărit cum arahnida se târăște în cercuri, pe masă, profund vătămată, luându-și ameţită
avânt sau stând, pur și simplu, nemișcată, apoi retrăgându-se într-un colţ, crispată și
tresăltând, în timp ce Mayakovsky a trecut la un alt subiect.
Într-o zi, după trei luni, Mayakovsky i-a anunţat că pe parcursul acelei după-amiezi aveau
să se preschimbe în vulpi polare. Era o alegere stranie, întrucât fuseseră deja în pielea
câtorva mamifere și nu era mai greu decât rolul de gâscă. Dar ce rost avea să despice firul
în patru? Să fie vulpi polare s-a dovedit a fi extrem de amuzant. Imediat ce vraja și-a făcut
efortul, Quentin a dat buzna pe platoul de zăpadă, alergând pe cele patru labe lucioase.
Corpul lui mic era atât de rapid și de ușor, iar ochii atât de aproape de pământ, încât se
simţea ca și cum pilota la mică altitudine un avion performant. Creste mici și fărâme de
zăpadă se iţeau ca munţii și bolovanii. A săltat peste ele, s-a ascuns și s-a prăbușit printre
ele. Când a încercat să se întoarcă, aluneca atât de tare, încât a patinat și a aterizat într-un
troian mare de zăpadă. Restul haitei s-a aruncat cu voioșie deasupra lui, schelălăind,
scheunând și bufnind.
Era un șuvoi extraordinar de bucurie colectivă. Quentin uitase că este capabil de o
asemenea emoţie, așa cum unui speolog rătăcit i se pare că nu a existat niciodată lumina
soarelui și că totul a fost doar o iluzie chinuitoare. S-au fugărit în cercuri, gâfâind, dându-
se peste cap și purtându-se prostește. Era amuzant, gândea Quentin, cu creierul lui naiv,
miniatural, de vulpe, cum putea să-i recunoască pe toţi. Cel de acolo era Eliot, cu dinţii
ieșiţi în afară. Creatura durdulie de un alb-albăstrui era Josh. Specimenul mic, mătăsos, cu
ochi mari era Alice.
Curând, din scălâmbăielile lor a luat naștere un joc. Împingeau, de la unul la altul, pe cât
de repede posibil, cu labele și nasul, o bucată de gheaţă. În afară de asta, miza nu era foarte
clară, dar se repezeau frenetic la bulgăre sau la oricine îl împinsese înainte și-l pasau până
când celălalt i-l trecea din nou lui.
Nu era mare lucru de vederea unei vulpi polare, dar mirosul era ceva incredibil. Nasul cel
nou al lui Quentin era o operă senzorială dată naibii. Chiar și în toiul încăierării putea să
își recunoască colegii, adulmecându-le blana. Apoi, din ce în ce mai puternic, Quentin a
început să remarce preponderenţa unei miresme. Era înţepătoare, picantă, ca moscul și
unui om i-ar fi părut asemănătoare urinei de pisică, dar pentru vulpi era ca un drog. Îi
simţea aroma în învălmășeală, la câteva minute, iar de fiecare dată când se întâmpla, îi
capta atenţia și îl făcea să palpite, ca un pește în cârlig.
Ceva se întâmpla cu jocul. Își pierdea coerenţa. Quentin încă juca, dar din ce în ce mai
puţini colegi îi rămâneau alături. Eliot stătea întins într-o rână, în dunele de zăpadă. Haita
se redusese la zece, apoi la opt. Unde se duceau? Creierul de vulpe al lui Quentin s-a
alarmat. Și ce naiba era mirosul ăla dat dracului de minunat de care se tot lovea? Uite-l, iar
îl simţea! De data asta a prins sursa miresmei, și-a îngropat botul fornăitor în blana ei,
pentru că, bineînţeles, fusese mereu conștient cu ce-i mai rămăsese din mintea lui de om,
că ceea ce adulmeca era trupul lui Alice.
Era complet împotriva regulilor, dar să le încalci se dovedea a fi la fel de distractiv ca atunci
când le urmai. Cum nu-și dăduse seama de asta, înainte? Ceilalţi se hârjoneau din ce în ce
mai sălbatic – acum nici nu mai încercau să prindă bucata de gheaţă, iar jocul începea să se
dezintegreze sub forma ghemotoacelor mici de blană a vulpilor ce se luau la trântă, așa cum
făcea el cu Alice. Hormonii și instinctele lor animalice deveneau mai puternice, preluând
controlul, luptându-se cu ce mai rămăsese din mintea raţională omenească. Era incitant și
înfricoșător, ca un drog.
Și-a încleștat dinţii în blana groasă a gâtului ei. Nu părea să o doară deloc sau, cel puţin, nu
într-un fel pe care să-l fi putut diferenţia ușor de plăcere. Se petrecea ceva nebunesc și
presant și nu era chip să se opună, și chiar de-ar fi fost, ce rost avea? A te abţine reprezenta
unul dintre acele impulsuri omenești absurde și care distrug pofta de viaţă și faţă de care
mintea lui de vulpe nu avea decât dispreţ.
A surprins, cu privirea, ochii de vulpe ai lui Alice, întunecaţi și sălbatici, dându-se peste
cap, înfricoșaţi, apoi închizându-se pe jumătate, de plăcere. Respiraţiile lor scurte și repezi
se destrămau în aburi albi, se contopeau și dispăreau. Blana ei albă era aspră și moale, în
același timp. Alice mârâia slab, schelălăind, de fiecare dată când el o pătrundea mai adânc.
Nu mai voia să se oprească.
Zăpada ardea sub ei. Sclipea incandescentă, ca un pat de cărbuni. Luaseră foc și lăsau văpaia
să-i consume.
Micul dejun de a doua zi n-ar fi părut unui observator extern prea diferit faţă de celelalte.
Toţi se foiau de colo colo, în uniformele lor largi de la Brakebills Sud, ședeau fără să-și
vorbească sau să se privească și mâncau ce aveau în farfurie. Dar Quentin se simţea ca și
cum ar fi pășit pe lună. Cu pași gigantici și lenţi, în liniștea ţiuitoare a vidului ce-l înconjura,
pe ecranul unui televizor, cu o audienţă de milioane. Nu îndrăznea să se uite la nimeni, cu
atât mai puţin la Alice.
Fata stătea de cealaltă parte a mesei, cu trei persoane mai jos de el, impasibilă,
neperturbată, concentrată în liniște asupra fulgilor de ovăz. N-ar fi ghicit nici într-un milion
de ani ce gândea. Deși ghicea ce este în minţile celorlalţi, sigur fiind că toată lumea știa ce
se întâmplase. Fusese în văzul tuturor, pentru numele lui Dumnezeu. Sau făcuseră și ei
același lucru? Se împerecheaseră cu toţii? Nici măcar nu știa dacă fusese virgină. Și dacă
fusese, mai era și acum?
Ar fi fost mult mai simplu dacă ar fi știut măcar ce însemna asta pentru el. Dar nu își dădea
seama. Era oare îndrăgostit de Alice? Încerca să compare ce simţea pentru ea cu emoţiile
pe care le avusese vizavi de Julia, dar cele două senzaţii erau complet diferite. Lucrurile o
luaseră, pur și simplu, razna și atât. Nu fuseseră ei acolo, ci trupurile lor de vulpi. Nimeni
nu trebuia să ia asta în serios.
Mayakovky ședea în capătul mesei. Ştia că asta avea să se întâmple, s-a gândit Quentin,
furios, înfigând furculiţa în budinca de brânză. Un grup de adolescenţi închişi în Fortăreaţa
Singurătăţii timp de două luni. Normal că am înnebunit.
Orice plăcere perversă își trăsese Mayakovsky din ce se întâmplase, a devenit din ce în ce
mai clar, pe parcursul săptămânii următoare, că era, de asemenea, o bună modalitate de a-
și stăpâni clasa. Quentin s-a aplecat din nou asupra studiilor magice, cu încordarea
încrâncenată a cuiva disperat să evite contactul vizual cu altă persoană sau să se gândească
la lucruri care chiar contau, cum ar fi ce sentimente avea pentru Alice și cine fusese acela
care făcuse sex cu ea, pe gheaţă, el sau vulpoiul? Se întorcea la tocit, croindu-și cale printre
Circumstanţe și Excepţii și o mie de exerciţii mnemonice, menite să îl forţeze să stocheze
mii de date triviale, în ţesuturile moi ale minţii lui deja supraîncărcate.
S-au reunit ca într-un dans tribal colectiv. Paleta epuizată de surprize a lumii antarctice
continua să îi hipnotizeze. Zăpezile mișcătoare de afară lăsaseră la vedere muchia joasă a
unui șist întunecat; singura caracteristică topografică, dintr-o lume fără însușiri, iar
studenţii îl priveau, de pe acoperiș, ca pe o emisiune de televiziune. Lui Quentin îi amintea
de deșertul din Duna rătăcitoare – Doamne, nu se mai gândise la Fillory de secole. Băiatul
se întreba dacă nu cumva restul lumii, viaţa lui de dinainte nu fuseseră decât un vis
prostesc. Acum, când își imagina globul pământesc, el semăna tot cu Antarctica. O lume
întreagă subjugată de acel continent monocromatic, ca un cancer de gheaţă.
Și-au ieșit puţin din minţi. Cu toţii o făceau, deși se manifestau diferit. Unii dintre ei au
devenit obsedaţi de sex. Funcţiile lor superioare erau atât de amorţite și epuizate, încât se
purtau ca animalele, disperaţi după orice fel de plăcere și contact care nu le-ar fi solicitat
vorbirea. Orgiile ad hoc nu erau ceva neobișnuit. Quentin i-a surprins într-o seară sau două.
Se adunau, aparent în combinaţii arbitrare, într-o sală de clasă goală sau în dormitorul
cuiva, în șiruri semi-anonime, cu uniforma parţial sau de tot dată jos, cu ochii sticloși și
plictisiţi, în timp ce trăgeau, se înghesuiau și se trânteau la pământ unul pe celălalt,
întotdeauna în liniște. O dată a văzut-o pe Janet luând parte. Spectacolul era pentru alte
persoane, la fel de mult cât era pentru ei, dar Quentin nu li s-a alăturat niciodată și nici nu
a încercat măcar să privească, ci se întorcea de fiecare dată, simţindu-se superior și, în
același timp, straniu de furios. Poate că era nervos din cauza faptului că pe el în reţinea
ceva. Era peste măsură de ușurat că nu o văzuse niciodată pe Alice la acele adunări.
Timpul trecea, sau, cel puţin, Quentin era conștient de asta. Conform teoriei, trebuia să
treacă, deși el personal nu observa nicio dovadă a acestui lucru, dacă nu punea la socoteală
colecţia ciudată de mustăţi și bărbi care le crescuseră lui și colegilor lui. Oricât de mult
mânca, slăbea din zi în zi. Din hipnotizat, cum fusese, acum avea halucinaţii. Lucruri
mărunte, oarecare – o pietricică rotundă, un pai șui dintr-o mătură, o pată neagră pe un zid
alb –, se încărcau de o semnificaţie copleșitoare ce se spulbera câteva momente mai târziu.
În clasă, vedea uneori creaturi fantastice amestecate printre colegii lui – o fasmidă 55 maro,
uriașă, elegantă ce se agăţa de spătarul scaunului; o șopârlă gigantică cu pielea solzoasă și
accent german, al cărei cap ardea cu văpăi albe. După-aceea nu era în stare să spună dacă
erau reale sau i se năzărise. Odată a crezut că îl vede pe bărbatul al cărui chip era ascuns de
o creangă. Nu mai putea suporta toate astea multă vreme.
Apoi, ca din senin, într-o dimineaţă, la micul dejun, Mayakovsky i-a anunţat că mai
rămăseseră două săptămâni din semestru și că era timpul să se gândească serios la
examenul final. Testul consta doar în atât: aveau să meargă pe jos, de acolo, de la casa
Brakebills, până la Polul Sud. Distanţa era în jur de opt sute de kilometri. Nu li se dădeau
hrană și hărţi și nici îmbrăcăminte. Trebuiau să se apere și să se întreţină cu ajutorul magiei.
Zburatul ieșea din discuţie – aveau să meargă pe jos sau deloc, și doar în formă omenească,
nu ca urși sau pinguini sau alt animal rezistent la frig. Studenţilor nu li se permitea să
colaboreze – puteau să vadă testul ca pe o întrecere, dacă asta își doreau. Nu exista limită
de timp. Examenul nu era obligatoriu.
Două săptămâni nu reprezenta un interval destul de lung pentru o pregătire temeinică, dar
era mai mult decât necesar ca să întoarcă decizia pe toate părţile. Da sau nu, continui sau
renunţi? Mayakovsky a accentuat faptul că măsurile de siguranţă erau minimale. Avea să
facă tot posibilul să îi vegheze, dar nu garanta că, dacă o dădeau în bară, putea să le salveze
fundurile lor jalnice și hipotermice. Erau multe lucruri de cumpănit. Arsurile solare.
Orbirea cauzată de zăpadă. Ar fi trebuit să-și călească călcâiele sau să încerce să creeze un
fel de încălţări magice? Era vreo posibilitate să facă rost, de la bucătărie, de grăsime de
berbec pentru a face vraja Învelitorii călduroase a lui Chkhartishvili? Și dacă testul nu era
obligatoriu, ce sens mai avea? Mayakovsky nu le-a dat niciun indiciu.
În dimineaţa testului, Quentin s-a trezit cu ideea de a scotoci în bucătărie, după elemente
magice, ilegale. Se decisese să intre în competiţie. Trebuia să știe dacă era în stare să o facă
sau nu.
Majoritatea dulăpioarelor erau încuiate – probabil nu era singurul care se gândise la asta –
, dar a reușit să-și umple buzunarele cu făină, cu o furculiţă rătăcită, din argint, și niște căţei
de usturoi bătrân, încolţit, care îi puteau veni de ajutor, deși nu știa la ce. Apoi s-a îndreptat
către parter.
Alice îl aștepta pe palierul dintre etaje.
– Trebuie să te întreb ceva, a spus ea, pe un ton rece de determinare. Ești îndrăgostit de
mine? E în regulă dacă nu ești, vreau doar să știu.
Aproape că reușise să spună tot ce avea pe suflet, dar nu reușise să pronunţe tocmai clar
ultima frază și, în loc, o șoptise.
Quentin nici mărcar nu-i mai întâlnise privirea din după- amiaza în care fuseseră amândoi
vulpi. De cel puţin trei săptămâni. Acum stăteau împreună pe podeaua îngheţată, netedă,
din piatră, în forma abjectă omenească. Cum putea fi o persoană ce nu-și mai tunsese sau
spălase părul de cinci luni atât de frumoasă?
– Nu știu, a răspuns el.
Vocea îi răsuna aspră, de la a nu fi vorbit. Cuvintele păreau mai înfricoșătoare decât orice
incantaţie pe care o rostise vreodată.
– Adică, ai putea zice că trebuie să știu, dar, sincer, habar nu am.
Încerca să vorbească pe un ton relaxat, familiar, dar își simţea trupul straniu de greoi.
Podeaua aluneca rapid în sus, cu ei amândoi pe ea. În acel moment, când ar fi trebuit să fie
cel mai lucid, nu avea nicio idee dacă minte sau spune adevărul. În tot timpul petrecut aici,
cu toate lucrurile pe care le studiase, de ce nu învăţase acel unic secret? O dezamăgea pe
Alice și se dezamăgea pe el, în egală măsură.
– E-n regulă, a răspuns ea, aruncând un zâmbet scurt ce i-a făcut inima lui Quentin să se
strângă. Nici nu credeam asta. Mă întrebam mai mult dacă ai fi în stare să mă minţi.
– Trebuia să te mint?
Era complet pierdut. Nu era deloc bun la așa ceva.
– E OK, Quentin. A fost plăcut. Când am făcut sex, vreau să zic. Îţi dai seama că e în regulă
să te bucuri, din când în când, de micile plăceri, nu?
Băiatul a realizat că ceea ce spunea Alice era adevărat, dar era genul de adevăr pe care el nu
putea să-l înţeleagă. L-a scutit de la răspuns, ridicându-se pe vârful picioarelor și sărutându-
l ușor pe gură. Buzele erau uscate și crăpate, dar limba ei o simţea moale și caldă. Parcă
rămăsese ultimul lucru cald din lume.
– Încearcă să nu mori, a spus ea.
L-a bătut ușor pe obrazul aspru și a dispărut, înainte lui, în josul scărilor, în lumina
începutului de zi.
După tot calavarul acela, testul era aproape o urmare firească. Li s-a dat drumul în nămeţii
de zăpadă, separat și la diverse intervale de timp, pentru a descuraja colaborarea.
Mayakovsky l-a făcut pe Quentin să se dezbrace mai întâi – putea să își ia la revedere de la
făină, usturoi și furculiţa îndoită, de argint – și să meargă dezbrăcat, dincolo de limita
vrăjilor ce menţineau temperatura suportabilă de la Brakebills Sud. Când a trecut de
hotarul invizibil, gerul l-a lovit mai întâi în faţă cu o putere departe de orice imaginaţie.
Corpul lui Quentin s-a contractat și a fost, tot, cuprins de spasme. Ca și cum ar fi fost
scufundat în kerosen încins. Aerul îi ardea plămânii. S-a îndoit înainte, cu mâinile vârâte
subraţ.
– Drum bun și cale bătută, i-a strigat Mayakovsky.
El a aruncat la picioarele lui Quentin o pungă Ziploc 56 , plină cu ceva cenușiu și unsuros.
Grăsime de berbec.
– Bog s’vami! 57
Mă rog. Quentin știa că are doar câteva secunde până degetele să-i amorţească prea tare
pentru a mai face vraja. A sfâșiat punga, și-a cufundat mâinile în conţinutul ei și a rostit
incantaţia Învelitorii călduroase a lui Chkhartishvili. I-a fost mai ușor după-aceea. Apoi s-a
acoperit de celelalte descântece: protecţie împotriva vântului și a soarelui, pentru viteză,
picioare puternice și călcâie rezistente. Apoi a aruncat o vrajă de navigaţie și deasupra lui,
pe cerul alb, a apărut o busolă nemaipomenită, aurie și luminiscentă, pe care o putea vedea
doar el.
Quentin cunoștea teoria din spatele farmecelor, dar nu le pusese niciodată în aplicare la
maximumul lor de potenţial. Se simţea ca un supererou. Se simţea bionic. Era pe val.
S-a întors către punctul care indica sudul pe busolă și a început să alerge în viteză, în zare,
dând ocol casei pe care tocmai o părăsise, cu picioarele goale sub care simţea moliciunea
ca de puf, mută și complet uscată a pudrei de zăpadă. Sub influenţa vrăjilor puternice,
coapsele lui parcă erau pistoane pneumatice. Gambele – resorturile de oţel ale unui camion,
iar picioarele deveniseră robuste și amorţite, ca saboţii de frână Kevlar. 58
După-aceea, nu a putut să-și mai aducă aproape nimic aminte din săptămâna care a urmat.
Tot testul se învârtea în jurul unor încercări pur obiective. Reducându-l la esenţa lui
tehnică, reprezenta o problemă de gestiune a resurselor, a hranei, de a păstra și întreţine,
în trup, văpaia slabă, pâlpâitoare a vieţii și a cunoștinţei, în timp ce întregul continent al
Antarcticii încerca să extragă din el căldura, zahărul și apa care îl ţineau în mișcare.
A dormit iepurește și foarte puţin. Urina lui a căpătat o culoare chihlimbarie, foarte închisă,
apoi nu a mai putut să o elimine în totalitate. Monotonia peisajului era îngrijorătoare. De
pe fiecare creastă joasă, fărâmată, pe care se urca, nu vedea decât un peisaj format din clone
identice, aranjate într-un model al repetiţiei infinite. Gândurile i se mișcau în cerc. A
pierdut noţiunea timpului. A fredonat cântecul reclamei la Oscar Mayer 59 și tema serialului
Familia Simpson. A vorbit cu James și cu Julia. Câteodată îl confunda pe James cu Martin
Chatwin, iar pe Julia cu Jane. Grăsimea din corpul lui s-a topit; coastele îi erau mai
proeminente, încercând să străpungă pielea. Trebuia să aibă grijă. Marja de eroare nu era
mare. Vrăjile pe care le folosea erau puternice și rezistente, cu voinţă proprie. Putea să
moară acolo, iar cadavrul lui să continue să alerge singur, vesel, către pol.
O dată sau de două ori pe zi, la picioarele lui se deschidea câte o crevasă tăioasă, albăstruie
și el era nevoit să o ocolească sau să sară peste ea, propulsat de forţa magică. Odată, a căzut
într-una dintre ele și s-a prăbușit doisprezece metri în bezna sinilie. Farmecele de apărare-
și-protecţie erau atât de multe în jurul corpului său palid și gol, încât de-abia dacă a
observat. A frânat încet cu picioarele, a rămas blocat între doi pereţi aspri de gheaţă și apoi
s-a ridicat la loc, la fel ca Lorax.
Chiar și atunci când puterea fizică a dispărut, el s-a ajutat de forţa de fier a magiei, pe care
i-o dăduse timpul petrecut sub supravegherea lui Mayakovsky. Nu-i mai părea pur noroc
faptul că reușea o vrajă. Atât lumea magiei, cât și cea reală erau la fel de prezente și
veritabile pentru el. Fără intenţie, a invocat farmece simple. A atins puterea din el, la fel de
firesc ca și când ar fi apucat borcanul cu sare de pe masă. Câștigase chiar și abilitatea de a
improviza puţin, să ghicească Circumstanţele, când nu le memorase. Ce aducea cu sine
acest lucru era uimitor: magia nu era un șir de accidente, avea o structură – una de fractal,
haotică, dar, în subconștientul său, mintea lui începea să o pipăie și să o ghicească.
Și-a amintit o lecţie pe care Mayakovky le-o dăduse în urmă cu câteva săptămâni și căreia
nu-i acordase mare atenţie la momentul respectiv. Însă acum, alergând ușor, mereu spre
sud, de-a lungul câmpiilor îngheţate, fracturate, îi revenea în memorie, aproape cuvânt cu
cuvânt.
– Vă sunt antipatic, începuse Mayakovsky. Sunteţi sătui de chipul meu, skraelingilor.
Așa îi numea, skraelingi. Aparent era un cuvânt viking, care însemna, în mare, „prăpădiţi“.
– Dar dacă e să mă mai ascultaţi o dată în viaţa voastră, ascultaţi-mă acum. Odată ce ai
atins un prag de pregătire ca vrăjitor, vei putea începe să manipulezi liber realitatea. Nu
toţi – Dale, cred că tu, în special, nu vei fi în stare să treci Rubiconul 60 . Dar pentru unii
dintre voi, vrăjile vor părea într-o zi floare la ureche, acţiuni aproape automate, ajutate cu
foarte puţin efort conștient. Vă rog doar ca atunci când va veni această schimbare, să o
înţelegeţi cum se cuvine și să aveţi grijă. Pentru adevăratul magician nu există o limită clară
între ce se află în mintea lui și ce există în afara ei. Dacă îţi dorești ceva, acel lucru va deveni
realitate. Dacă urăști ceva, el va fi distrus. Un maestru vrăjitor nu este, în privinţa asta, mult
diferit de un copil sau un nebun. Ai nevoie de o minte foarte limpede și o voinţă foarte
puternică pentru a funcţiona cum trebuie, odată ce ai ajuns în acel punct. Și veţi afla,
repede, dacă aveţi sau nu claritatea și forţa.
Mayakovsky s-a mai uitat o clipă, cu dezgust nedisimulat, la chipurile lor tăcute, apoi a ieșit
de după pupitru.
– Anii, l-a auzit Quentin murmurând. Sunt irosiţi pe copilandrii. La fel ca tinereţea.
Noaptea, stele străluceau, tăioase, deasupra lui, cu o forţă și de o frumuseţe imposibile.
Quentin alerga cu privirea ridicată, cu genunchii la piept, amorţit de la brâu în jos, minunat
de liber, pierdut în spectacol. Se dizolvase. Era un spectru ce alerga, o legătură de carne
caldă în universul mut al unei nopţi îngheţate.
Odată, bezna a fost străpunsă de o sclipire din zare, pentru câteva minute. Și-a dat seama
că trebuie să fi fost un alt student, un alt skaerling, ca și el, mergând pe un drum paralel,
dar spre est, cu treizeci sau cincizeci de kilometri mai departe, înaintea lui. S-a gândit să-și
schimbe traseul ca să-l întâlnească. Dar, la urma urmei, ce sens avea? Să riște să fie
descalificat, doar pentru că dorise să-l salute? Ce avea el, o fantomă, o fărâmă de carne
caldă, de împărţit cu altcineva?
Oricine ar fi fost, s-a gândit el obiectiv, folosea alt fel de vrăji decât el. Nu-și putea da seama
de la acea distanţă ce farmece erau, dar aruncau în jur multe scântei palide roz-albe.
Ineficient, și-a spus el. Neelegant.
Când a răsărit soarele, i-a pierdut din nou urma colegului său.

După o lungă, incomensurabilă perioadă de timp, Quentin a clipit. Își pierduse obiceiul de
a-și închide ochii protejaţi de vremea cea rea, dar acum era deranjat de ceva. Nu putea
formula coerent, conștient motivul pentru care era îngrijorat. În câmpul lui vizual răsărise
un punct negru.
Peisajul devenise, dacă era posibil așa ceva, și mai monoton. Lăsase cu mult în urmă șirurile
de șisturi îngheţate, care pătau ici-colo zăpada. Odată, trecuse pe lângă ceva despre care
credea cu siguranţă că este un meteorit prăbușit, înfipt în gheaţă; un obiect negru, ca o
brichetă de cărbune. Dar asta se întâmplase cu mult timp în urmă. Așa că ce era lucrul ce-
l stânjenea?
Era foarte slăbit. După zile lipsite de un somn sănătos, mintea nu-i mai folosea decât la a
urmări vrăjile și a-i ţine picioarele în mișcare, nimic mai mult. Dar în timp ce înlătura, pe
rând, anomaliile, a descoperit că ceva nu era tocmai în ordine nici cu busola lui. Șovăia
nehotărâtă și imaginea ei se distorsionase. N-ul se lăţise și se umflase; ocupa cinci șesimi
din întregul cerc, iar celelalte puncte cardinale dispăruseră treptat și acum nu se mai
vedeau aproape deloc. S-ul pe care se presupunea că-l urmărește se micșorase și arăta ca o
mâzgălitură miscroscopică.
Pata neagră era mai mult înaltă, decât lată și se legăna de sus în jos, în ritmul pașilor lui,
așa cum ar fi făcut un obiect aflat în afară. Însemna că nu îi era afectată corneea. Și creștea,
de asemenea, din ce în ce mai mult. Era Mayakovsky însuși, stând singur în pustiul de
pulbere, cu o pătură în mână. Trebuie să fi ajuns la pol. Quentin uitase complet încotro se
îndrepta și de ce.
Când a ajuns destul de aproape, Mayakovsky l-a prins. Bărbatul cel înalt a mormăit ceva în
timp ce-l înfășura în plapuma grea și aspră și l-a culcat pe zăpadă. Picioarele băiatului au
continuat să se miște pentru câteva secunde, apoi s-a întins nemișcat, pe o parte, gâfâind
și contractându-și mușchii convulsiv, ca un pește prins în plasă. Era prima dată, în nouă
zile, când se oprea din alergat. Cerul s-a rotit. I-a venit să vomite.
Mayakovsky stătea deasupra lui.
– Molodieţ 61, Quentin! Bun băiat, bun băiat! Ai reușit. Mergi acasă.
Era ceva straniu în vocea lui Mayakovsky. Dispreţul dispăruse și era gâtuit de emoţie. Un
zâmbet strâmb a lăsat la vedere dinţii galbeni ai bătrânului vrăjitor, profilându-se pe chipul
lui neras. L-a săltat pe Quentin în picioare, cu o mână; pe cealaltă a fluturat-o în aer și în
faţa lor a apărut un portal. L-a înghesuit pe Quentin înăuntru, fără pic de delicateţe.
Băiatul s-a clătinat și a căzut, asaltat de nebunia verde, psihedelică a terasei pe care nu a
recunoscut-o iniţial ca fiind cea din spatele Casei Brakebills, scăldată în soarele verii. După
pustiul gheţurilor polare, campusul i se desfășura în faţa ochilor ca un vârtej halucinant de
sunete, culoare și căldură. Și-a strâns ochii. Era acasă.
Quentin s-a răsturnat pe spate, pe piatra fierbinte și netedă. Păsările cântau asurzitor. Și-a
deschis ochii. Privirea lui a întâlnit o priveliște chiar mai bizară decât copacii și iarba:
uitându-se în urmă, prin portal, a putut încă distinge magicianul înalt, cu umeri ridicaţi,
stând acolo, pe fundalul Antarcticii. În jurul lui săltau fulgi de zăpadă. Câteva cristale
rătăcite au plutit dincolo și s-au evaporat la jumătatea drumului. Arăta ca o pictură pe o
pânză ovală, agăţată în aer. Dar fereastra magică începuse deja să se închidă. Probabil se
pregăteşte să se întoarcă în vila lui polară, singuratică, s-a gândit Quentin. I-a făcut cu
mâna, dar Mayakovsky nu se uita la el. El privea Labirintul și campusul. Dorinţa neascunsă
de pe chipul lui era atât de chinuitoare încât băiatul a trebuit să-și întoarcă faţa.
Apoi, portalul s-a închis. Se terminase. Luna mai se apropria de sfârșit, iar aerul era plin de
polen. După atmosfera rarefiată din Antarctica, părea aproape fierbinte și gros ca o supă.
Se simţea ca în acea primă zi când pășise în Brakebills, direct din după-amiaza rece a
Brooklynului. Soarele își arunca razele. El a strănutat.
Îl așteptau cu toţii sau, cel puţin, aproape toţi: Eliot, Josh și Janet erau acolo, îmbrăcaţi în
uniformele lor vechi. Arătau împliniţi, veseli, relaxaţi și niciun pic epuizaţi de efort, ca și
cum nu ar fi făcut nimic altceva în ultimele șase luni, decât să stea degeaba și să mănânce
sendvișuri prăjite, cu brânză.
– Bun venit înapoi, l-a întâmpinat Eliot.
Plescăia, mușcând dintr-o pară galbenă.
– Ne-au zis abia acum zece minute că s-ar putea să vii încoace.
– Uau.
Josh își holbase ochii.
– Ești tare slab, omule. Vrăjitoru’ ăsta are nevoie urgentă de mâncare. Și poate și-un duș.
Quentin știa că nu avea să dureze mai mult de un minut până să izbucnească în plâns și să
leșine. Încă era înfășurat în pătura aspră de lână a lui Mayakovsky. Și-a privit picioarele albe
și îngheţate. Nu părea să-i fi degerat ceva, deși unul dintre degete era puţin deplasat într-o
parte. Încă nu-l durea.
Era atât de confortabil, delirant de confortabil să stai întins așa pe piatra fierbinte, iar
ceilalţi să se uite la el. Știa că probabil ar fi trebuit să se ridice, din politeţe, dacă nu pentru
alt motiv, dar nu avea încă chef să se miște. Își câștigase dreptul la odihnă.
– Ești în regulă? l-a întrebat Josh. Cum a fost?
– Alice te-a bătut la fundul gol, l-a anunţat Janet. S-a întors acum două zile. A și plecat
acasă.
– Ai stat acolo o săptămână și jumătate, a adăugat Eliot. Eram îngrijoraţi pentru tine.
De ce tot vorbeau? Ar fi fost perfect să-i poată privi în liniște. Să se uite la ei, să asculte
ciripitul păsărilor și să simtă dalele calde care îl susţineau. Și dacă ar fi putut să-i aducă
cineva un pahar cu apă…; era cumplit de însetat. A încercat să articuleze acest ultim gând,
dar gâtul îi era uscat și rănit. A sfârșit prin a produce doar un mic zgomot strident.
– Ah, cred că vrea să știe ce am făcut noi, a presupus Janet.
A luat o îmbucătură din para lui Eliot.
– Mda, n-a mai dat nimeni testul, în afară de voi doi. Ce, crezi că suntem idioţi?
ALICE
Quentin nu și-a petrecut acea vacanţă de vară în Brooklyn, pentru că părinţii lui nu mai
locuiau acolo. Brusc și fără să-i ceară părerea, își vânduseră, în schimbul unei sume uriașe,
casa din Park Slope pentru o imitaţie de vilă colonială și se semi-retrăseseră într-o suburbie
plicticoasă din Boston, numită Chesterton, unde mama lui Quentin putea picta tot timpul,
iar tatăl lui făcea dumnezeu știa ce.
Șocul de a fi fost brusc rupt de Brooklyn era cu atât mai surprinzător, cu cât nu a venit
niciodată cu adevărat. Quentin și-a cercetat sufletul în căutarea acelei părţi a lui în care ar
fi trebuit să îi lipsească vechiul cartier, dar, neglijent, îi pierduse urma. Se gândea că oricum
se descotorosise de identitatea și de viaţa lui de dinainte. Asta doar făcea ca despărţirea să
fie mai clară și definitivă. Serios, probabil chiar era mai ușor în felul ăsta. Nu că părinţii lui
s-ar fi mutat din bunăvoinţă sau pentru orice alt motiv, în afară de cel evident al profitului
material.
Casa din Chesterton era galbenă, cu obloane verzi și înconjurată de un acru de pământ, atât
de agresiv proiectat, încât semăna cu versiunea lui virtuală. Deși era dichisită și decorată
într-un vag stil colonialist, casa era enormă – lăţindu-se în toate părţile, cu frontoane,
vestibule și acoperișuri –, încât arăta, mai degrabă, ca și cum ar fi fost umflată cu pompa,
decât clădită. Anexe din ciment, adăpostind aparatele de aer condiţionat, bâzâiau afară zi
și noapte. Părea chiar mai ireală decât era lumea în general.
Când Quentin a venit acasă, în timpul vacanţei de vară – vară la Brakebills, în afară fiind
septembrie –, părinţii lui au fost alarmaţi de cât slăbise, de privirea lui goală și bântuită, de
purtarea lui bizară. Dar curiozitatea în legătură cu el le era, ca întotdeauna, suficient de
reţinută pentru a putea fi suportată. În plus, a câștigat la loc în greutate, cu ajutorul
frigiderului lor masiv, mereu plin, de locuitori ai suburbiei.
La început, a fost satisfăcut să simtă mereu căldura, să doarmă în fiecare zi, să fi scăpat de
Mayakovsky și de Circumstanţe și de acea lumină iernatică, nemiloasă. Dar după trei zile,
Quentin era deja plictisit. În Antarctica visase la cum ar fi să nu aibă nimic de făcut, decât
să lâncezească în pat, să doarmă și să se uite în gol, dar, acum, orele acelea libere sosiseră
și își pierdeau farmecul extrem de repede. Perioada lungă de liniște de la Brakebills Sud îl
făcuse să nu mai aibă răbdare să stea la taifas. Nu-l mai interesau emisiunile de la televizor
– nu era decât un spectacol electronic de marionete, o versiune artificială a unei lumii
imitative, ce nu însemna nimic pentru el. Viaţa adevărată – sau era fantastică? oricare ar fi
fost cea de la Brakebills – se întâmpla în altă parte.
Așa cum făcea de fiecare dată când era ţintuit acasă, s-a delectat și de data aceasta cu
poveștile din Fillory. Pe an ce trecea, ilustraţiile din 1970 arătau din ce în ce mai demodate,
cu paleta lor de culori psihedelice, inspirate din Yellow Submarine. La câteva dintre ele,
coperta se desprinsese complet și fusese îndesată între pagini, ca semn de carte. Dar lumea
dinăuntrul lor era la fel de plină de viaţă și proaspătă, ca întotdeauna, nedepășită și
ridiculizată de timp. Quentin nu apreciase până acum isteţimea cu care fusese scris al doilea
volum, Fata care a controlat timpul, în care Rupert și Helen sunt răpiţi și conduși în Fillory,
direct din internatele lor; singura dată când copiii Chatwin sunt duși acolo iarna, și nu vara.
Se întorc înapoi în trecut, într-o perioadă paralelă cu cea din prima poveste. Cu ajutorul
previziunilor, Rupert urmărește pașii lui Martin și ai Fionei, pe când aceștia repetă, punct
cu punct, acţiunile din Lumea din zid. El stă în umbra lor, lăsându-le indicii și ajutându-i
fără ca ei să știe (se dovedește că personajul misterios, cunoscut doar drept Cel-din-Pădure,
fusese tot timpul Rupert, deghizat); Quentin se întreba dacă nu cumva Plover scrisese Fata
care a controlat timpul doar ca să umple golurile din scenariul cărţii anterioare.
Între timp, Helen pornește să vâneze misterioasa Bestie Călătoare din Fillory, care, conform
legendei, nu poate fi prinsă. (Dar dacă totuși o capturezi, lăsând logica la o parte, îţi poate
îndeplini cea mai arzătoare dorinţă.) Bestia o atrage într-o cursă plină de obstacole,
întortocheată, apărând și dispărând dintre modelele tapiseriilor vrăjite, ce împodobesc
biblioteca din Castelul Whitespire. Fata o surprinde doar cu coada ochiului, pândind-o în
grabă, de după arbuștii brodaţi, înainte să dispară cu tropot de copite.
La sfârșit, se arată, ca de obicei, berbecii gemeni, Ember și Umber, ca o pereche
respingătoare de gardieni rumegători. Erau, bineînţeles, o forţă a binelui, dar exista ceva
orwellian în capacitatea lor de a veghea permanent asupra Filloryului: știau mereu ce se
întâmplă și nu exista nicio limită evidentă a puterii lor, dar rar erau interesaţi să intervină
în numele creaturilor pe care le aveau în grijă. Cel mai des, doar îi mustrau pe toţi cei
implicaţi pentru dezastrul produs, completându-și, unul altuia, propoziţiile, apoi îi obligau
să jure din nou credinţă, înainte de a porni să recolteze câmpul de lucernă al vreunui
fermier nenorocos. Îi conduc ferm pe Rupert și pe Helen înapoi, în lumea reală, în sălile
umede, friguroase, cu lambriuri întunecate din lemn, ale internatelor, ca și cum nu
plecaseră nicicând de acolo.
Quentin s-a aventurat chiar și în Duna rătăcitoare, al cincilea și ultimul volum al seriei
(ultimul în opinia celorlalţi, dar nu și din ceea ce cunoștea Quentin) și nu tocmai un favorit
al fanilor. Era mai lung cu aproape jumătate decât toate celelalte cărţi și spunea povestea
lui Helen și a mezinei Chatwin, isteaţa, introvertita Jane. Tonul este diferit faţă de cele
anterioare: căutându-l în zadar, de-a lungul ultimelor două volume, pe fratele lor dispărut,
Martin, neastâmpărul vesel, englezesc, al fraţilor este temperat de melancolie. Când
pătrund în Fillory, cele două fete întâlnesc o dună misterioasă de nisip, ce străbate regatul
de una singură. Ele o escaladează și se trezesc traversând zona înverzită, de la ţară, a
tărâmului, către un pustiu deșertic, de vis, unde are loc restul acţiunii.
Aproape că nu se întâmplă nimic. Janet și Helen umplu paginile cu discuţii interminabile
despre bine și rău, metafizică creștină pentru adolescenţi și dacă adevărata lor îndatorire
este de a fi pe Pământ sau în Fillory. Jane este extrem de îngrijorată pentru Martin, dar, în
același timp, ca și Quentin, puţin invidioasă. Oricare era legea de nestrămutat ce îi
împiedica pe fraţii Chatwin să rămână acolo pentru totdeauna, Martin găsise o breșă în ea,
sau aceasta îl găsise pe el. Viu sau mort, reușise să depășească termenul permis de ședere.
Dar Helen, care are o fire moralizatoare, nu contenește din a-i face reproșuri lui Martin –
ea crede că băiatul se ascunde în Fillory, ca să nu se întoarcă acasă. El este copilul ce nu
vrea să plece de pe terenul de joacă sau să meargă la culcare. El este Peter Pan. De ce nu
poate să se maturizeze și să înfrunte lumea reală? Îl numește egoist, preocupat doar de
propriile lui dorinţe, „un bebeluș mare“.
În final, surorile se îmbarcă pe o navă maiestuoasă, cu pânze, ce navighează prin nisip, ca
și cum s-ar afla pe apă. Echipajul ambarcaţiunii este format din iepuri mari care ar fi peste
măsură de drăgălași (cei care urau volumul îi comparau mereu cu Ewokii 62 ) dacă nu s-ar
pune la socoteală grija lor impresionantă, strictă pentru detaliile tehnice ale sistemului de
navigaţie ce le ţine nava complexă în mișcare.
Iepurașii le oferă lui Jane și lui Helen un dar: un set de nasturi magici, cu care se pot
teleporta de pe Pământ, în Fillory și invers. Întorcându-se în Anglia, într-o criză justiţiară,
Helen ascunde repede nasturii și nu vrea să-i spună lui Jane unde sunt, ceea ce o face pe
fată să îi adreseze critici într-un limbaj neaoș, contemporan și să răstoarne casa cu susul în
jos. Dar mezina nu-i mai găsește niciodată, iar cartea și întreaga serie se termină cu acea
notă dezamăgitoare.
Chiar și de era ultimul volum, Quentin se întreba cum ar mai fi putut Plover să dezvolte
intriga din Magicienii. În primul rând, rămăsese fără fraţii Chatwin; acţiunea se învârtea
mereu în jurul a doi dintre ei, unul mai mare, dintr-o carte anterioară și unul mai tânăr.
Dar frumoasa, bruneta Jane era mezina. Să se fi întors singură în Fillory? Dar asta spărgea
tiparul.
În al doilea rând, jumătate din farmecul poveștilor era felul în care te așteptai ca micuţii să
găsească drumul spre Fillory, prin ușa magică ce se deschide și li se arată numai lor. Știai
că avea să apară întotdeauna, dar te lua mereu prin surprindere. Acum, cu nasturii, puteau
să călătorească într-acolo după bunul plac. Ce era miraculos în asta? Poate de aceea îi
ascunsese Helen. Putea la fel de bine să construiască o linie de metrou până în Fillory.

Conversaţiile lui Quentin cu părinţii lui se învârteau mereu în cerc și se deturnau singure,
ca în teatrul experimental. Dimineaţa lenevea în pat cât mai mult posibil, evitând să ia
micul dejun împreună, dar ei îl așteptau întotdeauna. Nu avea cum să câștige: aveau chiar
mai puţine lucruri de făcut decât el. Băiatul se întreba uneori dacă nu cumva participau la
vreun joc bolnav la care el nu avea acces.
Cobora și îi găsea la masa acoperită cu bucăţele, firimituri și coji de clementine și boluri cu
cereale. În timp ce el se prefăcea interesat de revista Chesterton Chestnut, căutând un
subiect de discuţie, cât de cât plauzibil.
– Deci tot vă mai duceţi în excursia aia în America de Sud? a întrebat Quentin.
– America de Sud?
Tatăl lui l-a privit, nedumerit.
– Nu acolo mergeţi?
Quentin și părinţii lui și-au aruncat câte o privire unul altuia.
– Spania. Mergem în Spania și în Portugalia.
– Ah, Portugalia. Corect. Nu știu de ce mă gândeam la Peru.
– Spania și Portugalia. Pentru mama ta. Are loc un schimb de experienţă între artiști,
organizat de Universitatea din Lisabona. Apoi vom face o călătorie cu barca pe râul Tigru.
– Tagus, dragă! l-a corectat mama lui, cu râsul ei răsunător care părea să spună „M-am
măritat cu un idiot!“. Râul Tagus! Tigru e în Irak.
Femeia a mușcat cu dinţii ei lătăreţi și drepţi dintr-o bucată de pâine prăjită, cu stafide.
– Ei, atunci nu cred că vom naviga pe Tigur în viitorul apropiat!
Tatăl a râs zgomotos la această replică, ca și cum ar fi fost cu adevărat amuzantă și apoi s-
a oprit, gânditor:
– Dragă, îţi amintești săptămâna aia pe care ne-am petrecut-o pe casa plutitoare de pe
Volga... ?
A urmat o rememorare a aventurii rusești, un duet punctat de tăceri expresive, pe care
Quentin le-a interpretat ca fiind aluzii la activitatea lor sexuală și despre care nu avea niciun
chef să afle. Era suficient să-l facă să-i invidieze pe copiii Chatwin, cu tatăl lor plecat în
armată și mama internată într-un balamuc. Mayakovsky ar fi știut cum să se descurce cu o
astfel de conversaţie. Quentin se întreba cât de greu i-ar fi venit să înveţe vraja pentru
muţenie.
Până la ora unsprezece, în fiecare dimineaţă, Quentin ajungea la capătul răbdărilor și își
lua tălpășiţa din casă, spre binele micuţului Chesterton ce refuza, cu încăpăţânare să lase
loc, sub aparenţa lui autosuficientă și verde, celui mai mic mister sau insignifiante intrigi.
Nu învăţase să conducă, așa că înainta până în centrul orașului, cu zece kilometri la oră, în
mașina din anii ’70 a tatălui său, ce cântărea aproape o tonă. Din respect pentru moștenirea
colonialistă glorioasă, Chesterton era guvernat de un set de legi draconice, care aruncau
asupra tuturor lucrurilor o aură permanentă de stranietate.
Necunoscând pe nimeni, nepăsându-i de nimic, Quentin a făcut turul casei din scândură
masivă, cu plafon jos a unui marcant personaj revoluţionar. A inspectat interiorul unei
biserici unitariene, pătrăţoase, vopsite în alb, de pe la aproximativ 1766. A studiat peluzele
bogate, netede, unde insurgenţii colonialiști înfruntaseră, cu un deznodământ predictibil,
armata bine pregătită și bine înarmată a Tunicilor Roșii 63 . A avut totuși o surpriză plăcută,
ascunsă în spatele bisericii: un cimitir încântător, pe jumătate ascuns, o parcelă pătrată de
pământ, acoperită de iarbă extrem de verde, presărată cu frunze de ulm, galbene ca
șofranul, împrejmuită de un gard îndoit, din fier forjat. Înăuntru era răcoare și liniște.
Pietrele funerare aveau toate câte un craniu înaripat și catrene evlavioase, prost scrise,
erodate de intemperii, spre a nu mai fi citite vreodată, despre familii întregi secerate de
febră. Quentin s-a lăsat pe vine, în iarba udă, încercând să descifreze un epitaf foarte vechi,
de pe o placă pătrată de ardezie, spartă în două și pe jumătate scufundată în pământul
înverzit, care se ridica deasupra ei, ca un val.
– Quentin!
Băiatul a sărit în picioare. Pe poarta cimitirului intrase o femeie și pășea repede spre el, cu
picioarele ei îngrijorător de slabe.
– Salut? a zis el, cu reţinere.
Cum de îi știa numele?
– Cred că nu ţi-ai închipuit că te voi găsi, a spus ea, cu glasul tremurător. Cred că nici nu
ţi-a trecut prin cap.
A venit direct spre el. În ultima clipă, prea târziu pentru a mai face ceva, el și-a dat seama
că femeia nu avea să se oprească. Fără să-și încetinească pașii uriași, l-a prins de haina din
tercot și l-a împins, împiedicându-se de o treaptă joasă, chiar printre crengile unui
chiparos. Chipul ei era o mască a furiei, împinsă periculos asupra lui. Plouase cu pauze toată
după-amiaza și acele arborelui erau umede.
A rezistat impulsului de a se zbate. Nu avea de gând să fie surprins luptându-se cu o fată,
într-un cimitir.
– Hei, hei, hei! a zis el. Oprește-te. Stai numai așa!
– Acum, sunt aici, a răspuns ea, încercând să-și redobândească, stângace, autocontrolul.
Acum, sunt aici și trebuie să vorbim. Va trebui să mă înfrunţi.
Acum că o vedea mai de aproape, observa că totul la ea dădea de bănuit. Întreaga ei figură
striga a dezechilibru. Era prea palidă și prea slabă. Ochii îi ardeau sălbatic. Părul negru,
lung era lins și mirosea a nespălat. Purta o vestimentaţie gotică, jerpelită – braţele îi erau
înfășurate în ceea ce părea a fi bandă izolatoare, neagră. Pe dosul palmelor ei se vedeau
urme roșii de zgârieturi.
Aproape că nu o recunoștea.
– Am fost acolo și tu ai fost acolo, a spus Julia, ţintuindu-l cu privirea. Nu-i așa? În locul ăla.
Școală sau ce era. Ai intrat, așa-i?
Înţelegea. Participase, până la urmă, la Examen, nu se înșelase, dar fata nu reușise. O
eliminaseră după proba scrisă.
Dar lucrurile nu erau în regulă. Nu trebuia să se întâmple așa, existau măsuri de siguranţă
împotriva situaţiilor ca aceasta. Se presupunea că tuturor celor care picau li se ștergeau
blând și cu grijă amintirile, apoi golul era umplut cu un alibi plauzibil. Nu că ar fi fost
simplu sau prea etic, dar vrăjile erau bine-intenţionate. Cu excepţia cazului ei, în care nu
merseseră sau, cel puţin, nu pe de-a întregul.
– Julia, a zis el.
Feţele lor erau foarte apropiate. Respiraţia fetei mirosea a nicotină.
– Julia, ce faci aici?
– Nu te preface de faţă cu mine, nu îndrăzni să te prefaci! Mergi la școala aia, nu? Școala de
magie?
Quentin și-a reţinut orice expresie. La Brakebills, exista o regulă de bază care interzicea
discuţiile despre colegiu, în afara lui. Putea fi exmatriculat. Dar, ce naiba? Ce vină avea el
că Fogg o dăduse în bară cu farmecele de uitare? Iar aceasta era Julia. Chipul ei adorabil,
pistruiat și atât de aproape de el, arăta îmbătrânit. Pielea îi era pătată. O iubise pe fata asta,
iar ea era acum în derivă.
– Bine, a încuviinţat el, dând din cap. Bine. Sigur. Studiez acolo.
– Știam eu! a ţipat ea.
A bătut cu bocancul în iarba cimitirului. Din reacţia ei, Quentin și-a dat seama că, pe
jumătate, mersese la risc.
– Știam eu că-i adevărată, știam eu, spunea ea, mai mult pentru sine. Am ştiut că nu a fost
un vis!
S-a îndoit înainte, acoperindu-și chipul cu mâinile și a eliberat un suspin convulsiv.
Quentin a inspirat adânc și și-a aranjat jacheta.
– Ascultă, a spus el, cu blândeţe.
Fata era încă ghemuită. S-a aplecat peste ea, punându-i o mână pe spatele slăbănog.
– Julia. N-ar trebui să îţi amintești nimic din chestiile alea. Se presupune că îţi șterg
amintirile, dacă nu reușești să intri.
– Dar eu ar fi trebuit să intru!
Julia s-a ridicat, cu ochii roșii, scăpărători și tonul tăios, sigur al unui nebun veritabil.
– Eu trebuia să intru. Știu că așa trebuia să se întâmple. A fost o greșeală. Crede-mă, a fost!
Ochii ei mari au încercat să-i pătrundă pe ai lui.
– Sunt ca tine, pot să fac vrăji adevărate. Sunt ca tine. Vezi? De-asta nu m-au putut face să
uit.
Quentin înţelegea. Înţelegea totul. Nu-i de mirare că fusese atât de tulburată ultima oară
când o întâlnise. Acea unică privire furișată, în spatele cortinei universului de dincolo de
lumea lor, o abătuse complet de la făgașul ei normal. Zărise minunea o dată și nu mai putea
să renunţe la ea. Brakebills o distrusese.
Existaseră momente în trecut când ar fi făcut orice pentru Julia. Și încă ar fi făcut, numai că
nu știa cum să îi vină de ajutor. De ce se simţea atât de vinovat? A tras puternic aer în piept.
– Dar nu așa merg lucrurile. Chiar dacă ești în stare de magie adevărată, asta nu te face mai
rezistent decât ceilalţi la vrăjile de uitare.
Fata se holba la el, cu lăcomie. Tot ce spunea nu făcea decât să îi confirme ceea ce voia cel
mai mult să creadă: că magia există. Quentin s-a dat mai în spate, doar ca să se îndepărteze
puţin de ea, dar ea l-a prins de mânecă.
– Ah, nu, nu, nu, nu! a zis ea, zâmbind slab. Q! Te rog! Așteaptă! Nu! Mă vei ajuta. De asta
am venit aici.
Își vopsise părul în negru. Arăta uscat și deteriorat.
– Julia, zău că vreau. Numai că nu știu ce pot să fac.
– Uită-te la asta. Privește.
I-a dat drumul la mână, indecisă, ca și cum s-ar fi temut ca băiatul să nu dispară sau să fugă.
Incredibil, Julia a executat o vrajă vizuală simplă, în principiu corectă, de tipul Basque,
numită Vaporii Prismatici, a lui Ugarte.
Probabil o găsise pe Internet. Câteva informaţii veritabile, despre magie, circulau și în
lumea obișnuită, în mare parte online, dar stăteau ascunse sub atâtea maldăre de trucuri
de doi bani, încât nimeni nu putea să extragă ce era adevărat, chiar dacă ar fi știut să le
folosească. Quentin văzuse chiar și o bluză, marca Brakebills, la vânzare pe eBay. Era o
raritate, dar nu nemaiîntâlnit ca oamenii din afară să reușească singuri o vrajă sau două,
dar, din câte știa Quentin, lucrurile nu deveneau niciodată mai serioase de atât. Adevăraţii
magicieni se autointitulau vrăjitori ai hotarelor. Câţiva dintre ei aveau cariere în showbiz,
iar alţii se lansaseră ca semi-zeităţi, adunând în jurul lor credincioși ai cultelor Wicca sau
ai Satanismului și ciudaţi îndepărtaţi de Creștinism.
Julia a rostit teatral incantaţia, accentuând silabele, ca și cum declama într-o piesă de
Shakespeare, jucată de amatori. N-avea nici cea mai vagă idee despre ce făcea. Quentin a
tras nervos cu ochiul la intrarea din spatele bisericii.
– Uite!
Julia și-a ţinut, sfidătoare, mâinile în aer. Vraja chiar reușise, într-un fel. Degetele ei cu
unghiile roase până la carne lăsau în urma lor dâre slabe, radioase, în culorile curcubeului.
Le-a fluturat de jur împrejur, făcând gesturi mistice, ca o dansatoare. Vaporii Prismatici
erau o vrajă total inutilă. Quentin a simţit o împunsătură la gândul că fetei i-ar fi trebuit
probabil luni, dacă nu chiar ani, ca să-și dea seama de asta.
– Vezi? l-a făcut ea atent, stând să plângă. Vezi și tu asta, nu? Nu e prea târziu pentru mine.
Nu mă mai întorc la colegiu. Spune-le! Spune-le că aș putea încă să mai vin.
– James știe?
Fata a clătinat rar din cap.
– N-ar înţelege. Nu mă mai văd cu el.
Voia să o ajute, dar nu exista nicio cale. Era mult, mult prea târziu. Mai bine să fie sincer.
Puteam să fiu eu, în locul ei, s-a gândit Quentin. Aproape că fusese și el în situaţia aceasta.
– Nu cred că pot face ceva, a zis el. Nu depinde de mine. N-am auzit niciodată să se
răzgândească – nimeni nu mai dă a doua oară Examenul.
Dar Alice l-a dat, i-a trecut lui prin minte. Deşi nu a fost Invitată.
– Ai putea, totuși, să le zici. Nu poţi lua tu o decizie, dar le poţi spune, nu? Că sunt încă
aici? Poţi, cel puţin, să faci asta!
L-a prins din nou de braţ, iar el a trebuit să murmure o vrajă care să oprească Vaporii
Prismatici. Chestia aia putea să roadă materialele textile.
– Doar informează-i că m-ai văzut, l-a rugat ea insistent, cu ochii înecaţi în speranţa ce se
stingea. Te rog. Am exersat. Tu mă poţi învăţa. Voi fi ucenica ta. Voi face tot ce trebuie. Am
o mătușă care locuiește în Winchester și mă pot muta la ea. Sau, ce vrei tu, Quentin?
S-a apropiat ușor de el, atât cât genunchiul ei să îl atingă pe al băiatului. În ciuda voinţei
lui, a simţit vechile scântei ce se aprindeau între ei. Julia a aruncat, speculând, un zâmbet
sinuos, sardonic, lăsând clipa să atârne în aer.
– Poate ne putem ajuta reciproc. Obișnuiai să îmi dorești ajutorul.
Quentin era furios că se lăsa ispitit. Se simţea furios pe lume pentru că era așa cum era. Ar
fi vrut să strige porcării în gura mare. Era groaznic să vezi pe cineva decăzând atât de jos,
iar ea... ar fi trebuit să fie oricine, dar nu ea. Julia a îndurat nefericirea în viaţa ei mai mult
decât o să îndur eu vreodată, s-a gândit Quentin.
– Ascultă-mă, a zis Quentin. Julia! Dacă le spun, n-o să vrea decât să te găsească și să-ţi
șteargă amintirile. De data asta definitiv.
– Pot să încerce! s-a răstit ea brusc, aprigă. Au încercat deja o dată.
Fata respira greu, prin nările mici, albe.
– Doar spune-mi unde e. Unde am fost. Am tot căutat. Numai spune-mi unde e școala și te
las în pace.
Quentin nu putea decât să-și imagineze în ce rahat intra dacă Julia apărea la Brakebills,
chitită să se înscrie, și îi pomenea numele.
– E în nordul statului New York. Undeva, pe râul Hudson, nu știu exact. Chiar nu știu.
Aproape de West Point 64 . E invizibilă. Nici eu nu știu cum să o găsesc. Dar o să le povestesc
despre tine, dacă asta vrei cu adevărat.
Nu făcea decât să înrăutăţească lucrurile. Poate că ar fi trebuit totuşi să joc la cacealma cu
ea, s-a gândit Quentin. Să mă străduiesc mai tare să o mint. Prea târziu.
L-a cuprins cu braţele, ca și cum ușurarea și disperarea o epuizaseră prea tare ca să mai stea
pe picioare, iar el a susţinut-o. Existase o perioadă când asta era tot ce-și dorise mai mult.
– Nu m-au putut face să uit, a șoptit ea, cu capul îngropat în pieptul lui Quentin. Înţelegi?
Nu m-au putut face să uit.
Băiatul îi simţea inima bătând, iar cuvântul pe care îl șoptea printre zbaterile ei era păcat,
păcat, păcat. Julia era atât de deșteaptă, încât Quentin se întreba de ce nu o acceptaseră.
Dacă unul dintre ei ar fi trebuit să intre la Brakebills, aceea era ea, nu el. Dar de data asta
chiar o să-i şteargă amintirile, s-a gândit. Fogg se va asigura personal. Oricum, ar fi mai
fericită aşa. S-ar putea întoarce pe calea ei, la colegiu, s-ar împăca cu James, şi-ar vedea de
viaţă. Totul ar fi spre binele ei.
Până a doua zi dimineaţa, Quentin se întorsese deja la Brakebills. Ceilalţi erau acolo,
surprinși că rezistase atât. Cel mai mult suportase cineva care stătuse acasă patruzeci și opt
de ore. Eliot nu plecase deloc.
În Cabană era liniște și răcoare. Quentin se simţea din nou în siguranţă. Se afla în locul
căruia îi aparţinea. Eliot era în bucătărie, cu o duzină de ouă și o sticlă de coniac, încercând
să facă un lichior de care nu avea nimeni chef, dar pe care era oricum decis să-l termine.
Josh și Janet se distrau cu un joc idiot de cărţi numit Împinge – era practic echivalentul
magic al Războiului – și care era extrem de popular la Brakebills. Quentin se folosea de el
doar să-și demonstreze măiestria la mânuitul cărţilor, lucru din cauza căruia nu mai voia
nimeni să joace cu el.
În timpul ăsta, Janet spunea povestea calvarului arctic al lui Alice, în ciuda faptului că toţi,
cu excepţia lui Quentin, o auziseră deja, iar Alice însăși se afla în cameră, frunzărind, în
liniște, pe un pervaz, o carte despre ierburi medicinale. Quentin nu știa cum avea să se
simtă la revederea ei, după ce făcuse praf ultima lor conversaţie, dar, spre ușurarea și
surpriza lui și în ciuda oricărui motiv raţional ce ar fi indicat către direcţia opusă, întâlnirea
nu era deloc stânjenitoare. Perfect. Inima i-a tresăltat de fericire când a văzut-o.
– Și după aia, când Mayakovsky a vrut să-i dea punga cu grăsime de oaie, ea i-a aruncat-o
în faţă!
– Am vrut să i-o dau frumos înapoi, a zis Alice încet, de lângă fereastră. Dar era atât de frig
și tremuram așa de tare și i-am azvârlit-o din greșeală. Nu se mai oprea cu ciort vozmi! 65
– De ce n-ai luat-o, pur și simplu?
– Nu știu.
Alice a pus cartea jos.
– Îmi făcusem toate planurile alea ca să mă descurc fără ea; m-a luat prin surprindere. În
plus, voiam să nu se mai uite la mine goală. Și oricum, nu știam că ne dă grăsime de berbec.
Nu exersasem vraja Chkhartishvili.
Asta fusese o minciună nevinovată. De parcă Alice nu era în stare să facă vraja, fără
pregătire. Îi fusese atât de dor de ea.
– Și-atunci ce ai făcut ca să te-ncălzești? a întrebat Quentin.
– Am încercat să folosesc câteva din farmecele alea germane de termogeneză, dar scădeau
în intensitate de fiecare dată când adormeam. În a doua noapte m-am trezit din sfert în
sfert de oră, numai să mă asigur că trăiesc. Din a treia zi, începusem să-mi pierd minţile.
Așa că am sfârșit ajustând o Torţă Miller.
– Nu pricep, s-a încruntat Josh. Cum poate să te ajute aia?
– Dacă răstălmăcești un pic vraja, devine ineficientă. Energia suplimentară se transformă
în căldură, în loc de lumină.
– Știi că puteai să te prăjești din greșeală? i-a zis Janet.
– Știu. Dar când mi-am dat seama că șmecheria germană nu avea să meargă, nu m-am putut
gândi la altceva.
– Cred că te-am văzut o dată, a spus Quentin încet. Noaptea.
– Nu mă puteai rata. Arătam ca o rachetă de semnalizare.
– O rachetă de semnalizare dezbrăcată, a adăugat Josh.
Eliot a intrat cu o supieră plină cu lichior vâscos, respingător și a început să-l toarne cu
polonicul în ceștile de ceai. Alice și-a luat cartea și s-a îndreptat către scări.
– Staţi, mă întorc cu cele fierbinţi! a strigat Eliot, dând, preocupat, nucșoara pe răzătoare.
Quentin nu a mai zăbovit. A urmat-o pe Alice.
La început, crezuse că totul avea să se schimbe între el și fată. Apoi că revenise la normal.
Acum înţelegea că nu-și dorea ca lucrurile să fie ca înainte. Nu se putea abţine de la a o
privi, chiar și după ce ea se uitase la el și ochii li se întâlniseră, întorcând apoi capul rușinaţi.
Alice era parcă încărcată cu un soi de energie ce-l atrăgea incontrolabil. Îi putea simţi trupul
gol, pe sub rochie, să-i simtă aroma, ca un vampir ce adulmecă mirosul de sânge. Poate că
Mayakovsky nu reușise să scoată din el toate instinctele de vulpe.
A găsit-o într-unul dintre dormitoarele de la etaj. Stătea întinsă, citind, pe unul dintre
paturile gemene, deasupra cuverturii. În cameră era o lumină slabă și foarte cald.
Acoperișul se înclina acolo într-un unghi ciudat. Încăperea era ticsită cu mobilier straniu,
vechi – un scaun din răchită cu fundul prăbușit, o comodă cu un sertar blocat – și era
acoperită cu un tapet roșu intens, ce nu se potrivea cu nici o altă cameră din casă. Quentin
a smucit de fereastră, deschizând-o pe jumătate – aceasta a scos un scârţâit strident –, după
care s-a trântit pe celălalt pat.
– Poţi să crezi că au astea aici? Este toată seria – le-am găsit pe etajera din baie, a zis Alice.
A ridicat cartea pe care o citea. Incredibil, dar era o copie veche a volumului Lumea din zid.
– Am avut fix ediţia asta, a zis Quentin.
Coperta îl arăta pe Martin Chatwin, intrat pe jumătate în ceasul vechi al bunicului, cu
picioarele încă în lumea aceasta și capul împins cu uimire spre Fillory, desenat, ultimul
răcnet, ca în anii ’70, sub forma unui tărâm al zăpezilor.
– Nici nu știam că ai citit cărţile astea, a continuat el.
– Normal că le-am citit. Vreau să zic, când eram mică. Toţi cei de-aici le-au citit. Dar nu le-
am mai dat atenţie de ani buni. Mamă, îţi aduci aminte de Calul Puf? Calul ăla mare din
catifea, care te căra pretutindeni? Îmi doream unul atât de tare, pe atunci. Tu le-ai citit?
Quentin nu știa cât să mărturisească din obsesia lui pentru Fillory.
– Le-am frunzărit.
Alice a zâmbit maliţios și s-a întors la carte.
– De ce mai crezi că poţi avea secrete faţă de mine? l-a întrebat ea.
Quentin și-a împreunat mâinile sub cap și s-a întins la loc pe pătură, uitându-se în sus, la
tavanul jos și teșit. Ceva nu era în regulă. Parcă prea se purtau ca fraţii.
– Vino. Fă-ţi loc lângă mine, l-a îndemnat Alice.
Quentin a trecut în celălalt pat și s-a întins lângă fată, croindu-și loc cu șoldurile, în spaţiul
îngust. Ea a ridicat volumul și au citit în liniște câteva pagini. Umerii și antebraţele lor se
atingeau. Quentin se simţea ca și cum patul s-ar fi aflat într-un tren ce se mișcă foarte
repede și dacă ar fi privit afară, ar fi putut vedea peisajul dispărând în urma lui. Amândoi
respirau reţinut.
– Nu m-am prins niciodată ce e cu Calul Puf, a zis Quentin după o vreme. În primul rând,
nu-i decât unul. Există pe undeva o herghelie întreagă? Și-apoi este mult prea util. Era
normal ca cineva să-l fi domesticit până acum.
Alice l-a lovit, nu prea blând, cu cotorul peste cap.
– Cineva malefic. Nu poţi subjuga Calul Puf, el e un spirit liber. Și oricum, e prea mare.
Întotdeauna mi-am imaginat că e mecanic, că l-a făcut cineva în vreun fel.
– Cum ar fi... ? a întrebat Quentin.
– Nu știu! Un vrăjitor. Cineva din trecut. În fine, Calul Puf e o chestie pentru fete.
Janet și-a băgat capul pe ușă. Se părea că exodul de la parter se generalizase.
– Ha! a făcut Janet. Nu pot să cred că citiţi așa ceva.
Alice s-a târât, instinctiv, cu un centimetru mai departe de el, dar Quentin nu s-a mișcat.
– De parcă tu nu, a zis băiatul.
– Normal că le-am citit! Când aveam nouă ani mi-am obligat familia să mă strige Fiona,
timp de două săptămâni.
Janet a dispărut, lăsând în urma ei doar liniștea plăcută, fără de ecou. În cameră se răcorea,
pe măsură ce prin fereastra deschisă pe jumătate ieșea aerul înăbușitor. Quentin și-l
imagina ridicându-se spre cerul albastru al verii, ca pe niște fulgi ce se contopesc.
– Știi că a existat cu adevărat o familie Chatwin? a întrebat-o el. În realitate? Se spune că au
fost vecini cu Plover.
Alice a încuviinţat. Se apropiase din nou, acum că Janet plecase.
– E cam trist, totuși, a zis ea.
– În ce sens?
– Păi, știi ce s-a întâmplat cu ei?
Quentin a dat din cap, în semn că nu știa.
– Există o carte despre asta. Majoritatea au avut vieţi destul de plictisitoare. Casnice și
magnaţi în asigurări și mai știu eu ce. Cred că unul dintre băieţi s-a căsătorit cu o
moștenitoare. Știu că altul a murit în Al Doilea Război Mondial. Dar știi ce a fost cu Martin?
Quentin a clătinat din cap.
– Păi, știi cum dispare el în carte? A dispărut și în realitate. A fugit sau a avut un accident
de mașină sau ceva. Într-o zi, după micul dejun, n-a mai fost de găsit, pur și simplu. Și după
aceea nu l-au mai văzut niciodată.
– Adevăratul Martin?
– Adevăratul Martin.
– Doamne. Chiar că e trist.
A încercat să-și imagineze scena – un portret sepia, întruchipând o familie numeroasă,
englezească, cu membrii ei cu chipuri proaspete și părul moale, îmbrăcaţi în echipament
de tenis, iar în mijlocul grupului se cască dintr-odată un gol. Anunţul sumbru. Acceptarea
lentă, cuviincioasă. Rana fără leac.
– Mă face să mă gândesc la fratele meu, a zis Alice.
– Știu, a răspuns Quentin.
Auzind asta, l-a privit cu asprime. Apoi și-a întors privirea. Spunea adevărul. S-a ridicat,
sprijinit într-un cot, astfel încât să o poată privi de sus. Aerul din jurul lui se învârtea agitând
particulele de praf.
– Când eram mic, a zis el încet, și chiar și atunci când nu am mai fost așa mic, îl invidiam
pe Martin.
Alice i-a zâmbit.
– Știu.
– Pentru că mă gândeam că o făcuse, în sfârșit. Știu că trebuia să fie o tragedie, dar pentru
mine era ca și cum spărsese o bancă, învinsese sistemul. Reușise să rămână pentru
totdeauna în Fillory.
– Știu, înţeleg.
Fata i-a pus, restrictiv, mâna pe piept.
– Quentin, asta te face diferit faţă de noi, restul. Tu încă crezi, pe bune, în magie. Îţi dai
seama că nimeni nu mai face asta, nu? Adică, știm cu toţii că e reală. Dar tu chiar crezi în
ea, nu-i așa?
Se simţea tulburat.
– Și e greșit? a întrebat el.
Fata a încuviinţat și a zâmbit chiar și mai strălucitor.
– Da, Quentin. E greșit.
El a sărutat-o, la început, blând, apoi s-a ridicat și a încuiat ușa.
Și așa a început totul. Deși, desigur, începuse cu mult timp înainte. Se simţeau ca și cum s-
ar fi furișat, ca și cum ar fi așteptat pe jumătate să fie opriţi de cineva. Când au realizat că
nu se întâmplase nimic, că nu existau consecinţe, și-au pierdut controlul – și-au smuls
hainele înfometaţi, nu doar din dorinţa pe care o simţeau unul pentru celălalt, ci pur și
simplu din nevoia de a fi liberi. Voia să o împingă la limită, să vadă că și ea simte la fel ca
el, să vadă cât de departe voia să ajungă și cât avea să-l lase pe el să continue. Fata nu l-a
oprit. Nu era prima lui dată și, în teorie, nici măcar prima dată cu Alice, dar acum era diferit.
Făceau dragoste cu adevărat, ca doi oameni și era cu atât mai plăcut, pentru simplul fapt
că nu erau animale – pentru că erau civilizaţi și pudici și conștienţi de acţiunile lor; doi
oameni ce se transformă în bestii, transpiraţi, lacomi și cu adevărat goi. Nu prin magie, ci
prin ceea ce fuseseră, în adâncul lor, în tot acest timp.
Au încercat să fie discreţi – de-abia dacă discutau ei doi despre asta –, dar ceilalţi știau și
inventau scuze ca să-i lase singuri, iar Quentin și Alice le acceptau. Din câte își putea da
Quentin seama, toată lumea era mulţumită că tensiunea dintre ei dispăruse, în sfârșit. Într-
un fel, simplul fapt că Alice îl dorea pe el, la fel de mult pe cât o dorea el pe Alice era în sine
un miracol, la fel ca mai tot ce văzuse la Brakebills și nu cu mult mai ușor de crezut, deși
nu avea de ales decât să-l accepte ca atare. Iubirea pentru Julia o resimţise ca pe o datorie,
o forţă periculoasă ce încercase să-l atragă înapoi în Brooklynul pustiu și rece. Dragostea
lui Alice era cu mult mai reală și-l lega definitiv de noua lui viaţă, viaţa adevărată, de la
Brakebills. Acolo, nicăieri în altă parte.
Iar fata înţelegea lucrurile acestea. Părea să știe totul despre Quentin, ce simte și ce
gândește, uneori, înainte ca el să-și dea seama, și, chiar și așa, Alice îl dorea. Au
monopolizat cu nerușinare etajul Cabanei, mergând în camerele lor doar pentru a-și aduce
obiecte personale indispensabile. Intrușii erau avertizaţi că vor fi martorii drăgălășenilor
verbale și de altă natură și al spectacolului oferit de lenjeria lor împrăștiată.

În vara aceea, s-a mai întâmplat încă ceva miraculos. Surprinzător, cei trei Copii mai mari
ai Materiei au absolvit. Chiar și Josh, cu notele lui jalnice. Ceremonia oficială avea loc într-
o săptămână; era un eveniment particular, la care restul școlii nu era invitat. Conform
tradiţiei, li se permitea să stea la Brakebills până la sfârșitul verii, dar după aceea, celor trei
li se dădea drumul în lume.
Quentin era uluit de schimbarea de situaţie. Cu toţii erau. Îi venea greu să-și imagineze
viaţa la Brakebills fără ei. Nu vorbeau prea mult despre ce aveau de gând să facă mai departe
sau cel puţin nu în prezenţa lui Quentin.
Nu constituia neapărat un semnal de alarmă. Trecerea de la Brakebills la lumea din afară
era de obicei una ușoară. Acolo exista o reţea extinsă de magicieni și, datorită statutului lor,
nu se aflau în pericolul de a ajunge muritori de foame. Puteau să facă, mai mult sau mai
puţin, tot ce voiau, cu condiţia să nu se incomodeze unul pe celălalt. Provocarea o
reprezenta, spre satisfacţia lor, să descopere care era acel lucru pe care și-l doreau. Unii
dintre ei intrau în serviciul public – stimulând, cu discreţie, succesul cauzelor umanitare,
ajutând la restabilirea echilibrului vreunui ecosistem în pericol sau, pur și simplu,
participând în conducerea societăţii magicienilor. Mulţi nu făceau decât să călătorească, să
creeze piese magice de artă sau organizau jocuri războinice, fermecate. Alţii se dedicau
cercetării: multe școli de magie (printre care nu se afla și Brakebills) ofereau programe de
aprofundare a studiilor, oferind la sfârșit diverse diplome ce atestau un grad avansat de
pregătire. Unii studenţi alegeau chiar să se înscrie la o universitate obișnuită. Aplicarea
tehnicilor magice asupra știinţei, îndeosebi chimiei, reprezenta un domeniu fierbinte. Cine
știe ce vrăji noi puteai crea folosind elementele transuranice?
– Eu mă gândeam să mă consult cu dragonul din Tamisa, a zis Eliot nonșalant, într-o după-
amiază.
Cești pline cu lichior de nebăut erau așezate peste tot, pe scaune, mese și pervaze.
– Cu cine? a zis Quentin.
– Crezi că te primește? a întrebat Josh.
– Nu știi până nu încerci, a replicat Eliot.
– Staţi așa, i-a întrerupt Quentin. Cine sau ce este dragonul din Tamisa?
– Știi tu, dragonul din Tamisa, a spus Eliot. Dragonul care trăiește în râul Tamisa. Sunt sigur
că are alt nume, un nume de dragon, dar mă-ndoiesc că am putea să-l pronunţăm.
– Ce tot zici acolo? Quentin s-a uitat în jur, căutând ajutor. Un dragon adevărat? Vrei să
spui că există, pe bune?
Nu reușise încă să atingă acel punct din care își putea da seama când era luat în râs.
– Hai, zău, Quentin, l-a ironizat Janet.
Ajunseseră la stadiul din Împinge, unde aruncau cărţile dintr-o parte într-alta a camerei,
cu ajutorul unei pălări. Ei foloseau un bol de la bucătărie.
– Nu glumesc, a întărit Quentin.
– Chiar nu știi? Nu l-ai citit pe McCabe?
Alice îl privea cu neîncredere.
– L-am avut pentru cursul lui Meerck, a continuat ea.
– Nu, nu l-am citit pe McCabe, a zis Quentin.
Nu știa dacă să fie furios sau entuziasmat.
– Puteai să-mi spui că există dragoni adevăraţi.
Fata a pufnit:
– Nu a venit niciodată vorba.
După câte se părea, lucruri precum dragonii chiar existau, deși erau rarităţi și majoritatea
trăiau în apă; creaturi solitare, ce nu ieșeau prea des la suprafaţă și își petreceau majoritatea
timpului dormind, îngropaţi în mâlul râurilor. Se afla câte unul – nu mai mult – în fiecare
fluviu major din lume și, fiind inteligenţi și practic nemuritori, strânseseră tot felul de
sfaturi ciudate de înţelepciune. Dragonul din Tamisa nu era la fel de sociabil ca acela din
Gange, din Mississippi sau Neva, dar se spunea că e mult mai deștept și interesant. Chiar și
râul Hudson avea un dragon al lui. Își petrecea majoritatea timpului ghemuit într-o
bulboană adâncă, întunecată, la mai puţin de doi kilometri de debarcaderul Brakebills. Nu
se mai arătase de aproape un secol. Cel mai mare și bătrân dragon cunoscut vreodată era
un colos alb, ce trăia încolăcit într-un bazin enorm cu apă dulce, sub acoperământul de
gheaţă al Antarcticii și care niciodată, pe parcursul istoriei cunoscute, nu comunicase cu
cineva; nici măcar cu semenii lui.
– Da’ tu chiar crezi că dragonul din Tamisa o să-ţi dea sfaturi gratuite în carieră? a spus
Josh.
– Ah, nu știu, a răspuns Eliot. Dragonii sunt așa ciudaţi cu lucrurile astea. Vrei să-i întrebi
chestii profunde, ca de exemplu, de unde vine magia, sau dacă există extratereștri și care
sunt următoarele zece numere prime ale lui Mersenne 66 și în jumătate din cazuri ei vor
doar să joace table chinezești.
– Ador jocul chinezesc de table! a zis Janet.
– Păi, bine atunci, poate ar trebui să mergi să vorbești cu dragonul din Tamisa, a răspuns
Eliot, iritat.
– Poate că am să o fac, a replicat ea veselă. Cred că am avea o grămadă să ne spunem.
Quentin avea impresia că toţi Copiii Materiei se îndrăgostesc unul de celălalt, nu doar el și
Alice, sau cel puţin se acceptau pe sine și persoana care deveneau atunci când erau
împreună. Dimineţile dormeau până târziu. După-amiaza jucau biliard și mergeau cu barca
pe Hudson, își interpretau visele reciproc și se contraziceau asupra scopurilor fără sens al
unor tehnici magice. Discutau despre intensităţile variate și caracteristicile mahmurelii. Se
întreceau mereu în cine va face cea mai plictisitoare constatare.
De acum, îl cooptaseră definitiv pe majordomul Chambers de partea lor. El îi aprovizia
mereu cu sticle aparte din pivniţa prea aglomerată de la Brakebills și care, din această cauză,
trebuiau oricum băute. Eliot era singurul sofisticat în chestiuni de enologie și încerca să-i
educe și pe ceilalţi în acest sens, dar Quentin nu era foarte rezistent și refuza să scuipe
lichidul după degustare, așa că sfârșea beat, noapte de noapte, și uita tot ce ar fi trebuit să
îi fie învăţătură de minte, luând-o de la capăt seara următoare. În fiecare dimineaţă, după
ce se trezea, Quentin își jura să nu mai pună gura pe alcool, dar convingerea aceasta se
evapora înainte de ora cinci după-amiaza.
Josh învăţa să zdrăngănească pianul de pe palierul de la etaj și apoi leneveau pe iarbă
ascultându-l interpretând la nesfârșit Heart and Soul 67 . Ar fi trebuit să fie enervant, dar,
cumva, nu era deloc.
EMILY GREENSTREET
Într-o după-amiază, stăteau toţi cinci, așezaţi turcește, în centrul pustiului verde al Mării.
Era o zi înăbușitoare de vară și ieșiseră afară cu intenţia de a pune în aplicare o vrajă cumplit
de elaborată, în cinci persoane, care, dacă mergea, le-ar fi îmbunătăţit pentru câteva ore
vederea, auzul și forţa fizică. Provenea din tradiţia vikingă, un descântec de luptă menit
raidurilor de atac și, din câte știau ei, nu mai fusese încercat de aproape un mileniu. Josh,
care le era ghid, a recunoscut că nu era complet sigur că vraja mersese vreodată. Vracii
vikingi erau recunoscuţi pentru lăudoreșenia lor.
Începuseră să bea devreme, după prânz. Deși Josh le spusese că totul avea să fie pregătit
până la amiază – gata, numai bun de lucru –, între timp se făcuse patru. A durat ceva până
băiatul le-a împărţit notiţele – foi dintr-un caiet cu spiră, umplute cu incantaţii nordice,
caligrafiate în stilou cu scrisul mărunt, runic al lui Josh – și au pregătit terenul, presărând
pe iarbă nisip negru în forma unei funii înnodate și ramificate. Trebuiau să și cânte, dar nici
Quentin, nici Janet nu erau în stare să ducă la capăt o melodie, așa că se tot întrerupeau
reciproc și o luau de la început.
Pănă la urmă au reușit să o ducă la bun sfârșit și acum stăteau așezaţi în cerc, holbându-se
la iarbă, la cer, la podurile palmelor și la turnul cu ceas din depărtare, încercând să-și dea
seama dacă se schimbase ceva. Quentin a alergat până la marginea pădurii ca să se ușureze,
iar când s-a întors, Eliot și Janet vobeau despre cineva pe numele de Emily Greenstreet.
– Nu-mi spune că ai cunoscut-o și tu, a zis Eliot.
– Eu nu. Dar nu mai știi că am fost colegă de cameră cu vaca aia de Emma Curtis în primul
an? Am vorbit cu vara ei săptămâna trecută, când am fost acasă. Stă aproape de ai mei, în
L.A. A fost și ea aici, atunci. Mi-a povestit tot ce s-a întâmplat.
– Serios?
– Și acum o să ne zici și nouă, a invitat-o Josh.
– E un secret destul de mare. Nu poţi să-l spui oricui.
– Emma nu era chiar o vacă, a zis Josh. Sau, cel puţin era una sexy. Ca alea wagyu 68 . Ţi-a
plătit pentru rochia aia pe care a vomat?
Băiatul stătea întins pe spate, fixând cu privirea cerul fără de nori. Nu părea să-i pese dacă
vraja avea efect sau nu.
– Nu mi-a plătit. Iar acum e plecată în Tadjikistan sau ceva de genul, ca să salveze greierele
asiatic, pe cale de dispariţie. Cam așa ceva. Vaca.
– Cine e Emily Greenstreet? a întrebat Alice.
– Emily Greenstreet, a anunţat Janet, cu fast, savurând senzaţia de satisfacţie pe care avea
să i-o ofere bârfa, a fost prima persoană care a părăsit Brakebillsul, din proprie iniţiativă, în
ultimii o sută cincizeci de ani.
Cuvintele fetei și-au luat zborul și au alunecat în sus, ca fumul de ţigară, în aerul cald al
verii. Se sufocau acolo, în mijlocul Mării, fără niciun petic de umbră sub care să se
adăpostească, dar cu toţii erau mult prea leneși să se mute.
– A venit la colegiu cam acum opt ani. Mi se pare că era din Connecticut, dar nu din partea
aia mișto a statului, unde se învârt banii, stau verii Kennedy și bântuie boala Lyme. Cred că
venea din New Haven sau Bridgeport. Era tăcută, cam aducea cu un șoricel...
– De unde știi că aducea cu un șoricel? a întrebat-o Josh.
– Sh!
Alice l-a plesnit pe Josh peste braţ.
– N-o mai contrazice. Vreau să aud povestea.
Stăteau cu toţii întinși, pe o pătură, deasupra rămășiţelor modelului din nisip al lui Josh.
– Știu pentru că vara Emmei mi-a zis. Oricum, e povestea mea și dacă spun că așa arăta,
înseamnă că avea coadă și trăia pe o blestemată de brânză elveţiană. Emily Greenstreet era
una din acele fete șterse. Nici nu le place nimeni, nici nu le urăște. Au bărbii mici, semne
de vărsat de vânt și ochelari prea mari. Adică, îmi dau seama că sunt răutăcioasă. Dar știi
cum e, sunt mediocre la toate. Era o studentă bună. S-a ţinut de treabă și așa a ajuns până
în anul al treilea, când, în sfârșit, s-a făcut remarcată prin faptul că s-a îndrăgostit de unul
dintre profesorii ei. Bineînţeles, li se întâmplă tuturor. Sau cel puţin așa e în cazul fetelor,
din moment ce avem o fixaţie pentru taţii noștri. Dar, de obicei, e doar o îndrăgosteală
nevinovată peste care trecem și apoi ne îndreptăm atenţia către un ratat de vârsta noastră.
Dar nu așa a fost cu Emily. Ea iubea profund, pasional, nebunesc. Ca în La răscruce de
vânturi. Stătea în faţa ferestrei lui toată noaptea. Îi făcea portretul la cursuri. Privea luna și
începea să plângă. După aia desena luna, la cursuri, și plângea uitându-se la schiţe. A
devenit morocănoasă și deprimată. A început să poarte negru, să-i asculte pe The Smiths și
să-l citească pe Camus în original. Ochii ei erau ciudat de umflaţi și afundaţi în orbite. A
început să-și petreacă timpul pe la Hau.
Au oftat cu toţii. Hau era o fântână din Labirint; denumirea ei oficială era Van Pelt, după
un Decan din secolul al optsprezecelea, dar îi întruchipa pe Romulus și pe Remus, alăptaţi
de o lupoaică, cu multe mamele ce atârnau. De aici venea numele de Hau. Era locul preferat
de întâlnire pentru gotici și gașca artiștilor.
– Acum că avea un Secret, cu S mare, asta o făcea, în mod ironic, mai atractivă, iar oamenii
voiau să-i afle misterul. Și, sigur, n-a trecut mult până un băiat, un băiat foarte ghinionist,
s-a îndrăgostit de ea. Ea nu-l iubea pe el, din moment ce-și păstra pasiunea pentru domnu’
profesor Mascul-alfa, dar tipul o făcea să se simtă destul de bine, că doar nimănui altcuiva
nu i se mai aprinseseră călcâiele după fătuca aia. Emily îi accepta avansurile și flirta cu el în
public, sperând că o să-l facă gelos pe bărbatul de care chiar era interesată. Acum, să ne
îndreptăm atenţia către al treilea membru al micului nostru triunghi amoros. După cum
era și normal, profesorul ar fi trebuit să fie imun la farmecele lui Emily. Ar fi trebuit să se
amuze nevinovat cu ceilalţi în Camera comună a Seniorilor și după aia să uite de tot. Fata
nici măcar nu era atât de sexy. O fi avut o criză a vârstei mijlocii, poate credea că o relaţie
cu domnișoara Greenstreet avea să îi readucă ceva din tinereţea demult ofilită. Cine știe.
Mai era și însurat, idiotul! Nu vom ști niciodată exact ce s-a întâmplat sau cât de departe
au mers lucrurile, cu excepţia faptului că au mers prea departe, apoi profesorului Mascul-
alfa i-au venit minţile la cap sau a căpătat ce voia și a lăsat-o baltă. E de prisos să vă mai zic
că Emily a devenit mai depresivă, mai plângăcioasă și mai ca o ilustraţie de-ale lui Gorey 69
, decât era oricum, iar prietenul ei s-a îndrăgostit și mai tare, aducându-i cadouri și flori și
lăsând-o să-i plângă pe umăr. Poate că voi știaţi – eu nu – că Hau este diferită faţă de
celelalte fântâni. De asta triștii ăia își petreceau timpul acolo. Nu se observa la început
ciudăţenia, dar după-aia îţi dădeai seamă că atunci când priveai în ea, nu-ţi vedeai propria
reflexie, ci numai cerul gol. Iar dacă, să zicem, cerul era înnorat, în apă el apărea senin, și
invers. În mod clar, reflexia nu era obișnuită. Iar, din când în când, în fântână puteai zări
alte chipuri care se uitau nedumerite în sus, ca și cum și ele, la rândul lor se priveau în altă
fântână și erau băgate în sperieţi de faptul că în loc să se vadă pe ele, te vedeau pe tine.
Cineva trebuie să fi descoperit o metodă de a schimba reflexiile dintre două fântâni, dar
care-i motivul și cum și de ce Decanul nu remediase problema, habar nu am. Ajungi să-ţi
pui și întrebarea dacă era vorba doar despre atât – nu cumva puteai ieși într-un alt bazin,
în lumea asta sau alta, dacă te scufundai în Hau? Întotdeauna a fost ceva nelalocul lui cu
fântânile astea. Știaţi că se află aici dinainte ca Brakebills să fie construit? Au clădit școala
ca să fie aproape de ele, nu invers. Sau cel puţin așa se zice.
Eliot a pufnit în râs.
– Ei bine, asta zic unii, dragă. În fine, a continuat Janet, chestia e că Emily începea să-și
petreacă foarte mult timp la Hau, fumând și vorbind și plângându-și aventura amoroasă.
Stătea acolo așa mult timp, încât a ajuns să recunoască una dintre feţele din fântână. Cineva
ca ea, care își pierdea vremea de partea cealaltă. Să o numim Doris. După un timp, Emily și
Doris au început să se bage în seama una pe cealaltă, fluturându-și încet mâinile, probabil,
din politeţe, în semn de salut. Poate că și Doris era puţin cam posacă. Au început să se
simtă suflete îngemănate. Cele două au descoperit o metodă prin care să poată comunica.
Dar din nou, detaliile îi sunt necunoscute bravului vostru povestitor. Probabil își arătau
semne sau ceva. Trebuie să fi fost scrise în oglindă, ca să aibă sens ca reflexii sau mă-nșel?
Nu știu cum funcţionau lucrurile pe tărâmul Hau, unde sălășluia Doris. Poate magia era
diferită acolo, poate Doris își bătea joc de Emily sau era sătulă să o tot audă văicărindu-se
despre iubirea vieţii ei. Sau ceva o fi fost cu totul deplasat la Doris, o fi fost cu adevărat
diabolică. Dar, într-o zi, fata i-a sugerat lui Greenstreet că posibil ca înfăţișarea ei să fi fost
o problemă și, dacă își dorea iubitul înapoi, trebuia să și-o schimbe.
Un fior a cuprins grupul ce ședea pe gazonul încălzit de soare. Până și Quentin știa că a
folosi magia pentru a-ţi schimba chipul era un experiment ce nu se sfârșea niciodată fericit.
În lumea teoretică a magiei, subiectul acesta reprezenta un punct nevralgic: se pomenea
ceva despre legătura încâlcită dintre chip și individualitate – sau suflet, dacă vreţi – care
făcea ca o asemenea vrajă să fie cumplit de dificilă și periculos de neprevizibilă. Când
Quentin a ajuns prima oară la Brakebills s-a întrebat de ce nu se făcuseră cu toţii extrem de
atrăgători. Îi observase pe puștii cu defecte vizibile – precum Gretchen și piciorul ei sau
Eliot cu maxilarul lui sucit – și se mirase că nu apelaseră la nimeni ca să-i facă bine, așa cum
făcuse Hermione cu dantura, în Harry Potter. Dar, în realitate, mereu se termina
dezastruos.
– Sărmana Emily, a zis Janet. Când a notat vraja pe care o învăţase de la Doris, a crezut că
în sfârșit găsise tehnica secretă pe care toţi ceilalţi o rataseră. Era o reţetă complicată și
costisitoare, ar fi părut că avea să dea roade. După câteva săptămâni de pregătiri, a pus-o
în aplicare, într-o noapte, în camera ei. Cum credeţi că s-a simţit după ce s-a uitat în oglindă
și a văzut ce-și făcuse?
În vocea lui Janet aproape că se citea o notă sinceră de compasiune.
– Eu nu pot să-mi imaginez. Chiar nu pot.
Se făcuse târziu, acum că umbrele pădurii se întinseseră de la hotarul dinspre apus al Mării,
îndeajuns cât să se suprapună peste marginea păturii lor.
– Probabil putea încă să vorbească, pentru că a trimis după prietenul ei, spunând că are
necazuri. Băiatul a intrat în camera fetei, după ce iniţial șușotiseră o grămadă prin gaura
cheii. Și trebuie să-l credem pe cuvânt pe flăcăul nostru. Cred că situaţia era rea, foarte rea,
dar el a susţinut-o. Emily nu l-a lăsat să ceară ajutorul profesorilor – Dunleavy era încă
Decan, iar ea ar fi exmatriculat-o pe Emily fără să stea pe gânduri. Așa că băiatul i-a zis să
stea acolo, să nu se miște, să nu facă nimic care să înrăutăţească lucrurile, până merge el la
bibliotecă și vede ce găsește. S-a întors chiar înainte de răsărit, gândind că îi dăduse cât de
cât de capăt. Amândoi fuseseră treji toată noaptea. Imaginaţi-vă: stau turcește pe patul ei
mic, fata cu chipul desfigurat, el cu vreo opt cărţi deschise în jur. Amestecase câţiva reactivi
într-un bol de cereale din sala de mese. Ea își sprijină de perete ce-i mai rămăsese din frunte,
ca să-și păstreze calmul. Albastrul cerului devine din ce în ce mai luminos. Trebuie să
rezolve situaţia cât mai curând. Probabil că, de acum, trecuse de panică și regret. Dar nu
renunţase la speranţă. Dar gândiţi-vă și la starea lui de spirit. Într-un fel, era perfect că se
întâmplase așa. Este momentul lui de aur, șansă să fie un erou, să o salveze și să-i câștige
inima sau măcar o partidă de sex, din milă. E ocazia lui să se dovedească puternic pentru
ea – ceea ce și-a dorit tot timpul. Dar nu știu, cred că se săturase la momentul ăla, poate
că-și dăduse seama ce se întâmplă cu adevărat. Îi picase, în sfârșit, fisa. Fata își asumase un
risc enorm, iar băiatul trebuie să fi știut că nu pentru el o făcuse. Oricum, nu era în cea mai
bună formă pentru a duce la bun sfârșit o vrajă complexă. Obosit, speriat și depășit de
situaţie și cred că se și simţea un pic rănit. Sau poate că-și dorise mult prea mult să o ajute.
S-a aventurat în a face vraja, pe care se întâmplă să o știu. E din Marile Taine, o chestie din
Renaștere. Implica energii foarte puternice. Farmecul i-a scăpat de sub control în cel mai
rău mod posibil. A pus stăpânire pe el, pe corpul lui. A început să ardă, ţipând, în flăcările
albastre, chiar în faţa ei. Băiatul a devenit un niffin.
Despre asta a vorbit Fogg în noaptea aceea în infirmerie, s-a gândit Quentin. Despre a pierde
controlul. Aparent, ceilalţi știau ce însemna acel cuvânt, niffin. Se holbau, împietriţi, la
Janet.
– Ei bine, Emily s-a panicat și, vreau să zic, s-a panicat al dracului. A baricadat ușa și nu a
lăsat pe nimeni să intre până ce nu a apărut profesorul ei iubit. De acum, toată școala era
în picioare. Nu pot decât să-mi imaginez cum se simţea tipul. Din moment ce, într-un fel,
era vina lui. Nu cred că era prea mândru de el. Presupun că era obligat să izgonească
niffinul, dacă nu voia să plece. Nici nu știu dacă s-ar fi putut. Nu consider că lucrurile au
într-adevăr o limită extremă. În fine, și-a păstrat sângele rece și nu a lăsat pe nimeni în
cameră. I-a reparat chipul, chiar acolo, pe loc, chestie ce nu cred că a fost ușoară. Dacă era
ceva de capul lui, păi atunci trebuie să fi fost un magician bun, pentru că vraja ce pătrunsese
prin fântână era una al naibii de urâtă. Și probabil Emily o încâlcise și mai tare. Dar
profesorul a anihilat-o pe loc și a făcut-o pe fată cât de cât prezentabilă, deși, am auzit, n-a
mai fost niciodată ca înainte. Nu că ar fi deformată sau ceva, ci doar diferită. Probabil că
dacă nu ai întâlnit-o niciodată, nici nu ţi-ai da seama. Și cam asta e, în mare, tot. Nici nu-
mi imaginez ce le-au spus părinţilor băiatului. Am auzit că provenea dintr-o familie cu
tradiţie în magie, așa că cred că le-au servit o variantă de adevăr. Dar, știţi voi, nu una
compromiţătoare.
A urmat o tăcere prelungă. Un clopot zăngănea în depărtare, de la o barcă aflată pe râu.
Umbrele copacilor îi acoperiseră cu totul, din calea soarelui matur al după-amiezii,
răcorindu-i.
Alice și-a dres glasul:
– Ce s-a întâmplat cu profesorul?
– Nu ţi-ai dat seama?
Janet nu făcuse niciun efort să-și ascundă satisfacţia:
– I-au dat de ales: să demisioneze plin de rușine… sau să se transfere în Antarctica. La
Brakebills Sud. Ia ghiciţi ce a ales.
– Doamne dumnezeule! a făcut Josh. Era Mayakovsky.
– Asta explică o grămadă de lucruri, a zis Quentin.
– Și totuși parcă nu.
– Și ce s-a petrecut cu Emily Greenstreet? a întrebat Alice. A părăsit doar școala?
Vocea ei răsuna metalic. Quentin nu era sigur de unde i se trăgea.
– Ce i s-a întâmplat? Au trimis-o la un colegiu normal?
– Am înţeles că lucrează în domeniul afacerilor, în Manhattan, a răspuns Janet. I-au aranjat
o slujbă ușoară la o corporaţie, nu știu, consultanţă în management sau ceva de genul.
Deţinem acţiuni la o firmă mare. E nevoie de multă magie ca să acopere faptul că nu face
nimic. Doar stă într-un birou și navighează pe Internet toată ziua. Știţi, eu cred că o parte
din ea nu a trecut niciodată cu adevărat peste.
După aceea, chiar și Janet s-a oprit din vorbă. Quentin plutea printre nori. Se simţea ameţit
de la vin, ca și cum Pământul își slăbise legăturile și acum se clătina de capul lui între axele
circulare ce-l susţineau. Aparent, nu era singurul, căci după câteva minute, când Josh s-a
ridicat, acesta și-a pierdut imediat echilibrul și a căzut înapoi pe iarbă. S-au auzit câteva
aplauze rătăcite.
Dar apoi, când a sărit din nou în picioare, s-a ţinut bine și s-a îndoit lent, pe un genunchi,
până jos, executând un perfect salt periculos pe spate. A aterizat, înfigându-și puternic
picioarele în pământ și s-a îndreptat, zâmbind larg.
– A mers, a izbucnit el. Nu pot să cred. Retrag tot ce am zis despre vrăjitorii vikingi! Al
dracului dacă n-a mers!
Vraja funcţionase, deși, pentru un motiv sau altul, Josh era singurul care îi simţea efectele.
Când strângeau rămășiţele picnicului și scuturau nisipul de pe pătură, Josh a dat ture de
teren, chiuind și săltând ca un supererou, în lumina ce se stingea.
– Sunt un războinic viking! Tremuraţi în faţa măreţiei mele! Tremuraţi! Puterea lui Thor și
a tuturor întrupărilor lui semeţe curge prin mine! Și i-am tras-o lu’ maică-ta! I-am... tras-
o... lu’ maică-taaaaa!
– E așa de fericit, a zis Eliot sec. De parcă a gătit ceva și a ieșit exact ca în poză.
În cele din urmă, Josh a dispărut, în căutare de alte persoane cărora să se laude, cântând
„Imnul de bătălie al Republicii“ 70 . Janet și Eliot s-au îndreptat în direcţia Cabanei, iar Alice
și Quentin către Casă, arși de soare, somnoroși și încă pe jumătate beţi. Quentin se hotărâse
deja să tragă un pui de somn pe parcursul cinei.
– O să rănească pe cineva, a zis el. Probabil că pe el însuși.
– Vraja implică rezistenţa la accidentări. Întărește pielea și oasele. Ar putea să treacă cu
pumnul printr-un zid și probabil nu i s-ar întâmpla nimic.
– Probabil. Dacă ar putea, ar face-o și pe asta.
Alice era chiar mai tăcută decât de obicei. Doar mai târziu, când au ajuns pe aleile
semiobscure al Labirintului, Quentin a văzut că fata avea faţa umedă de lacrimi. A simţit
că-i fuge pământul de sub picioare.
– Alice, Alice, iubito!
Băiatul s-a oprit și a întors-o către el.
– Ce s-a întâmplat? a întrebat-o el.
Tristă, și-a cufundat faţa în umărul lui.
– De ce a trebuit să ne spună povestea aia? a zis ea. De ce? De ce e ea mereu așa?
Quentin s-a simţit imediat vinovat pentru că îi făcuse plăcere să o asculte. Chiar era o
poveste teribilă. Dar avea și ceva gotic, irezistibil.
– E doar o bârfă, a spus el. Nu a intenţionat nimic rău.
– Nu?
Alice s-a tras înapoi, furioasă, ștergându-și lacrimile cu podul palmei.
– Chiar nu a intenţionat? Întotdeauna am crezut că fratele meu a murit într-un accident de
mașină.
– Fratele tău?
Quentin a îngheţat.
– Nu pricep, a zis el.
– Era cu opt ani mai mare ca mine. Părinţii mei mi-au spus că a murit într-un accident de
mașină. Dar băiatul ăla a fost el, sunt sigură de asta.
– Nu înţeleg. Tu crezi că el e personajul din poveste?
Alice a încuviinţat din cap.
– Cred că el a fost. Știu că el a fost.
Ochii fetei erau roșii și înceţoșaţi de furie și durere.
– Iisuse! Uite, nu-i decât o poveste. Nu-i chip să fi știut, i-a explicat Quentin.
– Știe.
Alice a continuat să meargă.
– Totul se potrivește; perioada. Iar el era chiar așa cum l-a descris. Charlie se îndrăgostea
mereu. Ar fi încercat să o salveze chiar el.
A clătinat din cap cu amărăciune.
– Era așa de prost când venea vorba de așa ceva, a adăugat Alice.
– Poate că nu știa. Poate că Janet nu și-a dat seama că e el.
– Asta e ce vrea ea să creadă ceilalţi! Ca să nu vă daţi seama ce ticăloasă formidabilă este!
„Formidabil“ era un cuvânt la modă la Brakebills, în acel an. Quentin se pregătea să o apere
de Janet, când și-a dat seama de ceva.
– De asta nu ai fost Invitată aici, a zis el șoptit. Asta trebuie să fie. Din cauza a ceea ce s-a
întâmplat cu fratele tău.
Ea a încuviinţat, cu ochii agitaţi. Creierul analiza faptul neașteptat, încercând să potrivească
datele în imaginea sumbră pe care și-o crease.
– N-au vrut să mi se întâmple și mie ceva rău. Ca și cum era posibil așa ceva. Doamne, de
ce sunt cu toţii, în afară de noi, așa de proști? a zis Alice.
S-au oprit la câţiva metri de ieșirea din Labirint, în umbra deasă ce se strângea acolo unde
tufișurile crescuseră mai aproape unele de altele, ca și cum n-ar fi putut încă să facă faţă
luminii.
– Cel puţin acum știu, a spus Alice. Dar de ce a zis povestea, Q? Știa că mă va răni. De ce ar
face una ca asta?
Quentin a clătinat din cap. Ideea că exista un conflict în interiorul micii lor găști îl făcea să
se simtă inconfortabil. Ar fi vrut să-și explice motivul. Voia ca totul să fie perfect.
– E doar invidioasă, a îngăimat el, în final. Pentru că tu ești cea drăguţă.
Alice a pufnit.
– E invidioasă pentru că suntem fericiţi, l-a corectat ea. Iar ea e îndrăgostită de Eliot.
Dintotdeauna a fost. Iar el nu o iubește.
Fata a început din nou să meargă.
– Ce? Stai!
Quentin a clătinat din cap ca și cum i s-ar fi aprins din nou un bec deasupra capului.
– De ce l-ar vrea pe Eliot?
– Pentru că nu-l poate avea, a spus Alice, cu răceală, fără să se uite înapoi la el. Și chiar
trebuie să aibă totul? Mă mir că nu s-a dat la tine. Ce, ai impresia că nu s-a culcat cu Josh?
Au ieșit din Labirint și au urcat scările către terasa din spate, luminată de razele galbene ce
iradiau de după ușile franţuzești și împrăștiau pe jos, înainte de vreme, imaginea unor
frunze veștede. Alice s-a șters cât a putut mai bine cu podul palmelor. Oricum nu purta
mult machiaj. Quentin stătea tăcut alături de ea, dându-i șerveţele să-și sufle nasul și
cufundat adânc în propriile lui gânduri. Nu înceta niciodată să-l minuneze cât de
misterioasă și ascunsă la vedere era lumea din jurul lui.
AL CINCILEA AN
Apoi a venit septembrie și n-au rămas decât Quentin și Alice. Ceilalţi plecaseră, însoţiţi de
vârtejul frunzelor căzătoare și trosnetul îngheţului timpuriu.
A venit ca un șoc lipsa lor, dar cu șocul, împreunat cu el, ca lichiorul într-un cocteil, a venit
o și mai mare ușurare. Quentin își dorise ca lucrurile să stea bine între ei, mai mult decât
bine, perfect. Dar perfecţiunea era un lucru tare nestatornic, căci în momentul în care
descopereai cel mai mic defect, se risipea. Și aceasta făcea parte din noianul personal de
legende al lui Quentin, legat de Brakebills. Povești pe care el și le spunea despre viaţa de
aici, o istorisire construită și susţinută la fel de grijuliu ca aceea a tărâmului Fillory și ar fi
dorit nu doar să o depene, ci să o și creadă. Scopul lui devenise din ce în ce mai greu de
atins. Presiunea începuse să se acumuleze undeva într-un rezervor din adâncul lui și, chiar
la sfârșit, lucrurile au început să o ia la vale. Chiar și Quentin, cu abilitatea lui infinită de a
ignora ceea ce era evident începuse să observe ce se petrecea. Poate că Alice avea dreptate,
poate că Janet chiar o ura și îl iubea pe Eliot. Poate era vorba despre altceva, atât de orbitor
de evident, încât Quentin nu suporta să privească adevărul direct. Oricum ar fi fost,
legăturile ce îi ţineau împreună începuseră să se destrame. Își pierduseră abilitatea magică
de a se iubi reciproc, fără niciun fel de efort. Acum, chiar dacă nimic nu mai era ca înainte,
chiar dacă nu mai aveau să se poarte în același fel unul cu celălalt, și-i putea aminti măcar
așa cum dorea. Momentele trecute erau în siguranţă, conservate în chihlimbar.
De îndată ce a început semestrul, Quentin a făcut ceva ce deja amânase de mult timp: a
mers la Decanul Fogg și i-a povestit despre Julia. Fogg doar s-a încruntat și i-a spus că va
rezolva situaţia. Quentin ar fi vrut să sară peste birou și să-l apuce pe Decan de reverul lui
dichisit, pentru ce-i făcuse Juliei prin faptul că o dăduse în bară cu vraja uitării. A încercat
să-i explice că suferea așa cum nimeni nu trebuia să sufere vreodată. Fogg doar l-a privit,
impasibil. În sfârșit, tot ce a putut obţine Quentin a fost promisiunea lui că va forţa orice
fel de regulă existentă până la punctul la care i-ar fi ușurat fetei viaţa. Doar cu atât s-a ales.
A părăsit biroul lui Fogg simţindu-se la fel de prost ca atunci când intrase.
Așezat la cină sau plimbându-se între sălile de curs, prin holurile prăfuite și scăldate de
ambele părţi de lumina după- amiezii, Quentin a început să-și dea seama pentru prima dată
cât de izolaţi fuseseră el și Alice de restul colegilor, în ultimii doi ani, și cât de puţini
studenţi cunoștea. Toate grupele formaseră găști, dar Copiii Materiei fuseseră una în mod
special unită, iar acum nu mai rămăseseră decât ei doi. Încă mai avea ore cu ceilalţi din anul
lui și sporovăia prietenos cu ei, dar știa că atenţia și loialitatea lor se îndreptau în altă parte.
– Pun pariu că ne cred niște înfumuraţi îngrozitori, a spus Alice într-o zi. Din felul cum ne
petrecem mereu vremea doar împreună.
Stăteau așezaţi pe buza unei fântâni, cunoscută sub numele de Șerpi – o imitaţie a grupului
statuar Laocoon, din Roma, reprezentându-l pe preotul renegat și pe fiii lui, strangulaţi de
șerpi. Apa ţâșnea însă veselă din gurile tuturor reptilelor. Alice și Quentin ieșiseră ca să
încerce o vrajă de casă, prin care să scoată petele de pe o fustă a lui Alice. Farmecul dădea
rezultate mai bune făcut afară, dar uitaseră un ingredient cheie, șofranul, și încă nu erau
pregătiţi să se întoarcă. Era o dimineaţă frumoasă de sâmbătă, tomnatică. De fapt era
aproape amiază, iar temperatura oscila pe culmea instabilă dintre căldură și răcoare.
– Chiar crezi? a întrebat-o Quentin.
– Tu nu?
– Nu, probabil ai dreptate.
El a oftat.
– Probabil că asta cred. Ticăloși fără pic de milă. Ei sunt înfumuraţii.
Alice a aruncat cu putere, în fântână, o ghindă. A ricoșat de pe unul dintre genunchii
robuști ai preotului, direct în apă.
– Tu crezi că suntem? Înfumuraţi, vreau să zic, a întrebat Quentin.
– Nu știu. Nu neapărat. Nu, nu cred. Nu avem nimic împotriva lor.
– Exact. Unii dintre ei sunt foarte de treabă.
– Pe unii îi preţuim foarte mult.
– Exact.
Quentin și-a înmuiat degetele în apă.
– Și-atunci ce propui? Să ne facem prieteni noi? a zis băiatul.
Alice a ridicat din umeri.
– Sunt singurii magicieni de vârsta noastră de pe continent. Sunt singurii colegi pe care-i
vom avea vreodată.
Cerul era de un albastru electric, iar crengile copacilor se iţeau ţepene în reflexia limpede,
tremurătoare a fântânii.
– Bine, a spus Quentin. Dar nu ne împrietenim cu toţi.
– Păi, Doamne, normal că nu. Vom fi selectivi. Oricum, cine știe dacă vor vrea măcar să fie
prieteni cu noi?
– Corect. Deci pe cine să alegem?
– Contează?
– Normal că da, vulpiţo, a răspuns Quentin.
„Vulpiţă“ era un cuvânt de alint; o aluzie la aventura lor arctică.
– Atunci cine?
– Surendra.
– Bun. Sigur. Sau nu, iese cu tipa aia oribilă din anul al doilea. Știi tu, cea cu dinţii ăia.
Încearcă întotdeauna să convingă oamenii să cânte madrigaluri după cină. Ce zici de
Georgia?
– Poate că anticipăm prea mult. Nu putem forţa nota. Va trebui să lăsăm lucrurile să
decurgă de la sine.
– Bine.
Quentin o observa cum își studiază unghiile, cu privirea ei intensă, de pasăre. Uneori era
atât de frumoasă! Încă nu-i venea să creadă că ei doi aveau o relaţie. De-abia dacă reușea să
priceapă că fata exista cu adevărat.
– Dar chiar trebuie să o faci, a zis ea. Dacă lași în seama mea, nu o să se întâmple nimic. Știi
cât de jalnică sunt la capitolul ăsta.
– Știu.
Fata a aruncat cu o ghindă în el.
– Se presupune că tu mă contraziceai.
Și uita așa, cu un efort susţinut, și-au revenit din zăpăceala lor și s-au aventurat într-o
campanie târzie de a socializa cu restul colegilor, de care, în majoritatea cazurilor, se
îndepărtaseră cu totul. În cele din urmă nu Surendra sau Georgia, ci Gretchen – fata blondă
care mergea în baston – s-a dovedit a fi soluţia. A contribuit și faptul că atât Alice, cât și
Gretchen erau șefe de clasă, ceea ce reprezenta pentru ele o sursă atât de mândrie, dar și
de jenă. Poziţia nu presupunea aproape nicio datorie oficială; până la urmă se reducea doar
la încă un concept absurd, copilăresc, împrumutat din sistemul de învăţământ englez, un
simptom al anglofiliei, profund înrădăcinate în ADN-ul Brakebillsului. Deveneau șefi de
clasă cei patru studenţi din anii al patrulea și al cincilea, care întruneau cea mai mare medie
și care apoi trebuiau să poarte pe jachetă o insignă în formă de albină. Responsabilităţile
lor erau lucruri mărunte, cum ar fi restricţionarea accesului la unicul telefon din campus,
un monstru depășit, cu disc, ascuns într-o cabină din lemn, ce arăta ca trecută prin război,
dosită ea însăși sub o scară din spate și în faţa căreia se întindea permanent un șir lung de
studenţi. În schimb, aveau acces în Camera Comună a Șefilor de Clasă, un salon special,
încuiat, situat în partea de est a Casei, în care se afla o fereastră înaltă, superbă, în arcadă
și o vitrină, aprovizionată mereu cu un vin de Xeres, dulce și lipicios, pe care Alice și
Quentin se forţau să-l bea.
Sala Șefilor mai era, de asemenea, și un loc ideal pentru partidele de amor, atât timp cât
puteau să o rezerve din timp, dar asta nu era, de obicei, o problemă. Gretchen era
înţelegătoare, din moment ce avea și ea prieten, iar al treilea șef de clasă era o fată populară,
cu păr blod, ţepos, numită Beatrice, pe care nimeni nu o remarcase ca fiind deosebit de
inteligentă până să obţină titlul acela. Ea oricum nu folosea camera. Șmecheria era să-l evite
pe al patrulea membru, căci, dintre toţi oamenii, acela se întâmplase să fie chiar Penny.
Anunţul că Penny urma să fie șef de clasă a fost șocant de surprinzător pentru toată lumea,
astfel încât nu s-a mai discutat despre nimic altceva în restul zilei. Quentin abia dacă mai
vorbise cu el din ziua infamei lor altercaţii; nu că l-ar fi și căutat. Din ziua aceea, Penny
devenise un singuratic, un spectru, chestie ce nu era ușor de realizat la o școală așa mică
precum Brakebills, dar el era făcut pentru asta. Se deplasa rapid între sălile de curs, cu o
privire împietrită, pe chipul lui rotund ca o tigaie, înfuleca repede la masă, hoinărea mult
de unul singur, își petrecea după-amiezile în cameră, mergea devreme la culcare și se trezea
în zori.
Nimeni nu știa cu ce altceva își ocupa timpul. Lui Penny nu îi fusese desemnată nicio
Disciplină la sfârșitul anului al doilea. Se zvonea că îi identificaseră o specializare atât de
obscură și bizară, încât nu putea fi catalogată după niciuna dintre schemele convenţionale.
De era adevărat sau nu, alături de numele lui, Fogg scrise pur și simplu, INDEPENDENT.
După aceea, rar s-a mai arătat la cursuri, iar când o făcea, se retrăgea tăcut în spatele clasei,
cu mâinile îndesate în buzunarele jachetei lui uzate, marca Brakebills, fără a pune vreodată
o întrebare sau a-și lua notiţe. Avea aerul unei persoane care știe ceva ce alţi oameni nu
cunoșteau. Era văzut uneori în compania profesoarei Van der Weghe, sub a cărei îndrumare
se spunea că studiază intensiv, pe cont propriu.
Camera Comună a Șefilor devenise, din ce în ce mai mult, pentru Alice și Quentin, un
refugiu important, căci vechiul lor sanctuar, Cabana, nu mai era sfânt. Quentin nu se
gândise prea mult la asta, dar fusese noroc pur că anul anterior nimănui nu i se rezervase
Disciplina Materiei, păstrând astfel integritatea găștii lor. Dar seceta aceea trebuia să ia
sfârșit și așa s-a și întâmplat. La finele semestrului anterior, nu mai puţin decât patru viitori
studenţi în anul al treilea fuseseră repartizaţi Materiei, iar acum, deși părea greșit în toate
modurile posibile, aveau drepturi egale cu Alice și Quentin asupra Cabanei.
Făcuseră tot posibilul să fie cât mai buni la jocul acesta. Prima zi de cursuri și-o petrecuseră
liniștiţi, în bibliotecă, pe când noii puști treceau prin ritual, încercând să intre în Cabană.
Discutaseră îndelung și cu pasiune despre ce aveau să le servească nou-veniţilor, după ce
ar fi reușit să pătrundă înăuntru. În cele din urmă se hotărâseră asupra unei șampanii
bunicele – nevrând să fie egoiști, deși exact așa se și simţeau –, un platou obscen de
costisitor cu stridii și caviar cu crutoane de pâine și crème fraîche. 71
– Mișto! au exclamat noii Copii ai Materiei, unul după altul, pe parcurs ce intrau. S-au
holbat la încăperile spaţioase. Au inspectat mărunţișurile, pianul și dulapul cu baghete
așezate în ordine alfabetică. Arătau incredibil de tineri. Quentin și Alice au stat la taifas cu
ei, încercând să facă pe înţelepţii, așa cum își aminteau că făcuseră ceilalţi.
Stând orânduiţi pe canapea, puștii de anul al treilea se foiau și sorbeau repede din cupele
de șampanie, ca niște copii ce așteaptă să fie scuzaţi de la masă. Au pus întrebări politicoase
despre tablouri și biblioteca din Cabană. Volumele circulau și în afara clădirii? Exista cu
adevărat o ediţie princeps a ABC-ului Tainelor, scrisă de Pseudo-Dyonisus însuși? Pe bune.
Și când fusese iniţial construită Cabana? Serios! Uau! E veche, e chiar, antică!
Apoi, după un interval de timp propice, au dispărut în grup, în sala de biliard. Nu dădeau
de înţeles că ar fi dorit în mod special să fie însoţiţi, iar nici Quentin şi Alice nu voiau să-i
mai vadă vreodată, așa că au stat pe loc. Pe când seara se destrăma, își făceau loc discuţiile
adolescentine. Devenise clar pentru Quentin și Alice că acum erau relicvele unei perioade
trecute, ce-și epuizaseră stocul de bunătăţi. Încheiaseră un ciclu complet. Erau din nou
străini.
– Mă simt ca un profesor bătrân, a zis Quentin.
– Eu deja le-am uitat numele, a adăugat Alice. Parcă sunt cvadrupleţi.
– Ar trebui să le dăm numere. Zi-le că așa e tradiţia.
– Și după ăia să-i strigăm mereu greșit. Să-i băgăm în sperieţi. Sau am putea să-i numim la
fel. Dennis sau ceva de genul ăsta.
– Chiar și pe fete? a întrebat Quentin.
– Mai ales pe fete.
Sorbeau din restul de șampanie călâie. Se îmbătau, dar lui Quentin nici că-i păsa. Din
camera cu masa de biliard s-a auzit clinchetul răsunător al sticlei sparte – probabil o cupă
– apoi, un pic mai târziu, sunetul unui oblon tras și pe cineva care a vomat. Băiatul spera să
fi fost în afară.
– Problema cu maturizarea, a zis Quentin, e că odată ce ai crescut, cei care nu au ajuns la
nivelul tău nu mai sunt amuzanţi.
– Ar fi trebuit să dăm foc locului ăstuia, a spus Alice, macabră.
Erau, în mod clar, chercheliţi.
– Ieșeam ultimii pe ușă și după ăia o incendiam.
– Și după aia ne vedeam de drum, cu ea arzând pe fundal, ca-n filme.
– Sfârștiul unei ere. Sfârșitul unei epoci. Care dintre ele? Epocă sau eră? Care e diferenţa?
Quentin habar n-avea. Trebuiau să găsească altceva, s-a gândit el, cu mintea-i înceţoșată.
Ceva nou. Nu mai puteau sta acolo. Nici nu se putea întoarce. Doar înainte le mai rămânea
să pășească.
– Crezi că am fost vreodată așa? a întrebat Quentin. Ca puștii ăștia?
– Probabil. Pun pariu că am fost și mai rău. Nu știu cum de ne-au suportat ceilalţi.
– Ai dreptate, a încuviinţat el. Ai dreptate. Doamne, erau cu mult mai de treabă decât
suntem noi.

Quentin nu a mers acasă de sărbători în acea iarnă. În preajma Crăciunului – a aceluia din
lumea reală – trebuise să poarte cu părinţii lui discuţia din fiecare an, despre programul
neobișnuit de la Brakebills, lungindu-se în cabina veche de telefon de sub scări, cu un picior
îndoit pe ușa armonică din lemn. Apoi, după ce calendarul de la colegiu a indicat Crăciunul,
în lumea de dincolo se făcuse deja martie, așa că nu părea așa o mare pagubă să nu se
întoarcă. Dacă i-ar fi cerut-o – dacă ar fi lăsat de înţeles măcar o clipă că doreau să-l vadă
sau că ar fi dezamăgiţi să nu vină – poate că ar fi cedat. Cu siguranţă ar fi făcut-o, într-o
clipită. Dar rămăseseră la fel de senini, uituci și superficiali. Și, în plus, trăia un sentiment
de independenţă, anunţându-i cu răceală că avea alte planuri.
În loc, Quentin s-a dus acasă la Alice. Fusese ideea ei, deși, cu cât se apropiau sărbătorile,
băiatul era din ce în ce mai puţin conștient de motivul invitaţiei, din moment ce perspectiva
o făcea să se simtă teribil de inconfortabil.
– Nu știu, nu știu! a răspuns ea. A părut doar a fi o chestie obișnuită între iubiţi!
– Păi, las-o baltă, nu trebuie să vin. O să stau aici. Zi-le doar că am avut o lucrare de terminat
sau ceva. Ne vedem în ianuarie.
– Dar nu vrei să vii? s-a plâns ea.
– Normal că vreau. Vreau să știu de unde provii. Vreau ca părinţii tăi să mă cunoască. Și
Dumnezeu știe că nu am de gând să te duc la ai mei acasă.
– Bine.
Nu părea deloc mai puţin neliniștită.
– Promiţi să-i urăști la fel de mult pe cât îi urăsc eu?
– Ah, absolut, a asigurat-o Quentin. Poate chiar și mai mult.
Deschiderea portalelor spre casă, în timpul vacanţei, era întotdeauna o procedură
complicată și obositoare, ce conducea, inevitabil, la crearea unei linii neregulate și infinite
de rezidenţi ai colegiului, ce ducea în jos, pe coridorul întunecos și rece, placat cu lemn,
dinspre sufragerie, unde profesoara Van der Weghe era însărcinată cu expedierea
persoanelor la destinaţia dorită. Toţi răsuflau ușuraţi că examenele luaseră sfârșit, iar cei
din adunare se înghionteau mereu în joacă, se împingeau sau ţipau și făceau vrăji
pirotehnice, mărunte. Quentin și Alice au așteptat împreună în liniște, cu genţile de voiaj
la picioare, solemn, umăr lângă umăr. Quentin arăta pe cât de prezentabil putea. De-abia
mai avea haine care să nu facă parte din uniformă.
Știa că Alice e din Illinois și mai știa că Illinoisul făcea parte din Vestul Mijlociu, dar n-ar fi
fost în stare să indice locul precis al statului de la o mie șase sute de kilometri. În afară
vacanţei în Europa, din primii ani de liceu, abia ieșise de pe coasta de est, iar educaţia lui
la Brakebills nu contribuise prea mult la îmbunătăţirea înţelegerii geografiei Americii. Și,
cum s-a dovedit mai târziu, cu greu a apucat să vadă Illinoisul. Sau în orice caz,
împrejurimile lui.
Profesoara Van der Weghe a setat portalul să se deschidă direct într-o anticameră
dinăuntrul casei părinţilor lui Alice. Ziduri de piatră, podele plate pavate cu mozaic, uși cu
buiandrugi în toate părţile. Era o recreare precisă a unei case romane, burgheze. Ecoul
răsuna în ea, ca într-o biserică. Parcă ai fi trecut pe lângă o cortină roșie dintr-un muzeu.
Magia tindea să se moștenească în familie – Quentin reprezenta o excepţie –, iar părinţii lui
Alice erau amândoi vrăjitori. Fata nu trebuise niciodată să se ferească de ei, așa cum fusese
el nevoit.
– Bine ai venit în casa pe care timpul a uitat să o uite! i-a urat Alice, îmbufnată, trimiţându-
și geanta într-un colţ, cu o lovitură de picior.
Fata l-a condus de mână, de-a lungul unui coridor îngrijorător de lung și întunecat, spre o
sufragerie săpată în sol, mobilată cu perne și canapele tari, în stil roman, răspândite la
întâmplare, în poziţii neglijente și cu o fântână ce clipocea în centru.
– Tati o schimbă total la câţiva ani, a explicat ea. Se ocupă în mare parte cu magia
arhitectonică. Când eram mică avea stilul baroc – mânere de aur pe orice. Arăta aproape
plăcut. Dar apoi au venit paravanele japoneze din hârtie – se putea auzi totul. Apoi modelul
Fallingwater 72 – Frank Lloyd Wright – până ce mama s-a săturat, dintr-un motiv sau altul,
să locuiască într-o fermă de mucegai. După aceea, pentru o vreme, a fost doar o casă vagon,
Iroquois 73 , cu podea din pământ. Fără pereţi. Asta chiar a fost amuzant. A trebuit să-l
implorăm să instaleze o baie adevărată. Cred că avea serios impresia că o să ne uităm la el
făcând treaba mare într-o groapă. Mă îndoiesc profund că până și indienii făceau așa. N-a
fost decât inovaţia lui tati.
Terminând de vorbit, s-a lăsat grea pe o canapea romană, dură, din piele, a deschis o carte
și s-a scufundat în lectura ei de vacanţă.
Quentin înţelesese că era mai bine ca uneori să aștepţi finalul perioadelor rele ale lui Alice,
decât să o forţezi să iasă din ele. Cu toţii avem propria reacţie idiopatică faţă de casa
copilăriei. Așa că băiatul și-a petrecut următoarea oră rătăcind în jurul a ceva ce părea să
semene izbitor cu o gospodărie bogată, pompeiană, dotată cu tot cu frescele pornografice.
Arăta cu totul autentic, cu excepţia toaletei – în cazul ei se făcuse evident o concesie. Chiar
și cina, atunci când a venit, servită de un grup de marionete animate, din lemn, ce bocăneau
ușor pășind, avea un aer istoric, revoltător: creiere de vită, limbi de papagal, o murenă
prăjită, toate piperate dincolo de posibilitatea de a putea fi mâncate, în eventualitatea în
care nu erau suficient de dezgustătoare, de la început. Din fericire, se afla acolo vin din
belșug.
Ajunseseră la al treilea fel – uter de scroafă, umplut și fript – când un bărbat corpolent,
scund și cu chipul rotund a apărut în prag. Purta o togă uzată, de culoarea cenușie a
așternuturilor nespălate. Nu se mai bărbierise de zile întregi, iar barba ţepoasă și neagră se
întindea mult în jos pe gât, și părului ce-i mai rămăsese pe cap i-ar fi prins bine o tunsoare.
– Ave atque vale! 74 a perorat el.
I-a învrednicit pe cei doi tineri cu un salut roman, teatral, identic, în esenţă, cu cel nazist.
– Bine aţi venit în domus lui Danielus!
Bărbatul și-a luat o expresia ce parcă spunea că e vina altor oameni că gluma n-avea haz.
– Bună, tată! a zis Alice. Tată, el e prietenul meu, Quentin.
– Bună!
Quentin s-a ridicat. Încercase să mănânce culcat, în stilul roman, dar era mai greu decât
părea și i se pusese un junghi într-o parte. Tatăl lui Alice i-a scuturat mâna întinsă. A părut
să uite ce făcea, pe la jumătatea gestului, apoi s-a oprit surprins să găsească între degetele
lui un membru străin și moale.
– Voi chiar mâncaţi alea? Am mâncat Domino acum o oră.
– N-am știut că mai e și altceva. Unde-i mama?
– Cine știe? a răspuns tatăl lui Alice.
Omul și-a holbat ochii de parcă era vorba de o aventură misterioasă.
– Ultima oară când am văzut-o lucra jos, la una dintre compoziţiile ei.
Bărbatul a coborât în alergare ușoară cele câteva trepte ce ducea spre cameră. Sandalele au
bocănit pe dalele de piatră și omul s-a autoservit cu niște vin din carafă.
– Și când s-a întâmplat asta? În noiembrie?
– Nu mă întreba. Pierd noţiunea timpului în afurisitul ăsta de loc.
– De ce nu pui niște ferestre, tati? E așa de întuneric.
– Ferestre?
Și-a holbat iar ochii; părea să fie expresia lui predilectă.
– Vorbești de un soi de magie barbară, despre care noi, romanii, n-avem habar!
– Aţi făcut o treabă minunată aici, a izbucnit Quentin, într-un avânt de servilism. Arată
chiar autentic.
– Mulţumesc!
Tatăl lui Alice a scurs cupa și și-a turnat din nou, apoi s-a așezat cu greu pe o canapea,
vărsându-și în acest timp pe togă, o dâră violetă de vin. Pulpele lui goale erau cărnoase și
albe ca brânza; de pe ele se ridicau drepţi, ca speriaţi, niște peri scurţi. Quentin s-a întrebat
cum era posibil ca frumoasa lui Alice să împartă până și cea mai simplă pereche de gene cu
acel om.
– Mi-a luat trei ani să o termin, a continuat bărbatul. Trei ani. Și știi ce? Deja m-am plictisit
de ea după două luni. Nu pot să suport mâncarea, pe toga mea sunt urme de murdărie și
am făcut fasceită plantară de la mersul pe podelele de piatră. Care mai e rostul vieţii mele?
S-a uitat furios la Quentin, pe când aștepta sincer un răspuns, ca și cum băiatul l-ar fi ascuns
de el.
– Poate cineva să-mi spună, vă rog? Pentru că eu nu am nicio idee! Niciuna!
Alice l-a fulgerat pe tatăl ei cu privirea, ca și cum tocmai i-ar fi ucis animăluţul de casă.
Quentin a stat complet nemișcat, de parcă astfel, întocmai unui dinozaur, tatăl lui Alice nu
l-ar fi putut vedea. Pentru o clipă lungă, au stat toţi trei într-o liniște stânjenitoare. Apoi
bărbatul s-a ridicat.
– Gratias și noapte bună! a zis el brusc.
Și-a aruncat trena togii peste umăr și a ieșit cu pași mari din cameră. Picioarele
marionetelor bocăneau pe pardoseală, pe când curăţau vinul vărsat de el.
– Ăsta-i tata! a proclamat Alice, cu voce tare și și-a dat ochii peste cap, ca și cum s-ar fi
așteptat ca pe fundal să se audă înregistrarea cu râsete. Dar nu s-a auzit nici pâs.
În sufletul acestui pustiu domestic, Alice și Quentin și-au creat un program funcţional,
chiar confortabil, precum ivadatorii, care-și aproprie un perimetru sigur, în inima
teritoriului ostil. Era ciudat de eliberator pentru Quentin să se afle în mijlocul agoniei
domestice a unei alte persoane – putea vedea energia emoţională negativă radiind din toate
direcţiile, sterilizând orice suport liber cu particulele ei otrăvitoare. Prin el trecea însă
inofensivă, ca neutrino. Aici se simţea ca Superman, de pe o altă planetă și asta-l făcea imun
la orice răutate locală. Dar putea observa cum situaţia își opera fărădelegile distructive
asupra lui Alice și a încercat să o protejeze pe fată, cât a putut mai bine. Cunoștea regulile
de aici instinctiv, ce însemna să ai părinţi care te ignoră. Singura diferenţă era că ai lui o
făceau pentru că se iubeau, iar ai lui Alice, pentru că nu se puteau suporta reciproc.
Singurele avantaje ale casei erau liniștea și provizia bogată de vin roman, dulce, dar în
totalitate digerabil. De asemenea, era destul de intimă: el și Alice au putut împărţi
dormitorul, fără ca măcar părinţilor ei să le pese sau chiar să observe. Și mai erau și băile:
tatăl lui Alice excavase băi romane subterane uriașe, cavernoase, pe care le aveau doar
pentru ei. Acvifere imense, dreptunghiulare, săpate în tundra Vestului Mijlociu. În fiecare
dimineaţă, petreceau o oră bună încercând să se arunce unul pe celălalt în fierbintele
caldarium și îngheţatul frigidarium – deopotrivă de neplăcute – și apoi afundându-se
dezbrăcaţi în tepidarium.
De-a lungul a două săptămâni, Quentin a zărit-o pe mama lui Alice exact o dată. Ce putea
spune despre ea era că semăna chiar și mai puţin cu Alice, decât tatăl: era slabă și înaltă –
mai înaltă decât soţul ei –, cu o faţă prelungă, îngustă și expresivă și un smoc de păr castaniu
și uscat legat la spate. I-a pălăvrăgit încântată despre cercetarea ei vizând muzica zânelor,
care era, după cum a explicat, confundată în mare parte cu niște clopoţei diafani și
imperceptibilă urechii umane. I-a ţinut lui Quentin prelegerea timp de aproape o oră, fără
ca băiatul să dea semn că ascultă și fără să-l întrebe măcar o dată cine era sau ce căuta mai
exact în casa ei. La un moment dat, unul dintre sânii ei pirpirii s-a aventurat afară din
puloverul încheiat neglijent, pe care-l purta pe gol. Femeia l-a băgat înapoi fără cea mai
mică urmă de jenă. Quentin avea impresia că trecuse ceva vreme de când vorbise cu cineva.
– Așa că sunt un pic îngrijorat pentru părinţii tăi, a zis Quentin, în acea după-amiază. Cred
că sunt complet nebuni.
Se retrăseseră în dormitorul lui Alice, unde stăteau întinși unul lângă celălalt, pe patul
enorm, îmbrăcaţi în halate de baie și privind în sus la mozaicul de pe tavan: Orfeu cântând
unui berbec, unei antilope și unui stol asortat de păsări atente.
– Crezi că sunt?
– Alice, cred că le știi ciudăţeniile.
– Așa cred. Adică, îi urăsc, dar sunt părinţii mei. Nu-i văd ca fiind nebuni, ci ca pe oameni
normali, ce se poartă așa dinadins, pentru a mă tortura. Când zici că sunt bolnavi mintal, îi
lași pur și simplu să scape. Îi ajuţi să evite acuzaţia.
– În fine, m-am gândit că o să-i găsești interesanţi, a continuat fata. Știu cât de surescitat
intelectual devii în faţa magiei. Ei bine, voila, spre plăcerea ta, doi magicieni de carieră.
Quentin se întreba, doar teoretic, care dintre ei o ducea mai rău. Părinţii lui Alice erau
monștri otrăvitori, dar măcar se vedea. Ai lui semănau mai degrabă cu vampirii sau
vârcolacii – treceau drept oameni. Putea el să se plângă împotriva atrocităţilor lor oricât
voia; știa că sătenii n-aveau să-i dea ascultare decât prea târziu.
– Oricum, văd de unde îţi moștenești aptitudinile sociale, a adăugat băiatul.
– Ideea este că tu nu știi cum e să crești într-o familie de magicieni.
– Ei bine, n-aveam habar că trebuie să porţi togă.
– Nu trebuie. Fix asta e problema, Q. Nu trebuie să faci nimic. Asta nu înţelegi! Nu cunoști
alţi magicieni mai în vârstă, cu excepţia profesorilor noștri. E un pustiu, acolo afară. Aici.
Poţi sta degeaba sau poţi face orice sau totul, și nimic nu contează. Trebuie să găsești ceva
la care să ţii cu adevărat, ca să nu o iei razna. Cei mai mulţi magicieni nu-și află niciodată
drumul.
Vocea ei suna straniu de nerăbdătoare, aproape furioasă. Quentin încerca să o înţeleagă.
– Deci zici că părinţii tăi nu au găsit acel lucru.
– Nu, nu l-au găsit, în ciuda celor doi copii, care le-ar fi pus la dispoziţie un minimum de
opţiuni perfecte. Ei bine, cred să fi ţinut la Charlie, dar când l-au pierdut pe el, și-au ieșit
de tot din minţi. Și uite-i acum.
– Cum rămâne cu mama ta și cu orchestra ei de zâne? Pare destul de serioasă.
– O face doar ca să-l enerveze pe tata. Nici nu sunt sigură că există.
Alice s-a rostogolit deodată deasupra lui Quentin, încălecându-l, ţintuindu-l sub ea cu
mâinile așezate pe umeri. Părul ei atârna drept asupra lui, ca o cortină sclipitoare,
gâdilându-i faţa și dându-i fetei înfăţișarea autoritară a unei zeiţe ce se apleacă de la
înălţimea paradisului ei.
– Trebuie să-mi promiţi că nu vom ajunge ca ei, Quentin.
Nasurile lor aproape se atingeau. Apăsarea trupului ei era aproape excitantă, dar chipul,
extrem de serios.
– Știu că tu ai impresia că o să fie doar aventuri și dragoni și lupte cu răul și mai știu eu ce,
ca-n Fillory. Știu că asta gândești. Dar nu-i așa. Încă nu-ţi dai seama. Nu există nimic acolo
afară. Așa că trebuie să-mi făgăduiești, Quentin. Hai să nu ajungem niciodată ca ei, cu
hobby-urile astea stupide de care nu-i pasă nimănui. Făcând lucruri inutile toată ziua,
urându-ne și așteptând să murim.
– Păi, îmi ceri un lucru mare, a zis el. Dar OK. Promit!
– Vorbesc serios, Quentin! N-o să fie ușor. Va fi cu mult mai greu decât te aștepţi. Ei nici
măcar nu au idee, Quentin. Au impresia că sunt fericiţi. Asta-i partea cea mai rea.
Fata i-a desfăcut șireturile de la pantalonii de pijama, fără să se uite și i-a tras în jos, încă
privindu-l insistent în ochi. Halatul ei era deja deschis la talie, iar pe sub el nu purta nimic.
Băiatul știa că Alice spune ceva important, dar nu reușea să înţeleagă. Și-a strecurat mâinile
pe sub halat, pipăindu-i pielea moale de pe spate și curbura mijlocului. Sânii ei grei îi
atingeau pieptul. Ei urmau să aibă magia pentru totdeauna. Pe vecie. Așa că ce…?
– Poate sunt fericiţi, a zis el. Poate așa sunt ei.
– Nu, Quentin. Nu sunt.
Alice și-a înnodat degetele în părul lui și a strâns tare, ca să-l doară.
– Doamne, ești așa de copilăros câteodată.
Se mișcau împreună de acum, respirând greu. Quentin era înăuntrul ei și nu mai putea
scoate un cuvânt. Doar Alice repeta la infinit:
– Promite-mi, Q! Promite-mi! Doar promite-mi!
O spunea cu furie, insistent, o dată și încă o dată, ca și cum Quentin s-ar fi opus, ca și cum
n-ar fi fost de acord cu nimic în acel moment.
ABSOLVIREA
Într-un fel, a fost o vacanţă dezastruoasă. De-abia au ieșit afară, exceptând câteva plimbări
(făcute în pas alert) prin suburbiile geroase din Urbana, atât de egale și pustii, încât aveai
impresia că din clipă în clipă urmau să se contopească cu cerul întins și alb. Dar pe de altă
parte, a fost perfectă. I-a apropiat mai mult pe Quentin și pe Alice. L-a ajutat pe Quentin
să înţeleagă de ce era Alice așa cum era. Nu s-au certat nici măcar o dată – dacă existase
vreun avantaj, acela fusese că puternicul contraexemplu al părinţilor lui Alice îi făcea să se
simtă tineri, romantici și îndrăgostiţi cu pasiune. După prima săptămână, își terminaseră
temele și erau liberi să lenevească și să se prostească. Până la finalul celei de-a doua
săptămâni erau deja nerăbdători și pregătiţi să înceapă ultimul semestru la Brakebills.
Aproape că nu mai primiseră nicio veste de la ceilalţi, de vara trecută. Quentin nici nu se
prea așteptase la altceva. Normal că se simţea curios în legătură cu ce se întâmpla în lumea
de afară, dar își pusese în cap că Eliot, Josh și Janet erau ocupaţi să acceadă la un nou nivel
incredibil de perfecţiune, mai presus decât Brakebills, așa cum colegiul fusese mai presus
de Brooklyn sau Chesterton și el s-ar fi simţit dezamăgit dacă prietenii lui ar mai fi avut
încă timpul sau cheful de a se deranja cu păstrarea relaţiei.
Din câte își dădea seama, din mesajele lor disparate, locuiau împreună într-un apartament
din Manhattan. Singurul corespondent mai serios era Janet, care la fiecare două săptămâni
trimitea cea mai siropoasă carte poștală cu I New York, pe care o putea găsi. Scria totul cu
litere mari, iar punctuaţia era minimă:
DRAGI Q & A
CE-AR FI DACĂ NOI 3 AM MERGE ÎN CARTIERUL CHINEZESC SĂPTĂMÂNA VIITOARE
K SĂ CĂUTĂM IERBURI, ELIOT A CUMPĂRAT O CARTE MONGOLEZĂ DE VRĂJI E ÎN
MONGOLĂ NORMAL DAR PRETINDE CĂ POATE SĂ O CITEASCĂ DAR EU CRED CĂ E
PORNO MONGOLEZ. JOSH ȘI-A LUAT UN PUI VERDE DE ŢESTOASĂ L-A NUMIT
GAMERA CA PE MONSTRU. ȘI-A LĂSAT BARBĂ JOSH NU GAMERA. VOI (restul era scris
minuscul, de-abia lizibil, peste spaţiul destinat adresei) TREBUIE SĂ VENIŢI ÎNCOACE
BRAKEBILLS E UN HELEȘTEU MICUŢ ȘI NY E OCEANUL IAR ELIOT BEA DE STINGE
OPREȘTE-TE ELIOT OPREȘTE-TE OPREȘTE-TE TE OMOR PENTRU ASTA TE OMOR DE
1000 DE ORI… (ilizibil)
CU MULTĂ DRAGOSTE
J
În ciuda opoziţiei larg răspândite – sau poate chiar din cauza ei –, decanul Fogg a înscris
colegiul Brakebills într-un turneu internaţional de Tărăboi, iar Quentin a vizitat pentru
prima dată școlile de magie din străinătate, deși n-a văzut prea mare lucru din ele, în afara
terenului de joc și, din când în când, câte o sală de mese. Au jucat în curtea verde ca
smaraldul a unei cetăţi medievale din Carpaţii înceţoșaţi și într-un complex clădit în
mijlocul pampasului aproape infinit din Argentina. Pe insula Rishiri, la nord de coasta
insulei Hokkaido, au jucat pe cel mai frumos teren de Tărăboi pe care-l văzuse Quentin.
Parcelele cu nisip erau orbitor de imaculate și perfect decupate și nivelate. Pătratele cu
iarbă, de un verde deschis, erau tunse egal la doisprezece milimetri. Cele cu apă clocoteau
întunecate, în aerul rece. Maimuţe humanoide, încruntate și stranii îi priveau cum joacă,
agăţate de pini răsuciţi, cu feţele golașe și roz, înconjurate de un nimb de blană albă ca
zăpadă.
Dar turul mondial al lui Quentin s-a întrerupt brusc când, spre marea rușine a profesorului
Fogg, echipa colegiului a pierdut toate cele șase meciuri din primele șase și a părăsit
turneul. Recordul lor perfect de învingeri a intrat în istorie când au fost zdrobiţi acasă, în
prima rundă a meciului de consolare, de o echipă pan-europeană, condusă de o
luxemburghează măruntă, războinică și creaţă, de care Quentin, împreună cu toţi ceilalţi
băieţi – și chiar și unele fete – din echipa colegiului s-au îndrăgostit pe loc.
Sezonul de Tărăboi s-a încheiat în ultima zis din martie și, terminând farsa aceea inutilă,
Quentin s-a trezit deodată fixând finalul carierei lui la Brakebills printr-un interval
periculos de îngust de doar două luni. Se simţea de parcă-și crease cale printr-un oraș vast
și strălucitor, cotind pe străduţe dosnice și rătăcind printre clădiri și arcade bântuite, marca
de Chirico, și mici pieţe absconse, gândindu-se că în tot acest timp abia dacă făcuse primii
pași, că zărise doar o mică lumină, dintr-un cartier minuscul. Și apoi, dintr-odată, s-a întors
la un colţ și terminase de parcurs întregul oraș, ce zăcea acum în spatele lui, și tot ce
experimentase nu fusese decât o stradă scurtă ce ducea direct spre ieșire.
Acum, cel mai insignifiant lucru îi părea lui Quentin monumental, încărcat de gândul
nostalgiei. Se-ntâmpla să treacă pe lângă o fereastră din spatele Casei, grăbindu-se să ajungă
la următorul curs, iar o mișcare imperceptibilă îi captiva privirea. O siluetă îndepărtată,
purtând uniformă, ce traversa Marea sau un tufiș inform, tăiat ca un flamingo, scuturându-
și mofturos tichia de zăpadă de pe capul lui mic și verde erau de ajuns ca băiatul să își dea
seama că n-avea niciodată să mai vadă acea mișcare, iar dacă totuși s-ar fi întâmplat, urma
să se petreacă undeva într-un viitor îndepărtat, sub forma unei persoane complet străine.
Și-apoi mai existau și celelalte momente, când i se lua cumplit de Brakebills, de tot și de
toţi, când îi părea un loc jalnic și strâmt și claustrant și dorea cu disperare să scape. În patru
ani, abia dacă ieșise din campus. Era o închisoarea georgiană, exclusivistă, magică și verde.
Doamne, purta o uniformă de școală! Practic, își petrecuse patru ani suplimentari în liceu!
Studenţii de la Brakebills aveau un fel aparte de a vorbi: o dicţie afectată, hipercorectă, pe
jumătate britanică, rezultată în urma tuturor exerciţiilor vocale, ca și cum tocmai ce
încheiaseră o bursă la Rhodes și doreau ca toată lumea să o știe. Îl făcea pe Quentin să vrea
să se înjunghie cu un obiect contondent. Și mai era și obsesia pentru botezarea lucrurilor.
Toate camerele din Brakebills aveau aceleași birou identic – o huidumă neagră, din lemn
de cireș –, ce fusese comandat în serie, undeva în a doua jumătate a secolului al
nouăsprezecelea. Era străpuns de sertare mici și dulăpioare și compartimente și fiecare
dintre acele sertare și dulăpioare și compartimente avea numele lui scump. De fiecare dată
când Quentin auzea pe cineva referindu-se la „spărtura cu cerneală“ sau „urechea
bătrânului decan“ își dădea, exasperat, spre Alice ochii peste cap. Iisuse, ăştia vorbesc
serios? Trebuie să ieşim de aici.
Dar unde avea să plece, mai exact? Criza iminentă a absolvirii nu era un lucru spre care să
privești panicat sau măcar îngrijorat, dar pentru Quentin, absolut tot ce ţinea de lumea din
afara colegiului părea periculos de vag și subapreciat. Nălucile plictisite și lipsite de viaţă
ale părinţilor lui Alice îl bântuiau. Ce avea să facă? Adică, ce anume mai precis? Fiecare
ambiţie ce-o nutrise în viaţa lui se împlinise în ziua acceptării lui la Brakebills, iar acum se
străduia să-și formeze altele, cu orice fel de aplicabilitate practică. Acela nu era Fillory, unde
exista vreun război magic de luptat. Nu exista nicio Santinelă de izgonit, niciun rău malefic
de învins, iar fără toate acestea, restul părea atât de obișnuit și ieftin. Nimeni nu avea
curajul să o spună răspicat, dar mediul magic mondial suferea de un dezechilibru grav: prea
mulţi magicieni, prea puţini monștri.
Ce era și mai grav, e că părea să fie singurul deranjat de situaţie. Mulţi studenţi se puseseră
deja în legătură cu organizaţii magice vestite. Surendra povestea oricui era dispus să asculte
despre un consortium de vrăjitori – de la care nu primise deocamdată nicio veste, dar era
destul de sigur că-i garantaseră un stagiu de practică –, ce-și petreceau timpul la altitudini
suborbitale, veghiind cerul pentru a identifica orice asteroid și explozie solară periculoasă
și alte potenţiale dezastre globale. O grămadă de studenţi se ocupau de cercetare. Alice se
interesa de un program de master în Glasgow, deși ideea despărţirii nu-i încânta pe niciunul
în mod deosebit, și cu atât mai puţin înţelegerea ca Quentin să o urmeze fără niciun rost
în Scoţia.
Era considerat șic să lucrezi sub acoperire, să te infiltrezi în guverne, grupuri și organizaţii
non-guvernamentale, chiar și în armată, pentru a ajunge într-o poziţie de influenţă asupra
afacerilor lumii reale, din spatele cortinei. Unii oameni își dedicau ani din viaţă acestui
scop. Și existau chiar căi și mai exotice. Puţini magicieni – în special iluzioniștii – preluau
uriașe proiecte artistice, precum manipularea luminilor nordice sau lucruri de acest gen,
descântece vechi de zeci de ani care ajungeau să aibă la un moment dat o audienţă formată
doar dintr-un singur om. Exista o reţea extinsă de jucători-războinici, care puneau anual în
scenă conflicte globale, pentru obiective tactice arbitrar alese, doar de dragul distracţiei.
Vrăjitor contra vrăjitor, în echipe și un festin de bătălii la grămadă. Jucau fără apărători și
era bine cunoscut faptul că foarte rar murea câte cineva. Dar tocmai asta reprezenta o mare
parte a experienţei – fiorii.
Și continuau așa, iar totul părea complet și oribil de plauzibil. Fiecare își promitea sieși un
viitor – practic garantat – bogat, satisfăcător și provocator. Așadar, de ce se simţea Quentin
ca și cum ar fi căutat nebunește o altă cale de scăpare? De ce aștepta încă semnalul unei
mari aventuri? Se scufunda – de ce îi respingea de fiecare dată când îi întindeau mâna?
Profesorii cu care Quentin discutase nu păreau îngrijoraţi. Ce ar fi trebuit să facă? Ei bine,
absolut nimic!
Între timp, Quentin și Alice se avântau în teza lor obligatorie de absolvire cu un entuziasm
ce scădea treptat. Alice încerca să izoleze un foton individual și să-l îngheţe pe loc, oprindu-
i zborul lui precipitat, la viteza luminii. Construise o casetă elaborată pentru el, din lemn și
sticlă, împletită cu o ţesătură al dracului de complexă de vrăji, sferică și sclipind indigo.
Dar, în cele din urmă, nimeni n-a știut să spună dacă fotonul se afla acolo sau nu și nici
cum să demonstreze una dintre cele două posibilităţi. Alice i-a mărturisit, între patru ochi,
lui Quentin, că nici ea nu era complet sigură și că spera sincer ca profesorii din consiliu să
se hotărască pentru una dintre variante, pentru că situaţia o înnebunea. După o săptămână
de dezbateri din ce în ce mai aprinse, și fără a ajunge la nicio concluzie, comisia a decis să-
i acorde lui Alice cea mai mică notă de trecere și să încheie astfel.
Pentru proiectul lui, Quentin se decisese să zboare până la Lună și înapoi. Dându-și seama
de distanţă, a calculat că putea ajunge acolo în vreo două zile, în linie dreaptă, iar după
aventura sa antarctică se simţea destul de sigur pe vrăjile lui pentru încălzirea corpului.
(Deși nu erau specializarea lui. Tocmai fusese pe punctul de a renunţa la Disciplină.) Iar
ideea avea o anumită savoare romantică, lirică. Și-a luat zborul de pe întinderea Mării, într-
o dimineaţă însorită, caldă și umedă de primăvară. Alice, Gretchen și vreo doi dintre puștii
lingușitori din grupul Materiei erau acolo să-l vadă. Vrăjile de protecţie formau o bulă
transparentă în jurul lui. Sunetele au devenit distorsionate, iar peluza verde și feţele
zâmbitoare ale simpatizanţilor lui au căpătat rotunjimi suprarealiste. Pe când se ridica,
Pământul se transforma sub el treptat dintr-o câmpie mată și infinită, într-o sferă albastră,
irizantă și mărginită. Deasupra, stelele răsăreau și deveneau din ce în ce mai ascuţite,
glaciale și mai puţin sclipitoare.
La șase ore de la începerea călătoriei, gâtul i s-a ferecat dintr-odată și o gheară de oţel i-au
străpuns timpanele. Ochii se forţau să iasă din orbitele lor. Aţipise și sfera lui spaţială,
improvizată, începuse să se destrame. Quentin a început să vânture din braţe ca un dirijor
nebun, prestissimo, iar aerul s-a făcut iar dens și cald, dar până una-alta, distracţia
dispăruse demult. Accesele de frisoane, înăbușeală și râsul nervos îl năuceau și nu se putea
calma. Iisuse, oare exista pe lume ceva mai puţin important, pentru care să-și riște viaţa? s-
a întrebat. Doar Dumnezeu știa ce cantitate de radiaţii absorbise. Spaţiul colcăia de
particule mici și furioase.
A inversat sensul de mers. Se gândea să se ascundă câteva zile și doar să pretindă că ajunsese
pe Lună. Poate reușea să stoarcă niște praf selenar de la Lovelady și să-l prezinte ca dovadă.
Aerul se încălzise acum. Cerul – mai luminos. S-a relaxat, pe când un cocteil din părţi
generoase atât de ușurare, cât și jenă l-a inundat. Lumea se întindea din nou sub el: linia
de coastă, detaliată ca un fractal, apa albastră, rugoasă ca metalul ștanţat, gheara
ademenitoare din Cape Cod.
Partea cea mai rea s-a dovedit a fi intrarea în Sala Mare, la cina din acea seară, două zile
mai târziu, cu un rânjet laș de „da, am dat-o-n bară“, lipit pe chip și arzând roșu ca o flacără.
După masă, a împrumutat cheile lui Alice și s-a retras în Camera Comună a Seniorilor, unde
a băut prea mult sherry, sorbindu-l singur în faţa unei ferestre întunecate. Deși tot ce putea
vedea era propria reflexie, Quentin își imagina râul Hudson trecând leneș și umflat de ploile
reci de primăvară. Alice învăţa în camera ei. Toţi ceilalţi dormeau, cu excepţia unei adunări
de petrecăreţi, ce făceau tărăboi în una dintre aripile clădirii, scuipând afară studenţii beţi,
în perechi sau grupuleţe. Când s-a văzut suficient de zdrobit de autocompătimire și alcool,
iar zorile ameninţau să-l surprindă din clipă în clipă, Quentin s-a îndreptat cu băgare de
seamă spre dormitorul lui, urcând treptele în spirală, pe lângă camera ce obișnuise să fie a
lui Eliot. S-a împleticit puţin, sorbind direct din sticla de sherry a monitorului școlar, pe
care o șterpelise la ieșire.
A simţit cum beţia lui se transforma deja în mahmureală – acea alchimie neurologică
ușoară, ce se petrece de obicei în somn. Avea stomacul supraplin, umflat de viscerele
otrăvite. Oamenii pe care-i trădase au ieșit, aventurându-se afară din colţurile minţii lui,
acolo unde ședeau de regulă. Părinţii lui. James. Julia. Profesorul March. Amanda Orloff.
Chiar și bătrânul decedat anonim – intervievatorul lui pentru Princeton. Toţi îl priveau
imperturbabili. Nu le merită nici măcar dispreţul.
S-a întins pe pat, cu lumina aprinsă. Oare nu exista nicio vrajă pentru a te face singur fericit?
Cineva trebuie să fi inventat una. Cum de-i scăpase? De ce nu-l învăţase nimeni? Se afla în
bibliotecă – vreo carte fluturând puţin mai departe de atingerea lui, bătându-și aripile de o
fereastră înaltă? A simţit patul alunecând în jos și la vale, în jos și la vale, ca o buclă de film
cu un avion Stuka avântându-se într-un raid de atac, o dată și încă o dată. Fusese așa de
tânăr, când ajunsese aici. S-a gândit la ziua aceea geroasă de noiembrie, când luase cartea
de la doctoriţa cea drăguţă și biletul zburase în grădina uscată, întortocheată și îngheţată
și el alergase senin după bucata de hârtie. Acum n-avea cum să mai afle ce scria pe ea.
Conţinea toate bogăţiile bunăstării, care lui încă îi lipsea cumva, chiar și după ce atâta
pronie se așternuse asupra lui? Era oare revelaţia secretă a lui Martin Chatwin, băiatul care
evadase în Fillory și nu se mai întorsese să înfrunte misterul acestei lumi? Pentru că era
beat, s-a gândit la mama lui și cum îl ţinuse odată, pe când era mic, după ce pierduse o
figurină într-un burlan. Și-a îngropat faţa roșie și suferindă în perna rece și a început să
suspine, de parcă i se frângea inima.

De acum mai rămăseseră doar două săptămâni până la absolvire. Cursurile se opriseră.
Labirintul era un nod înverzit și lucitor, plin de viaţă, aerul vibra de particule mici și
imponderabile, iar pe râu, pe lângă hangar, treceau plutind bărci în formă de sirenă, pline
cu tineri puși pe bronzat. Toţi vorbeau doar despre cât de mișto urma să fie când aveau să
petreacă, să doarmă până târziu și să experimenteze cu vrăji interzise. Continuau să se
privească unii pe ceilalţi, să-și dea palme pe spate și să-și scuture capetele. Caruselul
încetinea. Muzica aproape se stinsese.
Se organizau farse. Prin dormitoare circula un fior decadent, în genul ultimelor zile ale
Pompeiului. Cineva a inventat un nou joc, ce includea zaruri și o oglindă ușoară, vrăjită,
reprezentând practic o variantă magică la pokerul pe dezbrăcate. Unii făceau încercări
disperate și greșit orientate de a se culca cu acea unică persoană cu care își doriseră
întotdeauna, pe ascuns și în zadar, să se culce.
Ceremonia de absolvire a început la șase după-amiaza, pe când cerul mai lumina încărcat
de razele gălbui, aproape stinse. În sala de mese s-a dat un banchet cu unsprezece feluri de
mâncare. Cei nouăsprezece absolvenţi ai celui de-Al Cincilea An se priveau unul pe celălalt
cu jale, rătăciţi și singuri la mesele lungi și pustii. Vinul roșu era servit din sticle
neetichetate: fusese făcut, după cum a dezvăluit Fogg, folosind struguri din mica podgorie
a colegiului, aceeași pe care o descoperise Quentin în toamna primului său an. Prin tradiţie,
întreaga producţie a podgoriei era consumată de seniori, la cina absolvirii – trebuia băut, a
accentuat Fogg, trimiţând macabru la ce s-ar fi putut petrece dacă până și o singură sticlă
rămânea nebăută. Era un cabernet sauvignon, subţire și acru, dar ei l-au înghiţit oricum cu
patimă. Quentin a dedicat un lung tribut manifestării subtile a terorii de la Brakebills
asupra propriei persoane. S-au închinat toasturi în cinstea memoriei Amandei Orloff, iar
paharele au fost azvârlite în șemineu, pentru a se asigura că nici un alt toast nu se va ţine
cu ele vreodată. Când a suflat vântul, lumânările au pâlpâit, iar ceara topită de albine s-a
împroșcat pe faţa albă și nouă de masă.
Împreună cu gustarea de brânză, au primit o insignă argintie în formă de albină, identică
cu cea purtată de monitori – Quentin își putea cu greu imagina o altă ocazie la care să fie,
de departe, potrivit să o poarte – și o cheie grea, neagră, cu doi dinţi, ce le permitea să se
întoarcă la Brakebills dacă-și doreau. S-au cântat melodii școlărești, iar Chambers le-a dat
scotch, din care Quentin nu mai băuse niciodată. Și-a înclinat micul său pahar plin, dintr-
o parte într-alta, privind cum aluneca lumina prin fluidul acela misterios, de culoarea
ambrei. Era uimitor cum ceva în formă lichidă putea să aibă laolaltă gustul focului și al
fumului.
S-a aplecat spre Georgia și a început să-i explice această dilemă fascinantă, dar pe când
făcea așa, Fogg s-a ridicat în capătul mesei, curios de grav, l-a trimis de acolo pe Chambers
și le-a cerut absolvenţilor să-l urmeze jos, pe scări.
Era un lucru neașteptat, „mai jos“ însemna pivniţa, unde Quentin aproape că nu pusese
piciorul în toată perioada sa la Brakebills – doar o dată sau de două ori, ca să șterpelească
vreo sticlă special râvnită din cramă sau când el și Alice fuseseră disperaţi după intimitate.
Dar acum, profesorul Fogg conducea o adunătură dezbărată, zeflemitoare și, din când în
când, cu chef de cântat, prin bucătărie, printr-o ușă mică și simplă din cămară, în jos pe
niște trepte uzate și prăfuite din lemn, ce se preschimbau la jumătatea drumului în piatră.
Au ieșit într-un sub-subsol întunecat, plămădit din pământ.
Nu acolo își imaginase Quentin că va avea loc petrecerea. Nici nu părea a fi o atmosferă
vioaie. Era rece acolo jos și foarte liniște deodată. Podeaua era din pământ, tavanul jos, iar
pereţii denivelaţi și neterminaţi înghiţeau sunetul. Voce cu voce, refrenul unui cântec
studenţesc tradiţional – o melodie complex eufemistică, intitulată „Monitorul e deranjat“ –
s-a stins. Se simţea mirosul greu, dar nu neplăcut, de pământ umed.
Fogg s-a oprit în faţa a ceva ce părea să fie capacul unei trape săpate în sol. Era făcut din
aramă și acoperit de inscripţii scrise caligrafic. În mod ciudat, părea la fel de lucitor și nou
ca o monedă proaspăt bătută. Decanul a ridicat un levier greu și, cu un considerabil efort,
a înălţat discul din aramă. Era gros de cinci centimetri și a fost nevoie de trei serniori ca să-
l rostogolească într-o parte.
– După voi, a spus Decanul, gâfâind un pic.
A făcut un gest larg spre gaura întunecată ca cerneala.
Quentin a intrat primul. A tatonat, orb, terenul din jur, cu picioarele amorţite de scotch,
până ce a găsit un inel de fier. Se simţea de parcă s-ar fi scufundat într-un ulei cald și
întunecat. Scara i-a dus pe el și pe ceilalţi absolvenţi într-o cameră circulară, suficient de
largă pentru ca toţi nouăsprezece să stea drepţi, în cerc, lucru pe care l-au și făcut. Fogg a
venit ultimul; l-au putut auzi cum înșuruba la loc capacul din spatele lor. Apoi a coborât și
el și, cu un zăngănit, a făcut scara să se retragă în sus, ca o ieșire de urgenţă. După aceea,
liniștea s-a lăsat copleșitoare.
– Nu-i niciun rost în a ne pierde avântul, a spus el.
Bărbatul a aprins o lumânare și a scos în joacă, de undeva, un litru şi jumătate de bourbon
și a trimis cele două sticle în cele două direcţii congruente ale cercului. Ceva din acel gest
îl neliniștea pe Quentin. La Brakebills exista o limită în ce privea cantitatea de alcool
consumat – una destul de laxă, ce-i drept – dar asta cam întrecea măsura. Cumva, lucrurile
păreau forţate.
Ei bine, era absolvirea. Nu mai erau studenţi. De acum se considerau adulţi. Colegi,
împărţind băutura. Într-o temniţă îngropată și secretă, în toiul nopţii. Quentin a luat o
dușcă și a dat sticla mai departe.
Decanul Fogg a aprins mai multe lumânări în candelabrele asortate din aramă, desenând
un cerc înăuntrul celui mare, format de ei. Probabil că nu se aflau mai jos de patruzeci de
metri, dar se simţeau ca și cum ar fi coborât un kilometru în măruntaiele pământului,
îngropaţi de vii și uitaţi de restul lumii.
– În caz că vă întrebaţi de ce suntem aici jos, a început Decanul Fogg, este pentru că am
dorit să ieșim din Centura Protectoare a Brakebillsului. Aceasta este o barieră magică de
protecţie, ce se extinde din Casă, în toate direcţiile. Chepengul inscripţionat, din aramă, pe
care l-am deschis, este o poartă dincolo de ea.
Bezna îi înghiţea cuvintele de cum îi ieșeau de pe buze.
– E puţin neliniștitor, așa-i? Dar este potrivit, pentru că voi, spre deosebire de mine, vă veţi
petrecere restul vieţii afară. Pentru mulţi ani, scopul acestei întâlniri era de a vă speria cu
povești înfricoșătoare despre lumea de afară. În cazul vostru, nu cred că va fi necesar. Aţi
fost martori direcţi ai puterilor distructive, pe care unele creaturi magice le posedă. E puţin
probabil să mai vedeţi vreodată ceva la fel de grav ca în ziua Bestiei. Dar ţineţi minte că ce
s-a petrecut atunci se poate repeta. În special aceia dintre voi care s-au aflat atunci în
amfiteatru vor purta pe vecie amprenta ei. Nu veţi uita nicicând Bestia și puteţi fi siguri că
nici ea nu vă va uita pe voi. Iertaţi-mă că vă ţin predici, dar e ultima ocazie pe care o voi
mai avea.
Quentin stătea în cerc, vizavi de Fogg – se așezaseră cu toţii turcește pe podeaua fină din
piatră. Faţa blândă, bărbierită a Decanului plutea în beznă ca o nălucă. Ambele sticle de
whiskey au ajuns la Quentin simultan și a sorbit curajos din amândouă, cu fiecare în câte o
mână, apoi le-a dat mai departe.
– Uneori mă întreb dacă omului chiar i-a fost menit să descopere magia, a spus Fogg
expansiv. E un pic cam prea perfect, nu credeţi? Dacă viaţa e să ne înveţe un lucru, acela e
că dorinţa nu o face deloc minunată. Cuvintele și gândurile nu schimbă nimic. Limbajul și
realitatea sunt total diferite – realitatea e un lucru dur, neclintit și nu contează ce crezi,
simţi sau spui în legătură cu ea. Sau cel puţin, n-ar trebui. Te confrunţi cu ea și-ţi vezi de
viaţă. Copiii mici nu știu asta. Gândire magică: așa a numit-o Freud. De îndată ce aflăm
opusul, încetăm să mai fim copii. Separarea dintre cuvânt și lucru este baza pe care ne
construim destinele de adulţi. Dar undeva, în inima magiei, graniţa dintre cuvânt și obiect
se rupe. Se sparge și cele două se întâlnesc, se topesc și fuzionează. Vorbirea se întreţese cu
lumea pe care o descrie. Eu mă simt uneori ca și cum am fi dat peste un defect în sistem,
voi nu? Un scurtcircuit? O eroare categorială? O buclă stranie? E oare posibil ca magia să
fie o cunoaștere mai bine lepădată? Spuneţi-mi ceva: poate un om, ce face vrăji, să mai
crească vreodată?
Decanul a făcut o pauză. Nimeni nu a răspuns. Ce dracului puteau zice? Era puţin cam
târziu acum să-i certe, după ce-și încheiaseră pregătirea magică.
– Am o mică teorie, pe care aș dori să o expun acum, dacă îmi daţi voie. Ce credeţi că vă
face pe voi magicieni?
Mai multă tăcere. Oricum Fogg alunecase de acum de tot pe teritoriul întrebărilor retorice.
Decanul a vorbit mult mai încet:
– Cumva pentru că sunteţi inteligenţi? Pentru că aveţi curaj și bunătate? Oare datorită
faptului că sunteţi speciali? Poate. Cine știe. Dar vă spun un lucru: eu cred că sunteţi
magicieni, pentru că vă simţiţi nefericiţi. Un vrăjitor e puternic când înfruntă durerea. El
percepe diferenţa dintre faţa reală a lumii și cea pe care și-ar dori el să i-o dea. Sau ce aveaţi
impresia că e chestia aia din pieptul vostru? Un magician e tare pentru că suferă mai mult
ca ceilalţi. Rana lui îi dă forţă. Majoritatea oamenilor își duc toată viaţa chinul pe dinăuntru,
până ce-i pun capăt prin alte metode sau până ce sunt ei răpuși. Dar voi, prietenii mei, voi
aţi găsit o altă cale: o modalitate de a folosi durerea. Să o ardeţi drept combustibil, pentru
lumină și căldură. Aţi învăţat să înfrângeţi lumea ce a încercat să vă doboare.
Atenţia lui Quentin se muta de la un punct luminos la altul, dintre cele care luceau ici și
colo pe tavanul curbat de deasupra lor, cusând constelaţii pe care el nu le recunoștea, ca și
cum s-ar fi aflat pe o altă planetă, privind stelele dintr-un unghi străin. Cineva și-a dres
glasul.
Fogg a continuat.
– Dar în cazul în care nu e suficient, fiecare dintre voi va pleca în această noapte de aici cu
o poliţă de asigurare: o pentagramă tatuată pe spate. O stea în cinci colţuri – un ornament
frumos, plus că funcţionează ca temniţă pentru un demon, un nichipercea mărunt, dar mai
degrabă crud. Tehnic, un duh rău. Sunt luptători mici și rezistenţi, cu pielea ca oţelul. De
fapt, cred că s-ar putea să fie făcuţi din oţel. Vă voi da fiecăruia câte o parolă ce-l eliberează.
Rostește parola și o să răsară, luptând pentru tine până la moarte sau până la moartea oricui
îţi face viaţa amară.
Fogg și-a pocnit palmele de genunchi și i-a privit, ca și cum tocmai le spusese că vor primi
stocul pe un an de papetărie atrăgătoare și utilă, marca Brakebills. Georgia a ridicat mâna
pe jumătate.
– Este… este opţional? Adică, mai e cineva, în afară de mine, deranjat de ideea de a avea un
demon prins în piele?
– Dacă asta te deranjează, Georgia, a răspuns Fogg, atunci ar fi trebuit să mergi la școala de
modele. Nu te îngrijora, va fi recunoscător ca dracu’, ca să mă exprim așa, când îl vei elibera.
Însă e bun doar pentru o singură bătălie, așa că alegeţi-vă cu atenţie momentul. Apropo,
acesta e celălalt motiv pentru care ne aflăm aici jos. Nu se poate conjura un duh malefic în
interiorul Centurii. De asemenea, de ce avem nevoie de bourbon? Pentru că o să doară al
dracului. Acum, cine e primul? Sau să o luăm în ordine alfabetică?
Dimineaţa următoare, la ora zece, a avut loc o ceremonie de absolvire mai convenţională,
în cea mai largă și grandioasă sală de curs. Ar fi greu de imaginat un grup mai plouat și atât
de evident mahmur de absolvenţi. Era una dintre acele ocazii în care părinţilor li se
permiteau să intre în campus, așa că nu aveau loc manifestări magice și nici nu se aducea
vorba de așa ceva. Aproape la fel de rea ca mahmureala, era durerea provocată de tatuaj.
Spatele lui Quentin parcă roia de insecte pișcătoare și flămânde, ce descoperiseră ceva
absolut delicios. Era complet conștient că părinţii lui ședeau la vreo douăsprezece rânduri
în spatele lui.
Amintirile lui Quentin despre noaptea trecută erau tulburi. Decanul conjurase el însuși
demonii, mâzgălind cu bucăţi groase de cretă albă inele concentrice de sigilii pe podeaua
veche din piatră. Lucra rapid și sigur, cu ambele mâini deodată. Pentru tatuaj, băieţii și-au
scos cămășile și jachetele și s-au aliniat dezbrăcaţi până la talie, la fel ca fetele, cu un grad
mai mare sau mai mic de jenă. Unele dintre ele își strângeau hainele mototolite la piept.
Unii exhibiţioniști s-au dezbrăcat mândri, complet.
Fogg a lucrat repede și cu un surprinzător fler artistic. În semiîntuneric, Quentin nu putea
vedea ce folosește, ca să le picteze pielea – un lucru subţire și scânteietor. Modelele erau
complexe și aveau calităţi optice, stranii și instabile. Durerea rezona cumplit, ca și cum
Fogg le-ar fi jupuit pielea de pe spate și le-ar fi presărat sare pe răni. Dar tortura era
întrecută de teama a ceea ce avea să se întâmple când urma să implanteze demonii. Când
au fost toţi gata, Fogg a construit în centrul inelului de sigilii un dom jos din cărbuni încinși,
iar camera a devenit fierbinte și umedă. Sângele, fumul, sudoarea pluteau în aer, împreună
cu o înfierbântare orgiastică. Când a venit rândul primei fete – alfabetic, aceea a fost Alsop,
Gretchen –, Fogg a introdus o mănușă de fier în grămăjoara de cărbuni și a răvășit-o, până
ce a apucat ceva.
Lucirea roșiatică îi lumina faţa lui Fogg de dedesubt și – poate că era doar memoria lui
încâlcită –, dar lui Quentin i s-a părut că vede pe chipul bărbatului ceva ce nu mai zărise
din prima lui zi la Brakebills – ceva desfrânat, crud și dușman. Când a prins ceea ce căuta,
Fogg l-a ridicat și l-a scos din cărbuni: un demon, cu o trenă de scântei, greu, de
dimensiunea unui câine și foarte enervat. Cu același gest, l-a îndesat, răsucindu-l în spatele
slab al lui Gretchen. Decanul a trebuit să meargă înapoi și să vâre la loc un membru ce
biciuia aerul, rămas afară. Fata a inspirat adânc și tot corpul i s-a crispat, ca și cum cineva
ar fi aruncat cu apă îngheţată peste ea. Apoi, doar a părut încurcată, încercând să se uite
peste umăr, uitând pentru o clipă și lăsându-i pe toţi să-i admire sânii mici, cu sfârcuri
palide. Pentru că, așa cum avea și Quentin să descopere, nu simţeai nimic.
Acum totul părea un vis, deși, evident, primul lucru pe care l-a făcut Quentin în acea
dimineaţă a fost să-și verifice spatele în oglindă. Era acolo o stea uriașă în cinci colţuri,
conturată îngroșat cu negru, nevindecată și roșie și puţin deplasată spre stânga; a presupus
că trebuia poziţionată mai mult sau mai puţin cu centrul în dreptul inimii. Segmente ale
stelei erau amplificate de un scris mărunt și sinuos, negru, steluţe și luni pline și alte
simboluri mai greu de identificat – se uita de parcă ar fi fost nu atât tatuat, cât însemnat
sau ștampilat, ca un pașaport. Obosit, străpuns de durere și mahmur cum se găsea a zâmbit
privind desenul din oglindă. Per total, efectul era complet mișto.
Când s-a terminat totul, au ieșit din amfiteatru, în vechiul hol. Dacă ar fi avut toci, probabil
le-ar fi azvârlit în aer, dar nu au făcut-o. Se auzea un murmur șoptit de conversaţie, câteva
strigăte de bucurie, dar cam atât, în rest nimic. Dacă nu cumva absolviseră noaptea trecută,
acum sigur se întâmplase. Puteau merge oriunde și face orice își doriseră.
Alice și Quentin au scăpat afară, printr-o ușă laterală și s-au aventurat sub un stejar imens
și întins, balansându-și mâinile înlănţuite. Nu bătea nicio adiere. Lumina soarelui lucea
prea puternic. Lui Quentin îi pulsa capul. Părinţii lui erau în apropiere și trebuia să-i caute
dintr-o clipă în alta. Sau ar fi putut să vină ei după el, măcar o dată în viaţa lor. Presupunea
că noaptea aveau să se ţină petreceri, dar lui i se cam luase deja de chefuri. Nu-i venea să-
și împacheteze lucrurile, să se întoarcă în Chesterton sau în Brooklyn sau nicăieri
altundeva. Nu voia să stea, dar nici să plece. Și-a aruncat o privire către Alice. A încercat să
găsească sentimentul de iubire pe care obișnuise să-l nutrească pentru ea și a descoperit că
momentan lipsea. Dacă își dorea cu adevărat ceva în acel moment, era să fie singur. Dar n-
avea să primească ce voia.
Erau gânduri rele acestea, dar nu putea și nici nu încerca să le oprească fluxul, să stopeze
hemoragia cerebrală. Până la urmă, iată-l, proaspăt magician licenţiat, garantat și acreditat.
Învăţase să facă vrăji, văzuse Bestia și trăise, zburase în Antarctica pe propriile lui două aripi
și se întorsese de acolo prin pura putere a voinţei magice. Avea întemniţat în spate un
demon din oţel. Cine se gândea că ar fi putut vreodată să fie și să aibă toate acele lucruri și
tot să nu simtă nimic? Ce-i lipsea? Sau era el de vină? Dacă nu era fericit nici măcar acum,
aici, atunci defectul era la el? De îndată ce ochea fericirea, ea se disipa și reapărea în altă
parte. Ca Fillory, ca orice lucru bun, nu dura. Ce fapt cumplit de știut.
Mi-am îndeplinit pofta inimii, și-a zis el, şi aşa încep necazurile mele.
– Avem toată viaţa în faţă și tot ce vreau e să trag un pui de somn, a spus Alice.
În spatele lor s-a auzit un zgomot ușor. Pocnetul unui balon de săpun, fâlfâitul unei aripi,
o respiraţie.
Quentin s-a întors și iată-i pe toţi acolo. Josh, cu un tiv de barbă blondă, ce-l făcea mai mult
ca oricând să semene cu un călugăr afabil. Janet își pusese un piercing în nas și, probabil, și
în alte părţi ale corpului. Eliot purta ochelari de soare, lucru pe care nu-l făcuse nicicând la
Brakebills, și o cămașă de o perfecţiune uimitoare, indescriptibilă. Cu ei se mai afla cineva,
un străin: un bărbat grav, puţin mai în vârstă, înalt și chipeș, cu o aură întunecată și livrescă.
– Adunaţi-vă lucrurile, le-a spus Josh.
Tânărul a rânjit și mai larg și și-a îndepărtat braţele ca un profet.
– Vă luăm departe de toate astea.
CARTEA A II-A
MANHATTAN
Două luni mai târziu se făcuse noiembrie. Nu luna noiembrie de la Brakebills, ci cea
adevărată – Quentin avea nevoie să-și reamintească permanent că acum funcţionau după
timpul obișnuit al lumii reale. Și-a sprijinit tâmpla de geamul rece al apartamentului. Jos
de tot putea vedea un parc curat, mic și pătrat unde copacii se înălţau roșcaţi și maronii.
Iarba era roasă, prin ea se iveau petice de pământ, ca un covor jerpelit, cu căptușeala de
pânză iţindu-se prin ţesătură.
Quentin și Alice stăteau întinși pe o canapea lată, cu dungi multicolore, pe fundal alb, lângă
fereastră, ţinându-se moale de mâini, arătând și simţindu-se de parcă tocmai eșuaseră pe
mal, într-o plută depozitată ușor și inertă de maree, pe plaja vreunei insule mute și pustii.
Luminile erau stinse, dar razele lăptoase ale soarelui de după-amiază se strecurau în cameră
printre jaluzelele pe jumătate trase. Pe o masă de cafea din apropiere zăceau întinse un joc
de șah și un desen neglijent și macabru.
Apartamentul nu era amenajat și de-abia mobilat, cu excepţia unei colecţii eclectice de
obiecte, pe care le aduceau pe măsură ce aveau nevoie de ele. Se instalaseră ilegal: un
aranjament magic complex le permisese să-și asigure acel apartament din zona de jos a
cartierului de est, pe când proprietarii de drept erau ocupaţi cu altceva.
În aerul leneș lâncezea o liniște adâncă și densă, ca așternuturile băţoase și albe, pe o culme
de rufe. Nu vorbea nimeni, iar de o oră niciunul nu mai scosese un cuvânt și nici că simţeau
nevoia să o facă. Se aflau într-o stare de mulţumire apatică.
– Cât e ceasul? a spus Alice, în cele din urmă.
– Două. Trecut de două.
Quentin și-a întors faţa să se uite la ceas.
– Două.
S-a auzit soneria. Niciunul dintre ei nu s-a clintit.
– Probabil e Eliot, a presupus Quentin.
– Vă duceţi acolo devreme?
– Da. Posibil.
– Nu mi-ai zis că mergeţi devreme.
Quentin s-a ridicat încet, folosindu-se doar de mușchii abdominali, trăgându-și în același
timp braţul de sub capul lui Alice.
– Probabil mă duc devreme.
Băiatul i-a dat lui Eliot drumul înăuntru. Mergeau la o petrecere.
Nu trecuseră decât două luni de la absolvire, dar Brakebills parcă făcea deja parte dintr-o
altă viaţă – încă una, își spunea Quentin, meditând obosit că la douăzeci și unu de ani se
afla deja la a treia sau a patra sa reîncarnare.
Când plecase din Brakebills, spre New York, Quentin se așteptase să fie dat pe spate și
bulversat de realitatea dură și goală a experienţei: să treacă de la crisalida preţioasă a
Brakebillsului la orașul mare, haotic și murdar, unde oameni adevăraţi trăiau destine reale
într-un univers real și aveau slujbe adevărate pe bani adevăraţi. Iar pentru două săptămâni,
Quentin chiar fusese dezorientat. Cu siguranţă totul era veritabil, dacă prin asta se
înţelegea lipsa magiei, obsesia pentru bani și mizeria incredibilă. Uitase complet ce
însemna lumea obișnuită, de zi cu zi. Nimic nu era vrăjit: sub aparenţa lucrurilor nu se mai
ascundea altceva. Orice suprafaţă posibilă era acoperită cu însemnări – postere de concert,
panouri publicitare, graffiti, hărţi, indicatoare, avertismente, reguli de parcare –, dar
niciuna n-avea rost; nu așa cum aveau vrăjile. La Brakebills, fiecare centimetru pătrat din
Casă, fiece cărămidă, tufiș, copac fuseseră descântate, vrăjite și stropite cu magie timp de
secole. Aici, în lumea de afară, domneau reguli fizice pure, iar obișnuinţa era contagioasă.
Semăna cu un recif de corali, ale cărui semnale vitale fuseseră stoarse, nelăsând nimic în
urmă, în afara unei roci colorate și goale. În ochii unui magician, Manhattanul semăna cu
un deșert.
Deși pustiu, dacă săpai adânc, descopereai câteva urme pipernicite și deformate de viaţă.
În New York exista o cultură a magiei, în afara elitei educate la Brakebills, ce locuia aici, dar
vieţuia în periferiile ocupate de imigranţi. Copiii mai mari ai Materiei – nume pe care îl
abandonaseră la Brakebills și pe care nu aveau să-l mai foloseasă – le-au făcut lui Quentin
și lui Alice, cu metroul, turul cartierelor mărginașe. Într-o cafenea fără ferestre, de la etajul
al doilea al unei clădiri de pe bulevardul Queens, au urmărit teoria tălmăcirii numerelor de
către kazahi și haidimi. Au mâncat găluște cu mistici coreeni în Flushing și i-au privit pe
adoratorii moderni ai lui Isis, repetând descântece egiptene în spatele unei bodegi de pe
Atlantic Avenue. Odată au luat feribotul spre Staten Island, unde au stat în jurul unei
piscine de un albastru halucinant, sorbind gin și băuturi tonice la o adunare a șamanilor
filipinezi.
Dar după câteva săptămâni, entuziasmul pentru drumeţiile educaţionale se evaporase. Erau
pur și simplu mult prea multe lucruri ce îi atrăgeau și nimic deosebit căruia să-i dea atenţie.
Magia avea să fie mereu acolo, era o muncă grea, iar el o făcea de multă vreme. Quentin
avea nevoie să se pună la punct cu viaţa. Poate că mișcările magice clandestine ale New
Yorkului erau limitate, dar numărul și varietatea barurilor erau prodigioase. Și mai puteai
face rost și de droguri – droguri adevărate! Aveau toată puterea din lume și nimic de făcut
și nicio fiinţă nu le stătea în cale. Făceau ravagii în oraș.
Alice nu se simţea chiar atât de încântată de toate acestea, precum Quentin. Își amânase
învestirea într-un post de stat sau practica în cercetare, care îi atrăgeau de obicei pe
studenţii serioși de la Brakebills, pentru a sta în New York cu Quentin și ceilalţi. Totuși,
arăta semnele unei sincere curiozităţi academice, ceea ce o determina să-și petreacă o bună
parte din fiecare zi studiind magia în loc să se recupereze de pe urma petrecerii de cu o
noapte în urmă, de exemplu. Quentin se simţea ușor rușinat că nu-i urma exemplul virtuos.
Suficient de jenat încât să se laude chiar cu reluarea expediţiei lui selenare, dar nu destul
de mult cât să și întreprindă ceva cu adevărat. (Alice a reciclat pentru el o serie de porecle
legate de călătoria în spaţiu – Scotty, Maiorul, Tom, Laika – până când progresul lui
inexistent le-au făcut să fie mai mult umilitoare, decât haioase.) Quentin se simţea
îndreptăţit să se relaxeze și să se scuture de praful de zâne de la Brakebills și, în linii mari,
să „trăiască“. Și Eliot credea la fel („Nu de asta avem ficaţi?“ zicea el cu accentul exagerat de
om din Oregon). Nu era nicio problemă. El și Alice erau pur și simplu diferiţi. Nu asta făcea
relaţia lor interesantă?
Cel puţin Quentin se simţea interesant. Se simţea fascinant. În primul an după absolvire,
grijile lui financiare au fost acoperite dintr-un fond enorm auxiliar, strâns în secret de-a
lungul secolelor prin investiţii augmentate magic, din care se ceda o alocaţie obișnuită în
moneda lumii reale pentru toţi magicienii noi ce aveau nevoie de ea. După patru ani de
cocoloșeală la Brakebills, banii îi păreau magici în sine: un fel de a transforma un lucru în
altceva, de a produce un obiect din nimic și se folosea de acea magie în tot orașul. Cei cu
bani îl credeau boem, cei boemi îl credeau avut și toţi cădeau de acord că era isteţ și chipeș
și primea invitaţii peste tot: evenimente de caritate, cluburi de poker clandestine, spelunci,
petreceri pe acoperiș, bairamuri cu droguri, desfășurate în limuzine. El și Eliot treceau drept
fraţi, iar tandemul lor era bomba sezonului.
Noapte de noapte, Quentin se întorcea acasă singur, spre dimineaţă, depus în faţa clădirii
lui de un taxi solemn și solitar, ca un dric pictat în galben, pe strada scăldată în lumina
albăstruie – irizaţia ultrasunetului delicat al embrionului unei noi zile. Revenindu-și de pe
urma consumului de cocaină sau ecstasy, își simţea trupul străin și greoi, ca un golem făurit
dintr-un metal extraterestru ultradens, ce căzuse din cer, se răcise și se condensase în formă
umană. Se simţea așa de greu, că putea să spargă pavajul sfărâmicios în orice clipă și să se
scufunde în canalele de scurgere, dacă nu-și cobora picioarele ușor și precis în centrul
fiecărui pătrat de asfalt în parte.
Stând singur în mijlocul harababurii nemișcate și tăcute din apartamentul lor, inima lui
obișnuia să se inunde de regrete. Nu ar fi trebuit să iasă. Ar fi trebuit să stea acasă cu Alice.
Dar s-ar fi plictisit atât de tare dacă rămânea! Iar ea s-ar fi plictisit dacă ieșea! Ce aveau să
facă? Nu puteau continua așa. Îi era atât de recunoscător că nu văzuse excesul în care se
scăldase atât de flămând, drogurile pe care le ingerase, flirturile frenetice și nerușinate în
care se avântase.
Apoi își scotea hainele ce duhneau a fum de ţigară, ca un broscoi ce-și leapădă pielea, iar
Alice se foia adormită în așternuturi și se ridica, cearșafurile albe alunecându-i de pe sânii
grei și goi. Se lăsa pe el, sprijiniţi amândoi cu spatele de linia curbă și albă, din lemn, a
patului lor cu capete, fără să vorbească, și priveau cum se iţește răsăritul, iar o mașină de
gunoi se deplasa șovăielnic pe stradă, cu bicepșii ei pneumatici lucind ca și cum ar fi
consumat rapid orice aruncau asistenţii ei în salopete, înghiţind orice scuipase orașul. Iar
Quentin simţea atunci o milă superioară pentru gunoieri, pentru toţi oamenii obișnuiţi. Se
întreba ce anume găseau în vieţile lor nefermecate, de-i puteau face să creadă că merită
trăite.

Quentin l-a auzit pe Eliot încercând ușa și, văzând că e încuiată, scotocindu-se după chei;
Eliot împărţea un apartament cu Janet în Soho, dar stătea așa mult pe la Quentin și Alice,
încât păruse mai simplu să-i dea un set de chei. Quentin a traversat cu pași mari
apartamentul în plan deschis, îndreptându-se de spate, pe jumătate încântat, strângând din
mers ambalaje de prezervative, piese de lenjerie și mâncare stricată și aruncându-le la
gunoi. Era un loc frumos, amenajat într-o fostă fabrică, pardosit cu scânduri late și bogat
lăcuite și cu ferestre arcuite cu geamlâc. Însă avusese parte de proprietari mai grijulii.
Băiatul fusese surprins să descopere, când se mutaseră împreună, că în timp ce el era
indiferent faţă de treburile casnice, Alice era adevărata împrăștiată din relaţie.
Alice s-a retras în dormitor să se îmbrace. Era încă în cămașa de noapte.
– ’neaţa! a zis Eliot, deși trecuse de mult de ora trezirii.
Zăbovea, intrat pe jumătate prin ușa culisantă din metal, îmbrăcat într-un palton lung și
un pulover, ce părea să fi fost scump, înainte să-l descopere moliile.
– Salut, a răspuns Quentin. Lasă-mă să-mi iau haina.
– E ger afară. Vine și Alice?
– Nu mi-a lăsat impresia asta. Alice?
Quentin a ridicat tonul.
– Alice?
Nu a răspuns nimeni. Eliot dispăruse deja înapoi pe hol. Părea să nu mai aibă atât de multă
răbdare cu Alice, în ultima vreme, ca și cu o persoană care nu-i împărtășea dedicarea lui
riguroasă pentru găsirea plăcerii. Quentin presupunea că sârguinţa ei monotonă îi
aminteau în mod neplăcut de viitorul pe care-l ignora. Quentin știa că putea avea un astfel
de efect asupra lui.
A ezitat, în prag, sfâșiat între două datorii conflictuale. Probabil că fata avea să fie
recunoscătoare pentru liniștea necesară învăţatului.
– Cred că vine mai târziu, a zis Quentin.
Apoi a strigat spre dormitor:
– OK! Pa! Ne vedem acolo!
Tot nu s-a auzit niciun răspuns.
– Pa, mami! a ţipat Eliot.
Ușa s-a închis.
Ca toate celelalte lucruri, și Eliot se schimbase în New York. La Brakebills fusese
întotdeauna extrem de distant și mulţumit de sine. Farmecul lui personal, înfăţișarea
stranie și talentele magice îl ridicaseră și îl scoseseră în evidenţă. Dar de când Quentin i se
alăturase în Manhattan, balanţa de putere dintre ei doi se dezechilibrase cumva. Eliot nu
supravieţuise mutării fără pagube; nu se mai înălţa nepăsător deasupra frământărilor.
Umorul lui devenise mult mai caustic și amar decât ţinea minte Quentin. Părea să
întinerească, pe măsură ce Quentin se maturiza. Avea mai multă nevoie de prietenul lui,
iar pentru asta îi purta pică. Ura să fie lăsat pe dinafară, așa cum ura să fie inclus. Își petrecea
mai mult timp decât normal pe acoperișul blocului, fumându-și Meriturile și dumnezeu
mai știe ce altceva – nu erau prea mult lucruri pe care să nu le găsești, dacă aveai bani, iar
ei aveau din plin. Slăbea prea tare. Era deprimat și se înfuria când Quentin încerca să-l
înveselească. Când era enervat, obișnuia să spună: „Iisuse, e o minune că nu sunt
dipsoman…“ apoi se corecta singur: „Ah stai, ba sunt…“ Fusese amuzant prima dată. Într-
un fel.
La Brakebills, Eliot începea să bea seara – mai devreme în weekenduri –, ceea ce era în
regulă, pentru că toţi studenţii mai mari beau la cină, deși niciunul nu-și schimba desertul
cu un pahar în plus de vin, de la colegii abstinenţi, la fel de des ca Eliot. În Manhattan, fără
profesori care să-i supravegheze și cursuri pentru care să se păstreze treji, pe Eliot rareori
îl vedeai fără un pahar în mână, începând de la ora unu după-amiaza încolo. De obicei era
ceva inofensiv, vin alb sau Campari sau un pahar mare și diluat de bourbon cu sifon,
răsunând de gheaţă. Dar chiar și așa. Odată, pe când Eliot își îngrijea o răceală încăpăţânată,
Quentin a sugerat vag că poate ar fi trebuit să ia în calcul ceva mai sănătos decât votca cu
apă tonică, pentru a alunga gustul dozei de DayQuil.
– Sunt bolnav, nu mort, a izbucnit Eliot.
Și cu asta s-a încheiat.
Măcar unul dintre talentele lui Eliot supravieţuise absolvirii: era încă un colecţionar
neobosit de sticle obscure și minunate de vin. Nu devenise încă atât de alcoolic, încât să-și
abandoneze snobismul. Mergea la degustări și pălăvrăgea cu importatori și proprietari de
crame cu un zel de care nu mai dădea dovadă în legătură cu nimic altceva. O dată la câteva
săptămâni, când se mândrea cu recolta lui de doisprezece sau mai multe sticle, Eliot
obișnuia să-i anunţe că organizează o cină. În acea zi urmau să pună la punct tocmai una
dintre petreceri.
Risipeau o doză ridicolă de efort pe acele chermeze, complet în dezechilibru cu distracţia
ce avea să rezulte. Locul desfășurării era întotdeauna apartamentul din Soho, pe care îl
împărţeau Eliot și Jane, un labirint de dinainte de război, cu un surplus de dormitoare,
scenă numai bună pentru o farsă franţuzească. Josh era maestru bucătar, iar Quentin îl
asista ca ucenic și supraveghetor în bucătărie. Eliot juca rolul de somelier, bineînţeles.
Contribuţia lui Alice era să se oprească suficient de mult din citit cât să mănânce.
Janet amenaja locul: formula codul de îmbrăcăminte al serii, alegea muzica și scria de mână
și ilustra meniuri unicat, minunate. Inventa de asemenea diverse ornamente suprarealiste
și uneori controversate. Tema acestei seri era Metisarea, iar Janet promisese – indiferent de
obiecţiile morale, estetice sau ornitologice – să aducă legenda Ledei și a lebedei sub forma
unor sculpturi de gheaţă, animate prin magie. Aveau să copuleze până se topeau.
Ca în cazul tuturor serilor de acest fel, ingeniozitatea conceptului a devenit enervantă
undeva pe la mijlocul după- amiezii, înainte ca petrecerea să înceapă cu adevărat. Quentin
găsise o fustă din iarbă la un anticariat și plănuise să o asorteze la cămașa și jacheta unui
frac, dar fusta îl ciupea atât de tare că a renunţat la ea. Nu se putea gândi la altceva, așa că-
și petrecuse întreaga zi bombănindu-l și evitându-l pe Josh, care-și irosise întreaga
săptămână căutând reţete ce includeau ingrediente cumplit de diferite – dulci și picante,
negre și albe, îngheţate și topite, orientale și occidentale –, iar acum trântea înnebunit ușile
de la cuptor și dulăpioare și-l obliga pe Quentin să guste diverse preparate, atacându-l
dincolo de maldărul de produse de patiserie. Alice a ajuns la cinci și jumătate, iar Quentin
și Josh au evitat-o de asemenea. Până când să înceapă petrecerea, toţi erau beţi, flămânzi și
iritaţi.
Apoi, așa cum se întâmplă uneori la petreceri, totul a devenit spontan, ca prin farmec,
perfect. Ţesătura s-a reînnodat singură. Cu o zi înainte, Josh, care de acum își răsese barba
(„E ca și cum ai îngriji un blestemat de animal“), anunţase că avea să aducă o parteneră,
ceea ce îi obliga acum pe toţi să-și vină în fire. Pe când soarele apunea deasupra râului
Hudson, iar razele pătau cerul într-un roz delicat, în trecerea lor prin atmosfera de
deasupra orașului New Jersey și se implantau în sufrageria enormă a apartamentului, Eliot
împărţea cocteiluri Lillet (Lillet și șampanie turnate deasupra unui amestec de votcă) în
pahare răcite de martini, iar Quentin servea rulouri miniaturale, dulci-acrișoare, din
homar, toţi păreau deodată – sau poate că și erau? – fermecători, frumoși și inteligenţi.
Josh refuzase să dezvăluie din timp identitatea partenerei lui, așa că în clipa când ușa liftului
s-a deschis – ocupau tot etajul – lui Quentin nici nu-i trecea prin cap că urma să o
recunoască. Era fata din Luxembourg, căpitanul cu onduleuri al echipei europene, care le
administrase lovitura de graţie carierei lor de jucători de Tărăboi. Se părea (au spus
povestea împreună, o scenetă pe care evident o repetaseră) că Josh o întâlnise într-o staţie
de metrou, unde încerca să vrăjească un tonomat să-i adauge bani pe cardul de metrou. Se
numea Anaïs și purta o pereche de pantaloni din piele de șarpe, atât de încântători, încât
nimănui nu i-a trecut prin cap să o întrebe dacă aveau vreo legătură cu tema serii. Capul îi
era împodobit cu bucle blonde și avea un nas mic și ascuţit, și se vedea de la o poștă că Josh
era îndrăgostit lulea de ea. Quentin a simţit o împunsătură sălbatică de gelozie.
De-abia a vorbit cu Alice de-a lungul nopţii, ocupat cum era cu drumurile la bucătărie, cu
încălzitul, așezatul pe farfurii și servitul mâncării. Până să iasă cu antreurile – cotlete de
porc, date prin ciocolată amăruie – se lăsase întunericul, iar Richard ţinea un discurs despre
teoria magiei. Vinul, mâncarea, muzica și lumânările erau aproape suficiente ca să-i facă
peroraţia să pară interesantă.
Bineînţeles, Richard era străinul misterios ce apăruse laolaltă cu foștii Copii ai Materiei, în
ziua absolvirii. Făcuse și el o dată parte din aceeași gașcă, în generaţia ce o precedase pe a
lui Josh, Eliot și Janet, iar dintre toţi, el fusese singurul care intrase cu adevărat în lumea
vrăjitoriei respectabile. Richard avea capul mare, era înalt, brunet, lat în umeri și poseda o
bărbie mare, pătrăţoasă și părea chipeș, într-un sens frankensteinian. Se purta destul de
prietenos cu Quentin – strângeri ferme de mână, o grămadă de contact vizual, cu ochii lui
mari și negri. În timpul conversaţiei, îi plăcea să i se adreseze lui Quentin foarte des pe
nume, ceea ce-l făcea pe tânăr să se simtă ca și cum i se lua un interviu de angajare. Richard
lucra pentru trustul financiar care se ocupa de bunurile colective ale comunităţii magice,
foarte vaste. Era, într-un fel subtil, un teoretician creștin. Oamenii ca el erau rari printre
magicieni.
Quentin încercase să-l placă pe Richard, din moment ce toţi ceilalţi o făceau, iar așa ar fi
fost mai simplu. Dar era atât de al naibii de serios. Nu era prost, dar îi lipsea cu desăvârșire
orice simţ al umorului – glumele îl năuceau, astfel încât întreaga conversaţie trebuia să se
oprească, în timp ce unul din ei, de obicei Jane, îi explica de ce râdea toată lumea, iar
Richard își încrucișa sprâncenele dese de vulcanian, consternat de slăbiciunile pur umane
ale tovarășilor săi. Iar Janet, cea pe care te puteai întotdeauna baza că se va descotorosi fără
jenă de oricine făcea greșeala de a lua lucrurile prea în serios, tocmai ea i se închina lui
Richard! Îl enerva pe Quentin să-și imagineze că Janet îl idolatriza pe Richard, așa cum îi
respectase el odată pe mai vechii Copii ai Materiei. Avea clar impresia că Janet trebuie să se
fi culcat o dată sau de două ori cu Richard, la Brakebills. Era la fel de posibil să o mai fi făcut
și acum, din când în când.
– Magia, a anunţat Richard domol, îmbujorat, reprezintă unealta. Unealta Creatorului.
Nu bea aproape niciodată, iar două pahare de viognier îl trimiseseră mult peste limită. S-a
uitat mai întâi la stânga, apoi la dreapta, să se asigure că ascultau toţi cei de la masă. Ce mai
măgar infatuat!
– Nu-i altă modalitate de a o privi. Avem de-a face cu un scenariu în care există o Persoană
ce a construit o Casă, apoi a părăsit-o.
A izbit cu o mână în masă, pentru a sărbători triumful raţiunii.
– Apoi a plecat, și-a lăsat uneltele împrăștiate în garaj. Apoi le-am găsit noi și le-am ridicat
și am încercat să ghicim cum funcţionează. Acum învăţăm să le folosim. Și asta-i magia.
– Sunt atât de multe lucruri deplasate în ceea ce spui, că nici nu știu cu ce să încep, s-a
surprins Quentin spunând, tare și răspicat.
– Și? Dă-i bătaie!
Quentin a lăsat jos mâncarea pe care o ducea. N-avea nicio idee ce urma să zică, dar era
fericit să-l contrazică public pe Richard.
– Bun, păi, în primul rând, e problema scalei uriașe. Nu construiește nimeni universuri aici.
Nici măcar galaxii sau sisteme solare sau planete. Ai nevoie de macarale și buldozere ca să
construiești o casă. Dacă există un „Creator“ – iar dovezi sincer nu prea văd că ar fi –, cu
asta a lucrat El. Ce avem noi sunt unelte ușoare. De la Black & Decker. Nu prea văd cum
ajungi de aici la teoria ta.
– Dacă e o chestiune de scală, a răspuns Richard, nu o văd ca fiind insurmontabilă. Poate
că pur și simplu nu…
S-a oprit, căutând în mine metafora potrivită.
–… nu ne sprijinim uneltele în suportul potrivit. Poate există un suport mult mai mare.
– Cred că dacă vorbești despre electricitate, a intervenit Alice, e necesar să spui și de unde
vine energia.
Asta trebuia să fi spus eu, s-a gândit Quentin. Alice se delecta cu discuţiile teoretice, la fel
de mult ca Richard, iar ea se descurca mult mai bine.
– Ia ca exemplu orice vrajă de încălzire. Preiei – demonstrabil – energie de undeva și o pui
în altă parte. Dacă cineva a construit universul, atunci a creat energie. N-a mutat-o doar de
colo-acolo.
– Bine, dar dacă…
– Plus că magia pur și simplu nu mi se pare a fi doar o unealtă, a continuat Alice. Îţi
imaginezi cât de plictisitor ar fi ca o vrajă să semene cu pornirea unei bormașini? Dar nu e.
Este inegală și minunată. Nu este un artefact, reprezintă altceva, ceva organic. O percep ca
pe o entitate dezvoltată, nu făurită.
Fata arăta radioasă în rochia mulată, neagră, din mătase, despre care știa că-i plăcea lui
Quentin. Unde fusese toată noaptea? Băiatul părea să uite permanent ce comoară se afla
lângă el.
– Pun pariu că e tehnică extraterestră, a zis Josh. Sau patru-dimensională ca vremea sau
ceva de genul. Dintr-o direcţie din care nici nu putem vedea. Sau ne aflăm într-un joc video
high-tech, setat pe multiplayer.
Băiatul și-a pocnit degetele.
– Deci d’aia îmi călărește Eliot mereu corpul!
– Nu neapărat, a răspuns Richard, în cele din urmă.
Încă procesa argumentele lui Alice.
– Nu e neapărat inegală. Aș afirma mai degrabă că face parte dintr-o formă supremă de
sincronie, un rang superior, care nouă nu ne e dat să-l vedem.
– Mda, ăsta-i răspunsul.
Eliot era în mod clar beat.
– Ăsta-i răspunsul pentru toate. Doamne apără-ne de magicienii creștini! Parcă ai fi ai mei.
Fix așa ar spune și ignoranţii mei părinţi creștini. Dacă nu se potrivește cu teoria voastră,
ei bine, e pentru că de fapt se potrivește, dar Dumnezeu e o făptură misterioasă, așa că nu-
l putem vedea. Pentru că suntem așa păcătoși. E al dracului de uşor.
Se juca printre rămășiţele ornamentului lui Janet cu o furculiţă lungă. Leda și lebăda nu se
mai puteau distinge acum una de cealaltă – două forme rotunde, ca ale lui Brâncuși – încă
trăgându-și-o curajos, pe când un val de gheaţă topită s-a ridicat, înecându-le.
– Eh, ce naiba, trebuie să ni se spună Copii Metafizici, a comentat Josh.
– Și cine dracu’ e „Creatorul“ ăsta despre care vorbiţi? a mârâit Eliot.
Devenea virulent și neatent.
– Vorbiţi de Dumnezeu? Pentru că dacă e așa, ziceţi-i Dumnezeu.
– Prea bine, a convenit Richard, calm. Hai să-i spunem Dumnezeu.
– E un dumnezeu moral? Are de gând să ne pedepsească pentru că-i folosim magia sfântă?
Pentru că suntem magicieni mici și răi? O să vină El („Ea!“ a strigat Janet) înapoi să ne
pălmuiască la fund pentru că am intrat în garaj și ne-am jucat cu uneltele lu’ tăticu’? Toate
astea sunt pur și simplu prostești. Sunt tâmpenii de ignorant. Nu e nimeni pedepsit pentru
nimic. Facem ce ne taie capul și asta e tot. Nu ne oprește nimeni și nu-i pasă nimănui.
– Dacă El ne-a lăsat uneltele Lui, ni le-a lăsat cu un motiv, a replicat Richard.
– Și presupun că tu știi care-i ăla.
– Care-i următorul vin, Eliot? a întrebat Janet senină.
Ea își păstra întotdeauna cumpătul în momentele tensionate, poate pentru că tindea să-și
piardă atât de tare controlul în restul timpului. Arăta, de asemenea, neobișnuit de
fermecătoare în acea noapte, îmbrăcată într-o tunică roșie, strânsă pe corp, ce de-abia îi
ajungea până la jumătatea coapsei, înainte de a trăda prea multe. Genul de rochie pe care
Alice nu ar fi purtat-o niciodată. N-ar fi putut; nu cu silueta ei.
Atât Richard, cât și Eliot părea să vrea să ducă cearta la runda următoare, dar, cu un efort
de voinţă, Eliot a permis să-i fie distrasă atenţia.
– O întrebare excelentă.
Eliot și-a presat mâinile de tâmple.
– Primesc o viziune divină de la Creatorul Suprem al…unui bourbon fin, scump și rar… pe
care Dumnezeu – sau, vă cer scuze, Creatorii – mi-au ordonat să vi-l aduc degrabă.
S-a ridicat șovăitor și a pornit împleticit în direcţia bucătăriei.
Quentin l-a găsit stând pe un taburet, roșu la faţă și transpirând, lângă o fereastră deschisă.
Aerul îngheţat se prelingea înăuntru, dar Eliot nu părea să observe. Se holba fără să
clipească la orașul limitat la liniile perspectivale de lumini ce se retrăgeau în beznă. Nu a
spus nimic. Nu s-a mișcat, pe când Quentin l-a ajutat pe Richard să se descurce cu
îngheţatele Alaska, preparate individual. Trucul, a explicat Richard, pe tonul lui exersat, era
să te asiguri că bezeaua, un izolator excelent pentru căldură, forma o garnitură completă
deasupra mijlocului îngheţat. Quentin se întreaba dacă-l pierduseră pe Eliot pentru restul
serii. N-ar fi fost prima dată când bea până uita de el. Dar câteva minute mai târziu și-a
revenit și i-a târât înapoi în sufragerie, cu o sticlă zveltă, de o formă ciudată, clipocind cu
lichidul chihlimbariu al whiskey-ului.
Lucrurile se calmau. Toţi pășeau cu atenţie, astfel încât să nu declanșeze o altă izbucnire
din partea lui Eliot sau încă o prelegere de la Richard. Nu mult după aceea, Josh a plecat să
o conducă pe Anaïs acasă, iar Richard s-a retras din proprie iniţiativă, lăsându-i pe Quentin,
Janet și Eliot să comande ameţiţi asupra sticlelor goale și a șerveţelelor mototolite. Una
dintre lumânări arsese mocnit o gaură în faţa de masă. Și unde dispăruse Alice? Plecase
acasă? Sau se întinsese într-una dintre camerele libere? A încercat să o sune pe mobil.
Niciun răspuns.
Eliot trăsese lângă masă două divane turcești. S-a lungit pe ele, în stil roman, deși erau prea
scunde, așa că a trebuit să se întindă pentru a apuca băutura, iar tot ce putea zări Quentin
din el era mâna ce bâjbâia. Janet s-a întins și ea, ghemuindu-se mulţumită în spatele lui.
– Cafea? a întrebat ea.
– Brânză, a răspuns Eliot. Avem brânză? Am nevoie de brânză.
În replică, Peggy Lee tocmai intona la combină primul vers al cântecului „Is That All There
Is?“ 75 . Cum ar fi mai rău, s-a întrebat Quentin. Dacă Richard avea dreptate și chiar exista
un dumnezeu moral și furios sau Eliot spunea adevărul și lumea nu avea niciun sens? Dacă
magia fusese creată cu un scop sau dacă ei puteau face orice aveau chef cu ea? Ceva ca un
atac de panică l-a cuprins. Chiar se aflau în derivă acolo. Nu exista nimic de care să se agaţe.
Nu puteau continua așa la nesfârșit.
– Avem o bucată de Morbière 76 în bucătărie, a zis el. Se presupune că se potrivea cu tema
– știi tu, cele două straturi, producţia de dimineaţă, producţia de seară…
– Mda, da, ne-am prins, a zis Janet. Adu-o, Q! Hai!
– Mă duc, a spus Eliot, dar în loc să se ridice în picioare, s-a rostogolit pur și simplu moale
de pe canapea și a căzut pe podea.
Capul lui a bocănit îngrijorător de zgomotos, pe când a lovit parchetul.
Dar tânărul râdea, în timp ce Quentin și Janet l-au ridicat, Quentin de umeri, iar Janet de
picioare – cu toată pofta de brânză pierită –, și l-au condus afară din cameră și spre
dormitor. Când să iasă pe ușă, Eliot s-a izbit din nou bocănind, cu capul de prag, iar de data
aceasta a fost prea comic și au început cu toţii să hohotească, râzând până n-au mai putut,
iar Janet i-a scăpat lui Eliot picioarele din mână și Quentin umerii. Capul lui a bocănit încă
o dată pe podea, iar acum devenise deja de o mie de ori mai amuzant ca primele două dăţi.
Le-au trebuit douăzeci de minute să-l conducă pe Eliot de-a lungul holului, până la
dormitor, sprijinindu-se greoi de ziduri, încolăciţi unul de celălalt, cu braţele, de parcă s-ar
fi luptat cu apa într-un coridor inundat, de la nivelul inferior al Titanicului. Lumea devenise
cumva mai mică și mai simplă – nimic nu mai avea sens, dar ce reprezintă până la urmă
sensul, dacă nu greutatea care-i trăgea în jos? Eliot continua să spună că se simte bine, iar
Quentin și Janet insistau că trebuie să-l ridice. Janet a anunţat că făcuse pe ea – că scăpase,
la propriu, pipi pe ea – de atâta râs. Pe când treceau pe lângă ușa lui Richard, Eliot a început
un discurs zgomotos:
– Eu sunt atotputernicul Creator, iar acum vă las Uneltele Mele Electrice, pentru că sunt
prea al dracului de beat ca să le mai folosesc și baftă! că mâine-dimineaţă, când m-oi trezi,
ar fi bine să le găsesc exact unde le-am lăsat, exact, chiar și… nu, în special, Mașina de Șlefuit
cu Bandă, pentru că o să fiu așaaaa de mahmur de dimineaţă, că oricine își bate joc de
Mașina Mea de Șlefuit o să și-o ia rău de tot. Și n-o să-i fie bine. Deloc. Mașina Mea.
În cele din urmă, l-au aruncat pe pat și au încercat să-l oblige să bea apă și i-au tras păturile
peste piept. Poate era de vină scena casnică – de parcă Eliot era fiul lor drag, pe care-l
puneau iubitori la culcare – sau poate doar plictiseala, acel afrodiziac puternic ce nu-i
scăpase nici în cele mai bune momente ale petrecerii, dar, dacă era să fie sincer cu el însuși,
Quentin știa de cel puţin douăzeci de minute, chiar pe când se luptau cu Eliot pe hol, că
urma să-i scoată rochia lui Janet, de îndată ce avea să prindă ocazia.
Quentin s-a trezit încet dimineaţa următoare. Atât de încet, pe parcursul unei perioade de
timp atât de îndelungate, că era aproape sigur că nici nu dormise. Patul părea instabil și
deranjant de imponderabil. Se simţea ciudat alături de alţi doi oameni dezbrăcaţi. Se tot
ciocneau unul de celălalt, se atingeau fără intenţie, se retrăgeau, apoi deveneau conștienţi
de gestul lor.
La început, la primul contact cu realitatea, Quentin nu a simţit niciun regret în legătură cu
ce se întâmplase. Fusese un lucru firesc. Trăia clipa. Se îmbăta și ceda în faţa pasiunilor
oprite. În asta consta viaţa. Nu așa îi învăţase lecţia vulpilor? Dacă Alice ar fi avut cât de cât
curaj, li s-ar fi alăturat! Dar nu. Ea trebuise să meargă devreme la culcare. Era exact ca
Richard. Ei bine, bun-venit pe tărâmul magic al adulţilor, Alice! Magia nu avea să rezolve
nimic. Oare ea nu era în stare să-și dea seama? Nu vedea că mureau, că totul în jur era
zadarnic și că singurul lucru rămas era să trăiești, să te îmbeţi cu orice și să faci sex cu
oricine, cât mai aveau timp? Ea însăși îl atenţionase, chiar în casa părinţilor ei din Illinois.
Și avusese dreptate!
După un timp, i-a părut ca fiind o chestiune discutabilă – își putea susţine părerea în ambele
direcţii, ca și cum ar fi dat cu banul. Acum era o scăpare nefericită, o indiscreţie, înscrisă
încă între limitele pardonabilului, dar cu siguranţă o bilă neagră pentru el. În secunda
următoare devenea o grosolănie îngrozitoare, o greșeală gravă, pentru ca la sfârșit, complet
nudă, întâmplarea să i se înfăţișeze cu adevăratul ei chip: acela al unei trădări teribile,
cumplit de urâte și vătămătoare. La un moment dat, în timpul lentei și progresivei reveniri
la realitate, Quentin a băgat de seamă că Alice se afla așezată la piciorul patului, întoarsă
cu spatele și cu bărbia sprijinită în palme. Din timp în timp, își imagina că totul nu era decât
un vis, că ea nu se aflase deloc acolo. Dar sincer, era destul de sigur că se înșela. Nu arăta
ca o plăsmuire. Era complet îmbrăcată. Probabil se trezise de mult.
În jurul orei nouă, camera se inundase deja de lumina dimineţii, iar Quentin nu se mai
putea preface adormit. S-a ridicat. Nu purta cămașă și nici nu-și putea aminti unde o
pusese. De fapt, era complet dezbrăcat. Ar fi dat orice ca în acel moment să aibă o bluză și
o pereche de chiloţi.
Atingând podeaua tare cu tălpile goale s-a simţit straniu de imaterial. Nu putea înţelege,
nu putea crede pe de-a întregul ce făcuse. Pur și simplu nu-i stătea în fire. Poate Fogg
avusese dreptate, poate magia îi inhibase dezvoltarea morală. Ceva trebuie să o fi făcut.
Probabil de asta ajunsese așa un ratat. Dar trebuie să fi existat o cale de a o face pe Alice să
înţeleagă cât de rău îi părea. A tras o pătură de pe patul lui Eliot – Janet s-a foit și a bombănit
somnoroasă, apoi a revenit la somnul ei fără vise și fără apăsare – și s-a înfășurat în ea și a
înaintat greoi prin apartamentul tăcut. Masa arăta ca o epavă. Bucătăria părea scena unei
crime. Mica lor planetă era distrusă și nu-i mai rămăsese nici un alt refugiu. Quentin și-a
amintit de profesorul Mayakovsky, cum inversase timpul, se concentrase asupra globului
de cristal și reînviase păianjenul. Ar fi fost plăcut să poată face la fel.
Când ușile liftului s-au deschis cu un zăngănit, Quentin s-a gândit că era Josh, întorcându-
se acasă, după o noapte reușită cu Anaïs. În schimb, în prag stătea Penny, palid și respirând
greu de la alergat și atât de însufleţit, că de-abia se putea stăpâni.
POVESTEA LUI PENNY
Își făcuse o creastă nouă, de un verde irizant, îndrăzneţ, lată de trei centimetri și înaltă de
nouă, precum panașul de pe coiful unui centurion. Se și îngrășase – arăta, în mod straniu
mai tânăr și mai blând decât fusese la Brakebills: mai puţin ca un luptător Iroquois
singuratic și mai mult ca un băiat de cartier, îndopat. Dar tot Penny era acela care-și trăgea
sufletul pe covorul oriental și privea în jur ca un iepure curios și moralizator. Purta o jachetă
neagră, din piele, cu ţepi din crom pe ea, blugi negri spălăciţi și un tricou alb murdar. Iisuse,
s-a gândit Quentin. Oare mai există punkeri? Probabil e ultimul din New York.
Penny și-a tras nasul și și l-a șters pe mânecă. Niciunul dintre ei nu vorbea. Quentin îl
cunoștea suficient cât să știe că Penny nu s-ar fi pretat niciodată la plezanterii sociale cum
ar fi salutul, să-l întrebe cum îi mergea sau să explice ce mama dracului căuta acolo. Măcar
de data asta, Quentin îi era recunoscător. Nu știa dacă ar fi putut face faţă.
– Cum ai ajuns aici? a întrebat Quentin răgușit.
Avea gura uscată.
– Portarul vostru dormea. Ar trebui să-l daţi afară, la modul cel mai serios.
– Nu-i portarul meu.
Quentin și-a luat timp să-și elibereze gâtul.
– Probabil ai făcut o vrajă.
– Doar Ascunzișul lui Cholmondeley.
Penny a pronunţat curat, englezește: Chumley.
– Eliot a pus sub pază tot etajul. Eu l-am ajutat. Plus că ai nevoie de o cheie Chubb pentru
lift.
– O să fie nevoie să punem altă protecţie. L-am deblocat pe drum.
– Draci… bine, în primul rând, care noi? a întrebat Quentin.
În acel moment, cea mai mare dorinţă a lui era să aibă răgazul de a-și scufunda faţa într-o
chiuvetă plină cu apă caldă. Și poate cineva să-l ţină acolo până se îneca.
– Și în al doilea rând, Penny, Iisuse, ne-a luat un weekend întreg să punem la punct vraja
aia de protecţie.
Quentin a verificat rapid: Penny avea dreptate, descântecele ce protejau apartamentul
dispăruseră, atât de bine se ascunseseră, că nici măcar nu-l alertaseră, pe când încă
funcţionau. Lui Quentin nu-i venea a crede. Penny pesemne că anihilase paza de afară,
levitând nemișcat, în mai puţin timp decât i-ar fi trebuit să urce douăzeci de etaje cu liftul.
Quentin se păstra impasibil – nu voia să-i ofere lui Penny satisfacţia de a vedea cât de
impresionat era de fapt.
– Și cheia?
Penny a scos-o din buzunarul jachetei și i-a aruncat-o lui Quentin.
– Am șterpelit-o de la portar.
Băiatul a ridicat din umeri.
– Genul de lucru pe care-l înveţi pe străzi.
Quentin era pe cale să comenteze ceva în legătură cu faptul că „străzile“ lui Penny nu erau
deloc străzi, ci probabil vreo alee sau un bulevard dintr-o zonă rezidenţială și că oricum nu
era așa mare scofală să furi o cheie de la un portar adormit când folosești Ascunzișul lui
Cholmondeley, dar părea pur și simplu neimportant, iar cuvintele prea grele ca să-i iasă din
gură, ca și cum ar fi fost în realitate blocuri de piatră, înţepenite în stomacul lui și ar fi
trebuit să le scuipe afară. La dracu, Penny îi irosea timpul. Era vital să vorbească cu Alice.
Dar de acum oamenii deja auziseră vocea lui Penny. Richard a ieșit târându-și picioarele,
din bucătărie, unde făcuse curăţenie, deja treaz, cu o prezenţă iritantă: îmbăiat, dichisit și
apretat. În curând, Janet a ieșit din camera lui Eliot, înfășurată regește într-o cuvertură, ca
și cum absolut nimic nu s-ar fi întâmplat noaptea ce trecuse. Când l-a văzut pe intrus a scos
un ţipăt ascuţit și a dispărut într-o baie.
Quentin își dădea seama că n-avea decât să se îmbrace și să facă faţă situaţiei și, odată cu
asta veneau și minciunile, grija pentru aparenţe și prefăcătoria. Avea să facă omletă, să se
vaiete despre cât de mahmuri erau și să bea mimosa și Bloody Mary cu un plus de Tabasco
și piper negru și să se comporte ca și cum nu era nimic în neregulă, ca și cum Quentin nu-
i frânsese nitam-nisam inima lui Alice. Și pe cât ar fi sunat de incredibil și nepotrivit, urmau
totuși să asculte povestea lui Penny.

Băiatul era cu un an în urma lui Quentin și a lui Alice, dar, până la finalul anului al patrulea,
Penny se decisese – a explicat el, de îndată ce audienţa s-a strâns, s-a îmbrăcat și s-a aliniat
în jurul lui în sufragerie, cu băuturi și farfurii, în picioare sau culcaţi pe canapele sau stând
turcește pe podea, pe cât le permitea condiţia fizică și emoţională – că Brakebills îl învăţase
cam tot, așa că a renunţat și s-a mutat într-un orășel din Maine, la nord de Bar Harbor și
chiar la sud de Bangor. Orașul se numea Oslo, un sătuc părăginit de vacanţă, a cărui
populaţie scădea cu optzeci la sută în afara sezonului.
Penny alesese Oslo – nici măcar New Oslo, ci doar Oslo, de parcă ar fi inventat ei primii
numele – pentru lipsa oricărui element perturbator. Ajunsese acolo la jumătatea lui
septembrie și nu întâmpinase nicio dificultate să închirieze o fermă mică la periferia
orașului, pe un drum de ţară, cu o singură bandă de mers. Proprietarul era un profesor
pensionat care-i dăduse cheile, apoi își luase tălpășiţa spre reședinţa lui de iarnă din
Carolina de Sud. Cei mai apropiaţi vecini – din toate părţile – erau o biserică penticostală,
fără congregraţie, adunată într-o baracă, și o tabără de vară pustie, pentru copii cu
probleme psihice. Era perfect. Își găsise Waldenul 77 lui.
Avea tot ce-i trebuia: liniște, singurătate, o rulotă U-haul, echipată cu o bibliotecă
înghesuită, dar încă de invidiat de codexuri magice, monografii, cărţi de popularizare,
lucrări de referinţă și foi volante. Deţinea un birou robust, o cameră bine luminată și o
fereastră cu vedere la peisajul anost al unei curţi necosite, ce nu atrăgea în mod deosebit
privirea. Avea un proiect acceptabil și intrigant de periculos, ce dădea semne să se dezvolte
într-un proces cu adevărat interesant de cercetare. Ajunsese în paradis.
Dar, într-o după-amiază, la câteva săptămâni după sosirea lui, pe când ședea la birou,
purtându-și ochii albaștri, spălăciţi, pe deasupra cuvintelor de o putere desăvârșită, scrise
cu secole în urmă cu un stilou făcut din pana unui hipogrif, Penny și-a surprins gândurile
umblând aiurea. Fruntea lui largă, de obicei fără cute, s-a încruntat. Ceva îi epuiza puterea
de concentrare. Era oare posibil să fie atacat de un cercetător rival? Cine-ar fi îndrăznit! S-
a frecat la ochi și a scuturat din cap și s-a concentrat mai mult. Dar atenţia continua să-i fie
distrasă.
Se părea că Penny descoperise la el o slăbiciune, un defect de care nu s-ar fi bănuit nici într-
o mie de ani – vârstă până la care avea toată intenţia să trăiască, cu ajutorul câtorva
modificări, pe care avea să le analizeze mai îndeaproape, când avea timp. Neajunsul era
acesta: se simţea singur.
Ideea se dovedea a fi revoltătoare. Umilitoare. El, Penny, un singuratic cu inima de piatră,
un desperado. Era Han Solo din Oslo. Știa și iubea asta la sine. Își petrecuse patru ani
interminabili la Brakebills, înconjurat de idioţi – cu excepţia lui Melanie, așa cum se referea
în privat la profesoara Van der Weghe –, iar acum se eliberase în sfârșit de porcăriile lor
interminabile.
Dar Penny se surprindea întreprinzând lucruri fără niciun motiv. Lucruri inutile. Stătea pe
un baraj din beton lângă casa lui și arunca pietricele, ca să spargă crusta subţire de gheaţă
ce se forma pe suprafaţa heleșteului revărsat. Mergea un kilometru și jumătate până în
centrul orașului și juca jocuri video în sala fără ferestre din spatele farmaciei, își umplea
gura cu bile de gumă de mestecat, râncede din mașina de bomboane, alături de adolescenţi
fără speranţă și impasibili ce-și pierdeau timpul pe acolo, făcând exact aceleași lucruri ca și
el. Căsca ochii neștiutor și ciudat la vânzătorul minor de la Book Bin, unde se vindeau mai
mult produse de papetărie și felicitări decât cărţi. Își împărtășea necazurile unei turme de
patru bivoli ce trăiau la o fermă de vite, pe drumul Bar Harbor. Se gândea să se suie pe gard
și să-l mângâie pe unul dintre ei pe capul uriaș, în formă de ic, dar nu prea avea curaj. Erau
bivoli mari și n-aveai de unde ști ce le trecea prin minte.
Așa fusese în septembrie. Până în octombrie, își cumpărase un Subaru Impreza, verde ca
iarba și se deplasa regulat la un club de dans din Bangor, sorbind dintr-o sticluţă de votcă,
așezată pe scaunul pasagerului (din moment ce clubul era pentru toate vârstele și nu servea
alcool), pe când străbătea înapoi, prin pădurea de pini, nebătătorită, drumul de patruzeci
și cinci de minute. Progresul cercetării lui încetinise așa de tare că dispăruse aproape
complet: vreo două ore de răsfoit inert prin notiţe vechi, punctate de pauze generoase
dedicate filmelor porno online. Era umilitor.
Clubul din Bangor funcţiona doar în nopţile de vineri și sâmbătă și tot ce făcea acolo era să
joace biliard într-un salon pe jumătate luminat, departe de ringul de dans, împreună cu alţi
bărbaţi singuratici și dubioși, ca și el. Dar în acel salon, într-una dintre sâmbete zărise el,
spre consternarea secretă și chiar mai tainica ușurare și mulţumire, un chip familiar. Era o
faţă greu de simpatizat, a unui cadavru descărnat, ce nu fusese cine știe ce atractiv nici viu,
cu o mustaţă subţire oribilă, trasă pe buza de sus. Chipul îi aparţinea negustorului
ambulant, Lovelady.
Lovelady se afla în clubul din Bangor pentru aproximativ același motiv ca și Penny: simţise
nevoia să fugă de la Brakebills, de magie și de singurătate. Cât au băut o halbă de Coors
Light și au jucat câteva partide de biliard, câștigate cu iscusinţă de Lovelady – că doar nu-
ţi petreci toată viaţa făcând trafic cu falsuri magice, fără să te alegi cu câteva învăţături utile
–, cei doi și-au depănat vieţile.
Ca să se întreţină, Lovelady depindea mult de noroc și de naivitatea străinilor. Își petrecea
majoritatea timpului răvășind magazinele cu vechituri de peste tot și dând târcoale
licitaţiilor, precum un pescar ce cutreieră oceanele. Le acosta pe văduvele vulnerabile ale
magicienilor recent decedaţi și trăgea cu urechea la conversaţiile celor mai înţelepţi și mai
pricepuţi dintre ei, căutând mereu din ochi obiecte valoroase sau care se puteau dovedi
valoroase. Își petrecuse ultimele luni în nordul Angliei, într-o garsonieră, deasupra unui
garaj dintr-o suburbie mohorâtă a orașului Hull, încercându-și norocul prin magazinele de
antichităţi și anticariate cu cărţi. Își petrecea zilele prin autobuze și, când chiar era
ghinionist, împrumuta fără permisiune o bicicletă veche, cu o singură viteză, din garajul la
care se presupunea că nu are acces.
La un moment dat, în timpul șederii lui în Anglia, lui Lovelady a început să i se acorde o
atenţie nedorită. În mod obișnuit, bărbatul era disperat să atragă interesul oricui s-ar fi
nimerit, dar de data aceasta era vorba de ceva cu totul diferit. Străinii din autobuze se
holbau la el fără niciun motiv. Telefoanele stradale începeau să sune când trecea pe lângă
ele. Când își număra mărunţișul, găsea doar monede din anul nașterii lui. Când privea la
televizor, nu vedea decât propriul lui chip, pe fundalul unui oraș pustiu și misterios.
Lovelady nu era nici instruit, nici inteligent, dar trăia de pe urma instinctelor, iar ele îi
spuneau că ceva nu era tocmai în regulă.
Singur în garsoniera lui, așezat pe canapeaua din burete, de culoarea supei de mazăre,
Lovelady a meditat. Cea mai credibilă presupunere era următoarea: achiziţionase fără să-și
dea seama un obiect înzestrat cu o putere adevărată, iar cineva din afară râvnea la el. Era
vânat.
În aceeași noapte și-a făcut calabalâcul. Și-a abandonat rezervele, s-a înarmat cu o mulţime
zornăitoare de talismane, a luat un autobuz spre Londra și trenul Eurostar spre Paris și, de
acolo, a traversat Atlanticul, spre a se arunca din nou la mila deja suprasolicitată a
Brakebillsului. Și-a petrecut o întreagă după-amiază extenuantă întorcând cu susul în jos
pădurile din nordul New Yorkului, în căutarea campusului familiar și liniștitor.
Pe când soarele apunea printre copaci, iar gerul timpuriu al iernii îl mușca de vârfurile
urechilor, adevărul oribil și-a arătat chipul groaznic. Se afla în locul potrivit, dar Brakebills
n-avea să i se mai înfăţișeze. Vrăjile protectoare ale școlii îl respingeau ori pe el, ori unul
dintre lucrurile sale. Orice ar fi dus cu el, îl făcea de neatins.
Atunci, a dat bir cu fugiţii în Maine. Era ironic: pentru prima dată în viaţă, Lovelady dăduse
peste un obiect veritabil – lovitura cea mare. Dar fusese prea mult dintr-odată. Îi depășea
puterile. Putea să-și abandoneze avuţia, chiar acolo, în mijlocul pădurii îngheţate, dar după
o viaţă trăită în zgârcenie nu-l prea mai trăgea inima. În schimb, a închiriat o cabană în
codru, la preţul din extrasezon și a făcut un inventar amănunţit.
A recunoscut motivul necazurilor sale într-o clipită, amestecat printre zdrăngănelele
dezgustătoare dintr-o pungă de plastic, înnodată. Nu știa ce este, dar puterea lui era
evidentă până și pentru un nepriceput ca el.
L-a tras pe Penny într-un colţ, a băgat mâna în buzunarul paltonului soios, pe care nu și-l
scosese toată noaptea, și a răsturnat conţinutul Punguţei pe o masă rotundă de bar, din
placaj. Lovelady a rânjit livid la Penny. Nasturii erau butoni vechi de rezervă: cu două găuri,
cu patru găuri, din imitaţie de piele, din carapace falsă de broască-ţestoasă, sfere mari,
colţuroase, fanteziste și insigne micuţe din bachelită. Unele dintre ele erau doar mărgele
stranii, pierdute. Ochii lui Penny s-au îndreptat imediat către unul dintre obiecte – un
nasture de palton, plat, alb-perlat, și altfel deloc remarcabil, de aproximativ trei centimetri.
Era mai greu decât ar fi trebuit. Practic vibra datorită puterii magice, pe care de-abia o
conţinea.
Știa ce este și știa suficient de bine cât să nu îl atingă.
– Un nasture magic? a zis Janet. Ce ciudat! Ce era?
Avea părul în neorânduială, dar era neobrăzat de relaxată, sorbind cafea, într-un fotoliu,
etalându-și picioarele, de sub un halat scurt din mătase. Se simţea, în mod evident,
triumfătoare, savurându-și cucerirea, și, prin extensie, victoria asupra lui Alice. Quentin o
ura în acel moment.
– Chiar nu știţi? a întrebat Penny.
Quentin avea impresia că ghicise, dar n-avea de gând să spună cu voce tare.
– Și ce-ai făcut? a zis el, în schimb.
– L-am obligat să se întoarcă cu mine la apartamentul meu. În acea noapte. Nu era în
siguranţă unde se afla, iar eu, cel puţin, aveam o protecţie de bază. Am sunat-o pe femeia
care-i vânduse marfa, dar a insistat că nasturii nu se aflaseră în gestiunea ei. A doua zi i-am
adunat lucrurile și am plecat spre Boston și i-am oferit optzeci de mii de dolari pentru
obiect. N-a vrut să accepte bani gheaţă, ci doar aur sau diamante. Practic am jefuit un
magazin Harry Winston 78 , dar a meritat. Apoi i-am zis să-și ia tălpășiţa și așa a și făcut.
– Optezeci de mii de dolari, a făcut Eliot, nu face nicio vitrină de la Zales 79 , darămite marfa
de Harry Winston.
Penny l-a ignorat.
– Asta s-a întâmplat acum două zile. Nasturele ăla atrage atenţia. Mă cazasem la un hotel
din Boston, dar azi-noapte, o femeie de serviciu a murit într-un incendiu la două etaje mai
jos. Nu m-am mai întors în cameră. Am luat autobuzul spre Fung Wah, din South Station.
A trebuit să merg pe jos până aici, din Cartierul Chinezesc; de fiecare dată când mă urcam
într-un taxi, murea motorul. Dar tot ce contează e că este veritabil și ne aparţine.
– Nouă? Care noi? a întrebat Richard.
– Tu, a replicat Quentin glacial, ești un imbecil.
– Quentin s-a prins, a spus Penny. Altcineva?
– Q, despre ce vorbește?
O săgeată de gheaţă lucitoare i-a străpuns pe mutește inima lui Quentin. Nu o auzise pe
Alice intrând. Stătea în picioare, la marginea cercului, cu părul nespălat și răvășit, ca un
copil adormit ce se trezește în toiul nopţii și apare ca o nălucă nehotărâtă la petrecerea
oamenilor mari.
– Nu știe ce zice, a mormăit Quentin.
N-o putea privi. Se îneca în regrete. Aproape că îl înfuria, atât de tare îl durea să o vadă.
– Vrei să explici tu sau o fac eu? a spus Penny.
– Spune tu. Eu n-o să reușesc fără să fac pe mine de râs.
– Păi să zică cineva ceva, că dacă nu, mă duc înapoi la culcare.
– Doamnelor și domnilor, a început Penny grav și teatral, mergem cu toţii în Fillory.

– La sfârșitul volumului Duna rătăcitoare – a început Penny, era un discurs evident repetat
– Helen și Jane Chatwin primesc un dar de la Ţopăilă, căpitanul vasului cu vele, echipat cu
iepurași, pe care fetele îl întâlniseră în deșert. Darul îl reprezintă un cufăr mic din stejar,
legat în aramă, conţinând cinci nasturi fermecaţi, toţi diferiţi ca formă și culoare, câte unul
pentru fiecare dintre fraţii Chatwin și cu puterea de-al duce pe purtător, de pe pământ în
Fillory și invers, după pofta inimii.
Toţi cei din cameră citiseră cărţile Fillory, în cazul lui Quentin, de mai multe ori, dar Penny
le-a amintit regulile oricum.
– Nasturii nu te duc direct acolo: mai întâi te transportă într-un fel de tărâm pustiu, de
mijloc, un popas interdimensional, iar de acolo poţi face saltul către Fillory. Nimeni nu știe
unde se găsește acea lume de trecere. Poate să fie un alt plan al existenţei sau un loc între
planuri, strecurat ca o floare pusă la presat între foile unei cărţi, sau un plan superior care
le conţine pe toate – cotorul care adună paginile și le leagă împreună. La o privire neatentă
pare a fi un oraș pustiu, o serie nesfârșită de pătrate din piatră, dar servește ca un fel de
centrală telefonică multidimensională. În mijlocul fiecărui pătrat se află o fântână. Pășește
în una din ele – spunea povestea – și vei ajunge într-un alt univers. Sunt mii de pătrate
diferite, dacă nu infinite, și un număr egal de universuri paralele. Iepurașii numesc acest
loc Ţara-lui-Nicăieri – pentru că nu se află nici într-o lume, nici în alta – sau uneori doar
Orașul.
– Dar cel mai important, a continuat Penny, este că la finalul Dunei rătăcitoare, Helen a
ascuns toţi nasturii undeva în casa unchiului ei din Ţara Galilor. Simţea că erau prea
mecanici și făceau călătoria mult prea simplă. Puterea lor era rea. Nu ar fi trebuit să aibă
voie să meargă în Fillory oricând aveau chef, ca și cum ai fi luat un autobuz, argumenta ea.
Vizita în Fillory trebuia câștigată, așa fusese mereu. Reprezenta răsplata celor merituoși,
acordată de regii berbeci, Ember și Umber. Nasturii erau o pervertire a acelui dar divin, îl
uzurpau. Încălcau regulile. Ember și Umber nu-i puteau controla. Fillory reprezenta în sine
o fantezie religioasă, dar nasturii nu erau deloc astfel, ei erau magici – simple unelte, fără
nicio valoare. Se puteau folosi în orice scop, bun sau rău. Atât de vrăjiţi că deveneau practic
tehnologici.
Așa că i-a ascuns. Jane a fost de neconsolat – destul de justificat – și a răscolit jumătate din
domeniu în căutarea lor, dar, conform cărţii, nu i-a mai găsit, iar Plover nu a mai scris o
altă carte.
Duna rătăcitoare se termină în vara lui 1917 sau, probabil, 1918; din cauza detaliilor privind
lumea reală e imposibil de datat precis. După aceea, nu se știe pe unde au ajuns nasturii.
– Dar încercaţi un exerciţiu de imaginaţie, a sugerat Penny. Cât timp putea să rămână
secretă o cutie cu nasturi, ascunsă de o fată de doisprezece ani? Zece ani? Cincizeci? Nimic
nu stă îngropat pentru totdeauna. N-ar fi oare posibil – ba chiar inevitabil – ca în deceniile
ce au urmat, vreo servitoare sau un agent imobiliar sau o altă fetiţă să îi fi redescoperit? Iar
de aici să-și fi făcut intrarea pe piaţa neagră a magiei?
– Întotdeauna am avut impresia că erau nasturi de rever, a zis Richard. Ca o insignă. Ca
aceea cu „I Like Ike“ 80 .
– Ăă, păi, bine, hai să revenim o secundă, a spus Quentin vesel.
Avea chef să vadă pe cineva – oricine –, în afară de el, făcându-se de râs, iar dacă acela putea
fi Penny – Quentin l-ar fi ajutat –, cu atât mai bine.
– Cărţile Fillory sunt ficţiuni? Nimic din ce ai povestit nu s-a întâmplat cu adevărat?
– Da și nu, a răspuns Penny, surprinzător de înţelegător. Sunt de acord că o mare parte din
povestea lui Plover e ficţiune. Sau ficţionalizată. Dar am ajuns să cred că mecanismele de
bază ale călătoriei interdimensionale sunt destul de adevărate.
– Pe bune…
Quentin îl cunoștea pe Penny suficient de bine cât să știe că nu mergea niciodată la
cacealma, dar continua să-l dezaprobe, din pură încăpăţânare, împins de propria lui
răutate.
– Și ce te face să crezi așa ceva?
Penny i-a aruncat o privire plină de milă benevolentă, pe când își pregătea lovitura de
graţie:
– Ei bine, pot să-ţi spun cu certitudine că Ţara-lui-Nicăieri e cât se poate de reală. Mi-am
petrecut acolo mai mult de jumătate din ultimii trei ani.

Toţi au rămas fără replică. În cameră se lăsase liniștea. Quentin a îndrăznit în cele din urmă
să-și arunce privirea către Alice, dar chipul ei era fix. Aproape că ar fi fost mai bine dacă
arăta furioasă.
– Nu știu dacă știţi, a zis Penny – de fapt, sunt destul de sigur că nu –, dar la Brakebills am
studiat în mare parte călătoria între universuri paralele. Sau între planuri, așa cum le
numim noi. Melanie și cu mine. Pe cât ne-am dat seama, era o Disciplină cu totul nouă. Am
fost prima persoană din istoria colegiului care a studiat problematica, dar și prima care să
aibă o reală aptitudine pentru ea. Talentele mele sunt atât de neobișnuite, încât Melanie –
profesoara Van der Weghe – a decis să mă retragă de la cursurile obișnuite și să-mi dea
propriile materii de studiat. Am avut mult de-a face cu farmecele și a trebuit să improvizez
o grămadă. Pot să vă spun acum că o mare parte din cunoștinţele canonice sunt îngrozitor
de greșite. Îngrozitor. Ei nu văd imaginea de ansamblu, iar ceea ce văd este, de departe, cel
mai puţin important. Aţi zice că prietenul vostru, Bigby, înţelege cât de cât despre ce e
vorba, dar n-are nicio idee. Am fost surprins, cu adevărat. Dar tot s-au găsit niște probleme
peste care nu am putut trece.
– Cum ar fi…, a zis Eliot.
– Ei bine, până acum am reușit să călătoresc doar singur. Pot să-mi transport corpul, hainele
și puţinele provizii, dar nimic altceva sau vreo altă persoană. În al doilea rând, pot trece
spre Ţara-lui-Nicăieri, dar cam atât. Mă blochez acolo. Multiversul mai mare îmi este
inaccesibil.
– Vrei să spui…? a făcut Janet. Stai, deci tu ai fost în Interorașul ăsta minunat și magic și
doar atât?
Părea sincer dezamăgită.
– Am crezut că vii aici ca un desperado dat dracului, ca un călător interdimensional și toate
alea.
– Nu.
Penny putea fi defensiv când se simţea încolţit, dar în acel moment era atât de concentrat
și surd la alte remarci, încât până și zeflemeaua nerușinată îl lăsa rece.
– Mi-am limitate explorările la Oraș. E un mediu destul de bogat, în sine, un artefact grozav
de complex pentru un ochi antrenat. Există așa de puţine informaţii în cărţi – Duna
rătăcitoare e povestită prin prisma unui copil și nu mi-e clar dacă Plover sau copiii Chatwin
aveau cunoștinţă de tehnicile descrise. La început am crezut că e un sistem informatic
rudimentar, un mediu virtual ce funcţionează ca un fel de interfaţă tridimensională, pusă
cap la cap într-o centrală interdimensională supremă. Nu că ar fi fost mare lucru. Un
labirint de pătrate identice și anonime? Cât de mult poate să fie așa ceva de folos? Dar
numai asta îmi putea trece atunci prin cap. Chestia e că, pe cât o studiez mai mult, pe atât
mă conving că lucrurile stau fix invers – că lumea noastră are mai puţină substanţă decât
Orașul și că ceea ce experimentăm noi ca realitate este de fapt doar o trimitere de subsol la
ceea ce se petrece cu adevărat afară. Un epifenomen.
– Dar acum că avem nasturele, a continuat Penny, bătându-se cu mâna peste buzunarul
blugilor, o să aflăm mai multe. Vom merge mult mai departe.
– L-ai încercat? a întrebat Richard.
Penny a ezitat. Pentru un tip care dorea cu tot dinadinsul să treacă drept șmecher, era
destul de transparent.
– Normal că nu, a intervenit Quentin, adulmecând mirosul de sânge. E speriat de face pe
el. N-are nicio idee ce e chestia aia, ci doar că e periculoasă ca dracu’ și vrea ca unul din noi
să-i fie cobai.
– Asta chiar că nu-i adevărat! a răspuns Penny.
Urechile i se înroșeau.
– E mai bine ca un artefact de un asemenea nivel să fie încercat în prezenţa colegilor și a
observatorilor! Sub supravegherea cea mai bună și cu măsurile de protecţie adecvate!
Niciun magician în toate minţile…
– Uite, Penny…
Acum Quentin putea să joace rolul magicianului rezonabil și a făcut-o cu o răutate
desăvârșită.
– Ia-o ușurel. Ai ajuns la unele concluzii așa de repede, că nici nu știi cum ai făcut-o. Ai
văzut vreun oraș vechi, niște piscine și fântâni, ai un nasture încărcat de farmece de primă
mână și cauţi un cadru în care să le potrivești pe toate și ţi s-a pus pata pe treaba asta cu
Fillory. Dar te sprijini pe teorii improbabile. E nebunesc. Îngrămădești la un loc câteva date
strânse din întâmplare într-o poveste care n-are nicio legătură cu realitatea. Trebuie să faci
un pas mare înapoi. Să respiri adânc. Ai depășit de tot limitele.
Nu a scos nimeni niciun cuvânt. Aproape că puteai pipăi scepticismul din cameră. Quentin
câștiga, iar el o știa prea bine. Penny s-a uitat implorator la audienţa lui, nevenindu-i să
creadă că-i pierdea.
Alice a pășit înainte, în cercul liber din jurul lui Penny.
– Quentin, a spus ea, întotdeauna ai fost cel mai mare fătălău.
Vocea ei s-a frânt doar o clipă, pe când a vorbit. L-a prins cu o mână pe Quentin de
încheietură și a băgat-o pe cealaltă în buzunarul din stânga al blugilor lălâi și negri ai lui
Penny. A scotocit înăuntru pentru un moment.
Apoi au dispărut împreună.
ŢARA-LUI-NICĂIERI
Quentin înota. Sau ar fi putut să înoate, dar de fapt doar plutea. Era întuneric, iar trupul
lui – ușor ca pana în apa rece. Testiculele lui se chirciseră de frig. Raze de soare
tremurătoare, lipsite de căldură se avântau în jos, prin beznă.
După primul șoc, răceala apei, combinată cu senzaţia de imponderabilitate, îi mângâiau
într-un fel de nedescris corpul deshidratat, febril, năclăit de mahmureală. S-ar fi putut
zbate și panica, dar în schimb se lăsa să atârne acolo, cu braţele aruncate în părţi, ca un
cadavru înecat. Ce-avea să urmeze îi era indiferent. Și-a deschis ochii, iar apa i-a inundat
cu răceala umedă și vindecătoare. I-a închis din nou. Nu era nimic de văzut.
Simţea o ușurare de nedescris. Amorţeala era pur și simplu magnifică. În clipa celei mai
insuportabile dureri, lumea – de obicei nepăsătoare și oarbă la asemenea detalii – îi făcuse
un favor inexplicabil și dispăruse complet.
Era de la sine înţeles că la un moment dat urma să aibă nevoie aer. Avea să se gândească la
asta când se ivea necesitatea. Pe cât ar fi mers viaţa lui de prost, înecul rămânea totuși o
acţiune pripită. Deocamdată, tot ce-și dorea era să rămână acolo pe vecie, suspendând
destins în vidul amniotic, nici într-o lume, nici în alta, nici mort, nici viu.
Dar un cerc de fier se prinsese în jurul încheieturii lui. Era mâna lui Alice, care îl trăgea fără
milă în sus. Nu-l lăsa în pace. Reticent, s-a alăturat eforturilor ei de a ieși la suprafaţă.
Capetele lor au spart luciul apei în același timp.
Se aflau în mijlocul unei pieţe liniștite, mute și pustii, bătând apa din interiorul unei fântâni
rotunde. În jur, liniștea era deplină: nicio adiere de vânt, nicio pasăre, nicio insectă. Pietre
mari de pavaj se întindeau în toate direcţiile, curate și netede, de parcă tocmai ar fi fost
măturate. În toate cele patru zări ale pieţei se înălţa un rând de clădiri din piatră. Păreau
grozav de bătrâne – nu erau în ruină, dar se locuise în ele. Aveau un stil vag italian; s-ar fi
putut afla în Roma sau în Veneţia. Dar nu acolo ajunseseră.
Cerul atârna greoi de nori și cădea o ploaie ușoară, ca o ceaţă. Picurii tulburau suprafaţa
calmă a apei, ce-și făcea loc în bazin din rezervorul supraplin al unei flori de lotus uriașe,
din bronz. Piaţa arăta ca un loc părăsit în grabă. Dacă se întâmplase cu cinci minute în
urmă sau cinci secole, era imposibil de spus.
Quentin a călcat apa pentru câtva timp, apoi a dat o tură lungă, în stilul bras, spre buza de
piatră. Bazinul măsura doar patru metri și jumătate în diametru, iar marginea lui era roasă
și ciobită, din piatră veche de var. Proptindu-se cu ambele mâini, s-a împins în sus și s-a
prăbușit, ieșind din apă, pe uscat.
– Iisuse, a șoptit el, gâfâind. Al dracu’ Penny. Al dracului! E adevărat!
N-o spunea doar pentru că-l ura pe Penny, dar chiar nu crezuse că era real. Însă acum se
aflau acolo, în Oraș. Aceea era adevărata Ţară a lui Nicăieri sau ceva ce semăna straniu cu
ea. Îi părea de necrezut. Cel mai naiv, mai frumos vis al copilăriei sale se transformase în
realitate. Doamne, se înșelase cumplit în legătură cu totul.
A inspirat adânc o dată, apoi a doua oară. Parcă prin el curgea un râu de lumini
strălucitoare. Nici nu știa că poate fi așa de fericit. Tot ce-l apăsa – Janet, Alice, Penny, totul
– devenise dintr-odată o bagatelă, prin comparaţie. Dacă Orașul era real, atunci existau
șanse ca și Fillory să fie. Noaptea trecută fusese un dezastru, un soi de apocalipsă, dar ce
vedea acolo era cu mult mai important. Aproape că-i venea să râdă. Îi aștepta așa multă
fericire!
Băiatul s-a întors către Alice.
– Este exact…
Pumnul ei s-a zdrobit de ochiul lui stâng. A lovit ca o fată, fără forţă, dar Quentin nu se
așteptase la impact. Partea din stânga a lumii a dispărut într-o lumină albă.
Tânărul s-a încovoiat, pe jumătate orb, cu podul palmei peste ochi. Fata i-a tras câte un șut
în fluierele picioarelor – mai întâi într-o parte, apoi în cealaltă – cu o acurateţe alarmantă.
– Boule! Bo-u-le!
Chipul lui Alice era palid. Dinţii îi clănţăneau.
– Nemernicule! Lașul naibii!
– Alice, a reușit el să articuleze, Alice, îmi pare rău. Dar, ascultă… uite…, a încercat să arate
cu mâna spre universul ce-i înconjura, verficând în același timp dacă avea corneea întreagă.
– Să nu cumva să-mi vorbești!
Fata a început să-l pălmuiască sălbatic peste cap și umeri, astfel încât Quentin s-a ferit și
și-a ridicat braţele.
– Să nici nu îndrăznești să-mi adresezi vreun cuvânt, curvo! Curva dracului!
Quentin s-a dat câţiva pași mai departe, împleticindu-se pe dalele de piatră, încercând să
scape, cu hainele îmbibate de apă, fluturând inerte, dar fata îl urmărea ca un roi de albine.
Vocile lor sunau mărunte și găunoase în piaţa fără ecou.
– Alice! Alice!
Ochiul îi era înconjurat de un inel de foc.
– Uită pentru o secundă! Doar o secundă!
Ţinea încă nasturele în pumn, pe când îl făcuse KO. Trebuie să fi fost cu mult mai greu
decât părea.
– Nu înţelegi. A fost vorba de….tot.
Exista cu certitudine un mod corect de a o spune.
– Am fost confuz. Viaţa părea așa de goală – vreau să zic, acolo – așa cum ai zis, trebuie să
trăim cât putem. Sau așa am crezut. Dar mi-am pierdut controlul. Pur și simplu l-am
pierdut.
De ce oare se exprima în clișee? Treci la obiect! Cu siguranţă avea un scop.
– Am fost toţi așa de beţi…
– Serios? Prea beţi ca să v-o puneţi?
Cu asta îl prinsese.
– Te pot omorî. Pricepi?
Chipul îi era teribil. În obrajii ei congestionaţi ardeau două pete albe.
– Te-aș putea transforma în cenușă, acolo unde stai. Sunt mai puternică decât tine. Nimic
nu m-ar opri.
– Ascultă, Alice.
Trebuia să o oprească din vorbit.
– Știu că-i grav. E foarte, foarte grav. Și îmi pare rău. Nu vei ști niciodată cât regret. Trebuie
să mă crezi. Dar e important să înţelegi!
– Da’ ce ești? Copil? Ești derutat? De ce nu i-ai pus pur și simplu capăt, Quentin? E evident
că-ţi pierduseși orice interes de multă vreme. Chiar ești un ţânc, așa-i? E clar că nu ești
suficient de bărbat să ai o relaţie adevărată. Ba nici să închei una. Trebuie să fac eu totul
pentru tine? Sau știi ce? Te urăști așa de mult, că i-ai răni pe toţi cei care te iubesc. Asta-i,
așa e? Doar ca să te răzbuni pentru dragostea lor. Așa ceva nu am mai văzut.
Aici, Alice s-a oprit, dând din cap, pierdută ca într-un vis și nevenindu-i să creadă. Propriile
ei vorbe o făcuseră să înceteze. În liniștea din jur, faptul că băiatul o înșelase – dintre toţi
oamenii, tocmai cu Janet –, a lovit-o din nou, cu aceeași cruzime ca prima dată, în urmă cu
două ore. Quentin o vedea: parcă Alice fusese împușcată în stomac. Putea percepe cum își
croiește ideea drum prin venele ei, ca un val proaspăt de acid.
Alice și-a ridicat mâna, cu palma în afară, ca și cum și-ar fi protejat ochii de chipul lui
monstruos. Pe obraz avea lipită o șuviţă umedă de păr. Se chinuia să respire. Buzele i se
albiseră. Dar continuau să se miște.
– A meritat? a întrebat ea. Mereu ai dorit-o, ai impresia că nu am observat? Mă crezi
proastă? Răspunde-mi: mă crezi proastă? Zi-mi! Chiar vreau să știu dacă mă crezi tâmpită!
S-a repezit spre el și l-a pălmuit. Quentin a încasat lovitura din plin.
– Nu, nu cred că ești proastă, Alice.
Quentin se simţea ca un boxer care fusese înfrânt în picioare, cu ochii orbiţi de croșeuri,
rugându-se numai la dumnezeu să cadă odată. Fata avea completă dreptate, dar dacă ar fi
reușit să o facă să vadă ce vedea el – dacă ar fi reușit numai să așeze lucrurile dintr-o altă
perspectivă. Ale dracului femei. Acum, Alice se îndrepta spre una dintre aleile ce conduceau
spre o altă piaţă, lăsând în spatele ei o dâră umedă și scârţâitoare de pași.
– Dar nu vrei, te rog, să privești în jur?
Quentin o implora, târându-se pe urma ei, cu vocea răgușită de extenuare.
– Nu vrei să pricepi că se întâmplă ceva cu mult mai important decât că nu știu cine și-a
băgat-o în altcineva?
Fata nu asculta sau era pur și simplu hotărâtă să spună tot ce avea în cap.
– Știi, a zis, aproape relaxată, pe când pășea, pun pariu că tu chiar ai crezut că futând-o vei
fi fericit. Treci de la un lucru la altul, așa-i? și speri că asta te va mulţumi. Brakebills n-a
reușit. Eu nu am reușit. Chiar ai avut impresia că Janet o va face? E doar o altă fantezie,
Quentin.
Alice și-a cuprins trupul cu braţele, ca și cum durerea ei venea de la un ulcer gastric și a
suspinat amar. Hainele ude atârnau pe ea; o mică băltoacă se forma în jurul ei. Quentin își
dorea să o consoleze, dar nu îndrăznea să o atingă. Tăcerea pieţei îi înconjura, aproape
tangibilă. În cărţile Fillory, scuarurile erau descrise ca fiind identice, dar Quentin putea
observa că nu erau deloc așa. Împărtășeau același stil cripto-italian, dar cea în care se aflau
acum avea pe o parte o colonadă, iar fântâna din centru era pătrată, nu rotundă ca aceea
prin care veniseră. La unul din capete, un chip alb din marmură scuipa apă înăuntru.
Pași pe piatră. Quentin se gândea că ar fi primit cu braţele deschise orice musafir nepoftit,
mai ales dacă era carnivor și avea să-l devoreze de viu.
– Ce mai întâlnire, nu?
Penny a pășit vioi pe lespezi, în direcţia celor doi tineri. Deasupra lor se profila faţada
cenușie a unei pieţe, cu incrustaţii heraldice: o ancoră și trei flăcări. Penny arăta la fel de
fericit și de relaxat pe cât îl ţinea Quentin minte. Se afla în elementul lui și strălucea de
mândrie. Hainele lui erau uscate.
– Îmi pare rău. Mi-am petrecut așa mult timp aici, dar nu am avut niciodată cui să arăt
Orașul. Aţi zice că nu contează, dar contează. Când am sosit prima dată, am găsit un
cadavru, întins acolo, pe jos. Chiar acolo.
Penny a indicat locul ca un ghid în campusul studenţesc.
– Omenesc sau destul de aproape. Poate Maori, avea un tatuaj pe faţă. Trebuie să fi fost
mort doar de câteva zile. Probabil a rămas prins aici – a intrat, dar cumva băltoacele nu l-
au mai lăsat afară. Cred că a murit de foame. Data următoare, cadavrul nu mai era.
Penny le-a analizat chipurile celor doi și a surprins situaţia pentru prima dată: lacrimile lui
Alice, ochiul ce se învineţea rapid, al lui Quentin, posturile lor dușmănoase.
– Ah, a făcut el.
Chipul lui s-a înmuiat ușor. A făcut un gest, și, într-o clipită, hainele lor au fost uscate, calde
și chiar călcate.
– Uite, trebuie să uitaţi de alte necazuri aici. Locul ăsta poate fi periculos dacă nu ești atent.
O să vă dau un exemplu: pe unde aţi lua-o ca să vă întoarceţi la piaţa voastră de origine?
Alice și Quentin au căutat împrejur ascultători, de parcă ar fi fost elevii docili ai lui Penny.
În cearta lor aprinsă, traversaseră cea de-a doua piaţă, intrând într-o a treia. Sau a patra?
Urmele lor de pași dispăruseră deja. De fiecare parte a pieţei se afla o alee, iar în lungul
fiecăreia puteai observa alte străduţe întortocheate, fântâni și pieţe, din ce în ce mai multe,
până se pierdeau în infinit. Parcă era un truc cu oglinzi. Soarele stătea ascuns – dacă exista
cu adevărat un soare. Penny avea dreptate: habar n-aveau care dintre drumuri îi ducea
înapoi pe Pământ sau măcar din ce direcţie veniseră.
– Nu vă îngrijoraţi. Am marcat eu drumul. Nu aţi mers decât patru sute de metri. O alee
mai sus și alta mai încolo.
Penny a arătat în direcţia exact opusă pe care ar fi bănuit-o Quentin.
– În carte, copiii se plimbau aiurea și în cele din urmă ieșeau mereu basma curată, dar noi
trebuie să fim mai atenţi. Folosesc un spray cu vopsea portocalie ca să marchez o cărare.
Trebuie să reînnoiesc marcajul de fiecare dată când vin aici. Vopseaua dispare.
Penny a pornit înapoi în direcţia indicată. Prudenţi, fără a se privi, Quentin și Alice s-au
luat după el. Hainele lor se udau din nou, de la ploaie.
– Am un set de proceduri stricte de operare când mă aflu aici. Nu există indicaţii, așa că a
trebuit să inventez unele. Le-am numit după clădirile din pieţele de pe Pământ, câte una
pentru fiecare parte: palat, vilă, turn, biserică. Nu poate fi o biserică adevărată, dar așa arată.
Acum mergem în direcţia ei.
S-au întors la fântâna pe care Penny o marcase cu un X mare și stângaci, din vopsea
portocalie, fluorescentă. Un pic mai încolo se afla un refugiu rudimentar, o prelată cu o
masă dedesubt. Quentin se întreba cum de îi scăpase.
– Am instalat aici o tabără, pentru un timp, cu mâncare, apă și cărţi.
Penny era entuziasmat, ca un copil bogat și nepopular, ce-și aduce pentru prima dată
prietenii acasă, să le arate jucăriile. Nici nu observase că Alice și Quentin tăceau.
– Întotdeauna mi-am imaginat că Melanie va sosi aici prima dată, dar nu a prea reușit să
facă vrăjile. Am încercat să o învăţ, dar încă nu e suficient de puternică. Însă e pe aproape.
Într-un fel mă bucur că aţi venit voi doi. Știţi că aţi fost singurii prieteni pe care i-am avut
la Brakebills?
Penny a clătinat din cap, ca și cum era un fapt incredibil că nu-l plăcuseră mai multe
persoane. În acest timp, Quentin se gândea că în urmă cu douăsprezece ore, el și Alice de-
abia dacă ar fi reușit să nu facă pe ei de râs la gândul că fuseseră vreodată prieteni cu el.
– Ah, aproape că uitasem: nu-i voie cu farmece aici. O iau razna. Când am ajuns prima oară,
am încercat o vrajă simplă de iluminare. După aceea n-am mai văzut timp de două ore.
Parcă aerul e hiperoxigenat, doar că în loc de gaz e magie. O scânteie și sare totul în aer.
La baza fântânii se întindeau două trepte. Quentin s-a așezat pe cea de sus și s-a sprijinit
cu spatele de marginea bazinului. Apa părea nenatural de neagră, ca cerneala. N-avea rost
să se mai opună. Urma să stea acolo și să-i asculte vorbăria lui Penny.
– Nu v-ar veni să credeţi cât de departe am mers prin locul ăsta. Sute de kilometri! Cu mult
mai departe decât au ajuns vreodată copiii Chatwin. Odată am văzut o fântână care dăduse
pe afară ca o toaletă înfundată, iar piaţa ei și jumătate din cele vecine erau sub vreo zece
centimetri de apă. De două ori am găsit unele acoperite. Sigilate cu un capac de bronz, ca
niște puţuri, ca și cum ar fi vrut să ţină oamenii afară. Sau înăuntru. Odată am descoperit
fragmente de marmură albă pe jos. Cred că proveneau de la o sculptură spartă. Am încercat
să potrivesc bucăţile, să văd despre ce era vorba, dar nu am reușit deloc. Nu poţi intra în
clădiri. Am încercat în toate felurile posibile. Am vrut să sparg încuietori. Am folosit
barosul. Odată am adus un arzător cu acetilenă pentru tăiere. Iar ferestrele sunt prea
întunecate ca să vezi înăuntru, dar într-o zi mi-am luat o lanternă – știţi, una din acelea de
salvare, cu o intensitate foarte mare, pe care le utilizează paza de coastă? Doar când am
aprins-o la nivel maxim, am putut să zăresc doar puţin de tot înăuntru. Și să vezi ce: e plin
de cărţi. Oricum ar arăta ele pe dinafară, înăuntru, fiecare dintre clădirile astea este o
bibliotecă.

Quentin habar n-avea de cât timp se aflau acolo, dar trecuse ceva vreme. Poate chiar ore.
Se plimbaseră toţi trei prin pieţe, una după alta, ca niște turiști rătăciţi. Orice ar fi văzut în
jurul lor împărtășea un stil comun și același aspect gârbovit, antic, dar în rest, nu se repeta
nimic. Quentin și Alice nu se puteau privi, dar nici ei nu reușeau să reziste seducţiei
emanate de acel loc grandios și melancolic. Cel puţin ploaia încetase.
Au trecut printr-un scuar mic, pe sfert cât celelalte, pavat cu piatră cubică. Acolo, dacă
stăteai în centru, aveai impresia că auzi oceanul, valurile ce se sparg și se retrag. Într-o altă
piaţă, Penny le-a arătat o fereastră, deasupra căreia se vedeau niște urme fantomatice de
arsură, ca și cum luase parte la un incendiu. Quentin se întreba cine construise acel loc și
unde plecaseră. Ce se petrecuse acolo?
Penny a descris cu lux de amănunte tehnice campania lui elaborată, dar, în cele din urmă,
nereușită, de a escalada pe frânghie latura uneia dintre clădiri, pentru a privi de deasupra
acoperișurilor. Singura dată când a reușit să ancoreze coarda, de o bucată de ornament din
zidărie, a fost copleșit de ameţeală la jumătatea drumului, iar când și-a revenit, s-a surprins
întors, coborând pe același zid pe care încercase să-l urce.
În momente diferite, fiecare dintre ei a zărit, la cea mai mare distanţă posibilă, o parcelă
verde care părea să conţină o grădină, cu rânduri din ce s-ar fi putut dovedi a fi tei. Dar nu
au reușit deloc să ajungă la ea – pe când se apropiau, parcul se pierdea mereu în peisajul
mereu schimbător al aleilor, ușor deplasate de la aliniament.
– Ar fi bine să ne întoarcem, a spus Alice, în final.
Vocea ei răsuna ca moartă. Era prima dată când vorbea, după ce ţipase la Quentin.
– De ce? a întrebat Penny.
El se distra de minune. Trebuie să se fi simţit cumplit de singur acolo, și-a zis Quentin.
– Știi, nu contează cât timp ne petrecem aici. Pe Pământ nu trece nicio clipă. Pentru ceilalţi
va fi ca și cum am dispărut o secundă și am apărut la loc, simplu ca bună-ziua, bing- bang!
Nici n-o să aibă timp să se mire. Odată am petrecut aici un semestru întreg și nu a observat
nimeni.
– Sunt sigur că oricum n-am fi băgat de seamă, a replicat Quentin, știind că Penny avea să-
l ignore.
– De fapt, probabil că sunt mai mare ca voi cu un an sau doi, din cauza timpului petrecut
aici. Ar fi trebuit să ţin o evidenţă mai precisă.
– Penny, ce facem noi aici?
Penny părea încurcat.
– Nu-i evident? Quentin, mergem în Fillory. Trebuie. Chestia asta va schimba totul.
– Bine. Bine.
Ceva îl deranja la toată afacerea, și avea de gând să-și exprime îngrijorarea. A trebuit să-și
forţeze mintea să cearnă gândurile.
– Așteaptă. Penny, trebuie să o luăm încet. Privește imaginea de ansamblu. Copiii Chatwin
au ajuns în Fillory pentru că au fost aleși. De Ember și Umber, oile magice. Berbecii. Ei se
aflau acolo ca să facă bine, să lupte cu Santinela Ceasurilor sau ce-o fi fost.
Alice încuviinţa din cap.
– Mergeau acolo doar când se întâmpla ceva, a adăugat ea. Santinela sau duna rătăcitoare
sau chestia aia ca un ceas ticăitor din Pădurea zburătoare. Sau ca să-l găsească pe Martin.
Așa zicea Helen Chatwin. Nu putem da iama fără să fim invitaţi. De asta a ascuns nasturii
– reprezentau o greșeală. Fillory nu era ca lumea reală, ci un univers perfect, unde fiecare
lucru era organizat o dată pentru totdeauna. Cum spunea Richard – magia are un scop
acolo. Se presupune că Ember și Umber controlau graniţele, dar cu nasturii ar fi putut intra
oricine. Orice om străin de poveste. Persoane rele. Nasturii nu făceau parte din logica
tărâmului. Reprezentau o breșă în graniţă, o eroare.
Simplul fapt că Alice vorbea rece și fără ezitare, expunându-și cunoștinţele despre Fillory,
a adăugat un plus de remușcare la dorul vinovat și neajutorat al lui Quentin pentru fată.
Cum de se rătăcise atât de tare încât să creadă că o dorește pe Janet, în locul ei?
Penny dădea din cap și-și legăna trupul înainte și înapoi, pe jumătate absent.
– Dar uiţi ceva, Alice. Noi nu suntem răi.
Zelul s-a aprins din nou în ochii lui Penny.
– Noi suntem tipii buni. Ţi-a trecut prin cap că poate așa ne-a fost dat să găsim noi
nasturele? Poate că așa ne cheamă. Poate în Fillory e nevoie de noi.
S-a oprit așteptând o reacţie.
– Nu mă convinge, a îngăimat în final Quentin, de-abia auzit. Nu mă convinge absolut
nimic.
– Și ce?
Penny s-a ridicat.
– ȘI CE?! Și ce dacă nu funcţionează în Fillory? Unde o să funcţioneze? Ajungem în altă
parte. Quentin, e o altă lume. Sunt un milion de alte lumi. Ţara-lui-Nicăieri este locul în
care se întâlnesc toate universurile! Cine știe care lume imaginară se mai dovedește a fi
adevărată? Întreaga literatură a umanităţii ar putea fi un ghid prin multivers! Mai ales că
am marcat o sută de pieţe, în linie dreaptă, într-o singură direcţie și nu am văzut capătul
locului ăstuia. Am putea să-l explorăm toată viaţa și nici măcar să începem să-l cartăm. Asta
e, Quentin! Asta e noua frontieră, provocarea generaţiei noastre și a următoarelor cincizeci
de după noi! Aici începe totul, Quentin. Cu noi. Trebuie doar să ţi-o dorești. Ce ziceţi?
Băiatul și-a întins mâna, de parcă ar fi așteptat cu adevărat ca Alice și Quentin să-și pună
palmele deasupra și să izbucnească împreună într-un strigăt vioi, ca la fotbal. Daţi-i bătaie!
Pe Quentin îl chinuia dorinţa de-al lăsa cu mâna în aer, dar în cele din urmă i-a permis
celuilalt să bată în lehamite palma cu el. Ochiul lui încă pulsa.
– Ar trebui să ne întoarcem, a zis Alice din nou.
Părea epuizată. Probabil că nu dormise prea mult noaptea trecută.
Alice a scos nasturele alb-perlat, ciudat de greu din buzunar. Arăta ridicol – păruse destul
de acceptabil în cărţi, dar aceea fusese literatură, iar personajele nu folosiseră nasturii decât
o dată. În realitate, parcă ar fi jucat un joc de copii: așa își imagina vreun ţânc obiectele
magice. Totuși – presupunea Quentin –, ce să aștepţi de la o gașcă de iepuri vorbitori?
Întorși la piaţa lor, s-au aliniat pe marginea fântânii în formă de lotus, ţinându-se de mână
și susţinuţi de un echilibru precar pe buza bazinului. Gândul că aveau să se ude din nou era
din cale-afară de supărător. Într-un cotlon al scuarului, Quentin a observat că un vlăstar își
crease cale prin una dintre pietrele de pe jos. Era strâmb și încovoiat, răsucit aproape în
forma unui helix, dar supravieţuia. Îl făcea să se întrebe peste ce anume se clădise Orașul
și ce s-ar fi găsit sub el, dacă avea să se prăbușească vreodată. Fuseseră oare păduri acolo?
Și aveau să mai existe? Și asta avea să treacă.
Alice s-a așezat de cealaltă parte a lui Penny, ca să nu trebuiască să-l atingă pe Quentin. Au
pășit împreună peste margine, înaintând în sincron, cu piciorul drept în faţă.
Traversarea a fost diferită acum. Au căzut prin apă, de parcă ar fi fost aer, apoi prin beznă,
apoi s-au simţit ca și cum se prăbușeau din cer, spre Manhattan, într-o dimineaţă mohorâtă
de vineri, iarna – parcuri maro, clădiri cenușii, taxiuri galbene așteptând pe treceri de
pietoni vărgate în alb, râuri negre punctate de remorchere și barje – prin acoperișul gri și
în sufragerie, unde Janet, Josh și Eliot și restul erau încă prinși în toiul unei reacţii întârziate,
ca și cum Alice de-abia ar fi smuls nasturele din buzunarul lui Penny, ca și cum cele trei ore
trecute nici nu ar fi existat.
– Alice! a zis Janet jucăușă. Scoate mâna din pantalonii lui Penny!
ÎN NORDUL STATULUI
Bineînţeles, după aceea toţi au vrut să meargă dincolo. Abia dacă au făcut vreo remarcă
despre ochiul umflat al lui Quentin. (Improvizase sec: „Băștinașii au fost agitaţi“). La câteva
clipe după întoarcere lui și a lui Alice, a revenit și Josh – până la urmă își petrecuse noaptea
cu Anaïs – și au trebuit să-i spună toată povestea, de la capăt. Apoi au plecat câte trei. Josh
a trecut cu Penny și Richard. Penny i-a luat pe Janet și Eliot. Josh a sunat-o pe Anaïs și a
făcut-o să vină acolo și a mers cu el și cu Penny.
Din întregul grup, doar Janet a avut o reacţie negativă. Din câte se părea, în momentul în
care ajunseseră la suprafaţă, fetei îi venise rău și vomase micul-dejun chiar în apa rece,
limpede și magică. Apoi se panicase. Când s-a întors, Eliot a reprodus exact sălbăticia cu
care Janet îl strânsese pe Penny pe braţ și îi spusese:
– Nasturele! Scoate nasturele acum!
Quentin a rămas rece în faţa necazului ei. Janet era un vampir. Se hrănea cu dragostea
sănătoasă a altor persoane și o îmbolnăvea și o mutila.
Atmosfera din cameră era serioasă și gravă. Fiecare își aruna ocheade lungi și scrutătoare,
pline de semnificaţii. Nimeni nu părea să poată exprima cât de importantă era descoperirea,
dar au căzut unanim de acord că aveau de-a face cu un fapt de o importanţă majoră. Majoră.
Și trebuia să rămână taina lor. Cel puţin pe moment, era necesar să rămână între ei. Nimeni
altcineva nu avea voie să mai știe. La insistenţele lui Penny s-au așezat într-un cerc larg, pe
covorul din sufragerie și au reţesut pe loc, împreună, vrăjile de protecţie ale casei. Plăcerea
lui Richard de-ași arăta autoritatea, calitate ce-i făcea prezenţa de atâtea ori insuportabilă,
s-a dovedit a fi utilă acum. El a coordonat descântecul în grup, într-o manieră eficientă,
practică, ca un dirijor experimentat ce conduce o orchestră de cameră, printr-un pasaj
dificil din Bartok. 81
Le-au luat douăzeci de minute să finalizeze vraja, apoi alte zece pentru a adăuga câteva
straturi fanteziste de apărare și ascundere – prudent, având în vedere interesul pe care
nasturele îl atrăgea în mod evident, din partea ecosistemului magic în general. Când au
terminat, când totul a fost verificat și răsverificat, liniștea s-a așternut în cameră. Ședeau
împreună nemișcaţi și lăsau amploarea întâmplării să se coacă în mintea lor. Josh s-a ridicat
în tăcere și a mers la bucătărie, să facă sendvișuri pentru prânz. Eliot a deschis o fereastră
și a aprins o ţigară. Janet îl privea pe Quentin cu un amuzament glacial.
Quentin s-a întins pe covor și și-a pironit ochii în tavan. Avea nevoie de somn, dar nu era
momentul potrivit. Senzaţii dintre cele mai nebunești se luptau să-i acapareze creierul, ca
armatele rivale ce cuceresc și recuceresc același deal: entuziasm, remușcări, speranţe,
presimţiri, jale, furie. A încercat să se concentreze asupra tărâmului Fillory, să facă
sentimentele bune să se reîntoarcă. Totul avea să se schimbe. Da, universul lui tocmai se
extinsese de un milion de ori, dar Fillory era cheia. Impresia furișată și bolnăvicioasă de
inutilitate, ce-i clocise în minte încă dinainte de absolvire își întâlnise glonţul fermecat.
Alice nu putea încă să-și dea seama, dar avea să o facă. Asta așteptaseră. Asta nu reușiseră
părinţii ei să găsească vreodată. Un rânjet nelămurit se încăpăţâna să i se întindă pe chip,
iar anii s-au scuturat de pe el, ca straturile de piele moartă. Nu erau întocmai ani irosiţi, n-
ar fi putut spune așa ceva, dar ani în care, în ciuda darurilor minunate, fusese mereu
conștient că nu primea ceea ce-și dorise. Acum cadoul avea un scop, și viitorul avea un scop
și chiar și trecutul, întregile lor vieţi, retroactiv căpătau sens. Știau acum de ce există.
Doar de nu s-ar fi întâmplat acum. Dacă Penny ar fi apărut cu o zi mai devreme. Pe mă-sa,
Penny! Totul fusese complet distrus și apoi complet refăcut, într-o succesiune atât de
rapidă, încât nu reușea să-și dea seama cum stătea de fapt situaţia. Dar dacă o priveai dintr-
o anumită perspectivă, ce se petrecuse între el și Janet nu avusese deloc legătură cu
persoanele lor sau nici măcar cu el și Alice. Fusese un simptom al lumii bolnave și frivole
în care vieţuiau cu toţii. Iar acum deţineau antidotul. Lumea cea bolnavă urma să fie
vindecată.
Ceilalţi s-au așezat pe podea, sprijinindu-se pe coate, întinși cu spatele lipit de canapea,
aruncându-și priviri din când în când și pufnind în chicoteli incredule. Parcă erau drogaţi.
Quentin se întreba dacă simt ce simţea el. Fără să o știe, și ei tânjiseră după același lucru,
și-a zis el. Întâmplarea ce avea să-i salveze de plictiseală, de depresie și munca fără rost ce-
i urmăriseră încă de la absolvire, cu suflul lor rânced și îmbibat de alcool. Salvarea sosise în
sfârșit, cu nicio clipă mai devreme. Nu mai puteau continua în felul acela, iar acum nici nu
mai aveau de ce.
Eliot a preluat, în cele din urmă, controlul asupra situaţiei. Aproape că redevenise cel de
dinainte. Agendele erau goale. Nimeni nu avea o altă obligaţie – cel puţin nu una la fel de
importantă –, nimic din ce n-ar fi putut fi amânat sau scuzat sau anulat cu nerușinare. A
bătut din palme și a împărţit ordine și tuturor părea să le placă să fie puși la punct.
Niciunul nu o cunoștea pe Anaïs foarte bine – de fapt, nici măcar Josh –, dar s-a dovedit a
fi o persoană extrem de utilă. În cercul ei de cunoștinţe se regăsea și un prieten care avea
un prieten care deţinea o proprietate în nordul statului, o fermă confortabilă și veche,
întinsă pe sute de acri, ce le-ar fi stat la dispoziţie pentru orice ar fi avut de făcut în
continuare. Iar primul prieten era de asemenea un magician, suficient de experimentat să
deschidă un portal, care să-i ducă acolo. Ea avea să ajungă mai târziu, după ce se termina
meciul cu Nets. 82
Au fost nevoiţi să deschidă portalul pe acoperiș, pentru că protecţiile foarte eficiente și
minuţioase, îndoite, pe care le instalaseră în acea dimineaţă (iar acum erau pe cale să le
abandoneze), împiedicau orice transport magic, direct în sau din apartament. Până la cinci
și jumătate după-amiaza, priveau deja pe deasupra orizontului ca o tipsie de cocteil
aglomerată a sudului orașului Manhattan. Nu se mai afla nimeni acolo sus, în toiul iernii.
Pe acoperiș erau aruncate de-a valma gunoaie aduse de vânt, piese din plastic, răsturnate,
de mobilă de grădină și obiecte pentru grătar, pârlite. De pe streașina unui adăpost pentru
aparatele serviciilor publice zornăia singuratic un clopoţel de vânt.
S-au strâns mai bine alături, departe de frig, și au zgâriat pietrișul cu picioarele, pe când îl
priveau pe un vrăjitor belgian, voinic și grizonant, cu degetele pătate de nicotină și un
talisman mai degrabă sinistru, din răchită, agăţat pe aţă, la gât, cum deschide un portal.
Era o deschidere în cinci laturi. Marginea de jos mergea paralel cu solul, iar vârfurile
împroșcau scântei mărunte, actinice, de un albastru-alburiu – o simplă adăugire decorativă,
bănuia Quentin, dar lucirile dădeau priveliștii un aer deopotrivă melancolic și festiv.
Trăiau sentimentul unei ocazii istorice. Se îmbarcau spre o mare aventură, dintr-o pornire
de moment. La dracu, nu asta însemna să trăiești? Când portalul a fost terminat și stabilizat,
vrăjitorul cu părul cenușiu a sărutat-o pe Anaïs pe ambii obraji, a zis ceva în franceză și a
plecat grăbit, dar nu înainte ca Janet să-i fotografieze pe toţi, cu un aparat de unică
folosinţă, cu valizele lor, cu pachetele și pungile pline de cumpărături, făcute grămadă în
spate.

Grupul – toţi șapte, de acum – a pășit laolaltă dincolo, pe o peluză întinsă, acoperită de
chiciură. Atmosfera gravă de pe acoperiș s-a risipit de îndată ce Janet, Josh și Anaïs au
început să se întreacă spre casă, să ţipe, să sară pe canapele și să se ciondănească pentru
dormitoare. Anaïs avusese în mare parte dreptate în legătură cu casa: era în mod sigur
încăpătoare și confortabilă și, cel puţin, pe alocuri, veche. Se părea că fusese odată o casa
colonială mare, dar cineva cu idei arhitecturale progresiste pusese stăpânire pe ea și-i
amestecase lemnăria și piatra cu sticlă și titanul, turnase ciment, adăugase televizoare cu
ecran plat, sisteme audio sofisticate și un aragaz Aga.
Alice s-a dus ţintă, în tăcere, sus, spre dormitorul principal, ce ocupa aproape jumătate din
al treilea etaj, și a închis ușa, alungând din ochii arzători și înconjuraţi de cearcăne roșii,
orice alţi pretendenţi rivali. Epuizat deodată după noaptea sa aproape albă, urmată de ziua
prelungită prin magie, Quentin a găsit un mic dormitor de oaspeţi, în partea din spate a
casei. Patul de o singură persoană, tare și auster, părea să fie tot ce mai merita să aibă.
Când s-a trezit, se făcuse întuneric. Cifrele de un albastru glacial ale radioului cu ceas
indicau ora 10:27. Pe întuneric, își putea imagina că sunt niște mâzgălituri fosforescente pe
latura unui pește de adânc. Nu găsea întrerupătorul, dar mâinile lui ce dibuiau în beznă au
dat peste ușa unei toalete mici de serviciu și a reușit să aprindă becul de deasupra oglinzii.
Quentin s-a stropit cu apă peste faţă și s-a aventurat în casa străină.
I-a găsit pe ceilalţi, cu excepţia lui Alice și a lui Penny, în sala de mese, unde pregătiseră și
înfulecaseră deja o gustare de proporţii eroice, ale cărei resturi zăceau împrăștiate pe o
masă colosală, ce părea făcută din grinzile Sfintei Cruci, împodobită frumos și fixată cu
piroane adevărate din fier. Pe pereţi atârnau piese decorative de artă modernă, de culoarea
și textura sângelui uscat și învechit.
– Q! au strigat ei.
– Unde-i Alice?
– A venit și a plecat, a zis Josh. Ce se petrece? Sunteţi certaţi sau ce?
Băiatul s-a prefăcut că aplică vreo două croșeuri. Era evident că nu știa ce se întâmplase.
De lângă el, Anaïs i-a tras în glumă un pumn mortal în barba ţepoasă. Erau cu toţii din nou
beţi, la fel ca noaptea trecută, la fel ca în orice altă noapte. Nu se schimbase nimic.
– Serios, a spus Janet. Ea ţi-a învineţit ochiul? Se pare că mereu se găsește cineva de la care
să ţi-o iei în freză, Q.
Atitudinea ei era la fel de senină și toxică ca întotdeauna, dar ochii îi erau marcaţi de inele
roșii. Quentin s-a întrebat dacă depășise dezastrul nopţii trecute pe atât de teafără, pe cât
o crezuse.
– Au fost Ember și Umber, a răspuns.
Ceilalţi n-au prins trimiterea la cărţile Fillory.
– Berbecii magici. Nu v-a zis Alice? M-au pedepsit pentru că sunt un păcătos.
– Zău? a făcut Josh. Le-ai tăbăcit fundurile lânoase?
– Am întors celălalt obraz.
Quentin nu prea avea chef de vorbă, însă îi era foame. A luat o farfurie de la bucătărie, s-a
așezat la capătul cel mai îndepărtat al mesei și s-a autoservit cu resturi.
– Discutam ce să facem mai departe, a spus Richard. Întocmeam o listă de activităţi.
– Corect.
Josh a bătut autoritar cu palmele pe tăblia masivă.
– Cine are o sarcină pentru mine? Trebuie să inventariem ce luăm cu noi!
– Mâncare, a propus Richard, foarte serios. Iar dacă mergem în Fillory, trebuie să recitim
toţi cărţile.
– Aur, a intervenit Anaïs cu îndrăzneală. Și obiecte de schimb. Ce vor locuitorii din Fillory?
Ţigări?
– Nu mergem în Rusia de pe vremea lui Brejnev, Anaïs. Oţel?
– Praf de pușcă?
– Dumnezeule! a exclamat Eliot. Voi vă auziţi? N-am de gând să fiu omul care a adus armele
în Fillory.
– Ar trebui să ne luăm paltoane, a spus Richard. Corturi. Echipament pentru vreme rece.
N-am nicio idee ce anotimp e acolo. Am putea nimeri fix în toiul iernii.
Ieri – adică înainte de puiul de somn al lui Quentin – Fillory păruse că avea să-i vindece pe
toţi. Acum îi venea din nou greu să se concentreze asupra lui: părea iar un vis. În acel
moment, pocinogul cu Alice și Janet reprezenta marea problemă. Avea să-i tragă pe toţi în
jos.
Quentin a făcut un efort să-și revină în fire.
– Cât timp vrem să stăm?
– Vreo două zile? Uite, putem să ne întoarcem dacă uităm ceva, a zis Eliot. Cu nasturele, e
floare la ureche. Rămânem până ne plictisim.
– Ce credeţi că ar trebui să facem când ajungem?
– Probabil ne vor da o misiune, a răspuns Penny. Așa li s-a întâmplat mereu copiilor
Chatwin.
Capetele s-au întors. Penny stătea în pragul ușii într-un tricou și pantaloni de trening,
clipind ca o bufniţă și arătând de parcă tocmai s-ar fi trezit.
– Nu știu dacă ne putem baza pe asta, Penny.
Pentru un motiv sau altul, pe Quentin îl enerva cât de visător și optimist privea Penny toată
situaţia.
– Nu e ca și cum ne-ar fi chemat berbecii. Poate că nici nu e ca în cărţi. Poate nu au existat
niciodată misiuni. Plover a inventat toate alea ca să creeze o poveste bună. Poate că o să ne
prostim și pe acolo, așa cum ne prostim aici.
– Nu ne mai strica așa cheful, a ripostat Josh, doar pentru că te bate iubita.
Penny clătina din cap.
– Pur și simplu nu mi-l imaginez pe Plover inventând totul din capul lui. Nu e logic. Era un
patron gay de uscătorii, cu experienţă în chimia aplicată. N-avea urmă de creativitate în el.
Nici gând. E briciul lui Occam. E mult mai probabil să fi scris pe măsură ce se întâmpla
acţiunea.
– Și ce crezi, a spus Eliot, că o să întâlnim vreo prinţesă la ananghie?
– S-ar putea. Nu neapărat o prinţesă, dar… știţi voi, un animal vorbitor poate. Sau un pitic,
sau un pegas. Știţi, căruia îi trebuie ceva.
Toţi râdeau, dar Penny continua să vorbească. Scena era aproape înduioșătoare.
– Pe bune, se întâmplă tot timpul în cărţi.
Josh a împins spre Quentin un păhăruţ cu ceva limpede și alcoolic și băiatul a luat o gură.
Era un soi de rachiu incendiar, din fructe, și avea gustul unei substanţe hrănitoare, de care
trupul îi fusese cumplit privat toată existenţa.
– Sigur, dar în viaţa adevărată nu se întâmplă așa, a continuat Quentin, răscolind să aducă
la suprafaţă ceva ce credea a fi o revelaţie foarte importantă.
– N-ai cum să pornești pur și simplu în aventuri distractive, luptând pentru cauze nobile,
cu finaluri fericite. N-ai să fii un personaj de poveste. Nu-i nimeni care să ordoneze lucrurile
pentru tine. Lumea reală nu funcţionează așa.
– Poate lumea ta, pământeanule, a zis Josh, făcând cu ochiul. Noi nu-i mai aparţinem.
– Nu vreau să transform discuţia într-o conversaţie teologică, a intervenit Richard, cu o
solemnitate acaparatoare, dar în legătură cu problematica aceasta e loc de interpretări.
– Și chiar dacă nu credeţi că aici există vreun dumnezeu, a încheiat Penny, trebuie să
recunoașteţi că Fillory are unul. Ba chiar doi.
– Asta ridică – deși într-o manieră ţăcănită – o întrebarea foarte logică, a zis Eliot. Ce facem
când ajungem acolo?
– Ar trebui să căutăm floarea aia magică, a sugerat Josh. Aia pe care dacă o miroși te face
automat fericit. Vă mai amintiţi? Am face milioane de parai cu ea aici.
Pe când nu se uita nimeni, Janet i-a surprins privirea lui Quentin, a ridicat din sprâncene și
a făcut un gest obscen cu limba. Quentin s-a uitat la ea, fără să clipească. Tipei chiar îi
plăcea situaţia, și-a zis el. Îi sabotase pe el și pe Alice și se bucura de fiecare clipă. Mici
tăieturi de montaj despre noaptea trecută – se poate să nu fi fost doar noaptea trecută? – i-
au trecut prin minte, instantanee ce supravieţuiseră încăpăţânate îngerului milos al uitării
etilice. Sexul cu Janet fusese complet diferit faţă de cel cu Alice. Mirosul, atingerea pielii ei,
știinţa ei practică. Simţise rușinea și teama chiar înainte să se sfârșească, înainte să-și dea
drumul, dar tot nu se oprise.
Iar Eliot chiar fusese treaz în tot timpul acela? În capul lui se desfășura un evantai alunecos
de poze polaroid, disparate: o imagine cu Janet sărutându-l pe Eliot, a mâinii ei lucrând cu
zel între picioarele celuilalt. Oare fata chiar plânsese? Îl sărutase el pe Eliot? Își amintea viu
senzaţia de frecare a bărbii surprinzător de abrazive a altcuiva, de obrazul și de buza lui de
sus.
Dumnezeule mare! și-a zis el obosit. Ce se întâmplă?!
Atinsese limitele extreme a ceea ce-i putea oferi Distracţia, cu D mare. Preţul era mult prea
piperat, câștigurile jalnic de insuficiente. Mintea lui descoperea vag, dar prea târziu, alte
lucruri la fel de importante, dacă nu chiar mai însemnate. Sărmana Alice! Avea nevoie de
un ciliciu 83 sau de cenușă sau flagel – trebuie să fi existat un ritual prin care să-i arate cât
de groznic de rău îi părea. Ar fi făcut orice, dacă ea i-ar fi spus doar.
A vârât imaginile la loc de unde veniseră, în pachetul imaginar, grăbindu-le mai mult cu
acel rachiu delicios. În mintea ostenită și vătămată îi încolţea o idee.
– Am putea să-l găsim pe Martin Chatwin, a sugerat Richard. Așa cum încercau mereu
ceilalţi copii.
– Aș vrea să aducem ceva înapoi pentru Fogg, a zis Eliot. Ceva pentru școală. Un artefact
sau ceva.
– Asta-i tot? a făcut Josh. Te duci în Fillory să iei un măr pentru prof’? Iisuse, câteodată ești
incredibil de plictisitor.
În mod straniu, Eliot nu a reacţionat. Întâmplarea îi afecta pe toţi, în moduri diferite.
– Am putea căuta Bestia Călătoare, a propus Quentin încet.
– Ce bestie?
Josh și-a încruntat fruntea. Nu era vreun iniţiat în Fillory.
– Din Fata care a controlat timpul. Vă amintiţi? Bestia ce nu poate fi prinsă. Helen o
urmărește.
– Ce-i faci dacă o prinzi? O mănânci?
– Nu știu. Poate ne duce la comoară? Sau ne dezvăluie o învăţătură secretă? Sau… orice?
Nu se gândise bine la întregul plan. În carte, păruse important pentru copii, dar nu-și putea
aminti de ce. Poate că motivul nici nu fusese scris. Nu aflai nici măcar cum arăta Bestia
Călătoare.
– Nu se știe, a spus Penny. În cărţi nu se vorbește despre asta. Copiii n-o prind, iar Plover
nu o mai menţionează niciodată. E o idee bună. Dar eu mă gândeam că poate, știţi voi, ne
fac regi. Regi și regine. Cam cum erau copiii Chatwin.
De îndată ce Penny a rostit cuvintele, Quentin s-a întrebat de ce nu-i venise lui ideea. Era
așa evident. Urmau să fie încoronaţi. Normal că așa avea să fie. Dacă Orașul era adevărat,
de ce să nu fie și restul, ba chiar și partea cu împărăţia? Ar fi putut trăi în Castelul
Whitespire. Alice îi putea fi regină.
Doamne, era pe cale să-i dea dreptate lui Penny. Dacă exista vreun semnal de pericol, acela
fusese.
– Ce chestie! a zis Janet, meditând.
Creierașul ei vioi analiza problema. Lua și ea propunerea în serios.
– Ar trebui să ne căsătorim unii cu alţii?
– Nu neapărat. Copiii nu s-au căsătorit. Mă rog, ei erau fraţi.
– Nu știu, a replicat Anaïs. Pare o chestie pompoasă, să fii regină. Probabil implică multă
birocraţie. Administrare.
– Dar profitabilă. Gândește-te la toate beneficiile.
– Asta dacă poveștile sunt măcar corecte, a răspuns Eliot. Și dacă tronurile sunt libere. Sunt
doi mari „dacă“. Plus că noi suntem șapte și există doar patru tronuri. Trei rămân pe afară.
– Vă zic eu de ce avem nevoie, a spus Anaïs. Să învăţăm să ne războim magic. Să folosim
magia în luptă. Atac, apărare. E musai să știm să rănim oameni, dacă suntem obligaţi.
Janet părea amuzată.
– Scumpo, nebunia asta e ilegală, evident impresionată, în ciuda dorinţei ei. Știi doar.
– Nu-mi pasă.
Anaïs și-a scuturat preţioasele bucle blonde.
– Ne trebuie. N-avem idee ce-o să vedem când trecem dincolo. Trebuie să fim pregătiţi.
Doar dacă nu cumva vreunul dintre voi musculoșilor știe să mânuiască o sabie.
S-a lăsat tăcerea, iar ea zâmbi superior:
– Alors! 84
– Te-au învăţat așa ceva acolo unde ai fost la școală? a întrebat Josh.
Părea puţin speriat de ea.
– Presupun că în Europa nu suntem așa de inocenţi ca voi, americanii.
Penny încuviinţa din cap.
– Bătălia magică nu este interzisă în Fillory.
– Iese din discuţie, a replicat Richard scorţos. Vă daţi seama de necazul pe care ni l-aţi
aduce pe cap? Cine, în afara de mine, a mai avut de-a face cu Tribunalul magicienilor?
Careva?
– Suntem oricum în căcat, Richard, a zis Eliot. Ai impresia că nasturele ăla ar fi legal dacă
tribunalul ar avea idee de el? Dacă vrei să te retragi, fă-o acum, dar Anaïs are dreptate. N-
am de gând să merg acolo fâlfâindu-mi doar scula în mână.
– Putem obţine o dispensă pentru arme mici, a continuat Richard cu afectare. Există
precedente. Cunosc procedura.
– Arme?
Eliot a făcut o mutră acră.
– Care-i problema voastră? Fillory este o societate pură. V-aţi uitat vreodată la Star Trek?
Chestiile astea sunt de genul Primei Directive. Avem șansa de-a cunoaște o lume care n-a
fost încă futută de tâmpiţi. Pricepe vreunul cât este de important? Măcar unul?
Quentin se tot așteptase ca Eliot să se declare prea șmecher pentru proiectul Fillory și să
înceapă să facă glume neserioase, dar se dovedea a fi surprinzător de concentrat și serios
cu privire la el. Quentin nu-și putea aminti când îl văzuse ultima dată pe Eliot sincer și
deschis entuziasmat de ceva. Era o ușurare să realizezi că mai putea încă să se declare
interesat de un anumit lucru.
– Nu vreau să mă aflu în preajma lui Penny cu o armă, a spus Janet răspicat.
– Uite, Anaïs are dreptate, a încheiat Eliot. Vom crea niște vrăji elementare de atac, pentru
orice eventualitate. Nimic ieșit din comun. Doar ca să avem câţiva ași în mânecă. Plus
demonii ăia din spate, nu uitaţi. Și nasturele.
– Și sculele în mâini, a completat Anaïs chicotind.
A doua zi, Richard, Eliot, Janet și Anaïs au mers cu mașina să se aprovizioneze de la un
magazin din Buffalo; fiind din L.A, Janet era singura cu carnet de conducere. Quentin, Josh,
Alice și Penny trebuiau să se intereseze despre arta războiului magic, dar Alice nu voia să
vorbească cu Quentin – ciocănise la ușa ei de dimineaţă, iar fata nu răspunsese –, iar
detaliile tehnice îl depășeau pe Josh, așa că Alice și Penny ajunseseră să lucreze împreună.
În curând, masa mare din sufragerie s-a acoperit de cărţi din rezerva lui Penny, îngrămădită
în U-hall, și fâșii de hârtie de împachetat, pline cu tabele, iar cei doi se îngropaseră complet
între ele. Trecând drept tocilarii-vrăjitori de top ai grupului, Alice și Penny erau complet
absorbiţi unul de celălalt, vorbind într-un jargon tehnic precis, pe care-l inventau pe loc.
Penny mâzgălea o grămadă de notiţe arhaice, iar Alice dădea serioasă din cap, peste umărul
lui, și indica. Munca lor era originală. Creau vrăji noi-nouţe. Nu erau fantastic de dificile,
dar orice alte opere de dinaintea lor fuseseră cu grijă demontate.
Privindu-i cum muncesc, Quentin se sufoca de gelozie. Bine că era vorba de Penny – de-ar
fi fost altcineva ar fi devenit grozav de suspicios. El și Josh și-au petrecut după-amiaza în
camera de zi, bând bere și ronţăind Smart Food, uitându-se la televizor, pe ecranul plat, de
mărimea unui panou publicitar. La Brakebills sau în apartamenul din Manhattan nu
avuseseră TV, iar acum li se părea străin și interzis.
În jurul orei cinci, Eliot a venit și i-a trezit din leneveală.
– Hai, a zis el. Pierdeţi marele spectacol al lui Penny.
– Cum ţi s-a părut Buffalo?
– Ca o viziune a apocalipsei. Am cumpărat geci și cuţite de vânătoare.
L-au urmat pe Eliot în curtea din spate. Văzându-l fericit și entuziasmat și destul de treaz,
bănuiala lui Quentin că se aflau pe drumul cel bun, că tot ce fusese stricat putea fi remediat,
s-a întors. A înhăţat un fular și o căciulă rusească bizară, cu urechi, pe care le găsise într-
un dulap.
Soarele apunea în spatele unor munţi din depărtare, rece, roșu și dezolant, acoperit de
ceaţă. Ceilalţi se grupaseră la capătul de jos al peluzei, ce aluneca spre un rând de tei golași,
decorativi. Penny ochea, indicând cu braţul unul dintre copaci, pe când Alice măsura
distanţa, cu pași lungi și egali. Fata a alergat înapoi la Penny și au șușotit, apoi a început iar
măsurătoarea. Jane stătea într-o parte, alături de Richard, arătând adorabil într-o geacă roz
și cu un fes de lână pe cap.
– Bun! a strigat Penny. Daţi-vă înapoi.
– Cât de în spate ne mai putem da? a întrebat Josh.
Băiatul ședea pe o balustradă spartă, din marmură albă, un element arhitectural aleatoriu,
aruncat acolo de peisagist. A luat o dușcă dintr-o sticlă de șnaps și i-a pasat-o lui Eliot.
– Doar cât să fiţi departe. OK, foc!
Ca o asistentă de scenă, Alice s-a îndreptat către o măsuţă de pe peluză, a așezat pe ea o
sticlă goală de vin și s-a dat înapoi.
Cu faţa la sticlă, Penny a tras scurt aer în piept și a îngăimat o secvenţă rapidă de silabe
sacadate, sfârșind cu o fâlfâire de mână. Ceva – un jet de trei obiecte oţelii și strâns grupate
– i s-a lansat din degete, mult prea rapid, ca să poată fi urmărit cu privirea și a licărit
traversând peluza. Două dintre lucrușoare au ratat, dar unul dintre ele a retezat cu precizie
gâtul sticlei, lăsând baza zimţată în picioare și fără cap.
Penny a rânjit. În jur s-au auzit aplauze disparate.
– O numim Racheta Magică, a anunţat.
– Racheta Magică, frate!
Respiraţia lui Josh se prefăcea în abur în aerul rece. Faţa lui radia de entuziasm.
– E fix ca-n Dungeons and Dragons! 85
Penny a încuviinţat din cap.
– De fapt am dezvoltat câte ceva din asta pe baza vrăjilor din D and D. Sunt o grămadă de
sfaturi practice în cărţile alea.
Quentin nu zâmbea. N-avea nimeni de gând să spună nimic? Aceea era magie neagră. Nu
era cu siguranţă vreun puritan, dar ce văzuse era o vrajă făcută să pătrundă prin carne, să
rănească fizic. Încălcau atâtea limite, încât îi venea greu să-și mai dea seama care erau. Dacă
urmau să trebuiască vreodată să facă vraja lui Penny, însemna că va fi fost deja prea târziu.
– Doamne, sper să nu fim nevoiţi să o folosim, a fost tot ce a spus cu voce tare.
– Ah, hai mă Quentina! Nu căutăm necazuri. Vrem doar să fim pregătiţi pentru orice.
Josh de-abia își mai încăpea în piele.
– Nebunule, e Dungeons and Dragons!
După aceea, Alice a dat la o parte masa de jucat cărţi, astfel încât Penny să rămână singur,
cu faţa la linia întunecată de chiparoși. Ceilalţi stăteau în picioare sau pe jos, răspândiţi în
spatele lui, sub cerul gol al apusului. Soarele coborâse aproape complet acum. Le curgeau
nasurile, iar urechile li se înroșiseră, dar gerul nu părea să-l deranjeze pe Penny, care purta
încă doar un tricou și pantaloni de trening. Se aflau, cu adevărat, în mijlocul pustietăţii.
Quentin se obișnuise cu fundalul foșnitor și vuitor din Manhattan, și chiar și la Brakebills,
erau atâţia oameni în jur, că întotdeauna se auziseră ţipete sau pocnete sau explozii. Aici,
unde vântul nu ofta îmbufnat printre copaci, nu găsea nimic. Întreaga lume rămăsese fără
sonor.
Tânărul și-a legat peste urechi, cu o aţă, clapetele căciulii lui rusești.
– Dacă asta nu merge…, a început Penny.
– Hai odată! a zis Janet. E frig!
Penny s-a aplecat adânc, pe un genunchi, și a scuipat pe iarba cenușiu-maronie. Apoi a
executat o mișcare grotescă și sălbatică cu braţele, de parcă ar fi lovit cu biciul, în
contradicţie cu stilul mai degrabă disciplinat pe care i-l observase Quentin. O lumină
violetă a bolborosit în căușul mâinilor lui, în întuneric, astfel încât falangele i s-a putut zări
prin piele. A strigat ceva și a terminat cu o mișcare de aruncare, cu braţul dat pe spate.
O scânteie densă, lucind în portocaliu, a părăsit palma lui Penny și a zburat deasupra
peluzei, la nivelul ierbii. La început a părut absurd de inofensivă, nostimă, ca o jucărie sau
o insectă. Dar, pe când plutea spre copaci, a crescut, înflorind într-o minge de foc
sclipitoare, de mărimea unei comete, străbătută de nervuri, tulbure și trosnitoare. Era
aproape maiestuoasă, cum se învârtea ușor în sens invers, pe când se deplasa prin aerul
rece al serii. Umbrele se lăţeau pe iarbă, mișcându-se în ritmul sursei rapide de lumină.
Căldura era intensă; Quentin a simţit-o pe faţă. Când a lovit un chiparos, pârjolul a cuprins
copacul pe loc, trosnind tare, într-o singură flamă. O limbă de foc a urcat spre cer și a
dispărut.
– Minge de foc! a ţipat Penny inutil.
Fusese un foc de tabără instantaneu. Arborele ardea repede și voios. Scânteile zburau
incredibil de sus, pe cerul crepusculului. Janet a strigat de bucurie, a ţopăit și a bătut din
palme ca o majoretă. Penny a zâmbit ușor și s-a înclinat teatral.

Au rămas în casa din nordul statului alte câteva zile, lenevind, făcând grătar pe terasa din
spate, bând tot vinul bun, răscolind colecţia de DVD-uri, înghesuindu-se toţi în jacuzzi și
apoi lăsându-l necurăţat. Adevărul era că, realiza Quentin, după toată aglomerarea de forţe,
pregătirile făcute pe fugă și graba (mereu graba), acum trăgeau de timp, improvizau,
așteptau ceva să-i împingă spre a apăsa pe trăgaci. Se simţeau așa de încântaţi, că nici nu-
și dădeau seama de cât de îngroziţi erau de fapt. Și când se gândea la toată fericirea ce-l
aștepta în Fillory, lui Quentin i se părea că aproape nici n-o merită. Nu era pregătit. Ember
și Umber nu ar fi chemat în veci pe cineva ca el.
Între timp, Alice descoperise o metodă prin care să nu se afle niciodată în aceeași cameră
cu el, simultan. Își dezvoltase un al șaselea simţ – tânărul o mai surprindea uneori, privind
pe fereastră, sau îi zărea picioarele, pe când dispărea pe scări, dar gradul de apropiere se
limita la atât. Părea aproape un joc; și ceilalţi îl jucau. Când dădea cu ochii de ea – stând
cocoţată pe masa din bucătărie, balansându-și picioarele și pălăvrăgind cu Josh; sau
cocoșată deasupra mesei din sufragerie, alături de Penny și cărţile lui, ca și cum totul ar fi
fost în regulă – nu îndrăznea să intervină. Ar fi fost împotriva regulilor jocului. Să o vadă
acolo, atât de aproape, și totuși infinit de îndepărtată era ca și cum s-ar fi uitat din pragul
ușii la un alt univers, la o dimensiune caldă, însorită, tropicală, unde locuise odată, dar din
care fusese izgonit. În fiecare noapte îi lăsa flori în faţa dormitorului.
Era păcat: probabil că nici n-ar fi fost vreodată nevoie să știe ce se întâmplase. Ar fi putut
să-i scape total. Deși era posibil să fi rămas acolo pentru totdeauna, dacă o făcea. A rămas
treaz până mai târziu într-o noapte, jucând cărţi cu Josh și Eliot. Jocul de cărţi cu magicieni
degenera întotdeauna într-un super-concurs de cine-i mai bun la manipularea norocului,
astfel încât, practic, fiecare mână se dovedea a fi de patru ași, împotriva a două quinte de
culoare. Quentin se simţea deocamdată mai bine. Beau grappa. Nodul încâlcit al rușinii și
al regretului, din pieptul său, ce se aflase acolo din noaptea petrecută cu Jane, începea să se
desfacă, sau, cel puţin să se destrame. Nu era chiar nimic, dar nici mare lucru. Relaţia lui
cu Alice era bazată pe atâtea lucruri bune. Puteau trece peste.
Poate venise timpul să o ajute să vadă asta. Știa că fata și-o dorea. O dăduse în bară, îi părea
rău, aveau să depășească momentul. QED. Trebuia doar să pună planul în aplicare. Alice
aștepta doar probabil ca el să o spună. S-a retras din joc și s-a îndreptat pe scări, spre al
treilea etaj, unde se afla dormitorul principal. Josh și Eliot l-au însoţit cu strigăte de
încurajare:
– Q! Q! Q! Q!
Când ajunsese aproape în capătul scărilor, băiatul s-a oprit. Quentin l-ar fi recunoscut
oriunde – sunetul pe care-l scotea Alice când făcea sex. Acum i se înfăţișa o dilemă, asupra
căreia mintea lui aburită de alcool trebuia să reflecteze: fata producea zgomotul acum, dar
nu Quentin o determina să-l facă. S-a holbat în jos la fibrele naturale, de un portocaliu
heraldic al covorului îngust ce acoperea scările, la jumătate. Era imposibil să audă așa ceva.
Îi pătrundea prin urechi și în faţa ochilor îi dansau pete. Sângele lui a bolborosit, ca într-un
experiment știinţific, și s-a prefăcut în acid. Acidul s-a răspândit în corp și i-a făcut braţele,
picioarele și creierul să ardă. Apoi și-a croit cale către inimă, ca un cheag de sânge fatal, ce
se eliberase și plutea nestingherit, aducând cu el moartea. Când i-a ajuns la inimă, aceasta
a luat foc.
Alice era, evident, cu Penny sau cu Richard. Tocmai îi lăsase pe Josh și pe Eliot, iar ei oricum
nu i-ar fi făcut una ca asta. A pășit cu picioarele ca de piatră pe hol, spre camera lui Richard,
a deschis ușa cu piciorul și a aprins lumina, lovind întrerupătorul. Richard stătea în pat,
singur. Băiatul s-a ridicat drept, clipind, îmbrăcat într-o cămașă de noapte stupidă,
victoriană. Quentin a stins luminile și a trântit ușa la loc.
Janet a ieșit pe hol în pijamale, încruntându-se.
– Ce se petrece?
Quentin a trecut pe lângă ea, lovind-o cu umărul.
– Hei! a strigat în urma lui. M-a durut!
Durere? Ce știa ea despre durere? A aprins cu o palmă lampa din camera lui Penny. Patul
lui era gol. A luat veioza și a trântit-o de pământ. Becul a clipit și s-a stins. Quentin nu se
mai simţise niciodată astfel. Era cumva minunat: furia îi dădea superputeri. Putea face
orice. Nu exista un lucru pe care să nu fi putut, la propriu, să-l înfăptuiască. Sau aproape
niciunul. A încercat să smulgă perdelele lui Penny, dar nu a reușit să le doboare nici când
s-a agăţat de ele cu toată greutatea. În schimb, a deschis fereastra, a înhăţat așternuturile
de pe pat și le-a aruncat afară. Nu era rău, dar parcă nici suficient. A distrus ceasul
deșteptător și a început să tragă cărţile de pe rafturi.
Penny avea o mulţime de cărţi. Avea să-i ia ceva timp să le dărâme pe toate de pe etajere.
Dar era în regulă, îi stăteau la dispoziţie întreaga noapte și toată energia din lume. Nici
măcar nu-i era somn. Parcă luase amfetamină. Doar că, după un timp, i-a venit mai greu să
tragă volumele, pentru că Josh și Richard îl ţineau de braţe. Quentin s-a zvârcolit
nebunește, ca un sugar ce are o criză de isterie. L-au târât afară, pe hol.
În realitate, totul părea stupid. Era evident. Cu siguranţă că nu putea fi numit un gest
înţelept. El i-o trăsese lui Janet; Alice și-o trăgea cu Penny. Ar fi trebuit să fie chit. Dar el
fusese beat! Asta cum mai venea? Și mai era și Penny – Iisuse! Își dorea să fi fost Josh.
L-au izolat în camera de zi, i-au dat sticla de grappa și un maldăr de DVD-uri și și-au zis că
avea să bea până-și pierdea cunoștinţa. Josh a rămas acolo, să se asigure că istericul nu
încerca nicio vrăjitorie, așa agitat cum se afla, dar a aţipit imediat, cu obrazul rotund pe
braţul tare al canapelei, ca un apostol adormit.
Cât despre Quentin, somnul nu-l atrăgea defel în acel moment. Durerea semăna cu o
cădere. Parcă își revenea după consumul de ecstasy – prăbușirea aceea lungă. Se simţea ca
un personaj de desen animat ce cade de pe o clădire. Poc, lovește o prelată, dar pătrunde
direct prin ea. Poc, aterizează pe alta. Și încă una. Cu siguranţă că una dintre ele îl va prinde
și-l va propulsa înapoi sau îl va învălui doar și-l va îmbrăţișa ca un leagăn de pânză, dar nu
se întâmplă așa, ci umbrarele se repetă fragile și rupte, unul după altul. Jos, în jos, în jos.
După un timp, își dorește să se oprească, chiar dacă asta înseamnă să se strivească de asfalt,
dar nici așa nu merge, ci continuă să cadă, din prelată în prelată, mai adânc, prin durere.
Ţestoase până jos.
Quentin nu s-a deranjat să caute printre DVD-uri, ci a schimbat doar canalele, pe
televizorul uriaș și a băut lacom direct din sticlă, până ce lumina soarelui și-a arătat chipul
stacojiu deasupra orizontului, ca și cum s-ar fi prelins și mai mult sânge acid din inima lui
bolnavă și frântă, ce-i părea – nu că i-ar fi păsat cuiva – ca un butoi ros de resturi toxice,
îngropat la fundul unei gropi de gunoi, eliminând otravă în apa freatică – suficientă otravă
cât să omoare o întreagă suburbie plină de copii inocenţi și neștiutori.
Nu a adormit deloc. Ideea i-a venit în apropierea răsăritului și a așteptat cât a putut de
mult, dar era prea al naibii de bună, să o ţină doar pentru el. Se simţea ca un copil în
dimineaţa Crăciunului, nemaiputând să aștepte ca adulţii să se trezească. Moșul sosise și
avea să repare tot. La șapte și jumătate, încă pe jumătate beat, a dat năvală afară din
sufragerie și a pornit pe holuri, bătând în uși. Ce dracu’, a urcat până și scările și a dat un
șut ușii lui Alice, surprinzând imaginea fundului gol, alb și durduliu al lui Penny, pe care
nu își dorea neapărat să-l vadă. I-a făcut greaţă și s-a întors. Dar nici asta nu a reușit să-l
potolească.
– OK! ţipa el. Oameni buni! Trezirea, trezirea, trezirea! E timpul! Azi e ziua cea mare!
Oameni buni, oameni buni!
A cântat un vers din melodia stupidă a lui James:
Demult, trăia un băiat
Tânăr, puternic şi brav era
Se preschimbase în majoretă, fâlfâind din pompoane, sărind în sus și-n jos, făcând şpagatul
pe parchet, ţipând pe cât putea de tare.
– Noi! Mergem! În! Fiiil! Oooo! Ryyyyy!
CARTEA A III-A
FILLORY
Cu rucsacurile în spate, și-au dat mâinile, așezaţi în cerc, în sufragerie. Parcă erau studenţi,
urmând să facă o năzdrăvănie, să ia LSD, să cânte à cappella un generic de emisiune sau să
stabilească un record trăsnit în campus. Chipul lui Anaïs radia de încântare. Fata ţopăia în
sus și-n jos, în ciuda greutăţii din spate. Nimic din drama nopţii trecute nu o afectase. Părea
singura persoană din cameră fericită să se afle acolo.
Ciudat e că funcţionase. Quentin nu voise să renunţe, îi tot vânase, până, în cele din urmă,
fuseseră nevoiţi să se dea bătuţi, arătând surprinzător de puţină rezistenţă. Azi avea să fie
ziua cea mare. În parte, le era frică de el, căci avea ochii îndureraţi și lucind înfricoșător,
dar în aceeași măsură era din cauză că recunoșteau că avea dreptate: venise vremea să plece
și așteptaseră doar pe cineva – chiar dacă atât de evident înnebunit și beat precum Quentin
– să ia atitudine.
Privind înapoi, dintr-o perspectivă filozofică, Quentin avusese mereu impresia că aceea
avea să fie o zi fericită, cea mai fericită zi din viaţa lui. Ciudat cum soarta avea micile ei
moduri de a te surprinde. Mici bizarerii ale destinului.
Deși nu se putea declara fericit, se simţea totuși neașteptat de liber. Cel puţin nu-l mai
apăsa greu rușinea. Experimenta o emoţie pură, neîntinată de suspiciuni, ameninţări și
restricţii. Alice nu mai era îngerul de alabastru. Nu-i mai venea așa greu să-i întâlnească
ochii, din cealaltă parte a cercului. Și oare ce văzuse în privirea ei fusese un tremur de jenă?
Poate învăţa câte ceva despre regret. Acum se afundaseră amândoi în mocirlă.
Își petrecuseră dimineaţa strângând și împachetând echipamentul și proviziile – ce zăceau
oricum strânse și împachetate –, adunând pe oricine mai întârzia în baie sau avea dificultăţi
în a-și alege pantofii sau tocmai se aventurase pe peluză, fără niciun motiv. În final, s-au
reunit în sufragerie, așezaţi în cerc, sprijinindu-se când pe un picior, când pe celălalt,
privindu-se reciproc și spunându-și:
– OK?
– OK?
– Toată lumea e în regulă?
– Hai s-o facem!
– Să-i dăm bătaie!
– Bine!
– Bine!
– Hai…
Apoi, probabil că Penny a atins nasturele, căci în următoarea clipă se ridicau împreună prin
apa limpede și rece.

Quentin a ieșit primul din băltoacă. Rucsacul îl trăgea înapoi. Era treaz de acum – era destul
de sigur –, dar încă furios, furios, furios. Nu-și dorea să atingă pe nimeni sau să-l atingă
cineva. Îi plăcea totuși că se afla în Ţara-lui-Nicăieri. Tărâmul avea un efect calmant. Tăcut
și nemișcat. Dacă ar fi putut să se întindă pe jos doar un minut, chiar acolo, pe vechile pietre
roase, doar un minut, poate ar fi adormit.
Covorul persan, scump, pe care stătuseră în sufragerie plutea în urma lor, prin apă. Cumva,
trecuse și el dincolo, din greșeală. Nasturele îl luase drept îmbrăcăminte? Ciudat mai
funcţionau lucrurile astea.
Quentin a așteptat într-o parte, pe când ceilalţi ieșeau, la întâmplare, unul câte unul, la
suprafaţă. S-au grupat la marginea bazinului, bătând apa și ţinându-se unul de celălalt.
Apoi și-au împins rucsacurile înainte și s-au târât după ele, pe buza de piatră. Janet era
palidă. Rămăsese înţepenită în apă. Josh și Eliot o ajutau, de o parte și de cealaltă, să rămână
deasupra. Fata nu putea trece de margine. Ochii îi fugeau speriaţi, iar faţa îi era albă precum
creta.
– Nu știu, pur și simplu…
Janet continua să clatine din cap și să repete încontinuu cuvintele.
– Nu știu ce se întâmplă…
Împreună au tras-o afară din apă, dar în membrele ei nu se regăsea strop de putere.
Genunchii i s-au înmuiat și a căzut peste toţi patru, iar greutatea rucsacului ei a smucit-o
într-o parte, pe pavaj. Zăcea acolo udă și clipind des. Nu că n-ar mai fi văzut-o Quentin
neputând să se ţină pe picioare, dar de data asta era diferit.
– Nu știu dacă vreau sau nu să vomit, a zis ea ușor.
– Nu e în regulă, a spus Alice. Orașul. Are o reacţie alergică sau așa ceva.
Vocea ei nu părea copleșită de milă.
– Mai simte cineva?
Eliot a aruncat o privire rapidă împrejur, asumându-și comanda operaţiunii.
– Nimeni, OK. Hai să trecem la pasul doi. Să ne grăbim.
– Sunt bine. Lăsaţi-mă doar să mă odihnesc. Doar…Iisuse, nu simţiţi?
Janet s-a uitat în sus, la ceilalţi, neajutorată, luptându-se să respire.
– Nu mai simte nimeni?
Anaïs a îngenuncheat lângă ea, din solidaritate frăţească. Alice a privit-o impenetrabilă.
Nimeni altcineva nu mai era afectat.
– Interesant, a rostit Penny. De ce nimeni nu…?
– Hei! Tâmpitule!
Quentin a pocnit din degete sub nasul lui Penny. Pe moment n-avea nimic împotriva
ostilităţii făţișe. Se simţea foarte dezinhibat.
– Nu vezi că are dureri? Pasul al doilea, dobitocule, să mergem!
Sperase ca Penny să riposteze, poate reușeau să ţină un meci de revanșare al micului lor
club de bătaie. Dar Penny n-a făcut decât să-l măsoare calm cu privirea pe Quentin și să se
întoarcă cu spatele. Profita la maxim de oportunitatea de a ieși în faţă, de a se arăta înţelept,
un învingător elegant. A agitat un tub de vopsea industrială portocalie și a încercuit fântâna
cu ea, marcând terenul cu cruci, apoi s-a îndreptat în direcţia pe care o numea „spre palat“,
după clădirea somptuoasă și albă din acea piaţă. Nu era vreun mister destinaţia lor: scena
era prezentă în carte, în descrierea simplă și clară, caracteristică lui Plover. Copiii Chatwin
traversaseră trei pieţe în direcţia palatului, apoi una la stânga, pentru a ajunge la fântâna
ce avea să-i ducă în Fillory. Restul grupului l-a urmat lipăind în hainele ude. Janet își ţinea
braţele în jurul umerilor lui Quentin și ai lui Eliot.
Ultimii pași domoli i-au purtat de-a lungul unui pod de piatră, peste un canal îngust. Planul
orașului i-a amintit brusc lui Quentin de structura unui teren de Tărăboi, dar la scară mare.
Se întreba dacă jocul reflecta cumva vreo informaţie îndepărtată și abia descifrabilă, ce se
strecurase cumva pe Pământ, despre Ţara-lui-Nicăieri.
S-au oprit într-o piaţă curată, mai mică decât cea din care porniseră, și dominată de o sală
mare și maiestuoasă din piatră, ce putea să fie sediul primăriei dintr-un sat medieval
francez. Ceasul aflat în cel mai înalt punct al faţadei îngheţase la ora prânzului sau a
miezului nopţii. Ploaia se înteţea. În mijlocul pieţei se afla o fântână rotundă, o statuie a lui
Atlas, pe jumătate zdrobit de un glob din bronz.
– Bun!
Penny vorbea inutil de tare. Marele maestru de manej. Era agitat, Quentin îl putea observa.
Nu mai eşti aşa dur acum, iubăreţule.
– Pe aceasta o folosesc în cărţi. Deci mă duc înainte, să verific condiţiile meteo.
– Și ce aștepţi? Salve de tun? a scrâșnit Janet, printre dinţi.
– Du-te!
Penny a scos nasturele alb din buzunar și l-a strâns în mână. Inspirând adânc, a încălecat
buza fântânii și și-a dat drumul, cu picioarele drepte, în apa neclintită. În ultima clipă, și-a
prins, din reflex, nasul, cu o mână. A scăpat în apa cea întunecată și a dispărut. Lichidul îl
înghiţise.
A urmat o tăcere lungă. Singurul zgomot care se auzea era gâfâitul răgușit al lui Janet și
pleoscăitul fântânii. A trecut un minut. Apoi capul lui Penny a răsărit la suprafaţă, scuipând
și suflând.
– A mers! a strigat el. E cald! E vară! E vară acolo!
– Era Fillory? a întrebat Josh.
– Nu știu!
Penny a înotat în stil câinesc până la buza fântânii, răsuflând greoi.
– E o pădure. La ţară. Niciun semn că ar fi populată.
– Suficient de bine, a răspuns Eliot. Hai să mergem!
– Sunt în regulă, a zis Janet.
– Nu, nu ești. Hai, toată lumea!
Richard răscolea deja prin rucsaci, aruncând echipamentul de iarnă, gecile nou-nouţe,
fesurile și ciorapii electrici, într-o grămadă multicoloră și costisitoare.
– Aliniaţi-vă de-a lungul marginii, a spus el, de peste umăr. Picioarele în apă, ţineţi-vă de
mâini.
Quentin ar fi vrut să spună ceva sarcastic, dar nu știa ce. Pe buza fântânii erau încastrate
inele ruginite din fier. Băiatul și-a înmuiat picioarele în apa ca cerneala. Lichidul părea ușor
mai dens ca apa adevărată, având mai mult consistenţa alcoolului pentru frecţii. S-a holbat
în jos, la pantofii lui scufundaţi. De-abia îi distingea.
O mică parte, încă raţională, din el îi spunea că-și pierduse controlul, dar nu aceea își ţinea
acum mâinile pe volan. Orice replică venită din partea cuiva îi suna ca o vorbă răutăcioasă
cu două înţelesuri, făcută să-i amintească de Penny și Alice. Atlas părea să-l privească
chiorâș. Se simţea ameţit din cauza nesomnului. Și-a lăsat capul să atârne și s-a uitat în
poală. A închis ochii. Capul și-l simţea uriaș, difuz și gol, ca un norișor, atârnându-i pe
umeri. Norul a început să plutească. Se întreba dacă urma să leșine. I-ar fi plăcut la nebunie
să leșine. În creierul lui se afla un punct mort și-și dorea ca punctul să se întindă și să-i
infecteze toată mintea și să scuipe afară toate gândurile dureroase.
– Armură? zicea Eliot. Doamne, Anaïs, ai citit măcar cărţile? Nu intrăm într-un schimb de
focuri. Vom mânca probabil biscuiţi din orz cu vreun iepure vorbitor.
– Bun? a strigat Penny. Toată lumea?
Ședeau cu toţii, toţi șapte, într-un cerc pe marginea fântânii, aplecaţi înainte ca să intre fără
a se folosi de mâinile ce erau strâns unite. Janet atârna pe umărul lui Eliot, cu gâtul alb la
vedere. Era inconștientă; arăta cumplit de vulnerabilă. La dreapta lui Quentin, Josh îl studia
din priviri cu îngrijorare. Mâna lui enormă o ţinea pe a lui Quentin.
– E-n regulă, omule, a șoptit el. Hai! Ești în regulă. Poţi să o faci.
Probabil cu toţii se uitau pentru ultima dată împrejur, își ciocneau privirile, simţeau un fior.
Eliot a citat din poemul lui Tennyson „Ulise“, despre căutarea de noi lumi și navigarea
deasupra apusului. Cineva a scos un strigăt de bucurie – poate Anaïs, interjecţia avusese un
accent franţuzesc. Dar Quentin nu a ţipat „ura“ și nici nu a privit în jur. Se holba doar în
jos și aștepta ca fiecare secundă să i se impună ca un invitat nepoftit, așa cum făcuse și cea
de dinaintea ei. La semnalul lui Penny, s-au aruncat împreună în fântână, nu chiar în
sincron, dar aproape – avea ceva dintr-o scenă de Busby Berkely 86 . Janet s-a scufundat mai
mult sau mai puţin cu faţa înainte.
A urmat o cădere, un plonjon: ieșirea din Ţara-lui-Nicăieri însemna să cobori. Parcă zburau
cu parașuta, doar că era prea rapid să fi fost asta, ci undeva între zborul cu parașuta și
prăbușirea liberă, dar fără avânt. Pentru un moment lung și mut au putut vedea totul: o
mare de umbrare înfloritoare, din frunze, alungindu-se până la orizont, de un verde pre-
industrial, lăsând loc unor câmpii pătrate într-o direcţie pe care Quentin a etichetat-o
provizoriu ca fiind nordul, așa cum îi indica un soare palid de pe cerul albicios. A încercat
să ţină ochii pe el, pe când lunecau. Solul s-a grăbit spre ei, ca o palmă.
Apoi, ca din senin, aterizaseră. Quentin și-a îndoit genunchii din instinct, dar nu se
petrecuse niciun impact și nu existase niciun impuls. Dintr-odată stăteau acolo.
Dar ce însemna „acolo“? Nu era chiar un luminiș. Se aflau mai degrabă într-un șanţ
superficial, o tranșee ce traversa pădurea, înfundată la capăt cu frunze moarte, argilă și
resturi de crenguţe din arbori. Quentin s-a echilibrat cu o mână pe malul înclinat. Lumina
picura subţiratică printre crengile masive de deasupra. O pasăre a intonat câteva triluri,
apoi și-a luat zborul. Liniștea era adâncă și densă.
Fuseseră împrăștiaţi la trecere ca un lanţ de parașutiști abia împinși în aer, dar se puteau
încă vedea unul pe celălalt. Richard și Penny se chinuiau să iasă dintr-un tufiș imens și
uscat. Alice și Anaïs ședeau pe trunchiul unui arbore colosal, ce căzuse oblic pe șanţ, de
parcă ar fi fost grijuliu așezate acolo, de un copil gigant, în jocul său cu păpușile. Janet stătea
pe pământ, cu mâinile pe coapse, respirând adânc și culoarea revenindu-i în obraji.
Întreaga scenă avea un aer neîngrijit. Aceea nu era o pădure care să fi fost exploatată sau
rărită, ci una primitivă. Așa creșteau copacii când erau lăsaţi la voia sorţii.
– Penny?
Josh stătea în picioare pe marginea șanţului, privind în jos la restul grupului, cu mâinile în
buzunare. Părea haios de șic îmbrăcat cu o jachetă și o cămașă frumoasă, fără cravată, chiar
dacă erau fleașcă.
– E frig, Penny. De ce dracu’ e frig?
Era adevărat. Aerul îi împresura uscat și amărui; hainele le îngheţau repede. Respiraţiile lor
se preschimbau în norișori alburii, în calmul rece. Din văzduh se cernea o zăpadă ușoară și
fină. Sub frunzele căzute pământul era dur. Nimeriseră în plină iarnă.
– Nu știu.
Penny s-a uitat încruntat în jur.
– Era vară mai devreme, a spus iritat. Acum o secundă! Era cald!
– Mă dă cineva jos de aici, vă rog?
Anaïs privea îndoielnic la pământul de sub ea, de unde era cocoţată pe trunchiul uriaș. Josh
a prins-o galant de talia subţire și a pus-o jos; fata a scos un mic chiţăit de mulţumire.
– E din cauza trecerii timpului, a zis Alice. Tocmai ce mi-am dat seama. În Fillory se poate
să se fi scurs șase luni, de când a fost Penny aici. Sau mai degrabă șaizeci de ani, la cum se
succed anotimpurile. Așa se întâmplă mereu în cărţi. Nu-i chip să prevezi.
– Ei bine, eu prevăd că o să-mi îngheţe balcoanele în cinci minute, a mărturisit Janet. Să
meargă cineva înapoi după geci.
Au căzut cu toţii de acord că Penny ar fi trebuit să se întoarcă și să aducă îmbrăcămintea.
Era pe punctul de a atinge nasturele, când Eliot s-a aruncat dintr-odată spre el și i-a prins
braţul. A demonstrat, pe cât putea de calm, că dacă fluxurile temporale din Fillory și Ţara-
lui-Nicăieri se deplasau cu viteze diferite, atunci, dacă Penny se întorcea singur, ar fi putut
ușor să treacă zile sau ani înainte să vină iar în Fillory cu echipamentul, cel puţin din
punctul de vedere al acelui tărâm, perioadă în care ar fi putut îngheţa sau muri de bătrâneţe
sau strânge o grămadă de alte probleme la fel de grave. Dacă aveau să se întoarcă, trebuia
să o facă împreună.
– Las-o baltă, a dat Janet din cap.
Părea că încă îi este rău.
– Nu mă pot întoarce. Nu încă. Mai bine îmi îngheaţă balcoanele, decât să-mi vărs maţele.
Nu a contrazis-o nimeni. Oricum, niciunul nu era prea nerăbădător să plece încă. Nu acum
că ajunseseră în sfârșit acolo. Nu aveau de gând să părăsească locul, fără să tragă măcar cu
ochiul. Penny a început să treacă de la o persoană la alta, făcându-și vraja de uscat haine.
– Cred că văd un drum, a spus Alice, cocoţată pe trunchi.
Zăpada începuse să i se prindă în părul negru.
– Pe partea cealaltă. Devine cumva o potecă prin pădure. Și mai e și altceva acolo. Veţi vrea
să vă uitaţi cu ochii voștri.
Dacă își dădeau jos rucsacii, era spaţiu suficient pe fundul șanţului să se strecoare toţi patru,
unul în spatele celuilalt, pe sub trunchiul imens, cu mâinile și genunchii scufundaţi în
stratul gros de frunze degerate. Eliot a ieșit ultimul, trimiţând bagajele înainte. S-au ridicat
în picioare, pe partea cealaltă, scuturându-și mizeria de pe mâini. Penny s-a grăbit să o
ajute pe Alice să coboare de unde se afla, dar fata l-a ignorat și a sărit singură, deși a căzut
în mâini și în genunchi, apoi s-a ridicat. Nu părea să-și savureze în vreun mod anume
aventura de noaptea trecută, și-a zis Quentin.
De o parte a cărăruii se afla un stejar micuţ și ramificat. Scoarţa lui era de un cenușiu închis,
aproape negru, iar ramurile se întindeau noduroase, răsucite și golașe. Încastrat în trunchi,
la înălţimea unui stat de om, ca și cum arborele ar fi crescut pur și simplu în jurul lui, se
vedea un cadran rotund și ticăitor de ceas, de vreo treizeci de centimetri.
Unul câte unul, pe mutește, s-au îngrămădit pe malul abrupt al șanţului, pentru a privi mai
îndeaproape. Era unul dintre copacii Santinelei.
Quentin a atins punctul în care scoarţa tare și aspră a stejarului întâlnea cadrul neted din
argint al ceasului. Era solid, rece și cât se putea de adevărat. A închis ochii și a urmărit cu
degetele linia curbă. Se afla cu adevărat acolo. Ajunsese în Fillory. Nu mai încăpea nicio
îndoială.
Și acum că era acolo, totul avea să se îndrepte. Încă nu-și dădea seama cum, dar avea să se
întâmple. Poate că de vină era lipsa somnului, dar pe obraji au început să-i curgă
nestăpânite lacrimi fierbinţi, lăsând în urma lor dâre reci. În ciuda voinţei și instinctului
său, băiatul s-a lăsat în genunchi, și-a cuprins capul între mâini și și-a îngropat faţa în
frunzele îngheţate. Un suspin i s-a smuls din piept. Timp de un minut s-a pierdut. Cineva,
n-avea să știe cine, în niciun caz Alice, își pusese mâna pe umărul lui. Acela era locul. Urma
să fie ridicat, purificat și făcut să se simtă în siguranţă, fericit și întreg din nou. Cum de se
stricase totul așa de tare? Cum de putuseră el și Alice să fie așa de proști? De-abia mai conta.
Aceea era viaţa acum, viaţa pe care o așteptase mereu. I se înfăţișa, în final.
Și deodată i-a fulgerat prin minte un fapt de o importanţă bruscă: trebuia să-l găsească pe
Martin Chatwin, dacă băiatul mai hălăduia încă pe undeva, în viaţă. Găsise cheia. Acum că
se afla acolo, nu avea de gând să renunţe iar. Trebuia să descopere secretul și să rămână în
acel loc pentru totdeauna, să-și prelungească șederea, să o facă permanentă.
Quentin s-a ridicat în picioare, rușinat, și și-a șters lacrimile cu mâneca.
– Păi, a zis Josh, în cele din urmă, frângând tăcerea, cred că asta cam spune tot. Suntem în
Fillory.
– Copacii-ceas se presupune că-i aparţin Santinelei, a observat Quentin, încă trăgând de
nas. Probabil se mai află prin jur.
– Am crezut că a murit, a spus Janet.
– Poate am nimerit în trecut, a sugerat Alice. Poate ne-am întors în timp. Ca în Fata care a
controlat timpul.
Ea, Janet și Quentin nu s-au uitat unul la celălalt cât au vorbit.
– Poate. Cred că au lăsat câţiva arbori să crească chiar și după ce au scăpat de ea. Îmi
amintesc că au și văzut unul în Duna rătăcitoare.
– N-am putut să termin cartea aia, a mărturisit Josh.
– Mă întreb…, a făcut Eliot, măsurând copacul din priviri. Credeţi că l-am putea duce la
Brakebills? Ce mai cadou dat dracului i-am face lui Fogg.
Nimeni nu părea tentat să urmeze cursul speculaţiei. Josh a îndreptat spre el cele două
degete arătătoare și a mimat din buze cuvântul „pămpălău“.
– Mă întreb dacă ora este bună, a zis Richard.
Quentin s-ar fi putut holba la copac toată ziua, dar pe ceilalţi frigul nu-i lăsa să stea locului.
Fetele începuseră deja să se îndepărteze. Băiatul i-a urmat cam fără chef și, în curând,
tropăiau împreună, într-un șir neregulat, de-a lungul prelungirii șanţului. Foșnetul
picioarelor lor, mișcându-se prin frunzele uscate, era asurzitor în tăcerea dimprejur.
Nu vorbea nimeni. În ciuda pregătirii lor practice, îndelungate, discutaseră prea puţin
despre strategie sau obiective, iar acum că se aflau acolo, lucrurile li se înfăţișau deja
evidente. De ce să te chinui să planifici o aventură? Erau în Fillory – aventura urma să-i
găsească pe ei! Cu fiecare pas pe care-l făceau, așteptau pe jumătate încordaţi ca din păduri
să iasă la trap o apariţie miraculoasă sau să descopere ceva anume. Dar nu li se arăta mai
nimic. Aproape că era dezamăgitor – sau oare acela era doar preludiul dinaintea unei
revelaţii minunate? Printre vegetaţia joasă își croiau cale rămășiţele unor ziduri din piatră
roasă. În jurul lor, arborii se încăpăţânau să rămână neclintiţi, chiar și după ce Penny, în
spiritul explorării și al descoperirii, se prezentase politicos câtorva. Ici și colo, ciripeau
câteva păsărele; zburau și se cocoţau sus, în copaci, dar niciuna nu le oferea vreun sfat.
Fiecare detaliu părea iluminat și scăldat de sens, ca și cum lumea din jurul lor era făcută, la
propriu, din cuvinte și litere, înscrise într-un scenariu magic, geografic.
Richard a scos o busolă, dar a găsit acul înţepenit, înfipt în jos, în peretele din carton, ca și
cum polul magnetic din Fillory se afla adânc, în subteran, drept sub picioarele lor. Băiatul
i-a făcut vânt într-un tufiș. Janet ţopăia pe când își urma calea, cu mâinile îngropate la
subsuori, protejate de frig. Josh specula cu privire la conţinutul unei ipotetice reviste porno
pentru copaci vii, ce s-ar fi numit Enthouse. 87
Au mers cel mult douăzeci de minute sau o jumătate de oră. Quentin își sufla, pe rând, în
mâini și le retrăgea în mânecile puloverului. Era deșteptat de-a binele de acum și treaz, cel
puţin pe moment.
– Trebuie să aducem niște fauni în cadrul ăsta, a spus Josh în gol. Sau niște lupte cu spada
sau ceva.
Cărarea cotea, apoi se pierdea cu totul. Își consumau din ce în ce mai multă energie, doar
pentru a-și croi cale printre frunze. Exista o oarecare neînţelegere în legătură cu existenţa
sau non-existenţa unei poteci, sau cu ideea că nu era decât o fâșie de pădure rară, sau – asta
i se atribuia lui Penny – că arborii începuseră subtil și imperceptibil să li se pună în cale.
Dar, înainte să ajungă la un consens, au dat peste un izvor ce se infiltra prin pădure.
Era un izvoraș vioi de iarnă, lat și puţin adânc și curat ca lacrima, sclipind și dându-se de-a
dura de parcă ar fi fost încântat că descoperise acel canal răsucit. Tăcuţi, tinerii s-au adunat
pe marginea lui. Pietrele erau garnisite cu moţuri de zăpadă, iar bulboanele mai domoale
de pe maluri îngheţaseră. O creangă ce-și întindea braţul din mijlocul izvorului era
decorată pe toată lungimea cu ţurţuri fantastici, abstracţi, sculptaţi în stil gotic și
contraforturi. Priveliștea nu avea nimic flagrant supranatural, dar satisfăcea temporar
foamea de minuni a grupului. Pe Pământ ar fi constituit un râuleţ fermecător, nimic mai
mult, dar faptul că-l vedeau în Fillory, într-o altă lume, ca probabil primele fiinţe muritoare,
îl transforma într-un miracol.
Se holbau deja de un minut la el, într-o tăcere vrăjită, când Quentin şi-a dat seama că exact
în faţa lor, ieșind din cea mai adâncă porţiune a izvorului, se zăreau capul și umerii goi ai
unei femei.
– Dumnezeule! a exclamat el.
Scena era oribilă și stranie. A făcut un pas împleticit și amorţit în spate, arătând cu degetul.
– Rahat! Băieţi…
Ca într-un vis. Femeia era mai mult ca sigur moartă. Părul ei se întindea negru, ud și strâns
în șuviţe îngheţate. Ochii – păreau să se uite direct la ei – erau de un indigo închis și nu
mișcau, nici nu clipeau, iar pielea străbătută de vinișoare lumina într-un gri perlat și pal.
Umerii îi avea goi. Părea să aibă șaisprezece ani sau poate mai mult. Genele îngheţaseră
degerate.
– Este…? Alice nu a terminat întrebarea.
– Hei! a strigat Janet. Ești bine?
– Ar trebui să o ajutăm. Să o scoatem de acolo.
Quentin a încercat să se apropie, dar a alunecat pe stânca îngheţată și a intrat în apă până
la genunchi. S-a căţărat înapoi pe mal, cu piciorul ars de frig. Femeia nu s-a mișcat.
– Avem nevoie de frânghie. Aduceţi frânghia, e într-unul dintre rucsacuri.
Apa nici nu părea așa de adâncă încât fata să fi fost scufundată în ea, iar Quentin se întreba,
oripilat, dacă nu cumva priveau un cadavru dezmembrat de la talie și aruncat în izvor.
Frânghie – la ce se gândea? Doar era un nenorocit de magician. A lăsat jos bagajul prin care
răscolea și a încercat o mică vrăjitorie kinetică, pentru a o ridica pe tânără.
A simţit căldura magiei ce-avea să se nască, furnicându-i degetele, a simţit greutatea
corpului și opinteala în minte. Îi plăcea să facă iar vrăji, să știe că se mai putea concentra,
în ciuda situaţiei. Alice l-a corectat, cu o voce sacadată, în timp ce lucra, Circumstanţele
erau complet diferite în Fillory și trebuia să ajusteze vraja. Corpul femeii s-a ridicat, șiroind,
din apă. Slavă Domnului, era întreagă. Și goală. Corpul ei părea zvelt, cu niște sâni micuţi,
ca de fetiţă. Unghiile și sfârcurile erau de un violet pal. Parcă ar fi fost îngheţată, dar s-a
cutremurat, pe când magia a împresurat-o. Ochii ei s-au concentrat și a revenit la viaţă.
Fata s-a încruntat și a ridicat o mână, oprind cumva vraja, înainte să se fi terminat. Degetele
de la picioare îi erau încă înmuiate în apa îngheţată.
– Sunt o naiadă. Nu pot părăsi izvorul.
După voce putea să treacă drept o liceancă. Ochii ei i-au întâlnit pe ai lui Quentin.
– Ești neîndemânatic, a adăugat fiinţa.
Quentin se holba la ea. Momentul era electrizant. Vedea acum că nu-i om, degetele de la
mâini și de la picioare erau unite. În stânga a auzit un foșnet. Era Penny. Se lăsase în
genunchi, pe malul nins.
– Îţi cerem, umili, iertare! a spus el, cu capul plecat. Căutăm, spășiţi, milostenia ta.
– Iisuse Christoase! a șoptit Josh, audibil. Idiotule!
Nimfa ce plutea și-a schimbat centrul de atenţie. Apa izvorului se rostogolea peste pielea
ei dezgolită. Și-a împins capul înainte, ca o copilă.
– Îmi admiri frumuseţea, omule? l-a întrebat ea pe Penny. Mi-e frig. N-ai vrea să mă
încălzești cu pielea ta fierbinte?
– Te rugăm, a continuat Penny, roșind aprig. Dacă ai o misiune să ne dai, am accepta-o cu
dragă inimă. Am accepta fericiţi…
Mărinimoasă, Janet l-a întrerupt.
– Suntem vizitatori de pe Pământ, a zis ea fermă. Ne poţi îndruma spre un oraș din
apropiere? Poate spre castelul Whitespire?
–… am accepta fericiţi să-ţi ascultăm ruga, a încheiat Penny.
– Ești în serviciul berbecilor? a întrebat Alice.
– Nu slujesc niciun zeu fals, muritoareo. Sau zeiţe. Slujesc râului, iar el mă slujește pe mine.
– Mai sunt și alţi oameni aici? s-a interesat Anaïs. Ca noi?
– Ca voi?
Nimfa a zâmbit obraznică, arătându-și preţ de o clipită vârful unei limbi șocant de albăstrii,
printre dinţii mai degrabă ascuţiţi, din faţă.
– Ah, nu. Nu ca voi. Niciunul așa de blestemat.
În acel moment, Quentin a simţit cum vraja lui telekinetică se stinge. Fata o oprise, deși
nu-și dădea seama cum, fără să spună un cuvânt și fără niciun gest. În aceeași clipă, naiada
s-a întors cu capul în jos și s-a scufundat, iar fesele ei albe, ca petalele unei scoici li s-au
arătat o secundă, prin aer, apoi a dispărut cu totul în apa întunecată, ce părea prea mică să
o conţină.
Capul ei a ieșit la suprafaţă o clipă mai târziu.
– Mi-e teamă pentru voi, copii de muritori. Acesta nu-i războiul vostru.
– Nu suntem copii, a ţinut să specifice Janet.
– Ce război? a strigat Quentin.
Nimfa a zâmbit din nou. Între buzele ei de lavandă, dinţii erau ascuţiţi și îmbucaţi, ca ai
unui pește beta. În pumnul compact ţinea un obiect ce picura.
– Un dar din partea râului. Folosiţi-l când nu mai e nicio speranţă.
Naiada le-a aruncat lucrul, cu braţul îndoit pe spate. Quentin l-a prins cu o mână; ignora
cu desăvârșire importanţa lui, așa că nu a ezitat. Bine că avea reflexe de jongler. Când a
privit din nou în sus, nimfa dispăruse. Rămăseseră singuri cu izvorul ce murmura.
Quentin ţinea în palmă un corn mic din fildeș, încastrat cu argint.
– Su-per! a strigat Josh.
Băiatul a bătut din palme și le-a frecat una de cealaltă.
– Acuma sigur nu mai suntem în Kansas!
Restul tinerilor s-au strâns în jurul lui Quentin, pentru a privi darul. Quentin i l-a dat lui
Eliot, care l-a întors pe o parte și pe alta de câteva ori, i-a studiat un capăt, apoi pe celălalt.
– Nu simt nimic în legătură cu el, a încheiat Eliot. Arată ca un suvenir luat din magazinul
aeroportului.
– Nu trebuie neapărat să simţi, a replicat Penny, dezvoltând un simţ al proprietăţii.
Băiatul a luat cornul și l-a depozitat în rucsacul lui.
– Ar fi trebuit să o întrebăm dacă aici e Fillory, a spus Alice, încetișor.
– Normal că e Fillory, a ripostat Penny.
– Mi-ar plăcea să mă asigur. Și-aș mai vrea să știu de ce suntem blestemaţi.
– Și ce-i cu războiul? a întrebat Richard, înnodându-și pe frunte sprâncenele dese. Ridică o
mulţime de întrebări.
– Și nu mi-au plăcut dinţii ei, a adăugat Alice.
– Iisuse! a făcut Josh. Iisuse! Aceea a fost o naiadă, oameni buni! Tocmai am văzut o nimfă
a râului! Cât de tare e? Cât de tari suntem noi? Ce ziceţi? Să mor dacă nu e Fillory, tipilor!
Băiatul l-a apucat pe Quentin de umeri și a început să-l scuture. A alergat la Richard și l-a
obligat să-și ciocnească pieptul de al lui.
– Pot doar să spun că era destul de arătoasă? a zis Janet.
– Claaar! Aș prefera-o oricând unui faun, a replicat Josh.
Anaïs l-a lovit ușor.
– Hei, vorbești despre prietena lui Penny, l-a atenţionat Janet. Fii mai respectuos!
Tensiunea se risipise, iar pentru un moment au pălăvrăgit cu toţii, spunându-și tot felul de
prostioare și minunându-se la magia pură și străină a fiinţei. Era materială? Devenea fluidă,
odată ce intra în izvor? Cum altfel se putea scufunda într-o apă așa mică? Și cum oprise
vraja lui Quentin? Care-i era rolul în ecosistemul magic? Și ce însemna cornul? Alice răsfoia
deja în cărţile ei uzate despre Fillory, în căutarea unei trimiteri la obiect – nu găsea cumva
Martin un corn, la finalul primei cărţi?
După un timp, au început să-și dea seama că se aflau afară, în plină iarnă, de patruzeci și
cinci de minute, purtând doar blugi și pulovere. Până și Janet a recunoscut că era timpul să
se întoarcă în Oraș. Eliot i-a reunit pe întârziaţi și vorbăreţi și și-au dat mâinile, pe marginea
râului.
S-au așezat în cerc, încă puţin aiuriţi, și, preţ de un moment, și-au trecut de la unul la
celălalt o serie de priviri exuberante și conspirative. Existau între ei probleme personale
grave, dar nu trebuiau să strice totul, nu? Experimentau ceva cu totul însemnat. Asta
căutase și așteptase fiecare – asta le era menirea! Găsiseră ușa magică, drumul secret către
grădina tăinuită. Descoperiseră un lucru nou, o aventură adevărată, ce tocmai începea.
În liniștea aceea au auzit sunetul pentru prima dată – un ticăit sec, ritmic. Aproape se
pierdea în clipocitul apei, dar devenea din ce în ce mai clar. Unul câte unul, s-au oprit să
asculte. Ningea mai abundent acum.
Le era greu să-și dea seama de unde venea. Alice a fost prima care a spart tăcerea.
– E un ceas, a spus ea. Ticăie un ceas.
Fata le-a cercetat chipurile impacientată.
– Un ceas, a repetat ea, de acum panicată. Santinela, e Santinela!
Penny a cotrobăit grăbit după nasture. Tic-tacul se auzea mai tare, chiar deasupra lor, ca o
bătaie monstruoasă de inimă, dar le era greu să-și dea seama din ce direcţie venea. Apoi nu
a mai contat, căci pluteau în sus, prin apa rece și limpede, către un loc sigur.

De data aceasta s-au pus direct pe treabă. Reveniţi în Oraș, au strâns echipamentul de
vreme rea – toţi, cu excepţia lui Janet, care zăcea fără vlagă pe jos, făcând exerciţii yoga de
respiraţie – apoi s-au întors în fântână, unde și-au unit mâinile, în jurul marginii. Ritualul
părea să se îndeplinească deja de la sine. Janet a găsit energia necesară să facă o glumă
despre Anita Ekberg din La Dolce Vita. Au încuviinţat o dată din cap și au alunecat
împreună.
Se aflau din nou în Fillory, așezaţi lângă izvorul pe care tocmai îl părăsiseră. Însă zăpada
dispăruse. Acum era o zi de început de toamnă, iar aerul lâncezea îmbibat de o ceaţă
subţire, călduţă. Temperatura părea să sară de cincisprezece grade Celsius. Era precum
filmarea lentă: în urmă cu cinci minute vântul suflase printre crengile copacilor goi, dar pe
care acum se răsuceau mugurii viitoarelor frunze. O foaie aurie plutea mică, sus de tot, pe
cerul gri, pe un curent înalt, nestatornic. Iarba era pătată din loc în loc de băltoace ca de
sticlă, formate în urma unei ploi torenţiale de toamnă, ce se sfârșise probabil cu doar câteva
momente înainte. Tinerii stăteau roată, în aerul blând, strângând la piepturi maldărele de
geci și mănuși din lână și simţindu-se ridicoli.
– Din nou sunt îmbrăcat prea gros, a spus Eliot.
Băiatul și-a lăsat grămăjoara să-i scape din mâini, cu dezgust.
– Povestea vieţii mele.
Niciunul nu avea o idee mai bună decât aceea de a lăsa pur și simplu echipamentul de iarnă
pe iarba udă. S-ar fi putut întoarce în Ţara-lui-Nicăieri și să-l pună la loc sigur, dar apoi s-
ar fi făcut iar iarnă, când s-ar fi întors. Părea cumva ridicol, ca o eroare de sistem, dar nu
conta; acum erau învioraţi. Și-au umplut gamelele cu apă din izvor.
Cincizeci de metri mai jos, râul era traversat de un pod, o arcadă lucrată în fier, după un
model elaborat și plin de înflorituri, fillorian. Quentin era destul de sigur că nu se aflase
acolo, mai înainte, dar Richard insista că pur și simplu nu-l observaseră printre crengile
încărcate de zăpadă. Quentin a privit la apa ce curgea bolborosind. Nici urmă de nimfă.
Oare cât timp trecuse de când fuseseră acolo? se întreba el. În Fillory, anotimpurile durau
chiar și secole. Sau se întorseseră în timp? Aveau parte de aceeași aventură sau începeau
una nouă?

De cealaltă parte a podului se întindea un drum larg și neted, prin pădure, presărat cu funze
și ace de pin, dar în mod cert o cărare, de data aceasta, în adevăratul sens al cuvântului. Au
mers voios, cu dispoziţia însufleţită de vremea perfectă și un picur necontenit și subtil de
adrenalină, ce acţiona ca un solvent asupra amărăciunii și oboselii lui Quentin, dizolvându-
le ușor și topindu-le, sau, cel puţin, ţinându-le momentan sub control. Băiatul se agăţa
precar de acea stare. De acum totul era pe bune. Niciun start fals. Nu că Fillory ar fi putut
cumva să șteargă întâmplările nopţii trecute –, dar probabilităţile erau să reușească totuși.
Orice se putea petrece acolo. O căprioară cafenie a ieșit umblând domol din pădure și a
mers înaintea lor o bucată de drum. Animalul îi privea peste umăr, cu o privire ce insufla –
căzuseră toţi de acord – o inteligenţă excepţională. Însă fiinţa a refuzat să li se adreseze, în
cazul în care avea darul vorbirii. Au încercat să o urmărească – poate îi conducea undeva?
reprezenta un mesaj de la Ember și Umber? –, dar a ţopăit mai departe, în felul în care ar fi
ţopăit orice altă căprioară obișnuită.
Josh a făcut de la distanţă o vrajă, pentru a-i îndrepta părul lui Anaïs. Fata se tot uita în jur,
enervată, însă nu a putut detecta sursa. Janet și-a înlănţuit braţele cu Eliot și Quentin și i-
a obligat să meargă în ritmul cântecului „Follow The Yellow Brick Board“ 88 . Nu era sigur,
dar Quentin nu credea să-l fi văzut pe Eliot bând ceva toată ziua. Când se întâmplase oare
ultima dată?
Pădurea părea să se întindă la nesfârșit. Din când în când, soarele ieșea destul de mult timp
dintre nori, pentru a trimite câteva raze lungi și difuze printre copaci, apoi se ascundea iar.
– E bine, a spus Penny, uitându-se în jur.
Ochii îi luceau. Îl cuprinsese o stare extatică și ameţitoare de siguranţă.
– Mi se pare în regulă. Aici trebuie să fim.
Janet și-a dat ochii peste cap.
– Tu ce crezi, Q? a întrebat Penny. Nu ţi se pare că așa trebuie să fie?
Fără să știe cum, Quentin s-a trezit strângând în pumni tricoul mizerabil al lui Penny.
Adversarul era mai greu decât socotise el, dar Quentin a reușit totuși să-l dezechilibreze și
să-l împingă înapoi până ce capul i s-a izbit de un trunchi uscat de pin.
– Să nu mai vorbești cu mine, a zis Quentin, pe un ton egal. Pricepi? Nu mi te mai adresezi
niciodată. Nu vorbești cu mine.
– Nu vreau să mă bat cu tine, a răspuns Penny. Exact asta își dorește Santinela…
– N-ai auzit ce ţi-am spus?
Quentin l-a izbit din nou pe celălalt cu capul de trunchi, de data aceasta mai tare. Cineva
i-a rostit numele.
– Bucata dracului de șuncă, nu ai auzit ce-am spus? A fost ceva neclar?
Quentin a plecat fără să mai aștepte un răspuns. Fillory ar fi făcut bine să-i ofere ocazia de
a tăbăci fundul cuiva, înainte să-și iasă complet din minţi.
Noutatea senzaţiei de a se afla fizic în Fillory începea să se disipeze. Se dezvolta în schimb
o stare generală de enervare, genul de iritare creată de un picnic nereușit. De fiecare dată
când o pasăre stătea cocoţată deasupra lor mai mult de câteva secunde, Josh striga: „Gata,
asta e“ sau „Cred că încearcă să ne transmită ceva“ sau, eventual, „Hei, tâmpitule, zboară
de pe mine, te rog! OK, mersi!“
– Măcar nu s-a arătat Santinela Ceasurilor, a zis Eliot.
– Dacă a fost Santinela cea de dinainte, a replicat Josh. Se presupune că au învins-o în prima
carte, nu? Așa că…
– Mda, știu.
Eliot strânsese un pumn de ghinde și le azvârlea spre copaci, în timp ce mergeau.
– Dar ceva e ciudat aici. Nu înţeleg de ce nimfa aia nu ni i-a băgat pe sub nas pe Ember și
Umber. În cărţi insistă mereu așa de mult cu personajele lor. Trebuie să știm cam cât o să
semene locul ăsta cu cel descris de Plover.
– Dacă mai este un război între Santinelă și berbeci, o să vrem să ne alăturăm lui Ember și
Umber cât de repede, și-a dat Alice cu părerea.
– Ah, da, a făcut Janet, mimând cu degetele semnul pentru ghilimele: Cât mai repede!
– Dacă ne vor de partea Lor, o să ne găsească Ei, a ciripit Penny. Nu trebuie să ne îngrijorăm
din cauza asta.
Nu i-a răspuns nimeni. Devenea din ce în ce mai clar că întâlnirea lui Penny cu nimfa îi
răpise orice urmă de masculinitate. Așa făcea el faţă aventurii. Experimentase un proces de
transformare, trecuse complet în modul de simulare al unei Domniţe Renascentiste.
– Atenţie, atenţie! a strigat Richard.
Aproape că au auzit prea târziu răpăitul surd al copitelor pe solul moale. O caleașcă trasă
de doi cai a trecut pe lângă ei în fugă, făcându-i să se împrăștie printre copaci, pe ambele
părţi ale drumului. Caleașca era închisă și întunecată; pe o latură purta ceea ce părea a fi
un blazon proaspăt vopsit în negru.
Vizitiul era înfășurat într-o mantie neagră. El – ea? era greu de spus – a făcut semn calului
să încetinească la trap, apoi s-a oprit la treizeci de metri în josul drumului.
– Povestea se complică, a zis Eliot, sec.
Era și timpul să se întâmple ceva. Quentin, Janet și Anaïs au pășit îndrăzneţi spre atelaj,
luptându-se fiecare să fie el cel mai neastâmpărat, să împingă lucrurile mai departe. La
starea pe care o avea, Quentin se simţea complet pregătit să meargă direct acolo și să bată
în geamuri, dar, în schimb, s-a trezit că se oprește din drum, la câţiva metri mai departe.
Așa au făcut și ceilalţi. Caleașca cea neagră semăna sinistru cu un dric.
O voce înăbușită s-a auzit dinăuntru.
– Au cu ei Cornii?
Întrebarea îi era evident adresată vizitiului, care îi putea observa, și nu lor. Dacă vizitiul a
răspuns, o făcuse fără să fie auzit.
– Aveţi Cornii?
Vocea aceasta răsuna mai tare și mai limpede.
Tinerii aflaţi în grupul îndrăzneţ au schimbat rapid priviri.
– Ce vrei să spui prin Corni? a strigat Janet. Nu suntem de pe aici.
Era ridicol. Parcă vorbeau cu Once-ler din cartea lui Dr. Seus. 89
– Slujiţi Taurului?
Vocea îi părea acum lui Quentin mai ascuţită, cu nuanţe înalte și ciripitoare.
– Cine-i Taurul? a zis Quentin tare și rar, de parcă ar fi vorbit cu o persoană ce nu înţelegea
engleză sau era ușor înapoiată mintal.
În cărţile lui Plover nu apărea niciun Taur, așa că…?
– Suntem vizitatori pe tărâmul vostru. Nu slujim Taurului și nici altcuiva.
– Nu sunt surzi, Quentin, l-a admonestat Janet.
O tăcere prelungă. Unul dintre cai a nechezat. Și ei erau negri, ca și cușeta și orice altceva.
Prima voce a mormăit ceva inaudibil.
– Poftim?
Quentin s-a dat un pas mai aproape.
O trapă s-a deschis cu zgomot pe plafonul caleștii, ca și cum cineva ar fi tras cu arma. Un
cap mic și inexpresiv și un corp verde și lunguieţ, de insectă au ieșit prin gaură – ar fi putut
să reprezinte o călugăriţă, dar una care crescuse grotesc, la dimensiuni omenești. Trupul
era atât de slăbănog și avea atât de multe picioare colorate ca smaraldul și antene delicate,
ca niște crevase, că la început, Quentin nu a observat că ţinea un arc verde, încărcat cu o
săgeată la fel de verde.
– Rahat! a urlat Quentin din instinct.
Vocea lui s-a spart. Arma se afla aproape și nu era cale de scăpare. Băiatul s-a ferit brusc și
a căzut.
Caii au pornit în momentul în care călugăriţa a eliberat săgeata. Trapa s-a izbit iar
zgomotos. În urma caleștii s-a stârnit un nor de praf și crenguţe. Cele patru roţi mari se
potriveau perfect pe dungile bătătorite ale drumului.
Când Quentin a îndrăznit să ridice iar privirea, Penny stătea deasupra lui. Băiatul ţinea
săgeata cu o mână. Probabil folosise o vrajă să-și îmbunătăţească reflexele și oprise ţepușa
în aer. Arma ar fi străpuns fără probleme rinichiul lui Quentin.
Ceilalţi s-au adunat să vadă caleașca ce dispărea.
– Stai, a făcut Josh, sarcastic. Oprește.
– Iisuse, Penny, a șoptit Janet. Bună ţintă!
Ce? Acum avea de gând să se culce și cu el? și-a zis Quentin. S-a uitat, gâfâind, la săgeata
din mâna lui Penny. Era lungă de un metru și împodobită în galben și negru, ca o albină.
La vârf avea două ciocuri rele, răsucite, din oţel. Nici nu ar fi avut timp să intre în panică.
A inspirat adânc.
– Asta-i tot ce poţi? a urlat el în urma caleștii ce se micșora în peisaj, prea târziu ca să mai
fie amuzant.
S-a ridicat încet în picioare. Genunchii îi erau moi și păreau să nu se mai oprească din
tremurat.
Penny s-a întors și, ciudat, i-a oferit săgeata. Quentin a pufnit furios și a plecat mai departe,
scuturându-și mâinile de resturile de frunze. Nu-și dorea ca Penny să-l vadă tremurând.
Probabil că atacatorul ar fi dat greș oricum.
– Uau! a făcut Janet. Ăla da gândac nervos.
Ziua se apropia de final. Lumina se topea în cer, iar buna- dispoziţie se pierdea din acea
după-amiază. Nimeni nu voia să accepte că erau speriaţi, așa că adoptaseră singura opţiune
valabilă, și anume să se arate irascibili. Dacă nu se întorceau curând, trebuiau să-și găsească
un loc în pădure, unde să instaleze tabăra, lucru ce nu părea tocmai o idee așa bună, din
moment ce gândacii uriași urmăreau să-i atace. Niciunul dintre ei nu stăpânea bine magia
medicală, pentru a face faţă unei secţionări a intestinului subţire. S-au așezat pe jos, pe
drumul de ţară, ciondănindu-se. Ar fi fost bine să se întoarcă în Buffalo și să ia totuși niște
veste din Kevlar? Penny nu putea să prindă un număr infinit de săgeţi. Iar vestele puteau
oare să oprească săgeţi?
Și în ce fel de criză politică nimeriseră? Gândaci și tauri, nimfe și vrăjitoare – cine erau tipii
buni și cine erau cei răi? Totul fusese cu mult mai puţin amuzant și mai dificil de organizat
decât crezuseră iniţial. Nervii lui Quentin erau de-a binelea răvășiţi. Băiatul își tot pipăia
pe sub pulover, locul de pe abdomen, pe unde ar fi intrat săgeata. Ce? Era războiul
mamiferelor împotriva insectelor? Dar atunci de ce ar fi luptat o călugăriţă pentru un taur?
Nimfa le spusese că nu era războiul lor. Poate avusese dreptate. Ţineau neapărat să se
implice? Pe Quentin îl dureau cumplit picioarele, neobișnuite cu bocancii cei noi. Nu-și
uscase piciorul cu care alunecase în izvor, iar acum și-l simţea încins, umflat și plin de
mâzgă. Își imagina spori ce încolţeau și înfloreau chinuitor în umezeala caldă dintre
degetele lui. Se întreba cât de departe merseseră. Trecuse foarte mult timp de când nu mai
dormise.
Atât Penny, cât și Anaïs se opuneau cu înverșunare ideii de a se întoarce. Dacă reveniseră
copiii Chatwin? a zis Penny. Acum făceau parte din scenariu. Chiar nu citise niciunul vreo
poveste? Acela era hopul, partea grea pentru care aveau să fie răsplătiţi mai târziu. Trebuiau
pur și simplu să o depășească. Și, nu că ar fi vrut să continue cearta, dar cine erau până la
urmă personajele pozitive? „Noi suntem“. Iar băieţii buni supravieţuisc de fiecare dată.
– Trezirea! a zis Alice. Asta nu-i poveste! Dăm de necazuri peste necazuri! Putea să moară
cineva mai devreme!
Evident, se referise la Quentin, dar evita să-i pronunţe numele.
– Poate avea dreptate Helen Chatwin, a spus Richard. Poate nu ne e dat să ne aflăm aici.
– Nu pricepeţi, nu?
Janet îi privea de sus.
– La început se presupune că e totul confuz. Situaţia e clarificată în timp. Trebuie doar să
ne mișcăm. Să adunăm indicii. Dacă plecăm acum și ne întoarcem, vor trece iar cinci sute
de ani și va trebui să o luăm de la capăt.
Quentin îi studia pe rând: Alice părea rece și calculată, Janet dorea acţiune și dădea pe
dinafară de o exuberanţă nechibzuită. Quentin s-a întors către Anaïs pentru a o întreba ce
distanţă parcurseseră, urmând o prezumţie vagă care-i spunea că o europeancă ar avea un
simţ mai dezvoltat al lucrurilor de acest gen, decât o adunătură de americani. Abia apoi și-
a dat seama că era singurul care nu se holba printre copacii din pădurea aflată la stânga lor.
Pe lângă ei, printre arborii din ce în ce mai întunecaţi, pe un drum paralel, trecea cel mai
bizar lucru pe care-l văzuse Quentin vreodată.
Era un mesteacăn, umblând prin pădure. Trunchiul lui se bifurca la un metru de pământ,
pentru a forma două picioare pe care pășea ţeapăn, dar hotărât. Era atât de subţire, încât
îţi venea greu să-l urmărești în semiîntuneric, dar scoarţa lui albă prindea contur printre
copacii întunecaţi. Crengile subţiri de pe vârf biciuiau și trosneau în trecerea lor pe lângă
ceilalţi arbori. Arăta mai mult ca o mașinărie sau o marionetă decât ca o persoană. Quentin
se întreba cum de-și ţinea echilibrul.
– Sfinte! a făcut Josh.
Fără a-și spune un cuvânt, au început să se ia după el. Copacul nu i-a băgat în seamă, dar,
pentru un moment, și-a răsucit coroana în direcţia lor, ca și cum s-ar fi uitat peste umărul
pe care, de altfel, nici nu-l avea. În liniștea din jur, îi auzeau scârţâitul ca de balansoar, pe
când își crea cale. Quentin trăia impresia clară că îi ignora.
După ce au trecut primele cinci minute de uimire, a devenit mai degrabă stânjenitor să
hăituiască așa un spirit al copacilor, dar cum el nu părea să-i bage în seamă, nici ei nu erau
dispuși să-l lase. S-au alipit împreună de umbra lui. Arborele avea să-i pună iar pe drumul
cel bun, cu sau fără voia lui.
Janet îl observa îndeaproape pe Penny și-i făcea semn să tacă de fiecare dată când părea să
fie pe cale de a spune ceva.
– Lasă-l pe el să facă prima mișcare! a șoptit ea.
– Ca la circ, a zis Josh. Ce-i chestia aia?
– O driadă, idiotule.
– Am crezut că alea sunt nimfe ale copacilor. Se presupune că sunt sexy, s-a plâns Josh.
– Iar eu am crezut că sunt stejari, a spus Alice. Acela e un mesteacăn.
– Ce te face să crezi că nu e o nimfă?
– Orice ar fi, a zis Josh pe șoptite, e genială. Al dracului de copac! E genial!
Arborele mergea cu pas repede, aproape săltând pe genunchii-picioarele lui elastice, astfel
încât, până la urmă, au trebuit să alerge ușor în urma lui, pentru a nu-l pierde. Tocmai pe
când părea că fie aveau să rateze singura lor pistă promiţătoare, fie să cedeze unei scene
nedemne de urmărire, a devenit clar care era destinaţia lui.
HUMBLEDRUM
Zece minute mai târziu, Quentin stătea într-un separeu, dintr-un bar pe jumătate
întunecat, cu o halbă de bere încă neîncepută, în faţă. Deși neașteptată, continuarea părea
să-l satisfacă. Bar, separeu, bere. Era o situaţie în care știa cum să acţioneze, indiferent de
lumea în care s-ar fi aflat. Dacă se pregătise pentru ceva de când plecase de la Brakebills,
aceea era împlinirea eforturilor sale.
Halbe identice se aflau și în faţa celorlalţi. Era târziu în zi, cinci și jumătate sau cam așa
ceva, bănuia Quentin, deși, cum ar fi putut să știe sigur? Ziua avea oare douăzeci și patru
de ore acolo? Ce motiv exista să fi fost întocmai? În ciuda insistenţelor lui Penny, care
spunea că arborele îi „condusese“ acolo, era clar că ar fi găsit hanul și singuri. Era o cabană
din bușteni, întunecată și joasă. În faţă avea un semn cu două semiluni, iar un mecanism
mic și delicat le făcea să se învârta una în jurul celeilalte, în adierea vântului. Cabana părea
să se sprijine sau chiar să răsară direct din coasta unei movile joase, ce sălta afară din
pădure.
Făcându-și cu grijă loc printre ușile batante, au descoperit că semăna izbitor cu o sală din
muzeul Americii coloniale: o cameră lungă și îngustă, cu un bar alipit de unul dintre ziduri.
Lui Quentin îi amintea de Casa Vechilor Hanuri, prin care se plimbase pe când își vizita
părinţii în Chesterton.
Doar un separeu mai era ocupat, de o familie (?) – un bătrân înalt, cu părul cărunt; o femeie
cu pomeţi înalţi, probabil de treizeci de ani; și o fetiţă cu o atitudine foarte gravă. Erau,
evident, de prin partea locului. Stăteau perfect drepţi și tăcuţi, holbându-se îndureraţi la
ceștile și farfurioarele goale din faţa lor. Ochii pe jumătate închiși ai copilei exprimau o
întâlnire precoce cu adversitatea și suferinţa.
Mesteacănul umblător dipăruse, probabil într-o cameră din spate. Barmanul era îmbrăcat
cu o uniformă bizară, de modă veche, neagră, cu mulţi nasturi din alamă, așa cum ar fi
purtat, de exemplu, un poliţist din epoca edwardiană. Omul avea un chip îngust și plictisit
și o umbră de barbă neagră. Lustruia halbe încet, cu o cârpă albă, în felul tuturor
barmanilor, de la începutul timpurilor. Altfel, camera era pustie, cu excepţia unui urs mare,
cafeniu, îmbrăcat cu vestă și prăbușit într-un fotoliu robust, în unul din colţuri. Nu părea
foarte clar dacă ursul era conștient sau nu.
Richard adusese cu el câteva cartușe din aur, în speranţa că funcţionau ca un soi de monedă
de schimb universală, interdimensională. Barmanul a acceptat unul fără niciun comentariu,
l-a cântărit profesional în palmă și i-a dat în schimb un pumn plin de rest: patru monede
zimţate și ondulate, ștanţate cu o varietate de chipuri și animale. Două dintre ele purtau
mottouri în două scrieri ilizibile; a treia era un peso vechi, mexican, de la 1936; a patra s-a
dovedit a fi un jeton de la un joc numit Sorry. Bărbatul a început să umple cănile cu capac
din cositor.
Josh s-a uitat în halba lui suspicios și a adulmecat cu nemulţumire. Era la fel de
neastâmpărat ca un copil de clasa a treia.
– Bea odată! a șuierat Quentin, enervat.
Doamne, ce pămpălăi mai erau oamenii câteodată! Quentin și-a ridicat halba.
– Noroc!
A plimbat lichidul prin gură. Era amar și acidulat și conţinea alcool și era, în cel mai clar
mod, bere. Băutura l-a făcut să se umple de încredere și de sentimentul reînnoit că avea un
ţel. Trăsese o sperietură, dar acum era ciudat cum asta – și berea – îi făceau, minunat,
mintea să se concentreze. Quentin împărţea separeul cu Richard, Josh și Anaïs. Reușise cu
succes să evite să se așeze lângă Alice, Janet sau Penny, iar acum își aruncau priviri dese
peste cănile înspumate de bere. Depășiseră cu mult starea în care se aflaseră de dimineaţă.
– Nu cred că berea e cu prostii în ea! a șoptit Josh încântat. Cred că e bere adevărată!
– Hai să-i cumpărăm o halbă! a zis Quentin.
– Cred că doarme. Și, oricum, nu pare așa de prietenos.
– Berea s-ar putea să ne ajute cu problema asta, a răspuns Quentin.
Se simţea ameţit.
– Ar putea să fie următorul nostru indiciu. Dacă e un pahar vorbitor, adică un urs vorbitor,
am putea, știţi voi, să vorbim cu el.
– Despre ce?
Quentin a ridicat din umeri și a sorbit încă o dată.
– Uitaţi-vă în jur. Adică, ce altceva mai facem aici?
Richard și Anaïs nu se atinseseră de băuturi. Quentin a luat o înghiţitură zdravănă, doar ca
să-i sfideze.
– Suntem precauţi, asta facem, a răspuns Richard. Călătoria e strict în scopul cercetării.
Evităm orice contact inutil.
– Faci mișto de mine! Suntem în Fillory și nu vrei să vorbești cu nimeni?
– Ba chiar deloc.
Richard părea șocat, contrariat de însăși substanţa ideii.
– Cunoaștem un alt plan existenţial. Ce, nu ţi-e de ajuns?
– De fapt, nu. O călugăriţă uriașă a încercat să mă omoare mai devreme și aș vrea să știu de
ce.
Fillory nu-i oferise încă lui Quentin răgazul de la nefericire, pe care-l sperase, și se jura că
n-avea să plece înainte de a găsi ce-și dorea. Alinarea se afla acolo undeva. Nu trebuia decât
să caute mai bine, și n-avea de gând să-l lase pe Richard să-l încetinească. Trebuia să
depășească graniţele, să lase în urmă toată povestea de pe Pământ, care nu mergea așa
grozav, și să intre în cea din Fillory unde avantajele erau mult mai mari. Oricum, în starea
în care se afla, Quentin ar fi fost capabil să se lege de orice subiect, doar pentru a isca o
ceartă.
– Barman! a zis Quentin, mai tare decât ar fi fost necesar.
În plus, a pronunţat cuvintele grav și tărăgănat, ca un locuitor al Vestului sălbatic. Dacă
pare natural, continuă. A arătat cu degetul mare spre urs.
– Alt rând pentru amicul meu scurs de colo, din colţ.
Un urs scurs. Isteţ. Pe cealaltă banchetă, Eliot, Alice, Janet și Penny și-au întors simultan
privirile spre el. Omul în uniformă a încuviinţat alene din cap.

După cum s-a dovedit mai târziu, ursul bea doar rachiu de piersici, pe care-l sorbea din
păhăruţe de dimensiunea unui degetar. Dată fiindu-i mărimea, Quentin bănuia că putea
consuma o cantitatea mai mult sau mai puţin nelimitată de băutură. După două sau trei
rânduri, a pornit-o agale pe toate cele patru picioare și li s-a alăturat, târând după el fotoliul
greu, singura piesă de mobilier din acea cameră capabilă să-i suporte greutatea. Ursul și-a
înfipt ghearele în tapiseria îndelung maltratată și a tras. Părea mult prea mare să se miște
într-un spaţiu restrâns.
Pe urs îl chema Humbledrum și era, după cum sugera și numele, o creatură foarte modestă
90 . Era un urs brun, a explicat el pe tonul grav de bas, o specie mai mare decât a urșilor

negri, dar mult mai mică decât a maiestuoșilor grizzly, deși, grizzly erau o varietate de urși
bruni. Nu reprezenta – continua să le amintească Humbledrum – nici jumătate din ce
însemnau urșii grizzly.
– Dar nu contează doar care-i cel mai mare urs, a zis Quentin binevoitor.
Se crea o legătură între ei. Băiatul nu știa sigur ce anume voia să obţină de la creatură, dar
conversaţia părea o cale bună spre a-și atinge acel ţel vag. Bea berea lui Richard, acum că
și-o terminase pe a lui.
– Sunt și alte căi de a fi un urs bun.
Capul lui Humbledrum s-a legănat cu entuziasm.
– Oh da, oh da. Sunt un urs bun. Nu am vrut să spun că sunt un urs rău. Respect teritoriile.
Sunt un urs respectuos.
Laba înfricoșător de mare a lui Humbledrum a căzut empatic pe masă și animalul și-a
împins botul negru foarte aproape de nasul lui Quentin.
– Sunt un foarte. Respectuos. Urs.
Ceilalţi adoptaseră o tăcere izbitoare sau vorbeau între ei, prefăcându-se că nu bagă de
seamă conversaţia lui Quentin cu un urs beat și fermecat. Richard dăduse bir cu fugiţii mai
devreme, schimbând locul cu Janet cea mereu pusă pe șotii. Josh și Anaïs se ghemuiseră
unul într-altul prinși ca-ntr-o capcană. Dacă Humbledrum observa ceva din toate astea,
pesemne că nu îl deranjau.
Quentin și-a dat seama că acţiunile lui depășeau gradul de acceptabilitate al grupului. Putea
să vadă în colţul ochiului, cum Eliot, de la cealaltă masă, îl săgeta alarmat cu privirea, dar
el îl ocolea. Nu-i păsa. Trebuia să împingă lucrurile mai departe; îi era teamă să stea cu
mâinile în sân. Acela era jocul lui și îl juca și avea să-l joace așa, până era sigur că s-a
terminat. Ceilalţi puteau fie să salte cu el în barcă, fie să-și mute fundurile de lași în Orașul
Rataţilor.
Nici ce făcea el nu era ușor. Aria de interese a lui Humbledrum era sufocant de restrânsă,
iar profunzimea cunoștinţelor sale în acea arie, la fel de groaznică. Quentin își mai aducea
vag aminte de experienţa lui de gâscă, în ce fel de concentrat fusese pe curenţii de aer și pe
întinderea verde de apă dulce și și-a dat seama că probabil toate animalele erau, în sine,
infinit de plictisitoare. Ca un mamifer ce hiberna, Humbledrum cunoștea mult mai bine ca
un neiniţiat tainele peșterilor. Când a venit vorba de miere, s-a dovedit a fi un gastronom
sofisticat. Quentin a învăţat repede să ducă dialogul departe de subiectul castanelor.
– Deci, a zis Quentin plat, întrerupând tirada despre obiceiul de a pișca al blândelor albine
Carniolan (Alpis mellifera carnica), asemuit cu cel al ușor agresivelor albine germane (Alpis
mellifera mellifera, numită și albina neagră germană).
– Să mă lămuresc, ăsta e Fillory, corect?
Prelegerea s-a întrerupt. Sub blana grea, fruntea lui Humbledrum s-a încruntat, imitând o
vie mirare omenească.
– Ce să fie, Quentin?
– Locul în care ne aflăm acum, a spus Quentin. Se numește Fillory.
A trecut un moment lung. Urechile lui Humbledrum au tresărit. Avea niște urechiușe
incredibil de drăgălașe, rotunde și blănoase, de ursuleţ de pluș.
– Fillory, a repetat el domol, cu atenţie. Am auzit cuvântul acesta.
Ursul gigant semăna cu un copil scos la tablă, care încearcă să ghicească ce șanse are, pus
în faţa unei întrebări ce poate fi ori nu, o capcană.
– Păi și ăsta e? Suntem în Fillory?
– Cred că…a fost cândva.
– Și cum se numește acum? l-a îndemnat Quentin.
– Nu. Nu. Stai.
Humbledrum și-a ridicat o labă, în semn de liniște, iar Quentin a simţit cum îl îmboldește
ușor mila. Idiotul enorm și păros chiar încerca să gândească.
– Ba este. E Fillory. Sau Loria? O fi Loria?
– Trebuie să fie Fillory, a intervenit Penny, aplecându-se înainte, din celălalt separeu. Loria
e ţara cea malefică. De după munţii din est. Nu e ca și cum ar fi același lucru. Cum poţi să
nu știi unde trăiești?
Ursul își legăna încă botul greoi.
– Cred că Fillory e în altă parte, a zis el.
– Dar asta cu siguranţă nu e Loria, a replicat Penny.
– Hei, cine-i ursul vorbitor aici? a izbucnit Quentin. Ești cumva tu? Ești tu un rahat de urs
vorbitor? Bun. Atunci taci dracului din gură!
Soarele apusese afară, iar înăuntru se retrăseseră alte câteva creaturi. Trei castori sorbeau
din același vas, la o măsuţă rotundă, în compania unui greiere burtos, verde și straniu de
agitat. Într-un colţ, de una singură, o capră albă lipăia dintr-un bol scund ceva ce părea a fi
un vin alb, decolorat. Un bărbat subţiratic, și aparent timid, cu niște coarne iţindu-i-se
dintre firele de păr blond, ședea la bar. Purta ochelari rotunzi, iar partea de jos a corpului
său era acoperită de păr des și stufos. Întreaga scenă părea să aibă o aură de vis, ca și cum
o pictură de Chagall ar fi prins viaţă. În treacăt, Quentin a observat cât de șocant era să
vadă un om cu picioare de ţap. Genunchii îndoiţi în spate îi aminteau de invalizi sau de cei
grav deformaţi.
Pe când hanul se tot umplea, membrii familiei celei tăcute s-au ridicat simultan și au ieșit
din separeul lor, arătând, în continuare, foarte sobri. Unde se puteau duce? s-a mirat
Quentin. Nu observase niciun semn că ar exista un sat în apropiere. Se făcea târziu și se
întreba dacă îi aștepta un drum lung. Și i-a imaginat cum se târau înapoi pe drumul de ţară,
crăpat, sub clarul lunii. Fetiţa suită pe umerii înguști ai bătrânului și apoi, mai târziu, când
avea să fie prea obosită, moţăind, cu o dâră de salivă scurgându-i-se din gură, pe reverul
omului. Se simţea chinuit de sobrietatea lor. În comparaţie cu ei, Quentin părea un turist
îngâmfat, ce-și pierdea timpul în ceea ce era – continuând să ignore – ţara lor, o ţară
adevărată, cu oameni adevăraţi, nu vreo carte cu povești. Sau se înșela? Ar fi trebuit să fugă
după ei? Oare ce secret duceau? Când femeia a dat să deschidă ușa, Quentin a observat că
aceasta își pierduse braţul de deasupra cotului.
După un alt rând de rachiu și zeflemea încântătoare cu Humbledrum, micul vlăstar argintiu
de mesteacăn a ieșit de unde se ascunsese și și-a croit cale prin cameră, în direcţia lor,
târându-se pe picioarele încâlcite, ce aveau încă prinse de ele bulgări de pământ.
– Eu sunt Farvel, s-a prezentat el cu o voce ascuţită.
Arăta chiar și mai straniu în lumina plină a barului. Era, la propriu, o figurină din lemn. În
cărţile Fillory apăreau copaci vii, dar Plover nu le descria niciodată precis înfăţișarea. Farvel
vorbea cu ajutorul a ce părea să fie o tăietură laterală, în coaja lui, genul de crestătură făcută
în urma unei singure lovituri de topor. Restul trăsăturilor lui erau schiţate de câteva
crenguţe, acoperite de frunze verzi și neliniștite, ce conturau vag doi ochi și un nas. Arăta
precum o figură din frunze dintr-o biserică, doar că gura îi dădea o expresie acră, comică.
– Iertaţi-mi lipsa de politeţe de mai devreme, eram tulburat. Se întâmplă așa rar să întâlnesc
călători de pe alte tărâmuri.
Adusese un scaun de la bar și acum se îndoise într-o poziţie ce se dorea a fi în șezut. Arăta
chiar el puţintel a scaun.
– Ce te aduce aici, pui de om?
În sfârșit. Nivelul următor.
– Ah, nu știu, a început Quentin relaxat, aruncându-și un braţ peste speteaza canapelei.
Evident, se remarca drept persoana cu un scop precis, specialistul în comunicare al echipei.
Li s-a alăturat și barmanul, fiind înlocuit de un cimpanzeu grav și demn, cu o faţă abătută.
– Cred că mai mult curiozitatea. Am găsit un nasture, ce ne-a permis să călătorim între
lumi. Iar pe Pământ ne cam pierdusem toţi capul, așa că… am venit încoace. Să vedem ce e
de văzut, chestii de genul.
Chiar și pe jumătate beat, vorbele tot îi sunaseră mult mai jalnic decât ar fi sperat. Până și
Janet îl privea cu îngrijorare. Doamne, spera că Alice nu ascultase. A zâmbit slab, încercând
să facă pe interesantul. Își dorea să nu fi băut așa de multă bere pe stomacul gol.
– Bineînţeles, bineînţeles, a spus Farvel amabil. Și ce aţi văzut până acum?
Barmanul îl privea pe Quentin, fără să clipească. Ședea pe un scaun din trestie, așezat
invers, sprijinindu-și mâinile pe spătar.
– Păi, am dat peste o nimfă a râului, care ne-a dat un corn. Un corn magic, cred. Și-apoi
gândacul ăsta – o insectă, într-o căruţă, cred că era călugăriţă – m-a atacat cu o săgeată, ce
aproape m-a atins.
Știa că ar fi trebuit să se poarte mai precaut, dar ce anume să fi omis? Cum mergeau
socotelile acolo? Rigorile menţinerii păcii cu Humbledrum nu-i ţineau cine știe ce adăpost.
Dar Farvel nu părea să-l respingă, doar încuviinţa înţelegător. Cimpanezul a ieșit de după
bar și le-a așezat pe masă o lumânare aprinsă, alături de un alt rând de bere, de data aceasta
din partea casei.
Penny s-a aplecat din nou pe deasupra spetezei separeului.
– Voi nu lucraţi pentru Santinela Ceasurilor, nu? Sau, vreau să zic, în secret? Nu că așa aţi
vrea, dar sunteţi obligaţi?
– Iisuse, Penny, a clătinat Josh din cap. Subtil.
– Vai mie, doamne! a făcut Farvel.
O privire încordată a trecut de la el la barman.
– Presupun că aţi putea spune…dar nu, nimeni nu ar trebui să o spună. Vai mie, vai mie!
Cu întreaga înfăţișare complet zdruncinată, copăcelul – o imagine a suferinţei arboricole –
și-a lăsat crengile să atârne puţin, iar frunzele verzi de mesteacăn au fluturat agitate.
– Mie îmi place mierea cu niţică lavandă în ea, a observat Humbledrum, fără nicio legătură
cu discuţia. Albinele trebuie să aibă stup aproape de un câmp baban de lavandă. În direcţia
vântului, dacă reușești. Ăsta e secretul, în două cuvinte.
Farvel și-a încovrigat o crenguţă firavă în jurul paharului și și-a scurs niște bere în gură.
După o luptă vizibilă cu propria voinţă, spiritul-copac a vorbit din nou.
– Nu a reușit să încetinească trecerea timpului. Nu încă.
Arborele a privit la pădurea de un verde crud, scufundată în semiîntuneric, vizibilă prin ușa
deschisă, ca și cum ar fi vrut să se asigure că mai era încă acolo.
– Dar tânjește la asta. O vedem câteodată, de la depărtare. Merge prin pădure. Locuiește în
vârfurile copacilor. Se zice că și-a pierdut bagheta, dar o va găsi curând sau o să-și facă alta.
Și apoi ce-o să fie? Îţi imaginezi apusul etern? Totul va fi confuz. Fără nicio graniţă ca să le
separe, animalele diurne și creaturile nopţii vor porni război. Pădurea va muri. Soarele roșu
își va împrăștia lumina sângerie peste lume, până ce Fillory va deveni alb, precum Luna.
– Dar credeam că Vrăjitoarea a murit, a spus Alice. Am crezut că au ucis-o copiii Chatwin?
Deci asculta. Cum de putea să fie așa calmă? O altă privire s-a strecurat între Farvel și
barman.
– Păi, se prea poate. S-a întâmplat demult și noi ne aflăm departe de capitală. Dar berbecii
nu s-au mai arătat pe aici de ani buni, iar pe acest tărâm viii și morţii nu sunt lucruri de
șagă. Mai ales când sunt la mijloc vrăjitoare. Și a fost văzută!
– Santinela a fost văzută.
Quentin încerca să urmărească discuţia. Asta era, se apropiau, dulceaţa începea să curgă.
– Ah, da! Humbledrum a văzut-o. Era slabă și avea faţa acoperită.
– Am auzit-o! a spus Penny, prinzând gustul discuţiei. Am auzit un ceas ticăind în pădure!
Ursul doar se holba în paharul lui de rachiu, cu ochii mari și lăcrimoși.
– Deci, Santinela, a făcut Penny entuziasmat. E o problemă cu care vă putem ajuta?
Dintr-odată, Quentin s-a simţit cumplit de obosit. Alcoolul din organismul lui, care până
atunci funcţionase ca un stimulent, se preschimbase, pe negândite, într-un izomorf al lui
însuși și devenise sedativ. Unde înainte ardea precum combustibilul de rachetă, acum călca
în străchini. Îl trăgea în jos. Creierul a început să închidă funcţiile netrebuincioase. Undeva,
în interiorul lui, începuse numărătoarea inversă până la autodistrugere.
S-a lăsat moale pe canapea și ochii i-au alunecat pe spate. Acesta trebuia să fie momentul
care să-l mistuie, momentul spre care îl conduseseră toţi anii de la Brakebills, dar în schimb,
îl lăsa să-i scape, scufundându-se în disforie. În fine, dacă voia Penny să preia cârma, îi
permitea să fie spectacolul lui, de acum. O avea pe Alice, de ce să nu aibă și ţara Fillory?
Trecuse vremea pentru planuri inteligente. Copacul mușca în mod clar din momeală sau ei
mușcau din momeala lui sau amândouă. Oricum ar fi fost, uite, se arătase aventura. Existase
o perioadă când sperase la asta cu toată forţa lui, când l-ar fi înnebunit de fericire. Doar că
era așa de ciudat, și-a zis el cu tristeţe. De ce acum, când chiar se întâmpla, tentaţiile din
Fillory îi păreau așa de neizbândite și neispititoare? De ce erau oare mâinile lui flămânde
atât de stângace?
Credea că părăsise acel sentiment cu mult timp în urmă, în Brooklyn sau măcar la
Brakebills. Cum de putuse, dintre toate locurile de pe pământ, să-l urmărească și aici? Cât
de departe mai trebuia să fugă? Dacă Fillory avea să-l dezamăgească, nu-i mai rămânea
nimic. Un val de frustrare l-a cutremurat. Trebuia să scape, să spargă tiparul. Sau poate
acum era diferit, poate chiar era ceva ciudat. Poate vidul se afla în Fillory, nu în el.
A alunecat ușor pe banchetă, frecându-se de coapsa aspră și păroasă a lui Humbledrum și
a mers la toaletă – mai mult o groapă puturoasă. S-a gândit o clipă că s-ar putea să-i vină
rău înăuntru și că poate nu era chiar cea mai rea idee, dar nu s-a petrecut nimic.
Când s-a întors, Penny îi ocupase locul. S-a așezat unde stătuse celălalt și și-a proptit bărbia
între mâini, iar mâinile pe masă. De-ar fi avut droguri. Să te faci praf în Fillory – asta da
senzaţie tare! Eliot se mutase la bar și părea să converseze cu omul încornorat.
– De ce are nevoie tărâmul acesta, spunea Farvel, aplecându-se peste masă conspirativ și
invitându-i și pe ceilalţi să facă la fel, sunt regi și regine. Tronurile din castelul Whitespire
stau goale de mult prea multă vreme și pot fi ocupate doar de fiii și fiicele Pământului. De
cei ca voi.
– Dar, a continuat el, avertizându-i agitat, doar un om brav poate cuceri tronurile,
înţelegeţi? Doar cei bravi.
Farvel părea că e pe punctul să-și smulgă o lacrimă vâscoasă de sevă. Iisuse, ce mai discurs!
Quentin aproape că i-ar fi putut șopti replicile.
Humbledrum a tras un vânt profund, pe trei note distincte.
– Și ce presupune asta mai exact? a întrebat Josh, pe un ton de scepticism jucat. Ca să
cucerești, cum spui, scaunele alea?
Presupunea, a explicat Farvel, să vizitezi o ruină periculoasă numită Cripta lui Ember.
Undeva, în mormânt, se afla o coroană, o coroană din argint, ce fusese odată purtată de
nobilul rege Martin, cu multe secole în urmă, când copiii Chatwin plecaseră din Fillory.
Dacă recuperau coroana și o aduceau la castelul Whitespire, atunci puteau ocupa tronurile
– mă rog, patru dintre ei ar fi putut –, reușeau să devină regii și reginele din Fillory și puneau
capăt ameninţării Santinelei, o dată pentru totdeauna. Dar n-avea să fie ușor.
– Deci avem absolută nevoie de coroana asta? a întrebat Eliot. Altfel ce se întâmplă? Nu
merge?
– Trebuie să purtaţi coroana. Nu-i nici o altă cale. Dar veţi fi ajutaţi. Veţi avea călăuze.
– Cripta lui Ember?
Quentin s-a ridicat cu ultimele puteri.
– Stai așa! Asta înseamnă că Ember a murit? Și unde e Umber?
– Ah, nu, nu! s-a repezit Farvel. O denumire populară, nu înseamnă nimic. Doar că a trecut
foarte mult timp de când nu a mai fost văzut pe aici.
– Ember este vulturul? a mormăit Humbledrum.
– Berbecul, l-a corectat barmanul în uniformă, vorbind pentru prima dată. Unul dintre ei.
Aripi-Late a fost vulturul. A fost un rege fals.
– Cum poţi să nu știi cine e Ember? l-a întrebat Penny pe urs, dezgustat.
– Vai mie! a făcut copacul, aplecându-și trist, spre masă, chipul verde și împodobit.
– Nu-l judecaţi pe urs prea aspru. Trebuie să înţelegeţi că aici suntem foarte departe de
capitală și mulţi au condus dealurile acestea verzi sau au încercat să le conducă, de când
voi, copiii de pe Pământ, le-aţi străbătut pentru ultima oară. Anii de argint ai copiilor
Chatwin au trecut demult, iar de atunci vremurile au fost croite din materiale mai puţin
nobile. Nu vă puteţi imagina haosul pe care l-am îndurat. A fost Vulturul Aripi-Late, iar
după el Omul din Fier Forjat, Vrăjitoarea Crinilor, Purtătorul Lancei, Sfântul Anselm. A mai
venit și Mielul Pierdut și au urmat ravagiile Celui Mai Înalt Copac. Și, știţi, a încheiat el,
suntem așa departe de capitală. Și e tare neclar. Eu sunt doar un mesteacăn, și nu unul
foarte mare.
O frunză a plutit spre masă; o singură lacrimă verde.
– Am o întrebare, a spus Janet, dezinvoltă, ca întotdeauna. Dacă e așa de al dracului de
importantă coroana asta, iar Ember și Umber și Amber sau cum i-o mai fi chemând sunt
așa puternici, de ce nu se duc ei înșiși să o ia?
– Ah, păi, există niște Legi, a oftat Farvel. Vezi tu, ei nu au voie. Sunt Legi de care până și Ei
sunt legaţi. Voi trebuie să recuperaţi coroana. Doar voi.
– Am trăit prea mult, a zis barmanul sumbru, în gol.
Își punea ordine în lucruri cu o eficienţă impresionantă.
Quentin se gândea că totul are sens. Ember și Umber absenţi, un vid de putere, o Santinelă
insurgentă, renăscută în urma morţii fermecate, pe jumătate izbutite, la care o
condamnaseră copiii Chatwin. Penny avusese dreptate până la urmă: obţinuseră o misiune.
Rolul lor era unul clar. Totul părea să aibă o aură distinctă de bâlci, de parcă s-ar fi aflat
într-o tabără de actorie, pe teme fantasy. Dar părea logic. Putea, încă, spera. Dar ar fi făcut
mai bine să se asigure.
– Nu vreau să fiu grosolan, a zis el în gura mare. Dar Ember și Umber sunt șefii pe aici, nu?
Adică, dintre toţi oamenii și chestiile pe care le-ai amintit, Ei sunt cei mai puternici? Și
drepţi și așa mai departe? Hai să ne înţelegem un pic. Vreau să fiu sigur că noi stăm aici
călare pe același cal. Sau berbec. În fine.
– Bineînţeles! Ar fi o neghiobie să nu crezi că e așa!
Farvel i-a făcut semn să tacă, privind îngrijorat spre masa castorilor, ce nu păreau să le dea
atenţie. Precauţia nu strica însă niciodată. În mod bizar, Farvel a scos de undeva o ţigară și
a aprins-o de la lumânarea de pe masă, grijuliu să nu-și incendieze nicio parte a corpului.
Ţigareta se iţea strâmbă din gura despicată a micului arbore. Tipul pesemne că-și căuta
moartea. Fumul aromat s-a ridicat printre coroana înfrunzită a chipului său.
– Nu ne judecaţi prea aspru. Berbecii lipsesc de mulţi ani. A trebuit să continuăm să trăim
fără ei. Să ne creăm propriul nostru drum. Pădurea trebuie să vieţuiască.
Eliot și omul cu coarne dispăruseră, probabil împreună. Incorigibil; pe Quentin îl bucura
totuși puţintel faptul că măcar unul dintre ei se distra. În colţ, capra albă sorbea zgomotos
din vinul ei alb. Humbledrum privea doar cu amar în paharul cu rachiu. Quentin tot încerca
să-și reamintească – de parcă ar fi uitat – că se afla departe de casă, într-o cameră plină de
animale ce beau alcool.
– Am trăit prea mult, a declarat iar, mohorât, barmanul. Zilele măreţe s-au dus.

Au rămas la han în acea noapte. Camerele erau scobite, precum casele de hobbit, în coasta
dealului din spatele cabanei. Erau confortabile, liniștite, nu aveau ferestre, iar Quentin a
dormit ca un buștean.
Dimineaţa, s-au așezat la o masă lungă din bar, au mâncat ouă proaspete, pâine prăjită și
au băut apă rece din căni din piatră. Aveau rucsacii puși claie peste grămadă într-unul
dintre separeuri. Cartușele din aur ale lui Richard păreau să aibă o valoare mare în
economia din Fillory. Quentin se simţea lucid și surprinzător de treaz. Capacităţile lui, pe
deplin refăcute, percepeau cu o acuitate rece fiecare aspect dureros al evenimentelor
recente din viaţa lui, dar îi permiteau, în același timp, să aprecieze pentru prima dată faptul
că se afla fizic în adevăratul Fillory. Spre deosebire de închipuirile lui copilărești, totul îi
părea aici detaliat și viu. Camera avea aspectul dărăpănat și umilitor al unui bar, văzut în
lumina soarelui, cleioasă și adânc însemnată de pecetea unor clienţi pricepuţi să-și
mânuiască ghearele sau cuţitele. Podeaua era pavată cu pietre vechi, rotunde, de moară,
acoperite cu paie, iar crăpăturile dintre ele, astupate cu pământ bătătorit. Nici Farvel, nici
Humbledrum și nici barmanul nu erau de găsit. Au fost serviţi de un pitic cam tăios la
vorbă, dar altfel foarte atent.
De asemenea, în sala de mese se mai aflau un bărbat și o femeie, așezaţi faţă în faţă, lângă
fereastră, sorbind tăcuţi cafea, aruncându-și din când în când privirea spre masa foștilor
studenţi la Brakebills. Quentin avea o impresie destul de clară că-și consumau doar timpul,
așteptându-l pe el și pe ceilalţi să-și termine micul dejun. Și s-a dovedit că avea dreptate.
Când s-a strâns masa, perechea li s-a prezentat ca fiind Dint – bărbatul – și Fen. Păreau să
aibă amândoi în jur de patruzeci de ani. Arătau bătuţi de intemperii, ca și cum și-ar fi
petrecut mult timp afară, din cauza meseriei. Ei erau, a explicat Dint, călăuzele. Aveau să
conducă grupul la Cripta lui Ember, în căutarea coroanei Regelui Martin. Dint era înalt și
slăbănog. Avea un nas mare și sprâncene uriașe și negre, care, luate împreună, îi ocupau
mare parte din chip. Bărbatul purta o pelerină neagră, lungă, pesemne ca pe o expresie a
gravităţii cu care se trata pe sine și abilităţile lui. Fen era mai scundă și mai îndesată, și mult
mai musculoasă, cu părul blond, tuns scurt. Dacă îi atârnai un fluier de gât ar fi arătat ca o
profesoară de sport, de la o școală pentru fete. Hainele ei atârnau pe corp și erau practice,
făcute evident pentru a permite mișcarea nestingherită în situaţii neașteptate. Părea
deopotrivă dură și blândă și purta ghete înalte, cu niște șireturi fascinant de complicate.
Femeia trebuie să fi fost, conform flerului lui Quentin pentru asemenea detalii, lesbiană.
Lumina rece a toamnei se strecura prin ferestrele înguste, săpate în zidurile lungi și masive
ale Lunilor Gemene. Treaz, Quentin se simţea mai dornic decât oricând să continue. A
privit-o crâncen pe frumoasa și pângărita lui Alice – ura i se închegase în inimă ca un
conglomerat tare pe care nu știa dacă avea să-l digere vreodată; ca o piatră la rinichi. Poate
când aveau să devină regi și regine. Poate atunci îl putea executa pe Penny. O lovitură de
stat, și, evident, nu una fără vărsare de sânge.
Penny a propus să depună împreună un jurământ, că vor sărbători împlinirea speranţele
lor măreţe. Dar a părut cam exagerat și, oricum, nu a reușit să adune un cvorum. Își trăgeau
toţi rucsacii pe spate când, deodată, Richard i-a anunţat că n-aveau decât să meargă, însă
el rămânea la han.
Nimeni nu a știut cum să reacţioneze. Janet a încercat să-l atragă glumind, apoi, când a
văzut că nu merge, a început să-l roage.
– Dar am ajuns până aici împreună! a zis ea furioasă, încercând totuși să nu-și arate mânia.
Dintre ei toţi, Janet ura cel mai mult lipsa de loialitate faţă de grup. Orice fisură în faţada
colectivă devenea un afront personal.
– Ne putem întoarce oricând, dacă se complică lucrurile! Sau, în caz de urgenţă, folosim
nasturele, ca frânghie de siguranţă! Cred că exagerezi.
– Ei bine, eu cred că tu nu exagerezi suficient, a răspuns Richard. Și cred că vă puteţi baza
pe aceeași reacţie și în ce privește autorităţile, când vor afla cât de departe avem de gând să
împingem lucrurile.
– Dacă află, a intervenit Anaïs. Ceea ce nu o să se întâmple.
– Când o să afle, a spus Janet cu însufleţire, o să fie descoperirea secolului și o să intrăm în
istorie și tu nu o să apari. Și dacă nu poţi să înţelegi atâta lucru, atunci, sincer, nu am idee
de ce ai venit de prima dată.
– Am venit să vă împiedic pe voi să faceţi vreo prostie. Adică fix ce încerc acum.
– Mă rog!
Janet și-a întors palma spre chipul lui și a plecat.
– Nu-i pasă nimănui dacă vii sau nu. Oricum, nu sunt decât patru tronuri.
Quentin se aștepta, pe jumătate, ca Alice să i se alăture lui Richard – părea că se agaţă de
curaj cu ultimele puteri, cu buricele degetelor. Se întreba de ce nu dăduse încă bir cu fugiţii;
era mult prea sensibilă pentru o năzbâtie inopinantă ca aceea. Quentin simţea invers.
Pericolul ori avea să rămână în urmă, ori să nu apară deloc. Singura cale de scăpare era
direct înainte. Trecutul se ruinase, dar prezentul făcea încă jocurile. Ar fi trebuit să-l lege,
ca să-l oprească din a merge la Cripta lui Ember.
Richard nu a putut fi înduplecat, așa că, în final, au plecat fără el, ca un grup dezlânat,
avându-i înaintași pe Dint și Fen. Au urmat drumul de căruţă din ziua anterioară doar
pentru un scurt timp, înainte să cotească lateral în pădure. În ciuda măreţiei ţelurilor înalte
și nobile, se simţeau de parcă ar fi mers în drumeţie, într-o tabără de vară sau o excursie în
natură, ca liceenii. Tinerii se prosteau, iar cei doi consilieri din faţă păreau aspri, superiori
și adulţi și le aruncau priviri urâte de fiecare dată când rupeau rândul. Pentru prima dată
de când se aflau acolo, toţi se simţeau ei înșiși, în loc să facă pe eroii neînfricaţi. Ziduri joase
din piatră traversau pădurea, iar grupul cotea ici și colo, urmărindu-le conturul. Nimeni nu
știa cine le construise sau de ce. Josh a întrebat unde are amărâtul de Cal Puf, când aveai
nevoie de el. Nu foarte târziu, au ieșit din pădure, descoperind un labirint de pășuni însorite
și apoi un teren arat.
Nu i-ar fi venit greu să o prindă pe Alice singură. Dar de fiecare dată când Quentin își repeta
discursul, oricât de bine ar fi început, ajungea la un punct în care trebuia să o întrebe ce se
petrecuse cu Penny, apoi reveria se întrerupea într-o lumină albă, exact ca un film cu o
explozie nucleară. În schimb, discuta cu călăuzele.
Niciunul dintre ei nu era foarte vorbăreţ. Dint nu arătat pic de interes când a aflat că
vizitatorii erau și ei magicieni. Dar s-a dovedit că nu aveau nimic în comun. Toate
cunoștinţele lui erau în domeniul magiei de lupte. De-abia dacă-și dădea seama că mai
existau și alte forme.
Quentin avea impresia că ar fi ezitat să-și vândă vreun secret. Cu toate acestea, s-a arătat
deschis în legătură cu un lucru.
– Am cusut-o cu mâna mea, a zis el, un pic timid, trăgându-și pelerina într-o parte, pentru
a-i arăta băiatului o vestă tip bandulieră, cu multe rânduri de buzunare.
– Ţin aici ierburi, prafuri, orice aș avea nevoie pe teren. Dacă fac o vrajă cu elemente
materiale pot să – și a executat o serie de gesturi mărunte, pe care cu siguranţă le exersase
enorm, ca și cum ar fi cules și aruncat ceva din aer – și e gata!
Apoi și-a pus din nou masca ursuză și s-a întors la mormăiala lui înăbușită. Ducea cu el o
baghetă, ceea ce Quentin nu văzuse la mai nimeni de la Brakebills. Erau considerate puţin
jenante, precum roţile de susţinere sau consilierea maritală.
Fen părea mult mai prietenoasă, însă, în același timp, și mai greu de citit. Ea nu era
magician și nu avea asupra ei niciun fel de armă, însă era cu siguranţă cea mai forţoasă. Pe
cât își putea da Quentin seama, era un fel de maestru în artele marţiale – ea numea
disciplina pe care o practica inc aga, o expresie ce nu putea fi tradusă, dintr-o limbă despre
care Quentin nu auzise niciodată. Avea un regim strict: nu avea voie să poarte armură, să
atingă argintul sau aurul și nu mânca practic mai nimic. Quentin nu-și putea imagina cum
arăta inc aga pusă în practică – femeia vorbea despre această artă folosind doar metafore
foarte preţioase și abstracte.
Atât ea, cât și Dint erau aventurieri de profesie.
– Nu au mai rămas mulţi ca noi, a spus Fen.
Picioarele ei scurte și îndesate mâncau din distanţă mai rapid decât picioroangele subţiri
ale lui Quentin. Femeia nu îl privea niciodată pe când vorbeau, căci ochii ei bulbucaţi
răscoleau necontenit orizontul, în căutarea potenţialelor pericole.
– Oameni, adică. Fillory e un loc sălbatic și se sălbăticește pe timp ce trece. Pădurea se
întinde, se face mai adâncă și mai întunecată. Tăiem copacii în fiecare vară, uneori îi ardem,
și apoi marcăm graniţele pădurii. Vara viitoare, barierele sunt îngropate la o sută de metri
în pământ. Copacii înghit fermele, iar fermele se mută în orașe. Dar unde vom mai trăi când
totul va fi năpădit de pădure? Când eram mică, Lunile Gemene se aflau pe un câmp deschis.
Animalelor nu le pasă, a adăugat ea cu amărăciune. Lor le place așa.
Fen s-a adâncit în muţenie. Quentin și-a zis că poate era un moment bun să schimbe
subiectul. Se simţea ca un soldat proaspăt din Dubuque, Iowa, tachinându-se cu
vietnamezul cel călit, din sud, atașat unităţii lui.
– Uite, nu vreau să par insolent, a zis, dar trebuie să vă plătim pentru ce faceţi? Sau vă
plătește cineva?
– Reușita va fi o răsplată suficientă.
– Dar, oricum, de ce aţi vrea ca cineva din lumea noastră să fie rege? Pe cine cunoașteţi voi
acolo? De ce să nu fie unul dintre voi, din Fillory?
– Doar cei din neamul vostru pot ocupa tronurile din castelul Whitespire. E Legea.
Întotdeauna a fost așa.
– Dar n-are sens. Și asta o spune unul care are de câștigat de pe urma Legii.
Chipul lui Fen s-a crispat. Ochii ei ieșiţi din orbite și buzele pline îi dădeau înfăţișarea unui
pește.
– Oamenii noștri se măcelăresc și se trădează reciproc, de secole întregi, Quentin, a spus
ea. Cum aţi putea să fiţi mai răi de atât? Domnia copiilor Chatwin este ultima perioadă
liniștită pe care și-o poate aminti oricine. Nu cunoașteţi pe nimeni aici, nu aveţi un trecut
și nici conturi de reglat. Nu aparţineţi niciunei părţi.
Femeia fixa cu privirea drumul din faţa lor, dându-și frâu liber vorbelor. Mâhnirea din vocea
ei nu avea hotar.
– Are complet sens, din punct de vedere politic. Am ajuns la limita la care ignoranţa și
neglijenţa sunt tot ce putem spera mai bun de la un conducător.
Au străbătut dealuri cu pante line tot restul zilei. Degetele mari de la mâini le strecuraseră
printre curelele rucsacilor. Au mers pe poteci de calcar, alteori au traversat câmpuri.
Greierii săreau din iarba înaltă, ferindu-se din calea lor. Aerul era răcoros și curat.
Era o drumeţie ușoară, ca pentru începători. Cântau. Eliot a arătat către o creastă despre
care a spus că „ţipa“ ca fiind încărcată cu struguri pinot. N-au zărit niciunde un oraș sau
vreun alt călător. Copacul și gardul singuratic pe lângă care se întâmpla să mai treacă,
aruncau pe pământ o umbră tăioasă și clară, de parcă ar fi fost gravată. Quentin se întreba
cum funcţiona Fillory cu adevărat. Nu exista o guvernare centrală, așa că ce făcea un rege?
Întreaga economie părea să se fi blocat la nivelul Evului Mediu feudal, dar existau și
elemente tehnologice victoriene. Cine construise oare acea frumoasă caleașcă victoriană?
Ce meșteșugar urzise interiorul elementelor mecanice, pe care le întâlneau în Fillory la tot
pasul? Sau erau acele lucruri făurite prin magie? Oricum, pesemne că aleseseră intenţionat
să păstreze Fillory la stadiul de stat pre-industrial, agrar. Precum cei din societăţile Amish.
După-amiaza, au asistat la una dintre eclipsele faimoase din Fillory și au observat ceva ce
nu apărea descris în niciuna dintre cărţi: în loc să fie sferic, astrul selenar din Fillory avea
forma unei semiluni, în sensul cel mai literal al cuvântului, un arc delicat ce naviga pe cer,
rotindu-se ușor în jurul centrului său gol de gravitaţie.
La apus, au așezat tabăra pe un petic golaș dintr-o poiană. Cripta lui Ember, le-a zis Dint,
se afla în următoarea vale și nu și-ar fi dorit să-și petreacă noaptea mult mai aproape de ea.
El și Fin au vegheat pe rând; Penny s-a oferit să ţină și el de pază, dar a fost refuzat. Au
mâncat niște sendvișuri cu carne de vită, pe care le păstraseră de când plecaseră din casa
din nordul statului, și-au desfășurat sacii de dormit și s-au culcat în aerul liber, apăsând cu
trupurile lor iarba aspră și verde de dedesubt.
CRIPTA LUI EMBER
Panta dealului era dulce și verde. La picioarele lui se vedea o intrare cu buiandrug: două
lespezi gigantice din piatră roasă se ridicau drepte, iar o a treia era așezată deasupra lor. În
spaţiul dintre stâlpi nu se vedea decât întuneric. Lui Quentin îi amintea de gura unui
metrou.
Răsărea soarele, iar ușa se afla pe partea vestică a dealului, așa că umbra colinei cădea peste
ei. Iarba era glazurată cu boabe ușoare de rouă. Nu se auzea nimic. Forma dealului o imita
pe cea a unei curbe sinusoidale, verzi ca smaraldul, profilându-se pe cerul ce sta a se lumina.
Orice ar fi urmat să se întâmple, acela era locul.
S-au oprit și s-au adunat laolaltă pentru a-și face curaj, la o sută de metri mai încolo, într-
o stare deplorabilă și fără să fi făcut dușul de dimineaţă. Vremea era răcoroasă. Quentin și-
a frecat mâinile una de cealaltă și a încercat să facă o vrajă pentru căldură. Însă nu a reușit
să se simtă decât înfierbântat și ușor ameţit. Dormise greu noaptea trecută, muncit de vise
bogate. Greutatea oboselii lui dispăruse pe teritorii întunecate, primare, bântuite de vânturi
zbuciumate și creaturi mici și păroase – niște mamifere timpurii, ascunzându-se temătoare
prin iarba înaltă. Băiatul își dorea să mai fi stat acolo puţin și să privească lumina roz a
răsăritului. Toţi aveau la îndemână un cuţit masiv de vânătoare. Pe Pământ le păruse
exagerat, dar acum parcă nu era nici pe departe de ajuns.
Forma dealului îi amintea de ceva anume, adânc ascuns în mintea lui. S-a gândit la colina
pe care o văzuseră în oglinda fermecată, în magazia mică și mucegăită de la Brakebills, unde
el, Alice și Penny învăţaseră împreună, cu atât de mult timp în urmă. Părea a fi același deal.
Dar la fel ar fi părut și altele. Era o simplă colină.
– Să fim înţeleși, le spunea Eliot lui Dint și lui Fen. Se numește Cripta lui Ember, dar Ember
nu e îngropat aici. Și nici nu e mort.
Vocea lui suna la fel de calmă și relaxată cum fusese la Brakebills. Punea punctul pe „i“,
îndepărta detaliile cu nonșalanţa cu care ar fi rezolvat una dintre problemele lui Bigby sau
descifra scrisul înghesuit de pe eticheta unei sticle de vin. Deţinea controlul. Pe cât
pătrundea mai adânc în tărâm, pe atât Quentin devenea mai instabil, dar pentru Eliot era
perfect invers: se făcea mai liniștit și mai sigur pe sine, exact așa cum s-ar fi așteptat
Quentin de la sine să reacţioneze, părând în schimb să eșueze complet.
– În fiecare epocă i-am găsit locului o întrebuinţare, spunea Fen. O mină, o fortăreaţă, o
ascunzătoare pentru comori, o închisoare, un mormânt. Unii au săpat mai adânc în ea. Alţii
au zidit părţile de care nu aveau nevoie sau pe care doreau să le uite. E una dintre Ruinele
Adâncului.
– Deci aţi mai fost aici? a întrebat Anaïs. Vreau să zic, înăuntru?
Fen a clătinat din cap.
– Nu în aceasta. Sunt o sută de locuri asemănătoare.
– Doar că aici se află coroana. Cum de a ajuns în criptă?
Quentin se întrebase și el același lucru. Îi trecuse prin minte că dacă obiectul îi aparţinuse
lui Martin, atunci probabil că acolo dispăruse. Poate că murise acolo jos.
– Coroana se află aici, a izbucnit Dint. Mergem înăuntru și o luăm. Gata cu întrebările!
Bărbatul și-a rotit pelerina, nerăbdător.
Alice stătea foarte aproape de Quentin. Părea mică, liniștită și înfrigurată.
– Quentin, nu vreau să intru acolo, a zis ea ușurel, fără să-l privească pe băiat.
În ultima săptămână, Quentin își dedicase practic ore întregi, gândindu-se la ce i-ar fi putut
spune lui Alice, dacă fata îi mai vorbea vreodată. Dar toate discursurile lui bine puse la
punct s-au destrămat, auzindu-i vocea. Nici gând să-i ţină o cuvântare. Îi venea mult mai
ușor să fie furios. Mânia îl făcea să se simtă puternic, chiar dacă – iar contradicţia nu-i
diminua cu nimic enervarea – se simţea așa doar din cauza poziţiei sale slabe.
– Atunci, du-te acasă, a fost răspunsul lui.
Nici așa nu fusese bine. Dar era prea târziu, pentru că cineva alerga în direcţia lor. Curios
era faptul că intrarea în criptă se afla tot la o sută de metri de ei, iar Quentin putea vedea
două creaturi venind dintr-acolo, alergând de-a dreptul deasupra ierbii umede, de peste un
minut. Parcă făceau sprinturile de dimineaţă. Aproape că îi părea haios. Creaturile nu erau
oameni și nu păreau să facă parte din aceeași specie, dar erau ambele drăguţe. Una dintre
ele semăna cu un iepure uriaș, ghemuit și acoperit cu blană cenușiu-maronie, înalt de
aproximativ un metru și la fel de lat. Ţopăia cu îndârjire în direcţia lor, cu urechile lungi
lăsate pe spate. Cealaltă părea mai degrabă un dihor – sau poate o mangustă? O nevăstuică?
Quentin a încercat să-și dea seama cu ce putea să semene cel mai bine. Orice ar fi fost,
alerga stând dreaptă și era înaltă de cel puţin doi metri, clădită în mare parte dintr-un tors
lunguieţ și zvelt. Nu avea bărbie, iar dinţii din faţă erau proeminenţi.
Perechea aceasta bizară se îndrepta spre ei, traversând câmpia, cu toată viteza, fără niciun
strigăt de luptă, fără fundal sonor, în aerul placid al zorilor. La început părea că vin să-i
întâmpine, însă Iepurașul avea două săbii scurte în ambele labe din faţă, pe care și le ţinea
stabil în timp ce alerga, iar Dihorul susţinea cu greu o bâtă.
S-au apropiat la cincizeci de metri. Grupul de la Brakebills s-a tras înapoi involuntar, ca și
cum nou-veniţii exercitau un fel de câmp invizibil de forţă. Asta era: trebuiau cumva să
depășească limita imaginabilului. Ceva avea să se întâmple. Trebuia. Dint și Fen nu s-au
mișcat. Quentin și-a dat seama că nu urma să fie o negociere sau să joace piatră-hârtie-
foarfecă. Nu, avea să se lase cu înjunghieri. Credea că fusese pregătit, dar nu era așa. Cineva
trebuia să-i oprească. Fetele, până și Alice și Janet, se ţineau una de cealaltă, ca bătute de o
tornadă.
Dumnezeule, și-a zis Quentin, chiar că e adevărat! Se întâmplă cu adevărat.
Dihorul a ajuns primul. S-a oprit, punând frână cu călcâiele și respirând cu greu. Ochii lui
uriași au clipit pe când și-a învârtit ușor bâta, cu ambele mâini, desenând în aer cifra opt.
– Hup! a strigat Fen.
– Ha! a răspuns Dint.
S-au așezat umăr lângă umăr, de parcă se pregăteau să ridice o mare greutate. Apoi Dint a
pășit în spate, jertfind primul sânge.
– Iisuse! s-a surprins Quentin spunând, Iisuse, Iisuse!
Nu era pregătit pentru așa ceva. Aceea nu era magie, ba chiar opusul ei. Lumea se deschidea
ca o rană.
Dihorul a fandat o dată și a lovit năprasnic spre chipul lui Fen. Cele două capete ale bâtei
luceau de o scânteiere portocalie, ameninţătoare, fermecată, ca vârful unei ţigări. Cineva a
ţipat.
Chiar pe când un capăt al bâtei a măturat aerul înainte, Fen s-a întors din direcţia lui,
aplecându-se din talie, evitând impactul și întorcându-se firesc și aproape alene spre o
lovitură elegantă prin rotirea piciorului. Părea să se miște încet, însă piciorul ei a nimerit
bărbia vagă a dihorului suficient de tare încât să-i facă ţeasta să se întoarcă pe sfert.
Dihorul a rânjit. Avea sânge printre dinţii mari. Însă i se anunţau și alte vești rele. Fen încă
se învârtea, iar următorul ei șut a nimerit puternic și mai jos, într-o parte a genunchiului.
Genunchiul s-a strâmbat în lateral. Dihorul s-a împleticit și a încercat să o lovească încă o
dată pe Fen, însă femeia a prins bâta cu mâinile goale, iar zgomotul produs de impactul
lemnului în palma ei a sunat ca un foc de armă. A renunţat la eleganţa artelor marţiale și s-
a luptat să-și păstreze controlul.
Pentru o clipă, au îngheţat pe loc, vibrând din cauza forţei izometrice, pe când Dihorul s-a
întins lent și agonic, ca într-o peliculă de comedie, încercând să muște gâtul gol al lui Fen.
Dar luptătoarea avea mai multă forţă ca el. Fen i-a trecut bâta sub bărbie, chiar în locul
unde se afla mărul lui Adam, pe când piciorul drept i-a zdrobit ca un piston lateralul
genunchiului rănit. O dată și încă o dată. Animalul s-a sufocat și s-a întors.
Tocmai pe când Quentin credea că nu mai poate privi, Dihorul a săvârșit ultima lui greșeală.
A luat doar o secundă laba de pe bâtă, părând că vrea să-și tragă un cuţit ascuns la coapsă.
Folosindu-se de avantaj, Fen a dat cu el de pământ, iar animalul a răsuflat.
– Ha! a răcnit ea, călcând de două ori tare pe gâtul cu blană deasă.
După primul sunet pe care-l auzise Quentin, a urmat un zornăit gâlgâitor.
Fen a sărit în picioare, vizibil agitată, cu faţa roșie, sub părul scurt și blond. A luat de jos
ciomagul, și-a făcut avânt și l-a rupt pe genunchi, dintr-o singură încercare. Aruncând
bucăţile în părţi, s-a aplecat și a strigat în faţa Dihorului.
– Haaaaaaaa!
Cele două jumătăţi de ciomag au împrăștiat în iarbă câteva scântei anemice și portocalii.
Trecuse un minut, poate nici atâta.
– Iisuse, Iisuse, Iisuse, a făcut Quentin repede, trecându-și braţele în jurul propriul trup.
Cineva vomita în iarbă. Nu-i trecuse nici măcar o dată prin minte să ajute. Nu era pregătit.
Nu pentru asta venise el acolo.
Între timp, celălalt asasin, Iepurașul cel ghemuit și musculos nu-și făcuse loc în scenă. Dint
vrăjise cumva pământul de sub picioarele lungi ale creaturii sau poate i le destabilizase,
astfel încât animalul părea să nu se poată ridica. Se agita, neajutorat, pe iarbă, de parcă ar
fi alunecat pe gheaţă umedă. Victorioasă, Fen a pășit peste corpul Dihorului, în direcţia
bărbatului, dar Dint a oprit-o.
Omul s-a întors către tinerii de la Brakebills.
– Poate vreunul dintre voi să ne scape de el? Poate cu ajutorul unui arc cu săgeţi?
Quentin nu-și dădea seama dacă bărbatul era enervat că nu intervenea nimeni sau le oferea
politicos ocazia de a lua parte la acţiune.
– Nimeni?
Au tăcut cu toţii. Se holbau la el ca și cum ar fi vorbit în dodii. De fiecare dată când Iepurele
paralizat încerca să se ridice, lăbuţele îi alunecau de sub el. Clănţănind din dinţi și jelind,
iepurele a izbucnit într-un ţipăt gutural și și-a aruncat una dintre săbii spre ei. Dar animalul
a alunecat din nou, iar arma a căzut scurt și în siguranţă, într-o parte.
Dint a așteptat un răspuns din partea grupului, apoi s-a întors dezgustat. A lovit ușor aerul
cu bagheta, de parcă ar fi scuturat o ţigară, iar un os din coapsa iepurelui a trosnit audibil.
Creatura a ţipat agonic.
– Stai!
Anaïs își făcea loc înainte, trecând pe lângă o Janet cu chipul alb ca ceara.
– Stai! Lasă-mă pe mine să încerc.
Faptul că Anaïs putea să meargă și să vorbească în acele clipe îi părea lui Quentin de
neconceput. Fata a început o vrajă, dar s-a bâlbâit de câteva ori, s-a codit și a trebuit să o ia
de la capăt. Dint a așteptat, evident nerăbdător. La a treia încercare, a reușit să termine o
vrajă a somnului, pe care o învăţase de la Penny. Mormăielile și zbaterile Iepurașului s-au
oprit. S-a lăsat pe-o parte, în iarbă, părând alarmant de drăgălaș. Dihorul încă mai horcăia
slab, cu ochii deschiși, holbaţi la cer, iar din gură îi curgea o spumă roșie, însă nimeni nu-i
dădea atenţie. Nicio parte a corpului, mai jos de gât, nu i se mai mișca.
Anaïs a ridicat de jos sabia scurtă, pe care o aruncase iepurele.
– Uite, i-a zis Anaïs lui Dint, mândră. Acum îl omorâm, nicio problemă!
Fata a cântărit veselă sabia, cu o mână.
Ca adolescent, în Brooklyn, Quentin se imaginase de multe ori intervenind eroic în lupte
marţiale, dar după această experienţă a înţeles un adevăr rece și imutabil: că ar fi făcut
orice, ar fi sacrificat orice și pe oricine, dacă se dovedea necesar, pentru a evita violenţa
fizică. Nici măcar nu-i era rușine. Nu putea să fie vorba de un asemenea sentiment. Și-a
îmbrăţișat ca un laș nouă identitate. Ar fi fugit în direcţia opusă. S-ar fi întins pe jos, ar fi
plâns și și-ar fi pus mâinile în cap sau s-ar fi prefăcut mort. Nu conta ce ar fi trebuit să facă,
ar fi recurs la soluţie fără să clipească.
Tinerii i-au urmat pe Dint și pe Fen – și, oricum, ce nume tâmpite mai erau și alea, Dint și
Fen? s-a gândit Quentin năucit – prin poarta din deal și adânc în colină. Abia a dat atenţie
împrejurimilor. Un coridor pavat cu pietre cubice se întindea cale de patru sute de metri,
deschizându-se într-o cameră uriașă, ce părea la fel de mare precum dealul ce o adăpostea
și care trebuie să fi fost în mare parte gol. Printr-un ochi circular de pe tavanul încăperii se
filtra înăuntru o lumină verzuie. Aerul era îmbâcsit de praf. În centrul camerei se aflau
rămășiţele unui planetariu uriaș, din alamă. Braţele subţiri fuseseră deposedate de planete.
Arăta ca un pom de Crăciun dezgolit. Sferele sparte zăceau la picioarele lui precum
globuleţele.
Nimeni nu a observat o șopârlă verde și mare – de trei metri, așa de mare – ce stătea
nemișcată printre resturile zdrobite ale meselor și băncilor, până ce creatura nu și-a revenit
brusc din adormire și s-a ascuns în umbră. Ghearele ei au scârţâit pe podea. Groaza fusese
aproape plăcută: i le ștersese lui Quentin din minte pe Alice și Janet și orice altceva, în afară
de propria fiinţă, ca un burete abraziv.
S-au plimbat dintr-o cameră goală în alta, trimiţându-și ecoul de-a lungul coridoarelor de
piatră. Așezarea sălilor era mai mult decât haotică. Stilul și modelul lucrăturii în piatră se
schimba la fiecare douăzeci de minute, ca și cum o nouă generaţie de pietrari preluaseră
munca. Au făcut cu rândul vrăji, luminându-și vârfurile cuţitelor, mâinile sau alte părţi ale
corpului mai puţin nimerite, pentru a îndepărta tensiunea.
Prinzând gustul sângelui, Anaïs se ţinea acum după Dint și după Fen ca un căţel fericit,
sorbind orice observaţie pe care o putea extrage de la ei, în legătura cu lupta corp la corp.
– Nu au avut nicio șansă, a spus Fen, cu o indiferenţă profesionistă. Chiar dacă Dint nu l-ar
fi prins pe al doilea, chiar dacă aș fi fost singură, ciomagul nu e o armă foarte de ajutor. Pur
și simplu necesită prea mult spaţiu. Odată ce acela mai înalt e în poziţie, capetele încep să
zboare la stânga și la dreapta, în sus și în jos. Nu are timp să-și facă griji pentru prietenul
lui. Îi înfrunţi pe rând și pleci mai departe. Ar fi putut să ne urmărească, să ne aștepte
împreună în camera mare. Să ne ia prin surprindere.
Anaïs a încuviinţat, evident fascinată.
– Și de ce nu au făcut-o? a întrebat ea. De ce au venit în fugă, direct spre noi?
– Nu știu, s-a încruntat Fen. Poate a fost vorba de onoare. Sau poate a fost cacealma, or fi
crezut că vom fugi. Sau au fost sub vreo vrajă și nu s-au putut controla.
– Chiar a trebuit să-i omorâm? a izbucnit Quentin. Nu puteam să, nu știu…
– Să ce?
Anaïs s-a întors spre el rânjind:
– Îi luam prizonieri? Îi reabilitam?
– Nu știu! a răspuns el neajutorat.
Nu așa se presupunea că merg lucrurile.
– Să-i legăm? Uite, cred că pur și simplu nu eram destul de conștient ce înseamnă asta.
Adică să ucizi oameni.
Și-a adus aminte de ziua Bestiei – același sentiment fără capăt, pierdut, ca și cum o coardă
s-ar fi rupt și cădea în gol.
– Ăia nu sunt oameni, a răspuns Anaïs. Ăia nu au fost oameni și ei au încercat primii să ne
omoare pe noi.
– Le invadam casa.
– Gloria are preţul ei, a intervenit Penny. Nu ai știut asta înainte să râvnești la ea?
– Ei bine, cred că au plătit în locul nostru, nu?
Spre surpriza lui Quentin, Eliot s-a întors și el împotriva lui.
– Ce, ai de gând să dai înapoi? Tu?
Râsul lui Eliot a sunat ca un lătrat amar.
– Aproape că ai nevoie de asta, la fel de mult ca mine.
– Nu dau înapoi! Zic numai!
Quentin a avut timp să se întrebe de ce avea Eliot nevoie de călătorie, înainte ca Anaïs să-i
întrerupă.
– Of, Dumnezeule, se poate?
Fata și-a scuturat capul cârlionţat, în semn de dezgust.
– Chiar nu se poate să încetaţi?
Patru ore, trei etaje și un kilometru mai încolo, Quentin studia cu grijă o ușă, când aceasta
s-a deschis brusc și tare, izbindu-l în faţă. S-a dat un pas mai în spate și și-a pipăit buza de
sus. Pe jumătate ameţit, s-a dovedit a fi mai interesat să știe dacă îi sângera nasul, decât de
cine sau ce tocmai îi trântise o ușă peste el. Și-a dus palma de la buză și a verificat, apoi a
ridicat-o iar și s-a uitat din nou la ea. Da, sângera cu siguranţă.
O creatură ca un spiriduș și-a iţit chipul îngust și mânios prin crăpătura intrării și l-a
fulgerat cu privirea. Din pur reflex, Quentin a trântit ușa.
Era pe cale să le arate celorlalţi descoperirea, însă ei se ocupau cu studierea unei camere
largi, cu tavan scund și un bazin secat în centru. O plantă agăţătoare, asemănătoare iederei,
crescuse din bazin și acoperise jumătate din pereţi și apoi murise. Lumina zilei era ca o
amintire de demult. Quentin vedea steluţe în faţa ochilor, iar nasul și-l simţea ca un plisc
topit, făcut dintr-un material sărat, ce palpita. Cu o încetineală melodramatică, ușa s-a
crăpat din nou, scoţând ușor la iveală silueta ascuţită a unui om, îmbrăcat într-o armură
neagră, din piele. Nu părea grozav de surprins să-l zărească pe Quentin. Omul sau elful, ce-
o fi fost, și-a tras o floretă de la centură și s-a așezat într-o postură de scrimă. Quentin s-a
dat la o parte, rânjindu-și dinţii de teamă și supunere. Ca din senin, Fillory mai scuipase
încă un membru al menajeriei de răufăcători.
Poate că oboseala tocise ascuţișul fricii, însă aproape fără să-și dea seama, Quentin s-a
pomenit pronunţând cuvintele vrăjii lui Penny, pentru Racheta Magică. O exersase în New
York, iar acum se dădea înapoi, căci Elful Negru – după cum îl botezase Quentin – câștiga
teren în faţa lui printr-o mișcare laterală și pretenţioasă de scrimer, cu mâinile în aer și
încheieturile moi. Lui Quentin îi ieșea vraja, o simţea, și se iubea pe sine pentru că reușea.
Teroarea și durerea fizică s-au acutizat, iar universul moral al lui Quentin s-a simplificat.
Băiatul a înfipt săgeţile magice direct în pieptul inamicului.
Elful Negru a tușit și s-a așezat cu greu pe jos, părând îngrozit. Chipul lui se afla la înălţimea
optimă pentru o lovitură kung-fu de picior, astfel încât Quentin, într-un gest pe care-l
interpreta ca fiind cu desăvârșire curajos, l-a lovit cu sălbăticie în faţă. Floreta a căzut
zăngănind, într-o parte.
– Haaaaaaa! a strigat Quentin.
Se simţea ca atunci când se bătuse cu Penny, când frica îl părăsise. Oare cunoscuse în final
furia bătăliei? Avea să devină turbat ca Fen? Era așa bine să nu se mai teamă.
Nimeni altcineva nu mai observase ce se întâmplase. Nu înainte de strigăt. Acum alţi patru
Elfi Negri se îmbulzeau pe ușa deschisă, ducând o serie de arme, urmaţi de doi oameni cu
picioare de ţap și doi bondari îngrozitori, uriași și zburători, de mărimea unei mingi de
baschet. Mai era acolo și un obiect cărnos, fără de cap, ce se târa pe patru picioare și o
umbră tăcută și rară, compusă dintr-o ceaţă albă. Scena deraiase și alunecase de-a dreptul
pe panta coșmarului.
Cele două echipe s-au aranjat de fiecare parte a camerei și astfel a început o bătălie mută.
Totul îi amintea puternic lui Quentin de începuturile meciurilor de dodgeball. Corpul îi era
în fierbere. Voia să producă din nou vraja Rachetei Magice. Trecuse de la a se simţi fragil,
vulnerabil și laș, la a se crede dur, superenergic și de neînvins. Cei doi mercenari șopteau și
arătau ceva, alegându-și victimele.
Fen a ridicat o pietricică și a aruncat-o ușor, peste mână către unul dintre fauni (acum erau
fauni malefici?), care a lăsat-o să ricoșeze de pe o protecţie din piele, legată în jurul
antebraţului. Părea enervat.
– Grimlingul e problema, a auzit-o Quentin pe Fen, spunându-i lui Dint.
– Mda. Lasă încornoratul. Am ceva special pentru el.
Dint a scos bagheta din pelerină și a părut că scrijelește ceva cu ea în aer. A rostit câteva
cuvinte, apropiindu-și gura de vârful obiectului, ca și cum ar fi fost un microfon, apoi a
arătat cu ea spre unul dintre fauni, ca un dirijor ce dă tonul solistului. Faunul a izbucnit în
flăcări.
Parcă era făcut din magneziu înmoiat în benzină și nu așteptase decât o scânteie rătăcită
ca să-l incendieze. Ardea din cap până în picioare. Creatura a făcut un pas înapoi, apoi s-a
întors la fratele lui, ca și cum ar fi vrut să-i spună ceva. Apoi a căzut, iar Quentin pur și
simplu nu a mai putut privi.
Pe când iadul i se desfășura în faţa ochilor cu toată puterea lui, băiatul a încercat să se agaţe
vesel de setea de sânge de mai devreme, să o readucă la viaţă. Dar senzaţia îi scăpase, se
strecurase în agitaţia din jur.
Fen radia. Era evident că pentru asta se antrena. Lui Quentin îi scăpase înainte, dar femeia
amesteca puţină magie în tehnica ei de luptă – inc aga reprezenta o tehnică hibridă, artă
marţială combinată cu un soi de stil de vrăjitorie foarte specializată. Buzele i se mișcau, iar
în locurile în care loveau pumnii și mâinile ei se vedeau explozii albe. Între timp, Dint a
abordat silueta fantomatică, din ceaţă, spunând ceva inaudibil, ce a făcut-o să tremure și
apoi să se risipească, precum o furtună invizibilă și mută.
Quentin a privit rapid la colegii lui cei viteji. Eliot se făcuse util, aruncând asupra celui de-
a doilea satir o vrajă kinetică, ţintuindu-l în siguranţă de tavan. Anaïs își trăsese săbiuţa.
Tăișul avea o lucire selenară, ceea ce însemna că o vrăjise. Acum, fata căuta entuziasmată
în jur o victimă în care să o implanteze. Janet se chircise în zidul din spate, cu faţa udă și
lucind de lacrimi. Ochii ei erau goi. Era dusă.
Se întâmplau prea multe lucruri deodată. Stomacul lui Quentin s-a strâns când a observat
că Elful Negru o izolase pe Alice și avansa acum de-a lungul bazinului secat, în direcţia ei,
învârtind câte un cuţit lung și drept – se numeau cumva stilete? – în fiecare mână. Pe chipul
lui Alice se citea clar că orice vrăji învăţase vreodată, acum i se șterseseră din minte. S-a
întors în loc, a căzut într-un genunchi și și-a pus mâinile după cap. Nimeni, în istoria
tuturor conflictelor din lume, nu arătase așa de neajutorat.
Quentin a mai avut timp să simtă cum se concentrează într-o clipă intensă toată tandreţea
ce o nutrise pentru ea, surprins să o descopere încă proaspătă și întreagă, sub pârjolul furiei
lui. Bluza lui Alice s-a desfăcut la spate pe toată lungimea, iar un biped mic, împieliţat, și-
a săpat viguros drum cu ghearele, din pielea ei. Semăna cu o petrecere surpriză, o
dansatoare ieșind dintr-un tort. Alice își eliberase demonul.
Fără nicio îndoială, diavolul a devenit deodată cea mai fericită fiinţă din cameră. Exact
cheful la care voia să meargă. Cu faţa la elf, creatura a săltat pe vârfuri, ca un tenismen
profesionist, mic și musculos, ce se pregătește pentru a răspunde serviciului, având
avantajul a trei puncte de meci. Săritura lui era, evident, cu câteva măsuri mai rapidă decât
se așteptase oponentul. Într-o clipită, a trecut de pumnale și a cuprins braţele elfului în
strângerea lui puternică, îngropându-și faţa oribilă în golul delicat al gâtului celuilalt. Elful
s-a înecat și a retezat aerul cu pumnalele, în direcţia spatelui ca de rechin al demonului.
Quentin și-a spus pentru a o mia oară să nu o mai subestimeze niciodată pe Alice.
Și, ca prin minune, se terminase. Rămăseseră fără dușmani. Elfii și trântorii erau căzuţi. În
cameră plutea fum acid, de la incendierea satirului. Lui Fen îi aparţineau majoritatea
cadavrelor; femeia se afla deja într-un ritual de relaxare post-luptă, mergând cu spatele
printre formele pe care le executase în scurta bătălie și șoptindu-le numele, către sine.
Penny făcea atent o vrajă asupra satirului pe care Eliot îl fixase de tavan, pe când Anaïs
privea, nerăbdătoare să administreze lovitura mortală. Quentin a observat, cu cel mai trivial
sentiment de enervare, că tinerii prinseseră satirul fără protecţia de piele, ceea ce însemna
că Dint îl arsese pe acela, iar el nu mai putea să șterpelească banderola. Pe buză i se formase
o mustaţă uscată, din cauza sângelui ce-i curgea din nas.
Nu era așa rău, și-a zis el. Nu era chiar un coșmar. A oftat din adâncul inimii. Chiar se
terminase? Obţinuseră totul?
Janet și-a revenit, în final, din starea ei de împietrire. Creatura cărnoasă, fără cap, pe patru
picioare nu semăna cu nimic din ce mai văzuseră. Nici umanoidă, nici legată într-un fel
evident de fauna terestră. Era simetrică radial, ca o stea de mare, fără cap sau coadă. Stătea
indescifrabilă într-un colţ întunecat, ţopăind din când în când speriată, în direcţii
neașteptate. Pe spate avea încastrată o piatră preţioasă faţetată. O decoraţie? Sau acela îi
era ochiul? Creierul?
– Hei!
Fen și-a pocnit degetele în direcţia lui Janet.
– Hei!
Evident, îi uitase numele fetei.
– Lasă aia. Lasă-ne nouă grimlingul.
Janet a ignorat-o. Continua să pășească greoi spre el. Quentin își dorea să se oprească. Nu
se afla nicidecum într-o stare emoţională bună ca să facă magie.
– Janet! a strigat el.
– Rahat! a zis Dint, limpede.
O spusese mai degrabă pe un ton profesionist – o altă încurcătură nenorocită, pe care
trebuia să o rezolve. Omul și-a adus din nou bagheta la înaintare, scoţând-o de oriunde și-
o pusese.
Dar înainte să acţioneze, Janet și-a întins cu grijă mâinile la spate și a scos la iveală un obiect
mic, dar greu. Apucându-l cu ambele mâini, a făcut o mică ajustare și apoi a tras în creatură
cinci focuri de armă, de aproape. Pistolul tresărea pe spate cu fiecare explozie, iar Janet îl
aţintea din nou cu atenţie. Zgomotul era asurzitor în sala joasă. Una dintre împușcături a
smuls câteva scântei de pe bijuteria din spatele grimlingului. Creatura a căzut la podea,
cuprinsă de frisoane și dezumflându-se ca un balon de paradă, dar tot fără nicio expresie.
A scos un sunet ascuţit, ca de fluier. Până să răsune a cincea împușcătură, fiinţa era deja
moartă.
Nimeni și nimic din cameră nu s-a mai clintit. Au așteptat ca Janet să se întoarcă cu faţa.
Când s-a răsucit spre ei, lacrimile pe care le vărsase mai devreme se și uscaseră.
Fata i-a fulgerat pe toţi cu privirea.
– La ce mama dracului vă uitaţi? a zis.

Pe cât înaintau, pe atât se făcea mai frig. La șase etaje în subsol, Quentin începuse să
tremure, înfofolit în puloverul gros și amintindu-și nostalgic de micul izvor luminos. Au
întrerupt călătoria, ca să se odihnească, într-o sală circulară, cu o spirală din lapis lazuli,
încastrată în podea. De undeva pătrundea în cameră o lumina de un verde întunecat,
precum într-un acvariu. Dint s-a așezat în poziţia lotus, și-a înfășurat pelerina în jurul lui
și a început meditaţia. Un spaţiu de aproximativ cincisprezece centimetri îl despărţea de
podea. Fen făcea exerciţii calistenice. Pauza nu le era, în mod clar, prielnică; se simţeau ca
o pereche de alpiniști profesioniști, mânând nerăbdători de la spate o gașcă de bogaţi grași,
pe pantele Muntelui Everest. Grupul de la Brakebills reprezenta pachetul pentru care aveau
obligaţia contractuală să-l livreze.
Alice ședea de una singură pe o bancă din piatră, cu spatele sprijinit de un stâlp, privind în
gol la mozaicul de pe perete, ce descria o creatură asemănătoare unei caracatiţe, doar că
mult mai mare și cu mai mult de opt picioare. Quentin a încălecat banca, la celălalt capăt,
cu faţa spre ea. Ochii fetei l-au privit pe furiș o bună bucată de vreme. Nu reușea să citească
în ei nicio urmă de remușcare sau iertare. Quentin s-a asigurat că și ochii lui păreau la fel
de distanţi.
Au studiat mozaicul. Pătrăţelele din care era formată creatura mării se mișcau încet,
rearanjându-se singure pe perete. Valurile de un albastru crud se rostogoleau într-o ordine
desăvâșită. Era vorba de o magie decorativă simplă. La Brakebills exista o podea de baie, cu
aproximativ același efect. Alice se simţea ca un vid negru ce dorea să-l atragă pe Quentin
spre el, să-i smulgă carnea de pe oase, cu gravitaţia lui toxică.
În final, și-a scos bidonul și a umezit o șosetă albă, de rezervă.
– Hai să facem ceva în legătură cu nasul ăla, a spus ea.
Fata s-a întins să-i tamponeze faţa, dar, în ultima clipă, Quentin și-a dat seama că nu voia
ca ea să-l atingă. A luat el însuși, cu grjă, șoseta. Materialul se făcea roz, pe măsură ce-și
ștergea buza de sus.
– Și cum a fost? a întrebat Quentin. Când ai eliberat demonul.
Acum că lupta se sfârșise și Alice nu se mai afla în primejdie, mânia lui își recucerea tiptil
domeniul. Efectul anestezicul începea să dispară. Îi venea greu să nu spună nimic rău. Fata
și-a ridicat piciorul pe bancă și a început să-și dezlege șireturile tenișilor.
– M-am simţit bine, a spus ea atentă. Am crezut că o să doară, dar a fost mai degrabă o
ușurare. Ca un strănut. Am avut mereu impresia că nu pot respira cu chestia aia în mine.
– Interesant. A fost la fel de bine ca atunci când ţi-ai tras-o cu Penny?
Chiar crezuse că urma să se poarte civilizat, dar îi venea prea greu. Cuvintele îi ieșeau din
gură dintr-o proprie voinţă malefică. Se întreba ce avea să spună mai departe. Eu am tot
felul de demoni în mine, s-a gândit el. Nu doar unul.
Dacă reușise să o rănească pe Alice, fata nu îi arăta asta. Și-a dat jos cu grijă o șosetă. O
bășică urâtă, mare și albă îi acoperea vârful tălpii. Au mai privit un timp mozaicul. O barcă
mică alunecase în scenă, poate o barcă de salvare sau un barcaz de pe o balenieră.
Ambarcaţiunea era încărcată de oameni. Părea clar că fiinţa mării avea să zdrobească între
braţele ei verzi și lungi micul obiect plutitor.
– Aia…
Alice s-a oprit, apoi a continuat.
– Aia nu a fost bine.
– Atunci de ce ai făcut-o?
Alice a ridicat capul, gânditoare, dar chipul ei era alb.
– Ca să mă răzbun pe tine. Pentru că mă simţeam ca naiba. Pentru că nu mi-am închipuit
că ţi-ar păsa. Pentru că eram beată, iar el a insistat destul de mult…
– Deci te-a violat.
– Nu, Quentin, nu m-a…
– Nu contează. Taci!
– Nu cred că am înţeles cât de mult te va afecta…
– Doar taci! Nu mai pot vorbi cu tine, nu pot suporta niciun cuvânt!
Începuse micul discurs vorbind normal și terminase ţipând. Într-un fel, asemenea certuri
semănau cu magia. Rosteai cuvintele, iar ele îţi modificau universul. Doar prin simplul gest
al vorbirii, puteai crea dezastre și durere, puteai face să se verse lacrimi, să îndepărtezi
oameni, să te faci pe tine să te simţi mai bine, să-ţi înrăutăţești viaţa. Quentin s-a aplecat
înainte, tot înainte, până ce și-a așezat fruntea pe marmura rece a băncii din faţa lui. Avea
ochii închiși. Se întreba ce oră este. Capul și-l simţea puţin ameţit. S-a gândit că putea să
adoarmă chiar acolo. Dintr-odată. Voia să-i spună lui Alice că nu o iubește, dar nu putea,
pentru că nu era adevărat. Aceea era singura minciună pe care nu o putea pronunţa.
– Mi-aș dori să se termine, a spus Alice încet.
– Ce?
– Misiunea, aventura, oricum i-ai zice. Vreau să merg acasă.
– Eu nu vreau.
– E de rău, Quentin. Cineva o să păţească ceva aici.
– Bun, sper să se întâmple. Dacă mor, măcar să mor știind că am făcut ceva. Poate o să faci
și tu într-una dintre zilele astea altceva, în afară de a fi așa un șoarece speriat tot timpul.
Alice a șoptit câteva cuvinte, dar Quentin nu a înţeles.
– Ce?
– Am zis să nu-mi vorbești mie despre moarte. Nu știi nimic despre ea.
Pentru niciun motiv și împotriva dorinţelor sale exprese, o bandă crispată de mușchi, din
jurul pieptului lui Quentin, s-a relaxat. Din interiorul lui s-a auzit un sunet între un râset
și tuse.
Băiatul s-a lăsat iar să alunece cu spatele sprijinit de coloană.
– Mamă, îmi pierd de-a dreptul minţile.
În partea cealaltă a camerei, Anaïs stătea cu Dint, vorbind concentraţi și examinând o hartă
făcută de mână, a progresului pe care-l înregistraseră până atunci, schiţată pe un suport ce
semăna suspicios cu hârtia milimetrică. Anaïs părea acum să facă mai mult parte din gașca
călăuzelor, decât din grupul de absolvenţi de la Brakebills. Pe când îi privea, Quentin a
observat cum fata s-a aplecat peste hartă, apăsându-și dinadins sânul de umărul lui Dint.
Josh nu se zărea. Penny și Eliot moţăiau pe podea, în centrul camerei, cu capetele sprijinite
de rucsaci. Eliot o bătuse pe Janet la cap din cauza pistolului, până reușise să-i smulgă
promisiunea că va scăpa de obiect în mod responsabil.
– Quentin, tu chiar mai vrei asta? a întrebat Alice. Adică, ce facem aici? Toată șarada cu
regi și regine.
– Normal că vreau.
Aproape uitase de ce se aflau acolo. Dar era adevărat. Exact de un tron avea nevoie. Odată
ce urma să se instaleze în castelul Whitespire și să fie împresuraţi de glorie și orice mijloc
imaginabil de confort, atunci poate avea să dobândească suficientă putere să înfrupte toată
problema.
– Ar trebui să fiu un idiot să nu vreau.
– Știi ce-i amuzant, totuși?
Alice s-a ridicat dreaptă, dintr-odată înflăcărată.
– Adică de-a dreptul comic? Că de fapt nu vrei. Și de-ar fi să aibă fundiţă, tot nu ai fi fericit.
Ai renunţat la Brooklyn și la Brakebills și mă aștept complet de la tine să renunţi și la Fillory,
când va veni vremea. Îţi vine ușor, nu? Ei bine, și normal, ai urmărit mereu să renunţi la
noi. Am avut probleme, dar le puteam rezolva. Dar ar fi fost prea simplu. Posibil chiar să fi
funcţionat și atunci ce mai făceai? Te pricopseai cu mine pentru totdeauna.
– Probleme? Am avut probleme?
Cei din jur și-au ridicat capetele. Quentin și-a coborât tonul vocii la nivelul unei șoapte
mânioase.
– Ţi-ai tras-o cu idiotul de Penny! Aș zice că asta e blestemata de problemă!
Alice a ignorat replica. Dacă nu ar fi cunoscut-o, ar fi zis că în tonul vocii ei se citea aproape
tandreţe.
– Voi înceta să mai fiu un șoarece, Quentin. Îmi voi asuma riscurile. De te-ai uita o secundă
la toată viaţa ta, să vezi ce perfectă este. Nu mai căuta ușa secundară ce te va duce la
adevăratul destin. Nu mai aștepta. Asta e: nu-i nimic acolo. E aici și ai face bine să te bucuri,
sau vei fi nefericit pentru tot restul vieţii tale, oriunde ai merge.
– Nu poţi decide să fii fericit.
– Nu, nu se poate. Dar e sigur că te poţi decide să fii nefericit. Asta vrei? Să treci drept
dobitocul ce a ajuns în Fillory și s-a simţit trist acolo? Chiar și în Fillory? Pentru că, trebuie
să-ţi spun, așa ești tu acum.
Era ceva adevăr în ce spunea Alice. Dar nu reușea să identifice ce anume. Era fie prea
complex, fie prea simplu. Prea… ceva. S-a gândit la prima săptămână petrecută la Brakebills,
când el și Eliot merseseră cu barca, și-i priviseră pe ceilalţi vâslași ghemuindu-se și
tremurând în lumina ce pentru Quentin era a unei zile calde de vară. Așa se vedea el în
raport cu Alice. Era ciudat: se gândise că magia avea să fie cel mai greu lucru de realizat,
dar restul era pe atât mai dificil. Magia reprezenta o bagatelă.
– De ce ai venit aici, Alice? a întrebat el. Dacă nici măcar nu-ţi dorești?
Fata l-a privit inexpresivă.
– De ce crezi, Quentin? Am venit pentru tine. Am venit pentru că am vrut să am grijă de
tine.
Quentin s-a uitat în jur, la ceilalţi. A văzut-o pe Janet șezând cu spatele sprijinit de un zid,
cu ochii închiși, deși Quentin nu avea impresia că ar dormi. Pistolul îi era adăpostit în poală.
Purta un tricou roșu, cu o stea albă pe el și pantaloni kaki. Trebuie să-i fie frig, s-a gândit el.
Pe când o privea, fata a oftat și și-a lins buzele, fără să deschidă gura, ca o fetiţă.
El nu voia să-i fie rece. Alice încă îl urmărea cu privirea. În spatele ei, mozaicul se aranjase
într-un vârtej verde de tentacule și valuri înspumate și fragmente plutitoare. Băiatul a
alunecat de-a lungul băncii din piatră, spre capătul în care se afla Alice. A sărutat-o și i-a
mușcat buza de sus, până ce fata a gemut.

După un anumit punct, a fost imposibil să mai ignore faptul că se pierduseră. Culoarele se
răsuceau igenios și se ramificau foarte des. Se aflau într-un labirint și nu reușeau să iasă.
Dint devenise obsedat de harta lui, ce se întindea acum pe șase foi de hârtie milimetrică,
pe care le tot foșnea și inscripţiona atent, la fiecare cotitură. La Brakebills învăţaseră o vrajă
prin care să lase în spatele lor urme luminoase de pași, însă Dint fusese de părere că ar fi
atras prădătorii. În pereţi erau încrustate din profil rânduri de figuri aspre, mărșăluind.
Erau cu miile, iar fiecare ţinea un alt totem: o frunză de palmier, o torţă, o cheie, o spadă,
o rodie.
Aici era mai întuneric. Tinerii aruncau vrăji de iluminat asupra oricărui suport ce le putea
întreţine – cuţite, haine, mâinile lor –, dar strălucirea nu părea să ajute prea mult. De acum
mergeau de două ori mai mult pe coridor, în ritm alert. Atmosfera generală semăna cu
aceea a unui picnic ameninţat cu fulgerul. Holul se întindea și se întindea din nou, iar
uneori fundăturile îi făceau să se întoarcă. Pe Quentin îl dureau picioarele încălţate în
ghetele noi; un ghimpe rătăcit îl înţepa în același loc pe glezna dreaptă, de fiecare dată când
pășea.
A riscat să arunce o privire în urma lor. În spate se zărea o lucire roșie – ceva, de undeva
din labirint, împrăștia în jur o lumină sângerie. A simţit un profund dezinteres pentru ce
se afla acolo.
Zece minute mai târziu, s-au găsit în impas la o bifurcaţie a pasajului. Dint era de părere că
ar fi trebuit să meargă la dreapta, Josh pleda, deși admiţând că nu se baza pe nimic concret,
că celălalt braţ arăta „mult mai promiţător“ și că părea să fie „mai mult ce doreau“. Pe ziduri
erau acum pictate peisaje ciudat de convingătoare în tromp l’oeil, încărcate de mici figurine
dansatoare. În depărtare se auzeau uși închizându-se și deschizându-se.
În spatele lor, holul se făcea mai luminos. Acum puteau să o observe cu toţii. Ca și cum
răsărea un soare subteran. Ordinea părea să se destrame. Au iuţit pasul până la a alerga, iar
pentru Quentin era mult prea întuneric să fie absolut sigur că nu rămânea nimeni în urmă.
Se concentra asupra lui Alice. Fata gâfâia. Bluza i se desfăcea lălâie la spate, acolo pe unde
ieșise demonul; băiatul îi zărea breteaua neagră a sutienului, ce supravieţuise cumva
operaţiunii. Își dorea să aibă o jachetă pe care să i-o ofere.
Quentin l-a ajuns din urmă pe Dint.
– Ar trebui să încetinim, a spus băiatul, respirând cu greu. O să pierdem pe careva.
Dint a clătinat din cap.
– Ne urmăresc. Dacă ne oprim acum, o să ne împresoare.
– Ce dracu’, omule! Nu ai niciun plan pentru asta?
– Acesta e planul, copil al Pământului, a mârâit Dint. Dacă nu-ţi place, mergi acasă. Avem
nevoie de regi și regine în Fillory. Nu merită să mori pentru asta?
Nu prea, și-a zis Quentin. Idiotul. Nimfa aia ușuratică avusese dreptate. Nu e războiul
nostru.
S-au îmbulzit printr-o ușă și o tapiserie care, aparent, ascundea intrarea din partea cealaltă.
În spatele tapiseriei se afla o sală de banchete, luminată cu lumânări, pe a cărei masă se afla
mâncare proaspătă și aburindă. Erau singuri, de parcă ospătarii ce aduseseră farfuriile acolo
cu doar câteva momente înainte fugiseră cu toţii. Masa se întindea lungă, în ambele direcţii,
fără a i se vedea niciunul dintre capete. Tapiseriile erau bogate și detaliate, argintăria lucea,
cupele de cristal clipoceau, pline cu vin auriu sau violet ca vinele frunţii.
S-au oprit și au privit, clipind, în ambele direcţii. Se simţeau de parcă ar fi nimerit din
greșeală în visul unui înfometat.
– Nu mănâncă nimeni! a strigat Dint. Nu atingeţi nimic! Nu mâncaţi, nu beţi!
– Sunt prea multe intrări, a zis Anaïs, iar ochii ei drăguţi și verzi au arătat vioi către toate
direcţiile. Ne pot ataca.
Avea dreptate. Mai jos pe hol s-a deschis o ușă, permiţând intrarea a doi indivizi mari, iuţi,
din familia maimuţelor, deși Quentin n-ar fi știut exact cum să-i numească. Ochii lor
lăcrămoși, simieni, păreau plictisiţi. Într-o sincronie desăvârșită, ambele creaturi și-au
afundat mâinile în niște saci agăţaţi peste umăr și au scos două bile de plumb, de mărimea
mingilor de golf. Cu o răsucire exersată a umerilor supradezvoltaţi și a braţelor prea lungi,
au azvârlit bilele la pământ, cu viteza unei aruncări rapide 91 , de proporţia celei mai înalte
ligi.
Quentin i-a prins mâna lui Alice și s-au retras în spatele unei tapiserii, ce a oprit sfera.
Cealaltă bilă a zgâriat o lumânare de pe masă și apoi a vaporizat spectaculos, la rând, patru
pahare cu vin. În alte circumstanţe, și-a zis Quentin, ar fi fost chiar mișto. Eliot și-a atins
fruntea, acolo unde fusese lovit de un ciob de sticlă. Avea sânge pe degete.
– N-ar vrea cineva să omoare chestiile alea, vă rog! a zis Janet, dezgustată.
Fata se ghemuise sub masă.
– Serios, s-a plâns Josh printre dinţi. Rahatul ăsta nici nu e mitologic. Avem nevoie de niște
inorogi sau ceva în scenetă.
– Janet! a făcut Eliot. Scoate-ţi demonul!
– L-am scos deja! a ţipat ea ca răspuns. În noaptea de după absolvire! Mi-a părut rău de el!
Ascuns în spatele ţesăturii grosolane a tapiseriei, ca un copil ce trage cu urechea la
petrecerea adulţilor, Quentin a privit o pereche de picioare ce treceau lent. Pe când toţi
ceilalţi se ghemuiau pe jos, Penny pășea încrezător spre cei doi aruncători de bile, pe când
își roteau iar mâinile, fără nicio expresie pe chipurile ţepene, de maimuţe. Băiatul făcea
niște gesturi rapide, cu ambele mâini și intona o incantaţie, pe un ton înalt și limpede de
tenor. Calm și grav, în lumina pâlpâitoare a lumânărilor, purtând doar un tricou și blugi,
acum părea mult mai puţin un aspirant ratat, decât păruse vreodată. Arăta ca un tânăr mag
războinic, întărit în focul luptei. Oare așa îl văzuse Alice în noaptea în care se culcase cu
el? s-a întrebat Quentin.
Cu o mână, Penny a oprit în aer o minge de plumb, apoi încă una. Obiectele au plutit,
pentru un moment, fără niciun suport, exact ca două păsări colibri, înainte să-și
redobândească greutatea și să cadă la pământ. Cu cealaltă mână, Penny a propulsat o bulă
incandescentă, care a crescut și s-a deschis ca o parașută umflată de vânt. Tapiseriile de pe
ambele laturi ale holului au luat foc, acolo unde le atinsese mingea de foc. Balonul a cuprins
ambele maimuţe, iar când s-a risipit, creaturile dipăruseră pur și simplu, iar o secţiune
lungă de trei metri din masa de banchet era cuprinsă de văpăi, ca un rug.
– Daaa! a strigat Penny, uitând momentan de dialectul filloryan. Luaţi de aici, haimanalelor!
– Amator, a bombănit Dint.
– Dacă mi-a stricat linia părului, a zis Eliot slab, învii chestiile alea și le omor la loc.
Tinerii s-au retras de-a lungul sălii de mese, în direcţia opusă, strecurându-se stângaci pe
lângă scaunele din lemn, cu spătar plat. Coridorul era prea îngust, iar cu masa plasată în
centru le venea tare greu să se orânduiască în vreun fel. Aranjamentul avea un soi de
atmosferă trăsnită de Yellow Submarine. Quentin și-a luat avânt și pe jumătate că a sărit,
pe jumătate că a alunecat de-a lungul mesei de banchet, dând, în drumul său, farfuriile
afară din cale, simţindu-se ca un erou de acţiune, lunecând pe capota împodobită cu o
pasăre de foc, a mașinii lui puternice.
O menajerie bizară, ca în Alice în Ţara Minunilor s-a îngrămădit în sală, de o parte și de
alta. Pe cât exista o ordine militară, pe atât exista și una taxonomică. Speciile și părţile
corpului se învălmășeau la nimereală. Oare decăzuse totul așa de tare, după plecare copiilor
Chatwin, că oamenii se împerecheaseră cu animalele? Se aflau acolo dihori și iepuri, șoareci
uriași și maimuţe săltăreţe și un pekan 92 cu o privire rea, dar se mai vedeau și bărbaţi și
femei cu capete de animale: un bărbat cu capul ca de vulpe și privirea șireată ce se pregătea
să facă o vrajă; o femeie cu gâtul gros și capul unei șopârle, pe care stăruiau niște ochi uriași
și independenţi; un lăncier bizar de grav, pe umerii căruia se legănau gâtul sinuos și capul
mic al unui flamingo roz.
Fen a smuls un cuţit ascuţit de pe masă, ţinând lama cu grijă, între degetul mare și cel
arătător, și l-a aruncat rotit direct în orbita oculară a omului-vulpe.
– Mișcaţi! a răcnit ea. Toată lumea. Înapoi! Nu-i lăsaţi să ne înconjoare. Trebuie să rămânem
aproape acum.
S-au dat înapoi, de-a lungul mesei. Ideea de bază era să încerce să păstreze o graniţă între
ei și atacatori, însă linia părea să tot fie încălcată. Unul dintre ei se împotmolea în vreun
scaun – scaunele le tot stăteau în cale – sau locuitorii criptei se grupau și atacau sau, mai
rău, se pomeneau cu vreunul că dă năvală direct în interiorul grupului, dintr-o ușă laterală,
ascunsă. Quentin și Alice au reușit să se ţină de mâini în primele zece secunde, dar după
aceea a devenit imposibil. Nu semăna cu luptele de mai devreme. Întâmplarea părea să
degenereze într-o fugă din calea taurilor mânioși. Holul parcă se întindea la infinit, ceea ce
posibil să fi fost foarte adevărat. Lumânările, oglinzile și mâncarea ofereau întregii scene
un aer festiv cam deplasat. Chiar dacă își doreau să folosească nasturele, le era greu să se
adune toţi într-un singur loc.
Quentin a alergat cu cuţitul scos afară, deși nu era deloc sigur cum putea să-l folosească. Se
simţea ca în sala de sport, încercând să treacă drept membru al echipei, deși spera, în secret,
ca nimeni să nu-i paseze mingea. De după o tapiserie din spatele lui a apărut ca din senin
o pisică uriașă, iar Fen mai mult ca sigur i-a salvat viaţa lui Quentin, aruncându-se fără
teamă asupra creaturii, astfel încât s-au rostogolit împreună pe podea, zvârcolindu-se și
zbătându-se, până ce femeia a lăsat-o lată cu o lovitură furioasă de cap inc aga. Quentin a
ajutat-o să se ridice, apoi a continuat să fugă.
Dint făcea un spectacol de zile mari. Sărise sprinţar pe masă și mergea acum cu pași mari
de-a lungul ei, pronunţând silabe cu o rapiditatea și o fluenţă incredibile. Avea bagheta
pusă după ureche. Părul lui negru și lung a prins să trosnească electrizat, iar din vârfurile
degetelor subţiri au izvorât valuri de energii nebunești: de fapt, uneori făcea două vrăji
simultan, a observat Quentin, un atac primar cu o mână și o vrăjitorie mai măruntă
pâlpâind în cea liberă. La un moment dat, a făcut ca braţele să i se umfle enorm, a prins
două scaune, cu fiecare dintre mâinile gigantice și a dărâmat cu ele, precum niște popice,
vreo șase oponenţi, din trei mișcări foarte calculate – stânga, dreapta, stânga.
Penny a reușit să facă o parte a mesei să se ridice ca un miriapod mânios și să-i atace pe
locuitorii filloryeni, până ce dușmanii au făcut-o așchii. Până și Quentin a reușit să producă
în palmele umede câteva Rachete Magice. Tunica lui Fen era udă leoarcă de sudoare.
Femeia a închis ochii și și-a lipit palmele una de cealaltă, șoptind, apoi, când le-a despărţit,
ele străluceau de un lustru alb, puternic, fosforescent. În faţa următorului dușman pe care
l-a înfruntat – un mânuitor forţos de iatagan, ce fie purta o blană de leopard, fie era pe
jumătate leopard de la brâu în sus – Fen a strigat și și-a luat avânt cu pumnul, de la nivelul
umărului, direct în pieptul fiinţei.
Însă pereţii înguști se îngustau încă și mai mult. Situaţia ameninţa să își iasă de pe făgaș,
iar ei aveau nevoie de o strategie de scăpare. Coridorul se umplea de corpuri și fum.
Quentin respira șuierând, printre dinţi, iar în capul lui cânta o melodie psihotică, fără
niciun sens.
Pe drum, Quentin își împlantase cuţitul în stomacul unei furii din Fillory. Nici nu a văzut
chipul creaturii – fusese un monstru, nu un om, nu un om –, dar mai târziu avea să-și
amintească cum îl înfipsese, cum pătrunsese lama prin mușchii elastici ai diafragmei și apoi
alunecase ușor în viscerele de dedesubt și cum musculatura se contractase pe cuţit, după
ce intrase. Băiatul și-a tras imediat mâna de pe mâner, de parcă ar fi fost electrocutat.
Quentin i-a zărit mai întâi pe Josh, apoi pe Eliot, cum își cocoșau spatele și-și eliberau
demonii. Al lui Eliot arăta în mod deosebit grozav, străbătut din cap până în picioare de
dungi orizontale galbene și negre, ca pentru benzile ce indică „pericol“. Diavolul a alunecat
dintr-o latură pe deasupra mesei netede, împleticindu-se ca o pisică aruncată cât acolo,
apoi s-a amestecat în luptă cu o desfătare inconștientă, agăţând, sfâșiind, sărind și agăţând
iar.
– La dracu! striga Janet. Ce să facem? Ce dracu mai putem face?
– Ce rahat! a ţipat Eliot, răgușit. Ușa laterală! Alege o ușă laterală și ieși prin ea.
S-a lăsat un moment de liniște anticipativă, ca și cum unele dintre creaturi simţiseră ce avea
să se întâmple în continuare. Apoi podeaua s-a zgâlţâit, iar un om gigantic, din fier încins
la roșu, și-a făcut loc, dintr-o parte, pe coridor.
La intrare a dărâmat după el întregul zid. O cărămidă propulsată de impact a nimerit-o pe
Fen în ţeastă, iar femeia a căzut ca săgetată. Dinspre gigant se revărsau valuri de căldură,
îndoind aerul în jurul lor, iar tot ce atingea el, pierea mistuit. Omul stătea aplecat, cu
mâinile atârnându-i pe pământ – era cu aproximativ o treime mai înalt decât ar fi trebuit,
pentru a se mișca liber în sala strâmtă de banchete. Praful îmbâcsea aerul. Gigantul și-a pus
piciorul asupra corpului întins al lui Fen, iar femeia a luat foc.
Toată lumea a fugit. Orice ar fi căzut, urma să fie strivit. Fierbinţeala pielii netede, încinse
și roșii a omului era de nesuportat. Quentin ar fi făcut orice să-l ţină la distanţă. Cele mai
apropiate ieșiri erau blocate de trupuri; Quentin și-a făcut loc spre una dintre ele și a ieșit
în coridor. A căutat-o din priviri pe Alice și nu a putut nici măcar să găsească o faţă
omenească, până ce nu a riscat să se uite înapoi, văzându-l pe Josh stând la răscrucea
holurilor, complet singur.
Băiatul părea să experimenteze una dintre crizele lui ciudate de putere. Invocase o altă
gaură neagră miniaturală, așa cum o mai făcuse în acea zi, pe terenul de Tărăboi. Aproape
că înghiţise un copac atunci. Acum, Quentin a văzut cum tapiseria, pe întreaga ei lungime,
flutura în direcţia vidului și apoi a zburat de-a dreptul în el, desprinzându-se de galerie cu
sunetul unei rafale de împușcături. Lumina din sală s-a diminuat și a devenit chihlimbarie.
Gigantul roșu părea pe moment încetinit. Se apleca, studiind apariţia, aparent fascinat. Era
chel, iar pe chip nu i se citea nicio expresie. Penisul lui uriaș și lucind ca tăciunele încins,
laolaltă cu testicolele, îi atârnau flasce între pulpe, precum limba unui clopot.
Apoi, Quentin a rămas singur, alergând de-a lungul unui coridor secundar, lung și
întunecat. Se făcuse liniște – zgomotul se oprise ca la un televizor. A fugit cât a putut de
repede, apoi doar a alergat, a încetinit într-un pas alert, iar după o vreme a început să
meargă calm. Se terminase. Nu mai putea să fugă. Aerul îi pârjolea plămânii. S-a aplecat și
și-a sprijinit palmele pe genunchi. Spatele îl mânca îngrozitor, chiar în dreptul umărului
drept, iar când s-a întins să se scarpine, a găsit acolo o săgeată ce se legăna, agăţată de
mușchi. Fără să stea pe gânduri, a smuls-o din carne și un izvoraș de sânge i-a picurat pe
spate, însă nu simţea cine știe ce durere. Intrase doar vreo doi centimetri; probabil nici atât.
Aproape că se bucura să simtă suferinţa. Avea ceva de care să se agaţe. A ţinut săgeata din
lemn, mulţumit să pipăie ceva solid în mâini. Liniștea era pur și simplu incredibilă.
Până la urmă, era din nou în siguranţă. Timp de câteva minute și-a permis să se umple de
simpla bucurie a faptului că putea respira aer rece, că nu mai alerga, că se afla singur în
semiîntuneric și că scăpase de pericolul iminent al morţii. Însă gravitatea situaţiei continua
să i se strecoare devastatoare în minte, până ce nu a mai putut să o oprească. Putea să fi
rămas singurul în viaţă, n-avea de unde ști. Putea să moară chiar acolo jos. A simţit
greutatea solului și a rocilor de deasupra lui. Era îngropat de viu. Chiar dacă ieșea, nu avea
nasturele. Nu exista nicio cale de a se întoarce pe Pământ.
Pași în beznă. Cineva venea într-acolo, mergând. Mâinile siluetei străluceau de la un farmec
pentru iluminat. Epuizat, Quentin a început să producă iar vraja Rachetei Magice, dar,
înainte să o termine, și-a dat seama că fiinţa din umbră era doar Eliot. Și-a lăsat mâinile să
cadă pe lângă el și s-a prăbușit la pământ.
Timp de câteva clipe, niciunul dintre ei nu a vorbit, ci doar s-au sprijinit împreună, umăr
lângă umăr, de zid. Piatra rece îi alina golul mic, pulsând de durere, pe care săgeata îl
punctase în umărul lui Quentin. Eliot avea cămașa scoasă din pantaloni. Faţa îi era mânjită
pe o parte cu funingine. S-ar fi înfuriat dacă ar fi știut.
– Ești în regulă?
Eliot a dat din cap că da.
– Fen e moartă, a zis el.
Eliot a inspirat adânc și și-a trecut mâinile lucitoare prin părul des și ondulat.
– Știu. Am văzut.
– Nu cred că puteam face ceva, a spus. Marele Roșu de acolo ne-a depășit pur și simplu
puterile, atât.
A urmat o pauză. Era ca și cum cuvintele se scurgeau într-un vid unde nu mai aveau niciun
înţeles. Pierduseră orice legătură cu lumea; sau poate lumea se dezbărase de cuvinte. Eliot
i-a trecut lui Quentin un bidon cu ceva tărie în el. Părea să reînnoade un soi de legătură
între el și trupul lui.
Quentin și-a tras genunchii la piept și i-a îmbrăţișat.
– Am fost lovit de o săgeată, a spus el.
Părea prostesc.
– În spate.
– Ar trebuie să mergem, a propus Eliot.
– Corect.
– Înapoi. Trebuie să încercăm să-i întâlnim pe ceilalţi. Penny are nasturele.
Uimitor cum Eliot mai putea fi așa raţional după tot ce se întâmplase. Era mult mai puternic
decât Quentin.
– Dar tipul ăla mare și lucitor?
– Mda.
– Poate e tot acolo.
Eliot a ridicat din umeri.
– Trebuie să ajungem la nasture.
Lui Quentin îi era sete, dar nu avea apă. Nu-și amintea unde-și lăsase rucsacul.
– Hai să-ţi zic ceva amuzant, a spus Eliot, după o vreme. Cred că Anaïs s-a cuplat cu Dint.
– Ce?
Quentin a zâmbit în ciuda voinţei lui. Buzele uscate parcă i se crăpau.
– Dar când au avut timp?
– În pauza de toaletă. După al doilea etaj.
– Uau! Grea lovitură pentru Josh. Dar trebuie să le admirăm iniţiativa.
– Clar. Dar păcat de Josh.
– Păcat.
Era genul de lucru pe care obișnuiau să-l spună la Brakebills.
– Să-ţi mai spun ceva ilar, a continuat Eliot. Nu regret că am coborât aici. Chiar și acum, că
se duce totul de râpă, tot sunt bucuros că am venit. Se poate să fie ăsta cel mai tâmpit lucru
pe care ţi l-am zis vreodată? Dar e adevărul. Cred că pe Pământ muream înecat în alcool.
Așa era. Pentru Eliot nu existase o altă cale. Cumva, lucrul acesta îndulcea puţin situaţia.
– Ai putea să mori înecat în băutură și aici.
– În ritmul ăsta, nici nu o să am ocazia.
Quentin s-a ridicat. Picioarele îi erau amorţite și-l dureau. A făcut o genuflexiune adâncă.
Au pornit înapoi, pe drumul pe care veniseră.
Lui Quentin nu-i mai era frică. Acea parte dispăruse, doar că încă se îngrijora pentru Alice.
Și adrenalina se epuizase. Acum îi era doar sete, picioarele îl chinuiau și avea zgârieturi pe
care nu-și amintea de unde le căpătase. Sângele de pe spate se uscase, lipind cămașa de
rană. Îi ţinea inconfortabil pielea, de fiecare dată când pășea.
În curând a devenit clar că nici nu avea de ce să-și facă griji, din moment ce nu reușeau să
găsească drumul înapoi spre sala de banchete. Probabil cotiseră greșit la un moment dat;
poate de mai multe ori. S-au oprit și au încercat o vrajă elementară pentru regăsirea căilor
pierdute, dar Quentin își simţea limba umflată și împleticită, iar niciunul dintre tineri nu
părea să poată pronunţa cuvintele cum se cuvenea și, oricum aveau nevoie de o farfurie cu
ulei de măsline să facă farmecul să meargă cum trebuia.
Quentin nu știa ce să spună. A așteptat cât Eliot s-a ușurat cu faţa la zidul de piatră. Parcă
ajunseseră la final, dar nu aveau de ales decât să continue. Poate şi asta e inclusă în poveste,
s-a gândit băiatul ameţit. Partea proastă dinainte ca totul să se termine minunat. Se întreba
ce oră era la suprafaţă. Se simţea ca și cum stătuse treaz toată noaptea.
Zidăria era mai veche acum și se năruia. Pe porţiuni scurte nu mai rămăsese decât un zid
de peșteră nefinisat și prăfuit. Se aflau chiar la marginile universului subteran, rătăcind
printre planete greu rumegate de timp și stele stinse, decăzute. Coridorul nu se mai bifurca
acum. Se continua, cotind ușor la stânga, iar Quentin a avut impresia că poate simţi cum
curba se strâmtorează gradual, ca și cum se spirala spre interior, asemănătoare labirintului
închis al unei scoici de nautil. Se gândea că există o limită raţională – oricâtă raţiune mai
rămăsese în lume – până la care spirala putea să continue, fără să ajungă undeva. Destul de
curând s-a dovedit că avusese dreptate.
BERBECUL
Și apoi, ca din senin, s-au trezit acolo.
Quentin și Eliot stăteau la marginea unei camere rotunde, subterane, clipind în lumina
orbitoare a torţelor. Era diferită faţă de sălile pe care le văzuseră mai înainte, pentru că
părea firesc să se afle acolo. Pe jos se afla nisip, tavanul era ciupit, neregulat și nefinisat, cu
stalactite și alte excrescenţe de rocă ce-și scoteau trupul din învelișul pietros și de care
tinerii nu și-ar fi dorit să dea cu capul. Aerul lâncezea răcoros și umed. Quentin putea auzi
un izvor susurând undeva, însă nu-l vedea nicăieri. Sunetul n-avea nici sursă, nici direcţie.
Și ceilalţi se aflau acolo. Toţi, cu excepţia sărmanei Fen. Josh și Alice se vedeau în dreptul
unei intrări puţin mai departe. Janet stătea sub o altă arcadă, părând pierdută și într-o stare
deplorabilă, Dint și Anaïs intraseră prin următoarea deschizătură, iar Penny aștepta singur
în cea de lângă. Păreau blocaţi în căile de acces, precum concurenţii încadraţi de arcadele
împodobite cu paiete și lumini artificiale dintr-un joc televizat.
Era un miracol. Părea chiar că sosiseră cu toţii în același timp. Quentin a inspirat adânc.
Ușurarea s-a răspândit prin el ca o transfuzie de lichid cald. Era doar așa al dracului de
bucuros să-i vadă pe toţi! Chiar și pe Dint – bunul Dint! câine bătrân! Până și pe Penny era
fericit să-l regăsească, deși mai mult pentru că avea încă rucsacul, iar nasturele se
presupunea că era înăuntru. Deznodământul poveștii era încă în joc. Chiar după ce se
întâmplaseră atâtea lucruri rele, finalul putea fi încă, teoretic, unul fericit – era un dezastru,
însă un dezastru atenuat. Era posibil ca peste cinci ani, când ar fi scăpat mai mult sau mai
puţin de afecţiunea posttraumatică, să se întâlnească și să discute despre ce se petrecuse.
Poate adevăratul Fillory nu era chiar atât de diferit faţă de Fillory-ul pe care îl dorise el
întotdeauna.
Regi şi regine, s-a gândit Quentin. Regi și regine. Gloria are preţul ei. Nu ai ştiut asta?
În centrul camerei trona un bloc de piatră. Pe el se afla o oaie mare și păroasă – sau nu, avea
coarne, așa că asta o făcea să fie, de fapt, un berbec. Fiinţa zăcea cu ochii închiși, picioarele
strânse sub ea, bărbia i se odihnea pe o coroană – un cerc simplu din aur, vârât între cei
genunchi blănoși din faţă. Quentin nu era sigur dacă berbecul dormea, era mort sau doar
o statuie extrem de veridică.
A făcut un pas atent, investigativ în cameră, simţindu-se ca primul om ce pune piciorul pe
un mal, după o zi lungă și atroce pe un iaht zbuciumat de furtună. Podeaua nisipoasă părea
liniștitor de solidă.
– Nu am știut…, i-a strigat el răgușit lui Alice. Nu eram sigur dacă mai ești sau nu în viaţă!
Josh a crezut că băiatul vorbea cu el. Chipul lui comic era palid. Semăna cu o fantomă ce
vede o altă fantomă.
– Știu.
Josh a tușit umed, în pumn.
– Ce dracu’ s-a întâmplat? Aţi luptat cu chestia aia?
Josh a încuviinţat, clătinându-și capul.
– Cam așa ceva. Am avut senzaţia că mă cuprinde o vrajă puternică și am pus-o în aplicare.
Cred că am simţit și eu, în final, ce simţiţi voi. Am invocat unul dintre vârtejurile alea negre.
Creatura s-a uitat la el, apoi s-a uitat la mine cu ochii ăia dubioși aurii, apoi gaura l-a tras
pur și simplu înăuntru. Cu capul înainte. L-a mâncat, simplu ca bună-ziua. N-am apucat
decât să-i văd picioarele mari și roșii zbătându-se în afară și mi-am luat tălpășiţa. Dar ai
reușit să-i vezi scula? Tipu’ era dotat, nu glumă!
Quentin și Alice s-au îmbrăţișat tăcuţi. Ceilalţi au înaintat și ei în cameră. Își povesteau
păţania. Era o reuniune. Cumva, toţi reușiseră să scape nevătămaţi din sala de banchete,
sau, cel puţin, nu grav răniţi. Anaïs le-a arătat tuturor cum îi fuseseră pârjolite buclele
blonde, pe când alerga. Janet era singura ce nu ieșise din cameră pe o ușă laterală. Fata
alergase până la capătul sălii – căci se dovedea că avusese până la urmă un capăt –, deși îi
luase o oră întreagă să ajungă acolo („Trei ani de cros“, a specificat ea mândră). Ba băuse
chiar și un pahar de vin, fără niciun fel de efect advers, în ciuda unei ameţeli superficiale.
Au clătinat cu toţii din cap. Prin ce mai trecuseră! Nimeni nu i-ar fi crezut. Quentin se
simţea așa obosit că de-abia mai putea să gândească altceva în afară de: am reuşit, chiar am
reuşit. Eliot a trecut bidonul cu alcool tuturor, iar ei au băut. La început păruse un joc, apoi
totul se preschimbase într-un coșmar real, dar acum redevenea joacă, apropiată de cum își
închipuiseră că va fi în acea oribilă dimineaţă frumoasă din Manhattan. Distracţie. O
aventură adevărată. După un timp nu au avut ce să-și mai spună și au rămas așezaţi în cerc,
privindu-se reciproc și dând din capete, cu niște zâmbete tâmpe întinse pe chip.
O tuse gravă, uscată i-a întrerupt.
– Bine aţi venit!
Era berbecul. Își deschisese ochii.
– Bine aţi venit, copii ai Pământului! Bine aţi venit în… – în acest moment l-a observat pe
Dint – brav fiu al Fillory. Eu sunt Ember.
Fiinţa se ridicase. Avea pupilele ciudate, orizontale, în formă de alună, specifice oilor. Lâna
deasă era de culoarea aurului spălăcit. Urechile i se iţeau comic de sub coarnele masive, ce
i se răsuceau falnic înapoi, de pe frunte.
Dintre ei toţi, doar Penny a știut ce să facă. A scăpat jos rucsacul și a pășit direct spre berbec.
Acolo a îngenuncheat, în nisip, și și-a plecat capul.
– Am umblat după o coroană, a spus el fastuos, și am găsit un rege! Stăpâne Ember, e
onoarea și privilegiul meu să-Ţi închin credinţa.
– Mulţumesc, copile!
Ochii berbecului s-au închis pe jumătate, gravi și plini de mulţumire. Mulţumesc zeului,
atât a putut gândi Quentin. La propriu, zeului. Era chiar El. Era singura explicaţie. Nu că ar
fi făcut ceva extraordinar de eroic să merite acea dublă revenire a norocului. Ember trebuie
să-i fi adus acolo. Îi salvase. Gata, ăsta era genericul final. Câștigaseră. Încoronarea stătea
să înceapă.
S-a uitat la Penny, la berbec și apoi din nou la Penny. Putea să audă fâșâitul picioarelor pe
nisip. Îngenuncheau și alţii, dar Quentin nu s-a întors să vadă cine. El a rămas drept. Pentru
un motiv sau altul, nu se simţea pregătit să se prosterneze la picioarele berbecului. Nu încă.
Avea de gând să o facă imediat, dar acela nu îi părea a fi momentul potrivit. Deși ar fi fost
plăcut; doar mersese atâta cale. Nu era sigur cum să-și așeze mâinile, așa că și le-a
împreunat în faţa șliţului.
Ember vorbea, dar mintea lui Quentin aluneca peste cuvinte. Aveau un anumit aer de
discurs standard. Și în cărţi sărise de fiecare dată peste cuvântările lui Ember și Umber.
Dacă stătea bine să se gândească – dacă acela era Ember, unde era Umber? În mod normal
nu-i vedeai separaţi.
– …cu ajutorul vostru. E vremea să restabilim orânduirea asupra tărâmului. Împreună, vom
merge mai departe de locul acesta și vom readuce gloria în Fillory, gloria zilelor trecute,
zilelor măreţe…
Cuvintele treceau pe lângă el. Alice putea să-l pună mai târziu la curent. În cărţi, Ember și
Umber erau mereu portretizaţi ușor siniștri, dar în persoană, Ember nu părea deloc așa rău.
Ba chiar era drăguţ. Cald. Quentin înţelegea de ce locuitorilor din Fillory nu le păsa așa
mult de el. Semăna cu un Moș Crăciun de supermarket, blând și cu ochii strânși. Nu-ţi prea
venea să-l iei în serios. Nu arăta foarte diferit de un berbec obișnuit, cu excepţia faptului că
era mai mare și mai îngrijit, și-ţi dădea impresia unui aer mult mai vioi, a unei inteligenţe
străine, pe care nu le-ai fi așteptat de la o oaie obișnuită. Efectul total era unul nesperat de
amuzant.
Lui Quentin îi venea greu să se concentreze la ce spunea Ember. Era beat de extenuare, de
ușurare și de la lichidul din bidonul lui Eliot. Ar fi aderat bucuros la orice cuvântare
măreaţă. Își dorea doar să știe de unde venea sunetul acela chinuitor, cristalin și fremătător,
înainte să piară de sete.
Coroana zăcea chiar acolo, între copitele lui Ember. Trebuia să o ceară cineva? Sau doar le-
o dădea El când termina de vorbit? Era o întrebare ridicolă, de genul celor despre eticheta
la serate. Dar presupunea că acum berbecul avea să i-o înmâneze lui Penny, ca recompensă
pentru demonstraţia lui promptă de servilism și toţi urmau să-i fie supuși. Poate doar de
atât era nevoie. Quentin nu-și dorea în mod special să-l vadă pe Penny încoronat ca Rege
Suprem în Fillory. După toate acestea, Penny ieșea în faţă ca eroul micii aventuri?
– Am o întrebare.
O voce a întrerupt berbecul în toiul vervei. Quentin a fost surprins că glasul fusese al lui.
Ember s-a oprit. Era un animal destul de masiv, lat de cel puţin un metru și jumătate. Avea
buzele negre, iar lâna părea plăcută, moale și pufoasă ca un norișor. Lui Quentin i-ar fi
plăcut să-și îngroape faţa în blană, să plângă în ea și apoi să adoarmă cu nasul acolo. Penny
s-a întors spre el și s-a holbat a avertizare.
– Nu vreau să par prea din cale afară de curios, dar dacă Tu ești, știi tu, Ember, cum de te
afli aici jos în temniţa asta și nu sus, să-Ţi ajuţi poporul?
O făcuse de oaie. Nu-și dorise să iște o mare controversă. Era doar curios să știe de ce
trebuiseră ei să treacă prin tot calvarul. Voia să înţeleagă înainte să continue.
– Adică – iar asta deja sună mult mai dramatic decât aveam intenţia – ești un zeu. Iar
lucrurile se duc de-a dreptul pe apa sâmbetei pe acolo. Adică, cred că mulţi se întreabă pe
unde ai umblat în toată vremea asta. Atât. De ce ţi-ai lăsa poporul să sufere așa?
Cuvintele s-ar fi potrivit mult mai bine cu un zâmbet de lingău tupeist atașat, dar, în
schimb, vocea îi tremura și suna chiar puţin plângăreaţă. Pronunţa de prea multe ori
„adică“. Dar nu dădea înapoi. Ember a scos un behăit bizar. Gura lui părea să se miște mai
mult spre părţi, decât cea umană. Quentin îi putea zări limba groasă, ţeapănă și roz, de
berbec.
– Ai puţin respect, a mormăit Penny.
Însă Ember a ridicat o copită.
– N-ar trebuie să îţi amintim, copil de muritor, că nu-ţi suntem slugi.
Ember vorbea cu mai puţină delicateţe decât înainte.
– Nu ale voastre nevoi urmărim Noi a le împlini, ci pe ale noastre. Nu venim aici la cheremul
vostru. E adevărat, Ne aflăm aici, sub pământ, de ceva timp. E dificil de spus de când, aflaţi
așa departe de soare și periplul lui, dar au trecut cel puţin câteva luni. Răul și-a făcut loc în
Fillory, iar Răul trebuie zdrobit și nicio luptă nu se dă fără sacrificii.
Am păţit, după cum se vede, un necaz la picioarele Noastre din spate.
Berbecul și-a întors pe jumătate capul prelung și auriu. Quentin putea vedea acum că, de
fapt, unul dintre picioarele fiinţei era rănit. Ember îl ţinea ţeapăn, astfel încât copita atingea
doar ușor piatra. Membrul nu-i putea susţine greutatea.
– Păi, nu înţeleg, a intervenit Janet. Quentin are dreptate. Ești zeul lumii ăsteia. Sau unul
dintre ei. Nu ești, teoretic, atotputernic?
– Sunt Legi ce-ţi depășesc puterea de înţelegere, fiica mea. Puterea de a instaura pacea e
una. Puterea de a distruge e alta. Mereu sunt în echilibru. Dar e mai ușor să distrugi, decât
să creezi, iar acolo există oameni a căror natură e să iubească distrugerea.
– Dar de ce ai crea ceva cu puterea de a te răni? Pe Tine sau orice altă fiinţă. De ce nu ne
ajuţi? Ai idee cât de răniţi suntem noi? Cât suferim?
Berbecul a fulgerat-o sever cu privirea.
– Noi știm toate, fiica mea.
– Păi, atunci bine, fii atent aici!
Janet și-a așezat mâinile în șolduri. Fata își descoperise în suflet un izvor de amărăciune,
iar acum curgea în ritmul lui.
– Noi oamenii suntem nefericiţi tot timpul. Ne urâm pe noi înșine, ne urâm între noi, iar
uneori te dorim pe Tine sau pe Oricine ar fi fost cel care nu ne-a creat pe noi sau lumea
asta de rahat sau vreo altă lume de rahat! Îţi dai seama de atâta lucru? Deci data viitoare
poate ai vrea să nu mai faci așa o treabă de florile mărului.
După izbucnirea ei a urmat o tăcere ce-ţi ţiuia în urechi. Torţele ardeau lent de-a lungul
zidurilor. Flăcările lăsau în carnea pietrei urme negre de funingine, până sus de tot, pe
tavanul arcuit. Ceva din ce spusese tânăra îi suna lui Quentin ciudat de adevărat. Îl înfuria.
Dar îl și emoţiona.
– Ești mânioasă, fiica mea!
Ochii lui Ember picurau blândeţe.
– Nu sunt fata ta.
Janet și-a încrucișat braţele pe piept.
– Și da, pe bună dreptate că sunt mânioasă.
Bătrânul berbec fabulos a oftat adânc. În ochii lui apoși, de un verde maroniu, s-a format o
lacrimă. Lacrima a căzut și a fost absorbită de lâna aurie de pe obrazul lui. În ciuda propriei
voinţe, Quentin și-a amintit de mândrul indian din reclamele împotriva poluării. Din spate,
Josh s-a sprijint de umărul lui și a șoptit: „Frate, l-a făcut pe Ember să plângă!“
– Cursul răului e puternic, zicea berbecul, ca un politician ce-și urmează încăpăţânat
mesajul. Dar acum că aţi venit, curgerea lui se va opri.
Dar nu avea să fie așa. Dintr-odată, Quentin pur și simplu știa. Relevaţia i se arătase dintr-
o singură imagine bolnavă.
– Te afli aici împotriva voinţei Tale, a spus el. Ești prizonier, așa-i?
Până la urmă nu se terminase.
– Muritorilor, sunt așa multe lucruri pe care nu le înţelegeţi. Nu ești decât un copil.
Quentin l-a ignorat.
– Am dreptate, este? De asta ești aici jos? Cineva te-a închis la subsol și nu ai mai putut ieși.
N-a fost o misiune, ci o acţiune de salvare.
Lângă el, Alice își astupase gura cu ambele mâini.
– Unde-i Umber? a întrebat ea. Unde e fratele Tău?
Nu a mișcat nimeni. Botul lung și buzele negre ale berbecului erau indescifrabile.
– Mmmm, a făcut Eliot, frecându-și barba și examinând calm situaţia. E posibil.
– Umber e mort, așa-i? a zis Alice inflexibilă. Locul ăsta nu e o criptă, ci o temniţă.
– Sau o capcană, a adăugat Eliot.
– Copii de muritori, ascultaţi la Mine, a început Ember. Sunt Legi pe care nu le-aţi înţelege.
Noi…
– Am auzit destul despre ce pot pricepe și ce nu, s-a răţoit Janet.
– Dar cine a făcut-o?
Eliot a privit în jos la nisip, raţionând repede.
– Cine are tupeul să-i facă așa ceva lui Ember? Și de ce? Aș presupune că a fost Santinela
Ceasurilor, dar e prea bizar.
Quentin a simţit o înţepătură în umăr. A început să se uite prin colţurile întunecate ale
peșterii în care se aflau. Nu mai dura mult până dușmanul care-i rupsese piciorul lui Ember
să-și arate chipul, iar lupta să reînceapă. Nu știa dacă mai putea îndura o altă bătălie. Penny
stătea încă în genunchi, dar ceafa lui, îndoită în sus, spre berbec, era luminată în roșu
aprins.
– Poate e timpul să apăsăm vechiul nostru buton de urgenţă, a propus Josh. Înapoi în Ţara-
lui-Nicăieri.
– Am o idee mai bună, a zis Quentin.
Trebuiau să preia controlul asupra situaţiei. Putea să renunţe, însă coroana se afla chiar
acolo, chiar sub nasul lor. Erau așa aproape. Aproape ajunseseră acasă. Putea încă să mai
câștige, dacă găseau o cale de a depăși finalul poveștii. Dacă mai putea face faţă măcar unei
scene.
Și apoi și-a dat seama că avea soluţia.
Penny își lăsase rucsacul pe podeaua nisipoasă. Quentin s-a aplecat și a început să
răscolească în el. Bineînţeles că Penny înnodase și legase blestemata de raniţă până ajunsese
cât nuca, dar printre batoanele energizante, ustensile Leatherman și rufăria de schimb,
înfășurat într-o bandană, a găsit ce căuta.
Cornul era mai mic decât și-l amintea.
– Corect? Mai ţineţi minte ce a zis nimfa?
Quentin a ridicat obiectul.
– Când întreaga speranţă e pierdută? Sau ceva asemănător.
– N-aș zice că ne-am pierdut întreaga speranţă…, a ţinut să precizeze Josh.
– Dă-mi să văd, a spus Dint, imperios.
Fusese vădit tăcut de când se trezise Ember. Anaïs i se agăţa de braţ.
Quentin l-a ignorat. Toţi vorbeau la unison. Penny și berbecul rămăseseră blocaţi într-un
soi de ciondăneală pasională între iubiţi. Ceilalţi s-au strâns în jurul lui: Alice, Eliot, Josh și
Janet.
– Interesant, a făcut Eliot, ridicând din umeri. S-ar putea să meargă. Mai degrabă aș încerca
asta, decât să mă întorc în Oraș. Cine credeţi că o să apară?
– Copile de muritor, a zis berbecul tare. Copile de muritor!
– Bagă mare, Q! l-a îndemnat Janet.
Fata părea mai palidă decât ar fi fost normal.
– E timpul. Dă-i drumul.
Alice a încuviinţat cu gravitate.
Muștiucul din argint avea gust de metal între buzele lui, ca un bănuţ sau o baterie. A tras
atât de adânc aer în piept, încât durerea l-a pătruns fierbinte prin umărul lovit de săgeată,
pe când coastele i s-au deschis. Nu era sigur ce să facă exact – să-și ţuguie buzele ca pe o
trompetă, sau să sufle în instrument ca într-un kazoo? Dar cornul de fildeș a produs un
sunet clar, egal, ascuţit, la fel de blând și rotund ca un corn francez, mânuit de un
instrumentist simfonic experimentat, într-o sală de concerte. Toţi ceilalţi s-au oprit din
vorbă și s-au întors la el. Nu se auzea chiar tare, însă amuţea orice altceva în jur, așa că a
devenit instantaneu singurul zgomot din cameră, iar împrejurimile au rezonat la puterea
lui pură și simplă. Era natural și perfect, o singură notă, sunând ca un acord măreţ. Se
continua la nesfârșit. Quentin a suflat până a rămas fără aer.
Sunetul s-a pierdut în ecou și s-a stins de parcă nici nu existase. În peșteră era liniște. Pentru
un moment, Quentin s-a simţit ridicol, de parcă tocmai ce suflase într-un fluier. Până la
urmă, la ce se așteptase? Nici el nu știa sigur.
Din direcţia piedestalului lui Ember s-a auzit un pufăit.
– Oh, copile, a urmat vocea gravă a berbecului. Nu știi ce ai făcut?
– Tocmai ce ne-am scos din belea. Asta am făcut.
Berbecul s-a tras în sus.
– Îmi pare rău că aţi venit aici, a rostit Ember. Copii ai Pământului. Nimeni nu v-a cerut să
veniţi. Regret că lumea noastră nu e paradisul la care visaţi. Dar nu a fost creată pentru
distracţia voastră. Fillory – mandibula bătrânului berbec s-a clătinat – nu e un parc de
amuzament pentru tine și pentru prietenii tăi, unde să vă costumaţi cu săbii și coroane.
Își stăpânea vizibil o emoţie foarte puternică. A durat un moment până ce Quentin să-și
dea seama despre ce era vorba. Teamă. Creatura se sufoca de teamă.
– Nu pentru asta am venit aici, Ember, a spus Quentin încet.
– Nu? a răspuns Ember, pe o tonalitate gravă, de bas. Nu, normal că nu.
Ochii lui străini, topiţi în galben și cu pupilele negre, în formă de opt, precum simbolul
infinitului, erau greu de surprins.
– Ai venit aici să ne salvezi. Ai venit să ne fii Rege. Dar spune-mi, Quentin, cum crezi că ne-
ai putea salva pe noi, când nu te poţi salva pe tine?
Quentin a scăpat de datoria unui răspuns, căci atunci s-a declanșat catastrofa.
În peșteră a apărut un bărbat micuţ, îmbrăcat într-un costum gri, curat. Chipul îi era
acoperit de o creangă înfrunzită ce atârna în aer. Arăta exact cum își amintea Quentin.
Același costum, aceeași cravată de club. Faţa lui nu era cu nimic mai descifrabilă. Își ţinea
mâinile roz, îngrijite, strânse modern în faţa lui. Quentin se simţea de parcă nici nu ar fi
părăsit clasa, unde apăruse el prima dată. Într-un fel, a presupus băiatul, acela era și
adevărul. Teroarea era absolută, așa de atotcuprinzătoare, că părea aproape asemănătoare
calmului: nicio bănuială, ci doar certitudinea deplină că aveau să moară.
Bestia a vorbit.
– Cred că ăla a fost semnalul meu.
Vocea-i era delicată, iar accentul de aristocrat englez.
Ember a mugit. Sunetul era colosal. A zguduit încăperea, iar o stalactită s-a desprins și s-a
sfărâmat de pământ. Interiorul gurii lui Ember era pătat în tonuri de roz și negru. În acel
moment, berbecul nu a mai arătat chiar așa de rizibil. Sub lâna pufoasă se aflau de fapt
protuberanţele mușchilor denși, precum bolovanii de sub iarbă, iar coarnele lui vărgate se
încolăceau groase și dure – se răsuceau până sus, astfel încât cele două capete ascuţite
arătau drept înainte. Cu capul plecat, a coborât degrabă de pe stâlpul de piatră, spre omul
în costum gri.
Bestia l-a plesnit într-o parte cu un dos de palmă, calm și firesc. Gestul părea aproape făcut
în glumă. Ember a sărit într-o parte, ca o rachetă, și a lovit zidul de piatră cu un sunet
dezgustător de flasc. Legile fizicii parcă erau date peste cap. Berbecul părea ușor ca o frunză,
iar Bestia greoaie ca materia unei stele pitice. Ember a căzut nemișcat pe podeaua din nisip.
A rămas unde se prăbușise. Bestia și-a scuturat un puf de lână, cu dosul degetelor, de pe
mâneca gri, impecabilă.
– E un lucru ciudat cu vechii zei, a zis el. Ai zice că doar pentru că sunt bătrâni sunt și greu
de ucis. Dar când începe lupta, mor ca oricare alţii. Nu sunt mai puternici, ci doar mai în
vârstă.
În spatele lui Quentin, ceva s-a mișcat în nisip. Băiatul și-a ridicat privirea: Dint se răsucise
pe călcâie și ieșise din încăpere. Bestia nu a făcut nimic să-l oprească. Quentin bănuia că ei
restul nu aveau să scape așa ușor.
– Da, a fost unul dintre ai mei, a spus Bestia. Ca și Farvel, dacă vreţi să știţi tot adevărul.
Mesteacănul, vi-l mai amintiţi? În mare parte îmi aparţin. Vremea berbecului a trecut.
Fillory e în puterea mea acum.
Nu se fălea, ci doar prezenta faptele. Al dracului Dint, s-a gândit Quentin. Şi eu care m-am
prefăcut că-mi place vestea lui idioată.
– Am știut că veţi veni după mine. De-abia mă surprinde. Vă aștept de veacuri. Dar doar
voi sunteţi, cu adevărat? E o glumă proastă, să știţi.
Bărbatul a pufnit neîncrezător:
– N-aveţi nicio șansă.
Omul a oftat:
– Presupun că nu o să mai am nevoie de asta. Aproape că mă obișnuisem cu ea.
Aproape distrată, Bestia a apucat între un deget mare și unul arătător, de parcă și-ar fi scos
o pereche de ochelari, creanga ce-i atârna în faţă, și a aruncat-o ușor într-o parte.
Quentin și-a ferit privirea – nu voia să vadă chipul real al Bestiei –, dar era deja prea târziu.
Și s-a dovedit că nu avea de ce să se îngrijoreze, pentru că era o faţă complet normală. Putea
să fi fost a unui inspector de asigurări: rotundă, blândă, cu o bărbie delicată, copilărească.
– Nimic? Nu mă recunoașteţi?
Bestia a pășit alene spre soclul de piatră, a ridicat coroana ce zăcea încă acolo și și-a așezat-
o pe tâmplele cenușii.
– Dumnezeule! a făcut Quentin. Tu ești Martin Chatwin.
– În carne și oase, i-a anunţat Bestia, voioasă. Și, vai dragă, cât am crescut!
– Nu înţeleg, a spus Alice cu vocea tremurătoare. Cum poţi să fii tu Martin Chatwin?
– Dar sigur trebuie să fi știut. Nu de asta sunteţi aici?
Bărbatul le-a cercetat chipurile, dar nu a găsit vreun răspuns. Tinerii îngheţaseră pe loc –
de data asta nu prin magie, ci paralizaţi în mod natural, de frică. Omul s-a încruntat.
– Ei bine, nu cred că mai contează. E un pic insultător, de fapt.
Și-a tras pe chip, pentru amuzament, o mutră tristă de clown. Li se părea deranjant să vadă
un om în vârstă adoptând purtarea unui mic elev englez. Era chiar el. Nu crescuse deloc.
Avea un aer bizar, asexuat, de miniatură, ca și cum s-ar fi oprit din dezvoltare în momentul
în care fugise în pădure.
– Ce ţi s-a întâmplat? a întrebat Quentin.
– Ce s-a întâmplat?
Bestia și-a deschis braţele triumfătoare.
– Ei bine, am primit ce doream. Am venit în Fillory și nu m-am mai întors niciodată!
Totul devenea clar. Martin Chatwin nu fusese răpit de monștri, ci devenise chiar el unul.
Găsise ceea ce credea Quentin că visează, adică o cale de a rămâne în Fillory, de a părăsi
lumea reală pentru totdeauna.
– N-aveam de gând să mă mai întorc pe Pământ după ce văzusem Fillory-ul. Adică, poţi să-
i arăţi unui om Paradisul și după aceea să i-l refuzi. Asta fac zeii. Dar eu zic așa: cine are
nevoie de zei? E incredibil câte poţi realiza dacă îţi pui mintea la contribuţie. Mi-am făcut
niște prieteni foarte interesanţi în Codrii de Negură. Niște tipi tare săritori.
Vorbea cordial, expansiv, ca un animator la recepţii.
– Reţineţi, lucrurile pe care trebuie să le faci, să atingi gradul acela de magie – ei bine,
umanitatea e prima calitate pe care o pierzi. Nu mai rămâi fiinţă omenească, după ce ai
săvârșit faptele pe care le-am săvârșit eu. Odată ce ai aflat ce am aflat eu. De-abia îmi mai
lipsește trăsătura asta.
– Prin prieteni, a zis Quentin tărăgănat, te referi la Santinela Ceasurilor.
– Santinela!
Martin părea să găsească ideea ilară.
– Vai, doamne! E tare amuzant. Câteodată uit ce scrie în cărţi. Știţi, sunt aici de foarte mult
timp. Nu le-am mai citit de secole. Nu, nu Santinela. În numele zeilor! Gașca mea o face să
pară prin comparaţie – ei bine – să pară ca voi. Amatoare. Dar gata cu taifasul. Cine are
nasturele?
Nasturele se afla, bineînţeles în rucsacul lui Penny, ce zăcea pe jos, chiar la picioarele lui
Quentin. Eu am făcut asta, s-a gândit băiatul, trecându-l un fior prin tot corpul. E a doua
oară. De două ori am chemat Bestia. Sunt un blestem pentru toţi cei din jurul meu.
– Nasturele, nasturele, cine are nasturele? La cine e?
Penny a dat să se îndepărteze de lângă chestia în costum gri și a început, în același timp, o
vrajă – poate o altă armă secretă, pe care Quentin nu o recunoștea. Dar Martin s-a mutat
dintr-o clipire, ca un pește otrăvitor pornit la atac. Dintr-o mișcare i-a prins lui Penny
ambele încheieturi, în capcana unei singuri mâini. Penny s-a zbătut feroce; s-a îndoit de
mijloc și l-a lovit pe Martin cu piciorul în stomac. Apoi și-a adus genunchii la piept și a
început să împingă, pentru a se elibera, mârâind din cauza efortului. Bestia abia dacă părea
să-l bage în seamă.
– Mă tem că nu, drăguţule, a zis el.
Martin și-a deschis gura larg, prea larg, de parcă maxilarul îi era scos din balamale, ca al
unui șarpe, și a pus ambele mâini ale lui Penny între fălcile lui. Bărbatul le-a retezat de la
încheieturi.
Nu a fost o tăietură regulată. Martin Chatwin avea dinţi tociţi, omenești, nu colţi și a trebuit
să clatine încă o dată din capul lui liniștit, de om de vârstă mijlocie, ca să desprindă mâinile
lui Penny. Apoi Bestia i-a dat drumul, mestecând preocupat, iar Penny a căzut pe spate, în
nisip. Sângele arterelor izvora sălbatic din cioturi, apoi băiatul s-a răsucit, iar braţele au
nimerit sub el. Picioarele lui se zbăteau pe pământ, ca și cum ar fi fost electrocutat. Nu a
ţipat, însă din direcţia unde avea capul îngropat în nisip se auzeau gâfâituri alerte. Tenișii
lui dibuiau pe sol.
Bestia a înghiţit o dată, de două ori, iar mărul lui Adam i s-a plimbat sus-jos în gâtlej. A
rânjit, aproape jenat, ridicând un deget pe când mesteca: doar un moment. Ochii i s-au
îngustat de plăcere.
– Rahat, rahat, rahat…, a scâncit cineva pe un ton acut și disperat.
Anaïs.
– Acum, a continuat Martin Chatwin, când a putut vorbi din nou. Mi-ar plăcea să-mi daţi
nasturele.
Tinerii s-au holbat la el.
– De ce? a întrebat Eliot amorţit. Ce ești tu?
Martin și-a scos batista și și-a șters ușor sângele lui Penny, de la gură.
– Ei bine, sunt ce credeaţi că e aia.
Omul a indicat trupul nemișcat al lui Ember.
– Sunt un zeu.
Pieptul lui Quentin era așa de încordat, încât respira scurt, tensionat și neregulat.
– Dar de ce îl vrei? a întrebat.
Vorbitul era bun. Vorbitul era mai bun decât ucisul.
– Închei doar povestea, a zis Martin. Credeam că e evident. Nasturii sunt unicele lucruri
despre care am cunoștinţă, ce ar putea să mă ducă înapoi pe Pământ. I-am strâns aproape
pe toţi. După ce-l iau pe al vostru mai rămâne doar unul. Dumnezeu mai știe de unde i-au
luat iepurașii. Asta încă n-am aflat. Știţi că atunci când am fugit prima oară m-au vânat ca
pe un animal? Propriii mei fraţi. Au vrut să mă aducă acasă. Ca pe o jivină!
Maniera lui modernă de a vorbi a cedat pentru o secundă.
– Mai târziu, au început să mă caute și Ember, și Umber, să încerce să mă deporteze, dar
de acum era deja prea târziu. Devenisem prea puternic, până și pentru ei. Târfa aia
nenorocită de Santinelă tot își mai face de cap cu blestemaţii ei de copaci-ceasuri. Își face
de cap cu timpul. Chiar și acum, rădăcinile arborilor traversează jumătate din lumea asta
ordinară. E următoarea după voi, are încă un nasture. Ultimul. După ce-l am și pe al ei, nu
cred că va exista chip să scape cineva de mine.
Penny s-a întors pe o parte. S-a uitat în sus la Quentin, cu chipul bizar de extatic, deși mai
palid ca întotdeauna, și acoperit de nisip. Avea ochii închiși. Își ţinea cioturile încheieturilor
strivite de piept. Cămașa era leoarcă de sânge.
– E grav, Q? a întrebat Penny. Eu nu mă uit. Zi-mi tu. Cât de rău e?
– Ești în regulă, amice, a murmurat Quentin.
Martin nu și-a putut stăpâni un chicot fad, de membru de club. Bărbatul a continuat.
– M-am mai întors, de unul singur, o dată sau de două ori, bineînţeles. O dată ca să-l ucid
pe bătrânul poponar, Plover.
Fruntea lui netedă s-a încreţit și a părut că se gândește.
– A meritat-o. Ce i-am făcut și chiar mai mult. Dacă aș putea, l-aș ucide iar. Și am mai băgat
o dată nasul când profesorul vostru March a greșit o vrajă. Doar ca să mă asigur. Am crezut
că cineva de la Brakebills plănuia ceva – câteodată pot presimţi viitorul. Se pare că am avut
dreptate. Deși, se vede treaba că am mâncat alt student.
Martin și-a pocnit palmele și le-a frecat una de cealaltă, în expectativă.
– Dar ce-a fost, a fost, a zis el, revenindu-și. Să vedem nasturele!
– L-am ascuns din nou, a zis Alice. Ca sora ta, Helen. L-am îngropat. Dacă ne omori, n-ai
să afli în veci unde e.
Curajoasa mea Alice. Quentin i-a strâns mâna. Eu am adus necazul ăsta. Genunchii îi
tremurau incontrolabil.
– Ah, frumos jucat, fetiţo! Să încep să smulg, rând pe rând, capetele oamenilor? Cred că ai
să-mi zici înainte să se ajungă la așa ceva.
– Stai, de ce ai vrea să ne omori? a întrebat Quentin. Pe mă-sa, îţi dăm nasturele! Numai
lasă-ne în pace!
– Oh, mi-aș dori să pot face asta, Quentin. Chiar aș vrea. Dar vezi tu, locul ăsta te schimbă.
Martin a oftat și și-a legănat degetele în plus de pe mâinile ca niște păienjeni albinoși.
– De asta nu le-a plăcut berbecilor ca oamenii să rămână aici prea mult. După cum vedeţi,
am mers chiar prea departe. Acum am prins gustul cărnii omenești. Să nu pleci nicăieri,
William, a adăugat el, înghiontind trupul spasmodic al lui Penny, cu vârful pantofului.
– Faunii nu au așa o savoare.
William, și-a zis Quentin. Ăsta trebuie să fi fost numele adevărat al lui Penny. Nu-l știuse
până acum.
– Și știţi voi, risc să vă prind umblând de colo colo, încercând să mă distrugeţi. Asta-i
trădare. Aţi observat cu toţii că l-am ologit pe principalul vostru vrăjitor? V-aţi prins?
– Jigodie ratată! a zis Quentin pe un ton egal. Nici măcar nu a meritat, nu? E amuzant. Ai
venit aici din același motiv ca noi. Și ești fericit acum? Ai aflat, nu? N-ai cum să scapi de
tine însuţi. Nici măcar aici.
Martin a mârâit și a făcut o săritură uriașă în faţă, acoperind, dintr-un singur salt, cei nouă
metri ce-i despărţeau. În ultimul moment, Quentin s-a întors să fugă, dar monstrul se afla
deja în spatele lui, cu dinţii încleștaţi în umărul băiatului, iar braţele înconjurându-i lui
Quentin pieptul. Fălcile Bestiei erau ca niște clești enormi și hapsâni, ce-i zdrobeau lui
Quentin clavicula. Osul s-a îndoit și a trosnit înnebunitor.
Maxilarele l-au înhăţat iar, apucându-l mai bine. Quentin s-a auzit scoţând un geamăt
involuntar, pe când aerul îi era stors din plămâni. Îi era așa de frică de durere, dar când a
început să o simtă, și-a dat seama că nu asta îl deranja cel mai tare, cât presiunea, presiunea
de nesuportat. Nu putea să respire. Quentin s-a gândit timp de o clipă că ar putea să facă o
magie, ceva măreţ și bizar, cum se întâmplase în prima zi la Brakebills, în timpul
Examenului, dar nu reușea să pronunţe cuvintele. Și-a întors mâinile la spate – poate reușea
să-i dibuie ochiul lui Martin cu degetul mare, sau să-i smulgă urechile –, dar tot ce a izbutit
a fost să-l tragă pe Chatwin de părul grizonant, englezesc.
Respiraţia șuierătoare a monstrului îi vuia lui Quentin în ureche, ca a unui amant. Bărbatul
părea încă în mare parte om, însă, în esenţă, se preschimbase într-un animal pur,
adulmecând și mârâind și puţind a hormoni străini. Din ochii lui Quentin au început să
curgă lacrimi. De acum totul se termina, venea marele final. Mâncat de viu de un Chatwin,
de dragul unui nasture. Era aproape nostim. Întotdeauna presupusese că va supravieţui,
dar nu așa fac toţi? Credea că totul va fi atât de diferit. Trebuie să fi existat și o cale mai
bună. Care fusese prima lui greșeală? Erau prea multe erori.
Dar apoi presiunea a dispărut, iar urechile au început să-i ţiuie. Alice avea degetele ei albe
încolăcite pe revolverul albastru-metalizat al lui Janet, strâns în ambii pumni. Chipul îi era
palid, însă mâinile nu-i ezitau. A mai tras două focuri, din lateral, în coastele lui Martin,
apoi bărbatul s-a întors spre ea, iar fata l-a ţintit drept în piept. Bucăţele pulverizate din
costumul și cravata Bestiei au plutit în aer.
Quentin s-a prăbușit în faţă, ca un pește primordial, ce se urcă pe un banc de nisip,
respirând în vânt; orice, numai să scape. Acum venea durerea adevărată. Braţul drept îi era
amorţit, moale și nu chiar atât de ferm atașat de el, pe cât obișnuise să fie. În gură avea gust
de sânge. A auzit-o pe Alice trăgând încă de două ori.
Când a considerat că era suficient de departe, a riscat să se uite în urmă. Vederea periferică
se făcuse cenușie spre margine. Imaginea se închidea într-un cerc, ca la finalul desenelor
animate cu Porky Pig. Dar îi putea vedea pe Alice și pe Martin Chatwin, stând unul în faţa
celuilalt, de-a lungul a zece metri de nisip.
Rămas fără gloanţe, Alice i-a aruncat pistolul peste umăr, lui Janet.
– Bine, a zis fata încet. Hai să vedem ce te-au mai învăţat prietenii tăi.
Vocea ei suna măruntă, însă nu temătoare, în peștera tăcută. Martin o privea cu o
curiozitate năucită. Bestia și-a mișcat capul într-o parte. Oare la ce se gândea fata? Oare
chiar își propusese să-l înfrunte? Au trecut zece secunde lungi.
Când s-a aruncat spre ea, Alice era pregătită. Era singura. Fără niciun avertisment, creatura
s-a repezit la ea de pe loc – mai întâi a stat nemișcată, apoi s-a transformat într-o pată.
Quentin nu știa cum putea Alice reacţiona așa repede, când el abia urmărea mișcările lui
Martin, dar înainte ca Bestia să fi ajuns măcar pe jumătate la ea, fata l-a ţintuit în aer.
Picioarele bărbatului se legănau jalnic, prinse într-o vrajă kinetică. Alice l-a trântit la
pământ atât de tare, încât monstrul a săltat ca o minge.
Bestia s-a ridicat pe picioare aproape imediat, netezindu-și costumul, și s-a repezit iar la
ea, fără măcar să pară că se pregătește. De data asta, Alice a pășit într-o parte, ca un
matador, iar Martin a trecut ca vântul pe lângă fată. Alice se mișca acum precum Bestia –
probabil își mărise viteza de reacţie, așa cum făcuse Penny cu săgeata. Cu un efort enorm,
Quentin s-a împins în sus, până când a reușit să stea pe jumătate drept, apoi ceva i-a cedat
în piept și s-a prăbușit la loc.
– Ești atent aici? l-a întrebat Alice pe Martin.
În vocea ei se citea o încredere din ce în ce mai mare, ca și cum încerca să braveze și
descoperea că-i place sentimentul. Părea aproape diabolică.
– Nu te-ai așteptat, nu? Și ăsta nu-i decât pur exerciţiu Flemish. Nimic altceva. Nici n-am
ajuns încă la vreo tehnică orientală.
Cu un pocnet ca al unei arme, Bestia a rupt o stalagmită de la bază și a azvârlit-o pe lateral
spre Alice, dar suliţa s-a făcut ţăndări, în aer, înainte să o atingă. Fragmentele au vâjâit în
toate părţile. Quentin nu urmărea toată scena, însă era sigur că nu iubita lui spărsese roca.
Ceilalţi probabil că o ajutau. O falangă condusă de Alice.
Deși fata se afla mult înaintea lor. Poate sărmanul Penny ar fi putut să ţină pasul cu ce se
întâmpla acolo, dar Alice atinsese un vârf, pe care Quentin nu ar fi crezut-o în stare să-l
cucerească. Fata era un magician, însă mai era și altceva – o adeptă adevărată. Nu avusese
nicio idee cât de departe în urma ei se afla. Existase o perioadă când poate o invidiase, dar
acum se umplea doar de mândrie. Aceea era Alice. O pală de nisip a zburat sâsâind de pe
jos, ca un roi de albine turbate și s-a înfășurat în jurul capului lui Martin, încercând să-i
pătrundă în gură, nas și urechi. Bestia s-a răsucit și a început să vânture isteric din braţe.
– Oh, Martin!
Un zâmbet îi încolţea lui Alice la colţurile gurii. Făcea spectacol.
– Asta-i problema cu monștrii. Nicio rigoare teoretică. Nu te-a călit nimeni în focul
noţiunilor de bază, nu? Dacă ar fi făcut-o, sigur nu cădeai pradă la așa ceva…
Orbit, Martin a nimerit direct într-o minge de foc à la Penny, ce a explodat asupra lui. Dar
Alice nu a așteptat. Nu-și permitea. Buzele ei nu se opreau o clipă, iar mâinile nu-și încetau
mișcările fluide, calculate. O vrajă o succeda pe alta. Era ca un joc de șah fulger, pe o miză
mare. Mingea de foc a fost urmată de o cușcă sferică sclipitoare, apoi de suflul toxic al
Rachetelor Magice – trebuie să fi studiat aparte vraja aceea și o modificase incredibil, astfel
încât să creeze o întreagă escadrilă de proiectile. Nisipul pe care-l măturase de pe jos s-a
adunat și a fuzionat într-un golem de sticlă, fără chip, ce a executat două lovituri directe și
și-a rotit un pumn cu avânt, înainte ca Martin să-l facă fărâmiţe, cu o ripostă. Dar Bestia
părea dezorientată. Chipul lui britanic se colorase ameninţător în roșu furios. O greutate
colosală părea să i se fi așezat pe umeri, un jug invizibil l-a împins în jos, într-un genunchi.
Anaïs a proiectat un fulger ocru spre Martin, ce i-a ars lui Quentin pe retină o imagine
sângerie, iar Eliot, Josh și Janet își uniseră mâinile și trimiteau spre creatură o grindină de
pietre, ce-i bătea în spate. Camera devenise întruchiparea babiloniei, dar Martin nu părea
să observe. Doar pe Alice o avea în vizor.
Ghemuit pe jumătate, a sărit spre ea, peste nisip, iar în jurul fetei s-a materializat un soi de
armură fantomatică, cum Quentin nu mai văzuse niciodată, argintie și translucidă –
pâlpâia, când vizibilă, când invizibilă. Degetele Bestiei au alunecat de pe învelișul ei.
Armura se crease împreună cu o lance, pe care Alice o învârtea în mână, apoi s-a pregătit și
a împins-o spre stomacul lui Martin. Între ei s-au iscat scântei.
– Armura Spectrală a lui Fergus! a strigat ea.
Fata respira greu. Ochii lui erau roșii și o fixau macabri pe Alice.
– Îţi place? Ia zi! Sunt niște principii de bază. Chestii de anul al doilea. Dar tu nu ţi-ai bătut
niciodată capul cu școala, nu, Martin? N-ai fi rezistat nici o oră la Brakebills!
Lui Quentin îi părea de netolerat să o vadă cum luptă singură. Băiatul și-a ridicat obrazul
de pe nisip și a încercat să rostească o vrajă, orice, chiar și să distragă monstrul, dar buzele
lui se încăpăţânau să nu dea formă cuvintelor. Degetele îi amorţeau. A lovit cu mâinile în
sol, de frustrare. Niciodată nu o iubise pe Alice mai mult. Simţea că fata îi trimitea puterea
ei, chiar dacă își dădea seama că ea nu avea cum să o simtă.
Alice și Martin s-au luptat sălbatic, timp de un minut. Vraja armurii trebuie să fi venit la
pachet cu un bonus de cunoștinţe în arte marţiale, căci Alice își mânuia lancea de zână în
feluri complicate. Acum o ţinea cu două mâini; la mâner avea o ţepușă mică și periculoasă,
ce sfâșia carnea. Sudoarea îi udase părul pe frunte, dar fata nu și-a pierdut concentrarea.
După încă un minut, armura a dispărut – farmecul își pierduse probabil puterea – și Alice
a făcut ceva ce a îngheţat aerul în jurul Bestiei. Martin arăta acum ca o mumie prinsă în
gheaţă. Până și hainele au îngheţat și au căzut de pe el, făcându-se ţăndări, lăsându-l gol și
alb ca burta unui pește.
Dar de acum se afla deja destul de aproape să o prindă pe Alice de braţ. Dintr-odată, ea
devenise din nou o fetiţă vulnerabilă.
Dar nu a durat mult. A bolborosit o secvenţă barbară de silabe, și s-a preschimbat într-o
leoaică roșcată, cu o șuviţă de blană albă, sub bărbie. Ea și Martin au căzut la pământ
zbătându-se, cu gurile căscate, încercând să-și înfigă dinţii unul în celălalt. Alice se străduia
să zgârie și să sfâșie cu picioarele din spate, miorlăind furioasă.
Janet dădea cerc scenei de luptă, încercând să îndese gloanţe în revolver, dar nereușind
decât să le împrăștie prin nisip. Oricum nu avea unde ţinti. Cei doi erau prea încolăciţi unul
în jurul celuilalt. În următorul moment, Bestia s-a aflat prinsă de trupul spiralat al unei
anaconde, apoi Alice s-a făcut vultur, urs pătat, scorpion oribil, de mărimea unui om, cu
picioare pișcătoare și acul veninos, de dimensiunea unei macarale, înfipt în spatele lui
Martin. Lumina a fulgerat și a pocnit în jurul lor, pe când se luptau, iar trupurile lor
zbuciumate s-au ridicat de la pământ. Bestia se afla deasupra ei, iar Alice s-a umflat enorm,
devenind un dragon alb, suplu și sinuos. Aripile de pe spatele ei au bătut în nisip,
împrăștiindu-i pe toţi ceilalţi din calea lor. Bestia crescuse cu ea, așa că acum se lupta cu
un gigant. L-a încleștat între ghearele ei și i-a scuipat un torent de flăcări albastre, precum
o dâră de condensare, drept în faţă.
Pentru un minut, Martin s-a foit în strânsoarea lui Alice. Nu mai avea sprâncene, iar chipul
îi era înnegrit, ca într-un film de comedie. Quentin putea să o audă pe Alice-dragonul
gâfâind cu mânie. Bestia s-a cutremurat și a rămas nemișcată un moment. Apoi a părut că-
și vine în fire și a lovit-o pe Alice o dată, tare, peste faţă.
Brusc, fata a devenit iar om. Nasul îi sângera. Martin s-a rostogolit elegant pe o parte și s-a
ridicat în picioare. Deși era gol pușcă a scos de undeva o batistă și a folosit-o să-și șteargă
o parte din negreala de pe faţă.
– La dracu! a scrâșnit Quentin. Cineva să facă ceva! Ajutaţi-o!
Janet mai avea un singur glonţ pe ţeavă și l-a eliberat, apoi a aruncat pistolul. Revolverul a
ricoșat de pe ceafa lui Martin Chatwin, fără să-i ciufulescă părul.
– Să ţi-o trag! a ţipat ea.
Martin a înaintat un pas către Alice. Nu. Trebuia să se termine.
– Hei, dobitocule! a reușit Quentin să îngaime. Ai uitat un lucru.
Băiatul a scuipat sânge și a adoptat cel mai bun accent cubanez al lui, iar vocea i s-a spart
isteric.
– Salută-l pe prietenașul meu!
Quentin a șoptit cuvântul pe care Fogg i-l dăduse în noaptea absolvirii. Și-l imaginase în
minte de o mie de ori, iar acum, pe când pronunţa ultima silabă, ceva mare și dur se zbătea
și-și croia cale de sub cămașa lui, zgâriindu-i pielea de pe spate.
Uitându-se în sus, la el, Quentin a observat că demonul lui purta o micuţă pereche de
ochelari rotunzi, agăţaţi de urechile ascuţite. Ce mama dracu’, demonul lui era un
ochelarist? Stătea deasupra lui, nesigur, părând înţelept și chibzuit. Nu știa cu cine să se
lupte.
– Tipul dezbrăcat, i-a indicat Quentin într-o șoaptă răgușită. Du-te! Salvează fata!
Demonul a alunecat, oprindu-se la trei metri de pradă. A fandat la stânga, apoi iar stânga,
ca și cum se juca bambilici cu Martin, încercând să-i rupă gleznele, înainte să se adune și
să atenteze la faţa lui. Obosit, ca și cum ar fi dorit să exprime nedreptatea tuturor
greutăţilor la care-l supuneau tinerii, Martin a prins demonul din zbor, cu o singur mână.
Diavolul a dat să-i sfâșie degetele, sâsâind. Martin a început să-și îndese creatura încet în
gură, precum o șopârlă mică ce mănâncă un păianjen. Demonul îl trăgea de păr și încerca
să-i scobească ochii.
Quentin i-a făcut disperat semne lui Alice să fugă – poate dacă se împrăștiau? –, dar fata nu
se uita la el. Și-a lins buzele și și-a dat părul după urechi, cu ambele mâini. S-a pus pe
picioare.
Ceva i se schimbase pe chip. Luase o decizie. A început să lucreze cu ambele mâini la ceva
foarte avansat. La auzul sunetului, atât Martin, cât și demonul și-au întors privirile spre ea.
Martin a profitat de oportunitate să frângă gâtul diavolului și să-și îndese restul trupului în
gură.
– Carevasăzică, a zis ea. Tu crezi că ești cel mai mare monstru din cameră?
– Nu! a zis Janet.
Dar Alice nu s-a oprit. Încerca o vrajă. Toţi, cu excepţia lui Quentin, păreau să-și dea seama
care anume.
– Nu! Nu! Nu! a zis și Eliot furios. Așteaptă!
– Tu nici măcar nu ești magician, nu-i așa, Martin? a spus Alice liniștită. Ești doar un băieţel.
Asta-i tot. Asta vei fi întotdeauna.
Alice și-a înghiţit un suspin.
– Ei bine, îmi pare rău!
Fata a închis ochii și a început să recite. Quentin putea citi totul pe chipul lui Alice, toate
întâmplările prin care trecuseră, tot ce-și făcuseră unul altuia, fiecare greșeală pe care o
iertaseră. Își lăsa viaţa să vină la suprafaţă. Era o vrajă importantă, din perioada Renașterii,
cu greutate academică. Conţinea energii colosale. Băiatul nu știa ce bun ar fi făcut farmecul,
dar, un moment mai târziu, și-a dat seama că nu vraja era problema, ci efectele ei
secundare.
Quentin a început să se târască în direcţia ei. Ar fi făcut orice să-i fie aproape. Nu-i păsa
dacă asta îl ucidea.
– Nu! a ţipat el. Nu!
Focul albastru i s-a aprins la degete și s-a răspândit, neînduplecat prin mâini, până la
încheieturi. Flăcările îi luminau faţa. Alice și-a deschis din nou ochii. A privit fenomenul
fascinată.
– Sunt în flăcări, a zis ea, aproape pe un ton normal. Nu am crezut… ard!
Apoi, cu un strigăt din ce în ce mai puternic, ce-ar fi putut să fie de agonie sau de extaz, a
spus:
– Ard! Doamne! Oh, Quentin, ard! Mă arde!
Martin și-a oprit avansul lent, să o privescă pe Alice cum devine un niffin. Băiatul nu-i putea
zări expresia de pe chip. Alice a făcut un pas în spate și s-a așezat, încă holbându-se la
braţele ei. Acum erau cuprinse până la umeri de focul albastru. Braţele îi semănau cu două
rachete de semnalizare; carnea ei nu era consumată, dar înlocuită, bizar, de focul ce o
înghiţea. Fata nu mai vorbea, ci doar gemea pe un ton din ce în ce mai înalt și mai răsunător.
În final, pe când flacăra i-a ajuns la gât, și-a aruncat capul pe spate și a deschis gura larg,
dar din interiorul ei nu a răzbătut niciun sunet.
Focul a lăsat în urma lui o nouă Alice, una mai măruntă și făcută din ceva ce părea a fi sticlă
proaspăt ieșită din cuptor, lucitoare și albastră. Procesul transformării inundase peștera de
lumină albăstruie. Chiar înainte ca metamorfoza să se fi terminat, Alice s-a ridicat de pe
pământ. Acum era foc pur. Pe chip îi juca nebunia insolită a fiinţelor ce nu sunt nici moarte,
nici vii. A plutit deasupra nisipului, la fel de ușor cum ar fi înotat într-o piscină.
Spiritul ce o înlocuise pe Alice, niffinul, i-a privit pe tineri neutru, cu ochii de safir arzând
sălbatici, nebuni și goi. În ciuda puterii ei, părea delicată, ca suflată din sticlă de Murano.
De unde zăcea, Quentin a privit-o cu un interes detașat și academic, prin ceaţa roșiatică a
agoniei. Odată cu vederea periferică îi dispăruseră și capacităţile de a fi terorizat, de a iubi
sau de a jeli sau de a simţi orice altceva, în afară de durere.
Aceea nu era Alice. Era un înger justiţiar al dezastrului. Albastră și goală, purta pe faţă
expresia unei ilarităţi de neoprit.
Quentin nu mai respira. Pentru un moment, Alice a planat înaintea Bestiei, arzând de
nerăbdare. În ultima clipă, Martin părea să-și dea seama că i se schimbase norocul și a
început să se dea înapoi, apoi a dispărut ca o nălucă. Dar chiar și așa, a fost prea lent. Îngerul
l-a prins de părul grizonant, frezat tradiţional. Încleștându-și cealaltă mână pe umărul lui
Martin, spiritul i-a smuls capul, cu un sunet uscat, ca foșnetul unei frunze uscate.
Toată acţiunea îi devenise lui Quentin insuportabilă de privit. Se agăţa de scenă ca un
semnal radio stins, însă îi venea greu să întreţină o legătură nebruiată. S-a întors alene pe
spate.
Mintea lui se învârtoșea cuprinsă într-o parodie a ei însăși, indusă de heliu, și se întindea
precum o caramelă, translucidă ca celofanul. Ceva de neînchipuit se petrecuse, dar nu putea
înţelege ce. Cumva, lumea, așa cum o știa el, nu se mai afla acolo. Reușise să găsească o
porţiune suficient de moale de nisip, de care să se sprijine – grijuliu din partea lui Martin
să aleagă o încăpere unde nisipul era așa de fin și răcoros. Deși era păcat că acum nisipul
curat și alb era aproape în totalitate îmbibat de sânge; al lui și al lui Penny. Se întreba dacă
Penny mai trăia. Se întreba dacă nu era posibil să leșine. Își dorea să adoarmă și să nu se
mai trezească nicicând.
Quentin a auzit foșnetul unui pantof fin, din piele, apoi Eliot s-a profilat pe bucata de tavan
de deasupra lui și a trecut mai departe.
De undeva departe și nelămurit în spaţiu și timp, vocea lui Ember a ajuns la urechile lui
Quentin. Încă nu e mort, și-a zis. Un nenorocit dur. Sau poate doar i se năzărea.
– Ai câștigat, a behăit glasul, din umbră. Ia-ţi premiul, eroule.
Eliot a ridicat coroana din aur a Regelui Suprem din Fillory. Cu un strigăt inarticulat a
azvârlit-o ca pe un disc în beznă.
Ultimul vis se destrămase. Quentin fie a leșinat, fie a murit, nu știa care din ele.
CARTEA A IV-A
REFUGIUL
Quentin s-a trezit într-o cameră frumoasă, albă. Pentru o secundă – sau a fost o oră? – el a
crezut că era vechea lui locuinţă de la Brakebills Sud, că se afla în Antarctica. Dar apoi a
observat că ferestrele erau deschise, iar draperiile vezi și grele se umflau sau se strângeau
în adierea unui vânt cald de vară. Atunci clar nu era în Antarctica.
A rămas întins, privind tavanul, lăsându-se să plutească și să ameţească pe curenţii narcotici
ai minţii. Nu se simţea nici măcar vag curios să afle unde era sau cum ajunsese acolo. Se
agăţa fericit de mărunţișuri insignifiante: lumina soarelui, mirosul așternuturilor curate, o
bucată de cer albastru, văzută prin fereastră, spiralele răsucite ale grinzilor, precum
ciocolata neagră, ce traversau tavanul văruit. Era viu.
Și perdelele drăguţe, cumpărate parcă de la Pottery Barn, de culoarea seminţelor de plante.
Erau grosolan ţesute, însă nu în genul familiar, deprimant al stilului fals autentic pe care
încercau producătorii sofisticaţi de pe Pământ să-l imite și care de-abia reușea să aducă
puţin cu rudimentarul materialelor ţesute de mână, din pură necesitate. Pe când zăcea
acolo, cel mai important gând al lui Quentin era că draperiile constituiau obiecte croite
brut, în mod natural, ţesute de oameni ce nu cunoșteau o altă cale de a ţese draperii și nici
măcar nu știau că meșteșugul lor e special și astfel nu era prin nimic redus sau pustiit de
sens dinainte. Asta îl făcea pe băiat foarte fericit. Se simţea ca și cum ar fi căutat acele
draperii dintotdeauna, ca și cum ar fi așteptat toată viaţa să se trezească într-o dimineaţă
într-o cameră unde la ferestre să atârne acele bucăţi de material, grosolan făurite.
Din când în când, de pe hol se auzea câte un clic-clac precum copitele de cai. Misterul a
devenit clar când în cameră a intrat pe jumătate o femeie cu trup de cal. Efectul era
surprinzător de firesc. Femeia era rubustă, bronzată, avea părul scurt, castaniu și părea doar
să fi fost accidental atașată de corpul unei iepe negre și lucioase.
– Ești treaz? a întrebat ea.
Quentin și-a dres glasul. Nu a reușit să-și cureţe complet gâtul. Și-l simţea cumplit de uscat,
prea uscat să poată vorbi, așa că a dat doar din cap.
– Te-ai refăcut aproape complet, a spus femela-centaur, cu aerul unui doctor de gardă, ce-
și face tura, fără a avea timp să se bucure la vederea miracolelor medicale.
Femeia a început procesul lent de a păși cu spatele, înapoi spre hol, delicat și hotărât.
– Ai dormit șase luni și două zile, a adăugat ea înainte să dispară.
Quentin a ascultat cum se îndepărta clic-clacul pașilor ei cabalini. S-a făcut iar liniște. S-a
forţat să se agaţe de sentimentul plăcut. Dar nu a durat prea mult.
Cele șase luni de recuperare i se șterseseră practic din minte – nu mai rămăsese decât o
senzaţie difuză a unor vise cu adâncimi albastre și complexe. Dar amintirile lui Quentin
despre ce se întâmplase în Cripta lui Ember rămăseseră foarte clare. Se așteptase înţelegător
ca peste acea zi (sau noapte?) să se tragă vălul ceţii miloase a uitării posttraumatice. Dar
nu, nu fusese deloc așa. Își amintea totul în detaliu, cu o concentrare maximă, din orice
unghi, până în momentul când își pierduse cunoștinţa.
Șocul l-a lovit în piept. I-a golit plămânii, așa cum o făcuseră maxilarele Bestiei nu o dată,
dar în repetate rânduri. Se simţea neajutorat în faţa revelaţiei. A rămas în pat și a suspinat
până ce nu a mai putut respira. Trupul lui slăbit era în spasme. Scotea sunete cum nu mai
auzise niciodată de la o fiinţă omenească. Și-a îngropat chipul în perna lui spinoasă, din
paie, până ce a îmbibat-o de lacrimi și mucus. Murise pentru el, pentru ei toţi și nu avea să
se mai întoarcă.
Nu se putea gândi la ce se petrecuse, ci doar să revadă mereu și mereu scena, de parcă ar fi
existat vreo șansă să se termine diferit sau doar să doară mai puţin, dar de fiecare dată când
o relua, nu-și dorea decât să moară. Rana lui, corpul pe jumătate vindecat îl dureau din cap
până în picioare, ca și cum fusese crestat până în adâncul oaselor, dar ar fi vrut să se chinuie
cu mult mai mult. Nu știa cum urma să mai trăiască într-o lume ce permisese unei
asemenea grozăvii să se întâmple. O lume de rahat, un fals și o escrocherie și nu mai voia
să aibă nimic de-a face cu ea. De fiecare dată când adormea, se trezea încercând să
avertizeze pe cineva de ceva, dar niciodată nu știa care-i pericolul sau pe cine dorea să
protejeze, iar mereu era oricum prea târziu.
Odată cu jalea a venit mânia. La ce se gândiseră? O mână de puști intrând în toiul unui
război civil într-o lume ciudată? Alice murise (și Fen, și probabil și Penny) și partea cea mai
proastă era că i-ar fi putut salva pe toţi, însă nu o făcuse. El le spusese că venise timpul să
plece în Fillory. El suflase în cornul ce invocase Bestia. Alice îi urmase acolo din cauza lui,
să-l ocrotească. Dar el nu o ocrotise pe ea.
Centaurii îl priveau cum plânge cu o indiferenţă străină, precum peștii.
De-a lungul zilelor ce au urmat a aflat că stătea într-o mănăstire sau ceva asemănător, iar
aici se opreau informaţiile pe care le putea sustrage de la centaurii ce conduceau acel loc.
Nu era un lăcaș de rugăciune, au explicat ei, cu o notă de condescendenţă plângăcioasă, ci
reprezenta o comunitate dedicată celei mai absolute expresii sau încarnări – sau poate
concept era un cuvânt mai bun – a valorilor silvice ale centaurilor, incomprehensibil de
complexe, însă infinit de pure, pe care creierul uman decăzut al lui Quentin nu ar fi putut
vreodată spera a le înţelege. Centaurii aveau un aer distinct germanic.
A reieșit, nu foarte diplomat, că ei îi considerau inferiori pe oameni. Nu era vina lor. Fiinţele
umane fuseseră pur și simplu schilodite, tăiate la naștere, printr-un accident tragic, de
jumătatea lor cabalină. Centaurii îl priveau pe Quentin cu o milă ușor îndulcită de o lipsă
aproape totală de interes. De asemenea, păreau constant preocupaţi de ideea că băiatul
avea să se împiedice.
Niciunul dintre ei nu-și amintea exact cum ajunsese Quentin acolo. Nu acordau o atenţie
deosebită poveștii din spatele omului ce nimerise dintr-o întâmplare printre ei. La
presiunile băiatului, doctorul lui Quentin, al cărui nume era Alder Acorn Agnes Allison-
lemn-parfumat, a recunoscut că-și amintea, într-adevăr, vag niște fiinţe omenești
neobișnuit de murdare și plouate, ce-l aduseseră pe Quentin pe o targă improvizată. Fusese
inconștient și puternic traumatizat. Avusese coastele zdrobite, iar unul dintre braţe grav
dislocat, aproape detașat de trup. Asemenea haos anatomic le era centaurilor dezagreabil.
Și nu rămăseseră impasibili în faţa eforturilor pe care oamenii le depuseseră pentru a scăpa
Fillory-ul de Martin Chatwin. Făceau tot posibilul să-l îngrijească cât mai bine.
Oamenii au rămas acolo timp de o lună, poate două, pe când centaurii și-au ţesut atelele
magice din lemn, adânc, în jurul trupului rănit și devastat al lui Quentin. Dar fiinţele au
crezut a fi imposibil că avea să-și mai revină vreodată. Și, cu timpul, cum Quentin nu arăta
niciun semn de însănătoșire, oamenii au plecat cu inima îndoită.
Băiatul presupunea că ar fi trebui să se simtă mânios că-l părăsiseră acolo, în Fillory, fără
nicio șansă de a se întoarce în lumea lui. În schimb, privea totul cu o ușurare călduţă și lașă.
Nu era nevoit să-i înfrunte. Vederea chipurilor lor i-ar fi ars obrazul de rușine. Își dorea să
fi murit, iar dacă asta nu se putuse, măcar îi rămăsese prezenta situaţie și cea mai bună
soluţie: izolarea totală, pierdut în Fillory. Fiinţa îi fusese zdrobită într-un fel în care magia
n-o mai putea repara.
Trupul îi era încă slăbit și a petrecut mult timp în pat, odihnindu-și mușchii atrofiaţi. Se
simţea ca o cochilie pustie, golită hoţește de o unealtă dură, scobită și părăsită ca o piele
flască, crudă, fără oase care să o susţină. Dacă încerca, reușea să-și amintească senzaţii. Nu
din Fillory sau de la Brakebills, ci doar din cele vechi, ușoare, sigure. Mirosul culorilor în
ulei ale mamei sale; verdele viu al canalului Gowanus; felul ciudat în care-și ţuguia Julia
buzele în jurul oboiului din trestie; uraganul ce izbucnise când merseseră în vacanţa aia de
familie în Maine, avea probabil opt ani, când și-au aruncat puloverele în vânt și le-au privit
plutind peste gardul vecin și apoi au căzut la pământ râzând. Un cireș înflorit, minunat, se
înălţa în faţa ferestrei lui, în lumina caldă a după- amiezii. Fiecare părticică a copacului se
mișca, se legăna pe un ritm diferit de al celorlalte. L-a privit îndelung.
Când se simţea îndrăzneţ, își petrecea timpul amintindu-și de perioada când fusese gâscă
și zburase în sud, peste Patagonia, aripă la aripă cu Alice, purtat de straturile moi de aer,
privind calm la râurile răsucite, șerpuitoare și cotite. Dacă ar mai fi zburat acum, își zicea
el, și-ar fi adus aminte să caute Liniile Nazca din Peru. Se întreba dacă ar fi putut să se
întoarcă la profesoara Van der Weghe și să o oblige să-l preschimbe la loc. Ar fi rămas așa,
ar fi trăit și ar fi murit ca o gâscă proastă și ar fi uitat că fusese vreodată om. Uneori se
gândea la o zi anume pe care și-o petrecuse cu Alice pe acoperișul Cabanei. Plănuiseră o
farsă pentru ceilalţi, când aveau să se întoarcă de undeva, dar ei nu mai ajunseseră acasă,
așa că au rămas pur și simplu întinși pe ţiglele calde întreaga după-amiază, privind cerul și
vorbind nimicuri.
Așa au trecut câteva zile. Trupul i se vindeca repede și devenea din ce în ce mai neliniștit,
creierul lui se trezea la realitate și avea nevoie de orice diversiune pentru a-l distrage de la
rătăcirile sale. Mintea nu-i dădea pace prea mult timp.
Tot înainte și tot mai bine. N-avea cum să oprească procesul de recuperare. În curând,
Quentin a putut ieși afară să exploreze împrejurimile, ca un schelet ambulant. Separat de
trecutul lui și de tot și toţi cei pe care-i cunoscuse, se simţea fără de substanţă și doar pe
jumătate viu, ca o fantomă. Mănăstirea – centaurii o numeau Refugiu – era constituită din
colonade din piatră, arbori înalţi și întinși și cărări foarte bine îngrijite. În ciuda voinţei sale,
Quentin avea un apetit grozav și, deși centaurii erau vegetarieni, s-au dovedit a fi adevăraţi
magicieni ai salatelor. La masă, așezau castroane uriașe, din lemn, umplute cu vârf cu
spanac, salată verde, rucola și frunze ascuţite de păpădie, toate unse cu graţie și răsfăţate
cu mirodenii. A descoperit băile centaurilor – șase bazine dreptunghiulare, din piatră, cu
apă la diverse temperaturi, destul de largi fiecare pentru ca băiatul să le parcurgă din trei
mișcări ample de înot bras. Îi aminteau de băile romane din casa părinţilor lui Alice. Și mai
erau și adânci: dacă se scufunda și se împingea tot mai jos cu destulă forţă, până ce lumina
se înceţoșa, capul începea să-l doară, iar presiunea apei îi apăsa urechile, tot nu reușea decât
să zgârie abia piatra necizelată de pe fund, cu degetele de la picioare.
Mintea-i era ca un lac îngheţat, mereu în pericol să se spargă. Călca asupra lui ușor –
suprafaţa era cumplit de alunecoasă și cine știe cât de subţire. Să o pătrundă ar fi însemnat
să se afunde în ce se afla dedesubtul ei: răceală, o apă întunecată și moartă și pești turbaţi,
cu dinţi ascuţiţi. Peștii erau amintirile. Își dorea să le închidă undeva și apoi să uite de ele,
dar nu era cu putinţă. Gheaţa ceda în cele mai ciudate momente: când un cimpanzeu pufos
și vorbitor se uita la el zeflemitor, când o asistentă-centaur se purta nesperat de amabil cu
el, când își surprindea chipul în oglindă. Un lucru hidos, ca privirea unei șopârle prindea
viaţă, iar ochii lui Quentin se umpleau de lacrimi și se smulgea din nou singur din ghearele
tristeţii.
Jalea ce-o simţea pentru Alice continua să-și arate noi și noi dimensiuni pe care nu le-ar fi
bănuit. Avea impresia că parcă o văzuse și iubise, cu adevărat o iubise pe de-a întregul, doar
în acele câteva ultime ore. Acum fata pierise, se sfărâmase precum animalul din sticlă pe
care-l făurise în prima zi când o cunoscuse, iar acum viaţa părea să i se întindă în faţă doar
ca un post scriptum gol și fără sens.
În timpul primelor câteva săptămâni după reînviere, Quentin mai putuse încă să simtă
dureri adânci în piept și umăr, însă au dispărut pe când zilele următoare le-au acoperit pe
cele dintâi. A fost la început șocat, apoi oarecum fascinat să descopere că centaurii îi
înlocuiseră pielea și ţesutul muscular pe care-l pierduse în atacul Bestiei cu ceva ce părea a
fi un lemn neted, închis la culoare. Două treimi din claviculă și cea mai mare parte a
umărului drept și biceps păreau acum compuse dintr-o esenţă fructată foarte fină și bine
lustruită – lemn de cireș, sau poate măr. Noul ţesut era complet amorţit – putea să bată în
el cu degetele și nu simţea nimic – dar se putea flexa, îndoi perfect când și unde avea
Quentin nevoie, și fuzionase elegant în carnea din jurul lui, fără niciun punct de sudură. Îi
plăcea. Acum și genunchiul drept îl avea tot din lemn. Nici nu-și amintea să-și fi rănit acea
parte a corpului, dar, în fine, poate i se întâmplase ceva pe drumul de întoarcere.
Se petrecuse și o altă schimbare: părul îi încărunţise complet, chiar și sprâncenele, ca în
omul din povestea lui Poe, O pogorâre în Maelström. Arăta de parcă purta o perucă à la
Andy Warhol.
Ar fi făcut orice numai să nu stea locului. Se antrena cu arcul pe un poligon de trageri întins,
nefolosit și acoperit de buruieni. Când îi putea obţine atenţia, unul dintre centaurii mai
tineri îl învăţa bazele călăritului și luptei cu spada, în numele recuperării fizice. Uneori se
prefăcea că partenerul lui de meci era Martin Chatwin, alteori nu; oricum ar fi fost, nu
reușise niciodată să aplice o lovitură. Un mic contingent de animale vorbitoare
descoperiseră prezenţa lui Quentin în Refugiu: un bursuc și niște iepuri supradezvoltaţi.
Entuziasmaţi de aspectul și mirosul unui om de pe Pământ, le intrase în cap că el avea să
fie următorul Rege Suprem din Fillory. Apoi Quentin a insistat nervos că n-aveau dreptate
și că-și pierduse orice interes în împlinirea acelei ambiţii. L-au poreclit Regele Mofturos și
i-au lăsat ca tribut, în faţa ferestrei, nuci și verze și au împletit pentru el cu mâna (sau mai
degrabă cu lăbuţele) coroane din crenguţe, ornate cu pietricele fără valoare din cuarţ.
Quentin le-a rupt pe toate.
O herghelie mică de cai dresaţi străbătea, în voie, terasele întinse ale Refugiului. La început,
Quentin a crezut că sunt doar animale de companie, însă realitatea s-a dovedit a fi puţin
mai complexă de atât. Centaurii de ambele sexe întreţineau adesea public și zgomotos
relaţii intime cu acei cai.
Quentin și-a găsit cele câteva bunuri sărăcăcioase adunate în mici teancuri de-a lungul
unuia dintre pereţii camerei sale. Băiatul le-a depozitat într-un șifonier; au ocupat exact
jumătate din unul dintre cele cinci sertare. Acolo se mai afla și un birou de scris, vechi și
șubred, în stilul celor din Florida, vopsit în alb și verde pal. Într-o zi, Quentin s-a apucat să
răscolească prin sertarele lui încovoiate și de-abia prinse, pentru a descoperi ce lăsaseră în
urmă ocupanţii anteriori. I se năzărise chiar să încerce o vrajă scrisă, o tehnică simplă de
căutare care să-i arate ce se întâmplase cu ceilalţi. Era mai mult ca sigur că nu mergea între
planurile de existenţă, dar nu se știa niciodată. Printre o mulţime de nasturi ciudaţi, castane
uscate și carcase de insecte exotice, filloryene, Quentin a găsit două plicuri. De asemenea,
în sertar se mai afla și o crenguţă uscată, tare și înfrunzită.
Plicurile erau groase și făcute din hârtie grosolană, înălbită, cum produceau centaurii. Pe
primul, numele lui era scris cu o caligrafie elegantă, pe care Quentin a recunoscut-o ca fiind
a lui Eliot. Privirea i s-a înceţoșat; a trebuit să se așeze.
Înăuntru se afla un bilet. Era rulat și aplatizat în jurul rămășiţelor uscate ale unei ţigări
Merit Ultra Light, iar băiatul a citit următoarele:
DRAGĂ Q,
A DRACULUI TREABĂ A MAI FOST SĂ TE SCOATEM DIN TEMNIŢA AIA. RICHARD A
APĂRUT ȘI EL ÎN CELE DIN URMĂ, LUCRU PENTRU CARE PRESUPUN CĂ AR TREBUI
SĂ-I FIM RECUNOSCĂTORI, DEȘI, DUMNEZEU MI-E MARTOR, CĂ NU NE FACE
VIEŢILE UȘOARE.
AM VRUT SĂ RĂMÂNEM, Q, DAR ERA GREU ȘI DEVENEA TOT MAI GREU PE ZI CE
TRECEA. CENTAURII AU ZIS CĂ NU MERGE. DAR DACĂ CITEȘTI ASTA ÎNSEAMNĂ CĂ
PÂNĂ LA URMĂ TE-AI TREZIT. ÎMI PARE RĂU PENTRU TOT. ȘTIU CĂ ȘI TU REGREŢI.
ÎMI ADUC AMINTE CĂ ŢI-AM ZIS CUM CĂ N-AȘ AVEA NEVOIE DE O FAMILIE SĂ
DEVIN CE TREBUIE SĂ DEVIN, DAR SE PARE CĂ M-AM ÎNȘELAT. FAMILIA ERAI TU.
NE REVEDEM.
E.
Celălalt plic conţinea un caiet. Era gros și părea vechi, îndoit la colţuri. Quentin l-a
recunoscut imediat, deși nu-l mai văzuse dintr-o anumită după-amiază răcoroasă de
noiembrie, în urmă cu șase ani.
Cu mintea rece și limpede s-a așezat pe pat și a deschis Magicienii.
Cartea era dezamăgitor de scurtă. Cuprindea aproximativ cincizeci de pagini scrise de
mână. Unele dintre erau mânjite și distruse de umezeală, dar stilul nu era cel limpede,
simplu și deschis al lui Christopher Plover. Scriitura se desfășura mai necizelată, mai
amuzantă, mai rotundă și părea că povestea fusese încropită la repezeală, presărată generos
cu greșeli de ortografie și cuvinte mâncate. Toate se datorau faptului că naraţiunea nu-i
aparţinea deloc lui Plover. Era – explica autorul pe prima pagină – prima carte din seria
Fillory şi mai departe, scrisă de o persoană care fusese cu adevărat acolo. Acea persoană era
Jane Chatwin.
Povestea Magicienilor o relua imediat pe cea din Duna rătăcitoare, după ce Jane, cea mai
mică dintre fraţi, și sora ei, Helen („draga băgăcioasă și autosuficientă“), s-au certat din
cauza faptului că Helen ascunsese nasturii magici ce-i puteau duce în Fillory. Nereușind să-
i dezgroape ea însăși, Jane a fost nevoită să aștepte, însă nu a mai sosit nici o altă invitaţie
de pe tărâmul vrăjit. Se părea că ei și fraţilor ei le fusese sortit să trăiască pentru tot restul
vieţii pe Pământ, ca niște copii obișnuiţi. Fata credea că totul era în regulă – până la urmă,
cei mai mulţi puști nu ajung niciodată în Fillory –, dar nu i se părea complet cinstit. Ceilalţi
merseseră cu toţii de două ori în Fillory, pe când ea vizitase ţara o singură dată.
Și mai exista și problema cu Martin: încă lipsea, după tot acest timp. Părinţii lor renunţaseră
de mult la orice speranţă, dar copiii încă nădăjduiau. Nopţile, Jane și ceilalţi micuţi Chatwin
se strecurau adeseori unul în dormitorul celuilalt și șușoteau despre el, întrebându-se ce
aventuri trăia în Fillory și când avea să se întoarcă în sfârșit acasă, căci știau că așa urma să
fie.
Vremea a trecut. Jane a împlinit treisprezece ani, iar de acum nu mai era deloc o fetiţă, ci
avea vârsta la care dispăruse Martin, când au primit, în final, chemarea. Un arici cooperant
și silitor, pe numele de Burduf-de-Ace, a vizitat-o și a ajutat-o să recupereze o cutie veche
de ţigarete conţinând nasturii, scoasă din fântâna adâncă, acolo unde o ascunsese Helen. I-
ar fi putut chema și pe ceilalţi în aventură, în schimb, Jane s-a întors în Fillory de una
singură, prin Oraș, ca singurul copil Chatwin care a pășit în lumea magică fără un alt frate
drept companie.
A găsit ţinutul devastat de un vânt puternic. Bătea și bătea și părea să nu se mai oprească.
La început a fost amuzant. Toţi înălţau zmeie, iar fascinaţia pentru hainele vaporoase ce se
vălureau în adiere cuprinsese curtea regală de la Whitespire. Dar cu timpul, curentul a
devenit nestăpânit. Păsările obosiseră să mai lupte cu el, iar părul tuturor se încâlcea din ce
în ce mai tare. Frunzele erau smulse din pădure, iar copacii se văietau. Chiar și când te aflai
înăuntru, cu ușa închisă, puteai încă să auzi geamătul vântului și să-l simţi suflându-ţi în
faţă ore întregi după ce te adăposteai. Mecanismul eolian din inima castelului Whitespire
ameninţa să-și iasă de sub control și a trebuit să fie decuplat de la morile de vânt și oprit
pentru prima oară în istorie.
Un grup de vulturi, grifoni și pegași au lăsat vântul să-i poarte pe aripile lui, convinși că
aveau să fie duși spre un tărâm fantastic, unul chiar mai fermecat decât Fillory. S-au întors
o săptămână mai târziu, din cealaltă direcţie, înfometaţi, jigăriţi și arși de vânt. Au refuzat
să vorbească despre ce văzuseră acolo.
Jane și-a prins o spadă în talie, și-a strâns temeinic părul într-un coc și s-a aventurat singură
în Codrii Întunecaţi, hotărâtă, îndoită de spate în faţa furiilor, căutând sursa vântului.
Curând l-a întâlnit pe Ember, ce stătea singur, într-o poiană. Berbecul era rănit și îndurerat.
I-a povestit fetei despre transformarea lui Martin și eforturile lui de-al alunga, străduinţe
ce culminaseră cu moartea lui Umber. Au ţinut împreună un consiliu de război.
Cu un behăit răsunător, Ember l-a chemat pe Calul Puf și, împreună, au încălecat pe spatele
larg, de catifea al animalului și au pornit către pitici. Fiind de cele mai multe ori jucători nu
tocmai fideli, pe pitici nu te puteai niciodată baza pentru cooperare, dar până și ei erau
acum convinși că Martin devenise periculos și, în plus, vântul le zbura tot pământul de la
suprafaţa nestematelor labirinturi subterane. Au meșterit pentru Jane un ceas de buzunar
– o lucrătură de-o pricepere desăvârșită, înţesată cu mici rotiţe, came și arcuri rotitoare
fabuloase, astfel încât interiorul micului obiect arăta un furnicar de mecanisme lucitoare.
Cu el, au explicat piticii, Jane putea să controleze însăși curgerea timpului – să-l dea înainte,
înapoi, să-l accelereze sau să-l încetinească după placul inimii.
Jane și Ember au plecat cu ceasul de buzunar, clătinând din cap. Sincer, nu puteai vreodată
să știi de ce erau în stare piticii. Dacă puteau construi o mașină a timpului, te întrebai cum
de nu conduceau întregul regat. Cu excepţia faptului, că, presupunea fata, nu puteau fi
deranjaţi.
Quentin a întors ultima filă. Cartea se termina acolo. Era semnată în josul ultimei pagini
de însăși Jane.
– Ei bine, a fost cam dezamăgitor, a zis Quentin cu voce tare.
– Cu adevărul nu construiești mereu o poveste izbutită, nu? Dar cred că am lămurit multe
neclarităţi. Sunt sigură că vei completa tu restul de informaţii, dacă te gândești serios la
asta.
Lui Quentin i-a sărit practic sufletul din ce-i mai rămăsese din trup. Șezând pe tăblia
biroului, în cealaltă parte a camerei, foarte cuminte, cu picioarele lungi încrucișate, se afla
o femeie mititică și drăguţă, cu părul negru și pielea albă.
– Cel puţin am încercat să-mi fac o intrare impresionantă.
Adoptase stilul băștinaș: purta o robă de un maroniu deschis, peste o rochie comodă, gri,
de călătorie, crăpată suficient pe margini cât să-i arate gambele. Însă fără nicio îndoială că
era ea. Paramedicul și femeia care-l vizitase la infirmerie. Și totuși, nu acelea erau ea.
– Tu ești Jane Chatwin, nu?
Vizitatoare a surâs cu voioșie și a încuviinţat din cap.
– Dacă vrei, îţi dau un autograf.
Femeia a arătat către manuscris.
– Imaginează-ţi cât ar valora. Uneori mă gândesc să-mi fac apariţia la o convenţie Fillory,
doar să văd ce s-ar întâmpla.
– Ar crede probabil că porţi un costum, a răspuns Quentin, și că ai cam trecut de vârsta
basmelor.
Băiatul a pus caietul de-o parte, pe pat. Fusese tare tânăr când o întâlnise prima oară, dar
nu și acum. Cum ar fi spus fratele ei, Martin: vai dragă, ce mai crescuse! Zâmbetul femeii
nu mai era irezistibil ca pe vremuri.
– Tot tu ai fost și Santinela Ceasurilor, nu?
– Am fost și sunt.
Încă așezată, Jane a schiţat o reverenţă.
– Presupun că m-aș putea retrage acum, că Martin nu mai e. Deși, sincer, abia ce a început
să-mi placă.
Se aștepta ca băiatul să-i zâmbească, dar surâsul nu a prins contur. Nu avea chef de zâmbit.
Lui Quentin îi venea greu să spună exact ce simţea.
Jane a rămas nemișcată, analizându-l, așa cum o făcuse când se întâlniseră prima oară.
Prezenţa ei inspira atâta magie, sens și istorie că aproape strălucea. Imaginează-ţi! Ea
vorbise cu Plover în persoană și îi povestise basmele cu care crescuse el. Circularitatea
faptelor era ameţitoare. Soarele apunea, iar lumina păta așternuturile albe de pe patul lui
Quentin cu dunga roz-portocalie a crepusculului. Contururile obiectelor se ștergeau în
semiîntuneric.
– Nu are niciun sens, a zis el.
Nu se mai simţise niciodată atât de puţin ispitit de farmecele unei femei atrăgătoare.
– Dacă tu erai Santinela, de ce ai făcut toate lucrurile alea? Să oprești timpul și așa mai
departe?
Femeia a zâmbit poznaș.
– Acest obiect, a spus ea, scoţând din robă un ceas de buzunar gros și rotund ca o rodie, nu
mi-a fost dat însoţit de un manual de instrucţiuni. A trebuit să experimentez puţin până i-
am prins rostul, iar unele dintre acele încercări nu au fost reușite. A existat o lungă după-
amiază…
Chipul femeii s-a crispat. Accentul ei era identic cu cel al lui Martin.
– Oamenii au înţeles greșit. Și, oricum, Plover a înflorit toată povestea. Ce imaginaţie mai
avea și omul acela.
Jane și-a scuturat capul ca și cum fantezia lui Plover era cel mai puţin credibil aspect al
întregii istorii.
– Și, știi, nu aveam decât treisprezece ani când am început. Nu aveam nicio pregătire
magică. A trebuit să deslușesc singură iţele. Cred că asta mă face un pic vrăjitoare.
– Deci tot ce a făcut Santinela…
– O mulţime dintre ele s-au întâmplat cu adevărat. Dar am avut grijă. Santinela nu a omorât
niciodată pe nimeni. Cred că am profitat uneori de oameni, dar aveam alte preocupări pe
cap. Menirea mea era să-l opresc pe Martin și am făcut ce a trebuit. Până și copacii-ceas.
Femeia a pufnit mâhnită.
– O idee genială. Nu au ajutat naibii niciodată la nimic. Mai amuzant e că Martin părea
înfricoșat de ei! Nu le-a putut da de capăt.
Pentru un moment, doar un moment, expresia de calmitate i s-a spart pe chip. Ochii ei s-
au umplut de lacrimi, iar femeia a clipit rapid, de câteva ori.
– Îmi tot spun că l-am pierdut încă din acea primă noapte, când a intrat în pădure. După
aceea, nu a mai fost el însuși cu adevărat. A murit cu mult timp în urmă. Dar eu am rămas
acum ultima Chatwin. Era un monstru, însă era singura familie pe care o mai aveam.
– Iar noi l-am ucis, a observat Quentin rece.
Inima îi palpita. Sentimentul asupra căruia nu se decisese mai devreme îi devenea acum
clar: era vorba de furie. Femeia aia îl folosise, îi folosise pe toţi ca pe niște marionete. Iar
dacă unele dintre jucării se stricaseră, ei bine, păcat! Acela fusese tot timpul scopul poveștii.
Îi manipulase, îi trimisese pe el și pe ceilalţi în Fillory ca arme împotriva lui Martin. Se
asigurase că ajung acolo. Din câte știa, putuse la fel de bine să-i strecoare nasturele lui
Lovelady. Acum nu mai conta. Se terminase, iar Alice era moartă.
Băiatul s-a ridicat. O briză răcoroasă, cu aromă de iarbă a agitat draperiile verzi.
– Da, a spus Jane Chatwin prudentă. Voi l-aţi omorât. Am câștigat.
– Am câștigat?
Lui Quentin nu-i venea a crede. Nu se mai putea abţine. Toată jalea și vina pe care și le
scuturase cu atâta grijă de pe umeri se întorceau la el sub forma mâniei. Gheaţa se crăpa.
Lacul fierbea.
– Am câștigat? Ai o tâmpită de mașinărie a timpului în buzunar și asta e tot ce poţi face?
Ne-ai atras în cursă, Jane sau cine mama dracului mai ești. Am crezut că plecăm într-o
aventură și tu ne-ai trimis în misiune sinucigașă, iar acum prietenii mei sunt morţi. Alice e
moartă.
Aici, Quentin a trebuit să-și înghită nodul din gât, pentru a continua.
– Doar de atât ești în stare?
– Știu.
Femeia și-a lăsat privirea în pământ.
– Și îmi pare rău!
– Îţi pare rău.
Era ceva incredibil.
– Bun. Arată-mi cât de mult regreţi. Du-mă înapoi. Folosește ceasul; ne ducem în trecut.
Reluăm totul de la capăt. Hai să mergem și să reparăm totul.
– Nu, Quentin, a răspuns ea pe un ton grav. Nu ne putem întoarce.
– Cum adică? Putem. Putem și o vom face!
Băiatul îi vorbea lui Jane din ce în ce mai tare și o aţintea cu privirea, de parcă astfel ar fi
reușit să o forţeze să-i asculte dorinţa. Trebuia să îl asculte! Iar dacă nu mergea cu vorba,
avea să o oblige. Era o femeie măruntă și, cu excepţia ceasului, Quentin ar fi pariat că era
un magician de două ori mai bun decât fusese ea vreodată.
Jane își scutura capul tristă.
– Trebuie să înţelegi.
Nu dădea înapoi. Vorbea încet, ca și cum ar fi putut să-l mângâie, să-l împace cu faptele ei.
– Sunt vrăjitoare, nu zeu. Am încercat totul în multe feluri. Am traversat atâtea linii
temporale diferite. Am trimis atât de mulţi ani oameni să lupte cu Martin. Quentin, nu mă
face să-ţi ţin o lecţie despre utilizarea manipulării timpului. Schimbă o variabilă și schimbi
totul. Crezi că ai fost singurul care l-ai înfruntat pe Martin în sala aceea? Crezi că aia a fost
măcar prima oară când l-ai înfruntat? Lupta a avut loc de nenumărate ori. Am încercat în
atâtea feluri. Toţi au murit. Și am dat de fiecare dată ceasul înapoi. Pe cât a fost și este de
rău, acesta e, de departe, cel mai bun rezultat pe care l-am obţinut vreodată. Nimeni nu l-
a mai oprit, în afară de tine și prietenii tăi, Quentin. Voi aţi fost singurii. Și rămân cu
varianta de acum. Nu pot risca să pierdem tot ce am câștigat.
Quentin și-a încrucișat braţele. Mușchii îi tresăltau pe spate. Vibra, la propriu, de furie.
– Ei bine, atunci, mergem înapoi până la capăt. Înainte de Lumea din zid. Îl oprim înainte
să înceapă totul. Găsește acolo un flux temporal în care el nici măcar nu ajunge în Fillory.
– Am încercat, Quentin! Am încercat!
Îl implora.
– Ajunge de fiecare dată! Am încercat în mii de feluri. Nu există univers în care să nu
pășească în Fillory. Am obosit. Știu că ai pierdut-o pe Alice. Eu mi-am pierdut fratele. Am
obosit să mă mai lupt cu fiinţa aceea care a fost odată Martin.
Părea dintr-odată epuizată, iar ochii își pierduseră concentrarea, de parcă priveau o altă
lume, una inaccesibilă. Îi venea greu lui Quentin să-și păstreze furia la limite maxime.
Senzaţia părea să-i scape, chiar pe când încerca să o întreţină vie.
Nu se terminase. În piept avea o greutate. Băiatul s-a întins, însă femeia a prins mișcarea.
Quentin s-a mișcat repede, dar ea a fost și mai iute. Poate că mai jucaseră acea scenă, pe o
altă linie temporală, sau poate că intenţiile îi erau prea evidente. Înainte să ajungă la
jumătate camerei, femeia s-a învârtit pe călcâie și a azvârlit ceasul din argint de perete, cât
a putut de tare.
Îl aruncase suficient de puternic. Zidul era din piatră, iar ceasul s-a spart ca un fruct răscopt.
S-a dat rostogol ca o punguţă cu bănuţi. Faţa delicată din cristal s-a făcut ţăndări, iar micile
rotiţe și mecanisme s-au împrăștiat pe podea ca perlele unui șirag rupt.
Jane s-a întors spre el sfidătoare și respirând greu. Băiatul a rămas cu privirea pironită pe
rămășiţele ceasului dezmembrat.
– Ajunge! a rostit ea. Pune-i capăt! E timpul să trăim cu ce ne-a rămas și să jelim ce am
pierdut. Mi-aș dori să-ţi fi spus mai multe, înainte de a fi prea târziu, dar am avut prea mare
nevoie de tine ca să-ţi mărturisesc adevărul.
Cu un gest bizar, femeia și-a pus palmele pe obrajii lui Quentin, i-a tras chipul spre al ei și
l-a sărutat pe frunte. Camera era acum aproape cufundată în beznă. Deschizând-o, ușa a
scârţâit în liniștea serii de primăvară.
– Încearcă să nu-l judeci prea aspru pe Martin, a adăugat femeia, din prag. Plover obișnuia
să-l molesteze când îl prindea singur. Cred că de asta a mers de la început în Fillory. De ce
ar fi încercat atunci să se strecoare în orologiul bunicului? Căuta o ascunzătoare.
Și spunând acestea, a plecat.
Quentin nu a mers după ea, ci doar a rămas holbându-se la prag pentru un minut
îndelungat. Când a început să se îndrepte spre ușă, sub picioare i-au scrâșnit piese din
ceasul spart.
Simţea că alunecă din ce în ce mai jos. Oare ajunsese la capăt? În lumina ultimei raze
muribunde a zilei, Quentin a privit în jos la caietul de pe patul tare al centaurilor. Între
pagini se afla îndesat un bileţel, același pe care i-l smulsese vântul când voise să-l citească
prima dată. Dar pe el nu scria decât:
SURPRIZĂ!
S-a așezat din nou. Până la urmă, el și Alice fuseseră doar figuranţi, rezervele ce avuseseră
nenorocul să intre chiar într-o scenă de bătaie. Un frate și o soră, războindu-se în universul
lor fantastic morbid, pentru copii. Nu-i păsa nimănui că Alice nu mai era sau că el
supravieţuise.
Acum avea răspunsuri, dar nu funcţionau cum ar fi trebuit să funcţioneze soluţiile: nu
făceau ca lucrurile să fie mai simple sau mai ușoare. Nu-l ajutau. Stând pe pat, mintea i-a
zburat la Alice. Și la bietul, prostul de Penny și nefericitul Eliot. Și la nemernicul acela jalnic
de Martin Chatwin. Înţelegea bineînţeles, în cele din urmă. Interpretase totul greșit. Nu ar
fi trebuit să ajungă acolo. Nu ar fi trebuit să se îndrăgostească de Alice. Nu ar fi trebuit să
meargă nici măcar la Brakebills. Ar fi fost mai bine să rămână în Brooklyn, în lumea reală.
Și-ar fi îngrijit depresia și ura faţă de univers, de la adăpostul incert al realităţii banale. Nu
ar fi întâlnit-o nicicând pe Alice, dar măcar fata putea să trăiască, undeva. Și-ar fi putut
alunga viaţa tristă și irosită cu filme, cărţi, masturbare și alcool ca toţi ceilalţi. N-ar fi
cunoscut niciodată oroarea de a căpăta în sfârșit ce-și dorise. S-ar fi scutit pe sine și pe
ceilalţi de preţul plătit. Dacă exista vreo morală a poveștii lui Martin Chatwin, o putea
rezuma în câteva cuvinte. Sigur, îţi poţi îndeplini visurile, dar nu te vor face decât să te
transforme într-un monstru. Mai bine să stai acasă și să mânuiești cărţi de joc în dormitor.
Evident, parţial era și vina lui Jane. Îl ademenise la fiecare cotitură. Ei bine, nu avea să se
mai lase păcălit a doua oară. Nu mai voia să dea nimănui ocazia. Quentin a simţit cum în
suflet i se lasă un nou fel de senzaţie de detașare. Furia și jalea lui topite se răceau acum
sub o pojghiţă lucioasă și protectoare, un lac dur și transparent de nepăsare. Dacă nu era
chip să se întoarcă, atunci trebuia doar să procedeze diferit în continuare. Simţea cât de
infinit mai sigură și sănătoasă îi părea această atitudine. Trucul era doar să nu-și mai
dorească nimic. În asta consta puterea, curajul: putinţa de a nu iubi pe nimeni sau de a
spera la ceva.
Amuzant era cât de ușor părea totul când nu mai conta nimic. De-a lungul următoarelor
săptămâni, noul Quentin, cu părul lui alb în stil Warhol și umărul de lemn à la Pinocchio,
și-a reluat studiile magice. Acum își dorea control. Visa să fie de neatins.
În mica lui celulă, băiatul exersa practici pe care nu mai avusese timp să le perfecţioneze
sau pe care nici măcar nu îndrăznise să le încerce. A reluat cele mai avansate exerciţii ale
lui Popper – studii strict teoretice, cumplit de dificile, pe care doar le frunzărise la
Brakebills. Acum le repeta iar și iar, netezindu-le marginile dure. A inventat chiar versiuni
noi și mai nemiloase și le-a exersat și pe acelea. Și-a canalizat durerea în palme și a
consumat-o. Farmecele lui aveau o putere și precizie nemaiîntâlnite până atunci. Buricele
degetelor lăsau în aer dâre de foc, scântei și pete de neon indigo, ce bâzâiau și vuiau, prea
luminoase pentru ca el să le poată privi direct. Cugetul lui strălucea de triumful rece și
fragil. Asta căutase Penny când plecase în Maine, dar Quentin chiar reușise. Doar acum, își
zicea el, acum că învăţase să-și controleze emoţiile, doar acum că nu mai simţea nimic,
putea să-și exercite puterile supraumane.
Pe când vântul dulceag al primăverii i s-a strecurat în cameră, aerul încins ca-ntr-un cuptor
al verii și sudoarea i-au curs pe chip, centaurii au tropăit în spatele ușii lui, măreţi și
impasibili, Quentin a ajuns să înţeleagă cum îndeplinise Mayakovsky câteva dintre isprăvile
pe care el le găsise atât de încurcate. Pe o câmpie pustie, băiatul a inversat tehnic, cu grijă,
vraja fastuoasă a Mingii De Foc, dezvoltată de Penny. A identificat și a corectat greșelile pe
care le săvârșise în anii mai mari de studiu, călătoria pe Lună și a terminat și proiectul lui
Alice, în amintirea ea, izolând și capturând un singur foton și chiar observându-l, în ciuda
lui Heinsenberg: o mică scânteie unduitoare infinit de sălbatică, preţioasă și incandescentă.
Așezat în poziţia lotus deasupra biroului spălăcit de soare, Quentin i-a permis minţii lui să
se întindă, până ce a cuprins unul, apoi trei, apoi șase șoareci de câmp pe când își vedeau
de treburile lor mărunte și urgente, pe iarba de afară, de dincolo de fereastră. I-a invocat să
i se așeze în faţă, stingând ușurel curentul electric ce-i susţinea pe toţi în viaţă. Trupurile
lor pufoase nu au schiţat nicio mișcare și s-au răcit. Apoi, simplu ca bună ziua, i-a atins pe
toţi cu magia sa, aprinzând brusc focul viu în sufletele lor mărunte, ca și cum ar fi atins un
chibrit de flacăra unei sobe.
Panicate, creaturile s-au răspândit în toate direcţiile. I-a lăsat să plece. Singur în cameră, a
surâs la ideea măreţiei sale secrete. Se simţea nobil și generos. Corupsese marele mister al
vieţii și al morţii. Ce alt scop vrednic de atenţia lui mai exista în lume? Sau în orice lume?
Iunie și-a roșit obrajii, îmbrăţișând-o pe iulie, apoi s-a despicat ca un fruct, s-a uscat și a
devenit august. Într-o dimineaţă, Quentin s-a trezit devreme și a găsit, planând deasupra
ierbii peluzei din faţa ferestrei sale de la primul etaj, o ceaţă rece. Stând acolo, la vedere,
uriaș și străveziu, se afla un cerb alb. S-a aplecat să smulgă iarba cu gura lui mică,
înclinându-și încrengătura grandioasă și grea de coarne, iar băiatul i-a putut zări mușchii
crispându-i-se pe gât. Urechile animalului erau mai mari și mai blegi decât s-ar fi așteptat
Quentin. Fiinţa și-a ridicat capul din nou, când băiatul a apărut la fereastră, conștient că
era observat. Apoi a plecat agale, traversând peluza și a dispărut lent. Încruntat, Quentin l-
a urmărit cum iese din scenă. S-a întors înapoi în pat, dar nu a putut să doarmă.
Mai târziu, în cursul acelei zile, băiatul a căutat-o pe Alder Acorn Agnes Allison-lemn-
parfumat. A găsit-o trudind la un gherghef complex, mare cât camera, construit să-i
exploateze atât puterea mecanică a picioarelor ei musculoase, din spate, cât și meșteșugul
delicat al degetelor omenești.
– Bestia Călătoare, a zis ea, respirând greu, încă împingând și cu mâinile tot ţesând. E greu
de văzut. A fost atrasă, indubitabil, de energiile pozitive ale valorilor noastre superioare.
Ești norocos că s-a arătat vreunui centaur și s-a întâmplat să reușești să-l observi.
Bestia Călătoare. Din Fata care a controlat timpul. Deci așa arăta. Cumva, se așteptase la
ceva mai feroce. Quentin a bătut-o pe Agnes cu palma pe crupa neagră și lucioasă și a
plecat. Știa ce are de făcut.
În acea noapte a scos la iveală creanga înfrunzită ce o găsise în birou. Era crenguţa ce
atârnase în faţa Bestiei și pe care o aruncase într-o parte chiar înainte de bătălie. Acum se
veștejise, însă frunzele erau încă măslinii și elastice. I-a vârât tulpina dură într-o bucată de
sol moale și a potrivit în jurul ei o grămăjoară de pământ, să se asigure că rămânea în
picioare.
Dimineaţa următoare, când Quentin s-a trezit, a găsit în faţa ferestrei lui un copac complet
dezvoltat. Încrustat în trunchiul lui se afla cadranul unui ceas ce ticăia moale.
Băiatul și-a așezat o palmă pe coaja tare și cenușie a arborelui, pipăindu-i scoarţa rece și
prăfoasă, apoi și-a lăsat mâna să cadă moale pe lângă corp. Timpul petrecut acolo luase
sfârșit. Și-a împachetat câteva lucruri personale, i-a abandonat pe ceilalţi, a furat un arc și
o tolbă cu săgeţi din hambarul de lângă poligon, a eliberat un cal din herghelia
neîmblânzită, folosită de centauri în scopuri sexuale, și a părăsit Refugiul.
CERBUL ALB
Căutarea Bestiei Călătoare l-a dus pe Quentin la marginile marii Mlaștini din Nord, apoi
înapoi în sud, traversând graniţele Marelui Rug, după-aceea iar spre nord, cotind la vest
prin Codrii Întunecaţi, până la întinderea clipocitoare a Picurului de Jos. Parcă vizita locuri
ce le văzuse doar în vis. A băut din izvoare și a dormit pe pământ și a mâncat vânat fript –
devenise un arcaș destul de bun, iar când nu reușea să prindă ceva, trișa folosind magia.
Și-a călărit calul fără milă; era o iapă blândă, ce nu părea să regrete prea mult că-i părăsise
pe centauri. Mintea lui Quentin era la fel de pustiită de gânduri, pe cât erau câmpurile și
pădurile de oameni. Lacul din capul său îngheţase iar, acoperit acum de o jumătate de
metru. În cele mai bune zile ale lui, putea să petreacă ore întregi fără să se gândească la
Alice.
Dacă exista ceva care să îi preocupe mintea, acel lucru era cerbul alb. Se afla într-o misiune,
dar acum devenise misiunea lui și a nimănui altcuiva. A cercetat zarea, în căutare coarnelor
lui ghimpoase și tufișurile după coasta palidă a creaturii. Știa ce face. Asta visase încă de
când se afla la Brooklyn, era fantezia lui principală. Când avea să termine, putea închide
cartea de tot.
Bestia Călătoare l-a condus până și mai departe în vest, prin dealurile Vălurite, pe deasupra
unei trecători dintr-un lanţ muntos aspru și ascuţit, dincolo de orice obiectiv ar fi putut
recunoaște sau despre care citise în cărţile Fillory. Se afla acum pe un teritoriu virgin, dar
nu s-a oprit să exploreze sau să numească vârfurile escaladate. A coborât o stâncă de calcar,
de un alb incandescent, spre o fâșie de nisip negru, vulcanic, de pe malul unei mări vestice,
întinse și încă nedescoperite. Când l-a zărit pe băiat pândindu-l nemișcat, cerbul a ţopăit
în larg, de parcă mergea pe uscat. Fiinţa a săltat din brizant în brizant, și din hulă în hulă,
ca și cum ar fi escaladat stâncă după stâncă, cu încregătura coarnelor ridicându-i-se
dreaptă, scuturând din cap și suflându-și spuma mării de pe nări.
Quentin a oftat. A doua zi a vândut iapa cea docilă și și-a aranjat traversarea mării vestice.
Băiatul a reușit să închirieze o goeletă sprinţară, numită, destul de jenant, Skywalker, la
bordul căreia se afla un echipaj format din patru membri eficienţi: trei fraţi taciturni și sora
lor robustă și bronzată. Fără să-și vorbească, mișunau pe velatura ciudăţică, dar simpatică
a navei Skywalker, ce consta în douăzeci și patru de pânze triunghiulare ce necesitau
permanent mici ajustări. Cu toţii erau impresionaţi de protezele lui din lemn. După două
săptămâni pe mare au ancorat într-un arhipelag tropical, vesel – mlaștini cu mango, dispuse
la nimereală și uscate de soare și pășuni – să se aprovizioneze cu apă proaspătă, apoi au
plecat mai departe.
Au trecut pe lângă o insulă locuită de girafe turbate și războinice și un monstru plutitor ce
le-a oferit un an în plus de viaţă, în schimbul unui deget (sora i-a oferit trei). Au văzut o
scară decorată, din lemn, ce se spirala în jos, spre fundul oceanului și o femeie tânără
plutind pe o carte deschisă, de mărimea unui insuliţe. Nimic din aceste aventuri nu i-au
trezit lui Quentin vreun sentiment măcar asemănător cu cele de uimire sau curiozitate.
Toate treceau pe lângă el.
La cinci săptămâni, s-au oprit pe solul unei stânci pârjolite, negre, iar echipajul a ameninţat
să intre în grevă, dacă nu se întorceau. Quentin i-a privit de sus, apoi a ţinut un discurs
pompos despre puterile lui magice și a sfârșit prin a le mări de cinci ori simbria. Astfel au
continuat să navigheze.
Curajul părea un lucru ușor, când de preferat ar fi fost moartea, decât renunţarea. Plictiseala
nu însemna absolut nimic, când de fapt căutai suferinţa. Înainte de această misiune,
Quentin nu mai călătorise niciodată la bordul unei nave suficient de mari să aibă o trincă,
dar acum se făcuse la fel de slab, ciocolatiu și avea pielea la fel de îmbibată de sare, precum
echipajul lui. Soarele a devenit uriaș, iar marea se încălzea din ce în ce mai tare, bătând
parapetele lui Skywalker. Totul în jur părea electrizat. Obiectele obișnuite creau efecte
optice bizare, flame, pete solare și aurore. Stelele coborâseră, ca niște sfere arzânde, vizibil
rotunde, încărcate de un sens neinteligibil. O lumină puternică, aurie răzbătea de
pretutindeni, ca și cum lumea era doar o perdea transparentă, în spatele căreia pălpâia
soarele măreţ. Cerbul continua să le salte înainte.
În cele din urmă, orizontul a fost ocupat de un continent necunoscut. Pământul era învăluit
într-o iarnă fermecată și împădurit bogat cu brazi ce creșteau direct pe ţărm, astfel încât
apa sărată le săruta rădăcinile încâlcite. Quentin a coborât ancora și a informat echipajul,
ce tremura în hainele văratice, să aștepte o săptămână și apoi să plece fără el, dacă nu se
întorcea. Le-a dat restul aurului, a sărutat-o pe sora cu șapte degete, a dat jos caiacul
goeletei și a vâslit spre mal. Prinzându-și arcul la spate, și-a croit cale prin pădurea înecată
de zăpadă. Se simţea bine, din nou singur.
Bestia Călătoare i s-a arătat din nou în a treia noapte. Quentin își instalase tabăra pe o faleză
joasă, cu vedere spre un iaz limpede, alimentat de un izvor. Chiar înainte de ivirea zorilor,
băiatul s-a trezit, găsind fiinţa la marginea apei. Reflexia ei tremura, pe când se adăpa din
lichidul rece. A așteptat un minut, sprijinit pe un genunchi. Asta era. Și-a întins arcul și a
potrivit în el o săgeată din tolbă. Având creatura în vizor, de sus, de pe faleza scundă, iar
aerul dimineţii fiind așa placid, cerbul nu părea o ţintă grea. În momentul în care a tras, un
gând i-a fulgerat prin minte: fac ceea ce până şi copiii Chatwin, Helen şi Rupert, n-au putut
să îndeplinească. Nu se bucura de plăcerea pe care credea că o s-o simtă. Săgeata lui a
străpuns carnea tare a coapsei drepte și musculoase a cerbului alb.
Quentin a tresărit. Bine că nu lovise vreo arteră. Fiinţa nu a încercat să fugă, ci s-a așezat
doar crispată pe o parte, ca o pisică rănită. După expresia resemnată a cerbului, Quentin
avea impresia că Bestia Călătoare trecea prin asemenea accidente măcar o dată la un secol.
Preţul afacerilor. Sângele părea negru în lumina crepusculară de dinainte de răsărit.
Fiinţa nu a arătat frică faţă de apropierea lui Quentin. Cerbul și-a întins înapoi gâtul lui
suplu și a prins săgeata ferm, cu dinţii lui albi și pătrăţoși. Dintr-o smucitură, ascuţișul a
ieșit afară. Creatura a scuipat săgeata la picioarele lui Quentin.
– Asta doare, a zis Bestia Călătoare, cu titlu informativ.
Trecuseră trei zile de când Quentin nu mai vorbise cu cineva.
– Și acum? a spus el răgușit.
– Dorinţe, bineînţeles. Primești trei.
– Prietenul meu, Penny, și-a pierdut mâinile. Fă-l bine.
Ochii cerbului s-au îndepărtat momentan în lumea gândurilor.
– Nu pot. Îmi pare rău. Fie a murit, fie nu se află în lumea aceasta.
Soarele tocmai începea să răsară de după codrul des și întunecat de brad. Quentin a inspirat
adânc. Aerul rece era proaspăt și aromat a terebentină.
– Alice. S-a transformat într-un soi de spirit. Un niffin. Adu-o înapoi.
– Iar nu pot.
– Cum adică nu poţi? E o dorinţă.
– Nu fac eu regulile, a răspuns Bestia Călătoare.
Animalul și-a lins sângele ce-i curgea încă pe coapsă.
– Nu-ţi convine? Găsește alt cerb magic în care să tragi.
– Îmi doresc ca regulile să fie altele.
Creatura și-a dat ochii peste cap.
– Nu. Iar pe acelea trei le socotesc ca fiind prima dorinţă. Care e a doua?
Quentin a oftat. Nu-și prea dăduse răgaz să spere.
– Plătește-mi echipajul. Dă-le dublu decât le-am promis.
– S-a făcut, a încuviinţat cerbul.
– Asta înseamna de zece ori salariul, din moment ce l-am făcut eu deja de cinci ori mai
mare.
– Am zis că s-a făcut, nu? Care e a treia dorinţă?
Cu ani în urmă, Quentin ar fi știut exact ce să răspundă, dacă i-ar fi dat cineva ocazia să-i
îndeplinească visele. Ar fi spus că ar vrea să călătorească în Fillory și să rămână acolo pentru
totdeauna. Dar asta fusese cu mult timp în urmă.
– Du-mă acasă, a zis.
Bestia Călătoare și-a închis grav ochii rotunzi și căprui, apoi i-a deschis. Și-a înclinat
coarnele spre el.
– S-a făcut! a spus cerbul.

Lui Quentin i-a trecut prin cap că ar fi putut să se exprime mai clar. De drept, Bestia
Călătoare ar fi trebuit să-l trimită în Brooklyn, la casa părinţilor lui, în Chesterton sau la
Brakebills, ba chiar și la locuinţa din nordul statului. Dar cerbul a interpretat cererea literal,
iar Quentin s-a trezit în faţa ultimei sale reședinţe semipermanente, blocul de apartamente
din Tribeca, unde trăise cu Alice. Nu l-a observat nimeni când și-a făcut brusc apariţia în
mijlocul trotuarului, într-o dimineaţă târzie a ceea ce părea a fi o zi de început de vară. S-a
îndepărtat repede. Nu putea nici măcar să se uite la intrare. Și-a aruncat arcul și săgeţile
într-un tomberon.
Era un șoc să fie brusc înconjurat de atâţia semeni, pe un teren așa de restrâns. Pielea lor
pătată, fizionomiile defectuoase și încercările vanitoase de a ieși în evidenţă deveniseră mai
greu de ignorat. Poate trecuse și la el ceva din snobismul centaurilor. Căile nazale i-au fost
inundate de un cocteil de mirosuri organice și anorganice. De pe prima pagină a unui ziar,
cumpărat de la un magazin cu delicatese, de la colţ, a aflat că lipsise de pe Pământ puţin
mai mult de doi ani.
Trebuia să-și sune părinţii. Fogg s-ar putea să-i fi ajutat să nu se panicheze prea tare, dar
chiar și așa. Aproape că îi venea să zâmbească la gândul reîntâlnirii. Ce naiba ar fi spus
despre părul lui? Avea să-i vadă curând, însă nu încă. S-a plimbat prin împrejurimi
reobișnuindu-se cu lumea. Vrăjile cu care retrăgea bani din ATM erau acum joacă de copii.
S-a bărbierit și s-a tuns și și-a cumpărat niște haine ce nu erau făcute de centauri, și deci
nu arătau ca un costum de la Convenţia Renascentistă, nu că ar fi fost ceva neobișnuit la
marginea Manhattanului. S-a răsfăţat. A luat prânzul la un restaurant fandosit cu preparate
din vită și aproape că a leșinat de plăcere. Până la ora trei, bea deja un Moscow Mules într-
un bar întunecat, lung și gol dintr-un subsol, din Cartierul Chinezesc, unde își petreceau
timpul Copiii Materiei.
Trecuse mult timp de când nu mai băuse alcool. Băutura ameninţa să-i dezgheţe mintea.
Gheaţa ce-i ţinea sub control vina și durerea s-a crăpat și a gemut. Dar nu s-a oprit, și, în
curând, asupra lui s-a coborât o tristeţe adâncă, pură și bogată, la fel de ameţitoare și
decadentă ca un drog. Locul a început să se umple de oameni la ora cinci. Până la șase,
băutorii de după programul de muncă îl înghionteau pe Quentin la bar. Băiatul vedea că
lumina ce cădea de sus, deasupra scărilor, își schimbase culoarea. Se îndrepta spre ieșire
când a observat într-un separeu din colţ, o fată drăguţă, zveltă, cu bucle blonde, ce-și freca
nasul de un bărbat care arăta ca un manechin pentru lenjerie intimă. Quentin nu-l cunoștea
pe modelul de la firma Adam, dar cu siguranţă o recunoscuse pe Anaïs.
Nu era tocmai o întâlnire pe care să și-o fi dorit-o, iar fata nu reprezenta chiar prima
persoană cu care ar fi vrut să ia contact. Dar poate că era mai bine astfel, să discute cu
cineva de care nu-i păsa așa tare și care, la rândul ei, nu nutrea cine știe ce sentimente
pentru el. Și în plus, avea la bord câteva pahare loiale de Moscow Mules, ce puteau susţine
greutatea interacţiunii. Cu pași mărunţi. S-au așezat afară, pe scară. Fata și-a pus mâna pe
braţul lui și s-a holbat la părul său alb.
– Nu ţi-ar fi venit să criezi, a zis ea.
În mod curios, accentul ei paneuropean se întărise, iar exprimarea în engleză se înrăutăţise,
de când o văzuse Quentin ultima oară. Posibil să fi mers mai bine în scena din bar.
– Prin ce-am mai trecut să ieșim! A fost liniște o vreme, apoi ne-au luat iar la goană. Josh a
fost foarte bun, să știi. Foarte bun. Nu l-am mai văzut niciodată făcând magie așa. A fost o
chestie care înota prin podea, pe sub pietre – ca un rechin, cred, dar înota în stâncă. Te-a
prins de picior.
– Așa se explică asta, a zis Quentin.
Băiatul i-a arătat genunchiul de lemn și fata a mărit iar ochii, studiindu-l. Alcoolul făcea
situaţia mult mai ușoară decât s-ar fi așteptat. Se pregătise pentru un torent de emoţii, un
calvar de durere abătut asupra minţii lui lipsite de apărare, dar semnele iadului, de ar fi
avut să se arate vreodată, acum încă întârziau.
– Și a mai fost ceva – pereţii au fost vrăjiţi, cred – așa că ne-am învârtit în cerc. Am ajuns
înapoi în sala lui Amber.
– Ember.
– Și eu ce-am zis? În fine, a trebuit să rupem farmecul.
Fata s-a oprit să facă cu mâna, prin geam, spre prietenul ei musculos, din bar. Vorbea de
parcă ar fi spus povestea de nenumărate ori, astfel că se plictisise oarecum să o tot repete.
Pentru ea, totul se petrecuse acum doi ani, unor oameni pe care oricum abia de-i cunoștea.
– Și te-am cărat toată ziua. Dumnezeule! Nu cred că am fi reușit dacă Richard – Rișard – nu
ne ajuta. Știi, aproape că poţi să-l placi. Ne-a făcut invizibili în faţa monștrilor. Practic ne-
a cărat de acolo. Totuși, am rămas cu o cicatrice.
Fata și-a săltat tivul fustei, care oricum nu era prea lungă. O linie densă, inflamată de ţesut,
lungă de cincisprezece centimetri îi împungea coapsa fină și bronzată.
Penny supravieţuise, ca prin minune, i-a spus ea. Sau, cel puţin, pentru o vreme. Centaurii
nu au putut să-i reconstruiască mâinile, iar fără ele nu mai putea face vrăji. Când au ajuns
în Ţara-lui-Nicăieri, Penny s-a îndepărtat de grup, ca și cum căuta ceva. Când a ajuns lângă
un palat înalt, îngust, din piatră, neobișnuit de bătrân și ruinat, băiatul s-a oprit în faţa lui
și și-a deschis în părţi braţele fără de mâini, ca și cum s-ar fi rugat. Părea să aștepte un lucru
anume. După un minut, ușile palatului s-au deschis. Ceilalţi au putut vedea pentru o clipă
niște rânduri de etajere cu volume – inima caldă, de hârtie a Orașului. Penny a intrat, iar
ușile s-au închis în urma lui.
– Îţi vine să crezi ce s-a întâmplat? tot zicea ea. Seamănă cu un coșmar, a spus ea, folosind
un „r“ graseiat. Dar acum s-a terminat.
Ciudat: Anaïs nu părea să-l învinovăţească pe el sau să-și facă singură procese de conștiinţă.
Găsise o cale de a deplânge tot ce se petrecuse. Sau poate că nici nu o afectase. Era greu de
ghicit ce procese aveau loc sub buclele acelea blonde.
De-a lungul poveștii, fata îi tot trăgea ocheade, peste umăr, manechinului pentru lenjerie
intimă, astfel încât lui Quentin i s-a făcut milă de ea și a lăsat-o să plece. Și-au luat la
revedere – te pup, pa! Niciunul nu a promis că va ţine legătura. Ce rost avea să mintă acum,
atât de târziu în evoluţia jocului? Cum spusese fata, se terminase. A rămas așezat pe trepte,
în atmosfera caldă a primelor ore dintr-o seară de vară, până ce și-a dat seama că nu-și
dorea să se întâlnească iar cu Anaïs când fata avea să plece.
Se făcea întuneric și avea nevoie de un loc unde să doarmă. Putea să găsească un hotel, dar
de ce să se deranjeze? Și de ce să aștepte? Abandonase aproape tot ce avusese asupra lui în
Fillory, însă de un lucru Quentin ţinuse cu sfinţenie: cheia din fier pe care Fogg i-o dăduse
la absolvire. Nu mersese din Fillory – încercase –, dar acum, stând de unul singur pe o stradă
mizeră din Tribeca, inspirând aerul lipicios și copt de soare al orașului, băiatul a scos
obiectul din buzunarul blugilor lui nou-nouţi. Greutatea cheii îi părea liniștitoare. Având o
bănuială, Quentin a apropiat-o de urche. Cheia emitea un ţârâit constant și muzical, ca al
unui diapazon. Nu observase fenomenul până atunci.
Simţindu-se incredibil de singur și doar puţin speriat, a strâns micul obiect cu ambele
mâini, a închis ochii și l-a lăsat să-l tragă după el. Parcă ar fi alunecat pe frânghia de
remorcare, de pe o pârtie de schi. Cheia a trasat în aer un tiv invizibil și la târât repede după
ea înainte. Cu o senzaţie minunată de accelerare printr-o subdimensiune specială, a ajuns
înapoi pe terasa din piatră, din spatele Casei de la Brakebills. Tortura de a se întoarce, după
tot ce se petrecuse, era mare, însă necesitatea era încă și mai stringentă. Mai avea o ultimă
treabă de rezolvat, după care avea să încheie pentru totdeauna.
REGI ȘI REGINE
Ca membru junior al echipei pentru organizarea conturilor de clienţi, consultantul asociat
în probleme de management, Quentin Coldwater, al companiei PlaxCo, avea puţine
responsabilităţi în afară de a participa la întâlniri ocazionale și să se comporte civilizat faţă
de orice colegi s-ar fi întâmplat să întâlnească în lift. În rarele ocazii când documente reale
ajungeau accidental în căsuţa lui de e-mail sau pe masa de lucru, tânărul le aplica doar o
ștampilă (Pare în regulă! – QC) fără să le citească.
După cum s-a dovedit, biroul lui Quentin era neobișnuit de vast pentru un nou angajat,
mai ales unul așa de tânăr cum părea să fie el (deși părul alb, bizar, îi conferea o gravitate
ce-i depășea anii) și al cărui profil educaţional și experienţă profesională erau mai degrabă
abia schiţate. A apărut din senin, într-o zi, a ocupat un birou pe colţ, recent eliberat de un
vicepreședinte de trei ori mai în vârstă ca el și a început să-și câștige salariul, să adune bani
în fondul de pensii, a primit asigurare medicală și dentară și dreptul la șase săptămâni de
concediu pe an. În schimbul tuturor acestor beneficii, nu părea să întreprindă mare lucru,
în afară de a se juca pe calculator, în faţa ecranului ultraplat, dublu, lăsat în urmă de fostul
vicepreședinte.
Dar Quentin nu stârnea niciun fel de antipatie sau vreo curiozitate în noii lui colegi. Toţi
credeau că altcineva dintre ei cunoaște adevărata lui poveste și dacă se dovedea că nu aveau
dreptate, atunci cu siguranţă cei de la Departamentul de resurse umane aveau informaţii.
Și oricum, se presupunea că fusese starul unei școli europene de elită și că vorbea fluent tot
felul de limbi străine. Rezultatele la matematică întreceau orice imaginaţie. Compania avea
noroc că tânărul lucra acolo. Noroc.
Și mai era și destul de amabil, deși puţin cam morocănos. Părea deștept. Sau cel puţin așa
arăta. Și oricum, făcea parte din echipa de conturi de la PlaxCo, iar aici, la firma de
consultanţă Grunnings Hunsucker Swann toţi erau jucători dedicaţi.
Decanul Fogg îl sfătuise pe Quentin să nu apuce pe acest drum. Ar fi trebuit să ia o pauză
mai lungă, să se mai gândească, poate să urmeze o terapie. Dar lui Quentin îi prisosise
timpul. Experimentase lumea magiei cât pentru o viaţă întreagă, iar acum ridica o barieră
între el și ea, un zid pe care vrăjitoria nu-l putea trece. Avea de gând să întrerupă orice
contact. Fogg avusese până la urmă dreptate, deși nu avea curajul să-și joace propriul
argument: oamenilor le era mai bine fără magie, trăind în lumea reală, învăţând să facă faţă
vieţii, pe măsură ce le ridica greutăţi în cale. Poate existau acolo undeva și oameni care erau
în stare să se descurce cu puterea deţinută de un magician, oameni care o meritau, dar
Quentin nu făcea parte din tagma lor. Venise timpul să se maturizeze și să recunoască
adevărul.
Așa că Fogg l-a angajat la o firmă cu un capital magic important, pe un post la birou, iar
Quentin a continuat să meargă cu metroul, să ia liftul, să comande prânzul ca restul
omenirii, sau, în orice caz, precum cea mai privilegiată parte a ei, în procent de 0,1.
Curiozitatea în legătură cu tărâmurile nepătrunsului îi fusese mai mult decât satisfăcută,
mersi al dracului de mult! Cel puţin părinţii lui erau mulţumiţi. Tânărului i s-a părut o
ușurare să le poată spune cum își câștigă traiul, fără a minţi.
Grunnings Hunsucker Swann era tot ce putuse spera Quentin, adică un vid de care se putea
apropia fără să riște să-și piardă viaţa. Biroul lui era liniștit, avea control climateric și
ferestre colorate, din podea, până în tavan. Rechizitele erau din belșug și de cea mai bună
calitate. I s-au dat pentru revizuire toate tabelele cu balanţe, graficele de organizare și
planurile de afaceri pe care și le-ar fi dorit. Cinstit vorbind, Quentin se simţea superior
oricui se mai jucă încă de-a magicianul. Mandarinii vrăjitori autosuficienţi se puteau
iluziona singuri, dacă așa voiau, însă el depășise stadiul acela. Nu mai era magician, ci un
bărbat, iar un bărbat își asumă responsabilitatea pentru actele sale. El se afla afară, cioplind
în faţada din piatră dură precum cremenea, a realităţii. Fillory? O făcuse și pe asta, iar
experienţa nu-i adusese nimic bun lui sau altcuiva. Era prea al naibii de norocos că scăpase
doar cu atât.
În fiecare dimineaţă, Quentin își punea un costum și aștepta pe un peron înălţat, de metrou,
din Brooklyn. Pe jos, cimentul aspru era pătat de rugina bucăţilor de fier din armătură, ce-
și scoteau capetele afară. Din zona de sus a orașului putea de-abia să întrevadă spinul
mărunt, înceţoșat, de culoarea coclelii al Statuii Libertăţii, din golf. Vara, traversele groase
din lemn asudau broboane aromate de smoală lichidă. Semnale invizibile făceau șinele să
se miște și să devieze trenurile la stânga și la dreapta ca și cum (dar nu tocmai) ar fi fost
direcţionate de o mână nevăzută. În apropiere, niște păsări neidentificate pluteau în cercuri
concentrice nesfârșite, deasupra unei gropi de gunoi, prost amenajate, din apropiere.
În fiecare dimineaţă, când ajungea trenul, vagoanele erau pline de rusoaice tinere
călătorind din Brighton Beach, pe trei sferturi adormite, legănându-se la unison cu tangajul
mijlocului de transport, cu părul lor negru, lucios, vopsit într-un blond hidos și
neconvingător. În holul de marmură al clădirii în care lucra Quentin, lifturile înghiţeau
ciorchini de navetiști, apoi îi scuipau pe fiecare la etajul potrivit.
Când pleca acasă, la ora cinci după-amiaza, secvenţa se repeta cu exactitate, în sens invers.
Cât despre weekenduri, exista o infinitate de distracţii și mijloace de amuzament diverse și
fără sens, pe care lumea reală i le putea oferi lui Quentin. Jocuri video; pornografie pe
Internet; oameni discutând în baruri despre bolile mamelor vitrege; pungi de plastic, de la
supermarket, agăţate în copacii desfrunziţi; bătrâni așezaţi pe verandele lor, la bustul gol;
ștergătoarele uriașe de parbriz, de la autobuzele roșii și albastre ale orașului, azvârlind
șiroaie mari de apă înainte și înapoi, înainte și înapoi, înainte și înapoi.
Era tot ce-i mai rămăsese și trebuia să-i fie suficient. Ca magician, făcuse parte dintr-un soi
de familie regală discretă a lumii, însă el abdicase de la tron. Își scosese coroana și o lăsase
zăcând acolo pentru următorul fraier. Le roi est mort 93 . Noua sa viaţă avea ea însăși un aer
fermecat, magia sfârșitului oricărei magii.

Odată, după ce-și adusese la zi toate personajele din mai multe jocuri pe calculator și
vizitase fiecare web site pe care ar fi putut, plauzibil sau nu, să-l viziteze, Quentin a observat
că în calendarul său din aplicaţia Outlook apărea programată o întâlnire pentru acea dată.
Începuse în urmă cu o jumătate de oră și avea loc la etaj mai îndepărtat al monolitului
corporaţiei GHS. Pentru a ajunge acolo, trebuia să folosească un alt lift. Dar renunţând la
orice formă de precauţie, a decis să participe la ședinţă.
Scopul întâlnirii, după cum a reușit Quentin să-și dea seama, adunând la repezeală câteva
indicii, era o asociere petrecută post-mortem după reorganizarea PlaxCO, ce fusese
stabilită cu câteva săptămâni în urmă, deși Quentin omisese acest detaliu crucial până în
acel moment. De asemenea, pe agenda de lucru se mai afla și un alt proiect, ce de-abia
începea și urma să fie condus de o altă echipă, formată din persoane pe care Quentin nu le
mai întâlnise până atunci. Tânărul s-a surprins trăgând cu ochiul la unul dintre participanţi.
Era greu de zis ce anume avea fata aceea special, cu excepţia faptului că era, ca și Quentin,
singura ce nu scosese un cuvânt în timpul ședinţei. Avea cu câţiva ani mai mult ca el și nu
părea nici atractivă într-un fel deosebit, dar nici neatrăgătoare. Avea nasul ascuţit, gura
subţire, părul cafeniu spălăcit, tuns până la bărbie. Degaja un aer puternic de inteligenţă,
ţinută în echilibru de un sentiment egal și total opus de plictiseală. Quentin nu ar fi știu să
spună cum de-și dăduse seama. Poate din cauza degetelor ei, a căror musculatură era
dezvoltată într-un fel special. Poate a trăsăturilor ei, ce parcă alcătuiau o mască. Dar nu mai
încăpea îndoială în legătură cu ceea ce reprezenta. Fata nu era decât încă una ca el: un fost
student la Brakebills, lucrând sub acoperire, în lumea reală.
Scenariul se complică, și-a zis el.
Quentin a abordat după aceea un coleg – Dan, Don, Dean, unul dintre numele acestea – și
a aflat cum o chema pe tânără. Fata era Emily Greenstreet. Singura și infama Emily. Fata
pentru care murise fratele lui Alice.
Mâinile lui Quentin tremurau pe când a apăsat butonul liftului. Tânărul și-a informat
asistenta că avea să-și ia liber pentru restul după-amiezii. Poate chiar restul săptămânii.
Dar era prea târziu. Emily Greenstreet trebuie să-l fi observat și ea – poate chiar degetele îi
dădeau de gol –, pentru că înainte ca ziua să se încheie, a primit un e-mail de la ea.
Următoarea dimineaţă i-a trimis un mesaj vocal și a încercat să-i introducă de la distanţă o
întâlnire de prânz, în calendarul Outlook. Când Quentin s-a conectat în reţea, fata i-a trimis
neobosită mesaje instant online și, în final, aflându-i numărul de telefon de pe lista de date
de contact pentru urgenţe a firmei, i-a expediat un sms:
D C AMÂNI INEVITABILUL?
D C să nu? Dar tânărul știa că fata avea dreptate. Nu prea avea de ales. Dacă Emily își dorea
să-l găsească, avea să o facă, mai devreme sau mai târziu. Cu un sentiment de înfrângere, a
acceptat invitaţia la prânz. Cei doi s-au întâlnit săptămâna următoare la un restaurant
franţuzesc scump, de modă veche, preferat de directorii de la GHS din timpuri
imemoriabile.
Nu a fost pe atât de rău pe cât se aștepta el. Emily era o femeie ce vorbea repede, așa de
slabă și cu o postură așa de băţoasă că părea casantă. Așezaţi faţă în faţă, aproape singuri,
înconjuraţi de tăcerea feţelor de masă crem, a paharelor și a clinchetului greu al argintăriei,
tinerii au bârfit despre munca lor. Quentin de-abia dacă recunoștea jumătate din nume, ca
să urmărească discuţia, însă fata vorbea suficient pentru amândoi. I-a povestit despre viaţa
ei – avea un apartament drăguţ, în Upper East Side, izolat, dotat cu pisici. Au descoperit că
aveau în comun o formă amuzantă de umor negru. În feluri diferite, descoperiseră amândoi
același adevăr: a trăi fanteziile din copilărie însemna să curtezi, să te căsătorești și să te bagi
în pat cu dezastrul. Cine putea înţelege asta mai bine ca ei – bărbatul care o văzuse pe Alice
murind, și femeia ce dusese practic la decesul fratelui lui Alice? Când Quentin se uita la
Emily, se vedea pe el peste opt ani. Viitorul nu părea așa de rău.
Și îi plăcea și ei să mai bea când în când, așa că mai găsiseră un lucru în comun. Pahare de
martini, sticle de vin și păhărele de whiskey s-au strâns între ei, ca o metropolă miniaturală
de sticlă colorată, pe când telefoanele mobile și BlackBerry-urile încercau să le atragă
atenţia văitându-se în zadar.
– Și spune-mi, a zis Emily Greenstreet, când au fost amândoi suficient de intoxicaţi pentru
a crea între ei iluzia unei intimităţi confortabile și îndelungate. Ţi-e dor să faci magie?
– Pot spune sincer că nu mă gândesc niciodată la asta, a răspuns tânărul. De ce? Tu da?
– Dacă mi-e dor sau dacă mă gândesc?
Fata și-a rulat între degete o șuviţă din părul cenușiu.
– Normal că da. Mă gândesc adeseori și îmi lipsește.
– Îţi pare vreodată rău că ai plecat de la Brakebills?
Emily a clătinat tare din cap:
– Singurul lucru pe care-l regret este că nu am plecat de acolo mai devreme.
Fata s-a întins înainte, înviorată dintr-odată.
– Doar când mă gândesc la locul acela îmi vine să urlu de enervare. Sunt niște copii,
Quentin! Cu toată puterea la dispoziţie! Ce ni s-a întâmplat mie și lui Charlie se poate
întâmpla oricui, în orice zi, în orice clipă. Sau chiar mai rău. Mult mai rău. E o minune că
locul ăla mai e în picioare.
Quentin a observat că Emily nu pronunţa niciodată denumirea de „Brakebills“, ci doar
„locul acela“.
– Nu-mi place nici măcar să locuiesc pe aceeași coastă. Nu există nicio pază. Fiecare din
puștii de acolo e o bombă nucleară ce stă să explodeze! Cineva trebuie să preia controlul
acolo. Uneori mă gândesc că poate ar trebui să-i dau de gol, să duc guvernul acolo și să-l
pună la punct. Profesorii nu vor fi niciodată în stare să o facă. Și nici Tribunalul
Magicienilor.
Fata a continuat să pălăvrăgească astfel. Semănau cu doi alcoolici vindecaţi, dependenţi de
cafeină și biblia celor Doisprezece Pași, spunându-și unul altuia cât de fericiţi sunt să fie
treji și apoi nereușind să mai vorbească despre nimic altceva, în afară de băutură.
Deși, spre deosebire de alcoolici, ei puteau și beau încă o grămadă de spirtoase. Înviorat
temporar de un affogato topit, Quentin a început să-și îndrepte atenţia spre un scotch din
malţ, amar, ce avea un gust de parcă ar fi fost decantat printr-un ciot de stejar, trăsnit de
fulger.
– Nu m-am simţit niciodată în siguranţă în acel loc. Niciodată, niciun minut. Nu crezi că
ești mai ferit aici, Quentin? În lumea reală?
– Dacă vrei să știi adevărul, în ultima perioadă nu prea mai simt nimic.
Fata s-a încruntat, auzindu-l.
– Serios. Atunci ce te-a făcut să renunţi la toate? Trebuie să fi avut un motiv bun.
– Aș zice că motivele mele erau destul de inatacabile.
– Așa de grav?
Emily și-a ridicat cochetă sprâncenele subţiri.
– Povestește-mi!
Fata s-a lăsat pe spate și a lăsat fotoliul restaurantului pretenţios să o primească în
îmbrăţișarea lui. Nimic nu-l bucura mai tare pe un fost dependent decât să povestească cât
de rău fusese în vremurile trecute și ce om de nimic reușise să învingă în el însuși. Să
înceapă demolarea!
Quentin i-a povestit cât de tare se adâncise în noroi. I-a spus despre Alice și viaţa lor
împreună și despre ce făcuseră și cum murise. Când a scos la iveală detaliile privitoare la
soarta lui Alice, lui Emily i-a dispărut zâmbetul de pe buze și a sorbit tremurând din paharul
de martini. Până la urmă, și Charlie devenise un niffin. Ironia era destul de la sine de înţeles
oribilă. Dar fata nu i-a cerut lui Quentin să se oprească.
Când a terminat de vorbit, băiatul se aștepta ca Emily să-l urască, la fel de mult pe cât se
ura el însuși. Și poate, în aceeași măsură în care Quentin bănuia că se ura pe sine. În schimb,
ochii ei se scăldau în bunătate.
– Oh, Quentin, a făcut ea, atingându-i mâna, pe deasupra mesei. Nu te poţi învinovăţi, chiar
nu poţi.
Chipul ei plat și îngust lumina de milă.
– Trebuie să înţelegi că tot acest rău, toată tristeţea vine din magie. Acolo încep necazurile.
Nimeni nu poate fi atins de acea putere, fără să fie corupt. M-a schimbat și pe mine,
Quentin, înainte de a renunţa la ea. E cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată.
Vocea ei s-a făcut mai moale.
– Asta l-a ucis pe Charlie, a spus ea încetișor. Și a omorât-o și pe biata ta Alice. Mai devreme
sau mai târziu, magia conduce la rău. De îndată ce vei înţelege asta, vei putea să te ierţi. Va
fi mai ușor. Îţi promit.
Mila fetei era ca un balsam pentru inima lui rănită și roasă și își dorea să o accepte. Emily
i-o oferea, era chiar acolo, dincolo de masă. Tot ce trebuia să facă era să se întindă după ea.
Nota a sosit, iar Quentin a trecut suma astronomică pe cardul lui de credit. Ieșind în
foaierul restaurantului, au fost amândoi atât de beţi că au trebuit să se ajute reciproc să
îmbrace impermeabilele – afară turnase cu găleata toată ziua. Nici nu se punea problema
să se întoarcă la birou. Nu era în stare de așa ceva și se și întuneca, oricum. Fusese un prânz
tare lung.
Afară, sub copertină, au ezitat. Pentru un moment, gura ciudată, plată a lui Emily
Greenstreet s-a apropiat neașteptat de mult de a lui.
– Ia cina cu mine, în seara asta.
Privirea ei era descurajant de directă.
– Vino la apartamentul meu. Îţi gătesc.
– Nu pot azi, a zis el năucit. Îmi pare rău. Poate data viitoare.
Fata și-a așezat o mână pe braţul lui.
– Ascultă, Quentin. Știu că tu crezi că nu ești pregătit pentru asta…
– Știu că nu sunt pregătit.
– … dar nu vei fi niciodată. Nu până nu te decizi tu.
Emily i-a strâns ridurile de pe frunte între degete.
– Gata cu drama, Quentin. Lasă-mă să te ajut. Să recunoști că ai nevoie de ajutor nu e cel
mai rău lucru din lume, nu-i așa?
Bunătatea ei era cel mai înduioșător lucru pe care-l văzuse de când plecase de la Brakebills.
Și avea în felul ei un soi de farmec. Și nu mai făcuse sex de cine știe când, de când se culcase
cu Janet. I-ar fi venit așa ușor să meargă cu ea.
Dar a refuzat. Chiar pe când stăteau acolo, tânărul a simţit o furnicătură în buricele
degetelor, sub unghii, un fel de reziduu al miilor de vrăji ce-i curseseră prin mâini de-a
lungul anilor. Putea simţi încă scânteile albe ce izvorâseră odată libere. Fata se înșela: nu l-
ar fi ajutat cu nimic să învinovăţească magia pentru moartea lui Alice. Era prea ușor și se
săturase să aleagă mereu calea mai puţin dificilă. Era în regulă să fie iertat de Emily
Greenstreet, dar alţi oameni erau responsabili pentru soarta lui Alice. Jane Chatwin,
Quentin și chiar și Alice însăși. Iar acei oameni trebuiau să-și ispășească vina.
În acel moment, a privit-o pe Emily și a văzut un suflet pierdut, singur într-un tărâm pustiu,
arătând nu așa de diferită de iubitul ei de o seară, profesorul Mayakovsky, uitat la Polul
Sud. Quentin nu se simţea pregătit să o urmeze în ţinutul acela. Dar undeva altundeva mai
putea merge? Ce-ar fi făcut Alice?

A mai trecut o lună și s-a făcut noiembrie, iar Quentin ședea în biroul lui pe colţ, uitându-
se pe fereastră. Clădirea de pe stradă era mult mai scundă decât sediul Grunnings
Hunsucker Swann, așa că îi putea zări clar acoperișul, ce consta dintr-o alee din pietriș bej,
curat, ce dădea rotocolul unei reţele cenușii de unităţi complicate și masive de aer
condiţionat și de încălzire. Odată cu sosirea aerului amărui și rece de toamnă târzie,
aparatele de aer condiţionat se opriseră, iar cele de încălzire le luaseră locul. Nori uriași de
abur se încolăceau în bucle abstracte: hipnotice, silenţioase, luând lent diverse forme ce nu
se opreau nicicând și nu se repetau nici măcar o dată; semnale cu fum trimise unul câte
unul, în gol, fără nicio însemnătate. În ultima vreme, Quentin își petrecuse mult timp
studiind nourașii. Asistenta lui renunţase tacit la a încerca să-i programeze întâlniri.
Dintr-odată, fereastra fumurie, din podea până la tavan, ce ocupa un perete întreg în biroul
lui Quentin s-a făcut ţăndări și a explodat spre interior. Jaluzelele ultramoderne, veneţiene,
de cord au zburat sălbatic într-o parte. Aerul rece și lumina crudă a soarelui au dat năvală.
Ceva mic, rotund și foarte greu s-a rostogolit pe covor și s-a lovit de pantoful tânărului.
Quentin s-a uitat la obiect. Era o sferă albăstruie: globul de piatră pe care-l foloseau să
înceapă meciul de Tărăboi.
Trei oameni pluteau în aer, în faţa ferestrei lui, la al treizecilea etaj.
Janet părea cumva mai îmbătrânită, ceea ce, bineînţeles că era adevărat, dar pe chipul ei se
zărea și altceva. Ochii, irisurile radiau de o energie clocotitoare, violetă, mistică, pe care
Quentin nu i-o mai zărise niciodată. Purta o bustieră strâmtă din piele neagră, ce risca în
orice moment să plesnească pe ea. În jurul ei curgeau stele argintii.
Eliot își achiziţionase de undeva o pereche de aripi imense, ce se lăţeau în spatele lui și cu
care plana susţinut de un curent intangibil. Pe cap purta coroana de aur din Fillory, pe care
Quentin o văzuse ultima oară în sala subterană a lui Ember. Între Janet și Eliot, cu braţele
înfășurate în mătase neagră, plutea o tânără înaltă, cumplit de slab, cu părul lung, ondulat
și negru, ce se vălurea în aer, de parcă s-ar fi aflat sub apă.
– Buna, Quentin! a zis Eliot.
– Bună! a spus și Janet.
Cealaltă femeie nu a scos niciun cuvânt. La fel și Quentin.
– Noi mergem înapoi în Fillory, l-a anunţat Janet, și avem nevoie de un rege. Doi regi, două
regine.
– Nu te poţi ascunde la nesfârșit, Quentin. Hai cu noi!
Fără fereastra fumurie și cu toată lumina după-amiezii inundând biroul, Quentin nu mai
vedea nimic pe monitor. Aparatul de control climateric urla, încercând să se adapteze la
aerul rece. Undeva în clădire se declanșase o alarmă.
– S-ar putea să meargă de data asta, a zis Eliot. Fără Martin. Și, în plus, nu am știut niciodată
care e Disciplina ta. Nu te deranjază?
Quentin s-a holbat la ei. A durat câteva secunde până să-și regăsească vocea.
– Dar Josh? a orăcăit el. Mergeţi și întrebaţi-l pe el.
– Are alt proiect.
Janet și-a dat ochii peste cap.
– Are impresia că poate folosi Ţara-lui-Nicăieri să ajungă în Tărâmul de Mijloc. Crede sincer
că o să ajungă să și-o tragă cu un elf.
– M-am gândit să fiu regină, a adăugat Eliot. Se pare că sunt foarte deschiși la minte în
Fillory în privinţa asta. Dar, până la urmă, regulile sunt reguli.
Quentin a așezat pe masă ceașca de cafea. Trecuse mult timp de când nu mai experimentase
o altă emoţie în afară de tristeţe, rușine, amorţeală. Atât de mult timp, încât, pentru o clipă,
nu a înţeles ce se petrecea în inima lui. Cei trei îi ofereau un lucru pe care și-l refuzase el
însuși cu atâta convingere că și uitase că mai există: speranţa. Era un gând periculos și
mortal. În ciuda voinţei lui, simţea cum senzaţia i se vâră în suflet, într-un colţ pe care-l
crezuse mort pe vecie. Durea. Dar în același timp își dorea să simtă și mai mult.
– De ce faceţi asta? a întrebat Quentin încet, prevăzător.
Trebuia să se facă înţeles.
– După tot ce s-a întâmplat cu Alice? De ce v-aţi mai întoarce acolo? Și de ce mă vreţi cu
voi? Nu o să reușiţi decât să înrăutăţiţi situaţia.
– Ce? Mai rea de atât? a întrebat Eliot.
Băiatul și-a împins bărbia în faţă, indicând biroul.
– Știam cu toţii ce facem, a continuat Janet. Tu ai știut, noi am știut. Alice a știut cu
siguranţă. Până și Penny. Am ales, Q. Și ce-o să se mai întâmple? Oricum ai părul alb. Nu-
i nicio șansă să arăţi mai ciudat de atât.
Quentin s-a rotit în scaunul lui ergonomic, pentru a-i privi în faţă. Inima parcă îi ardea de
jale, regret, emoţii ce se topeau și se amestecau într-o lumină strălucitoare, mistuitoare și
albă.
– Chestia e că, a răspuns el. Nu mi-ar plăcea să plec chiar înainte de sezonul bonusurilor.
– Hai Quentin! S-a terminat. Ţi-ai ispășit pedeapsa.
Zâmbetul lui Janet avea în el o căldură pe care Quentin nu o mai văzuse sau pur și simplu
nu o mai observase până atunci.
– Toată lumea te-a iertat, cu excepţia ta. Și ai rămas așa de mult în urma noastră.
– S-ar putea să fiţi surprinși.
Quentin a ridicat sfera albastră din piatră și a studiat-o.
– Deci, a spus el. Lipsesc cinci minute și mă înlocuiţi cu o vrăjitoare amatoare?
Eliot a ridicat din umeri.
– Are coaie!
– Du-te dracului!
Quentin a oftat. Și-a relaxat gâtul și s-a ridicat.
– Chiar trebuia să-mi spargeţi fereastra?
– Nu, a răspuns Eliot. Nu chiar.
Quentin a pășit la marginea podelei. Sub pantofii moderni de piele au scrâșnit bucăţele de
sticlă. S-a aplecat, trecând pe sub jaluzelele rupte. Era cale lungă până jos. Nu mai făcuse
asta de multă vreme.
Lărgindu-și nodul de la cravată cu o mână, Quentin a pășit în aerul rece al iernii și și-a luat
zborul.
NOTE
1 - Concursuri populare în care elevii și studenţii ţin discursuri pe diverse teme (n. tr.).
2 - „Regele se amuză“ – în lb. fr. în orig. (n. tr.).
3 - GPA – Grade Point Average este media calificativelor sau notelor unui elev sau student
care indică nivelul său de pregătire într-un anumit domeniu (n. tr.).
4 - Campanie din Primul Război Mondial, desfășurată între lunile iulie și noiembrie ale
anului 1917 (n. tr.).
5 - Bătălia de la Long Island, denumită și Bătălia de la Brooklyn, care a avut loc la 27 august
1776, a fost prima mare bătălie din Războiul de Independenţă al Statelor Unite ale Americii
(n. tr.).
6 - Tip de hârtie foarte groasă, de un galben închis (n. tr.).
7 - Truc cu monede, ce presupune dispariţia uneia dintre ele (n. tr.).
8 - Truc cu cărţi de joc, ce constă în amestecarea pachetului cu o singur mână (n. tr.).
9 - Wandering Nickel, în original (n. tr.).
10 - Ivy League – un grup de opt școli din SUA și o conferinţă a atleţilor. Phi Betta Kappa –
societate academică exclusivistă (n. tr.).
11 - SAT – Standardized Admission Test, este un test standard de admitere la colegiu,
dezvoltat în SUA (n. tr.).
12 - Vin roșu sec, produs dintr-un soi de struguri crescuţi în special în California (n. tr.).
13 - Marcă de bere (n. tr.).
14 - Concurs anual de ortografie (în engl. spelling) (n. tr.).
15 - Concurs anual de matematică pentru studenţi (n. tr.).
16 - Conferinţă internaţională pentru studenţi, ce se bazează pe un program academic de
simulare al activităţii în cadrul Naţiunilor Unite (n. tr.).
17 - Regat din Africa de Sud (n. tr.).
18 - Joc de masă, în care, pentru a progresa, jucătorii trebuie să răspundă la întrebări de
cultură de generală (n. tr.).
19 - Thestral - creatură magică din universul Harry Potter, cu trup scheletic de cal, figură
cu trăsături reptiliene și aripi (n. tr.).
20 - Canal maritim din Brooklyn (n. tr.).
21 - Povestire a scriitorului american Edgar Allan Poe, în care, după ce îngroapă corpul celui
pe care îl ucisese, criminalul – personaj principal – continuă să audă bătăile inimii celui
mort, aflată sub podea (n. tr.).
22 - Formulă din crezul religiei neopăgâne, denumite Wicca (n. tr.).
23 - În original, tally ho – expresie tipic britanică, utilizată în vânătoarea de vulpi, atunci
când un animal este ochit (n. tr.).
24 - Dick și Jane erau personajele principale din cărţile folosite în America, între anii 1930
și 1970, la instruirea copiilor în tainele cititului (n. tr.).
25 - Ceremonie religioasă iudaică ce marchează trecerea la maturitate. Este echivalentul
botezului sau împărtășaniei din ritul creștin (n. tr.).
26 - Ginkgo biloba – arbore răspândit în China, recunoscut pentru proprităţile sale
medicinale; capsulele la care se face referire sunt fructele copacului (n. tr.).
27 - Fel de mâncare franţuzesc, pe bază de cartofi, servit cu carne roșie sau de pui (n. tr.).
28 - Artă marţială chineză ce constituie dintr-o combinaţie de stiluri, incluzând yoga și
meditaţia (n. tr.).
29 - Sos italienesc din guanciale, brânză pecorino și sos de tomate (n. tr.).
30 - Șuncă italienească neafumată, din mandibula și fălcile porcului, condimentată și lăsată
la uscat timp de trei săptămâni (n. tr.).
31 - Băutură alcoolică italienească, de genul coniacului, ce conţine un procent de alcool
cuprins între 35 și 60% pe volum (n. tr.).
32 - Zonele barocline sunt acele zone în care există un gradinent pe o suprafaţă cu o
presiune constantă (n. tr.).
33 - Zonele barotrope sunt acele regiuni cu distribuire uniformă a temperaturii (n. tr.).
34 - În original „Death“ March, care ar însemna ad litteram, „marșul morţii“ (n. tr.).
35 - Magneziul arde cu o lumină puternică, albă (n. tr.).
36 - În original, fisheye lens. Fisheye e un termen argotic ce denumește cele mai
superangulare obiective, care obţin un unghi mare de vedere prin necorectarea aberaţiilor
sferice. De aceea toate imaginile fisheye arată ca și cum ar fi fost făcute într-un glob (n. tr.).
37 - Vâjthaţ, în original quidditch, este un joc creat de autoarea britanică J.K. Rowling, în
seria Harry Potter (n. tr.).
38 - Tip de whisky, produs pe insula Lagavulin, din Regatul Unit al Marii Britanii (n. tr.).
39 - Sistemul de notare american este sub formă de litere, de la A la F (n. tr.).
40 - Referire la a patra carte a seriei The Chronicles of Amber, The Hand of Oberon, scrisă
de Roger Zelazny (n. tr.).
41 - Aleister Crowley (n. 12 octombrie 1875, d. 1 decembrie 1947) a fost un ocultist, poet,
scriitor, yoghin și alpinist britanic. Membru influent în organizaţiile oculte Golden Dawn,
Astrum Argento și Ordo Templi Orientis (n. tr.).
42 - Regiune din vestul Antarcticii, la est de Marea Amundsen. Descoperită de Richard E.
Byrd, în 1929, zonă în mare parte rămasă nerevendicată de niciun stat al lumii (n. tr.).
43 - Roman al autorul american John Steinbeck (n. tr.).
44 - Legea timbrului promulgată în 1765, prin care Parlamentul britanic a propus ca
redactarea tuturor actelor să se facă doar pe hârtie timbrată (n. tr.).
45 - Soi de struguri folosit în prepararea vinurilor Bordeaux (n. tr.).
46 - În original, coolies. Se referă la termenul cu care erau desemnaţi imigranţii asiatici și
indieni, în secolul al XIX-lea. Cu timpul, a devenit un termen peiorativ (n. tr.).
47 - Organizaţie teroristă a Partidului Comunist din Peru (n. tr.).
48 - Plantă acvatică, ierboasă din familia Brassicaceae (n. tr.).
49 - Pledge of Allegiance, un act scris în 1892, prin care se exprimă loialitatea faţă de drapelul
și republica Statelor Unite ale Americii (n. tr.).
50 - Asistenta Ratched este un personaj din romanul lui Ken Kesey, Zbor deasupra unui cuib
de cuci, a cărui acţiune se petrece într-un ospiciu. Cartea a fost ecranizată în 1975 (n. tr.).
51 - Se referă la tipul de jachetă simplă, cu guler înalt, purtată de liderul comunist Mao
Zedong și adoptată apoi de populaţia Chinei, în timpul conducerii lui (n. tr.).
52 - Haraşo în lb. rusă înseamnă în context „Bine?“, „E clar?“ (n. tr.).
53 - Îndemn scris deasupra porţii Infernului în lucrarea lui Dante, Divina Comedie (n. tr.).
54 - În original, „wax on, wax off“. Face referire la filmul Karate Kid, în care ucenicul este
supus la multe exerciţii grele și munci fizice, printre care și lustruirea mașinii (n. tr.).
55 - Insectele din Ordinul Phasmatodea. Fasmidele sunt acele insecte de talie mare care
folosesc drept metodă de apărare camuflajul. Astfel, există două tipuri de fasmide: cele
bacilare, care imită aspectul de băţ și cele foliare, care imită frunzele (n. tr.).
56 - Marcă de pungi de stocare a alimentelor, din plastică, ce pot reutilizate și resigilate (n.
tr.).
57 - „Mergi cu Dumnezeu!“ (în lb. rusă în orig.) (n. tr.).
58 - Kevlarul a fost inventat în 1965 de compania DuPont (SUA) și introdus pe piaţă în 1970.
Kevlarul este o poliamidă cu proprietăţi mecanice deosebite, fiind de cinci ori mai
rezistentă decât oţelul, considerat la o greutate egală (n. tr.).
59 - Firmă americană, producătoare de produse din carne (n. tr.).
60 - Expresia „Trecerea Rubiconului“ înseamnă a depăși un punct fără întoarcere și se referă
la traversarea râului de către Iuliu Cezar în anul 49 î.Hr., lucru care a fost considerat o
declaraţie de război (n. tr.).
61 - „Bun băiat!“, „Bravo!“ (în lb. rus. în orig.) (n. tr.).
62 - Creaturi asemănătoare unor urși uriași din pluș, din universul Star Wars (n. tr.).
63 - Referire la Războiul de Independenţă din America (1775–1783), în care s-au confruntat
forţele colonialiste și armata britanică (n. tr.).
64 - West Point este o bază militară de rezervă a Statelor Unite amplasată la nord de
localitatea Highland Falls din comitatul Orange al statului New York (n. tr.).
65 - Expresie care desemnează enervarea sau furia (în lb. rusă în orig.) (n. tr.).
66 - În matematică, numărul Marsenne este un număr prim de forma Mp=2p – 1. Ele își trag
numele de la călugărul francez Marin Mersenne, care a început studiul acestor numere în
secolul al XVII-lea (n. tr.).
67 - Cântec foarte popular, scris în 1938 de Hoagy Carmichael și Frank Loesser (n. tr.).
68 - Wagyu este o rasă de vaci recunoscută pentru carnea ce conţine straturi de grăsime
intermusculară (n. tr.).
69 - Edward Gorey, scriitor și artist american, recunoscut pentru cărţile lui foarte macabru
ilustrate (n. tr.).
70 - „The Battle Hymn of the Republic“ se referă la imnul patriotic american, devenit faimos
în timpul Războiului Civil (n. tr.).
71 - Sortiment de smântână cu 28% grăsime (n. tr.).
72 - Casă proiectată de arhitectul Frank Lloyd Wright, în 1935, construită deasupra unei
cascade (n. tr.).
73 - Ligă a mai multor triburi de amerindieni. Iroqouis se mai numesc și „locuitori ai caselor
lungi“ (n. tr.).
74 - Ultimele cuvinte ale unui poem scris de Gaius Valerius Catullus, în numele fratelui său
mort. Expresia s-ar traduce prin: „Te salut și la revedere!“ (n. tr.).
75 - „Asta este tot?“ (n. tr.).
76 - Sortiment de brânză, caracterizat prin linia neagră de cenușă ce desparte cele două
straturi componente (n. tr.).
77 - Referire la autobiografia lui Henry David Thoreau, Walden; or, Life in the Woods, în
care autorul își povestește experienţa solitară de doi ani într-o cabană aflată în preajma
lacului Walden (n. tr.).
78 - Magazin specializat în comercializarea de bijuterii cu inserţii de diamante (n. tr.).
79 - Magazin de bijuterii (n. tr.).
80 - Sloganul admiratorilor lui Dwight Eisenhower (n. tr.).
81 - Béla Bartók (1881–1945), compozitor și pianist maghiar (n. tr.).
82 - Booklyn Nets – echipă de baschet (n. tr.).
83 - Cămașă aspră din păr de capră, purtată pe piele, de penitenţi (n. tr.).
84 - „Și-atunci“ (în lb. fr. în orig.) (n. tr.).
85 - Joc de rol fantasy (n. tr.).
86 - Regizor american de musicaluri (n. tr.).
87 - Trimitere la creaturile lui J. R. R. Tolkien, enţii, copaci uriași, înzestraţi cu viaţă și la
denumirea revistei de pornografie Penthouse (n. tr.).
88 - Trimitere la filmul „Vrăjitorul din Oz“, în care personajul principal urmează un drum
din cărămidă galbenă, în tărâmul fermecat (n. tr.).
89 - Trimitere la cartea pentru copii Lorax, scrisă de Dr. Seus. Once-ler este un personaj al
cărui chip nu este niciodată descris, fiindu-i descrise doar mâinile sau braţele (n. tr.).
90 - Humble în lb. engl. „umil, modest“ (n. tr.).
91 - În original fastball, tip de aruncare din baseball (n. tr.).
92 - Marten Pennanti, mamifer din America de Nord. În original, fisher (n. tr.).
93 - „Regele a murit“ (în lb. fr. în orig.) (n. tr.).
LEV GROSSMAN

MAGICIENII
Volumul 2

REGELE MAGICIAN

Traducere din limba engleză

OANA CHIŢU

NEMIRA - 2015
 Pentru Sophie

„Vom căuta acum ceea ce nu putem găsi.“

SIR THOMAS MALORY, Le Morte D’Arthur
CARTEA I
CAPITOLUL UNU
Quentin călărea o iapă cenușie, cu șosețele albe, numită Neînfricata. Tânărul purta cizme
negre, din piele, până la genunchi, ciorapi de culori diferite și o manta lungă, bleumarin,
împodobită cu o broderie bogată din perle naturale și fir de argint. Pe cap avea o cunună
din platină. O sabie lucitoare, așezată pe-o parte, i se lovea de picior – spada nu era din cele
convenționale, adevărate, realmente utile într-o bătălie. Era zece dimineața, într-o zi caldă
și înnorată de august. Quentin întruchipa tot ce ar fi trebuit să însemne regele din Fillory.
Vâna un iepure vrăjit.
Alături de Regele Quentin se afla o regină: Regina Julia. Înaintea lor mergea un alt cuplu
regal, Janet și Eliot – tărâmul Fillory avea în total patru conducători. Călăreau de-a lungul
unei cărări de pădure arcuite sus de tot, presărată cu frunze galbene, așternute în modele
așa de bine orânduite că parcă ar fi fost aranjate de mâna unui florar. Cei patru se deplasau
în liniște, încet, împreună, dar fiecare adâncit în gândurile lui, cu privirea pierdută în
adâncurile verzi și văratice ale pădurii.
Era o liniște relaxată. Totul era relaxat. Nimic nu le părea dificil. Visul devenise realitate.
– Stop! a zis Eliot, din fruntea călăreților.
S-au oprit cu toții. Calul lui Quentin nu și-a încetat trapul în același timp cu ceilalți –
Neînfricata a ieșit puțin din rând și a mai parcurs jumătate din cale înainte ca tânărul să o
liniștească și să se oprească măcar pentru o amărâtă de clipă.
Era rege în Fillory de doi ani și încă habar n-avea să călărească.
– Ce-i? a strigat el.
S-au oprit cu toții o clipă. N-aveau de ce să se grăbească. Neînfricata a pufnit o dată în
liniștea din jur: un soi de dezgust cabalin semeț față de oricare ar fi fost planul pe care
oamenii credeau că-l urmează.
– Mi s-a părut că am văzut ceva.
– Încep să mă întreb, a zis Quentin, dacă e măcar posibil să iei urma unui iepure.
– E iepure-de-câmp, l-a corectat Eliot.
– Tot aia.
– Ba nu e. Iepurii-de-câmp sunt mai mari. Și nu trăiesc în vizuini, ci își construiesc cuiburi
în câmp deschis.
– Nu începe iarăși, au zis la unison Julia și Janet.
– Uite care e adevărata întrebare, a continuat Quentin. Dacă urecheatul ăsta chiar poate
vedea viitorul, oare nu știe deja că noi încercăm să-l prindem?
– Poate prevedea viitorul, a răspuns Julia, încet, de lângă el. Dar nu-l poate schimba. Voi
trei vă certați tot așa și când erați la Brakebills?
Tânăra purta o rochie neagră, sepulcrală, de călărie și o manta cu glugă, de asemenea
neagră. Se îmbrăca mereu în negru, ca și cum ar fi fost în doliu, chiar dacă Quentin nu se
putea gândi la nicio persoană pe care Julia să o fi jelit. Simplu, ca și cum ar fi atras atenția
unui ospătar, fata a chemat la ea o pasăre mică, ce i-a aterizat pe încheietură și apoi a ridicat
zburătoarea la ureche. Ființa a ciripit și a cântat ceva, iar tânăra i-a făcut semn din cap și
pasărea a zburat.
Nu observase nimeni, în afară de Quentin. Julia primea mereu mici mesaje secrete de la
animalele vorbitoare. Era ca și cum tânăra s-ar fi aflat pe o altă rețea de comunicare față de
ei.
– Ar fi trebuit să ne lași să-l aducem pe Jollyby, a zis Janet.
Tânăra a căscat, ținându-și dosul palmei la gură. Jollyby era Maestrul Vânătorii la Castelul
Whitespire, unde trăiau cu toții. El organiza, de regulă, asemenea excursii.
– Jollyby e grozav, a zis Quentin, dar nici măcar el nu ar putea să dea de urma unui iepure
în pădure. Fără câini. Când nu e pic de zăpadă.
– Da, dar Jollyby are gambe foarte bine dezvoltate. Îmi place să le admir. Poartă pantalonii
atât de strâmți.
– Și eu port colanți, a replicat Quentin, prefăcându-se jignit.
Eliot a pufnit în râs.
– Îmi imaginez că trebuie să fie prin apropiere.
Eliot continua să privească printre copaci.
– Știe totul despre cum să păstreze distanță și alte trucuri. Nu-l poți ține pe omul ăla prea
departe de o vânătoare regească.
– Ai grijă ce vânezi, a zis Julia, că s-ar putea să-l prinzi.
Janet și Eliot s-au privit: Julia le furnizase încă o perlă obscură de înțelepciune. Dar Quentin
s-a încruntat. Julia avea dreptate, în felul ei.
Quentin nu fusese rege dintotdeauna; nici în Fillory și nici în altă parte. De fapt, niciunul
dintre ei nu fusese. Tânărul crescuse ca o persoană obișnuită din Brooklyn, fără legături cu
magia sau cu regalitatea, într-o lume pe care, în ciuda a tot ceea ce știa, o credea încă a fi
cea reală. Considerase că Fillory e un univers ficțional, un tărâm vrăjit, care servea doar
drept punct de plecare pentru o serie de romane de aventuri, pentru copii. Dar apoi învățase
să facă magie la un colegiu secret, numit Brakebills, iar el și prietenii lui descoperiseră că
Fillory era cât se poate de real.
Nu era ceea ce se așteptaseră să fie. Regatul se dovedise a fi un loc mult mai macabru și
periculos în viața reală, decât în cărți. Lucruri rele, oribile, se petrecuseră acolo. Oameni
fuseseră răniți sau uciși ori chiar mai rău decât atât. Quentin se întorsese rușinat și disperat
pe pământ. Părul îi albise.
Apoi, alături de ceilalți, se pusese din nou pe picioare și reveniseră în Fillory. Își
confruntaseră temerile și pierderile suferite, ocupaseră locurile pe cele patru tronuri din
Castelul Whitespire și fuseseră învestiți regi și regine. Și era minunat. Uneori, lui Quentin
nu-i venea să creadă că el supraviețuise când Alice, fata pe care o iubea, murise. Îi venea
dificil să aprecieze toate lucrurile bune pe care le avea acum, din moment ce Alice nu trăise
ca să le vadă.
Dar n-avusese încotro. Altfel, pentru ce fusese sacrificiul ei? Quentin și-a desfăcut arcul și
s-a ridicat în scări, privind în jur. Genunchii i-au trosnit amorțiți. Nu se auzea nimic, în
afară de foșnetul slab al frunzelor ce cădeau printre alte frunze.
O ființă mică și rapidă ca un glonț, cenușiu-maronie, a sclipit pe cărare, la vreo treizeci de
metri în fața lor, dispăruând în tufișuri, cu viteză maximă. Cu o mișcare rapidă și
unduitoare, care-l costase multe ore de exersat, Quentin a potrivit o săgeată în arc și a tras.
Ar fi putut folosi o săgeată vrăjită, dar nu părea fairplay. A țintit ceva timp, trăgând de
coarda arcului, apoi i-a dat drumul. Săgeata s-a împlântat în solul argilos până la pene, chiar
acolo unde se aflaseră lăbuțele lucitoare ale iepurelui, cu câteva secunde înainte.
– Pe-aproape, a zis Janet, inexpresivă.
N-aveau cum să prindă chestia aia niciodată.
– Hai, fă-mi pe plac, bine? a strigat Eliot. Daa!
Și-a înfipt pintenii în armăsarul lui negru care a nechezat și s-a întors, ascultător, bătând
aerul cu copitele înainte de a se avânta pe cărarea din pădure, pe urma iepurelui. Trosnetul
care-i însoțea goana prin codru s-a stins imediat. Crengile au revenit la loc, ca împinse de
un resort, în urma lui și au rămas nemișcate. Eliot nu se pricepea la călărie.
Janet l-a urmărit cum se îndepărtează.
– Hiii, Silver, a făcut ea. Ce mama naibii căutăm aici?
Era o întrebare justificată. Scopul nu era capturarea iepurelui. Obiectivul lor era să… care
era? Ce căutau? La castel, viețile lor erau pline de plăceri. Exista acolo un personal care avea
grijă ca fiecare zi a existenței lor să fie absolut perfectă. Se simțeau ca singurii oaspeți dintr-
un hotel de douăzeci de stele, din care nu erau nevoiți să plece niciodată. Eliot se simțea ca
în rai. Găsise acolo tot ce iubise la Brakebills – vinul, mâncarea, eticheta – fără pic de efort.
Eliot adora să fie rege.
Și lui Quentin îi plăcea, dar nu avea liniște. Căuta altceva. Nici el nu știa ce anume. Dar
când Iepurele Vizionar fusese observat în zona metropolitană a Whitespireului, a știut de
îndată că își dorește o zi liberă de la repaus. Voia să-și încerce norocul.
Iepurele Vizionar era una dintre Bestiile Unice din Fillory. Existau câteva zeci – Bestia
Călătoare, care îi îndeplinise odată trei dorințe, Marea Pasăre a Păcii, o ființă dizgrațioasă,
incapabilă de zbor, ca un cazuar, care putea opri o bătălie făcându-și apariția între cele
două armate adverse. Nu exista decât câte un exemplar din fiecare, fiecare având un dar
special. Supraveghetorul Nevăzut era o șopârlă uriașă care te putea face invizibil timp de
un an, dacă asta era ceea ce îți doreai.
Oamenii le zăreau arareori, darămite să le mai și prindă, așa că se crease multă vâlvă în
jurul lor. Nimeni nu știa de unde vin și care era scopul lor, dacă aveau vreunul. Existaseră
dintotdeauna, ca o trăsătură permanentă a peisajului vrăjit din Fillory. Aparent, creaturile
erau nemuritoare. Darul Iepurelui Vizionar era să prezică viitorul oricui l-ar fi prins; sau cel
puțin așa spunea legenda. Nu mai fusese capturat de secole.
Nu că viitorul ar fi reprezentat o problemă urgentă în acel moment. Quentin credea că are
o idee destul de clară despre ce îl aștepta și că n-avea să se deosebească prea mult de
prezent. Viața era bună.
Luaseră mai devreme urma iepurelui, când dimineața era încă crudă și umedă de rouă, și
porniseră călare cântând refrenul „Kill the Wabbit“, pe melodia din „Cavalcada Walkiriilor“,
încercând să imite cât mai bine vocea lui Elmer Fudd. De atunci, animalul îi purtase cale
de mulți kilometri prin pădure, oprindu-se și zbughind-o, săltând și frânând, ascunzându-
se în tufișuri și apoi tăindu-le mereu calea.
– Nu cred că se mai întoarce, a zis Julia.
Nu vorbea prea mult. Iar dintr-un motiv sau altul renunțase în mare parte la formele
contrase.
– Păi, dacă nu putem da de urma iepurelui, măcar îl putem găsi pe Eliot.
Janet i-a dat pinteni armăsarului, ieșind de pe potecă și intrând printre arbori. Tânăra purta
o bluză decoltată, de un verde forestier, și pantaloni de piele, pentru călărie, bărbătești.
Gustul ei pentru îmbrăcămintea bărbătească făcuse obiectul bârfei de la curte, în acel an.
Julia nu călărea un cal, ci un patruped enorm și blănos, pe care ea îl numea zibetă, și care
arăta ca o zibetă obișnuită, lunguiață și cafenie și oarecum felină, cu un spate mlădios, doar
că avea dimensiunea unei cabaline. Quentin bănuia că ființa avea darul vorbirii – ochii ei
străluceau cu ceva mai multă inteligență decât ar fi trebuit să aibă și mereu părea să le
urmărească discuțiile cu prea mare interes.
Neînfricata nu voia să o urmeze pe zibeta care emana un miros moscat, deloc cabalin, dar
iapa a făcut ceea ce i s-a spus, deși a trecut la un trap îmbufnat și scorțos.
– Nu am văzut nicio driadă, a remarcat Janet. Am crezut că le vom întâlni.
– Nici eu, a răspuns Quentin. Nu le mai vezi în Pădurea Reginei.
Ce păcat! Îi plăceau driadele, nimfele misterioase care vegheau asupra stejarilor. Chiar te
simțeai ca într-o lume magică atunci când o femeie frumoasă, purtând o rochie minusculă
făcută din frunze, sărea din vreun copac.
– Mă gândeam că poate ne-ar ajuta să-l prindem. Nu poți chema sau invoca una, Julia?
– Le poți chema cât vrei, tot n-o să vină.
– Îmi petrec suficient timp ascultând cum se plâng de alocarea terenurilor, a comentat
Janet. Și unde se află acum, dacă aici nu sunt? Există vreo altă pădure mai cool, mai magică,
în care bântuie cu toatele?
– Nu sunt fantome, a zis Julia. Sunt spirite.
Caii au pășit cu grijă deasupra unei berme prea drepte pentru a fi naturală. Probabil că
întăritura era rezultatul unei lucrături antice.
– Poate le putem convinge să rămână, a zis Janet. Să legiferăm niște stimulente. Sau să le
oprim pur și simplu la graniță. E de căcat că nu mai e nicio driadă în Pădurea Reginei.
– Baftă! a replicat Julia. Driadele se luptă. Pielea lor e ca lemnul. Și au bastoane.
– N-am văzut niciodată o driadă luptându-se, a remarcat Quentin.
– Asta pentru că nimeni nu e suficient de prost ca să se bată cu ele.
Recunoscând o replică bună de final, zibeta a ales acel moment să se avânte înainte. Doi
stejari robuști s-au dat la o parte, permițându-i Juliei să treacă printre ei. Apoi și-au reluat
poziția, obligându-i pe Quentin și pe Janet să-i ocolească.
– Auzi la ea! a spus Janet. S-a integrat perfect. Mi s-a acrit de atitudinea ei de sunt-mai-
mult-de-a-locului-decât-voi. Ai văzut-o cum vorbea cu pasărea aia?
– Oh, las-o în pace, a replicat Quentin. E în regulă.
Dar dacă era să fie complet sincer cu sine, Quentin era aproape sigur că Regina Julia era
departe de a se simți în regulă.
Julia nu învățase magia ca ei, pe calea sigură, în cadrul sistemului organizat de la Brakebills.
Ea și Quentin merseseră împreună la liceu, dar ea nu fusese admisă la Brakebills, așa că
devenise o vrăjitoare amatoare: învățase pe cont propriu, din afară. Ceea ce practica ea nu
era magie oficială, instituționalizată. Îi lipseau multe cunoștințe de bază, iar tehnica era
atât de neglijentă și de dezordonată că uneori tânărului nici nu-i venea să creadă că
funcționa.
Dar fata cunoștea lucruri pe care Quentin și ceilalți nu le știau. Nu beneficiase de sistemul
de la Brakebills care se asigurase, timp de patru ani, că toți urmau calea bătătorită. Tânăra
vorbise cu oameni de care Quentin nici nu s-ar fi apropiat, experimentase acolo unde
profesorii îi impuseseră băiatului limite. Magia ei era ca un diamant cu fațete ascuțite și
ciobite, ce nu fuseseră niciodată șlefuite. Avusese parte de un alt soi de educație, iar asta o
făcea specială. Vorbea diferit. Brakebills îi învățase pe ei, restul, să fie șireți și ironici la
adresa magiei, dar Julia lua totul în serios. Adoptase goticul pe de-a-întregul, îmbrăcându-
se într-o rochie neagră, de nuntă, și conturându-și ochii tot cu negru. Lui Janet și lui Eliot
li se părea amuzant, dar lui Quentin îi plăcea. Se simțea atras de ea. Era bizară și enigmatică,
iar Fillory îi făcuse pe restul, inclusiv pe Quentin, al dracului de optimiști. Tânărului îi
plăcea că Julia nu era tocmai în regulă și nu-i păsa de cine remarca asta.
Locuitorii din Fillory o aveau și ei la inimă. Julia întreținea o relație specială cu ei, mai ales
cu cei mai exotici, cu spiritele și cu forțele naturii, cu duhurile și chiar cu ființele mai
ciudate și mai extreme – un element de stranietate, aflat în zona ambiguă dintre biologic și
magie. Julia era regina lor vrăjitoare, iar ei o adorau.
Dar educația Juliei avusese un preț. Era greu să-ți dai seama despre ce anume era vorba, dar
își lăsase amprenta asupra tinerei. Nu părea să mai dorească sau să aibă nevoie de compania
altor oameni. Chiar și în toiul unui dineu, al unui bal sau al unei conversații, fata își pierdea
interesul și pleca pur și simplu. Se întâmpla din ce în ce mai des. Quentin se întreba uneori
cât de scumpă îi fusese educația și cum plătise, dar de fiecare dată când deschidea subiectul,
Julia evita discuția. Alteori se întreba dacă nu cumva se îndrăgostea de ea. Din nou.
Din depărtare s-a auzit un corn de vânătoare – trei note limpezi și cristaline, înăbușite de
liniștea grea a pădurii. Eliot dădea alarma de vânătoare.
N-o fi fost el Jollyby, dar sunetul era îndeajuns de credibil. Nu-i prea păsa lui de proiectele
de lege, dar Eliot era meticulos când venea vorba despre eticheta de la Curte, care includea
respectarea întocmai a protocolului fillorian de vânătoare. (Cu toate că actul uciderii i se
părea dezgustător, iar de obicei reușea să-l ocolească.) Alarma a fost suficientă pentru
Neînfricata. Iapa s-a scuturat, ca electrizată, așteptând permisiunea să o ia la goană.
Quentin a rânjit spre Janet, iar fata i-a întors zâmbetul entuziast. Tânărul a strigat ca un
cowboy, a dat pinteni calului și pe-aici ți-e drumul.
Era incredibil de periculos, ca o cursă cu un landspeeder, la viteză maximă. În fața ta se
deschideau pe neașteptate șanțuri, iar crengile mai joase se întindeau de nicăieri încercând
să-ți reteze capul (nu la propriu, bineînțeles, deși nu erai niciodată sigur cu unii dintre
arborii aceia bătrâni și răsuciți). Dar, la dracu’, pentru ce exista magia de vindecare?
Neînfricata era pursânge. Porniseră și se opriseră toată dimineața, iar iapa era nerăbdătoare
să i se dea frâu liber.
Oare cât de des i se întâmpla lui Quentin să se supună vreunui risc? Când făcuse o vrajă
ultima dată? N-ar fi putut spune că viața lui era presărată de pericole. Zăceau pe perne cât
era ziua de lungă și-și beau mințile în timpul nopții. De la o vreme, de fiecare dată când se
așeza, avea loc o întâlnire dubioasă între abdomenul lui și catarama curelei. Probabil că se
îngrășase cam șase kilograme de când urcase pe tron. Nici nu era de mirare că regii erau
reprezentați așa de grași în picturi. Acum erai prințul Valiant, iar în clipa următoare te
transformai în Henric al VIII-lea.
Janet a ieșit de pe potecă, ghidată de notele înfundate ale cornului. Copitele cailor răsunau
plin pe solul argilos și bătătorit al pădurii. Tot ce însemnau răsfățul vieții de la Curte,
siguranța și confortul neîntrerupt au dispărut pentru o clipă. Trunchiuri de copaci,
mărăcini, șanțuri și ziduri vechi de piatră treceau vâjâind și dispăreau în urma lor. Când
stăteau sub soarele cald, când intrau în umbra răcoroasă. Torentul de frunze galbene
rămânea suspendat în aer, oprit de viteza trecerii lor. Quentin a ales momentul potrivit și,
când au ajuns într-un loc deschis, s-a întors larg spre dreapta și pentru o bună bucată de
vreme au călărit umăr la umăr, dând sălbatic pinteni cailor.
Apoi, deodată, Janet s-a oprit. Quentin a adus-o cât a putut el de iute pe Neînfricata la pas
și a întors-o, gâfâind. Tânărul spera ca armăsarul fetei să nu se fi accidentat. A mai durat
cam un minut până să ajungă la ea.
Janet ședea nemișcată și dreaptă în șa, privind cu ochii mijiți în lumina întunecată a după-
amiezii din pădure. Nu se mai auzea nicio chemare.
– Ce-i?
– Mi s-a părut că am văzut ceva, a răspuns tânăra.
Quentin a privit și el cu atenție. Parcă se zăreau niște forme.
– Ăla e Eliot?
– Ce mama dracului fac? a zis Janet.
Quentin a sărit din șa, și-a scos iar arcul și a potrivit o altă săgeată. Janet conducea caii în
timp ce el înainta. Tânărul o auzea rostind o mică vrajă de apărare, o magie ușoară de tipul
gardă-scut, pentru orice eventualitate. Quentin simțea mica încărcătură electrică.
– Rahat! a zis el gâtuit.
Quentin a aruncat arcul și a alergat spre ceilalți. Julia era jos, sprijinită într-un genunchi,
apăsându-și pieptul cu o mână, gâfâind sau suspinând. Eliot era aplecat peste ea, vorbindu-
i încetișor. Haina lui aurită era pe jumătate smulsă de pe umăr.
– E în regulă, a zis el, văzând chipul palid al lui Quentin. A azvârlit-o zibeta aia nenorocită
și a fugit. Am încercat să o opresc, dar nu am putut. E OK, doar că nu mai poate respira ca
lumea.
– Ești în regulă, a repetat Quentin.
Tânărul și-a trecut palma peste spatele Juliei, în timp ce fata inspira horcăind.
– Ești în regulă. Întotdeauna am zis că ar fi trebuit să-ți alegi un cal obișnuit. Nu mi-a plăcut
niciodată creatura aia.
– Nici eu pe tine, a îngăimat ea.
– Uite.
Eliot a arătat spre lumina ce stătea să se stingă.
– Asta a făcut-o să o ia la sănătoasa. Iepurele s-a îndreptat într-acolo.
La câțiva metri mai încolo începea o poieniță, o oază liniștită de verde, ascunsă în inima
pădurii. Arborii creșteau până la marginea ei și apoi se opreau, ca și cum cineva i-ar fi smuls
din loc intenționat, conturând granița cu atenție. Ar fi putut fi măsurată cu acul de compas.
Quentin a pornit spre poiană. Iarba deasă, verde ca smaraldul, lucea deasupra solului negru,
denivelat. În centru se ridica un singur stejar uriaș, în trunchiul căruia se afla un ceas mare
și rotund.
Arborii-ceasuri erau moștenirea Santinelei, legendara – dar reala – vrăjitoare, călătoare în
timp din Fillory. Copacii aceștia erau o simplă toană de magician, inofensivi, din câte se
părea, și pitorești într-un mod suprarealist. Nu avea niciun rost să scape de ei, presupunând
că ar fi fost posibil. Măcar indicau ora foarte exact.
Dar Quentin nu mai văzuse niciunul ca stejarul din poiană. Tânărul a trebuit să se aplece
pe spate ca să-i vadă coroana. Trebuie să fi fost înalt de treizeci de metri și era incredibil de
gros, măsurând probabil cam treisprezece metri în diametru. Ceasul din scoarța lui era
minunat. Cadranul se înălța mult deasupra lui Quentin. Trunchiul părea să erupă din
verdele ierbii și să explodeze într-o masă de crengi întortocheate, ca un kraken sculptat în
lemn.
Și se mai și mișca. Membrele lui întunecate, desfrunzite, se chirceau și se zbuciumau pe
cerul plumburiu. Arborele părea scuturat de o furtună, dar Quentin nu simțea și nici nu
auzea vreo adiere de vânt. Ziua, pe care o putea percepe cu cele cinci simțuri, era una
liniștită. Copacul se lupta însă cu un vârtej intangibil și secret. În agonia lui, arborele-ceas
înăbușise orologiul – lemnul se strânsese așa de tare că fațeta se îndoise, iar cristalul se
făcuse țăndări. Mecanismele de aramă căzuseră prin cadranul spart și zăceau în iarbă.
– Măiculiță, ce monstru! a zis Quentin.
– E Big Benul arborilor-ceas, a comentat Janet, din spatele lui.
– N-am mai văzut unul ca ăsta, a spus și Eliot. Crezi că e primul pe care l-a făcut?
Orice ar fi fost, reprezenta una dintre minunile din Fillory, una reală, sălbatică, măreață și
bizară. Quentin nu mai întâlnise de mult ceva asemănător; sau poate că trecuse prea mult
timp de când observase. Deodată a simțit un spasm pe care nu-l mai avusese de când se
aflase în cripta lui Ember: frică și încă ceva. Uluire. Priveau misterul direct în ochi. Stăteau
față în față cu punctul terminus, cu magia veche, necizelată.
Erau împreună, aliniați de-a lungul poienii. Minutarul ieșea în unghi drept din trunchi, ca
un deget frânt. La un metru de baza arborelui, acolo unde căzuseră mecanismele, se ițea
un vlăstar răsărit ca dintr-o ghindă. Micul copac se legăna în vântul mut. Un ceas argintiu,
de buzunar, ticăia dintr-un nod al trunchiului său zvelt. Un truc simpatic, fillorian.
Avea să fie ceva extraordinar.
– Merg eu primul.
Quentin a dat să înainteze, dar Eliot și-a pus mâna pe brațul lui.
– Eu nu m-aș apropia.
– Eu da. De ce n-aș face-o?
– Pentru că arborii-ceas nu se mișcă în felul ăsta. Și nu am mai văzut vreunul stricat până
acum. Nici nu știam că se pot strica. Nu e normal. Iepurele trebuie să ne fi condus aici.
– Păi, nu? E clasic!
Julia a scuturat din cap. Fata era palidă, iar în păr avea o frunză uscată, dar stătea pe
picioarele ei.
– Vezi cât de exact e decupată poiana, a zis ea. E un cerc perfect. Sau, cel puțin, o elipsă.
Din centru – sau focar – radiază o vrajă puternică de arie.
– Dacă mergi acolo, nu se știe unde ajungi, l-a avertizat Eliot.
– Normal că nu știu. De asta mă și duc.
De asta avea el nevoie. Acela era momentul pe care-l aștepase fără să aibă habar. Doamne,
trecuse atât de mult timp! Urma o aventură. Nu-i venea să creadă că ceilalți ezitau. În
spatele lui, Neînfricata necheza.
Nu era vorba de curaj. Prietenii săi parcă uitaseră cine erau, unde se aflau și de ce. Quentin
și-a scos iar arcul și a luat o altă săgeată din tolbă. Ca încercare, tânărul s-a așezat în poziție
de tragere și a trimis o săgeată spre trunchiul stejarului. Înainte să-și atingă ținta, proiectilul
a încetinit, ca și cum s-ar fi deplasat prin apă, nu prin aer. Cei trei au urmărit obiectul
plutind și răsucindu-se puțin înapoi, cu încetinitorul. În cele din urmă și-a pierdut și cea
din urmă fărâmă de impuls și s-a oprit pur și simplu, la un metru și jumătate de sol.
Apoi a explodat, fără zgomot, în așchii albe.
– Oau! a râs Quentin.
Nu se putuse abține.
– Locul ăsta e vrăjit ca dracu’!
Tânărul s-a întors spre ceilalți.
– Ce ziceți? Mie îmi miroase a aventură. Vă mai amintiți ce înseamnă asta? Ca în cărți?
– Da, chiar, ți le mai amintești? a zis Janet.
Fata părea furioasă.
– Ți-l amintești pe Penny? Nu prea l-am mai văzut în ultima vreme, nu? Nu vreau să-mi
petrec restul vieții de regină tăindu-ți îmbucăturile.
Ar fi putut la fel de bine să o pomenească pe Alice. Quentin și-o amintea. Ea murise, dar ei
supraviețuiseră. Datoria lor nu era să trăiască din plin? Quentin a sărit pe vârfuri. Degetele
de la picioare îl furnicau și transpirau în cizme, aflate la doar câțiva centimetri de marginea
limpede a poieniței. Știa că ceilalți aveau dreptate. Locul acela duhnea practic de vrăji
dubioase. Era o cursă, un arc strâns care tânjea să-l înhațe. Iar el asta își și dorea. Voia să-și
bage degetul în capcană și să vadă ce se întâmplă. O poveste, o călătorie începeau chiar
acolo și Quentin își dorea să pornească în aventură. Era un sentiment nou, incitant, ce nu
semăna defel cu senzația apăsătoare de confort a vieții de la palat. Folia de protecție fusese
smulsă de pe ambalaj.
– Voi chiar nu vreți să veniți? a zis el.
Julia l-a privit doar. Eliot a clătinat din cap.
– Eu nu risc. Dar aș putea să încerc să te protejez de aici.
Tânărul a început să lucreze la o vrajă simplă de descoperire, făcută să detecteze orice
amenințare magică. Puterea farmecelor trosnea și scânteia în jurul mâinilor lui. Quentin și-
a tras sabia. Ceilalți râdeau pe seama lui pentru că avea mereu spada la el, dar lui îi plăcea
sentimentul pe care i-l dădea ținând-o. Îl făcea să se simtă ca un erou. Sau cel puțin să arate
ca unul.
Juliei nu i se părea amuzant. Deși ea nu prea mai râdea la nimic în ultima vreme. În orice
caz, Quentin putea să renunțe la spadă dacă era nevoie să utilizeze magia.
– Ce-ai de gând să faci? a zis Janet, cu mâinile în șolduri. Serios. Vrei să te cațeri în copac?
– Voi ști ce am de făcut când va veni momentul, a răspuns Quentin, îndreptându-și umerii.
– Mie nu-mi place ce văd aici, Quentin, a spus Julia. Locul, arborele. Dacă plecăm în
aventura asta, viețile noastre s-ar putea să se schimbe.
– Poate că o schimbare e bine-venită.
– Vorbește pentru tine, a replicat Janet.
Eliot a terminat vraja și și-a potrivit degetele mari și arătătoarele în forma unui pătrat. A
închis un ochi și l-a mijit pe celălalt, privind în jurul poieniței.
– Nu văd nimic…
Un dangăt jalnic s-a auzit dintre crengi. Aproape de coroana copacului răsăriseră două
clopote enorme, din bronz, asemenea celor de biserică. De ce nu? Unsprezece bătăi:
aparent, ceasul încă indica ora, deși mecanismul era stricat. Apoi s-a înstăpânit iar liniștea,
întocmai unui volum de apă temporar dislocat.
Toată lumea se uita la Quentin. Ramurile arborelui-ceas au scârțâit în vântul mut. Tânărul
nu s-a clintit. Se gândea la avertizarea Juliei: o mare schimbare în viețile lor. Trebuia să
recunoască: norocul îi favorizase destul de mult. Deținea un nenorocit de castel înțesat de
grădini liniștite și turnuri ample și lumină aurie filloriană care se revărsa înăuntru ca
mierea. Deodată nu mai era atât de sigur că îi displăcea atât de mult ideea. Putea să moară
în poiana aia. Alice murise.
Iar acum ajunsese rege. Avea oare dreptul să pornească la galop după fiecare iepure magic
care dădea ghiduș din coada-i de vată? Asta nu mai era datoria lui. Dintr-odată s-a simțit
extrem de egoist. Arborele-ceas se afla chiar în fața lui, înfoindu-se și răsucindu-se sălbatic,
ademenindu-l cu aventura. Dar entuziasmul lui pălea, contaminat de îndoieli. Poate că
ceilalți aveau dreptate, locul lui era acolo, lângă ei. Poate că nu era o idee atât de bună.
Pornirea de a intra în poiană a început să se atenueze, întocmai unui drog care te trezește
brusc din visare. Pe cine păcălea el? A fi rege însemna capătul drumului, nu începutul. Nu
avea nevoie de un iepure magic ca să-i prevestească viitorul, pentru că viitorul lui se afla
deja acolo. Trăia partea cu „fericiți până la adânci bătrâneți“. Închide cartea, pune-o jos și
pleacă. Quentin a făcut un pas în spate și și-a băgat sabia la loc în teacă, cu un gest fluid.
Era primul lucru pe care-l învățase profesorul lui de scrimă: două săptămâni de scos și băgat
spada în teacă înainte de a i se da voie să-i răsucească lama prin aer. Acum era bucuros că
se întâmplase așa. Nimic nu era mai ridicol decât să te chinui să găsești cu vârful spadei
teaca.
Quentin a simțit o mână pe umăr. Era Julia.
– E în regulă, Quentin, a zis. Aventura asta nu ți-e menită. Nu merge mai departe.
Tânărul ar fi vrut să-și aplece capul și să-și frece obrazul de mâna ei, ca o pisică.
– Știu, a răspuns.
N-avea de gând să continue.
– Am înțeles.
– Chiar nu te duci?
Janet părea aproape dezamăgită. Probabil că-și dorea să-l fi văzut și pe el explodând într-
un val de sclipici.
– Chiar nu.
Aveau dreptate. Mai bine lăsa să facă altcineva pe eroul. El avusese parte de finalul lui
fericit. În acel moment, Quentin nici măcar n-ar fi fost în stare să spună ce căuta de fapt.
Oricum, nimic nu merita să moară.
– Haide, e aproape ora prânzului, i-a zorit Eliot. Hai să găsim altă poiană, mai puțin
extravagantă, unde să mâncăm.
– Sigur, a fost de acord Quentin. Salut!
În unul dintre coșuri se afla o sticlă de șampanie (sau ceva asemănător șampaniei – încă
încercau să-i găsească un echivalent), păstrată rece prin mijloace magice. Iar coșurile cu
suporturi speciale din piele pentru sticle și pahare erau genul de obiecte pe care Quentin
le văzuse în cataloagele cu accesorii scumpe și inutile pe care nu și le putea permite în
lumea reală. Și uite acum! Avea toate coșurile de picnic pe care și le dorea. Băutura nu era
șampanie, dar era spumantă și te îmbăta. Iar el avea de gând să se cumințească și să tragă
o beție la prânz.
Eliot s-a urcat înapoi în șa și a tras-o pe Julia în spatele lui. Se părea că zibeta plecase pentru
totdeauna. Pe fundul Juliei se vedea încă o pată mare de pământ umed și negru, unde
căzuse. Quentin își așezase un picior în scara iepei lui, când, deodată, cei patru au auzit un
strigăt.
– Salut!
Tinerii și-au întors privirile.
– Salut!
Așa spuneau locuitorii din Fillory în loc de „hei“.
Cel care le atrăsese atenția era un bărbat voinic și viguros, pe la treizeci de ani. Omul se
îndrepta cu pași mari spre ei, traversând poiana circulară și radiind, practic, de bucurie.
Văzându-i, a început să alerge. Ignora total crengile arborelui-ceas stricat care se zbăteau
deasupra capului său; pur și simplu, nu-i păsa. O zi obișnuită în pădurea magică. Tipul avea
o coamă voluminoasă și blondă și-și lăsase barba mare și blondă care să-i acopere bărbia
aproape rotundă.
Era Jollyby, Maestrul Vânătorii. Purta colanți în dungi galbene și mov. Picioarele lui erau
mai degrabă impresionante, mai ales că nici măcar nu se aflase în același univers cu o presă
de picioare sau o StairMaster sau alt aparat de sport. Eliot avea dreptate, tipul îi urmărise
tot timpul.
– Salut! a strigat Janet bucuroasă. Acum punem de-o petrecere, le-a spus ceilalți, pe un ton
mai domol.
Într-unul dintre pumnii ca un baros, înmănușat în piele, Jollyby ducea de urechi un iepure
mare, care se zbătea sălbatic.
– Nenorocitul dracului, a zis iapa. L-a prins.
Neînfricata era un cal vorbitor, dar nu și vorbăreț.
– Bineînțeles că a făcut-o, a răspuns Quentin.
– Ce noroc, a strigat Jollyby când s-a apropiat suficient. L-am găsit stând pe o piatră, voios
nevoie mare, la nici o sută de metri de locul ăsta. Era ocupat să vă pândească pe voi și l-am
făcut să sară în direcția greșită. L-am prins cu mâinile goale. Vă vine să credeți?
Da, Quentin era convins. Deși încă nu credea că are sens. Cum să păcălești un animal care
putea vedea viitorul? Poate că prezicea viitorul altor oameni, dar nu și pe al lui. Ochii
iepurelui se roteau sălbatic în orbite.
– Sărmana creatură, a zis Eliot. Uită-te cât e de nervos.
– Oh, Jolly, a făcut Janet, încrucișându-și brațele de parcă ar fi fost șocată. Ar fi trebuit să
ne lași pe noi să-l prindem! Acum n-o să-ți spună decât ție viitorul.
Tânăra nu părea deloc dezamăgită, dar Jollyby, care era un vânător superb, dar nu vreun
înțelept decorat cu medalia națională, s-a uitat la ea ofensat. Sprâncenele i s-au ridicat în
semn de furie.
– Îl trecem de la unul la altul, a zis Quentin. Ne poate ghici fiecăruia, pe rând.
– Nu e un bong, Quentin, a zis Janet.
– Nu, a spus și Julia. Nu-i cere așa ceva.
Dar Jollyby se bucura de momentul lui de glorie în atenția fețelor regești.
– E adevărat, animal bun de nimic? a zis el.
Bărbatul a apucat ființa invers, astfel că Iepurele Vizionar stătea acum nas în nas cu el.
Creatura a încetat să mai dea din picioare și s-a lăsat moale în mâna vânătorului, cu privirea
încețoșată de panică. Era un animal impresionant, lung de aproape un metru, de la nasul
neastâmpărat și până la coadă, acoperit de o blană moale, cenușiu-maronie, de culoarea
ierbii uscate iarna. Nu era drăgălaș, căci nu era un iepure domesticit de vreun magician.
Era un animal sălbatic.
– Ce vezi, ei? a zis Jollyby scuturându-l ca și cum fuseseră ideea și vina lui. Ce vezi?
Ochii Iepurelui Vizionar și-au recăpătat concentrarea. Privirea lui s-a îndreptat direct către
Quentin, iar animalul și-a descoperit incisivii uriași și portocalii.
– Moarte, a șuierat el.
Au rămas cu toții împietriți pentru o clipă. Nu li se părea înfricoșător, ci nepotrivit, ca și
cum cineva ar fi spus o glumă deocheată la petrecerea unui copil.
Apoi Jollyby s-a încruntat, și-a lins buzele, iar Quentin a văzut că pe dinți avea sânge.
Bărbatul a tușit o dată, de parcă încerca să vadă cum e, iar capul i-a picat în față. Iepurele
s-a smuls din degetele inerte ale vânătorului și a țâșnit prin iarbă, ca o rachetă. Cadavrul
lui Jollyby a căzut cu fața înainte.
– Moarte și distrugere! a strigat iepurele în timp ce alerga, în caz că nu se făcuse înțeles.
Dezamăgire și disperare!
CAPITOLUL DOI
În Castelul Whitespire se afla o cameră specială în care se întâlneau regii și reginele. Ăsta
era un alt avantaj: tot ce aveai era făcut special pentru tine.
Încăperea era minunată, pătrată, aflată în vârful unui turn pătrat, cu patru ferestre
îndreptate către cele patru puncte cardinale. Turnul se întorcea foarte lent, așa cum făceau
majoritatea din castel – Whitespire era construit pe niște fundații complexe alcătuite din
mecanisme uriașe de ceas, isteț concepute de piticii care erau geniile absolute la asemenea
lucrări. Turnul făcea o rotație completă în decursul unei zile. Mișcarea era aproape
imperceptibilă.
În mijlocul camerei se afla o masă pătrată, specială, cu patru scaune – tronuri, sau
asemănătoare tronurilor, dar făcute de cineva care avea darul, destul de rar din punctul de
vedere al lui Quentin, de a construi scaune elaborate ca un tron, dar suficient de comode
ca să șezi în ele. Pe tăblia mesei era pictată o hartă a tărâmului Fillory, protejată de mai
multe straturi de lac. În dreptul fiecărui scaun, încastrate în lemn, se aflau numele
conducătorilor și câteva imagini reprezentative pentru ei. În dreptul lui Quentin era pictat
Cerbul Alb, defunctul Martin Chatwin și un pachet de cărți. Locul lui Eliot era cel mai
elaborat decorat, așa cum îi ședea bine Marelui Rege. O fi fost o masă pătrată, dar era destul
de evident care îi era capătul. Scaunele nu păreau confortabile azi. Scena morții lui Jollyby
era încă destul de limpede și prezentă în capul lui Quentin; de fapt, îi tot revenea în minte
mai mult sau mai puțin constant, la intervale de aproximativ treizeci de secunde. Pe când
Jollyby se prăbușea la pământ, Quentin a sărit înainte și l-a prins, așezându-l ușor pe iarbă.
Tânărul pipăise neajutorat pieptul uriaș al bărbatului, ca și cum vânătorul își ascunsese
viața undeva într-un buzunar, și dacă ar fi găsit-o i-ar fi putut-o reda. Janet a țipat: un țipăt
gol, incontrolabil, ca în filmele de groază, ce nu a încetat decât după vreo cincisprezece
secunde, când Eliot a apucat-o de umeri și a întors-o cu fața de la cadavru.
În același timp, poiana se umpluse de o lumină fantomatică – Julia făcea o vrajă întunecată
și străină lui, pe care Quentin era departe de a o înțelege, menită să reveleze orice ființă
malefică ce s-ar fi aflat acolo. Ochii tinerei erau complet negri. Nu li se mai vedeau nici
albul și nici irisurile. Fusese singura care se gândise să pornească la atac, însă nu avea pe
cine să atace.
– În regulă, a zis Eliot. Hai să vorbim. Ce credeți că s-a întâmplat azi?
Cei patru s-au privit unul pe celălalt, agitați și încă în stare de șoc. Quentin voia să facă sau
să spună ceva, dar nu știa ce. Adevărul e că nu-l cunoscuse prea bine pe Jollyby.
– Era atât de mândru, izbuti el să articuleze în cele din urmă. A avut impresia că a făcut o
ispravă.
– Trebuie să fi fost iepurele, a intervenit Janet.
Tânăra avea ochii roșii de plâns. A înghițit în sec.
– Nu-i așa? Sau iepure-de-câmp, mă rog. Asta l-a omorât. Ce să fi fost altceva?
– Nu putem presupune un asemenea lucru. Iepurele i-a prezis moartea, dar se poate să nu
fi fost el cauza. Post hoc ergo propter hoc. E o eroare de logică.
Dacă ar fi așteptat o clipă, și-ar fi dat seama că Janet nu era interesată de numele latin al
erorii pe care probabil că o comisese.
– Scuze, a zis el. Iar mi-a luat-o înainte Aspergerul. 1
– Deci e doar o coincidență? s-a răstit ea. Că a murit pe loc, imediat după ce iepurele a
vorbit despre moarte? Poate că am înțeles noi greșit. Poate că animalul nu prezice viitorul,
ci îl controlează.
– Nu i-o fi plăcând să fie prins, a spus Julia.
– Mi-e greu să cred că istoria universului este scrisă de un iepure vorbitor, a afirmat Eliot.
Deși asta ar explica multe.
Era ora cinci după-amiaza, ora întâlnirii lor zilnice. În primele luni după ce sosiseră la
castel, Eliot îi lăsase să-și vadă de treburi, presupunând că aveau să-și găsească firesc ritmul
în calitate de conducători și să pună lucrurile la punct într-o manieră care se potrivea cu
darurile lor diverse. Încercarea se terminase cu un haos total. Nimic nu se rezolva, iar atunci
când se întâmpla ca o sarcină să fie dusă la bun sfârșit, descopereau că fusese îndeplinită
de două persoane, în două feluri diferite. Așa că Eliot stabilise o întâlnire zilnică în care, în
patru, puneau în ordine nevoile stringente ale tărâmului. Ședința de la ora cinci era însoțită
de ceea ce probabil trecea ca fiind cel mai complet și magnific festin cu whisky din lumile
posibil infinite din multivers.
– Am transmis familiei că ne vom ocupa de înmormântare, a anunțat Quentin. Nu mai sunt
decât părinții lui. Era singurul lor copil.
– Aș vrea să zic ceva, a intervenit Eliot. Jollyby m-a învățat să suflu în goarnă.
– Știați că se preschimba în leu? Janet a zâmbit tristă. E adevărat. În funcție de calendarul
solar – se transforma doar la echinocții și la solstiții. Zicea că așa înțelege mai bine
animalele. Avea păr peste tot.
– Te rog, a zis Eliot. Aș da orice să nu știu cum ai aflat tu asta.
– Ajuta cu multe chestii.
– Am o teorie, a intervenit Quentin iute. Poate că familia Fenwick a fost de vină. Sunt furioși
pe noi încă de când am venit aici.
Familia Fenwick era una dintre cele mai vechi case care orânduiau tărâmul în momentul în
care elevii de la Brakebills descoperiseră Fillory. Nu fuseseră deloc încântați să fie dați afară
din Castelul Whitespire, dar nu aveau capital politic suficient de solid ca să se opună. Așa
că se mulțumeau să le pună bețe-n roate pe ascuns.
– Un asasinat ar fi un pas cam mare pentru ei, a răspuns Eliot. Sunt destul de insignifianți.
– Și de ce l-ar omorî pe Jollyby? a întrebat Janet. Toată lumea îl iubea!
– Poate că ne ținteau pe noi, a răspuns Quentin. Probabil că iepurele era menit pentru unul
dintre noi. Știi că deja încearcă să ne pună moartea lui Jollyby în cârcă?
– Dar cum să o fi făcut? a zis Eliot. Vrei să spui că au trimis un iepure asasin?
– N-ar fi putut să-l corupă pe Iepurele Vizionar, a replicat Julia. Bestiile unice nu intervin
în treburile muritorilor.
– Poate că nici n-a fost Iepurele Vizionar, ci o persoană în forma unui iepure. Un lepuntrop.
N-am nicio idee!
Quentin și-a frecat tâmplele. Dacă ar fi vânat șopârla aia idioată în loc… Era furios că uitase
ce fel de ținut era Fillory. Își permisese să creadă că lucrurile mergeau bine după ce Alice îl
ucisese pe Martin Chatwin, că moartea, disperarea și dezamăgirea, și tot ce mai spusese
iepurele dispăruseră. Însă se înșelase amarnic. Nimic nu era ca în cărți. Întotdeauna exista
ceva mai mult. Et in Arcadia ego.
Și chiar dacă el știa că e nebunesc, într-un fel elegant și copilăresc, nu reușea să scape de
sentimentul vag că Jollyby murise din cauza lui, că nimic nu s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi
fost tentat de aventură. Sau poate că nu fusese suficient de ispitit? Care erau regulile? Poate
că ar fi trebuit să intre în poiană până la urmă. Poate că moartea lui Jollyby îi fusese de fapt
menită lui. Ar fi trebuit să intre și să moară acolo, dar ezitase, așa că Jollyby plătise în locul
lui.
– Probabil că nu există nicio explicație, a zis el cu voce tare. Doar un mister. O altă atracție
turistică în turul magic și misterios al ținutului Fillory. Nu există niciun motiv, ci doar s-a
întâmplat. Nu se poate găsi vreo logică.
Vorbele lui Quentin nu l-au satisfăcut pe Eliot. Tânărul era încă chefliul leneș de la
Brakebills, dar odată ce devenise Mare Rege își descoperise o latură șocantă ce avea legătură
cu rigoarea.
– Nu ne permitem să lăsăm oamenii să moară fără nicio explicație în regat, a zis el. Nu se
face.
Și-a dres glasul. Uite ce-o să facem. O să-i sperii pe membrii familiei Fenwick cu prezența
lui Ember. Nu o să-mi ia mult timp. Oricum sunt niște fătălăi. Și vorbesc din punctul de
vedere al unui fătălău.
– Și dacă nu merge? a întrebat Janet.
– Atunci, Janet, o să te duci să-i anchetezi pe Lorieni.
Lorienii erau vecinii de la nord. Janet se ocupa de relațiile cu puterile străine – Quentin o
numea Fillory Clinton.
– În cărți, ei întotdeauna sunt în spatele vreunei rele. Poate că încercau să decapiteze
conducerea. Pseudovikingii dracului! Și-acum, pentru numele lui Dumnezeu, hai să vorbim
despre altceva o vreme.
Dar nu mai aveau ce altceva să discute, așa că s-au adâncit în tăcere. Niciunul nu era în
mod deosebit mulțumit de planul lui Eliot, mai ales Eliot însuși, dar nu aveau altul mai bun
sau mai prost. La șase ore după întâmplare, ochii Juliei încă erau inundați de întunecimea
vrăjii făcute în pădure. Efectul era șocant. Nu avea pupile. Quentin se întreba ce putea ea
să vadă, iar lor le era ascuns.
Eliot a răscolit printre notițe, căutând un alt punct pe ordinea de zi, dar problemele păreau
să fie puține în acea perioadă.
– E timpul, a zis Julia. Trebuie să mergem la fereastră.
În fiecare după-amiază, după ședință, cei patru ieșeau în balcon și făceau cu mâna
oamenilor.
– La dracu! a zis Eliot. Bine.
– Poate că azi n-ar trebui să ieșim, a propus Janet. Nu mi se pare potrivit.
Quentin știa la ce se referea. Se simțea ciudat la gândul că aveau să stea în balconul îngust,
cu zâmbete înghețate pe chipuri, fluturându-și mâinile ca niște prințese spre locuitorii din
Fillory care se strânseseră pentru ritualul zilnic. Și totuși.
– Ar trebui să o facem, a zis el. În special azi.
– Acceptăm să fim felicitați pentru lipsa noastră de activitate.
– Asigurăm oamenii de faptul că există stabilitate chiar și în fața tragediei.
Cei patru au ieșit pe balcon. În curtea castelului ce se lățea mult sub ei, la capătul unei
căderi vertiginoase, se strânseseră câteva sute de fillorieni. De la acea înălțime, oamenii
păreau ireali, ca niște păpuși. Quentin a dat din mână.
– Mi-aș dori să putem face ceva mai mult pentru ei, a spus el.
– Și ce-ai vrea să faci? a întrebat Eliot. Suntem regii și reginele unei utopii magice.
Slabe, ovațiile au plutit spre ei, de jos de tot. Sunetul era slab și foarte îndepărtat – avea
calitatea audio a unei felicitări muzicale.
– Niște reforme? Vreau să ajut cu ceva. Dacă aș fi fillorian m-aș destitui singur ca pe un
parazit aristocrat.
Când Quentin și ceilalți urcaseră pe tronuri, nu știuseră exact la ce să se aștepte. Ce implica
gestul lor știau prin detalii vagi – Quentin presupusese că aveau să îndeplinească îndatoriri
ceremoniale și probabil să-și asume un rol de conducere în politica țării, să ia pe umerii lor
responsabilitatea pentru bunăstarea națiunii. Dar adevărul era că nu prea aveau ce face.
Partea mai ciudată era că lui Quentin îi lipsea activitatea. Se așteptase ca Fillory să fie
asemănător Angliei medievale, pentru că arăta întocmai, cel puțin la o primă inspecție. Se
gândise că se putea folosi de istoria Europei sau de cât mai ținea minte din ea. Avea să
urmeze programul umanist standard, fără prea mari pretenții, ci doar liniile majore, și să
intre în istorie ca un promotor al binelui.
Dar Fillory nu era Anglia. În primul rând, populația era redusă – era improbabil ca numărul
locuitorilor să fi depășit zece mii de oameni în tot ținutul, plus numeroasele animale
vorbitoare, pitici, giganți și alții de felul lor. Astfel că el și ceilalți monarhi – sau tetrarhi, în
fine – se asemănau mai mult cu primarii unui orășel. Pe de altă parte, în timp ce pe Pământ
magia era o chestie foarte reală, Fillory era cu totul magic. Exista o diferență. Magia făcea
parte din ecosistem. Era prezentă în vremea de afară, în oceane și în solul incredibil de
fertil. Dacă voiai să nu ai roade trebuia să muncești al dracului.
Fillory era un tărâm al hiperabundenței. Orice trebuia fabricat putea fi achiziționat de la
pitici, mai devreme sau mai târziu. Piticii nu erau un soi de proletariat industrial oprimat;
lor chiar le plăcea să făurească diverse obiecte. Cu excepția cazului în care erai un tiran, așa
cum fusese Martin Chatwin, în Fillory existau pur și simplu prea multe resurse și prea puțini
oameni care să pună la cale vreo răzmeriță. Singura criză de care suferea ținutul era
numărul extrem de scăzut de lipsuri.
În consecință, de fiecară dată când vreunul dintre elevii de la Brakebills – cum erau numiți
ei, deși Julia nici măcar nu fusese acolo, după cum singură admitea – încerca să se ocupe
serios de vreo problemă, se dovedea că nu exista, de fapt, nicio problemă serioasă. Viața lor
se irosea în ritualuri pompoase și circumstanțe. Chiar și banii erau doar de decor. Erau bani
de jucărie, ca la Monopoly. Ceilalți renunțaseră la încercarea de a se face utili, dar lui
Quentin îi venea destul de greu să întoarcă spatele. Poate că asta îl rosese când se aflase la
marginea poienii din pădure. Trebuie să fi existat ceva real acolo, dar tânărul nu reușea să-
și dea exact seama despre ce anume era vorba.
– Bun, a zis el. Acum ce urmează?
– Păi, a început Eliot, pe când intrau din nou în camera pătrată, există problema cu Insula
Exterioară.
– Ce insulă?
– Insula Exterioară.
Eliot a ridicat niște documente prețioase.
– Așa scrie. Sunt regele ei și nici măcar eu nu știu unde se află.
Janet a pufnit.
– Este dincolo de coasta de est. Mult dincolo de ea, la distanță de câteva zile pe mare.
Doamne, nu-mi vine să cred că ți-au permis să fii rege. Insula este cel mai estic punct din
Imperiul Fillorian. Cred.
Eliot s-a zgâit la harta pictată pe masă.
– N-o văd.
Quentin a studiat și el harta. Când vizitase prima dată tărâmul, tânărul navigase departe
pe Marea de Vest, spre cealaltă latură a continentului, dar cunoștințele lui despre ce se afla
în est erau destul de vagi.
– Nu e suficient de mare.
Janet a arătat către poala Juliei.
– Acolo s-ar afla dacă am avea o masă mai mare.
Quentin încerca să-și imagineze: o limbă mică de nisip tropical, înfrumusețată de un
palmier decorativ, împlântată într-un ocean placid, albastru-verzui.
– Ai fost acolo? a întrebat Eliot.
– Nimeni nu a călcat vreodată acolo. E doar un punct pe hartă. Cineva a pus bazele unei
colonii de pescari după ce nava lor s-a izbit de maluri, acum un milion de ani. De ce
discutăm despre Insula Exterioară?
Eliot a revenit la documente.
– S-ar părea că nu și-au mai plătit taxele de mulți ani.
– Și? a zis Janet. Probabil că nu au niciun ban.
– Trimite-le o telegramă, a propus Quentin. DRAGĂ INSULARI STOP TRIMITEȚI BANI
STOP DACĂ NU AVEȚI STOP ATUNCI NU TRIMITEȚI STOP.
Ședința s-a încheiat în timp ce Eliot și Janet încercau să se întreacă unul pe celălalt în
compunerea celei mai inutile telegrame posibile către locuitorii Insulei Exterioare.
– Bine, a zis Eliot.
Turnul se rotise către locul în care soarele arzător fillorian apunea în spatele lui. Șiraguri
de nori roz se strânseseră grămadă deasupra umerilor lui.
– O să interoghez familia Fenwick în legătură cu Jollyby. Janet va face la fel cu Lorienii.
Eliot a dat alene din mână.
– Și altcineva va rezolva cumva situația din Insula Exterioară. Cine vrea whisky?
– Mă duc eu, a răspuns Quentin.
– E chiar acolo, pe bufet.
– Nu, vreau să zic că mă duc în Insula Exterioară. O să mă ocup de taxe.
– Ce? Eliot părea iritat de idee. De ce? E la fundul lumii. Și oricum, e o chestiune ce ține de
trezorerie. Vom trimite un emisar. Doar pentru asta există emisarii.
– Trimite-mă pe mine în locul lui.
Quentin n-ar fi putut spune ce anume îl împingea de la spate, ci știa doar că trebuie să facă
ceva. S-a gândit la poiana circulară și la arborele-ceas stricat, iar filmul morții lui Jollyby a
început să se deruleze din nou. Care mai era rostul dacă puteai muri așa, dintr-odată? Asta
voia el să știe. Care mai era sensul?
– Știi, a zis Janet, nu vrem să o invadăm. Nu e nevoie să trimitem un rege în insulă. Nu și-
au plătit taxele, care, apropo, se ridică la opt pești. Nu e ca și cum susțin întreaga economie.
– O să mă întorc înainte să vă dați seama.
Quentin știa că era pe drumul cel bun. Simțise tensiunea din el relaxându-se în momentul
în care își exprimase ideea. Se elibera fără a ști măcar ce-l aștepta.
– Cine știe, poate o să învăț ceva.
Aceea avea să fie misiunea lui: să colecteze taxe de la niște țărani pescari. Ratase aventura
arborelui-ceas și era în regulă. O avea pe aceasta, în loc.
– S-ar putea să pară un semn de slăbiciune, din cauza incidentului cu Jollyby.
Eliot și-a mângâiat bărbia cu degetu-i regesc.
– E ca și cum ai da bir cu fugiții la primul semn de necaz.
– Sunt rege. Nu e ca și cum nu o să mă realeagă.
– Stai, a zis Janet. Nu tu l-ai ucis pe Jollyby, nu-i așa? Despre asta e vorba?
– Janet! a exclamat Eliot.
– Nu, pe bune. S-ar potrivi toate…
– Nu l-am ucis pe Jollyby, a răspuns Quentin.
– Bine. OK. Super.
Eliot a bifat ceva pe agendă.
– Am rezolvat cu Insula Exterioară. Păi, atunci, am terminat.
– Ei bine, sper că nu mergi singur, a continuat Janet. Dumnezeu știe cum sunt oamenii pe
acolo. S-ar putea să-l întâlnești pe căpitanul Cook.
– O să mă descurc, a zis Quentin. Julia vine cu mine. Nu-i așa, Julia?
Eliot și Janet s-au holbat amândoi. Cât timp trecuse de când îi surprinsese cu ceva pe ei
doi? Sau pe altcineva? Pesemne că se întâmpla ceva. Quentin i-a zâmbit Juliei, iar fata i-a
întors privirea, deși cu pupilele ei complet întunecate, expresia îi era absolut opacă.
– Bineînțeles, a fost răspunsul ei.

În acea noapte, Eliot l-a vizitat pe Quentin în dormitorul lui.

Când o găsise prima oară, încăperea era ticsită de o groază de prostii cvasimedievale
îngrozitoare. Trecuseră secole de când toate cele patru tronuri de la Whitespire fuseseră
ocupate concomitent, iar între timp apartamentele regale rămase libere fuseseră umplute
cu armate de candelabre inutile și instrumente muzicale dezumflate ca un pește-balon și
de nefolosit, daruri diplomatice de nereturnat, scaune și mese împodibite atât de
lamentabil, că s-ar fi rupt și dacă te uitai la ele – sau dacă nu te uitai –, animale împăiate
fără milă în momentul în care cereau îndurare, urne și urcioare și alte vase mai greu de
identificat, din care nu știai dacă se putea bea sau în care îți puteai face nevoile.
Quentin își golise camera până ce nu mai rămăseseră decât pereții. Totul trebuia să dispară.
Păstrase patul, o masă, două scaune, câteva covoare mai bune și niște tapiserii plăcute
și/sau potrivite. Îi plăcea una dintre ele, în mod special, care înfățișa un grifon minunat
echipat, înghețat în momentul în care înălța în zbor o companie de infanteriști. Imaginea
trebuia să simbolizeze triumful unui grup de oameni morți de mult timp asupra unui alt
grup de oameni pe care nimeni nu-l plăcea, dar, pentru un motiv sau altul, grifonul își
aplecase capul într-o parte fix în momentul atacului său și privea în afara universului său
țesut, ca și cum ar fi vrut să spună „s-a rezolvat, sunt bun la asta, dar oare nu am altceva
mai bun de făcut?“.
Când a fost, în cele din urmă, eliberată, camera se făcuse de vreo trei ori mai mare. Putea
respira din nou. Putea gândi în ea. Încăperea se dovedise a fi la fel de mare ca un teren de
baschet, cu o podea netedă din piatră, tavan înalt, lambrisat, unde lumina se pierdea în cele
mai îndepărtate cotloane și arunca umbre interesante, ferestre gotice uriașe din cristal ale
căror ochiuri funcționau într-un număr foarte mic. Camera era atât de minunat de liniștită
și de goală că atunci când îți târai picioarele pe piatră, stârneai ecoul. Încăperea era
dominată de un fel de tăcere înăbușită care pe Pământ o întâlneai doar la capătul unei sfori
din catifea. Era liniștea unui muzeu închis sau a unei catedrale pe timpul nopții.
Printre servitorii mai mari în rang se bârfea că un dormitor atât de spartan decorat nu era
cu totul potrivit unui rege, dar Quentin decisese că unul dintre lucrurile bune în ceea ce
privea calitatea lui de conducător în Fillory era tocmai faptul că putea alege ce era potrivit
pentru un rege al ținutului Fillory. Și, oricum, dacă servitorii își doreau să admire stilul
regal extravagant, atunci Marele Rege era tocmai ce le trebuia. Eliot era ca un sac fără fund
când venea vorba despre lux. Dormitorul lui arăta precum bârlogul rococo, incrustat cu
perle, bătut cu diamante și aurit al unui rege-zeu. Orice altceva ar mai fi fost, se potrivea
pe de-a-ntregul.
– Știi că în cărțile cu Fillory puteai să intri în tapiserii?
Era târziu, trecut de miezul nopții, iar Eliot se așezase nas în nas cu grifonul țesut, sorbind
dintr-un păhărel umplut cu un lichid chihlimbariu.
– Știu.
Quentin ședea întins pe pat, purtând pijamale de mătase.
– Crede-mă, am încercat. Dacă chiar au reușit, eu nu-mi dau seama cum au făcut-o. Mie mi
se par doar niște tapiserii obișnuite. Nici măcar nu se mișcă, ca în Harry Potter.
Eliot adusese un pahar și pentru Quentin, care nu băuse încă deloc, dar nici nu eliminase
cu totul posibilitatea. În orice caz, n-avea de gând să-l lase pe Eliot să-i consume și porția
lui, lucru pe care inevitabil avea să-l încerce după ce-și termina băutura. Quentin a cuibărit
paharul lângă el, în pături.
– Nu sunt sigur că aș vrea să intru în tapiseria asta, a zis Eliot.
– Știu. Uneori mă întreb dacă vrea să iasă de acolo.
– Băiatu’ ăsta în schimb…, a zis el îndreptându-se spre un portret în mărime naturală a unui
cavaler în armură. Nu m-ar deranja să intru în tapiseria lui, dacă înțelegi ce vreau să zic.
– Da, înțeleg.
– Să-și scoată sabia aia din teacă.
– Am priceput.
Eliot bătea apropoul către ceva, dar nu se grăbea. Deși, dacă avea să îi mai ia mult timp,
Quentin avea să adoarmă.
– Crezi că, dacă aș reuși să intru, ai vedea o versiune a mea în miniatură alergând pe aici?
Nu știu dacă mi-ar plăcea.
Quentin a așteptat. De când se hotărâse să meargă în Insula Exterioară se simțea mai calm
decât o făcuse de mulți ani. Ferestrele erau deschise – atât cât se putea –, iar aerul cald al
nopții, mirosind a iarbă uscată în toiul verii și a marea care nu se afla prea departe, inundase
camera.
– Și, deci, călătoria asta a ta…, a zis Eliot în cele din urmă.
– Ce-i cu ea?
– Nu pricep de ce vrei să te duci.
– E nevoie să înțelegi?
– E ceva în legătură cu misiunile și aventurile și altele. Vrei să navighezi dincolo de apus.
Nu contează. Nu avem nevoie de tine aici pentru încurcătura cu Jollyby. Oricum unul dintre
noi ar trebui să meargă acolo; probabil că ei nici nu știu că au iar regi și regine. Transmite-
le doar orice detaliu de budoar pe post de secret de stat.
– Așa voi face.
– Dar vreau să vorbesc cu tine despre Julia.
– O!
Era momentul pentru whisky. Încercând să bea culcat, Quentin a luat o gură mai mare de
băutură decât ar fi vrut, iar în stomac i s-a aprins o limbă de foc. Și-a suprimat tusea.
– Uite, tu nu ești decât Mare Rege, a zis Quentin icnind, nu tata. O să rezolv eu.
– Lasă atitudinea asta defensivă, vreau doar să mă asigur că știi ce faci.
– Și dacă nu știu?
– Ți-am zis vreodată, a spus Eliot, așezându-se pe unul dintre scaune, cum am cunoscut-o
pe Julia?
– Păi, sigur.
Oare îi spusese? Detaliile îi erau destul de vag conturate în minte.
– Adică, nu cu lux de amănunte.
Adevărul era că abia deschiseseră vreodată subiectul în legătură cu acea perioadă. Bătuseră
apropouri. Nu era o amintire plăcută pentru niciunul dintre ei. Fusese perioada după
marele dezastru din cripta lui Ember. Quentin aproape că murise și fusese lăsat în grija
unor centauri foarte enervanți, dar, în final, foarte pricepuți în ale medicinei, în timp ce
Eliot și Janet și ceilalți se întorseseră în lumea reală. Quentin petrecuse un an de recuperare
în Fillory. Apoi alte șase luni lucrând într-un birou din Manhattan până ce Janet, Eliot și
Julia au venit și l-au luat. Dacă ei nu s-ar fi ivit atunci, probabil că tânărul încă s-ar fi aflat
în acel loc. Quentin era recunoscător și avea să le mulțumească mereu pentru ceea ce
făcuseră.
Eliot a privit pe fereastră, în noaptea neagră, fără lună, ca un autocrat oriental, îmbrăcat în
cămașa lui de noapte ce părea prea încărcată de broderie ca să fie confortabilă.
– Știi că Janet și cu mine eram într-o formă destul de proastă când am plecat din Fillory?
– Da. Deși, măcar Martin Chatwin nu v-a molfăit, practic, pe jumătate.
– Nu e un concurs, dar da, e adevărat. Dar am fost zguduiți. Și noi am iubit-o pe Alice, să
știi, în felul nostru. Chiar și Janet. Și am crezut că te vom pierde ca pe ea. Un lucru pot să-
ți spun sigur, eram bine mersi fără Fillory și toate bunătățile lui. Josh a plecat acasă, la ai
lui, în New Hampshire, iar Richard și Anaïs s-au dus undeva unde fac orice făceau și înainte
să vină în Fillory. Nu-s cine știe ce empatici ăia doi. Eu nu am mai putut face față New
Yorkului sau familiei mele grotești din Oregon, așa că am mers acasă cu Janet, în L.A. S-a
dovedit a fi o decizie foarte bună. Știi că părinții ei sunt avocați? Pentru vedete. Fantastic
de bogați, au o casă enormă în Brentwood, muncesc tot timpul, n-au o viață spirituală
remarcabilă. Așa că am tăiat frunză la câini în Brentwood cam o săptămână sau două până
când părinții lui Janet s-au săturat de fețele noastre posttraumatice târându-se spre pat în
timp ce ei se pregăteau pentru o partidă matinală de squash. Ne-au făcut bagajele și ne-au
trimis într-o stațiune de fițe din Wyoming pentru câteva săptămâni. N-aveai cum să fi auzit
de ea; era fix genul ăla de loc. Imposibil să intri și ridicol de scump, dar banii nu înseamnă
nimic pentru oamenii ăștia, așa că nu aveam de gând să refuz. Janet a crescut acolo –
personalul o cunoștea de când era copilă. Imaginează-ți – Janet a noastră, o puștoaică! Am
avut un bungalow numai pentru noi și o legiune de oameni gata să ne servească. Cred că
Janet avea o manichiuristă pentru fiecare unghie. Și făcea o chestie cu nămol și pietre
fierbinți – jur pe Dumnezeu, era ceva magic. Nimic nu e așa de minunat fără puțină magie.
Bineînțeles, secretul teribil al unor astfel de locuri e că sunt oripilant de plictisitoare. Nu ai
idee la ce extreme am fost împinși. Am jucat tenis. Eu! Au devenit tare moralizatori când
am vrut să beau pe teren. Le-am zis că face parte din rutina mea. Nu poți să reînvenți vreo
tehnică; nu la vârsta mea. Ei bine, cam printr-a treia zi, Janet și cu mine ne gândeam să
facem sex ca să mai scăpăm de plictiseală. Și atunci, ca un înger întunecat al milosteniei,
venit să-mi apere onoarea, Julia și-a făcut apariția. A fost ca într-unul dintre misterele lui
Poirot, petrecute la vreun club pretențios de la țară. Avusese loc un accident la piscină – n-
am înțeles niciodată complet detaliile, dar s-a făcut un tărăboi incredibil. Probabil că ăsta
e unul dintre serviciile de lux: scandal de cea mai înaltă calitate. În orice caz, prima dată
când am pus ochii pe Julia, fata noastră era cărată prin hol, legată cu o centură de un panou,
udă până la piele, înjurând de mama focului și insistând că nu avea absolut nimic: „Luați-
vă labele de pe mine, maimuțe jegoase!“ A doua zi am coborât la bar în jur de trei sau patru
după-amiaza și am văzut-o iar. Domnișoara misterioasă. Era aproape dureros de evident că
nu avea ce să caute în stațiune. Părul ei semăna cu un cuib de șobolan; nici nu-ți poți
imagina. Era chiar mai rău decât acum. Își rosese cuticulele până la sânge. Stătea cocoșată,
se bâlbâia. Și-apoi, habar n-avea cum merg lucrurile. A încercat să dea șpagă personalului.
Pronunța numele vinurilor franțuzești cu accent franțuzesc. Bineînțeles că am fost atras de
ea pe loc. Mi-am imaginat că e rusoaică. Fiica vreunui oligarh arestat, ceva de genul. Doar
o rusoaică își poate permite să stea acolo și să aibă un asemenea păr. Janet a crezut că fata
tocmai ieșise din vreun centru de reabilitare, iar după cum se vedea, părea să se întoarcă în
scurt timp. Oricum, am acaparat-o ca niște hămesiți. Am abordat-o subtil. Șmecheria era
să nu-i declanșezi alarmele, care erau, evident, foarte sensibile. Janet, doamna seducției, a
spart gheața – s-a instalat într-un salon public și a început să se plângă în gura mare de o
problemă de IT. Puteai vedea pe fața Juliei cum se luptă cu sine, dar zarurile fuseseră
aruncate. După aceea – ei, știi cum e în vacanțele astea. De îndată ce afli numele celeilalte
persoane, nu mai poți să scapi de ea. Dădeam nas în nas pretutindeni. N-ai crede că un
asemenea loc e pe stilul ei, nu? Dar uite că se îngropa în nămol până la gât și-și punea felii
de castravete pe ochi. Se bălăcea toată ziua și altele. Odată, Janet a încercat să o ducă în
saună, dar a potrivit temperatura așa de sus că toți ceilalți au trebuit să plece. Probabil că
punea personalul să o biciuiască cu nuiele de mesteacăn. Se purta ca și cum ar fi vrut să
scape de o pată imposibilă. Am aflat că avea o slăbiciune pentru jocul de cărți, așa că am
petrecut ore întregi bând și jucând bridge în trei. Fără să vorbim. Normal, pe atunci nu
știam că e magician. De unde să fi știut? Dar îți dădeai seama că ascunde un secret teribil.
De asemenea, puteai citi în ea acele lucruri atractive la un magician: era deosebit de
inteligentă și tristă și ușor dusă cu capul. Sincer, unul dintre lucrurile care ne-au plăcut la
ea e că ne amintea de tine. Ei bine, știi că în romanele cu Poirot, detectivul pleacă mereu în
vacanță ca să scape de tot, de mistere și restul, doar ca să descopere că fix pe insula unde s-
a dus să-și găsească liniștea și o masă decentă se petrece o altă crimă? Exact așa s-a
întâmplat și atunci; cu singura excepție că noi încercam să scăpăm de magie. Într-o noapte,
pe la vreo zece sau unsprezece m-am dus în bungaloul ei. Janet și cu mine ne certaserăm și
aveam nevoie să mă plâng la cineva. Când am trecut pe lângă fereastra Juliei am văzut că
făcea un foc. Mi s-a părut ciudat încă de la început. Șemineurile erau enorme, dar era
miezul verii și niciun om sănătos la cap nu s-ar fi gândit să le folosească. Dar Julia făcuse o
ditai vâlvătaia, cu mare atenție, așezând buștenii cu grijă. Marca fiecare lemn înainte de a-
l pune în șemineu – zgâria coaja cu un cuțit mic, argintiu. Și-apoi, pe când mă uitam la ea…
nu știu cum să-ți descriu astfel încât să poți înțelege. A îngenuncheat în fața focului și a
început să arunce diverse chestii în flăcări. Unele dintre obiecte erau valoroase – o scoică
rară, o carte veche, un pumn de pulbere de aur. Câteva erau probabil importante doar
pentru ea. Un ornament de costumație, o poză veche. De fiecare dată când punea un obiect
pe foc, Julia se oprea și aștepta o clipă, dar nu se întâmpla nimic, în afara faptului că orice
ardea sau se topea acolo emana un miros neplăcut. Nu știu ce aștepta, dar nu s-a întâmplat
nimic. Între timp, Julia devenea din ce în ce mai agitată. Eu mă simțeam cumplit de josnic
pentru că o spionam, dar nu mă puteam opri. În cele din urmă, a rămas fără obiecte de
valoare, apoi a început să plângă și s-a băgat pe sine în foc. S-a târât spre vatră și s-a prăbușit
jumătate afară, jumătate în flăcări, hohotind din toată inima. Avea picioarele afară. Era
îngrozitor de privit. Hainele i s-au aprins imediat și fața i s-a înnegrit de funingine, dar
focul nu i-a atins pielea. Plângea tare. Umerii i se tot scuturau.
Eliot s-a ridicat și a mers la fereastră. S-a chinuit o vreme cu unul dintre ochiurile mici de
geam, dar pesemne că știa vreo șmecherie care-i scăpase lui Quentin pentru că a reușit să
deschidă întreaga fereastră. Q nu reușise să vadă ce făcuse. Eliot și-a așezat paharul pe
pervaz.
– Nu știu dacă te îndrăgostești de ea sau dacă e doar o impresie, a zis el. Presupun că nu te
pot învinovăți; mereu ți-a plăcut să-ți complici existența. Dar ascultă ce-ți spun. Cu
episodul ăla a început totul, așa am aflat că e una dintre noi. Vraja era foarte puternică.
Puteam să aud murmurul în cameră, chiar și în ciuda focului, iar lumina din încăpere era
colorată ciudat. Dar e imposibil să analizez mai mult de atât. Mi-am dat seama imediat că
nu fusese vreodată la Brakebills pentru că nu înțelegeam nimic din ce spunea și nu am
reușit să înțeleg nici măcar pe departe cum funcționa sau ce încerca să facă; ea nu a zis
nimic, iar eu nu am întrebat-o niciodată. Dar dacă ar trebui să-mi dau cu părerea, cred că
era o invocație. Aș zice că încerca să aducă înapoi ceva ce pierduse sau care îi fusese luat,
un lucru extrem de prețios. Și dacă ar trebui să îmi continui raționamentul, aș mai spune
că nu-i mergea.
CAPITOLUL TREI
Dimineața următoare, Quentin a mers la docuri, dus de o trăsură neagră, cu draperii de
catifea și canapele moi din pluș. Înăuntru te simțeai în siguranță și totul mirosea a vechi,
ca o sufragerie pe roți. Alături de el, legănându-se nepăsătoare în ritmul trăsurii, stătea
Regina Julia. Vizavi, cu genunchii atingându-i pe ai lor, se afla amiralul flotei navale
filloriene.
Quentin hotărâse că, dacă tot mergea într-o călătorie pe o insulă aflată la capătul lumii,
putea măcar să o facă așa cum trebuie. Trebuiau organizate preparative. Existau reguli
pentru asemenea ocazii. Cum ar fi: dacă mergeai în călătorie, aveai nevoie de o navă solidă.
În teorie, toate corăbiile erau disponibile conducătorilor, dar majoritatea celor care erau
oricând gata de plecare erau nave de război, iar acelea se dovediseră a avea un interior
spartan. Șiruri de hamace și paturi din scânduri tari. Nu exista niciun apartament pentru
demnitari. Condițiile nu erau deloc potrivite pentru Regele Kwentin, așa cum îi plăcea lui
Eliot să scrie numele lui Q, în acte oficiale. Așa că mergeau la docuri pentru a găsi o navă
mai nimerită.
Quentin se simțea bine. Era plin de energie și de o hotărâre pe care nu o mai simțise de
foarte mult timp. Asta așteptase. Amiralul era un bărbat aproape alarmant de scund, pe
numele de Lacker. Omul avea un chip slab și cenușiu care arăta de parcă ar fi fost săpat în
șist, sub influența a cincizeci de ani de vânturi și torente de apă.
Nu se punea problema că regele n-ar fi putut spune ce căuta, dar nu voia să-și exprime
gândurile, pentru că, dacă ar fi făcut-o, ar fi fost jenant. Ce-și dorea el era o navă din una
dintre romanele cu Fillory, numită Lăstunul, ce apărea în cartea a patra, Marea secretă.
Quentin i-ar fi putut explica amiralului Lacker – dar nu o făcea – că, urmăriți de Santinelă,
Jane și Rupert se îmbarcaseră pe ascuns pe Lăstunul care se dovedise a fi condus de pirați,
doar că ei doar se prefăceau că sunt pirați. De fapt, echipajul era un grup din nobilimea
filloriană, acuzat pe nedrept și care căutau să-și redobândească bunul renume. Nu se
ofereau prea multe detalii tehnice despre Lăstun, dar în orice caz, rămâneai cu o idee solidă:
era o corabie puternică, primitoare, elegantă, dar un adversar redutabil în luptă, avea
contururi mlădioase și hublouri ce străluceau în galben prin care se vedeau cabinele micuțe,
dar extrem de bine aranjate.
Bineînțeles, dacă Quentin chiar s-ar fi aflat în una dintre povești, ar fi găsit pur și simplu
nava ancorată în doc, așteptându-i comanda. Dar ce trăia el nu era unul dintre romanele
cu Fillory, ci chiar ținutul Fillory. Așa că situația era în mâinile sale.
– Am nevoie de ceva nu prea mare, dar nici mic, a zis. De o capacitate medie. Și ar trebui
să fie confortabilă. Și rapidă. Și masivă.
– Înțeleg. Veți avea nevoie de arme?
– Fără arme. Ei, poate câteva. Câteva arme.
– Câteva arme.
– Dacă ești bun, amirale, nu mai insista. O să o recunosc când o voi vedea, iar dacă pentru
un motiv sau altul nu se află aici, atunci îți vei exprima opinia. În regulă?
Amiralul Lacker și-a înclinat capul aproape imperceptibil pentru a indica faptul că se
înțeleseseră. Avea să-și dea silința în a fi cât se putea de puțin de pisălog.
Whitespire se înălța pe malul unui golf larg și rotund, scăldat de apele bizare, de un verzui
spălăcit ale mării. Era aproape ireal de perfect: golful părea intenționat scobit în coastă de
vreo ființă divină care-și dăduse, binevoitoare, interesul pentru ca muritorii să aibă unde
să-și ancoreze navele atunci când nu le foloseau. Din câte știa Quentin, se prea poate să fi
fost întocmai cum își imagina. Regele i-a ordonat vizitiului să oprească la capătul falezei.
Cei trei călători au coborât, clipind în soarele dimineții crude, după ce-și cufundaseră
privirile în întunecimea trăsurii.
Aerul era încărcat de mirosul sării, al lemnului și al smoalei. Era intoxicant, ca și cum ai fi
respirat oxigen pur.
– Bun, a zis Quentin. Hai s-o facem.
Tânărul și-a plesnit palmele una de cealaltă.
Cei trei au mers încet de la un capăt al docurilor până la celălalt, pășind peste sfori întinse
de ancoraj și carcase strivite și uscate de pește, tăindu-și cale printre suporții masivi, scripeți
și labirinturi de lăzi așezate una peste alta. Faleza găzduia o varietate uluitoare de corăbii
din toate zările Imperiului Fillorian și de dincolo de el. Se afla acolo un vas de război
pantagruelic făcut din lemn negru, cu nouă catarge și o panteră ce sălta pe post de figurină
și un vas chinezesc pătrățos, cu pânze cărămizii și pliate de șipci. Mai erau acolo goelete,
bacuri, galioane și bricuri, corvete amenințătoare și caravele mici și iuți. Marea arăta ca o
cadă plină de jucării scumpe. Le-a luat o oră să ajungă în capătul opus al falezei. Quentin
s-a întors spre amiralul Lacker.
– Așadar, ce părere ți-ai făcut?
– Cred că Baltagul, Musca de mai sau Morgan Downs ar fi suficiente.
– Probabil. Sunt sigur că ai dreptate. Julia?
Julia tăcuse aproape tot timpul. Tânăra era absentă, ca un somnambul. Quentin s-a gândit
la ce-i povestit Eliot noaptea trecută. Se întreba dacă Julia găsise ceea ce căuta. Poate că
fata spera să descopere pe Insula Exterioară lucrul ce-i lipsea.
– Nu contează. Sunt toate bune, Quentin.
Binețeles, amândoi aveau dreptate. Erau o grămadă de nave ce arătau destul de bine. Ba
chiar frumoase. Dar niciuna nu era Lăstunul. Quentin și-a împreunat mâinile pe piept și a
mijit ochii, privind în josul docurilor, prin lumina arzătoare a dimineții târzii. A analizat
corăbiile care pluteau în golf.
– Ce e cu cele de colo?
Lacker și-a țuguiat buzele. Julia și-a îndreptat aten]ia către orizont. Ochii ei erau încă negri,
de cu o zi înainte, și nu era nevoie să și-i protejeze de soare. Fata a privit direct în razele
pătrunzătoare.
– Sunt și ele la dispoziția Înălțimii Tale, a zis Lacker. Bineînțeles.
Julia s-a îndepărtat de-a lungul celui mai aproapiat chei, cu spatele drept și cu pasul sigur,
spre locul în care era ancorată o navă simplă de pescuit. Fata a sărit cu ușurință peste bord
și a început să dezlege barca.
– Hai, a strigat ea.
Lacker i-a făcut semn lui Quentin să i-o ia înainte.
– Câteodată trebuie pur și simplu să acționezi, Quentin, a zis Julia, pe când tânărul urca și
el la bord, imediat în urma ei. Îți irosești prea mult timp așteptând.
Era bine să iasă pe apă, dar vântul nu bătea cine știe ce, iar pe măsură ce s-a mai încălzit,
barca de pescuit a început să duhnească. În mod uimitor, proprietarul ei a ieșit din cală
unde trebuie să fi dormit până atunci. Era un bărbat bronzat de soare și bătut de vânt, cu o
barbă grizonantă, îmbrăcat în salopete trase pe pielea goală. Lacker i s-a adresat omului
într-o limbă pe care Quentin nu o recunoștea. Pescarul nu părea deloc deranjat sau măcar
surprins de faptul că pe barca lui puseseră stăpânire doi monarhi și un amiral.
Cât despre Lacker, părea că se simte îngrozitor de incomod, îmbrăcat în uniforma completă
în căldura de afară, pe când făcea turul unei mulțimi și mai mari de nave nepotrivite.
Majoritatea corăbiilor se aflau acolo pentru că pescajele lor erau prea adânci pentru a putea
ancora mai departe: o matahală de vas de linie, câteva iahturi umflate, pentru petrecere,
ale unor nobili și corabia burtoasă, de culoarea untului a unui negustor.
– Ce zici de aici? a spus Quentin.
Tânărul a arătat cu degetul.
– Îngăduință, Înălțimea Ta, vederea mea a suferit pentru binele marii noastre nații. Vă
referiți la…
– Da.
Era suficientă dramă.
– Aceea. De acolo.
Un banc de nisip proiectat de unul dintre brațele de apă ale impresionantului golf din
Whitespire. O navă se află în apropierea lui, ancorată în câțiva metri de apă. Refluxul o
aplecase ușor pe o parte pe fundul nisipos, iar pântecele ei era expus ca o balenă eșuată.
– Nava aceea, Înălțimea Ta, nu a mai ieșit din gold de multă vreme.
– Nu contează.
Quentin se purta astfel parțial din temeinicia hotărârii, parțial dintr-o dorință perversă de
a-l pedepsi pe amiral pentru că-și încălcase promisiunea de a fi pisălog. Proprietarul bărcii
de pescuit a schimbat o privire lungă cu amiralul Lacker: omul ăsta, ziceau ochii, iubește
pământul.
– Hai să ne întoarcem la Morgan Downs.
– Și ne vom întoarce, a zis Julia. Dar Regele Quentin dorește să vadă acea navă mai întâi.
A durat zece minute să ajungă la ea. Pânzele bărcii fâlfâiau în timp ce pescarul își croia
vitejește cale în direcția opusă vântului. Quentin și-a reamintit să-i plătească bărbatului
după ce-și încheia misiunea. Au dat roată lent în apa mică. Carena ambarcațiunii era albă,
dar vopsea începuse să se cojească și să arate lemnul cenușiu de dedesubt. Era ceva bizar în
felul în care era conturată – ceva fluid. Nava se termina cu un bompres lung și zvelt, rupt
la jumătate. Lui Quentin îi plăcea. Nu avea nici trăsături prea aspre sau pătrățoase ca o navă
de război, nici prea dulci și drăgălașe ca ale unui iaht. Era elegantă, dar inspira seriozitate.
Păcat era era doar o carenă, și nu o corabie. Poate că dacă Quentin ar fi ajuns în Fillory cu
cincizeci de ani mai devreme…
– Ce crezi?
Chila bărcii de pescuit a zgâriat tare fundul nisipos al apei. Amiralul Lacker a privit linia
orizontului, apoi și-a dres glasul.
– Cred, a zis el, că nava asta a văzut și zile mai bune.
– Ce crezi că a fost?
– Cal de povară, a răspuns răgușit pescarul. Clasa Căprioară. Mergea pe ruta ce duce de aici
până în Longfall.
Quentin nici măcar nu-și dăduse seama că omul vorbea engleză.
– Arată bine, a spus Quentin. Sau arăta.
– Aceasta a fost, a zis solemn amiralul Lacker, una dintre cele mai frumoase corăbii
construite vreodată.
Q nu-și dădea seama dacă Lacker glumea sau nu. Doar că era destul de evident că amiralul
nu glumea niciodată.
– Serios? a făcut Quentin.
– Nimic nu se mișca precum Clasa Căprioarei, a răspuns Lacker. Erau nave construite
pentru a transporta bergspar din Longfall, apoi mirodenie-rece înapoi. Rapide și solide. Le
puteai duce în iad și înapoi.
– Hm. Și-atunci de ce nu există mai multe?
– În Longfall nu s-a mai găsit bergspar, a răspuns binevoitor pescarul.
De acum, omul se făcuse de-a dreptul vorbăreț.
– Așa că nu le-am mai trimit mirodenie-rece. Ăla a fost sfârșitul Clasei Căprioară.
Majoritatea au fost dezasamblate pentru lemn, vândute pe părți. Lorienii le-au construit.
Fiecare constructor din Fillory a încercat să le copieze modelul, dar exista un secret. Iar acel
secret s-a pierdut.
– Prima mea comandă, a zis Lacker, a fost pe Rondul Foarte Rapid, din Hartheim. Nimic
nu ne putea întrece, dar odată am văzut o navă din Clasa Căprioară care ne-a întrecut ca o
vijelie, în drumul ei spre nord. Aveam bonetele 2 ridicate în ambele laturi. În comparație cu
ea parcă stăteam pe loc.
Quentin a dat din cap. Tânărul s-a ridicat în picioare. Un stol de păsări s-a înălțat de pe
carena strivită a corabiei, a întârziat o clipă plutind pe o suflare de vânt și apoi s-a așezat la
loc. Barca de pescuit făcuse înconjurul navei, iar acum se vedea puntea, spartă în cel puțin
două locuri. Numele corabiei era pictat pe pupă: Muntjac. Quentin își dădea seama că nu
se află într-unul dintre romanele copilăriei, dar, dacă ar fi fost altfel, aceea era nava pe care
ar fi ales-o.
– Ei, cred că m-am lămurit, a zis el. Du-ne înapoi la Morgan Downs.
– Acolo mergem, Înălțimea Ta.
– Și când ajungem, zi-i căpitanului să-și aducă cuibul plutitor de șoareci încoace și să
remorcheze nava aia – Q a arătat spre Muntjac – pe uscat. O luăm.
Se simțea bine. Niciodată nu era prea tâziu pentru unele lucruri.
Chiar dacă Quentin se folosea de privilegiile lui regești și ar fi presat toți constructorii din
oraș să demareze lucrările, tot urma să dureze vreo câteva săptămâni până ce Muntjac –
numele unei specii de căprioare – avea să arate din nou ca o navă capabilă de navigație. Dar
era în regulă. Astfel avea mai mult timp pentru pregătiri.
Își înăbușise neastâmpărul prea mult timp; se simțea bine să aibă ceva de făcut și
descoperea astfel și ce cantitate enormă de energie acumulase. Ar fi putut să alimenteze un
oraș întreg. Ziua următoare, Quentin a dat ordin ca în piața mare a fiecărui oraș să fie afișat
un anunț. Avea de gând să organizeze un turneu sportiv.
Sincer, Quentin avea doar o idee vagă despre ce presupunea sau ce era un asemenea
eveniment, cu excepția faptului că regii obișnuiau să participe în competiții, într-o perioadă
de timp care se întindea de la venirea lui Iisus pe lume și moartea lui Shakespeare: singura
modalitatea în care Q putea identifica, în mare, Evul Mediu. Știa că astfel de întreceri
includeau turnirurile și el nu era interesat. I se păreau prea ciudate și emanând prea mult
testosteron, și-n plus erau agresive pentru cai.
Luptele cu spada însă erau interesante. Nu scrima sau nu doar scrima – nu-și dorea nimic
atât de formal. Își închipuise mai degrabă ceva asemănător artelor marțiale mixte. Un stil
de luptă complet. Voia să afle care e cel mai bun spadasin din ținut: campionul, fără nicio
urmă de îndoială, din Fillory. Așa că regele a dat sfară-n țară: în decurs de o săptămână,
oricine credea că se descurcă cu mânuirea sabiei trebuia să se prezinte la Castelul
Whitespire și să taie în stânga și-n dreapta până ce nu mai rămânea niciun adversar.
Câștigătorul primea un castel micuț, dar cochet în periferii și onoarea de a-și păzi regele în
călătoria pe care avea să o facă spre o destinație necunoscută.
Eliot a intrat pe când Quentin golea marea sală de banchete. Un șir de servitori părăseau
încăperea cărând fiecare câte un scaun.
– Iertare, Înălțimea Ta, a zis Eliot, dar ce mama dracului faci?
– Scuze. E singura sală suficient de mare pentru întreceri.
– Asta e partea în care trebuie să te întreb ce fel de întreceri.
– Pentru competiția sportivă. Lupte cu sabia. Nu ai văzut afișele? Dispare și masa, a zis
Quentin menajerei care dădea indicații. Pune-o în hol. Organizez un turnir pentru a găsi
cel mai bun spadasin din Fillory.
– Păi și nu poți să-l organizezi afară?
– Și dacă plouă?
– Și dacă vreau să mănânc ceva?
– Le-am ordonat să servească cina în salonul tău de recepție. Așa că va trebui să-ți
organizezi întâlnirile în altă parte. Poate poți să mergi tu afară.
Unul dintre servitori stătea în patru labe pe podea, trasând pista cu o bucată de cretă.
– Quentin, a spus Eliot, tocmai am primit veste de la un membru al ghildei constructorilor.
Ai idee cât ne costă nava aia a ta? Jackalope sau cum i-o fi zicând.
– Nu. Muntjac.
– Taxele Insulei Exterioare pe vreo douăzeci de ani, atât ne costă, a spus Eliot, răspunzându-
și la propria întrebare. În cazul în care erai curios.
– Nu eram așa de interesat.
– Dar vezi care e ironia, nu?
Quentin a stat pe gânduri.
– Da. Dar nu e vorba de bani.
– Atunci despre ce este vorba?
– Despre a respecta bunul gust, a zis Quentin. Dintre toți oamenii, tu știi cel mai bine asta.
Eliot a oftat.
– Presupun că înțeleg, a zis.
– Și am nevoie de așa ceva. E tot ce pot să-ți spun.
Eliot a dat din cap.
– Pot înțelege și asta.
Concurenții au început să inunde orașul câteva zile mai târziu. Oamenii constituiau un
grup bizar: bărbați și femei, înalți și scunzi, mohorâți și sălbatici, cu cicatrici sau marcați,
rași în cap și tatuați. Printre ei se aflau un schelet ambulant și o armură umblătoare. Purtau
săbii ce luceau, bâzâiau, ardeau și cântau. O pereche frumoasă de gemeni siamezi s-au
oferit să participe individual și, în eventualitatea cazului că îi învingeau pe toți ceilalți, s-au
declarat, galant, dispuși să se lupte unul cu celălalt. A sosit și o sabie inteligentă, purtată pe
o pernă de mătase. Obiectul a explicat că vrea să participe și că nu avea nevoie decât de
cineva care să o mânuiască.
În prima zi a turneului se formaseră așa de multe perechi că unele meciuri au trebuit ținute
afară, pe platforme de lemn, ridicate în curte. În aer domnea o atmosferă de circ. Vremea
tocmai ce era în curs de schimbare – prima dimineață rece a anului –, iar luptătorii scoteau
aburi în aerul zorilor. Concurenții executau tot felul de mișcări de întindere și de încălzire
pe iarba udă.
Era tot ce sperase Quentin să obțină. Tânărul nu reușea să stea locului un meci întreg,
pentru că întotdeauna se întâmpla ceva de neratat în altă arenă. Strigăte și încăierări, țipete
ciudate de luptă și zgomote mult mai puțin ușor de identificat spărgeau liniștea dimineții.
Parcă se dădea o bătălie, dar fără morți și suferință.
Au trecut trei zile până ce concurenții au ajuns la ultima pereche. Se petrecuseră câteva
incidente și explozii, unde armele interzise sau vreo vrajă puternică supraîncărcase
măsurile de protecție, dar, slavă Domnului, nimeni nu fusese grav rănit. Înainte să înceapă
turneul, Quentin avusese ideea romanțioasă de a intra în competiție deghizat, dar acum își
dădea seama ce dezastru ar fi produs. N-ar fi rezistat nici treizeci de secunde. Quentin a
prezidat el însuși meciul final. Lui Eliot și lui Janet le repugna ideea de a asista, deși pentru
Regina Julia, toate gemetele și exercițiile era cu mult sub aria de interese. Mai mulți baroni,
alte fețe înalte de la Curte și lichele stăteau înșiruiți de-a lungul zidurilor din sala de
banchete ce arăta cumplit de nepotrivită pentru o scenă de bătaie – Quentin își dorea să fi
organizat bătaia afară, până la urmă. Ultimii doi concurenți au intrat împreună, umăr lângă
umăr, dar fără să-și adreseze vreun cuvânt. Cei doi arătau bizar de asemănător: un bărbat
și o femeie, ambii zvelți, de înălțime medie, fără vreo trăsătură aparte. Erau calmi și serioși
și nu manifestau niciun semn evident de dușmănie. Erau profesioniști, veniți din cel mai
înalt cerc al ghildei mercenarilor. Se aflau acolo doar pentru a încheia o afacere. Orice formă
de violență păstrau în trupurile acelea mlădioase și bine făcute, energia ei era încă latentă,
divizibilă, dar inactivă. Femeia se numea Aral. Numele bărbatului, oricât de absurd ar fi
părut, era Bingle.
Aral lupta cu fața acoperită și cu veșminte strânse pe trup, ca un ninja. Avea reputația unui
luptător elegant, care-și transformase tehnica într-un soi de fetiș. Nimeni nu reușise
vreodată să o vadă la chip, darămite să o și atingă. Sabia ei era o ciudățenie: ușor curbată,
apoi iar întoarsă, în forma unui S elongat. Era drăguță, dar destul de incomodă să o cari cu
tine, s-a gândit Quentin. N-o puteai potrivi în vreo teacă.
Bingle era un bărbat cu pielea măslinie și pleoape căzute care îi dădeau permanent un aer
melancolic. Purta ceea ce ar fi putut trece drept uniforma unui ofițer de pe care fuseseră
smulse decorațiile, și lupta cu o sabie subțire și flexibilă, ca un bici și o plăsea în formă de
coșuleț, care nu părea filloriană. Deși câștigase toate meciurile, gurile rele spuneau că
reușise să învingă fără a lupta cine știe ce. Un duel infam începuse de dimineață și se
continuase aproape până la apus, în timp ce Bingle executase o serie interminabilă de fente
și extensii. Întregul turneu fusese suspendat așteptând ca locul în următorul meci să fie
ocupat de unul dintre cei doi luptători.
Într-o altă luptă, oponentul lui Bingle a așteptat până ce a sunat clopoțelul de start și apoi
pășise calm în afara terenului conturat cu creta, atrăgându-și automat descalificarea.
Aparent, cei doi se întâlniseră și altă dată, iar o singură confruntare fusese de ajuns.
Quentin murea de nerăbdare să vadă pe cineva provocându-l cu adevărat la luptă pe Bingle.
Regele a dat din cap către Maestrul Săbiilor pentru a începe meciul. Aral a început cu
mișcări foarte stilizate, trasând contururi fluide prin aer cu lama ei curbată. Nu s-a apropiat
de oponent. Femeia părea să fie adâncită în concentrare, exersând un fel de artă marțială
rituală, aproape abstractă. Bingle a privit-o ceva timp, lovind neliniștit cu vârful sabiei.
Apoi bărbatul s-a alăturat baletului. Omul a început să facă aceleași mișcări ca și adversarul
– au devenit imagini în oglindă. Aparent, luptătorii erau adepți ai aceluiași stil și aleseseră
să înceapă la fel. Chicotele au traversat mulțimea. Chiar era amuzant; ca un mim ce imită
un trecător. Dar niciunul dintre concurenți nu râdea. După aceea, Quentin nu și-a putut
da seama unde se terminase preambulul și unde începuse adevărata luptă. Combatanții
treceau prea aproape unul de celălalt, ca și o lumânare ce atinge accidental o perdea. S-a
ițit o scânteie, iar simetria s-a pierdut. Materialul inflamabil s-a aprins și, deodată,
încăperea s-a umplut de zăngănitul rapid al oțelului ce se lovește de oțel.
La acel nivel de performanță, pentru Quentin, acțiunea era mult prea rapidă pentru a o
urmări. Detaliile exacte ale mișcărilor, ripostelor și negocierilor rămâneau obscure tuturor,
în afara luptătorilor. Stilul lor comun era format doar din arcuiri și răsuciri și o mișcare
neîntreruptă, căci fiecare căuta breșe, lovindu-se, în schimb, doar de piedici. Aveai impresia
că se citesc unul pe altul până la un nivel atomic, înregistrând mici tresăltări, schimbări
rapide de poziție sau de greutate. Pasele începeau frumos, urmate de secvențe care uneori
includeau chiar o lovitură ușoară sau o tumbă, apoi ritmul se spărgea iar și totul devenea
haotic până ce lamele se încovrigau una în jurul celeilalte, apoi se despărțeau iar și dansul
reîncepea.
Iisuse, și-a zis Quentin. Iar el avea să urce pe vapor cu unul dintre ei. Părea un pic cam prea
real. Dar era, în același timp, și electrizant: cei doi luptători știau exact ce trebuiau să facă
și nu ezitau niciodată în misiunea lor, fie că învingeau sau pierdeau.
Și-apoi, deodată, s-a terminat totul. Aral s-a întins mult cu lovitura peste mână, pe care
Bingle a reușit să o pareze de dedesubt, rotindu-se, și, ghinion, lama ei a lovit iute podeaua,
nimerind în crăpătura dintre două dale. Terminându-și pirueta, Bingle a lovit spada cu
piciorul, iar obiectul s-a crăpat în jumătate, pe toată lungimea lui. Aral a făcut un pas înapoi,
neascunzându-și frustrarea și a arătat că pierduse meciul.
Dar Bingle a clătinat din cap. Aparent, el nu era mulțumit de condițiile victoriei. Își dorea
să lupte în continuare. Omul l-a privit pe Quentin pentru a-i da comanda. Toți ochii
spectatorilor erau la Rege.
Ei bine, dacă Quentin își dorea să joace după regulile regelui-zeu, atunci cu siguranță că
nu-i displăcea să vadă și el ceva acțiune. Quentin și-a tras sabia și i-a oferit-o lui Aral, cu
plăselele înainte. Femeia a cântărit noul instrument, a dat din cap în silă și și-a reluat poziția
de luptă. Meciul a început din nou.
Peste cinci minute Bingle a săltat și a încercat o mișcare delicată, cât încă se afla în aer, dar
s-a încurcat în veșmintele de ninja ale lui Aral. S-a rotit imediat lângă ea, în interiorul
cercului de apărare, iar femeia l-a lovit sălbatic cu pumnii în coaste, de trei ori. Bingle a
gemut și s-a dat în spate, clătinându-se, spre linia trasată cu creta. Quentin era sigur că
avea să iasă din teren, dar, în ultimul moment, bărbatul și-a dat seama unde se afla. Bingle
s-a rotit pe călcâie și a sărit, ca un balerin, spre perete, s-a împins în el și s-a întors în aer,
aterizând ușurel în picioare, tocmai în cadrul permis.
Mulțimea a răsuflat la unison și a aplaudat. Fusese o mișcare de circ, teatrală și
impresionantă. Aral și-a scos iritată acoperământul de pe cap și a dat drumul pe spate unei
mase surprinzătoare de păr ondulat și castaniu-roșcat, înainte să-și reia poziția.
– Pun pariu pe orice că a exersat asta în oglindă, a șoptit Eliot.
Dinamica luptei se schimbase. Acum, Bingle renunțase la stilul formal, dansat pe care-l
adoptaseră amândoi. Quentin presupusese că aceea era pregătirea bărbatului, dar și-a dat
seama în curând că luptătorul era un ciudat în ale tehnicii pentru că părea capabil să
schimbe stilurile după bunul plac. Bingle s-a repezit la Aral ca un nebun, iute și agresiv, a
parcurs rapid un ciclu de duel elegant și apoi a început să răcnească și să bată din picior în
stilul kendo. Femeia era din ce în ce mai buimăcită, tot încercând să-și ajusteze tehnica de
luptă, lucru pe care probabil Bingle îl și urmărea.
Rupând liniștea, Aral a strigat ceva și s-a repezit drept înainte. Bingle i-a parat atacul cu o
mișcare atât de neverosimilă că părea aproape scoasă dintr-un vodevil: bărbatul i-a oprit
spada – spada lui Quentin – cu vârful sabiei lui, astfel încât cele două arme s-au întâlnit la
vârf.
Cele două săbii s-au îndoit amenințător timp de o secundă imposibil de tensionată – se
auzea un zgomot îngrijorător ca de ferăstrău – și apoi spada lui Bingle a sărit cu un zbârnâit
vibrant și ascuțit. Omul a trebuit să-și întoarcă rapid capul într-o parte pentru a evita o
așchie.
Bingle a aruncat dezgustat plăseaua inutilă spre Aral. Mânerul a lovit-o în tâmplă, dar
femeia doar s-a scuturat. Aral s-a oprit, meditând, în mod evident, la posibilitatea de a-i
arăta oponentului aceeași generozitate pe care i-o arătase el. Apoi, în urma unor calcule
interioare ce aveau probabil de-a face cu onoarea și principiile, și castelele, femeia a țintit
spre umărul lui Bingle cu mișcare peste mână – lovitura de grație.
Bingle a închis ochii și a căzut repede într-un genunchi. Pe când lama cobora, omul nu s-a
ferit, ci doar și-a împreunat ușurel, dar ferm, mâinile în fața lui. După aceea, timpul s-a
oprit.
La început, Quentin nu era sigur de ce se întâmplase, dar lumea din încăpere explodase de
uimire. Regele s-a ridicat să vadă mai bine. Bingle oprise lama între palme, în toiul căderii;
carne contra oțel. Trebuie ca bărbatul să fi calculat mișcarea până la ultimul erg, arc și
nanosecundă. A fost nevoie de un moment pentru ca Aral să înțeleagă ce făcuse, iar Bingle
nu a irosit ocazia. Profitând de avantajul surprizei, bărbatul a smuls sabia din mâna ei. A
rotit obiectul cu îndemânare, plesnind plăseaua în palmă și a așezat lama la gâtul
adversarei. Meciul luase sfârșit.
– Măiculiță, a zis Eliot. Ai văzut? Dumnezeule!
Baronii din mulțime uitaseră de reținerea lor nobiliară. Se ridicaseră, strigând urale și
dându-i ghes învingătorului. Quentin și Eliot au țipat de bucurie alături de ei. Dar Bingle
nici nu părea să-i vadă. Ochii aceia adormiți nu și-au schimbat expresia. Omul și-a făcut
loc prin gloată spre tronul lui Quentin, lângă care a îngenuncheat și i-a returnat regelui
spada sa.

La următoare vizită a lui Quentin pe faleză, Muntjac era năpădit de muncitori, întocmai
unor piranha atacând un nefericit explorator amazonian; doar că invers. Oamenii
reasamblau corabia – o readuceau la viață. Nu exista nici măcar o părticică din ea care să
nu fie frecată cu nisip, văruită, întărită sau înlocuită. Aduseseră corabia pe uscat, o
sprijiniseră de o mulțime de piloni, reparaseră scândurile rupte, le călăfătuiseră, acoperiseră
cu smoală și le vopsiseră. Din interiorul carenei se auzea ritmul nesincronizat al loviturilor
de ciocan.
După cum se dovedise, elementele de structură ale navei erau, în mare parte, întregi, ceea
ce era un lucru bun, pentru că muncitorii nu credeau că le-ar fi putut reface. În cală, montat
într-una dintre îmbinările complexe aproape de provă, găsiseră un bulgăre complicat de
mecanisme din lemn, conectate la cabluri întinse care se răspândeau de-a lungul întregii
nave. Nu-și puteau da seama la ce servea obiectul, așa că Regele le spusese să-l lase în pace.
Cala Muntjacului era acum de un negru elegant, cu ornamente albe, strălucitoare. Sute de
metri de pânză nou-nouță erau cusuți chiar și acum de o armată de fabricanți; era un proces
tehnic extrem de impresionant care avea loc într-o mansardă mare și aerisită, de mărimea
unui hangar pentru avioane. În aer se deschideau aromele pătrunzătoare și pure de
rumeguș și de vopsea proaspătă. Quentin a inspirat. Se simțea ca și cum și el ar fi reînviat.
Nu că ar fi fost mort, doar că… nici prea viu. Era altceva.
Cu doar două sau trezi zile înainte ca Muntjac să poată ieși în larg, Quentin a vizitat camera
hărților din Castelul Whitespire, ca să vadă ce putea afla despre destinația lui. Insula
Exterioară era cea mai puțin incitantă parte a aventurii, dar trebuia măcar să fie în stare să
o găsească. După larma din docuri, camera hărților părea un rezervor de liniște. Un perete
întreg era făcut doar din sticlă, iar celălalt era pictat din podea până-n tavan cu o hartă
magnifică a ținutului Fillory, din Loria, în nord, până la Deșertul Umblător, în sud. Harta
era traversată de o scară în spirală, ca în bibliotecă, astfel că puteai să urci sus de tot și să
te apropii de partea pe care doreai să o studiezi, iar cu cât priveai mai de aproape, cu atât
detaliile se limpezeau, până la punctul la care puteai zări fiecare copăcel din Pădurea
Reginei. Cu toate astea, driadele tot nu se arătau. Harta era oarecum animată de o vrajă
cartografică ușoară. Puteai urmări cu privirea micile talazuri pe când se loveau unul câte
unul de Coasta Zbuciumată. Quentin s-a aplecat: le puteai și auzi slab, ca murmurul dintr-
o scoică. O umbră avansa pe hartă, arătând unde era noapte și unde era zi în Fillory.
Deasupra, pe tavanul boltit, luceau steluțe pe cerul acela negru-albăstrui, ca de catifea a
unei hărți celeste care înfățișa constelațiile filloriene. Acela era regatul lui Quentin, ținutul
pe care îl păstorea. Părea așa de proaspăt și verde și magic. Acela era tărâmul pe care și-l
închipuise în copilărie, înainte chiar să sosească acolo – arăta precum hărțile tipărite la
finalul romanelor din seria Fillory și mai departe. Q ar fi fost în stare să se holbeze la perete
toată ziua. Camera hărților nu era tocmai un cuib plin de viață. Singura persoană care-și
făcea apariția era un adolescent posac, cu un breton des și brunet care-i cădea peste ochi.
Tânărul stătea aplecat peste o masă lucrând cu înverșunare la un soi de calcul pentru care
folosea mai multe instrumente cartografice. Băiatului i-a trebuit un moment să ridice capul
și să-și dea seama că avea un spectator.
Adolescentul și-a spus morocănos numele – Benedict. Avea cam șaisprezece ani. Quentin
avea bănuiala că nu multă lume călca prin camera hărților, și cu atât mai puțin vreun rege;
în orice caz, Benedict nu-și mai exersase modul potrivit de a-și arăta deferența. Quentin
înțelegea pe deplin. Personal, temenelele îl lăsau rece. Dar tot avea nevoie de o hartă.
– Ce hartă îmi poți arăta, care să aibă Insula Exterioară pe ea?
Ochii lui Benedict și-au pierdut o clipă expresivitatea în timp ce căuta într-un soi de bază
de date mentală. Apoi băiatul s-a întors cu spatele și și-a târșâit picioarele până la un perete
în care erau încastrate, la fel ca un fagure, mai multe sertare. Tânărul a tras unul – se
dovedeau a fi înguste, dar foarte lungi – și a scos singurul sul de pergament pe care-l
conținea sertarul.
Piesa centrală a camerei hărților era o masă grea din lemn cu un mecanism elaborat din
aramă prins în mijlocul ei. Benedict a potrivit pergamentul în mașinărie și a tras de un
mâner. Era singurul lucru pe care părea să-l facă cu un oarecare zel. Gestul lui a desfăcut
sulul și l-a întins astfel încât puteai vedea secțiunea pe care ți-o doreai. Pergamentul era
mult mai lung decât se așteptase Quentin. Metri întregi de material aproape neînsemnat s-
au desfășurat în timp ce Benedict a acționat maneta, arătând curbaturi și arcuri de
latitudine și de longitudine, sau oricare ar fi fost echivalentul lor fillorian, traversând mile
de ocean. În cele din urmă, Benedict s-a oprit la o gâlmă mică și neregulată de uscat sub
care era scris, în italice, următorul nume: Insula Exterioară.
– Acea trebuie să fie, a zis Quentin sec.
Băiatul nici nu a confirmat, nici nu a infirmat. Era vădit deranjat să se uite în ochii regelui.
Quentin n-ar fi putut spune de cine îi amintea băiatul, când și-a dat seama că așa le va fi
părut și el altor oameni pe când avea șaisprezece ani. O teamă de toți și de toate, ascunsă
sub o mască de dezgust, din care cea mai mare parte era rezervată pentru propria lui
persoană.
– Pare destul de departe, a zis Quentin. Câte zile durează călătoria pe apă?
– Nu știu, a răspuns Benedict, nu tocmai sincer, pentru că după câteva momente a adăugat,
în ciuda a ceea ce-și propusese: Poate trei. Sunt patru sute șaptezeci și șapte de mile până
acolo. Mile marine.
– Care e diferența?
– Mila marina e mai lungă.
– Cu cât?
– Cu două sute patru zeci și doi de metri, a răspuns Benedict automat.
– Și un pic.
Quentin era impresionat. Cineva trebuie să-i fi băgat cumva informații pe gât lui Benedict.
Cititorul de hărți din aramă avea multe brațe mobile care se lungeau seductiv în afară, dotat
fiecare cu o lentilă detașabilă. Quentin a învârtit un braț și în fața ochilor i s-a arătat o
versiune mărită a Insulei Exterioare. Avea oarecum forma unei alune, cu o stea la un capăt.
Granița ei era reprezentată de o linie neagră și groasă și un contur mai șters în afară care
dubla dunga, ca și cum ar fi vrut să sugereze valurile sau poate marginea scufundată de
uscat. Era aproximativ la ce se așteptase și Q. Un fir negru și subțire, un singur izvor, șerpuia
din interiorul insulei spre coastă. Lângă stea se afla cuvântul Exterior, scris în litere mai
mici. Pesemne că acela era numele unicului oraș al insulei. Lentilele nu mai arătau și
altceva, ci doar făceau textura fină a pergamentului să pară mai aspră.
– Cine trăiește acolo?
– Pescari, bănuiesc. Acolo se află un agent al coroanei. De asta are o stea.
Quentin și tânărul s-au uitat împreună la stea.
– E o hartă de rahat, s-a aventurat Benedict.
Băiatul s-a aplecat așa de tare, încât nasul aproape îi atingea pergamentul.
– Uită-te la umbre. De ce te interesează?
– Merg acolo.
– Zău? De ce?
– Asta e, de fapt, o întrebare foarte bună.
– Cauți cheia?
– Nu, nu caut cheia. Ce cheie?
– Există o poveste, a zis Benedict, ca și cum ar fi explicat unui copil de grădiniță, cum că
acolo se găsește cheia care învârte lumea. Sau se presupune că ar fi.
Quentin nu era înnebunit după folclorul fillorian.
– De ce nu vii și tu? a spus. Ai putea face o hartă nouă a insulei, dacă asta e așa de proastă.
Acum făcea pe consilierul pentru adolescenții cu probleme. Ceva în legătură cu băiatul îl
făcea pe Quentin să vrea să-l scuture, să-l scoată din zona lui de confort, astfel încât tânărul
să nu mai disprețuiască pe toți cei care își depășiseră propriile limite. Dorea să-l facă pe
băiat să se gândească și la altceva în afară de propria nevroză. Era mai greu decât părea.
– Nu sunt calificat pentru muncă de teren, a bombănit Benedict, plecându-și iar privirea.
Sunt cartograf, nu topograf.
Quentin urmărea cum ochii lui Benedict erau din nou atrași spre hartă, spre forma aceea
neregulată de alună. În mod evident, tânărul maestru prefera să trăiască în hărți ale
locurilor, nu în locurile în sine.
– Contururile sunt…, băiatul a scos un sunet printre dinți: ș. Isuse Hristoase!
„Isuse Hristoase“ era o expresie pe care tinerii din Fillory o preluaseră de la noii lor
conducători. Era imposibil să le explici ce însemna cu adevărat. Ei erau convinși că se
referea la ceva necuviincios.
– În numele Regatului Fillory, a intonat Quentin, te numesc calificat pentru munca de
teren. E suficient?
Ar fi trebuit să-mi aduc sabia, și-a zis Q. Benedict a ridicat din umeri, jenat. Exact așa ar fi
făcut și Quentin în urmă cu zece ani. Lui Q aproape că îi plăcea puștanul. Probabil băiatul
avea impresia că nimeni nu putea înțelege ce simte. Asta îl făcea pe Quentin să-și dea seama
cât de mult se maturizase el însuși. Poate că reușea să-l ajute pe Benedict.
– Ia gândește-te. Ar trebui să aducem pe cineva care să îmbunătățească hărțile.
Deși planul hărții i se părea bun lui Quentin. Regele a tras alene de maneta invenției.
Mașinăria era cu adevărat foarte bine lucrată: niște rotițe pe jumătate ascunse s-au învârtit,
iar Insula Exterioară a plutit departe și s-a deplasat spre capătul celălalt al sulului de
pergament. Quentin a tot învârtit de manetă. Metri întregi de hârtie crem și goală s-au
desfășurat în fața lui, decorată pe ici, pe colo cu linii punctate și numere minuscule. Un
ocean pustiu. În cele din urmă, sulul s-a terminat, iar capătul a scapat de sub mașinărie și
s-a încolăcit peste restul materialului.
– Nu-s prea multe de văzut, a zis el, din moment ce simțea că ar fi cazul să facă o remarcă.
– E ultimul sul din catalog, a răspuns Benedict. De când sunt eu aici, nici măcar nu s-a uitat
cineva la el.
– Pot să-l iau cu mine?
Benedict a ezitat.
– E în regulă. Știi, sunt regele. Oricum e harta mea, dacă e să privim logic.
– Tot trebuie să o trec în caietul de ieșiri.
Benedict a rulat cu grijă sulul de pergament și l-a așezat într-o casetă de piele, apoi i-a dat
lui Quentin o bucățică de hârtie prin care i se dădea voie să scoată harta afară din acea
încăpere. Băiatul semnase actul: numele lui complet era Benedict Fenwick. Benedict
Fenwick. Isuse Hristoase! Nici nu era de mirare că tânărul era morocănos.

Quentin avea o navă antică ce fusese ridicată din morți, un spadasin psihotic, dar eficient,
și o regină-vrăjitoare enigmatică. Nu era tocmai ca în Frăția Inelului, dar, pe de o altă parte,
nici nu încerca să salveze lumea de Sauron, ci doar să colecteze taxele câtorva insulari
prostovani. Aranjamentul avea să meargă fără îndoială.
Au plecat de la Castelul Whitespire la trei săptămâni de la moartea lui Jollyby. O briză
sărată și pătrunzătoare luneca pe țărm. Pânzele navei Muntjac păreau gata să prindă vântul
și să zboare deasupra orizontului în căutare de alți curenți. Pânzele maiestuoase se umflau
albe, având berbecul tărâmului Fillory, de un albastru foarte pal, pictat deasupra lor ca o
amprentă. Marginile lor plesneau în vânt și vibrau ca electrizate de un entuziasm abia
stăpânit. Nava chiar era o bestie minunată.
O fanfară cânta pe mal. Dirijorul încerca vizibil să-și facă trupa să înainteze spre un volum
din ce în ce mai grandios, dar notele erau spulberate de vânt în clipa în care părăseau
instrumentul. Cu doar o jumătate de oră înainte de plecare, Benedict Fenwick își făcuse
apariția cu hainele atârnate pe spate și o geantă mică plină ochi de instrumente de
cartografiere ce clincheteau. Căpitanul – tot imperturbabilul Amiral Lacker – i-a rezervat
ultima cabină disponibilă.
Eliot a ieșit pe doc, alături de Quentin, pentru a-și lua la revedere.
– Deci, a zis el.
– Deci.
Stăteau amândoi la baza rampei de acces.
– Chiar pleci.
– Credeai că mă joc?
– Un pic, da, a răspuns Eliot. Zi-i la revedere Juliei, din partea mea. Nu uita ce ți-am spus
despre ea.
Julia se instalase deja în cabina ei, cu aerul cuiva care nu plănuia să iasă de acolo înainte să
ajungă pe uscat.
– O să-i transmit. O să fiți în regulă fără noi?
– O să fie foarte bine.
– Dacă deslușești ce s-a întâmplat cu Jollyby, a zis Quentin, dă-i drumul și pedepsește pe
oricine ar fi responsabil. Nu mă aștepta.
– Mersi. Dacă mai contează, nu cred că a fost familia Fenwick. Bănuiesc că ei doar ne cred
niște mârlani.
Quentin își amintea de prima dată când se întâlniseră, cât de ciudat arăta maxilarul strâmb
al lui Eliot. Acum i se părea așa de familiar că nici nu-l mai băga în seamă. Părea ceva firesc,
precum maxilarul unui balene cu cocoașă.
– Presupun că aș putea ține un discurs, a zis Eliot, dar nu l-ar auzi nimeni.
– O să mă port ca și cum m-ai îndemna să urmăresc interesele fillorienilor și să arăt
renegaților din Insula Exterioară, care probabil au uitat să-și plătească taxele, dacă au cu ce
sau pe ce, că noi suntem de partea adevărului și a dreptății și că ar face bine să-și amintească
asta.
– Tu abia aștepți, așa e?
– Dacă vrei să știi adevărul, cu greu reușesc să rămân locului aici, pe docuri.
– În regulă, a încheiat Eliot. Mergi. Ah, ai un membru în plus. Am uitat să-ți spun. Animalele
vorbitoare au trimis pe cineva.
– Ce? Cine?
– Exact. Cine sau ce, niciodată nu știu prea bine. Se află deja la bord. Scuze, a fost o tactică
politică.
– M-ai fi putut întreba.
– Aș fi putut, dar m-am temut că vei refuza.
– Deja mi-e dor de tine. Ne vedem peste o săptămână.
Cu pasul ușor, Quentin a alergat pe platforma care s-a tras repede în urma lui, de îndată ce
a pășit pe punte. Dinspre toate cabinele s-au auzit strigăte marinărești de neînțeles.
Quentin încerca din răsputeri să stea afară din calea oamenilor în timp ce-și făcea drum
spre pupă. Nava a scârțâit și s-a mișcat lent, greoi, aplecându-se și îndepărtându-se de
ponton. Lumea din jurul lor, care fusese până atunci fixă, a devenit mobilă și jucăușă.
Pe când ieșeau din golf, lumea s-a schimbat iar. Aerul s-a răcit, vântul a prins a bate mai
tare, iar apa a devenit cenușie ca metalul și s-a zbuciumat. Valuri uriașe veneau bubuind
pe sub ei. Pânzele enorme ale navei Muntjac prindeau vântul. Lemnul nou scârțâia și se
așeza confortabil la locul lui.
Quentin a mers până la pupă și a privit la valurile iscate de trecerea navei; apa era măturată
și zdrobită de greutate. Q se simțea bine și la locul lui. A pipăit balustrada veche a navei:
spre deosebire de majoritatea lucrurilor și oamenilor din Fillory, Muntjac avusese nevoie
de Quentin, iar el nu o dezamăgise. Tânărul și-a îndreptat și mai mult spatele. Ceva greu și
invizibil își relaxase strânsoarea sălbatică, își părăsise cuibul familiar de pe umerii lui și-și
luase zborul pe briza puternică. Lasă să mai apese și pe altcineva o vreme, s-a gândit el.
Poate că aceeași povară avea să-l aștepte la întoarcere. Dar deocamdată mai putea aștepta.
Când s-a întors să coboare, Julia stătea chiar în spatele lui. Quentin nu o auzise. Vântul îi
răvășea părul negru și i-l alerga sălbatic în jurul chipului. Fata arăta cumplit de frumoasă.
Poate că era din cauza luminii, dar pielea ei avea o aură argintie, nelumească, ca și cum l-
ar fi curentat pe Quentin dacă îndrăznea să o atingă. Dacă aveau să se mai îndrăgostească
vreodată unul de celălalt, atunci urma să se întâmple pe acea navă.
Au privit împreună cum Whistespire se face din ce în ce mai mic în urma lor, până ce n-a
mai rămas decât un punct întunecat. Fata venise acolo tocmai din Brooklyn, la fel ca el, s-
a gândit Quentin. Era probabil singura persoană din lume, din orice lume, care înțelegea
exact ce simțea.
– Nu-i rău, așa-i, Jules? a zis Quentin.
Băiatul a inspirat aerul sărat al mării.
– Adică, toată călătoria asta e ridicolă, dar uite!
Tânărul a arătat spre tot ce se vedea în jur – nava, vântul, cerul, peisajul marin, ei doi.
– Ar fi trebuit să facem una ca asta acum o mie de ani.
Expresia de pe chipul Juliei nu se schimbase. Ochii ei nu-și reveniseră la normal după
incidentul din pădure, erau încă negri și arătau bizar și îmbătrâniți în comparație cu pistruii
ei de copilă.
– Nici măcar n-am observat că ne mișcăm, a răspuns fata.
CAPITOLUL PATRU
Trebuie să te întorci la începuturi, la după-amiaza aceea rece și mohorâtă din Brooklyn,
când Quentin susținuse examenul de admitere la Brakebills ca să înțelegi ce se întâmplase
cu Julia. Pentru că și ea dăduse examenul în acea zi. Iar după ce-l susținuse, își pierduse trei
ani din viață.
Povestea ei începea în aceeași zi cu a lui Quentin, dar era un alt fel de poveste. În ziua în
care el, James și Julia merseseră împreună pe Fifth Avenue spre interviul de admitere la
Princeton, viața lui Quentin înflorise. A Juliei nu, dar se fisurase.
La început era o fisură mică. Nimic important. Era spartă, dar încă utilizabilă. Era încă bună.
N-avea niciun sens să renunțe la viața ei cât era încă decentă.
Sau poate că nu fusese deloc decentă, dar funcționase o vreme. Își luase la revedere de la
James și de la Quentin în fața casei de cărămidă. Ei intraseră. Ea plecase. Începuse să plouă.
Ea mersese la bibliotecă. Probabil că atâta lucru se întâmplase cu adevărat. Apoi se
petrecuse ceva nu tocmai aievea: stătuse în bibliotecă cu laptopul și cu un teanc de cărți și-
și scrisese lucrarea pentru cursul domnului Karras. Era o lucrare a dracului de bună, despre
comunitatea socialistă utopică din statul New York, din secolul al nouăsprezecelea.
Comunitatea avea câteva idealuri demne de luat în seamă, dar unele practici sexuale
înfricoșătoare, așa că în cele din urmă își pierduse puterea și se transformase într-o
companie de argintărie de succes. Julia avea câteva idei despre motivul pentru care ideea
companiei dăduse un mai bun randament decât încercarea de a aduce împărăția lui Hristos
pe Pământ. Tânăra era destul de sigură că avea dreptate. Studiase cifrele și, din experiența
ei, când analizai datele ieșeai de obicei cu niște răspunsuri bune.
James se întâlnise cu ea la bibliotecă. Băiatul îi povestise ce se petrecuse la interviu – un
lucru suficient de ciudat, căci omul care trebuia să-i examineze fusese găsit mort. Apoi fata
ajunsese acasă, luase cina, urcase în camera ei, își terminase lucrarea în jur de patru
dimineața, trăsese vreo trei ore de somn, se trezise, chiulise la primele două ore în timp ce-
și aranja notele de subsol și plecase la școală la timp pentru cursul de studii sociale. Și cu
asta, basta!
Când se gândea la acea zi, pe Julia o cuprindea un sentiment ciudat și nefiresc, dar de multe
ori ai o asemenea senzație când stai treaz până la patru și te trezești la șapte. Lucrurile au
decurs normal până săptămâna următoare, când și-a primit lucrarea înapoi.
Problema nu era calificativul, căci fusese notată generos: un A cu minus, iar domnul K nu
era foarte darnic cu notele. Problema era – care era? A citit iar lucrarea și deși părea în
regulă, Julia nu recunoaștea tot ce scrisese. Dar o compusese repede. Lucrul de care se
încurca acum era același de care se încurcase și domnul K: greșise o dată.
Vezi, comunitatea utopică despre care scrisese încălcase modificările legilor despre
pedofilie – sinistru, sinistru –, iar asta se petrecuse în 1878. Știa bine. Cu toate acestea, în
lucrarea ei apărea anul 1881, greșeală pe care domnul K n-ar fi sesizat-o niciodată – deși și
el era destul de sinistru și Julia n-ar fi fost surprinsă ca omul să știe cum să ocolească câteva
legi el însuși –, cu excepția faptului că Wikipedia făcea aceeași greșeală, iar domnului K îi
făcea o deosebită plăcere să prindă oamenii în flagrant delict apelând la Wikipedia.
Profesorul verificase data și site-ul și făcuse un X mare și roșu pe marginea lucrării. Și un
minus după A. Domnul K era surprins. Cu adevărat surprins.
Julia era și ea uimită. Nu folosea niciodată Wikipedia, parțial pentru că știa că domnul K
verifica, dar mai mult pentru că spre deosebire de o mare parte a colegilor ei, fetei chiar îi
păsa de corectitudinea datelor. A parcurs iar lucrarea cu mare atenție, găsind o a doua
greșeală și o a treia. Niciuna în plus, însă erau suficiente. Apoi a vrut să verifice celelalte
variante ale lucrării. Fata salva întotdeauna documente separate cu schițe, căci opțiunea
Track Changes din Word era o prostie, iar ea ținea să știe unde surveniseră erorile. Dar ce
se dovedea a fi și mai ciudat era faptul nu mai existau ale variante, ci doar lucrarea finală.
Această întâmplare, deși minoră și care ar fi putut avea multe explicații plauzibile, a fost
butonul mare și roșu ce a propulsat-o pe Julia din scaunul comod al carlingii vieții ei.
Fata stătea pe pat și se holba la documentul care arăta ora la care fusese creat. Își amintea
că începuse să-l scrie în jurul cinei și deodată i s-a făcut teamă, căci cu cât de gândea mai
mult, cu atât părea că are două seturi de amintiri în legătură cu acea după-amiază. O parte
din ele păreau aproape prea plauzibile, ca un roman scris de un realist convins, mult mai
procupat să prezinte amalgamul de detalii naturaliste care se potriveau unul cu altul, decât
să spună o poveste care nu l-ar plictisi de moarte pe cititor. Parcă amintirile despre cum
mersese la bibliotecă, cum îl întâlnise pe James, cum luase cina și scrisese lucrarea încercau
să mușamalizeze ceva.
Însă cealaltă versiune era de-a dreptul nebunească. Mersese la bibliotecă și accesase baza
de date de la un calculator ieftin aflat la una dintre mesele din lemn deschis la culoare,
așezate lângă biroul de împrumuturi. Cota cărții era ciudată – aparent era plasată pe un raft
aflat la un nivel inferior subsolului. Julia era destul de sigură că biblioteca nu avea rafturi
acolo, pentru că nu avea un asemenea nivel.
Ca-ntru-un vis, fata a pășit spre liftul din oțel șlefuit. Sigur, sub butonul rotund, alb, din
plastic, pe care sta scrisă litera S se afla acum un alt buton pe care era inscripționat: SS.
Tânăra a apăsat. Butonul s-a aprins. Senzația de prăbușire din stomacul ei era una
obișnuită, genul celei pe care o ai atunci când cobori cu repeziciune spre un nivel aflat mai
jos de subsol, plin de rafturi din metal, de bâzâitul tuburilor fluorescente și țevile
descoperite, cu valve în formă de floare, vopsite în roșu, ieșind din ele în unghiuri ciudate.
Dar nu asta a văzut Julia când s-au deschis ușile liftului. În loc, ea a zărit terasa de piatră
scăldată de soare, în spatele unei case de țară, înconjurată de grădini verzi. Nu era tocmai
o casă, îi explicaseră cei de acolo, ci o școală. Se numea Brakebills, iar oamenii care locuiau
acolo era magicieni. Ei se gândiseră că Julia putea deveni una dintre ei. Tot ce trebuia să
facă era să treacă un test simplu.
CAPITOLUL CINCI
Singurul lucru cu care Quentin a putut compara prima dimineață la bordul navei Muntjac
a fost prima dimineață la Brakebills. Cabina lui era lungă și îngustă, iar patul său era întins
vizavi de un șir de ferăstruici ce se înălțau la doar câțiva metri deasupra apei. Primul lucru
pe care l-a zărit au fost ferestrele pătate cu stropi și luminate de soarele ce se reflecta din
apa deasupra căreia pluteau incredibil de repede. Etajerele, dulăpioarele și sertarele erau
isteț încastrate de-a lungul pereților și sub pat. Parcă te aflai într-un puzzle chinezesc.
Quentin și-a legănat tălpile goale deasupra scândurilor late și reci ale micii lui cabine. A
simțit sub picioare tangajul ușor și leagănul încă și mai delicat al navei și unghiul la care
vântul o aplecase. Quentin parcă se afla în burta unui mamifer uriaș, dar prietenos, marin,
a cărui cea mai mare plăcere în viață era să alerge pe suprafața apei cu el înăuntrul său. Q
era unul dintre acei oameni enervanți care nu au niciodată rău de mare.
Regele și-a scos hainele din șifonierul miniaturial încastrat în perete – copastie sau bordaj,
sau cum s-or fi numit pereții unei corăbii. Quentin admira șirul ordonat de cărți de pe
rafturile de deasupra patului, ținute la loc de o scândură subțire, astfel încât să nu cadă în
timpul vreunei furtuni. Tânărul nu era tocmai curios să afle ce urmau să aibă la micul dejun
și cu cât se pomenea mai puțin de baie, cu atât mai bine, dar altfel era într-o stare de grație.
Nu se mai simțise așa de bine de luni întregi. Poate chiar ani.
Pe punte, el era singura persoană care nu avea nicio preocupare. Echipajul navei Muntjac
era restrâns pentru o corabie de mărimea ei. Opt ajutoare, incluzându-l pe căpitan și toți
membrii vizibili ai echipajului, se ocupau cu mare seriozitate să întoarcă nava, să
matisească frânghiile, să frece puntea și să urce sau să coboare diverse obiecte. Julia nu se
vedea nicăieri, iar Amiralul Lacker și Benedict discutau o problemă de navigație cu un
entuziasm de care Quentin nu-i crezuse capabili pe niciunul dintre ei. Quentin credea că
ar fi putut să-i consulte în legătură cu o vrajă meteorologică dacă era nevoie, dar Julia se
descurca mult mai bine la asemenea lucruri și, oricum, nu-și putea imagina cum ar fi putut
îmbunătăți ceea ce aveau deja, adică un cer senin și un vânt puternic și rece care sufla de la
nord-vest. Q a decis să escaladeze catargul.
Tânărul a mers spre ultimul dintre cele trei catarge ale navei, legănându-și brațele și
dezmorțindu-și umerii. Probabil era o idee prostească. Dar cine nu-și dorise, la un moment
dat în viață, să se cațere pe catargul unei nave în plin avânt? În filme părea întotdeauna
ușor. Catargul nu era tocmai construit pentru escaladat – nu existau traverse, trepte sau
țepi. Quentin și-a sprijinit piciorul pe o clemă din aramă. Omul de la cârmă s-a uitat la el.
Cetățene, regele tău se cațără pe un catarg. Și nu, habar nu are cum să o facă. Vezi-ți de
treabă.
Nu era simplu, dar nici atât de greu. Unde nu existau cleme sau căpriori găseai cel puțin
frânghii, deși trebuia să ai foarte mare grijă să nu tragi de ceva care nu trebuia tras. Q și-a
julit degetele de la o mână, apoi pe celelalte, iar o așchie mărișoară i s-a înțepenit exact în
carnea moale a degetului mare și s-a rupt acolo. Arborele a gemut de la tensiune – Quentin
putea simți catargul împlântat adânc în suportul lui, preluând forța vântului și balansând-
o cu forța apei exercitată pe chilă. Unul dintre lucrurile pe care nu le prevăzuse Q era
temperatura care scăzuse imediat, ca și cum ar fi intrat într-o altă zonă climaterică sau
poate în straturile inferioare ale atmosferei. Celălalt fusese unghiul la care plutea nava. Abia
dacă sesiza înclinarea, dar cu cât se depărta mai mult de puntea sigură, cu atât corabia
părea să se aplece mai amenințător. Quentin trebuia să-și tot aducă aminte că de fapt nu
se afla defel în pericolul de a se răsturna și a se îneca cu toții. Probabil. Când a ajuns în vârf,
aproape că nu se mai afla deloc deasupra punții. Ar fi putut arunca un fir cu plumb direct
în apa care curgea repede pe sub el, ca un torent de sticlă verde și nefinisată. O formă
cenușiu-lăptoasă, cu nas bont ținea pasul cu el la suprafață, la aproximativ cincisprezece
metri într-o parte a tribordului. O creatură gigantică. Nu era balenă – coada ei se ridica
vertical, nu orizontal. Poate era un pește enorm sau un rechin. Pe când Quentin se uita la
înotătoare, ființa s-a scufundat mai mult în apă, până ce forma ei a devenit din ce în ce mai
ștearsă și difuză și, în curând, nu a mai putut fi zărită deloc. Cu cât urcai mai sus, cu atât îți
dădeai seama de cât de mare era totul. Era ușor să cobori. Deîndată ce s-a aflat în siguranță
pe punte, Quentin a decis să urmeze drumul invers, adică să coboare în cală. Sunetul lumii
inundate de lumină și agitată de afară a dispărut de îndată ce a intrat prin trapa întunecată
de pe punte. Nu urma un drum prea lung. Trei rânduri scurte de trepte l-au condus pe
fundul micului univers pustiu al corabiei Muntjac.
Era cald înăuntru. Quentin simțea oceanul apăsându-l din partea cealaltă a lemnului umed
și șiroind. Cala era așa de plină de provizii că abia mai aveai loc să te miști. Nu oferea cine
știe ce priveliște. Quentin tocmai se întorcea spre scară, înapoi la realitate sau cel puțin la
ceea ce trecea drept realitate în Fillory, când o față întoarsă cu susul în jos, plină de păr și
ciudată s-a ivit din întuneric, repezindu-se la el.
Q a răcnit tare și nu prea nobil de teamă și și-a lovit capul de ceva. Chipul atârna în aer.
Când ochii i s-au obișnuit cu întunericul, Quentin a văzut că ființa era agățată cu picioarele
de o grindă și părea să stea atât de confortabil, încât parcă se aflase acolo toată viața.
Creatura avea o înfățișare bizară, ca de pe altă lume și parcă pe jumătate topită.
– Bună, a zis.
Misterul era rezolvat. Animalul vorbitor era un leneș, cel mai urât mamifer pe care-l văzuse
Quentin vreodată.
– Bună, a răspuns Q. Nu mi-am dat seama că te afli aici, jos.
– Nimeni nu pare să se fi gândit la asta, a spus leneșul cu nepăsare. Sper să vii în vizită. Cât
mai des.

A durat trei zile până să ajungă pe Insula Exterioară, iar în fiecare zi s-a făcut și mai cald.
Au părăsit plajele tomnatice și apele de oțel din Whitespire pentru o zonă mai tropicală.
Reușiseră asta călătorind spre est, în loc de nord sau sud, ceea ce era destul de ciudat pentru
pământeni, dar nu și pentru fillorienii care nu păreau defel surprinși. Q se întreba dacă
tărâmul era sferic – Benedict nici măcar nu auzise de ecuator. Echipajul își schimbase
veșmintele într-unele albe.
Benedict stătea lângă Amiralul Lacker, la cârmă, cu o carte plină de trasee ce arăta drumul
spre Insula Exterioară. Fiecare pagină era umplută cu punctulețe ce marcau detalii tehnice
și linii de presiune concentrice, ca niște pete de cerneală. Studiind împreună, cei doi își
căutau calea printr-un labirint de bancuri de nisip și recife pe care nimeni nu le putea zări
înainte ca insula să se ivească la orizont: o gâlmă mică de nisip alb și o junglă verde, cu un
vârf modest de munte în centru; nu era cu nimic diferită de ce-și imaginase Quentin. Au
dat un ocol și au intrat într-un golf cu apă mică. Din acel moment, nu s-a mai simțit nicio
briză. Corabia s-a oprit în centrul micului golf, folosindu-se de ultimul ei avânt și tulburând
suprafața verde și calmă a apei. Pânzele au fluturat alene în atmosfera placidă. Insula
semăna cu un sătuc adormit de pe Coasta de Azur. Țărmul era o limbă îngustă de nisip,
presărată de alge uscate și de bucățelele fibroase pe care palmierii le scutură permanent,
coapte de căldura după-amiezii. Un debarcader și câteva construcții joase se vedeau la unul
dintre capete, iar alături de ele o clădire magnifică ce putea trece drept hotel sau club. Nu
se vedea nici țipenie de om. Probabil că-și făceau cu toții siesta. În ciuda propriei dorințe,
Quentin resimțea un entuziasm din ce în ce mai acut. Nu fi idiot. Era o misiune. Se aflau
acolo ca să colecteze taxe.
Au coborât barcazul în liniște. Quentin a urcat la bord, urmat de Bingle și de Benedict care,
nerăbădător să-și înceapă studiul, uitase pentru un moment de sfiala-i caracteristică. În
ultima clipă, Julia și-a făcut apariția din interiorul corabiei și s-a îmbarcat. Leneșul atârna
comod de grinda lui din cală. Refuzase să-i însoțească, deși, înainte să-și închidă ochii
umbriți și mereu dormitând le ceruse să-și aducă aminte că, dacă dădeau peste vreun lăstar
mai suculent sau chiar o șopârla mică, el era omnivor.
Un chei lung și rahitic se ridica dintre dane și înainta în apă, cu o cupolă mică și absurdă la
capăt. Echipajul bărcii a vâslit într-acolo. Golful era lin ca un heleșteu. În decursul întregii
operațiuni nu auziseră sau nu văzuseră nici măcar urmă de om.
– Sinistru, a zis Quentin cu voce tare. Doamne, sper că nu e ceva asemănător coloniei
pierdute de la Roanoke, unul dintre locurile alea părăsite.
Nu a răspuns nimeni. Lui Quentin îi era dor să mai pălăvrăgească cu Eliot și cu Janet. Dacă
Julia era amuzată sau prinsese trimiterea, atunci se pricepea foarte bine la a nu-și arăta
emoțiile. Tânăra se abținuse de la orice fel de manifestare încă de când plecaseră din
Whitespire. Nu voia să discute cu nimeni sau să atingă pe cineva – își ținea mâinile pe
genunchi și coatele trase înăuntru. Quentin a trecut cu privirea peste linia de coastă printr-
un telescop retractibil pe care-l vrăjise să-i arate ființe atât vizibile, cât și invizibile, sau
măcar o mare parte din ele. Țărmul era complet pustiu. Dacă potriveai telescopul – avea un
cadran în plus –, puteai privi un pic și în trecut. Nimeni nu mai venise pe plajă de cel puțin
o oră.
Cheiul a scârțâit în liniștea din jur. Căldura era ucigătoare. Quentin s-a gândit că ar fi
trebuit să coboare primul, în calitate de rege, dar Bingle a insistat să îi ia locul. Bărbatul își
lua îndatorirea de bodyguard regal foarte în serios. Tipul nu era nici pe departe la fel de
vesel pe cât îl făcea să pară numele lui, dar pe de altă parte, un asemenea lucru ar fi fost
practic imposibil, pentru că numele ce-l purta părea să fie al unui clovn de la petrecerile
pentru copii.
Clădirea pe care o văzuseră mai devreme era din lemn, vopsită în alb; avea coloane ionice
și uși mari din sticlă. Totul se cojea. Arăta ca o casă veche de pe plantațiile din sud. Bingle
a împins ușa și a intrat. Quentin l-a urmat îndeaproape. Dacă nu se alegea cu nimic din
aventura lui, se putea măcar bucura de fiorii necunoscutului, oricât de efemeri. Înăuntrul
clădirii era beznă în comparație cu lumina orbitoare a după-amiezii și o răcoare plăcută.
– Ai grijă, Înălțimea Ta, a zis Bingle.
Pe când își obișnuia ochii cu întunericul, Quentin a zărit o încăpere dărăpănată, dar foarte
luxos mobilată, cu un birou în centru. La el ședea o fetiță cu păr blond și drept, colorând
de zor pe o bucată de hârtie. Când i-a văzut, fata s-a întors cu spatele și a strigat în direcția
treptelor.
– Ma-mi! Sunt niște oameni aici!
Fetița a revenit la ei.
– Încercați să nu intrați cu nisip în casă.
După aceea, micuța s-a întors la colorat.
– Bine ați venit în Fillory, a adăugat ea, fără să-și ridice privirea.

Numele fetei era Eleanor. Avea cinci ani și era tare pricepută la desenat iepurași-pegas, care
arătau ca niște pegași obișnuiți, numai că în loc de cai cu aripi erau iepuri cu aripi. Lui
Quentin nu-i era clar dacă ființele chiar existau sau erau o invenție; în Fillory nu puteai fi
niciodată sigur cu așa ceva. Mami părea să fi trecut de treizeci de ani sau cam pe acolo;
drăguță, cu buze subțiri și un ten palid, deloc tropical. Femeia a coborât elegant treptele,
încălțată cu pantofi cu tocuri înalte și purtând o jachetă oarecum oficială și fustă. A dat-o
brusc pe Eleanor jos de pe scaun, care a părut să accepte. Fetița și-a strâns desenele și
creioanele și a fugit pe scări.
– Bine ați venit în Regatul Fillory, a zis femeia, pe un ton înalt și gutural. Eu sunt agentul
vamal. Vă rog să-mi spuneți numele și țările dumneavoastră de origine.
Femeia a scos un registru impunător și a pregătit o ștampilă cu cerneală albastră.
– Eu sunt Quentin. Coldwater. Rege în Fillory.
Agentul s-a oprit, cu sprâncenele ridicate și mâna lipită de ștampilă. Femeia spărgea rutina
întreprinderii: era îmbrăcată business, dar în același timp sexy, și arunca câte o ironie bine
plasată ici și colo. Era ceva de vampă în atitudinea agentului vamal.
– Ești regele din Fillory?
– Unul dintre ei. Sunt doi.
Femeia a pus jos ștampila. În coloana marcată pentru ocupație ea a scris: rege.
– În cazul ăsta… din Fillory?
– Păi, da.
Femeia a mai notat ceva.
– Ei, bine, a oftat ea, închizând registrul.
Nu apucase să-și folosească ștampila.
– Nu sunt prea multe acte de întocmit dacă ești din Fillory. Mă gândeam că ai venit din
străinătate.
– Adresează-te Înălțimii Sale cu respectul cuvenit, a ripostat Bingle. Vorbești cu regele, nu
cu vreun pescar vagabond.
– Știu că e regele, a răspuns femeia. Tocmai ce mi-a spus.
– Atunci adresează-i-te cu „Înălțimea Ta“.
– Scuze.
Femeia s-a întors spre Quentin, încercând, dar nu foarte mult, să-și înăbușe amuzamentul.
– Înălțimea Ta. Nu primim vizitele a multor regi pe aici. Durează până te obișnuiești.
– Păi, în regulă, a capitulat Quentin. Uite, Bingle, o să-mi apăr singur demnitatea, mersi.
Apoi a adăugat spre agentul vamal:
– Poți să-mi ștampilezi formularul dacă vrei.
Bingle i-a aruncat lui Quentin o privire care spunea: n-ai nici cea mai vagă idee cum să fii
rege.

Numele femeii era Elaine și de îndată ce și-a satisfăcut curiozitatea în legătură cu statutul
lor de imigranți s-a transformat într-o gazdă distinsă. Pe Insulă se obișnuia să se bea
cocteiluri în aproximativ o oră, dar poate că înainte ar fi vrut să vadă împrejurimile.
Bineînțeles că le-ar fi făcut plăcere, cum să nu, din moment ce se aflau acolo. Doar că
trebuiau avertizați că unul dintre ei avea să o care pe Eleanor pe umeri. Fata era o copilă
simpatică, dar se lăsa ușor distrasă și era tare leneșă.
– Flirtează îngrozitor. Își alege fix omul de bază al petrecerii, iar dacă își dă seama că ești o
țintă ușoară, va trebui să o cari tot restul zilei.
Echipajul a urmat-o pe Elaine prin clădirea care se dovedise a fi ambasada. Era
semiîntunecată și surprinzător de elegantă, cu o grămadă de scaune de club și piese de
mobilier din lemn închis, în stilul unui club englez pentru gentlemeni. Era greu să-ți
imaginezi epoca de belșug în care toate acele lucruri fuseseră trimise acolo pe vapor și
ansamblate. Pesemne că Insula Exterioară văzuse și zile mai bune. Au ieșit cu toții pe poarta
cea neagră și au mers de-a lungul unui drum pentru căruțe, tăiat în vegetația luxuriantă.
Elaine a cules un fruct înmiresmat, dulce-acrișor de pe o creangă mai joasă și i l-a oferit lui
Quentin.
– Încearcă asta, a tors ea.
Fructul avea cuibușoare dense de semințe pe care le puteai scuipa printre bălării.
Mirosul piperat al mării făcea loc aerului încărcat, colorat de clorofilă al junglei. Ici și colo,
treceau prin câte-o poartă de fier forjat, vopsită în alb, dar plină de rugină, și urmată de
vreo cărare ce șerpuia mult în spate, printre vegetația deasă. Elaine vorbea despre poveștile
diverse și scandalurile familiilor care trăiau în casele de la capetele potecilor. Femeia era
frumoasă și avea o atitudine inteligentă și atrăgătoare. Deși Quentin se întreba de ce nu era
mai afectuoasă cu fiica ei, mica Eleanor. Pur și simplu nu se potrivea cu purtarea ei altfel
ospitalieră. Bingle mergea în fața lor, cu sabia scoasă, pregătit să taie sau să înșface orice
răufăcător ce ar fi putut răsări din junglă cu planuri malefice privindu-l pe rege. Quentin
avea impresia că spadasinul e obraznic, dar Elaine nu părea să bage în seamă.
S-au oprit să admire un arbore-ceas tropical, care luase forma unui palmier în loc de stejar.
Quentin a întrebat-o pe Eleanor dacă putea să citească ora, iar fata a răspuns că nu, ba chiar
mai mult, nici nu dorea să știe.
– Nu suntem niște prințese demne de un rege, a zis Elaine.
Benedict schița ceva cu mare încordare, încercând să nu-și păteze caietul de transpirație.
Julia s-a oprit să studieze o plantă, sau poate să vorbească cu ea, iar ceilalți au lăsat-o în
urmă. În ce belele se putea băga? Lui Quentin îi venise ideea de a flirta cu Elaine pentru a-
i stârni Juliei spiritul competitiv, dar dacă mai rămăsese ceva din acel sentiment în tânără,
competitivitatea ei refuza să se lase atrasă afară. După vreo jumătate de kilometru au ajuns
în centrul orașului. Drumul de căruță se răsucea stângaci și se unea cu sine. Se afla acolo o
piață sau cel puțin niște standuri, care duhnea a pește și în care se vindeau câteva fructe
dintre cele culese pe drum. La capătul buclei formate de drum se vedea clădirea
impunătoare a primăriei, cu un ceas oprit pe fronton, ca un ochi de ciclop orb și drapelul
spălăcit, dar încă recognoscibil al ținutului Fillory, atârnând moale și obosit în zăpușeală.
În mijlocul buclei se înălța un monument de piatră, un obelisc din granit cu statuia unui
bărbat în vârf. Musonul îl afectase grav, iar buruienile tropicale reușiseră să crape un colț
al bazei, dar tot puteai desluși atitudinea eroică a bărbatului, stoic în fața a ceea ce părea a
fi o soartă grea și implacabilă.
– Acela e căpitanul Banks, a zis Elaine. El a înființat așezarea filloriană de pe Insula
Exterioră. Iar prin asta vreau să spun că a nimerit cu nava pe ea.
Quentin se întreba dacă exista vreo glumă pe baza situației 3. Dacă exista, atunci probabil
că deja dăduse ocolul Insulei.
– Unde e toată lumea?
– Ah, sunt pe aici, a zis ea. Suntem, în mare parte, niște oameni retrași, prin părțile astea.
Eleanor și-a încercat norocul cu Elaine, dar a fost izgonită. Apoi și-a ridicat mâinile spre
Quentin, iar tânărul a ridicat-o pe umeri. Elaine și-a dat ochii peste cap ca și cum ar fi vrut
să spună că l-a avertizat. Soarele apunea într-o adevărată baie de sânge în spatele copacilor,
iar insectele de seară deveneau din ce în ce mai îndrăznețe.
Eleanor a chițăit de încântare văzând cât de înalt era Quentin în comparație cu ce era ea
obișnuită. Fata și-a tras marginea fustei peste ochii lui Quentin. Q a ridicat-o ușor, iar ea a
scâncit iar, și și-a tras din nou fusta. Era un joc. Fetița era surprinzător de puternică.
Quentin presupunea că existau și alte lucruri mai rele decât să fii o țintă ușoară. A rămas
acolo, în bezna tropicală de sub fusta Eleanorei o vreme îndelungată. Iată-mă, un nobil
conducător aflat într-o expediție curajoasă în Insula Exterioară. Rege a tot ce e în jur. Asta
era; n-avea cum să mai există vreo răsturnare de situație, vreo mare descoperire.
Sentimentul de resemnare era aproape plăcut, un soi de satisfacție dulceagă și amorțitoare,
ca primul pahar de băutură bună și înțepătoare al serii. Q a oftat. Nu era un oftat de
nefericire, dar în același timp se gândea că de îndată ce avea să colecteze taxele o să-și ia
tălpășița din locul acela.
– Ai zis ceva, mai devreme, de niște cocteiluri? a spus Quentin.

Cina la ambasadă a fost surprinzător de gustoasă: un pește de prin partea locului, dotat cu
dinți fioroși, servit întreg într-un sos dulce și alături de niște fructe asemănătoare celor de
mango. Eleanor îi servea pe invitați cu o atitudine demnă și semeață, aducând de la
bucătărie la masă solnițe și pahare și alte obiecte. Mergea lent, cu spatele drept, cu pași
siguri, călcând mai întâi pe vârf, apoi pe călcâi, de parcă traversa o bârnă. În jurul orei opt
și jumătate, fata a scăpat un pahar de vin, din cristal.
– Pentru Dumnezeu, Eleanor, a zis Elaine. Du-te la culcare. Nu primești desert; mergi doar
la somn.
Acuzata a plâns și a cerut tort, dar Elaine a fost de neînduplecat.
După aceea, s-au așezat cu toții pe canapelele și scaunele din nuiele de pe un balcon și au
sorbit cu mare băgare de seamă dintr-un lichior îngrozitor de dulce. Golful se întindea în
beznă, sub ei. Muntjac plutea în apele lui, luminat de felinarele de la provă și de la pupă și
de pe vârfurile catargelor. Julia a făcut o vrajă ca să țină insectele la distanță.
Quentin a întrebat unde era toaleta și și-a cerut scuze. De fapt era doar un pretext: Q s-a
oprit la bucătărie, unde a găsit restul de tort așezat sub un capac de sticlă. A tăiat o felie și
a mers în camera Eleanorei.
– Șșș, a făcut el, închizând ușa în urma lui.
Fata a dat serioasă din cap, ca și cum regele era un spion ce livra un comunicat secret pe
timp de război. Tânărul a așteptat până ce fetița a terminat de mâncat, apoi a dus dovezile
delictului – farfuria goală și furculița – la bucătărie.
Când s-a întors pe verandă, Elaine rămăsese singură. Julia mersese la culcare. Dacă regina
simțea ceva pentru el, atunci nu dădea semne că ar vrea să lupte pentru a-l câștiga.
Escapada lui îndrăzneață cu Julia începea să eșueze. Era în regulă dacă nu se petrecea nimic
între ei – în acel moment ar fi fost fericit dacă ar fi putut măcar s-o facă să-i vorbească. Era
îngrijorat din cauza Juliei.
– Îți cer scuze pentru mai devreme, a zis Elaine. Înălțimea Ta. În legătură cu rangul tău.
– Nu contează.
Quentin și-a forțat atenția spre femeie și a zâmbit.
– Încă încerc și eu să mă obișnuiesc cu ideea.
– Ar fi fost mai simplu dacă purtai o coroană.
– Am purtat o vreme, dar era incredibil de inconfortabil. Și mereu cădea în cele mai
nepotrivite momente.
– Îmi imaginez.
– Botezuri. Atacuri de cavalerie.
Sub influența luminii lunii, Quentin începea să-și descopere un farmec nonșalant: Le roi
s’amuse.
– Pare o încălcare a ordinii publice.
– Devenise practic un inamic al statului. Acum nu-mi păstrez decât aer regal. Pe ăsta sunt
sigur că l-ai observat.
Era greu să-i deslușească expresia feței în semiîntuneric. Grupuri de stele exotice, de la est,
umpleau cerul negru de deasupra.
– Oh, a fost de neratat.
Femeia a început să-și ruleze o țigară. Flirtau? Elaine trebuie să fi fost cu cel puțin
cincisprezece ani mai în vârstă decât Quentin. Iată-l purtat de valuri spre tropicele magice
din Fillory și dând peste singura femeie matură, dar cu apetit pentru tineri, pe care o putuse
găsi pe parcusul a patru sute șaptezeci și șapte de mile marine. Quentin se întreba cine era
tatăl Eleanorei.
– Ai crescut aici? a întrebat el.
– Oh, nu. Părinții mei erau de pe continent – prin partea Livezii de Sud. Nu mi-am cunoscut
niciodată tatăl. Mă ocup de serviciile diplomatice de când mă știu. Ăsta e doar un post. Am
călătorit în tot imperiul.
Quentin a dat din cap cu luare-aminte. Habar n-avea că Fillory avea un serviciu de
diplomație. N-avea decât să investigheze problema la întoarcere.
– Deci primiți mulți oameni în trecere pe aici? Adică din afara ținutului, de dincolo de mare.
– Nu, din păcare. De fapt, o să-ți spun un secret îngrozitor: nimeni nu a pus piciorul aici de
când mă ocup de ambasadă. De-a lungul a trei secole de istorie a acestui birou nimeni nu
a trecut prin vamă, venind dinspre Oceanul Estic. Registrele sunt complet goale. Astfel,
cred că ai putea numi slujba asta o sinecură.
– Păi, din moment ce nu e nimic de făcut.
– E păcat. Ar trebui să vezi actele vamale. Sunt cu adevărat magnifice. Doar hârtia cu antet.
Ar trebui să iei câteva. Și ștampila – am să ștampilez ceva pentru tine, de dimineață. E o
adevărată operă de artă.
Vârful țigării a lucit în întuneric. Quentin își aducea aminte de ultima dată când fumase, în
timpul perioadei scurte, dar intense, de hedonism, când trăise în New York, în urmă cu trei
ani. Țigara femeii era dulceagă și aromată. Quentin a cerut una. Elaine a trebuit să-i ruleze
tutunul, căci el uitase cum se face. Oare știuse vreodată? Nu, Eliot avea o mașinărie isteață,
din argint, care îi rula țigaretele.
– Îmi pare rău că trebuie să aduc vorba despre asta, a zis Q, dar există un motiv pentru care
mă aflu aici.
– Am bănuit. E vorba de cheia aceea magică?
– Ce? Ah, nu, nu am venit pentru cheia magică.
Femeia s-a lăsat pe spate și și-a sprijinit picioarele pe un cufăr pe care-l folosea drept masă.
– Atunci ce-i?
– E vorba de bani. De taxe. Nu le-ați trimis anul trecut. Voi, cei de pe insulă.
Elaine a izbucnit în râs – râdea cu gura până la urechi. S-a dat pe spate și a bătut o dată din
palme.
– Și te-au trimis pe tine? Au trimis regele?
– Nu m-a trimis nimeni. Eu sunt regele. M-am… trimis singur.
– Corect, a zis ea, tamponându-și ochii cu podul palmelor. Ești un micromanager, nu? Ei
bine, presupun că te întrebi unde sunt banii. Ar fi trebuit să-i trimitem. I-am fi putut
expedia; nu moare nimeni de foame pe insulă. Mâine te voi duce să vezi gândacii de aur.
Sunt extraordinari: mănâncă pământ și scot minereu de aur. Au cuiburi făcute din aur!
Femeia a împins cufărul pe care-și odihnea picioarele.
– Ia asta! E plin de aur. Îți dau cufărul pe gratis.
– Grozav, a zis Quentin. Mersi. Ne-am înțeles.
Misiunea era îndeplinită. A tras o dată din țigară și și-a înăbușit tusea. Perioada lui de
fumător fusese o fază foarte scurtă. Poate că băuse prea mult rom? Era un lichid dulceag și,
până la urmă, se aflau pe o insulă tropicală, așa că putea să fie rom.
– N-am mai avut vești de ani buni. Nu părea să aibă vreun sens să trimitem taxele. Adică,
ce o să faceți cu banii?
Quentin ar fi putut răspunde, dar trebuia să recunoscă faptul că justificarea n-ar fi fost una
foarte bună. Probabil că aveau să folosească darul pentru a polei iar cu aur sceptrul lui Eliot.
Taxe fără acoperire. Femeia ar fi putut începe o revoluție. Avea dreptate. Totul părea foarte
ireal.
– Oricum, uite ce s-a întâmplat. Ne-au trimis un rege. Cred că putem fi iertați că ne simțim
un pic mulțumiți de noi înșine. Dar de ce te afli de fapt aici? Nu-mi spune că ăsta e singurul
motiv, pentru că e prea dezamăgitor. Te afli în misiune?
– Mi-e teamă că va trebui să-ți spulber speranțele. Nu am plecat în nicio misiune.
– Eram sigură că vrei să cauți cheia magică, a zis ea. Cea care face lumea să se învârtă.
Lui Quentin îi venea greu să-și dea seama dacă femeia glumea sau nu.
– Să fiu sincer, Elaine, nu cunosc foarte multe despre cheie. Presupun că există o legendă,
nu? Sunt mulți cei care o caută?
– Nu. Dar e cam singurul lucru cu care ne fălim, în afară de gândaci.
La orizont se ridica o lună imensă și portocalie precum vârful aprins al țigării. Astrul în
primul pătrar atârna așa de jos că parcă și-ar fi putut înfige în colț printre frânghiile
corabiei. De fapt, luna din Fillory avea mereu acea formă; ea nu era rotundă. O dată pe zi,
exact la amiază, astrul trecea între Fillory și soare, creând o mică eclipsă. Păsările tăceau de
fiecare dată când se întâmpla. Cumva, ființele încă erau luate prin surprindere. Quentin se
obișnuise și abia mai băga de seamă acum.
– Oricum, nu se află aici, a zis ea.
– Mi-am imaginat.
Quentin și-a mai turnat rom din carafă. Nu că ar fi avut nevoie să bea, dar cui îi păsa. Se
întreba dacă rezolvaseră misterul morții lui Jollyby.
– Este pe Insula de Apoi. Următoarea insulă de aici.
– Scuze, a spus el. Nu înțeleg. Ce este și unde?
– Există o altă insulă și mai îndepărtată, numită Insula de Apoi. Drum de două zile, poate
trei. N-am fost niciodată. Dar acolo găsești cheia.
– Cheia. Cred că glumești.
– Ți se pare că râd?
Oare râdea? Femeia i-a zâmbit ușor amuzată.
– Mă gândesc că e o cheie metaforică. Cheia vieții. O bucată de hârtie pe care scrie „graba
strică treaba“ sau „cine se scoală de dimineață, departe ajunge“.
– Nu, Quentin, e o cheie adevărată. Din aur. Cu zimți și tot ce-i trebuie. Foarte magică, sau
cel puțin așa zic oamenii.
Quentin se holba la fundul paharului. Trebuia să gândească acum, dar făcuse tot ce-i stătea
în putință să-și inhibe procesul de raționalizare. Prea târziu. Graba strică treaba.
– Cine ar face o cheie din aur? a zis el. N-are niciun sens. Ar fi prea moale. S-ar îndoi tot
timpul.
– Cu siguranță că ar trebui să ai grijă unde o vâri.
Obrajii lui Quentin parcă ardeau. Bine că seara se răcorea, în cele din urmă, iar vântul nopții
se ridica dintre copacii din jurul ambasadei.
– Deci la două zile depărtare de aici există o cheie magică, din aur. De ce nu ai mers tu
însăți după ea?
– Nu știu, Quentin. Poate că nu am nicio încuietoare magică.
– Nu m-am gândit niciodată că ar putea fi reală.
Era o idee tentantă. Ba chiar mai mult de atât: era ca o firmă de neon pe care stă scris
„tărâmul aventurii“, bâzâind în întuneric. Q simțea că e atras de dincolo de orizont. Insula
Exterioară fusese un eșec, o pistă falsă, dar asta nu însemna decât că nu mersese suficient
de departe. Elaine s-a aplecat înainte pe canapea, părând mult mai trează și mai serioasă
decât se simțea Quentin. Probabil că femeia era obișnuită cu tipul acela de băutură precum
romul. Q se întreba cum ar fi fost să o sărute sau să se bage în patul ei. Erau singuri singurei
într-o noapte înăbușitoare, tropicală. Luna se înălțase pe cer. Deși, chiar dacă ar fi avut de
gând să încerce ceva, probabil că ar fi trebuit să se oprească din băut un pic mai devreme.
Și de fapt, acum că se gândea mai bine, nici măcar nu mai era așa sigur că ar vrea să sărute
buzele acelea subțiri și zâmbitoare.
– Îmi dai voie să-ți spun ceva, Quentin? a zis ea. Eu m-aș gândi foarte bine dacă să plec în
căutarea cheii sau nu. Insula asta e destul de sigură, cum sunt majoritatea insulelor, dar
este un loc izolat. Aici se termină Fillory, Quentin. Acolo – femeia a arătat spre mare,
dincolo de lămpile cu cherosen și lumină dulce de pe Muntjac, mult mai încolo de marginea
golfului, de unde venea mugetul brizanților îndepărtați – acolo nu e Fillory. Regatul tău se
termină aici. Aici ești rege, ești atotputernic. Acolo nu stăpânești nimic, ești doar Quentin.
Ești sigur că va fi suficient?
Pe măsură ce vorba, Quentin își dădea seama ce voia să spună. Se aflau pe marginea a ceva,
chiar la limită. Granița poienii din pădure, unde murise Jollyby. Pervazul ferestrei din biroul
lui din New York, când Eliot și ceilalți veniseră să-l ia de pe pământ. Aici era puternic. Acolo
– habar n-avea ce-l așteaptă.
– Bineînțeles că nu sunt sigur, a răspuns el. De asta și trebuie să încerci. Ca să afli dacă e
suficient. Trebuie doar să fii sigur că vrei să afli.
– Da, Înălțimea Ta, a zis Elaine. Trebuie.

În noaptea aceea, Quentin a mers ultimul la culcare, iar dimineața a fost ultimul care s-a
trezit. În Fillory, noțiunea timpului devenise satisfăcător de flexibilă de când nu mai era
permanent asaltat de ceasuri digitale pâlpâitoare așa cum se întâmpla în lumea reală, însă
era suficient de târziu, astfel că soarele ardea deja sus pe cer. Era suficient de târziu ca
Quentin să simtă rușinea de a-i auzi pe alții văzându-și de treburi, pe când el se răsucea
încă alene, încurcat în așternuturile ude de transpirație. Camera lui era spațioasă și
ecuatorială, cu cearșafuri albe și răcoroase din olandă, ferestre larg deschise și cu toate astea
tot sufocant de călduroasă.
Romul, care cu o noapte în urmă păruse așa de plăcut, atât de imperios de necesar și absolut
de bun, își arăta acum adevărata natură de otravă hidoasă ce usca gurile și devasta creierele.
Quentin și-a blestemat încarnarea care băuse așa de mult, apoi s-a ridicat și a plecat să
caute apa care se găsea din belșug, pretutindeni. Probabil că prin împrejurimi se afla și o
frumoasă pasăre cântătoare care scuipa litri întregi de apă, ca să fie la unison cu gândacii
de aur. Quentin și-a umplut cada cu apă rece și a continuat să soarbă din lichidul vieții
până ce mintea a început să i se mai limpezească. Nu te poți simți mai revigorat și mai curat
decât atunci când stai la înmuiat în apă proaspătă, privind oceanul.
O mare parte a nopții trecute era în ceață sau valabilă memoriei doar sub forma unei filmări
cu o cameră de securitate în care nu se vedeau decât niște figuri neclare, se auzeau voci
distorsionate. Cu toate acestea, un lucru rămânea clar, strălucitor și la o calitate mai înaltă:
cheia de aur. Femeia spusese că e reală. Quentin se întreba în ce consta vraja ei, se întreba
ce deschide. Oare Elaine îi povestise toate astea, însă acum uitase? Parcă nu suna cum
trebuie. Dar Elaine îi dezvăluise că obiectul se afla pe Insula de Apoi. Q avea nevoie să știe
mai multe. Aveau o decizie de luat: să meargă mai departe sau să se întoarcă acasă.
Până când Quentin a coborât să ia micul dejun, Elaine plecase deja. Femeia îi lăsase un
bilet, amintindu-i să ia cufărul cu el – cel cu taxele – și-i ura numai bine. Îi mai lăsase și o
carte subțire și cenușie, Cele șapte chei de aur. Elaine nu explica unde plecase.
Presupun că n-o să-mi mai arate gândacii ăia, s-a gândit Q. Sau ștampila. Bine că nu
încercase să-i intre pe sub piele. Elaine o lăsase singură și pe fiica ei. Eleanor stătea iar la
biroul mamei, exact așa cum o găsiseră când ajunseseră acolo, studiind cu zel hainele
iepurelui-pegas, cu creioane simple, dar viu colorate, pe hârtia cu însemnele ambasadei,
care părea să fie din belșug.
Quentin a privit peste umărul fetei. Coala cu antet era cu adevărat frumoasă.
– Bună dimineața, Eleanor. Știi unde a plecat mama ta?
Quentin nu-și petrecuse, în viața lui, prea mult timp cu copiii. În cea mai mare parte a
timpului îi trata exact ca pe niște adulți. Pe Eleanor nu părea să o deranjeze.
– Nu, a zis ea calmă.
Fata nu și-a ridicat privirea și nu s-a oprit din colorat.
– Știi când se întoarce?
Fetița a scuturat din cap. Ce fel de mamă își lăsa copilul de cinci ani să-și poarte singur de
grijă? Lui Quentin îi părea rău de Eleanor. Era o fetiță dulce și serioasă. Eleanor îl făcea pe
Quentin să se simtă protectiv, ca un tată, un sentiment pe care nu-l încercase de multe ori,
dar care descoperea că-i făcea plăcere. Era evident că fata nu primea multă atenție, iar ceea
ce avea nu era tocmai încărcat de afecțiune maternă.
– În regulă. Noi va trebui să plecăm curând, dar vom aștepta până se întoarce.
– Nu e nevoie.
– Păi, nu prea avem de ales. Tot iepuri-pegași desenezi?
– Da.
– Știi, cred că s-ar putea să fie iepuri de câmp. Sunt mai mari și mai curajoși.
– Sunt iepuri obișnuiți.
Eterna întrebare. Eleanor a schimbat apoi subiectul.
– Am făcut ceva pentru voi
Cu ceva efort, fata a tras un sertar – umiditatea din aer făcea lemnul să se lipească, iar când
s-a desfăcut, sertarul s-a deschis până la capăt și a căzut pe podea. Fetița a răscolit prin el
și a scos niște hârtii, vreo patru sau cinci, și i le-a dat lui Quentin. Colile erau mâzgălite în
culori.
– Sunt pașapoarte, a zis ea, anticipându-i întrebarea. Veți avea nevoie de ele dacă vreți să
plecați din Fillory.
– Cine a zis că voi ieși din Fillory?
– Vei avea nevoie dacă pleci, a repetat fata. Dacă nu, nu. Le-am făcut pentru orice
eventualitate.
Apoi a adăugat rapid:
– Trebuie să le îndoiți voi pe jumătate.
Fata trebuie să fi copiat după vreun act oficial, pentru că pașapoartele erau, în felul lor,
niște acte impresionante. Aveau blazonul ținutului Fillory, sau cel puțin o copie grosolană.
Pe pașaportul lui Quentin se ivea, de îndată ce-l împătureai, o imagine aproximativă a
regelui purtând un zâmbet mare și roșu pe chip și o coroană aurie pe cap și câteva linii
ondulate care reprezentau scrisul. Pe spate se afla blazonul Insulei Exterioare: un palmier
și un fluture. Făcuse câte un pașaport pentru fiecare vizitator, chiar și pentru leneșul pe
care nu-l văzuse niciodată, dar pentru care dovedise un viu interes. Cred că se plictisește de
moarte fără alți copii în jur, s-a gândit Quentin. El o putea înțelege. Și Quentin crescuse
singur, iar părinții lui nu-i acordaseră niciodată prea mare atenție. Ei își considerau
atitudinea ca fiind una de-a dreptul inovatoare: n-aveau de gând să fie cuplul a căror viață
să se învârtă în jurul copilului. Îi dăduseră multă libertate și nu-i ceruseră niciodată nimic,
deși, partea ciudată era că după un timp, copilul începuse să aibă impresia că nu are nimic
demn de a fi oferit.
– Mulțumesc, Eleanor. E foarte drăguț din partea ta.
Quentin s-a aplecat și i-a sărutat capul blond.
– Le-am făcut pentru că mi-ai adus tort, a zis ea, timid.
– Știu.
Biata copiliță. Poate că atunci când revenea în Whitespire ar fi fost bine să înființeze
echivalentul fillorian al Protecției Copilului.
– O să așteptăm până vine mama ta, înainte să plecăm.
– Nu e nevoie.
Dar a așteptat oricum, cât a fost cu putință. Și-au petrecut întreaga zi lenevind în ambasadă
și pescuind pe docuri. Quentin a încercat iar să o învețe pe Eleanor să citească ceasul, dar
a fost din nou refuzat. În jurul orei patru, Quentin dăduse chemarea. L-a pus pe Benedict
să o ducă pe Eleanor în oraș - în ciuda obiecțiilor ei răsunătoare – și să găsească pe cineva
responsabil cu care să o lase pe micuță, apoi le-a ordonat celorlalți să se întoarcă pe
Muntjac, ale cărei provizii fuseseră înnoite și cu apă proaspătă.
Benedict s-a întors o oră mai târziu, obosit, dar victorios. Au ridicat ancora când au apărut
primele stele. Joaca luase sfârșit. Se îndreptau înapoi spre Castelul Whitespire.
CAPITOLUL ȘASE
Un lucru ciudat i s-a întâmplat Juliei după întâmplarea cu lucrarea falsă pentru cursul de
studii sociale. Puteai la fel de bine să zici că era un truc magic: unde odată fusese o singură
Julia, acum existau două fete, câte una pentru fiecare set de amintiri. Julia care urmărea
prima serie, cea normală, cea care scrisese lucrarea, mersese acasă și luase cina, făcea lucruri
obișnuite pentru cine știa ea că este. Se ducea la școală. Își făcea temele. Cânta la oboi. Se
culcase, în final, cu James, lucru pe care oricum și-l propusese, dar pe care-l tot amânase.
Dar exista și o a doua Julia, una mai ciudată care creștea cumva înăuntrul primei, precum
un parazit, o tumoare oribilă. La început fusese mică, de mărimea unei bacterii, o singură
celulă de îndoială, dar se divizase și crescuse. Această a doua Julia nu era interesată de
școală sau de oboi și nici măcar de James, în mod deosebit. Băiatul susținea povestea primei
Julia. El își amintea că o întâlnise la bibliotecă, dar ce demonstra asta? Nimic. Doar că în
afară de a-i fi scris lucrarea în locul ei, ceilalți îl afectaseră cumva și pe James.
Iar băiatul înghițea povestea cu mare sinceritate. Exista doar un singur James. Problema e
că Julia era deșteaptă și interesată de adevăr. Nu-i plăceau contradicțiile și nu renunța
niciodată până nu le rezolva. Când avea cinci ani, fata își dorise să afle de ce Goofy putea
vorbi, spre deosebire de Pluto. Cum de putea un câine să aibă un alt câine drept animal de
companie? Cum se putea ca unul să fie inteligent, iar celălalt nu? În același fel voia să afle
și cine fusese nemernicul care-i scrisese lucrarea și folosise Wikipedia ca sursă de
informare. Cu siguranță că răspunsul „agenții infami ai unei școli de magie din partea de
nord a New Yorkului“ nu se cataloga nici pe de parte ca plauzibil, dar era singurul care se
potrivea amintirilor ei care deveneau din ce în ce mai clare. Și, cu cât deveneau mai limpezi,
cu atât cea de-a doua Julia se făcea mai puternică, iar fiecare fărâmă de energie pe care o
înghițea o slăbea pe prima Julia, ce era din ce în ce mai vlăguită și mai slabă, până când
devenise de-a dreptul transparentă, iar parazitul ascuns sub chipul ei a devenit aproape
vizibil.
Partea amuzantă, sau cel puțin una dintre părțile amuzante ale comediei, era că nimeni nu
părea să bage de seamă. Nimeni nu observa că avea din ce în ce mai puține lucruri să-i
spună lui James sau că fix cu trei săptămâni înainte de concertul de sărbători își pierduse
locul în secțiunea de oboi din cumplit de competitiva Orchestră pentru tineret a
Conservatorului din Manhattan, cedându-i astfel soloul încântător din Peter and the Wolf
(tema raței) lui Evelyn Oh, o concurentă net inferioară, a cărei interpretare, deși destul de
potrivită, suna precum măcănitul unei nenorocite de rațe, așa cum suna, de altfel, tot ce
ieșea din nemernicul de Oh-boi al Evelynei Oh.
A doua Julia nu era așa de interesată de James sau de oboi sau de școală. De fapt, avea un
apetit așa de scăzut pentru învățătură că a făcut ceva de-a dreptul prostesc, și anume să
mintă că se înscrisese la colegiu. A dat cu piciorul tuturor aplicațiilor. Nimeni nu a observat
nici de data aceasta. Însă au băgat de seamă în luna aprilie, când geniala și ambițioasa Julia
nu a fost acceptată la niciun colegiu. A doua fată instalase o bombă cu ceas care avea să
sfărâme viața primei Julia.
Trecuse decembrie. Până în martie, ea și James mai atârnau de un fir de păr. Își vopsise
părul în negru și-și pictase unghiile tot așa, pentru a semăna mai mult cu parazitul
dinăuntrul ei. La început, lui James i se păruse că are un aer sexy și gotic, ceea ce-l făcuse
să depună mai mult efort la capitolul sex. Efectul nu era tocmai unul bine primit, dar cel
puțin Julia nu mai trebuia să-i vorbească, lucru pe care-l găsea din ce în ce mai anevoios.
Nu fuseseră niciodată un cuplu atât de reușit pe cât păruseră – el nu era tocmai un tocilar
get-beget, ci doar cocheta cu ideea, era compatibil cu tocilarii, iar referirile la Gödel, Escher,
Bach nu puteau fi explicate de prea multe ori fără a risca să devină o problemă. În cele din
urmă, James avea să-și dea seama că ea nu interpreta doar rolul unei gagici sexy, depresive
și gotice, ci chiar devenise una. Iar pe ea o încânta acest gând. Încercase gustul unui
comportament necuviincios și găsise că era plăcut. Era amuzant să devii o problemă pentru
ceilalți. Julia fusese o fată bună prea mult timp și mai ciudat e că dacă te porți așa o vreme
prea îndelungată, oamenii încep să uite de tine. Dacă nu constitui o problemă, atunci
ceilalți te taie de pe lista lor cu griji. Nimeni nu se impacientează în jurul tău. Se agită, în
schimb, din cauza fetelor rele. În felul ei tăcut, cea de-a doua Julia crea un scandal pentru
prima dată în viața ei și se simțea foarte bine.
Apoi Quentin venise în vizită. Întrebarea despre unde dispăruse Quentin imediat după
primul semestru de școală era una care-i dăduse nenumărate bătăi de cap, dar misterul ce
înconjura răspunsul era unul cunoscut ei: era același care-i năpădise și după-amiaza ei
pierdută.
Povestea lui de acoperire, cum că plecase de la liceu ca să se înmatriculeze la un colegiu
experimental și super exclusivist îi suna exact ca istorioara primei Julia. O istorioară
inventată.
Practic, ea îl plăcuse mereu pe Quentin. Băiatul era sarcastic și înfricoșător de isteț și, la un
anumit nivel, un tip blând care n-avea nevoie decât de multă terapie și de ceva droguri
recreative. Ceva care să-i inhibe selectiv reabsorbția vorace de serotonină care, evident, se
petrecea în capul lui douăzeci și patru de ore pe zi, șapte zile pe săptămână. Juliei îi părea
rău că băiatul e îndrăgostit de ea și nu-l găsea nici atrăgător, nici atât de urât. Sincer, arăta
decent, ba chiar mai bine decât credea Quentin însuși despre el, dar băiatul-bărbat cu fire
schimbătoare și obsedat de Fillory nu-i dădea nici cel mai mic fior. Julia era suficient de
deșteaptă să-și dea seama a cui are problema. Și nu era a ei.
Dar când Quentin s-a întors în luna martie, ceva se schimbase la el, ceva nelumesc și care-
i făcea ochii să strălucească. El nu spusese atunci nimic, dar nici nu era nevoie. Era clar că
văzuse anumite lucruri. Degetele lui miroseau într-un fel special, ca atunci când porniseră
generatorul foarte mare Van de Graff din muzeul de științe. Acela era un om care mânuise
fulgerul.
Au mers toți trei la debarcaderul de pe canalul Gowanus, iar ea fumase țigară de la țigară și
doar îl privise. Julia știa: Quentin trecuse de cealaltă parte, iar ea fusese lăsată în urmă.
Juliei i se păruse, într-adevăr, că-l vede acolo, în sala de examen de la Brakebills, cu ceasul
din cretă, paharele de apă și puștii care dispăreau. Acum știa că avusese dreptate. Însă își
dădea seama că pentru el lucrurile decurseseră cu totul altfel. Oare când intrase în acea
încăperea, Quentin se ambiționase și dăduse gata examenul doar pentru că se afla într-o
școală de magie? Acela era fix genul de lucru pe care el îl așteptase toată viața. Practic,
Quentin își dorise ca așa ceva să i se întâmple. Băiatul se întrebase mereu când avea să
sosească momentul, iar când în sfârșit se ivise clipa, el fusese gata să-i facă față. Pe când
Julia fusese surprinsă. Ea nu sperase ca vreodată ceva special să i se întâmple din senin.
Planul ei era să facă ea însăși lucruri speciale, ceea ce era un gând mult mai cuminte din
perspectiva probabilităților, având în vedere cât de puțin plauzibil era ca o șansă atât de
încântătoare precum admiterea la Brakebills să ți se ivească pur și simplu din senin. Astfel,
când fata ajunsese la școala de magie, avusese prezența de spirit să se calmeze și să
analizeze foarte exact bizareria întregii situații. Dumnezeu știa că putea să treacă cu brio la
matematică. Fusese în aceeași clasă cu Quentin de când aveau zece ani, iar orice putea face
el, Julia putea rezolva la fel de bine, mergând cu spatele și pe tocuri, dacă era nevoie. Dar
fata își pierduse prea mult timp privind în jur și încercând să-și dea seama de tot ce se
petrecea și de implicații. Nu luase examenul la fel de în serios precum Quentin. Cel mai
pregnant gând al ei fusese: de ce stați cu toții aici rezolvând probleme de geometrie
diferențială și dându-vă peste cap când legile fundamentale ale termodinamicii și ale fizicii
newtoniene sunt încălcate peste tot în jurul vostru? Era o evidență majoră. Testul era
ultimul pe lista ei de priorități, era cel mai neinteresant lucru din încăpere, iar ea încă
credea că e singura atitudine pe care o putea avea o persoană rațională și inteligentă.
Dar acum Quentin se afla de partea lor, iar ea fusese lăsată pe afară, fumând ca o nebună
pe debarcaderul Gowanus cu iubitul ei pe jumătate retardat. Quentin trecuse testul, iar el
îl picase. Părea că rațiunea și inteligența nu mai erau de ajuns. Nu o mai ajutau nici cât
negru sub unghie. În ziua în care Quentin a plecat, Julia s-a prăbușit definitiv.

Era destul de corect să numești starea în care picase ca fiind depresie. Se simțea tot timpul
ca dracu’. Dacă așa se manifesta depresia, atunci cu siguranță că de asta suferea. Probabil
că era o boală contagioasă și lumea în care trăia i-o dăduse.
Psihologul la care o trimiseseră o diagnosticase mai exact cu distimie, afecțiune pe care el
o definea ca pe incapacitatea de a te bucura de lucrurile ce ar trebui să-ți facă de obicei
plăcere. Juliei i se părea destul de corect, din moment ce absolut nimic nu o mai înveselea,
deși în cuvântul „ar trebui“ exista un vid pe care l-ar fi putut discuta cu un semiotician dacă
ar fi avut energia necesară. Exista totuși ceva care îi făcea sau i-ar fi făcut plăcere, mai
degrabă decât ar fi trebuit. Însă nu avea acces la el. Iar acel lucru era magia. Lumea din jurul
ei, lumea cotidiană devenise un pustiu. Era goală, postapocaliptică: magazine părăsite, case
pustii, mașini lăsate de izbeliște cu tapiseriile arse, semafoare stinse legănându-se deasupra
străzilor goale.
După-amiaza pierdută din noiembrie devenise un soi de gaură neagră care atrăsese în ea
restul vieții fetei. Iar de îndată ce treceai de raza Schwarzschild, era al dracului de greu să
te mai cațeri înapoi afară. Julia printase prima strofă a unei poezii de Donne și și-o lipise pe
ușa camerei:
Soarele-i sleit, iar ale lui foale
Trimit acum scântei sfrijite, nu raze neschimbate;
Toată, a lumii sevă s-a ascuns;
De balsam, însetat Pământul s-a pătruns,
Uscată și chircită, viața-i doar nimicnicie,
Moartă și îngropată; și totuși par a râde toate,
Când eu, trist, le cânt, în moarte.
Se pare că punctul și virgula erau la modă în secolul al XVII-lea, dar altfel, versurile rezumau
destul de bine starea de spirit a Juliei; pământul însetat, seva care se scursese toată din
lumea topită de sete, lăsând în urmă o carcasă uscată ce nu cântărea mai nimic, un obiect
mort ce se fărâmița la prima atingere.
O dată pe săptămână, mama fetei o întreba dacă nu cumva fusese violată. Poate că ar fi fost
mai simplu să-i confirme. Familia ei nu o înțelesese niciodată cu adevărat. Sora ei, o brunetă
timorată și deloc exactă, cu patru ani mai tânără, se strecura prin preajma ei ca și cum ar fi
fost un animal sălbatic ce avea să atace violent dacă era provocat. Nu face mișcări bruște și
nu-ți băga degetele în cușcă.
De fapt, Julia luase în considerare nebunia ca pe un potențial diagnostic. Era nevoită să
gândească astfel. Ce persoană normală (ha!) n-ar fi făcut la fel? Cu siguranță arăta mai sărită
decât arătase înainte. Avea acum niște obiceiuri proaste; își smulgea cuticulele și nu-și făcea
duș, ce să mai vorbim de a mânca și a ieși din cameră. Era clar, explicase doctorul Juliei, că
suferea de un soi de halucinație indusă de sindromul Harry Potter, ce se manifesta prin
episoade paranoide și, mai mult ca sigur, avea la bază schizofrenia.
Cu excepția, doctore, a faptului că totul părea prea bine pus la punct. Viața ei nu părea o
halucinație, era prea seacă și fermă la atingere. În primul rând că era singura halucinație.
Celelalte lucruri nu păreau afectate de ce i se întâmpla. Granițele ei erau stabile. Iar în al
doilea rând nu era deloc o nălucire. Se întâmpla de-a adevăratelea.
Dacă ce trăia era nebunia, atunci înseamnă că tocmai descoperise un tip nou, încă
nedocumentat în Manualul de diagnosticare și statistică al bolilor mentale. Julia suferea de
tocilofrenie. Era tocilofrenică.
Fata s-a despărțit de James. Sau poate că pur și simplu nu i-a mai răspuns la telefoane și la
saluturi atunci când se întâlneau pe holurile școlii; una din ele, uitase cum se întâmplase
exact. Julia făcuse niște calcule exacte cu GPA-ul ei, care până atunci fusese unul destul de
bun, și ajunsese la concluzia că era în regulă să meargă la școală doar două zile din cinci, să
obțină doar calificative de D și tot să promoveze. Era doar o chestie de politică pe marginea
prăpastiei, iar marginea era tocmai cea pe care se afla Julia acum.
Între timp, fata continua să meargă regulat la psiholog. Omul era în regulă, bine-
intenționat, cu o față amuzantă și țepoasă și avea niște așteptări rezonabile de la ce putea
obține în viață. Julia nu i-a povestit însă despre școala secretă de magie la care nu fusese
acceptată. O fi fost ea nebună, dar nu era și proastă. Văzuse doar Terminator 2. N-avea de
gând să sfârșească precum Sarah Connor.
Din când în când, Julia ezita în convingerea ei. Știa ce știa, doar că nu se întâmplau prea
multe pentru a-i ține, zi de zi, puternică credința în ceea ce se petrecuse. Cel mai bun lucru
la care putea spera era ca, o dată la două săptămâni, Google să-i dea vreun indiciu sau două
despre locul în care putea găsi colegiul Brakebills. Însă indicațiile dispăreau câteva minute
mai târziu. Ca prin magie! Aparent, Julia nu era singura care instalase o alertă Google, iar
cealaltă persoană era suficient de isteață să șteargă arhiva motorului de căutare în
momentul în care se declanșa alerta. Dar măcar Julia avea la ce să se concentreze.
Apoi, în aprilie, au făcut prima lor mișcare greșită. Au dat-o în bară rău de tot. Cu brio, căci
șapte plicuri au ajuns în căsuța ei poștală: Harvard, Yale, Princeton, Columbia, Stanford,
MIT și Caltech: Felicitări, suntem bucuroși să vă acceptăm ca membru al modulului ha ha
ha cred că faci mișto de mine! Râdea de se prăpădea când le vedea. Părinții ei râdeau la
rândul lor. Râdeau de ușurare. Fata se amuza pentru că totul era extrem de comic. Continua
să râdă când rupea hârtiile în jumătate, una câte una, și le arunca la coșul de gunoi.
Ce mai idioți, se gândea ea. Sunteți prea isteți pentru propriul vostru bine. Nici nu-i de mirare
că l-ați acceptat pe Quentin: nu vă puteți opri din a vă întrece pe sine. Credeți că îmi puteți
răscumpăra viața în felul ăsta? Cu niște plicuri dolofane? Poate aveți impresia că voi accepta
aceste oferte în locul regatului magic, moștenirea mea de drept?
O, nu! Nici în ruptul capului, domnule. Voi rezista aici; e un joc al așteptării, iar eu am tot
timpul la dispoziție. Cauți o rezolvare rapidă pentru problema Juliei, dar nu există niciun fel
de soluție. Mai bine te-ai pregăti pe poziții, prietene, căci Julia are de gând să meargă până la
capăt.
CAPITOLUL ȘAPTE
În drum spre casă, Quentin își luase îndatorirea regală de a inspecta nava și a-i verifica pe
toți o dată sau de două ori pe zi. În dimineața de după plecare, Quentin se dusese țintă la
Benedict. Corabia gonea sub soarele tropical. Fiecare contur și pânză ale ei erau întinse
perfect, iar Quentin se simțea un pic jenat că pusese ca Muntjac să fie așa de bine pregătit
pentru ceea ce se dovedise a fi doar o escapadă până după colț.
Quentin l-a găsit pe Benedict șezând pe un taburet în cabina lui, cocoșat asupra biroului
său mic, ce putea fi lipit de perete exact ca o tăblie. Pe masă era întinsă o hartă maritimă,
desenată de mână, ce arăta câteva insulițe crestate și năpădite de cifre mici, care ar fi putut
să indice adâncimea oceanului. Cineva colorase zona apelor mai puțin adânci cu un
albastru pal, pentru a o face să pară mai fluidă. Benedict nu se deschisese în fața lui Quentin
de când părăsiseră continentul, dar regele părea să-l placă oricum. Exista ceva înviorător în
disprețul constant al băiatului pentru monarhul lui. În lipsă de altceva, Benedict era cam
cea mai deșteaptă persoană pe care o întâlnise în Fillory. Avea un soi de obsesie pe care
Quentin nu o mai întâlnise în lumea reală: știa totul despre hărți.
– Și, ce mai faci? a zis Quentin.
Benedict a ridicat din umeri.
– Am rău de mare, aproape tot timpul.
Quentin nu prea socializase cu Benedict, deși încercase de vreo câteva ori să-l mediteze la
matematică. Benedict putea face foarte bine calcule mentale, dar matematica filloriană nu
era foarte avansată. Era uimitor cât de departe ajunsese băiatul pe cont propriu.
– La ce lucrezi?
– O hartă veche, a zis Benedict, fără să-și ridice privirea. Foarte veche. De acum vreo două
sute de ani.
Quentin s-a uitat peste umărul adolescentului, cu mâinile la spate.
– E de la ambasadă?
– De parcă aș face așa ceva. Era pe perete. În ramă.
– Nu, doar că are sigiliul ambasadei din Insula Exterioară pe ea.
– Am copiat-o.
– Ai copiat și sigiliul?
– Am copiat harta. Sigiliul era pe ea.
Era o hartă superbă. Dacă băiatul spunea adevărul, atunci Benedict avea un real talent.
Desenul era detaliat, precis, fără urmă de ezitare sau ștersături.
– E uimitoare. Ai un adevărat dar.
Benedict a roșit și a început să lucreze cu și mai multă râvnă. Băiatul părea să găsească atât
aprecierile, cât și criticile lui Quentin la fel de insuportabile.
– Cum ți s-a părut munca pe teren? Trebuie să fi fost diferită de activitatea cu care erai tu
obișnuit.
– O urăsc, a răspuns Benedict. E un dezastru. Nimic nu arată cum trebuie. Nu există nicio
măsurătoare exactă.
Frustrarea îl scosese pe băiat un pic din carapacea lui.
– Nimic nu e niciodată corect. Nu există linii drepte! Am știut, dintotdeauna, că hărțile sunt
aproximări, dar nu am realizat niciodată câte lucruri ignoră. E un haos total. Nu mai fac
niciodată așa ceva.
– Asta a fost? Renunți?
– De ce să nu renunț? Uită-te la asta, a zis Benedict arătând la perete, în direcția mării
umflate. Și apoi uită-te aici, a continuat, indicând harta. Pe asta o poți face perfectă, aia, în
schimb…
Benedict s-a scuturat.
– E pur și simplu un dezastru.
– Dar harta nu e reală. Sigur, poate că e perfectă, dar care e sensul?
– Hărțile nu-ți dau rău de mare.
Ironia nu fusese complet irosită cu Quentin. El fusese cel care întorsese cârma înapoi spre
Whitespire. Regele s-a uitat la harta la care lucra adolescentul. Sigur, una dintre micile
insule de la marginea paginii, aproape căzând de acolo, avea cuvintele Insula de Apoi
înscrise caligrafic alături de ea.
– Insula de Apoi.
Era chiar acolo. Quentin a atins ușor cu degetul pata de culoare. Aproape că se aștepta să
fie electrocutat.
– E în drumul nostru?
– E la est. E în direcția opusă.
– Cât de departe?
– La două, trei zile. Cum am zis, harta e foarte veche. Iar astea sunt insule mărginașe.
Benedict a explicat, dându-și ochii peste cap din cauza ignoranței lui Quentin, că insulele
din Oceanul Estic nu stăteau mult locului din momentul în care erau cartografiate. Nu le
plăcea, iar printr-un fel de magie tectonică, erau capabile să se deplaseze, ca să se asigure
că hărțile nu erau exacte, creând astfel și mai mult haos.
Benedict a murmurat pentru sine niște socoteli, privind viteza și timpul, apoi, repede și
precis – lucruri de care nu l-ai fi crezut în stare cu bretonul care-i intra în ochi – a desenat
cu creionul un cerc perfect, cu mâna liberă, în jurul Insulei de Apoi.
– Trebuie să se afle undeva în interiorul cercului ăstuia.
Quentin a privit mica insulă-punct, pierdută în țesătura de curbe ale meridianelor și a
paralelelor. O țesătură care nu l-ar fi susținut dacă ar fi căzut. Dincolo nu se mai afla Fillory.
Dar undeva în acel abis strălucea o cheie, o cheie magică. S-ar fi putut întoarce acasă
ținând-o în mână.
O imagine i se tot derula în minte, coperta unui album din anii ’70; pictura unei nave de tip
vechi aflate pe marginea unei cataracte deasupra căreia marea verde mugea și se scurgea.
Nava începuse să se încline, iar curentul era puternic, dar chiar și așa, un avânt curajos pe
o briză puternică ar fi putut-o salva. Un singur ordin scurt și răstit al căpitanului și corabia
se putea răsuci și naviga contra curentului, spre ape sigure. Apoi, unde avea să meargă?
Înapoi acasă? Încă nu.
– Te superi dacă împrumut harta? a zis el. Vreau să i-o arăt căpitanului.

Schimbând cursul, Muntjac a lăsat în urmă oceanul albastru-verzui și și-a croit cale prin
unul întunecat și agitat. Temperatura a scăzut cu treizeci de grade. Rafale de ploaie rece au
început să răpăie pe punte. Quentin n-ar fi putut să arate linia de demarcaj, dar acum apa
din jurul lor părea un element complet diferit față de cea pe care navigaseră până atunci;
era mai degrabă o substanță opacă și lichidă care trebuia spartă și dată la o parte, decât una
prin care te puteai strecura plutind în liniște.
Muntjac împingea curajoasă valurile, din față bătându-i un vânt aspru, apăsător și sărat.
Corabia avea o surpriză pentru ei: din câte se părea, sub nivelul apei – era greu să vezi
limpede prin valurile agitate – nava scosese la iveală o pereche de înotătoare zvelte din
lemn, ce se desfăcuseră din niște buzunare aflate în cală și care o făceau să înainteze.
Quentin nu știa dacă erau acționate prin magie sau de un mecanism, dar simțea o
descărcare caldă de recunoștință. Bătrâna nava îi răsplătea bunătatea și chiar mai mult
decât atât. Regele s-a gândit că leneșul știa ceva despre ciudatul fenomen, având în vedere
cât de mult timp își petrecuse în cală, dar când a coborât, Quentin a găsit animalul
dormind, atârnat de ghearele lui ca niște clești, legănat ușor de balansul corabiei. Leneșul
părea chiar mai liniștit pe vreme rea. Aerul din cală era cald și umed și adormit, iar o salată
din coji putrezite de fructe și alte resturi mai greu de recunoscut erau împrăștiate prin
butoiul carenei. Atunci poate Julia i-ar fi putut oferi o lămurire. Quentin voia să discute și
problema cheii magice cu ea. Tânăra era singurul lui tovarăș de la bordul navei și avea acces
la surse pe care el nici nu le cunoștea. Și-n plus, își făcea griji din cauza ei.
Julia stătea în cabina ei încă și mai mult acum că vremea se înrăutățise. Poate că era legată
spiritual de Fillory, dar ploaia înghețată trebuie să-i fi pătruns și ei în suflet. Quentin a
traversat împleticindu-se coridorul îngust ce ducea către camera fetei, aruncat în joacă
când de un perete, când de celălalt de valurile neastâmpărate.
Ușa Juliei era închisă. Pentru o clipă, chiar când Muntjac s-a oprit imponderabilă pe coama
unui val, Quentin a sesizat romantismul scenei, iar scânteia de afecțiune dinăuntrul lui s-a
agitat, desfăcându-și aripile cărnoase. Quentin știa că e pe jumătate fantezie. Julia era prea
singuratică și atât de prinsă de lumea din Fillory încât îi venea greu să și-o imagineze
dorindu-și-l pe el sau pe oricine altcineva putea trece drept ființă umană. Fetei îi lipsea
ceva, dar probabil că acel lucru nu era un iubit. Pe de altă parte, erau amândoi pe mare,
aruncați ici și colo de furtună, la adăpostul călduros al cabinei, înconjurați de pustiul
înghețat al oceanului. Quentin se simțea ușurat să nu se mai afle sub privirile intrigante și
sarcastice ale lui Eliot și Janet. Cu siguranță că Julia n-avea cum să fi alunecat atât de
departe de el încât să nu recunoască profilul unei aventuri pe vapor. Scena se scria, practic,
singură. Doar era și ea om. Și-aveau să ajungă acasă în curând.
Quentin a bătut la ușa fetei. În mintea lui încolțise ideea, nerostită, dar mereu prezentă, că
Julia aparținea lumii de dinainte de Brakbills, înainte de a afla că magia e reală, înainte de
tot. Ea nu o cunoscuse niciodată pe Alice. Dacă s-ar fi putut îndrăgosti iar de Julia, s-ar fi
simțit ca și cum timpul curgea înapoi și ar fi putut-o lua de la capăt. Câteodată, Quentin
nici nu era sigur dacă o iubea sau doar își dorea să o iubească pentru că ar fi fost
reconfortant. Părea o idee foarte bună. Oare chiar exista o distincție așa de mare?
Julia a deschis ușa. Era dezbrăcată.
Sau nu, nu era goală. Purta o rochie, sau cam așa ceva, dar doar până la brâu. Jumătatea de
sus îi atârna în față, iar sânii ei erau goi. Palizi și conici, nici mari, nici mici. Erau perfecți.
Când avea șaptesprezece ani, Quentin își dedicase luni întregi din viață construind o
imagine mentală a jumătății superioare a trupului Juliei, bazându-se pe dovezi adunate
studiindu-i pe furiș formele înveșmântate. Se dovedea că fusese destul de aproape în
aproximările lui. Doar sfârcurile ei era diferite de ce așteptase. Mai deschise la culoare, abia
deosebindu-se de restul pielii din jurul lor.
Tânărul a închis ușa la loc – nu a trântit-o, dar a închis-o cu fermitate.
– Iisuse Hristoase, Julia! a zis el gâfâind, deși vorbise mai mult pentru sine, decât pentru ea.
S-a scurs un moment îndelungat, iar Quentin a lăsat timpul să treacă așteptând cu spatele
sprijinit de perete, lângă ușa Juliei. Își putea simți inima bătând tare, aproape lovindu-se de
lemn. Sigur că-și dorea să se întâmple ceva între ei, dar nu chiar asta. Sau cel puțin nu așa.
Ce dracului avea de gând stând așa? Ce, era vreo glumă? O putea auzi mișcându-se în
cameră. Tânărul a inspirat adânc și a bătut iar, ușor. Când Julia a apărut la ușă, era complet
îmbrăcată.
– Ce dracu’ faci? a zis el.
– Scuze, a răspuns fata, sec.
Julia s-a așezat pe un taburet mic din celălalt capăt al camerei, cu fața la ferestre. Nu-l
invitase înăuntru, dar nici nu închisese ușa. Alene, Quentin a pășit în cabină. Camera Juliei
era construită în oglindă față de a lui Quentin, dar datorită neregularităților din planul
navei, o scară umblătoare pe partea lui, încăperile erau un pic mai mari, suficient de
spațioase pentru două persoane, dacă una dintre ele stătea pe pat. Quentin și-a asumat
acest rol. Lumina se scurgea dintr-o minge lucitoare atârnată în tavan, întocmai ca un balon
care-și pierduse ața; o vrajă ciudată a Juliei, care arăta întocmai unei himere capturate.
– Îmi pare rău, a zis ea iar. Am uitat.
– Ce ai uitat?
Quentin pronunțase cuvintele mai furios decât își propusese.
– Că brațele se bagă pe mâneci? Uite, nu e ca și cum n-am mai…
Nu exista niciun sfârșit bun pentru propoziția aceea.
– Las-o baltă.
Tânărul a privit-o cu atenție pentru prima dată după foarte mult timp. Julia era încă
frumoasă, dar slabă, mult prea slabă. Iar ochii ei erau încă negri. Quentin se întreba dacă
schimbarea avea să fie permanentă și dacă așa era, atunci ce altceva se mai schimbase și nu
putea vedea.
– Nu știu.
Fata se holba la spuma apei.
– Am uitat ce am uitat.
– Păi, bine, dar acum ți-ai amintit.
– Uite, câteodată uit cum merg lucrurile. Bine? Sau nu atât cum, cât de ce. De ce salută
oamenii, de ce fac baie, de ce poartă haine, citesc cărți, zâmbesc, vorbesc, mănâncă. Toate
activitățile lor umane.
Julia și-a strâmbat gura într-o parte.
– Nu înțeleg, Julia.
Furia îi dispăruse. Quentin tot încerca să treacă în revistă dificultățile pe care le avea Julia
și, de fiecare dată când o făcea, rezultatul era unul și mai îngrijorător.
– Ajută-mă să pricep. Tu ești om. De ce să uiți asta? Cum ai putea?
– Nu știu.
Fata a clătinat din cap, apoi și-a întors ochii negri spre el.
– Mă pierd. Îmi scapă.
– Ce scapă? Ce s-a întâmplat cu tine, Julia? Ai nevoie să te întorci pe Pământ?
– Nu! a răspuns ea strident. Nu mă mai întorc acolo. Niciodată.
Ideea părea să o sperie.
– Dar îți aduci aminte de Brooklyn, nu? Orașul din care venim? Și de James, și de liceu, și
de toate?
– Îmi amintesc.
Gura ei delicată s-a strâmbat iar cu amărăciune. Parcă își recăpătase cumva vechiul ei glas,
folosind contracțiile și tot restul.
– Doar asta a fost mereu problema mea. Mi-am amintit de Brakebills. Nu am putut uita.
Quentin își aducea aminte de acele momente. Picase testul de admitere, pe care el îl
trecuse, iar fata se presupunea că ar fi trebuit să uite după aceea, astfel încât școala să
rămână secretă. Făcuseră o vrajă asupra ei, ca să se asigure. Dar aceasta nu ținuse. În
schimb, întâmplarea o adusese acolo, și-a zis Quentin. Pe o corabie frumoasă, pe un ocean
magic. O făcuse regina unei lumi secrete. Calea ei fusese una întortocheată, dar o condusese
spre un final fericit, nu-i așa? Acum își dădea seama că poate Fillory fusese visul lui împlinit,
dar nu și al Juliei. Ea avea nevoie de altceva. Fata se afla încă pe acel drum complicat, iar
noaptea stătea să cadă.
– Îți dorești să nu-ți fi amintit de Brakebills? Îți dorești să fi rămas în Brooklyn?
– Uneori.
Julia și-a încrucișat brațele și s-a sprijinit cu spatele de peretele cabinei într-un fel care nu
părea deloc confortabil.
– De ce nu m-ai ajutat, Quentin? De ce nu m-ai salvat când am venit la tine în acea zi, în
Chesterton?
Era o întrebare cinstită. Nu e ca și cum nu și-ar fi pus și el aceeași problemă înainte. Ba avea
chiar câteva răspunsuri bune.
– Nu am putut, Julia. Nu a fost alegerea mea. Știi bine. Nu te-am putut aduce la Brakebills.
Abia am intrat și eu.
– Dar m-ai fi putut vizita. Să-mi arăți ce știai tu.
– M-ar fi exmatriculat.
– Atunci, după ce ai absolvit…
– De ce mai vorbim despre asta?
Știind că se afla pe un teren nesigur, Quentin contracara. Cea mai bună apărare e atacul.
– Uite, m-ai rugat să le spun despre tine. Am făcut ce mi-ai cerut. Am crezut că te vor găsi
și îți vor șterge amintirile! Așa fac ei mereu.
– Dar nu au făcut-o. Nu m-au putut găsi. Până să mă caute, eu dispărusem de mult. În
neant.
Julia a pocnit din degete.
– Ca prin magie.
– Și oricum, Julia, cum credeai că o să funcționeze? Ce, voiai să devii ucenica vrăjitorului,
ca Mickey Mouse? Și cum ai impresia că m-am simțit eu? Nu dădeai doi bani pe mine, apoi
deodată devin Spelly McSpell și ești călare pe mine. Nu merge așa.
– Ba mi-a păsat de tine, doar că nu-mi doream să mă culc cu tine. Doamne!
Fata s-a întors spre el, în spațiul îngust. Sprijinise taburetul pe două picioare, iar acum
scaunul căzuse cu un pocnet pe toate patru.
– Deși, apropo, m-aș fi culcat dacă îmi dădeai ce aveam nevoie.
– Păi, ai obținut oricum, nu?
– O, ba bine că nu! Și încă ceva în plus. N-ar trebui să fii surprins de ce vezi, mai ales tu,
dintre toți oamenii. M-ai abandonat în lumea reală, fără magie! Tot ce mi s-a întâmplat a
început cu tine! Vrei să știi cum a fost? Îți voi spune. Dar nu înainte să-ți fi câștigat dreptul.
O liniște grea s-a lăsat în cabină. Afară, noaptea cădea grea pe valurile ca piatra, iar
ferestrele mici erau stropite de apa mării.
– Nu mi-am dorit niciodată să ți se întâmple așa ceva, Julia. Orice ar fi. Îmi pare rău.
Trebuia să o zică și era adevărat, dar nu era singurul adevăr. Existau și alte lucruri pe care
le simțise și care nu erau la fel de atractive, precum faptul că fusese furios pe ea. O urmase
ca un câine credincios în liceu, umblând după ea în timp ce fata și-o trăgea cu cel mai bun
prieten al lui, iar lui Quentin îi plăcuse când se învârtise roata. Oare de asta nu o salvase pe
Julia? Nu era singurul motiv, dar era cu siguranță unul dintre ele.
– M-am simțit iar eu însămi, a zis ea monoton. Acum, când m-am înfuriat.
Ochiul de geam începuse să se aburească. Julia a desenat o formă pe el, apoi a șters-o.
– Se duce acum.
Quentin n-avea decât să uite de cheia magică. Atenția lui trebuia să se îndrepte către Julia.
Fata nu avea nevoie de iubirea lui, ci de ajutor.
– Ajută-mă să înțeleg, a zis el. I-a strâns degetele reci. Zi-mi ce pot să fac. Vreau să te ajut.
Vreau să te ajut să-ți amintești.
Altceva, în afară de flăcăruia albastră mai lucea în cameră. Tânărul nu era sigur când anume
începuse. Era Julia – sau nu chiar Julia, ci ceva dinăuntrul ei. Inima fetei radia lumină: o
putea vedea prin pielea ei, chiar și prin rochie.
– Îmi amintesc, Quentin, a spus ea. Aici, pe ocean, departe de Fillory, îmi revin toate
amintirile.
Fata zâmbea acum veselă, ceea ce era încă și mai rău ca atunci când fața ei nu exprima
nimic.
– Îmi amintesc mult mai multe decât am știut vreodată!

În acea noapte, după o cină grea, marinărească, Quentin a coborât în cabina lui, și-a
desfăcut patul și s-a culcat. Frigul, întunericul, vremea, discuția cu Julia, totul contribuiseră
la sentimentul de accelerare a timpului, așa că acum se simțea de parcă ar fi stat treaz de o
săptămână întreagă. Nu era vorba de timp, ci de distanța parcursă. Se holba la grinzile
nefinisate, maro-roșietice, de deasupra lui, în lumina lămpilor cu ulei, ce se legănau în urma
tangajului.
Îi era frig și avea pielea lipicioasă din pricina sării. S-ar fi putut spăla. Știa cum să obțină
apă proaspătă din cea sărată. Dar ar fi trebuit să facă o vrajă, iar degetele lui erau amorțite
și a decis că avea să supraviețuiască și așa. Oricum, se încălzea sub pături. Când urcase la
bord, găsise pe pat o pătură standard marinărească, un monstru aspru care cântărea
aproape patru kilograme și jumătate și ar fi putut respinge focul unei mitraliere. Parcă
stătea în pat cu hoitul unui mistreț. Quentin o schimbase cu o pilotă groasă de treizeci de
centimetri, în permanență umedă și cu umplutura neregulată, dar infinit mai confortabilă.
Quentin a așteptat să vad dacă putea adormi. Când și-a dat seama că nu avea șanse de
reușită fără să depună un minimum de efort, tânărul s-a ridicat și a studiat cărțile de pe
etajere. În trecut, într-un moment de încercare ca acela, ar fi ales unul dintre romanele cu
Fillory, dar evenimentele îi răpiseră această plăcere. Avea totuși cartea pe care i-o dăruise
Elaine: Cele șapte chei de aur.
Șapte. Erau mai multe chei de aur decât sperase. Îi ajungea și una. Cartea nu era un roman,
din câte se părea, ci un basm scris cu caractere mari și xilogravuri. O carte pentru copii.
Probabil că i-o șterpelise lui Eleanor. Ce mai femeie! Pagina a doua purta ștampila
bibliotecii ambasadei. Quentin și-a apăsat perna astfel încât să-i susțină capul.
Povestea era despre un bărbat, fiica lui și o vrăjitoare. El era văduv, iar fetița nu era decât
un bebeluș când vrăjitoarea sosise în oraș. Invidioasă pe frumusețea copilei și fără odrasle
proprii, vrăjitoarea a furat-o pe micuță, spunând că o va închide într-un castel de argint, pe
o insulă îndepărtată. Bărbatul își putea elibera fata doar dacă găsea cheia castelului – lucru
aproape imposibil, pentru că se afla la Capătul Lumii.
Curajos, omul a pornit în căutarea cheii. Era înăbușitor de cald, iar el mersese toată ziua,
așa că atunci când soarele se pregătea de culcare, bărbatul s-a oprit lângă un râu să se
răcorească. În momentul în care s-a aplecat să bea, omul a auzit o voce firavă strigându-l:
Deschide-mă! Deschide-mă! Tatăl a privit în jur și, în curând, a văzut că vocea era a unei
scoici de apă dulce ce se agăța de o piatră, pe râu. Lângă ea, în nămol, se afla o cheie
minusculă de aur.
Omul a ridicat scoica și cheia și în carapacea creaturii a găsit o găurică de cheie, în fața
punctului în care i se îmbinau cele două valve. Bărbatul a potrivit cheia în gaură și a întors-
o, iar scoica a început să se deschidă. A forțat cele două jumătăți cu cuțitul. Pe când făcea
el așa, scoica a murit, căci scoicile mor dacă le scoți din carapace. Înăuntru, în locul în care
ar fi trebuit să se găsească perla, se afla o altă cheie din aur, un pic mai mare decât prima.
Omul a mâncat scoica, a luat cheia și și-a văzut de drum. Curând, bărbatul a ajuns la o casă
dintr-o pădure. A bătut la ușă, căutând adăpost pe timpul nopții. Ușa era întredeschisă, așa
că a intrat. Casa era plină de paturi, fiecare cameră era ticsită de ele, iar în fiecare dormea
un bărbat sau o femeie. Omul nostru s-a plimbat prin casă până când a găsit un loc liber.
Pe perete se afla un ceas care stătuse. Cum nu a găsit o cheie ca să-l întoarcă, bărbatul a
folosit cheița din carcasa scoicii, apoi s-a dus la culcare.
Dimineață, ceasul a bătut de șapte ori și eroul nostru s-a trezit, iar cu el s-au deșteptat și
ceilalți oameni. Toți spuneau aceeași poveste: sosiseră acolo și găsiseră adăpost pe timp de
noapte, numai că, din câte se părea, dormiseră ani la rândul, iar alții chiar secole, înainte
să bată ceasul. Pe când tatăl își strângea bocceaua, el a găsit sub pernă o altă cheie de aur,
nițeluș mai mare decât cea de dinainte.
Se făcuse mai frig când a plecat omul. Poate că peste tot era mai frig de când fata lui fusese
închisă în castel. Peste un timp, bărbatul a întâlnit o femeie frumoasă șezând într-un foișor
și plângând că harpa ei era neacordată. El i-a dat cheia lui de aur ca să acordeze
instrumentul, iar femeia i-a dăruit în schimb altă cheie, mai lungă. Aceasta din urmă
deschidea un cufăr mare, îngropat la rădăcina unui copac, ce avea înăuntrul lui o altă cheie
care descuia castelul – dar nu castelul unde se afla fata lui – cu o cheie ce stătea pe o masă
în cea mai de sus cameră, din cel mai înalt turn.
Omul a mers și a mers, săptămâni, luni și ani; așa de mult că nici nu mai știa cât trecuse.
Când nu a mai putut merge, a plecat pe mare, iar când n-a mai putut naviga s-a pomenit la
Capătul Lumii, unde stătea un domn respectabil, îmbrăcat la patru ace, legănându-și
picioarele deasupra marginii. Domnul elegant își pipăia reverele și-și întorcea buzunarele,
părând complet debusolat.
– Amar, a zis necunoscutul. Am pierdut Cheia Lumii. Dacă nu o învârt și nu fac iar
mecanismul să meargă, Soarele și Luna și stelele nu se vor mai roti, iar lumea se va scufunda
în noaptea veșnică, scuturată de friguri și înghițită de întuneric. Amar!
Fiind un erou, tatăl a știut ce are de făcut, căci trebuia doar să recunoască un indiciu. Fără
să spună vreun cuvânt, a scos cheia pe care o găsise la castel.
– Cum dracului…? a răbufnit domnul cel elegant. Ei, vai! Dă-o-ncoace!
Domnul a luat cheia, s-a întins cât era de lung pe pământ, șifonându-și costumul frumos,
și și-a întins mâna peste Marginea Lumii, începând să întoarcă de zor cheia. De dincolo se
auzea hărmălaia rotițelor de mecanism.
– E în buzunarul de la spate, a strigat el peste umăr, în timp ce trudea. Ia-o singur.
Ezitând, omul nostru a băgat mână în buzunarul celuilalt, în timp ce domnul nu s-a oprit
nicio clipă din lucru, și a scos ultima cheie. Apoi tatăl fetei s-a urcat iar în barca lui și a
plecat pe unde venise.
La scurt timp după aceea, surprinzător de scurt, omul a ajuns la castelul fermecat în care
vrăjitoarea îi întemnițase fiica atât de demult, că nici el nu ar fi putut spune exact când. Era
un palat cu adevărat magnific, cu ziduri din argint lucitor care parcă luau foc în lumina
soarelui. Castelul plutea cumva deasupra pământului astfel că trebuia să urci la el pe o scară
îngustă și întortocheată, tot din argint, care se îndoia îngrijorător când sufla vântul. Poarta
era din fier negru. Omul a potrivit ultima cheie în lacăt și a întors-o. Când a terminat,
porțile s-au deschis, iar în spatele lor se afla o femeie frumoasă, stând acolo de parcă l-ar fi
așteptat tot timpul. Era la fel de înaltă ca și el și pesemne că studiase mult cu vrăjitoarea
cât lipsise bărbatul, căci fata strălucea de putere magică.
Însă omul tot a recunoscut-o. Era fiica lui.
– Fată frumoasă, a zis el, sunt eu. Tatăl tău. Am venit să te iau acasă.
– Tatăl meu? a spus ea. Tu nu ești tata. El nu e bătrân.
Femeia a râs așa cum râsese și vrăjitoarea odinioară.
– Eu sunt, a insitat bărbatul. Nu înțelegi. Te-am căutat în tot acest timp…
Dar ea nu-l asculta.
– Mulțumesc, oricum, că m-ai eliberat.
Femeia l-a sărutat pe obraz, apoi i-a dat o cheie de aur și a zburat pe aripile vântului.
– Stai! a strigat el.
Dar ea nu l-a așteptat. Bătrânul nu-și putea explica. A privit-o dispărând în depărtare, până
ce n-a mai rămas nimic de ea.
Bărbatul nu și-a mai văzut niciodată fiica și nici nu a folosit cheia. Căci unde s-ar fi putut
duce, ce ușă ar mai fi putut deschide, ce comoară să mai dezgroape care să valoreze mai
mult decât cheia de aur dăruită de fata lui?
CAPITOLUL OPT
Quentin a fost trezit devreme a doua zi de strigătul sonor al santinelei către cârmaci,
precum cel al unui conductor de metrou anunțând următoarea stație: se vedea uscatul.
Regele și-a pus o mantie grea, neagră, peste pijama și a urcat pe punte.
Visele-i fuseseră năpădite de omul din poveste și de fiica lui, de vrăjitoare și de chei.
Povestea îl deranja, căci nu credea că avea să se termine astfel. Oare omul chiar nu i-ar fi
putut explica? Oare fata chiar nu înțelese ce se petrecuse? Nu avea sens. Dacă ar fi vorbit,
ar fi lămurit lucrurile.
Norii atârnau jos, cenușii și solizi, înălțându-se doar puțin deasupra catargelor corabiei.
Quentin a mijit ochii în direcția în care arăta santinela. Iată-l: pământul făgăduit de-abia se
zărea prin ceață. Se afla încă la câteva ore distanță.
Sus, pe teugă, Bingle își făcea exercițiile de dimineață. Interacțiunile limitate ale lui
Quentin cu el îl făceau să se întrebe îngrijorat dacă nu cumva cel mai bun spadasin din
Fillory suferea de depresie. Omul nu râdea niciodată; nici măcar nu schița vreun zâmbet.
Două săbii zăceau lângă el, în tecile lor de piele, în timp ce Bingle făcea o serie de exerciții
asemănătoare celor izometrice, cu mâinile, nu cu mult diferite de cele cu degetele pe care
le învățase Quentin la Brakebills.
Regele se întreba cum puteai deveni așa de bun la luptă precum Bingle. Dacă avea de gând
să continue cu aventurile, s-a gândit Quentin, trebuia să înceapă să se pregătească. Un
vrăjitor spadasin: amenințare dublă. Nici nu era nevoie să devină la fel de bun ca Bingle.
Nu trebuia decât să-și îmbunătățească tehnica de acum, care nu era nici pe departe
desăvârșită.
– Bună dimineața, a strigat Quentin.
– Bună dimineața, Înălțimea Ta, a răspuns Bingle.
Omul nu încurca niciodată apelativul cu Maiestatea Ta, o formulă de adresare menită
Marelui Rege.
– Îmi pare rău că te întrerup.
Bingle nu se oprise din exercițiu, ceea ce însemna, în viziunea lui Quentin, că practic nu-l
întrerupsese. A urcat scara mică până în locul unde se afla spadasinul. Bingle și-a înnodat
mâinile și apoi le-a întors pe dos, o mișcare ce l-a făcut pe Quentin să se chircească de
durere.
– Mă gândeam că ai putea să-mi dai niște lecții. În lupta cu sabia. Am luat deja câteva, dar
nu am ajuns prea departe.
Expresia de pe chipul lui Bingle nu s-a schimbat.
– Îmi va fi mai ușor să te protejez, a zis el, dacă te poți proteja și singur.
– Așa mă gândeam și eu.
Bingle și-a desfăcut degetele cu un gest foarte atent și l-a măsurat pe Quentin din cap până-
n picioare. S-a întins înainte și a scos sabia regelui din teacă. Gestul a fost iute și fluid și
Quentin se gândea că l-ar fi putut opri – nu-i despărțeau decât câțiva centimetri –, deși n-
ar fi fost prea sigur de reușită. Bingle a cercetat sabia mai întâi pe o parte, apoi pe cealaltă,
i-a pipăit tăișul și muchia, țuguindu-și buzele gânditor.
– Am să-ți dau o armă.
– Am deja o armă, i-a arătat Quentin. Sabia aia.
– E frumoasă, dar nepotrivită pentru un începător.
Timp de o secundă, Quentin a avut impresia că Bingle avea să ia o măsură drastică, adică
să arunce sabia peste bord, dar omul a pus-o pe punte alături de celelalte două arme ale
sale. Bingle a coborât scările și s-a întors cu ceea ce urma să fie arma de antrenament a lui
Quentin: o sabie scurtă, grea, din oțel uleios, boantă și aproape neagră și lipsită de orice
ornament. Lama și plăseaua erau făcute dintr-o singură bucată de metal. Era cel mai
industrial obiect pe care-l văzuse Quentin în Fillory. Cântărea de două ori mai mult decât
sabia lui, nici măcar nu avea teacă, așa că regele nu se putea lăuda cu mișcarea lui măiastră.
– Ține-o drept, a zis Bingle. Uite așa.
Spadasinul a îndreptat cotul lui Quentin și i-a așezat mâna paralel cu puntea. Tânărul ținea
sabia cât de întinsă se putea. Deja își simțea mușchii contractându-se.
– Îndreptat-o fix înainte. Ține-o acolo cât poți de mult.
Regele aștepta și alte instrucțiuni, dar Bingle s-a întors liniștit la antrenamentul lui. Mai
întâi, brațul lui Quentin a amorțit, apoi a început să-l înțepe, după care a luat de-a dreptul
foc de durere. A rezistat două minute. Apoi Bingle l-a pus să schimbe mâna.
– Cum numești stilul ăsta? a întrebat Quentin.
– Greșeala pe care o fac oamenii, a zis Bingle, e să creadă că există mai multe stiluri.
– În regulă.
– Forță, echilibru, înclinare, impuls – aceste principii nu se schimbă niciodată. Ele sunt
stilul tău.
Quentin era destul de sigur că ce știa el despre fizică depășea cu mult cunoștințele lui
Bingle, dar nu se gândise niciodată să aplice teoria astfel.
Spadasinul i-a explicat că, decât să înveți o singură tehnică, era mai bine să le stăpânești pe
toate și apoi să le aplici în funcție de situație. O mare meta-tehnică. Omul străbătuse ani la
rândul întregul Fillory și ținuturile de dincolo de el căutându-i pe călugării-războinici din
mănăstirile din munți și pe luptătorii străzii din medinele aglomerate pentru a le afla
secretele, până când devenise cel pe care Quentin îl vedea acum stând în fața lui: o
enciclopedie a luptei cu spada. Era mai bine să nu se vorbească despre jurămintele pe care
fusese nevoit să le încalce, despre femeile frumoase pe care le sedusese și apoi le trădase ca
să obțină acele secrete.
Quentin a schimbat iar brațele, apoi din nou. Antrenamentul îi aducea aminte de zilele lui
de prestidigitator semiprofesionist. Începutul, primele noțiuni, era întotdeauna cel mai
greu, ceea ce explica de ce atât de puțini făceau așa ceva. Așa mergea lumea: nu e vorba că
lucrurile erau mai grele decât ai fi crezut, ci dificile în feluri pe care nu le intuiseși. Ca să-și
ia gândul de la antrenament, Quentin l-a urmărit pe Bingle care umbla acum pe punte,
privind acuzator drept înainte, mânuind sabia în feluri complicate, desenând în aer
ampersand-uri și noduri celtice.
O ceață rece și rea venea dinspre ocean. Quentin putea vedea Insula de Apoi destul de clar
acum; aveau să ancoreze curând. A decis că terminase. Ar fi putut măcar să-și dea jos
pijamaua înainte să pornească în căutarea cheii de aur.
– Mă retrag, Bingle, a zis el.
Quentin și-a pus sabia de antrenament pe punte alături de celelalte două arme ale lui
Bingle. Brațele parcă îi pluteau.
Spadasinul a dat din cap, fără a ieși din ritm.
– Vino la mine când poți exersa o jumătate de oră, a zis el. Cu fiecare mână.
Bingle s-a răsucit o dată în aer, spectaculos, fără să se ajute de mâini și aproape că a părut
că avea să cadă de pe teugă, dar cumva și-a micșorat inerția la timp pentru a ateriza. A
terminat mișcarea cu lama înfiptă între coastele adversarului închipuit. Și-a retras sabia și
i-a șters lama de cracul pantalonilor.
Probabil că lecția asta urma să vină mai târziu.
– Ai grijă ce înveți de la mine, a zis Bingle. Ce e scris cu sabia nu poate fi șters.
– De asta te am lângă mine, a răspuns Quentin. Ca să nu trebuiască să scriu nimic. Cu sabia.
– Câteodată am impresia că sunt spada sorții. Mă mânuiește cu cruzime.
Quentin se întreba cum era să fii atât de melodramatic fără să-ți dai seama. Probabil că
plăcut.
– Bine. Păi, nu o să existe multă cruzime în călătoria asta. Ne vom întoarce în Whitespire
destul de curând. Și-apoi poți să te duci să-ți vizitezi castelul.
Bingle și-a întors fața către vânt. Omul părea să trăiască o poveste proprie, în care Quentin
era doar un personaj minor, membrul unui cor, fără nume în program.
– N-am să mai văd niciodată Fillory.
Pe Quentin l-a străbătut un fior. Nu-i plăcea sentimentul. Îi era și-așa destul de frig.

Insula de Apoi era o fâșie joasă de roci cenușii și ierburi firave împrăștiate în grupuri precum
oile. Dacă Insula Exterioară fusese un paradis tropical, aceasta putea trece drept un
membru rătăcit al Hebridelor Exterioare.
Nava a înconjurat insula, îmbrățișând malul, până ce au găsit un golf și au ancorat. Câteva
bărci de pescuit, distruse de ploaie, zăceau acolo, iar geamandurile arătau că și altele se
aflau pe mare. Era un loc teribil. Un rege mai întreprinzător ar fi încercat să cucerească
insula în numele ținutului Fillory, presupunea Quentin, doar că nu prea părea să merite.
Nu era tocmai bijuteria coroanei.
Nu exista niciun chei, iar golful era inundat de brizanți furioși. Corabia abia dacă reușea să-
și ia avânt. Abia au reușit să străpungă apa fără să riște ca nava să fie inundată. Quentin a
sărit afară udându-se până la talie și a mers greoi prin apă până la plaja stâncoasă. Câțiva
pescari îi priveau, fumând și reparând plasa mare și încurcată care era întinsă în jurul lor
pe ardezie. Oamenii aveau pielea roșiatică precum cărămida a celor care și-au petrecut
aproape toată viața în aer liber și împărtășeau aceeași înfățișare naivă. Nu păreau să aibă
fruntea lată – linia părului acoperea sprâncenele. Quentin i-ar fi încadrat oriunde între
treizeci și șaizeci de ani.
– Salutare, a zis el.
Oamenii au dat din cap și au mormăit ceva. Unul dintre ei și-a atins chipiul. După o discuție
de câteva minute, cel mai prietenos a fost convins să le divulge direcția în care se afla cel
mai apropiat și posibil unic oraș. Quentin, Bingle și Benedict le-au mulțumit și și-au croit
cale înapoi pe plajă, prin nisipul rece, crestat de urme negre de reflux. Julia pășea în liniște
în urma lor. Quentin încercase să o convingă să rămână la bordul navei, dar fata insistase.
Orice i s-ar fi întâmplat, Julia avea chef de aventură.
– Tu știi ce aștept de la călătoria asta? a zis Quentin. Nu mă aștept să văd pe nimeni fericit
să ne întâlnească. Vreau doar să fie surprinși.
Începuse să plouă ușor. Pantalonii uzi ai lui Quentin flencăneau. Nisipul făcea loc unor
dune acoperite cu rogoz și apoi unei cărări: nisip cu iarbă, apoi iarbă cu nisip, apoi doar
iarbă. Membrii echipajului au hoinărit pe pajiști rotunde și neîmprejmuite și dealuri joase
și au trecut de o fântână părăsită și uitată. Quentin a încercat să-și adune tot curajul, dar
contextul nu părea tocmai să-l inspire. Îi aducea mai mult aminte de plimbarea de pe Fifth
Avenue, prin ploaia rece, alături de James și de Julia, din ziua în care dăduse examenul la
Brakebills. Demult, trăia un băiat, tânăr, puternic și brav era…
Orașul, atunci când l-au găsit arăta cu totul medieval, cu bordeie din piatră, acoperișuri din
paie și drumuri noroioase. Caracteristica lui era dezinteresul major pe care localnicii îl
manifestau pentru străinii îmbrăcați ciudat ce-și făcuseră apariția în mijlocul lor. Vreo șase
oameni stăteau la o masă afară, în fața unei taverne. Mâncau sendvișuri și beau bere din
căni de metal, pe o vreme de care Quentin nu-și dorea decât să scape.
– Salutare, a spus el.
Dinspre oamenii s-a auzit un cor de mormăieli.
– Eu sunt Quentin. Sunt din Fillory. Am venit pe insula voastră în căutarea unei chei.
Regele s-a uitat la însoțitorii lui și a tușit. Era imposibil să nu se simtă ca și cum ar fi recitat
un scheci al lui Monty Python.
– Știți ceva despre asta? O cheie magică? Din aur?
Oamenii s-au privit unii pe alții și au dat din cap: De acord, știm cu toții despre ce vorbește.
Bărbații semănau între ei. Era posibil să fi fost frați.
– Mda, știm la care te gândești, a zis unul dintre ei – un om masiv, cu alură de brută,
încotoșmănat într-o haină imensă din lână.
Mâna pe care și-o ținea pe genunchi semăna cu o bucată de granit roz.
– E în jos, pe drum.
– În josul drumului, a repetat Quentin.
Da. Normal. Cheia de aur e chiar în josul drumului. Unde altundeva? Tânărul se întreba de
ce avea sentimentul că doar el își improviza replicile, când toți ceilalți aveau un scenariu.
– Da, o știm, a zis iar omul, dând din cap. În jos, pe drum.
– Bine. Acolo mergem, deci. Păi, vă mulțumim foarte mult.
Quentin se întreba dacă se făcea vreodată cald sau însorit acolo sau locuitorii insulei trăiau
mereu în vremea aceea care părea echivalentul lunii noiembrie din New England. Oare
știau că se află la trei zile distanță de o zonă tropicală?
Călătorii au pornit la drum. Ar fi arătat mai nobil dacă ar fi călărit în loc să înoate prin noroi
ca niște țărani, dar Muntjac nu putea să transporte cai. Puteau să împrumute unii de prin
partea locului. Poneii mițoși și robuști erau mereu înfrigurați și umezi, niciodată zvelți și
frumoși. Lui Quentin îi era dor de Neînfricata.
Strada era pietruită mai încolo; cuburi rotunjite, alunecoase pe ploaia măruntă. Nu era cine
știe ce peisaj, pentru o misiune, o aventură sau vreo însărcinare. Poate că Bingle avea
dreptate, poate că erau cu toții doar niște eroi episodici în dramele lor.
Benedict nici măcar nu mai lua notițe ca de obicei.
– O să-mi amintesc, a zis el.
Iată: o insulă pe care nici măcar Benedict nu se obosea s-o cartografieze. Orașul nu era
mare, iar drumul nu era foarte lung. Ultima clădire de la capătul lui era făcută din piatră,
ca o biserică, doar că nu era biserică, ci o structură cubică, înaltă de două etaje, construită
din pietre plate, cenușii, de prin partea locului, fără mortar. Fațada era goală și părea
neterminată sau poate că ornamentele pe care le avusese odată dispăruseră. Quentin se
simțea precum băiețelul de la începutul poveștii cu Lorax, în fața turnului misterios al
Once-lerului. Ar fi trebuit să dea piept cu amenițările tunătoare ale cavalerilor negri
purtând scutul virgin 4 sau să rezolve dileme teologice spinoase ridicate de pustnici sfinți.
Sau măcar să reziste tentațiilor diabolice ale sucubilor ravisanți. Nu să fie amenințate de
vreo afecțiune afectivă de sezon.
Dacă ar fi trebuit să spună exact ce anume era în neregulă cu toată întâmplarea, atunci ar
fi răspuns că, mai mult decât orice, ritmul era greșit. N-ar fi trebuit să găsească cheia așa de
repede și nici să o obțină fără să lupte pentru ea.
Dar la dracu’! Poate că erau pur și simplu norocoși. Poate era destinul. Și totuși, Quentin
se simțea tot mai entuziasmat. Asta era. Porțile erau enorme, din stejar, dar existau și două
uși mai mici, de mărimea unui om, tăiate în interiorul uneia dintre ele, făcute probabil
pentru acele zile în care nu aveai chef să te opintești cu un portal din stejar de două ori cât
tine. Pragul era flancat de nișe goale pentru statui care fie fuseseră, fie urmau să fie
amplasate acolo, dar care lipseau cu desăvârșire în prezent.
Călătorii s-au oprit în fața porților: o companie de cavaleri strânși în fața Capelei
Pericolelor. Care dintre ei avea să fie așa de curajos ca să intre? Lui Quentin îi curgea nasul.
Părul lui era ud de ploaie, nu purta pălărie, dar simțea nevoia imperioasă să facă față
oricărui fel de chin; iar acel chin era burnița rece. El și Julia și-au tras nasul în același timp.
În final, s-au îmbulzit cu toții în capelă, doar ca să scape de umezeală. Nici înăuntru nu era
mai cald. Atmosfera era precum cea dintr-o biserică veche de țară, din care paracliserul
plecase câteva minute. Aerul mirosea a praf de piatră. O lumină plumburie și difuză se
strecura ca o ceață prin ferestrele înalte și înguste. Într-un colț se aflau mai multe ustensile
ruginite de grădinărit: o sapă, o lopată și o greblă.
În mijlocul încăperii se vedea o masă din piatră și pe masa din piatră o pernă ponosită din
catifea roșie. Iar pe pernă se afla cheia de aur cu trei dinți. Lângă ea se zărea o bucățică
îngălbenită de hârtie, pe care fusese frumos tipărit: CHEIA DE AUR.
Cheia nu era lucitoare, da nici fără lustru. Avea patina unui autentic obiect vechi.
Importanța ei nu era cu nimic diminuată de ceea ce o înconjura – liniștea din cameră părea
să provină de la ea. Probabil că mocofanii de pe acolo nu știau suficiente lucruri astfel încât
să o ia în serios. Exact ca într-un sat european cu un tun pe post de monument de război,
care mai conține, fără ca nimeni să știe, o ghiulea funcțională, până într-o zi…
Bingle a ridicat cheia.
– Doamne! a făcut Quentin. Ai grijă.
Pesemne că tipul voia să moară. Spadasinul a rotit cheia în mâini, examinând-o pe ambele
părți. Nu s-a întâmplat nimic.
Quentin și-a dat seama ce se întâmpla. I se dădea ocazia unei reluări. Se afla iar la marginea
poienii din pădure, dar de data asta pășea în interiorul ei. Viața însemna mai mult decât să
te îngrași, să trăiești în siguranță și confort într-o stațiune de lux, întoarsă de mecanisme.
Sau poate că nu însemna mai mult, dar el avea să afle. Cum să afli? Pornești în aventură.
Iată cum! Luând în mâini cheia de aur.
– Dă-mi să văd, a zis el.
Mulțumit că obiectul nu era letal sau, oricum, nu instantaneu, Bingle i-a întins cheia lui
Quentin. Nu bâzâia și nici nu lucea. Nu prindea viață în mâna lui. Era rece și grea, dar nu
mai rece sau mai grea decât își imaginase că trebuia să fie orice altă cheie de aur.
– Quentin, a zis Julia, e multă magie veche în cheia asta. Se simte.
– Bun.
Tânărul i-a rânjit. Se simțea surescitat.
– Nu trebuie să faci asta.
– Știu, dar îmi doresc.
– Quentin?
– Da?
Julia își întinsese mâna spre el. Buna Julia! Orice ar fi pierdut, fata își păstrase o grămadă
din bunătatea ei de om. Quentin i-a cuprins mâna, iar cu cealaltă a împuns aerul, ținând
cheia. Poate că dacă….? Da. A simțit cum zimții se lovesc de ceva tare, ceva ce nu se afla
acolo.
O clipă, cheia nu s-a mai izbit de nimic – el a pipăit în continuare, dar nu a mai găsit locul
de dinainte. Apoi a auzit clinchetul metalului atingând metal. S-a oprit, apoi a împins cheia
care a alunecat, rotindu-se și păcănind printre rotițele dințate și apoi intrând cu totul. Doar
de curiozitate, Quentin i-a dat drumul. Obiectul a rămas acolo: o cheie de aur suspendată
în aer, paralelă cu solul.
– Da, a șoptit el. Asta.
Quentin a inspirat, mai înfrigurat decât ar fi vrut. Bingle a făcut și el un lucru bizar: și-a
împlântat vârful spadei în pământ și a căzut într-un genunchi. Regele a apucat iar cheia și
a întors-o în sensul acelor de ceas. Din instinct, Quentin a pipăit aerul în căutarea unui
mâner și l-a găsit – și-l putea imagina din porțelan alb și rece. A întors mânerul și a tras, iar
un scârțâit enorm, ca și cum s-ar fi rupt ceva, a umplut încăperea – nu era un sunet
îngrozitor, ci mai degrabă unul satisfăcător, ca al unui sigiliu rupt după secole întregi de
așteptare. Mâna moale a Juliei s-a strâns în a lui Quentin. Aerul din camera în care se aflau
a șuierat pe lângă ei prin crăpătura deschisă, iar o lumină incandescentă s-a revărsat asupra
lor.
Quentin deschisese o ușă săpată în aer, suficient de înaltă ca el să treacă fără să se aplece.
Înăuntru era luminos și cald, însorit și verdeață. Asta era minunea. Rocile cenușii ale Insulei
de Apoi păreau deja un vis. Asta era ceea ce îi lipsise – aventură sau cum altfel s-o mai fi
numit. Se întreba dacă se afla în Fillory sau în cu totul alt loc.
Tânărul a pășit pe iarbă, trăgând-o pe Julia după el. De jur împrejur era lumină. Quentin a
clipit până când ochii au început să i se obișnuiască.
– Stai, a zis el. Nu se poate.
Quentin s-a repezit înapoi spre ușă, dar portalul deja dispăruse. Nu mai era nicio ieșire,
nicio cale de întoarcere, ci doar aer. Și-a pierdut echilibrul și a căzut în mâini, julindu-și
palmele pe asfaltul cald din fața casei părinților lui din Chesterton, Massachusetts.
CARTEA A II-A
CAPITOLUL NOUĂ
– OK, a zis Quentin. OK. E dezamăgitor.
Stătea pe marginea trotuarului, sprijinindu-și coatele pe genunchi, holbându-se la liniile de
curent electric și încercând să cadă la o înțelegere cu el însuși. Mâinile julite îl usturau și
pulsau de durere. Afară era ca pe la sfârșitul verii. Pentru un motiv sau altul, după doi ani
petrecuți în Fillory, firele de curent electric arătau cel mai ciudat.
Și automobilele. Parcă nu erau la locul lor, întocmai ca niște animale. Animale furioase și
extraterestre. Julia ședea pe iarbă, cu genunchii la piept, legănându-se în tăcere. Fata arăta
mult mai rău decât el.
Inima lui Quentin parcă îi luneca din piept, din trup, direct în țărâna blestematei de
planete. Eram rege. Aveam o corabie. Propria mea corabie frumoasă! Parcă cineva încerca
să-i trimită un mesaj. Dacă așa era, aparent îl primise.
– Am înțeles, a zis el cu voce tare. Te-am auzit. Am priceput.
Sunt rege, și-a zis el. Chiar și în lumea reală sunt rege. Nimic nu-mi poate lua asta.
– E în regulă, a spus Quentin. O să remediem situația.
Tânărul făcea un experiment verbalizând ceea ce ar fi vrut să fie adevărat, ca să vadă dacă
chiar se îndeplinește.
Julia stătea acum aplecată pe coate și pe genunchi. Fata a oftat încetișor și amar pe iarbă.
Quentin s-a apropiat de ea și a îngenuncheat.
– O să fii bine, a zis.
– Nu mă simt bine.
– O s-o rezolvăm. O să fii în regulă.
– Nu mai spune asta.
Julia a tușit și a scuipat pe peluză.
– Tu nu înțelegi. Nu pot să fiu aici.
Fata s-a oprit căutându-și cuvintele.
– Nu ar trebui să mă aflu aici. Trebuie să plec.
– Vorbește-mi despre asta.
– Trebuie să plec!
Oare cheia crezuse că vrea să meargă acasă? Aceea nu era casa lui. Quentin a ridicat privirea
către clădire. Nu se vedea nicio mișcare. Se simțea ușurat: nu avea chef să vorbească cu
părinții lui în acel moment. Era o suburbie pretențioasă, cu locuințe mari care-și permiteau
chiar luxul de a avea peluze în jurul lor. Un vecin se uita la ei de după draperia din
sufragerie.
– Salut! a zis el dând din mâini. Cum merge?
Chipul a dispărut, iar proprietarul a tras draperia la loc.
– Hai, i-a zis Juliei.
Quentin a tras decis aer în piept. Să fim curajoși.
– Să mergem înăuntru, să facem un duș. Poate ne schimbăm și hainele.
Erau îmbrăcați în veșminte filloriene, nu foarte greu de observat. Julia nu a răspuns.
Quentin se lupta cu sentimentul de panică. Iisuse, îi luase douăzeci și doi de ani să ajungă
în Fillory prima dată. Cum avea să reușească iar? S-a întors spre Julia, dar fata nu era acolo.
Se ridicase și mergea cu pași nesiguri pe drumul pustiu de suburbie, departe de el. Arăta
atât de mică printre toate betoanele alea.
Ăsta era un alt lucru ciudat. Asfaltul nu semăna cu nimic din natură.
– Hei, haide.
Quentin s-a ridicat și a urmat-o.
– Probabil avem batoane mini-Dove în congelator.
– Nu pot rămâne aici.
– Nici eu. Doar că nu știu ce să facem.
– Eu mă întorc.
– Cum?
Julia nu a răspuns. Quentin a prins-o din urmă și au mers împreună în lumina ce slăbea.
Era liniște. O lumină multicoloră de la televizoarele imense licărea la ferestre. Oare când
se făcuseră ecranele așa de mari?
– Nu cunosc decât o modalitate de a ne întoarce în Fillory; cu nasturii fermecați, iar ultima
dată când i-am văzut erau la Josh. Poate îl putem găsi. Sau poate că ne-ar putea chema
Ember înapoi. În afară de asta, cred că ne-am cam ars.
Julia începuse să transpire. Pasul ei era oarecum tremurat. Orice ar fi fost în neregulă cu ea,
situația prezentă nu-i îmbunătățea deloc starea. Quentin a luat o decizie.
– Mergem la Brakebills, a zis. Cineva de acolo trebuie să ne ajute.
Julia nu a reacționat în niciun fel.
– Știu că e o încercare cu zero șanse de reușită…
– Nu vreau să merg la Brakebills.
– Știu, a răspuns Quentin. Nici eu, în mod special. Dar e ceva sigur. Ne vor da de mâncare
și cineva va găsi o soluție să ne trimită înapoi.
În sinea lui se îndoia că vreo persoană de acolo avea cea mai mică idee despre cum să
deschidă multiversurile, dar s-ar putea să știe cum să-l găsească pe Josh. Sau pe Lovelady,
negustorul de mărunțișuri care găsise nasturele prima dată.
Julia privea fix înainte. Timp de o clipă, Quentin nu a crezut că fata avea să-i răspundă.
– Nu vreau să mă duc, a zis ea.
Însă s-a oprit din mers. O mașină luxoasă, de un albastru scânteietor, era parcată la
marginea trotuarului; un vehicul lunguieț, cu o gaură turbo pe capotă și un spoiler pe spate:
cadoul de șaisprezece ani al vreunui bogătan cu patru clase. Julia a privit în jur un moment,
apoi a pășit pe iarbă, acolo unde un peisagist așezase câțiva bolovani de mărimea unui cap
omenesc. Fata a apucat unul dintre pietroaie ca pe o minge medicinală, ridicându-l cu o
ușurință surprinzătoare cu brațele ei subțiri ca niște bețe și l-a izbit de geamul dinspre locul
șoferului a mașinii luxoase. Quentin nici nu a avut timp să-i dea vreun sfat sau să-și exprime
părerea – ceva de genul, nu arunca piatra prin fereastra mașinii. Deja se întâmplase.
A fost nevoie de două încercări ca să spargă geamul – sticla securizată s-a crăpat și la început
a opus rezistență, apoi a cedat. Alarma era asurzitoare în liniștea din cartier, dar, incredibil,
nicio lumină nu s-a aprins la ferestre. Julia s-a întins prin spărtură și a deschis, cu abilitate,
portiera, apoi a așezat piatra înapoi pe asfalt și s-a strecurat pe scaunul îmbrăcat în vinilin
negru.
– Cred că glumești, a zis Quentin.
Julia a ridicat un ciob de sticlă și și-a zgâriat cu el buricul degetului. Șoptind ceva, fata și-a
presat degetul însângerat de contact. Alarma s-a oprit. Mașina a prins a hurui, iar radioul a
pornit: Van Halen, „Poundcake“. Fata și-a ridicat fundul și a măturat cu palma restul de
cioburi de pe scaunul ei.
– Urcă, a zis ea.
Câteodată, trebuie pur și simplu să faci anumite lucruri. Quentin a dat ocol mașinii – de
dragul spectacolului ar fi trebuit să alunece pe capotă –, iar Julia accelerat înainte ca tânărul
să aibă măcar timp să închidă portiera. S-au îndepărtat, împreună, de strada părinților lui,
în viteză. Lui Quentin nu-i venea să creadă că nimeni nu sunase la poliție, dar nu auzea
nicio sirenă; ori Julia folosise o vrajă foarte bună, ori aveau un noroc chior. Fata nu a oprit
radioul și nici măcar nu a dat volumul mai încet. Strada cenușie aluneca pe sub ei. Era mai
bună decât o caleașcă, oricum.
Julia a coborât restul de geam astfel încât să nu se vadă că era spart.
– Cum mama dracului ai făcut asta? a întrebat-o Quentin.
– Știi ce înseamnă să pornești o mașină scurtcircuitându-i sistemul de aprindere? a răspuns
ea. Ei, asta nu e așa ceva. E la rece. Așa îi spuneam noi pe vremuri.
– În care vremuri ai furat tu mașini? Și ce înseamnă „noi“?
Julia nu a răspuns, ci doar a virat brusc la un colț de stradă, astfel că mașina s-a înclinat pe
o parte, săltând pe suspensiile ei ridicol de elastice.
– Ăla a fost un stop, a zis Quentin. Eu tot cred că ar trebui să mergem la Brakebills.
– Mergem la Brakebills.
– Te-ai răzgândit.
– Se mai întâmplă.
Rana fetei încă sângera, așa că Julia și-a supt degetul zgâriat și și l-a șters de pantaloni.
– Tu știi să conduci?
– Nu. Nu am învățat niciodată.
Julia a tras o înjurătură și a dat volumul radioului mai tare.

Se făceau patru ore cu mașina, din Chesterton până în Brakebills. Julia a parcurs drumul în
doar trei. Au străbătut statul Massachusetts pe la vest, pe ocolite, lăsând în urmă, cu viteză,
autostrăzile vechi din New England, tăiate prin păduri de pini și săpate cu explozibili pe
dealurile joase și verzi, ale căror coaste lăsau să se vadă straturi golașe de rocă. Fațadele de
stâncă străluceau de la apa izvoarelor subterane dezgolite de explozii.
Soarele era la apus. Mașina mirosea a fumul de țigară al proprietarului. Totul era toxic și
chimic și nenatural: ornamentul castaniu din plastic, luminile electrice, gazolina arzând
care-i împingea înainte. Întreaga lume era un produs procesat din petrol. Julia a lăsat
radioul pe canalul de rock clasic tot drumul. Ar fi exagerat să se spună că fata știa toate
versurile fiecărui cântec, dar nu cu mult.
Au traversat fluviul Hudson, la Beacon, în New York, și au ieșit de pe autostradă pe un drum
local cu două sensuri, întortocheat și accidentat din cauza gropilor vechi săpate de ger,
acum acoperite. În afară de cântatul Juliei, Quentin și tânăra nu au schimbat nicio vorbă.
El încă încerca să-și dea seama ce li se întâmplase. Era prea întuneric să pornească pe jos
spre Brakebills în acea noapte, așa că Julia i-a arătat cum să scoată bani, fără card, dintr-un
ATM de la o benzinărie năpădită de gândaci. Au cumpărat ochelari de soare pentru ea, ca
să-i acopere ochii ciudați și și-au petrecut noaptea – în camere separate – într-un motel.
Quentin aproape că l-a provocat pe recepționist să spună ceva despre hainele lor, dar se
părea că omul nici nu le observase.
Dimineața, Quentin a făcut un duș fierbinte adevărat într-o baie în stil vestic, cum se
cuvine. Un punct pentru realitate. A stat acolo până ce i s-a topit, în final, toată sarea din
păr, deși cada era din plastic și se vedeau păianjeni pe la colțuri și puțea a detergenți și
„odorizante“. Până când s-a spălat, și-a strâns lucrurile și a scos o sticlă autentică de
jumătate de litru de cola de la tonomat, Julia deja îl aștepta, așezată pe capota mașinii lor.
Fata trecuse peste duș, dar cumpărase de două ori mai multă cola. Mașina a aruncat pietriș
în urmă, ieșind din parcare.
– Parcă ziceai că nu știi unde se află, a zis Julia. Așa mi-ai spus când te-am întrebat.
– Așa e, a răspuns Quentin, pentru că se-ntâmplă să fie adevărat. Nu știu unde e localizat.
Dar cred că există o cale de a găsi școala. Sau cel puțin cunosc pe cineva care a reușit asta
cândva.
Quentin se gândea la Alice. Fata reușise să găsească școala când încă era în ultimul an de
liceu, așa că ei doi ar fi trebuit să se descurce. Era ciudat acum, că se gândea mai bine. Călca
pe urmele lui Alice.
– Va trebui să mergem pe jos câțiva kilometri, prin pădure, a zis el.
– Nu mă deranjează.
– O vrajă de descoperire ar trebuit să ne-o arate. E ascunsă, ca să țină muritorii de rând la
distanță. Există o vrajă Anasazi. Sau Mann. Poate că e doar Mann.
– Știu Anasazi.
– OK. Super. Atunci o să-ți zic când e cazul.
Quentin se străduia să păstreze un ton neutru. Nimic nu o înfuria mai tare pe Julia decât
ca un absolvent de la Brakebills să-i vorbească de sus. Cel puțin fata nu-l acuza pe el că
fuseseră trimiși înapoi pe Pământ. Sau poate că-l învinovățea, dar nu pe față.
Era o dimineață caldă de august târziu. Aerul era inundat de lumină arămie. La un
kilometru mai încolo, pe fundul văii, Julia și Quentin au zărit o părticică a marelui și
albastrului fluviu Hudson. Au parcat la un refugiu din drum.
Quentin înțelegea că mergând la Brakebills să implore ajutorul îi rănea mândria Juliei și
poate ceva și mai vital. Asta nu schimba faptul că era prima, cea mai bună și probabil
singura opțiune. El n-avea de gând să rămână pe Pământ pentru nimic în lume. Își dorise o
aventură? Acum avea parte de una. Misiunea lui era să se întoarcă de unde plecase. Era o
lecție pe cinste, dar în fine.
Înainte să pornească, Julia și-a petrecut cincisprezece minute cu o vrajă care, i-a explicat ea
pe scurt, avea să facă mașina să aștepte o oră și apoi să se întoarcă singură în Chesterton.
Quentin nu înțelegea cum era posibil așa ceva, dar și-a păstrat îndoielile pentru el. Dacă s-
ar fi gândit măcar să nu arunce cioburile, ar fi putut repara geamul, dar nu o făcuse, așa că
norocul pica pe proprietarul mașinii. Quentin a băgat două sute de dolari, în bancnote de
douăzeci, în torpedou, au băut restul de cola și au sărit peste parapetul de metal.
Acelea nu erau păduri în care să te plimbi de plăcere și unde să faci picnicuri. Nu fuseseră
îngrijite și domesticite de pădurari prietenoși. Erau dese, lumina era puțină, iar traversarea
lor nu era deloc o chestie amuzantă. Quentin își ferea constant capul, încercând să nu fie
izbit peste față de vreo creangă. La fiecare cinci minute era convins că tocmai intrase într-
o pânză de păianjen, dar niciodată nu găsea și insecta.
Și nu știa nici ce s-ar fi întâmplat dacă depășeau perimetrul colegiului, fără să-și dea seama.
Desigur, în teorie, nimic, dar Quentin o văzuse pe profesoara Sunderland amplasând niște
bariere după atacul Bestiei de la Brakebills.Văzuse câteva dintre lucrurile pe care le
investise în acele prafuri. Puteau să dea nas în nas în orice secundă. Ideea asta îi făcea fața
să se furnice. După o jumătate de oră, Quentin a cerut să se oprească.
În pădure era liniște. Nu se vedea nici urmă de școală, dar tânărul simțea că trebuie să se
afle pe undeva pe acolo, ca și cum s-ar fi ascuns după un copac, așteptând să-i sară în față.
Și Quentin își imagina că poate simți drumurile ce șerpuiau prin codru. Întocmai ca
sărmana Alice, adolescentă și blestemată, care-și căutase drumul toată noaptea. Ar fi fost
mai bine pentru ea dacă nu-l găsea niciodată. Ai grijă ce-ți dorești, că se poate îndeplini.
– Hai să încercăm aici, a zis Quentin.
Julia a făcut vraja Anasazi în stilul ei dur și necizelat, dând la o parte straturi invizibile de
aer din fața ei, sub forma unui pătrat, ca și cum ar fi curățat un parbriz. Quentin tresărea
văzându-i unele dintre pozițiile mâinilor, dar asta n-o făcea pe fată să fie mai puțin
frenetică. Ba chiar dimpotrivă, uneori.
El a început să lucreze la vraja Mann. Era mult mai ușoară, dar acela nu era un concurs. Era
mai bine să diversifice metodele.
Quentin nu a apucat să termine. Băiatul a auzit-o pe de obicei imperturbabila Julia țipând
și dându-se un pas înapoi. Suspendată în aer, nas în nas cu ea, în pătratul pe care-l
delimitase, apăruse un chip. Fața era a unui bărbat mai în vârstă, cu cioc, purtând o cravată
de un albastru regal și un pulover galben, hidos.
Era decanul Fogg, directorul Colegiului Brakebills. Fața lui apăruse în pătrat pentru că
stătea chiar înaintea Juliei.

– Deeeeci, a zis decanul, lungind vocala până ce practic a devenit melodioasă. Fiul rătăcitor
s-a întors.
La nici cinci minute, Quentin și Julia traversau Marea care era la fel de verde, de întinsă și
de luxuriantă ca întotdeauna. Se întindea în jurul lor cam cât vreo șase terenuri de fotbal.
Soarele verii bătea asupra lor. Aici, în interiorul zidurilor magice, era iunie.
Incredibil. Quentin nu mai fusese acolo de trei ani, de când se dusese la Fogg, cerându-i să
fie înlăturat din lumea magică, dar nu se schimbase nimic. Mirosurile, peluzele, arborii,
puștii – locul acela era precum Shangri-la, uitat de timp, rezistând într-un prezent etern.
– Vă urmărim de când ați ieșit de pe drum. Sistemele de apărare se întind mult mai mult
decât ții tu minte. Mult mai departe. Linii de forță dublu întărite – avem un tânăr
remarcabil în departamentul de teorie, nici eu nu înțeleg mare lucru din ce face. Acum poți
vedea o hartă a întregii păduri, în timp real, care-l arată pe oricine s-ar afla în ea. Ba e chiar
codată pe culori în funcție de intenții și stare de spirit. Remarcabil.
– De-a dreptul remarcabil.
Quentin era șocat. De cealaltă parte a lui se afla Julia, tăcută. Dumnezeu știe ce trebuie să
fi simțit fata; el n-ar fi putut să ghicească niciodată. Ea nu mai călcase pe acolo de când
picase examenul. Nu mai scosese niciun cuvânt de când apăruse Fogg, deși Julia reușise să
strângă mâna decanului când fusese prezentată.
Fogg continua să vorbească despre școală, despre domeniu și colegii lui Quentin, despre
lucrurile impresionante și respectabile pe care le realizau. Niciunul dintre ei nu părea să fi
fost exilat din greșeală într-o altă dimensiune. Exista un surplus de știri locale. Brakebills
devenise o forță recunoscută printre jucătorii de Tărăboi, datorită eforturilor unui anumit
profesor foarte tânăr de sport. Unul dintre animalele sculptate în tufișuri, un pui de elefant,
ieșise din vegetație și acum alerga liber pe domeniu, deși foarte încet, cu viteza de
aproximativ un metru pe zi. Grupul Naturaliștilor lucra de zor să-l împietrească și să-l
pedepsească, dar până atunci nu reușiseră.
Biblioteca era încă devastată de atacurile cărților zburătoare – cu trei săptămâni în urmă,
un întreg cârd de atlase din Orientul Îndepărtat prinseseră aripi: volume mari și groase, ca
niște albatroși, împiedicaseră circulația prin acea zonă, obligându-i pe studenți să se târască
pe sub mese. Cărțile ieșeau chiar pe ușa principală și se cocoțau în vreun copac de lângă
terenul de Tărăboi, de unde cicăleau hârâitoare trecătorii, într-un limbaj amestecat. Asta
până când erau plouate, și-atunci se târau singure înapoi pe rafturi, unde erau relegate
agresiv.
Quentin nu se putea gândi decât la cât de bizar era că toate acesta încă se întâmplau. N-ar
fi trebuit să fie posibil, violau legile fizicii. Câțiva elevi, majoritatea fete, se ițeau ici și colo,
pe iarbă, răsfățându-și trupurile flămânde de lumină la soare, atât cât le permitea uniforma.
Cursurile se încheiaseră pentru acel semestru, dar studenții din anul terminal încă nu
absolviseră. Dacă Quentin se întorcea chiar atunci la stânga și ar fi mers cinci minute,
trecând de crângul cu stejari vii, ar fi ajuns la Cabană. Acum ar fi găsit-o plină de străini,
legănându-se pe locurile de la pervaz, bând vin, citind, trăgându-și-o prin paturi. Se
întrebase dacă voia să mai revadă acel loc, dar acum, că se afla acolo, nu simțea nicio
dorință.
Elevii îi priveau pe cei trei, proptiți în coate, plini de compătimire infatuată pentru cei care
fuseseră destul de proști să absolve și să se maturizeze. Quentin știa cum se simțeau puștii:
ca niște regi și regine. Bucurați-vă cât mai puteți.
– Nu eram sigur că te voi mai vedea vreodată.
Fogg încă vorbea.
– După – cum s-o numim – retragerea ta? Nu mulți oameni care fac această alegere se mai
întorc, să știi. Când îi pierdem, e pentru totdeauna. Dar presupun că tu ai înțeles… greșeala
acțiunii tale?
Era evident că Fogg decisese să-l ia de sus și că se bucura de priveliște. Au ieșit de întinderea
incandescentă a Mării și au pășit pe cărările răcoroase ale Labirintului ce se deschidea la
intervale neregulate în pătrate mici și cercuri, în interiorul cărora se vedeau cuibărite
fântâni din piatră. Aceleași fântâni unde lenevise cu Alice, deși cărările erau acum diferite.
Mai mult ca sigur că Labirintul fusese reorganizat – o dată pe an, în fiecare an. Quentin l-a
urmat pe Fogg.
– M-am răzgândit.
Locul acela înalt de unde-i vorbea decanul era suficient de spațios pentru doi.
– Dar a fost foarte generos să mă sprijiniți în… să zicem, momentul meu de cumpănă?
– Întocmai.
Fogg a scos o batistă de la rever și și-a tamponat fruntea. Omul chiar părea mai în vârstă.
Bărbița era un element nou și aproape că albise de tot. Fogg stătuse acolo tot timpul, în
fiecare zi, făcând același lucru dintotdeauna cu alți copii care apoi treceau mai departe și
plecau. Quentin a început să se simtă claustrofobic după doar cinci minute. Decanul încă
îl vedea ca pe puștiul de altădată, însă acel băiețel se pierduse demult.
Au intrat în Casă și-au urcat în biroul lui Fogg. Înainte ca Quentin să-l urmeze, el s-a întors
spre Julia.
– Vrei să aștepți aici?
– Bine.
– S-ar putea, tactic, să fie mai bine să purtăm o discuție ca între bărbați.
Julia a făcut melancolic un OK, unindu-și degetul mare cu arătătorul. Super. Fata s-a așezat
pe canapea, lângă ușa lui Fogg, rezervată, de obicei, neastâmpăraților sau corigenților. Julia
avea să fie bine. Așa spera Quentin.
Decanul s-a așezat și și-a pocnit palmele una de cealaltă pe masă. Mirosurile puternice,
familiare, de piele îl încolțeau pe Quentin, încercând parcă să-l tragă înapoi în trecut.
Tânărul se întreba ce i-ar fi spus, dacă ar fi fost posibil, băiatului care fusese și care stătuse
în același scaun cu mulți ani în urmă, purtând hainele mototolite în care dormise, tot
mișcându-și genunchiul de emoții și încercând să-și dea seama dacă nu cumva toată
întâmplarea era doar o glumă. Să fie cu băgare de seamă? Să ia pastila albastră? Poate că
avea să-i spună ceva mai practic. Să nu se culce cu Janet. Să nu pună mâna pe chei ciudate.
Și ce-ar fi avut de zis băiatul? L-ar fi privit așa cum îl privea și Benedict și ar fi mormăit: de
parcă aș fi în stare de așa ceva.
– Deci, a zis Fogg. Ce pot face pentru tine? Ce te aduce la umila ta școală?
Problema era cum să ceară ajutor fără se spună mai multe decât ar fi trebuit despre Fillory.
Existența ținutului – faptul că era real – era încă un secret, iar Fogg era ultima persoană
care ar fi trebuit să-l afle. Dacă decanul descoperea adevărul, atunci ar fi știut toată lumea
și următorul lucru care s-ar fi întâmplat ar fi fost ca Fillory să se transforme într-o destinație
de vacanță pentru puștanii de la Brakebills, un soi de Fort Laudardale al multiversului
magic.
Dar trebuia să înceapă de undeva. Doar că avea să se prefacă la fel de ignorant pe cât era și
Fogg.
– Domnule decan, ce știți despre călătoria între lumi?
– Puține. Mai multă teorie decât practică, desigur, a chicotit Fogg. Acum câțiva ani am avut
un elev interesat de un asemenea subiect. Penny. Așa cred că-l chema. Nu se poate să fi fost
numele lui adevărat.
– A fost în același an cu mine. Îl chema William.
– Da, el și Melanie – doamna profesor Van der Weghe – și-au petrecut ceva timp împreună
studiind chiar subiectul călătoriilor în alte lumi. Desigur, ea s-a retras acum. Care, mai
exact, este natura interesului tău?
– Păi, întotdeauna mi-a plăcut tipul, a zis Quentin, improvizând fără speranță. Penny.
William. Am întrebat în stânga și-n dreapta, dar nimeni nu l-a mai văzut de ceva vreme.
De când un zeu nebun îi retezase mâinile cu dinții.
– Și mă gândeam că știți unde se află.
– Te-ai gândit că a… trecut dincolo?
– Sigur.
De ce nu?
– Da.
– Păi, a zis Fogg.
Bărbatul și-a mângâiat bărbița, cugetând sau părând că făcea așa ceva.
– Nu, nu. Nu pot să dau informații despre elevi așa, netam-nesam, fără consimțământul lor.
N-ar fi potrivit.
– Nu văr cer numărul lui de telefon. Mă gândeam doar că poate ați auzit ceva.
Arcurile scaunului lui Fogg au scârțâit pe când omul s-a lăsat pe spate.
– Dragul meu, a spus el, îmi ajung la urechi tot felul de zvonuri, dar nu le pot repeta. Doar
nu crezi că atunci când ți-am aranjat locul de muncă la firma din Manhattan le-am povestit
tuturor, nu?
– Presupun că nu.
– Dar dacă ești interesat de locul pe unde hălăduie Penny, te-aș sfătui să-ți începi căutările
în această realitate – chicot sec! – decât în vreo alta. Rămâi să iei prânzul?
Julia avusese dreptate. N-ar fi trebuit să vină. Evident, Fogg nu știa nimic, iar compania lui
nu-i făcea bine lui Quentin. Se simțea regresând în direcția unei revolte adolescentine –
parcă încerca să vorbească cu părinții lui. Își pierduse orice perspectivă asupra a cine era și
a cât de departe călătorise. Nu-i venea să creadă cât de mult obișnuise să-l aprecieze pe acel
om. Vrăjitorul maestru, figura gandalfiană în fața căreia se pleca odinioară, se transformase
într-un birocrat infatuat și îngust la mine.
– Nu pot. Dar mulțumesc, domnule decan.
Quentin și-a plesnit mâinile de genunchi.
– De fapt, ar fi mai bine dacă ne-am pune în mișcare.
– Înainte de asta, Quentin – Fogg nici nu se clintise –, aș vrea să prelungim puțin conversația
noastră. Am auzit niște zvonuri destul de neconvenționale despre ce ați mai făcut tu și
prietenii tăi în ultimii ani. Studenții vorbesc mult despre asta. Să știi că ai devenit un soi de
legendă a campusului.
Quentin stătea acum în picioare.
– Păi, a zis el. Copii. N-ar trebui să credeți tot ce auziți.
– Te asigur că nu cred.
Ochii lui Fogg își recăpătaseră, cumva, vechea lor scânteiere sarcastică.
– Dar aș vrea să îți dau un sfat, dacă îmi permiți. În pofida ignoranței mele în ce privește
călătoriile interdimensionale, nu știu ce presupune interesul pe care-l manifești pentru
Penny, dar cert e că nu l-ai plăcut niciodată. Iar nimeni nu a mai auzit nimic de el de ani
buni. Așa cum nu am mai auzit nici despre Eliot Waugh sau de Alice Quinn. Sau de Janet
Pluchinsky.
Quentin a observat că Josh nu figura printre amintirile lui Fogg. Ar fi trebuit să-l întrebe
mai întâi despre el. Deși probabil că ar fi obținut același răspuns.
– Iar acum tu te întorci aici îmbrăcat foarte ciudat, aducând o neinițiată, una dintre cei pe
care noi i-am respins, dacă nu mă înșel, un lucru pe care – ei bine, nu-l tolerăm în mod
obișnuit. Nu știu în ce te-ai băgat, dar mi-am riscat pielea pentru tine de câteva ori, de-a
lungul anilor, și trebuie să mă gândesc la reputația și la siguranța școlii.
Aha. Acela era Fogg pe care îl cunoștea și de care îi era teamă. Nu dispăruse, doar că făcuse
pe prostul. Însă Quentin nu mai era doar elevul obraznic de altă dată.
– O, știu asta, domnule decan. Credeți-mă.
– Păi, bine, atunci. Nu răscoli prea mult lucrurile, Quentin. Nu. Scurma. În. Rahat.
Fogg pronunțase obscenitatea pe un ton tăios.
– În acest moment ai aerul unui om sigur pe sine. Quentin, modestia e o calitate folositoare
pentru un magician. Magia știe mai bine, nu tu. Îți amintești ce ți-am spus în noaptea de
dinainte de absolvire? Magia nu e a noastră. Nu știu a cui e, dar noi am împrumutat-o, cel
mult. E așa cum zicea bietul profesor March despre țestoase. Nu le ademeni, Quentin. O
lume ar trebui să fie suficientă pentru toți.
E ușor să vorbești. N-ai văzut decât una.
– Mulțumesc. Voi încerca să-mi amintesc toate astea.
Fogg a oftat tragic, precum Casandra avertizându-i pe troieni, dar niciodată ascultată.
– Păi, bine. Doamna profesor Geiger ar trebui să se afle în salonul bobocilor, dacă ai nevoie
de un portal. Doar dacă nu cumva ai vrea să plecați pe jos, așa cum ați venit.
– Un portal ar fi grozav. Mulțumim.
Quentin s-a ridicat.
– Apropo, „respinsa“ care stă în hol e un magician mai bun decât majoritatea studenților
de aici. Mai bună decât marea parte a colegiului.
Quentin a mers alături de Julia spre salonul bobocilor. Trebuia să plece de acolo. Totul era
mult mai mic și mai insignifiant decât își amintea el – ca în Alice în Țara Minunilor, iar el
băuse poțiunea magică. Își simțea capul ieșind pe coșul casei, iar mâna pe fereastră.
– Ai zis să nu venim aici? a spus el. N-ai pierdut mare lucru.
– Serios? a întrebat Julia. Dar tu ai pierdut.
CAPITOLUL ZECE
Julia juca un joc al așteptării. Dar problema cu jocul era că așteptarea era prea lungă. Ei
știau că fata se află acolo, undeva, și mai devreme sau mai târziu aveau să rezolve problema.
Acum, Julia nu trebuia decât să aștepte. Dar între timp treceau săptămâni întregi. Oamenii
absolveau. Inclusiv Julia, probabil, deși fata nu s-a dus la ceremonie.
Vara îi transformase camera întunecată într-un cuptor cu ventilator, uscându-i
conținuturile de cea mai mică urmă de umezeală. Apoi a venit toamna, iar vremea s-a
înmuiat. Iedera care-i îmbrăca spatele casei și-a schimbat culoarea și a prins a foșni în vânt,
iar ploaia stropea acum fereastra Juliei. Fata simțea cum cartierul se golește pe când toți
colegii ei plecau la universități. Dar nu și ea. Avea optsprezece ani acum, era un adult
responsabil. Povestea cu majoratul se terminase. Nimeni nu o mai putea obliga să facă ceva
anume.
Putea respira fără prietenii ei – prietenii primei Julia – în oraș, dar în același timp era și mai
agitată. Era singură. Foarte singură. Își făcuse cale până la marginea lumii, se agățase cu
degetele de buza hăului și-și dăduse drumul. Oare avea să cadă pentru totdeauna?
Julia ar fi făcut orice să-și mai treacă timpul. Omora timpul, îl asasina, îl masacra și
ascundea cadavrele. Își arunca zilele, strânse mănunchi, în foc, cu ambele mâini și le privea
cum se înalță lăsând în urmă doar un fum parfumat. Nu era ușor. Uneori i se părea să orele
luaseră o pauză, se luptau cu ea pe când treceau, una după cealaltă, ca niște tulpini
încăpățânate. Doar Scrabble și filmele o mai ajutau să uite. Dar la The Craft nu se putuse
decât un număr finit de ori, iar acel număr se dovedise a fi trei.
Și da, bine, își petrecuse șase săptămâni într-un spital de nebuni. Gata, s-a zis. Era
îngrozitor, dar Julia se așteptase la asta și nu-și prea putea învinovăți părinții. Îi dăduseră
de ales – colegiul de doi ani sau academia de zâmbitori, iar ea alesese ultima variantă. Ce
să mai spună, că se gândise că ei nu vorbeau serios și că întinsese coarda? Privește și plânge.
Așa că se întâmplase și asta. Oricât de rău crezuse că va fi, realitatea era încă pe atât de
îngrozitoare. Șase săptămâni de mirosuri odioase, mâncare oribilă și ascultat colega de
salon, care avea brațele pline de crestături de lamă, de la încheieturi până la subraț, care se
învârtea și vorbea în somn despre cum toți sunt transformeri și de ce nu se transformă o
dată toți?
Cine era nebun acum? Filmele alea erau mai proaste chiar și decât The Craft. Așa că Julia
vorbea cu psihiatrii ei, neajungând la nicio concluzie și își lua medicamentele, reușind astfel
să vadă cum zilele treceau mai repede. Timpul trece repede când te distrezi, iar prin
distracție fata înțelegea Nardil. Câteodată chiar avea impresia că moartea ar fi preferabilă,
numai că nu voia să le dea nemernicilor ălora o satisfacție. Nu o puteau doborî. În niciun
caz. Niciodată.
În cele din urmă a fost trimisă înapoi la destinatar, ca o scrisoare. Doctorii nu o puteau
ajuta. Nu prezenta niciun pericol pentru sine sau pentru ceilalți. Pur și simplu nu era
suficient de nebună.
Iată, deci, o altă instituție exclusivistă din care era dată afară. Ta-da! Mulțumesc, ați fost un
public de excepție! Mă găsiți aici toată săptămâna, toată luna, tot anul, pe termen nelimitat,
până la alte notificări. Până la urmă măcar avusese ceva timp liber la dispoziție și deschisese
un alt front al războiului. Dacă magia era reală, atunci era logic să existe unele informații
despre cum funcționa. Nu se putea ca Brakebills să dețină totul. Era invitabil; oricine avea
o vagă idee despre teoria informației ar fi știut asta. Era imposibil, pur și simplu, să închizi
ermetic o asemenea cantitate de date. Ar fi fost prea multă și prea mulți pori prin care să
se scurgă. Mai bine începea să sape din partea ei de zid.
Julia a demarat un studiu sistematic. Îi făcea bine să-și țină mintea ocupată – dacă nu o
făcea fericită, cel puțin avea o preocupare. A întocmit o listă a celor mai importante tradiții
magice și ale celor mai puțin semnificative. A compilat bibliografii ale celor mai importante
texte. Apoi a citit fiecare carte în parte, selectând informațiile practice și aruncând restul la
gunoi – matricea de prostii mistice în care se scăldau. Asta presupunea ca ea să iasă din
casă, să facă incursiuni furișate în aerul liber, însă aveau efectul de a-i liniști un pic părinții,
așa că, în fine, totul mergea cum trebuie.
Măcina și fierbea. Mirosea și mâzgălea. Era distractiv – precum o vânătoare de obiecte.
Căuta dughenele cu ciudățenii și rafturile cu ierburi organice, se familiarizase cu
magazinele cu aparatură pentru restaurante de pe strada Bowery – o sursă grozavă pentru
ustensile ieftine – și site-urile cu echipamente de laborator, ale căror produse erau trimise
prin poștă. Era incredibil ce-ți puteau livra dacă aveai un act de identitate fals, un cont
PayPal și o căsuță poștală. Dacă nu ieșea chestia cu magia, se putea apuca liniștită de
terorism. Odată și-a petrecut o întreagă săptămână legând o mie de noduri într-o funie,
înainte să citească și și-a dat seama că în funie trebuia să fie împletit în ea un fir de păr de-
al ei, așa că a trebuit să refacă totul. Întotdeauna muncise mult – nu se mai sătura de
muncahol era gluma lui James –, dar chiar și ea avea niște limite. De vreo două ori chiar a
omorât niște animale mici, un șoarece și o broască, în liniște, în curtea din spate, la
adăpostul întunericului. Hei, așa e viața. Hakuna mattata. Care, apropo, e o expresie
modernă de originie swahili și care nu are absolut niciun efect oricât de multe ori ai
pronunța-o.
De fapt, nimic nu funcționa. Nici măcar după ce s-a mutat din casa părinților ei într-un
apartament de deasupra unei covrigării unde a trebuit să lucreze, ca să-și plătească chiria,
dar asta însemna că avea mai mult spațiu pentru toate pentagramele și că sora ei nu avea
să-i mai fure talismanele și să-i bată la ușă, apoi să fugă, în timp de Julia făcea o incantație.
(Efectul fricii se diminuase, din nefericire.) Magia continuase să nu funcționeze chiar și
după ce masturbase în baie, la o petrecere, un maimuțoi de douăzeci și ceva de ani căruia
nu-i venise să creadă ce noroc dăduse peste el, doar pentru că tipul îi promisese să o ducă
după ora închiderii la grădina zoologică Prospect Park. Grădina zoo era locul perfect pentru
câteva dintre leacurile africane. Și-n plus, avusese nevoie de niște spermă pentru câteva
chestii, deși, din păcate pentru gardianul grădinii zoologice, nu funcționase nimic.
O dată, o singură dată, a avut impresia că prinsese ceva real, dar nu din vreun codex vechi
și mucegăit, ci de pe internet, deși, după standardele informației online, datele erau destul
de vechi – un fel de echivalent online al unui codex îmbrăcat în cel mai bun pergament de
vițel nenăscut.
Julia studia arhivele unui BBS adus din Kansas prin 1980. Fata încerca cuvintele-cheie
obișnuite, ca toată lumea, obținând tâmpeniile obișnuite. Era ca și cum ar fi scanat radiația
stelară, căutând un semn de viață extraterestră. Dar un rezultat părea în mod deosebit un
semnal, și nu zgomot de fond.
Era o imagine. Pe vremea modemurilor, imaginile trebuiau postate în cod hexadecimal în
tranșe de câte zece sau douăzeci de părți, din moment ce cantitatea de date a unei imagini
era mai mare decât lungimea posibilă a unui post. Salvai toate datele într-un folder și apoi
foloseai o mică aplicație ca să le comprimi într-un singur document și să le decodezi. De
cele mai multe ori, câte un element sau două erau șterse, iar încadrarea se ducea de râpă,
așa că nu mai rămânea nimic. Doar bruiaj. În rest, rămâneai cu poza unei stripperițe de
vreo treizeci și ceva de ani, cu burtă de la sarcină și o cicatrice de la cezariană, purtând doar
partea de jos a uniformei ei de majoretă, din liceu. Dar dacă Julia avea de gând să dea de
capăt dilemei magice, atunci nu trebuia să se mulțumescă cu jumătăți de măsură.
Imaginea pe care o găsise, deschizând-o și decodând-o, era un document scris de mână,
scanat. Un distih – două versuri, într-o limbă pe care nu o cunoștea, transcrisă fonetic.
Deasupra fiecărei silabe se afla un semn muzical indicând ritmul și (în câteva cazuri)
intonația. Dedesubt era imaginea unei mâini făcând un gest. Nu exista nicio indicație
despre ce putea fi documentul, niciun titlu, nicio explicație. Dar era interesant. Avea un
scop, avea o valoare artistică și era foarte precis. Nu arăta ca proiectul unui elev la artă sau
ca o glumă proastă. Era prea multă muncă depusă în el și prea puțin amuzament.
Julia a exersat versurile și gestul separat la început. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru cei
zece ani de oboi, căci îi dăduseră abilitatea de a citi o partitură la prima vedere. Cuvintele
erau simple, dar pozițiile mâinii erau ucigătoare. La un moment dat se gândea că totuși
imaginea nu era decât o glumă, dar fata era prea încăpățânată ca să renunțe. Probabil că ar
fi cedat pe loc, dar, ca experiment, Julia a încercat primele silabe și a descoperit că
incantația avea ceva diferit. Vârfurile degetelor ei erau fierbinți. Bâzâiau ca și cum parcă ar
fi atins o baterie. Aerul îi opunea rezistență de parcă ar fi devenit vâscos. Ceva din pieptul
ei s-a răscolit cum nu i se mai întâmplase niciodată, un lucru ce dormise întreaga ei viață și
care acum, prin acel mic gest, se trezise la viață.
Efectul a trecut imediat ce Julia s-a oprit. Era două dimineața și la opt o aștepta o tură la
serviciu, ca dactilografă, la o firmă de avocatură din Manhattan. (Nu mai putea obține un
alt fel de job acum. Tasta ca un demon, dar înfățișarea ei și felul în care vorbea la telefon se
înrăutățiseră așa de mult, încât la ultima ei încercare de a obține un post de secretară o
refuzaseră pe loc.) Nu mai făcuse duș și nu mai dormise de două zile. Cearșafurile nu mai
fuseseră spălate de două luni. Ochii parcă-i erau plini de nisip. Julia s-a așezat la birou și a
încercat iar incantația.
Au mai trecut două ore până să nimerească aceeași formulă ca prima oară. Cuvintele, tonul
și ritmul erau corecte. Poziția mâinii era încă ridicolă, dar fata se îndrepta sigur către un
rezultat. De data asta avea să funcționeze. Când s-a oprit, degetele ei lăsau urme în aer.
Parcă avea o halucinație; genul de efect optic pe care îl obții după o operație chirurgicală
eșuată, cu laserul, sau după două nopți albe la rând. Fata și-a scuturat mâna, iar degetele ei
au lăsat urme de culoare: roșu din degetul mare, galben, verde, albastru și apoi mov din
degetul mic. Julia simțea în aer mirosul electric pe care-l sesizase la Quentin.
Fata a urcat pe acoperiș. Nu voia să atingă nimic cât vraja încă își făcea efectul – parcă își
aplicase ojă nouă –, dar trebuia să meargă undeva, așa că a urcat scara de metal, a ridicat
trapa și a ieșit în jungla de hârtie gudronată și de aparate de aer condiționat. A rămas acolo
și a făcut curcubeie cu mâinile pe fundalul cerului ce se albăstrea mai mult în lumina
crepusculului, până ce vraja a încetat.
Era magie. Magie adevărată! Iar ea reușea, în sfârșit, să o facă! Hakuna mattata, la dracu’!
Ori chiar nu era nebună, ori trecuse binișor de stadiul incipient și nu mai exista leac pentru
ea. Oricum, în acel moment simțea că ar fi putut muri de fericire.
După aceea a coborât în apartamentul ei și a dormit o oră. Când s-a trezit a observat că
degetele ei lăsaseră urme multicolore pe așternuturi. Își simțea pieptul golit și dureros, ca
și cum cineva i-ar fi extras toate organele cu un cuțit de bucătărie sau ar fi răzuit miezul
unui felinar din dovleac. Doar atunci s-a gândit să încerce să dea de urma sursei imaginii,
dar când a încercat, poza deja dispăruse.
Vraja însă încă funcționa. A făcut iar farmecul, iar el și-a făcut efectul. Apoi, atentă să nu-
și atingă fața cu degetele colorate ca niște bomboane, și-a așezat capul pe birou și a plâns
ca un copil ce tocmai primise o mamă de bătaie.
CAPITOLUL UNSPREZECE
Quentin i-a zis profesoarei Geiger să-i trimită înapoi în Chesterton. El și Julia s-au
materializat cu succes în centrul orașului. Geiger – o femeie între două vârste, bucălată și
veselă – se oferise să-i trimită direct acasă la Quentin, dar tânărul uitase adresa părinților.
Era mijlocul după-amiezii. Quentin nici măcar nu știa ce zi era. Cei doi s-au așezat pe o
bancă de pe o peluză cu istorie, unde avusese loc o bătălie nesemnificativă în timpul
Războiului de Independență. Turiști amețiți de soare treceau ca-n vis pe lângă ei. Nu era
un moment potrivit ca un tânăr în putere, la douăzeci și ceva de ani, ca el, să stea fără niciun
rost. Ar fi trebuit să se afle într-un birou sau să culeagă laurii unei diplome sau măcar să
joace touch football drogat. Quentin simțea că lumina zilei extrăgea toată energia din el.
Doamne, s-a gândit, privindu-și colanții. Chiar că trebuie să-mi schimb hainele astea.
Chesterton era însă unul dintre locurile principale pentru spectacolele inspirate de
perioada colonială, de pe Coasta de Est. Asta, pesemne, îl făcea să pară mai puțin dubios.
– Ce a mers atât de bine? a întrebat Quentin. Plimbarea la Starbucks?
Julia nu a râs.
Stăteau amândoi fără să se miște, în liniște, sub stejarii bătrâni: regele și regina din Fillory
nu aveau nimic de făcut. Peste tot în jur se auzeau zumzete și bâzâieli ale modernității, pe
care Quentin nici măcar nu le băgase de seamă înainte de a ajunge în Fillory: mașini, linii
de curent electric, sirene, vreun șantier îndepărtat, avioane lăsând urme gemene pe cerul
albastru și senin. Nu se mai opreau. Tânărul și-a amintit că o întâlnise pe Julia acolo odată,
sau cel puțin nu foarte departe de acel loc, în cimitirul din spatele bisericii. Atunci îi spusese
fata că încă își aducea aminte de Brakebills.
– N-ai niciun plan, nu-i așa?
Julia privea direct în față.
– Nu.
– Nu știu de ce am crezut că ai avea.
Fetei îi revenise mânia arogantă; se trezea.
– Tu nu ai trăit niciodată aici. În lumea reală.
– Păi, am vizitat-o.
– Tu crezi că magia e ceea ce înveți la Brakebills. Nu ai nici cea mai vagă idee ce înseamnă.
– OK, hai să presupunem că n-aș avea. Ce este magia?
– O să-ți arăt.
Julia s-a ridicat și a privit în jur de parcă ar fi adulmecat vântul, apoi a zbughit-o brusc peste
stradă, alergând bizar. Un Passat argintiu a claxonat și a frânat scârțâind pe asfalt,
încercând să nu o lovească. Fata a continuat să meargă. Quentin a urmat-o cu grijă. Au ieșit
repede de pe bulevardul principal din Chesterton și au intrat aproape imediat în zona
rezidențială. Larma traficului și a comercianților s-a stins, iar copacii înalți și casele au
început să înflorească de ambele părți ale străzii. Trotuarul era acum plin de denivelări.
Dintr-un motiv sau altul, Julia era foarte atentă la stâlpii de telefonie. De fiecare dată când
treceau pe lângă unul, fata se oprea și-l studia.
– E ceva timp de când nu am mai făcut asta, a zis ea, mai mult către sine. Trebuie să fie unul
pe aici.
– Un ce? Ce cauți?
– Aș putea să-ți răspund, dar nu m-ai crede.
Așa era Julia – plină de surprize. Păi, tocmai se întâmpla ca Quentin să aibă ceva timp liber.
După vreo cinci minute, fata s-a oprit lângă un anume stâlp care era marcat cu niște picături
de vopsea roz, lăsate acolo de vreun muncitor neatent.
Julia a rămas uitându-se fix la pete, mișcându-și tăcută buzele. Fata citea lumea din jurul ei
într-un fel în care Quentin nu reușea.
– Nu e ideal, a zis ea, în final. Dar va fi de ajuns. Haide.
Cei doi au continuat să meargă.
– Ne îndreptăm spre un adăpost, a adăugat ea.
Au mers trei kilometri prin lumina după-amiezii, trecând granița dintre Chesterton și mai
puțin luxosul, dar la fel de plăcutul oraș Winston. Copiii care se întorceau de la școală îi
priveau curioși. Câteodată, Julia se oprea și privea câte un semn făcut cu creta pe asfalt sau
un tufiș rătăcit de flori sălbatice, apoi pornea mai departe. Quentin nu știa dacă să se simtă
plin de speranță sau nu, dar avea să aștepte ca planul Juliei să se desfășoare de la sine, mai
ales că el personal nu avea nicio sugestie de făcut. Îl dureau picioarele și mai avea puțin
până să-i propună fetei să fure o altă mașină. Doar că o asemenea idee ar fi fost proastă.
Ca și Chesterton, Winston era o suburbie veche a Manhattanului, iar unele case pe lângă
care treceau nu erau doar în stil colonialist, ci chiar proveneau din acea perioadă. Le puteai
recunoaște pentru că erau mult mai compacte decât celelalte, mai dense și mai izolate de
drum, așezate în scorburi umede și mucegăite de pini, acolo unde peluzele cu iarbă
bătătorită erau închise în cercul vicios al luptei continue cu crângurile invazive de pini,
înarmați cu acele lor acide. Prin contrast, casele mai noi, McMansion-urile inspirate din
stilul colonialist, erau luminoase și enorme; peluzele lor înghițiseră arborii; doar un
exemplar (sau cel mult două) mai rămăsese în picioare, tremurător și traumatizat, doar
pentru a conferi echilibru compoziției.
Clădirea în fața căreia s-au oprit Julia și Quentin făcea parte din prima categorie. Începuse
să se întunece. Fata a descoperit alte câteva pete de vopsea pe stâlpii de telefonie. La unul
dintre ei s-a oprit și a studiat picăturile cu atenție, folosind un soi de farmec vizual pe care
Quentin nu-l văzuse pentru că ea nu-i dăduse voie – își ascunsese mâna cu cealaltă.
Aleea se afunda abrupt în vâlcea. Generații de copii trebuie să fi sfârșit acolo pe
skateboarduri sau scootere, încercând să coboare de-a lungul ei și să se oprească înainte de
a se izbi de ușile garajului. Șoferi începători trebuie să se fi martirizat pe ea, exersând
pornirea din pantă în mașini cu transmisie manuală.
Quentin și Julia au coborât aleea tropăind. Tânărul se simțea ca un adventist de ziua a
șaptea sau ca un adult plecat la colindat în ziua de Halloween. La început, a crezut că
luminile erau stinse, dar când s-au apropiat suficient de mult, a văzut că se înșelase.
Ferestrele erau acoperite cu hârtie de măcelărie ca să nu se vadă prin ele.
– Renunț, a zis Quentin. Cine locuiește aici?
– Nu știu, a răspuns Julia calm. Hai să aflăm!
Fata a sunat la ușă. Omul care a deschis trecuse de douăzeci de ani, era înalt și gras, părul
lui arăta ca o caschetă și chipul lui era roșu ca al unui om al cavernelor. Purta un tricou
băgat în pantalonii de casă. Tipul era relaxat.
– Care-i treaba? a zis el.
În loc de răspuns, Julia a făcut un lucru bizar: s-a întors cu spatele și și-a ridicat cu o mână
părul ei brunet, lung și ondulat, lăsându-l pe tip să tragă repede cu ochiul la ceva de pe
ceafa ei. Un tatuaj? Quentin n-a reușit să vadă.
– E în regulă? a zis ea.
Trebuie ca totul să fi fost bine, căci paznicul a mormăit ceva și s-a dat la o parte. Când
Quentin a dat să intre, tipul și-a strâns și mai mult ochii lui ca de porc și i-a așezat o mână
pe piept.
– Stai așa.
Omul și-a scos perechea micuță de ochelari de operă, de jucărie, care-i atârnau la gâtul lui
și l-a analizat pe Quentin cu ajutorul lor.
– Iisuse.
Tipul s-a întors la Julia, sincer oripilat.
– Ăsta cine mama dracului mai e?
– Quentin, a răspuns tânărul. Coldwater.
Quentin a întins mâna. Tipul cu tricou pe care era scris MAESTRUL POȚIUNILOR l-a lăsat
cu mâna în aer.
– E noul tău prieten, a zis Julia.
Fata a luat mâna lui Quentin și l-a târât după ea.
În casă se auzea bubuitul unui bas. Locuința fusese foarte frumoasă înainte de a fi renovată
dezastruos pe dinăuntru și înainte ca cineva să distrugă tot ce rămăsese din îmbunătățirile
de rahat. Acțiunea de renovare trebuie să se fi petrecut prin anii ’80, căci aceea era perioada
ideii de chic vizibilă acolo: pereți albi, mobilă în alb și negru, spoturi pe șină. Aerul era greu
de la fumul stătut de țigară. Tencuiala era ciobită peste tot. Casa aceea nu arăta ca un loc
în care Quentin ar fi dorit să-și petreacă prea mult timp. Își dădea toată silința să rămână
încrezător, dar îi venea greu să-și dea seama cum avea să-i ajute să ajungă înapoi în Fillory.
Plictisit, Quentin a urmat-o pe Julia pe niște trepte, apoi în sufrageria în care se aflau mai
multe persoane dubioase. Locul acela putea trece drept adăpost pentru adolescenții fugiți
de acasă, dacă nu s-ar fi potrivit așa de bine și celor de douăzeci de ani, celor între două
vârste sau bătrânilor plecați de acasă. Se aflau acolo victimele clasice ale goticului – palide
și slabe și îngrijorător de neîngrijite, dar și un tip neras, într-un costum business distrus, de
o calitate bună totuși, care vorbea la telefon zicând „da, da, aha“ pe un ton care sugera că
la capătul celălalt se afla cu adevărat cineva căruia îi păsa dacă era aprobat sau nu. Tot în
sufragerie se mai aflau și o femeie de vreo șaizeci și ceva de ani, cu o frizură à la Gertrude
Stein și părul complet alb, și un asiatic ce stătea de unul singur pe podea, fără bluză. În fața
lui, pe covorul alb, era un alămar afumat, înconjurat de un cerc de cenușă. Poate că femeia
de serviciu nu-și făcuse apariția în ziua respectivă.
Quentin s-a oprit în prag.
– Julia, a zis el. Spune-mi unde ne aflăm.
– N-ai ghicit încă?
Fata practic radia de plăcere, savurându-i disconfortul.
– Aici am fost eu instruită. Acesta e Brakebillsul meu. Este anti-Brakebills.
– Oameni ăștia fac magie?
– Încearcă.
– Te rog, zi-mi că glumești, Julia.
Quentin a apucat-o de braț, dar fata s-a scuturat. El a prins-o iar și a tras-o înapoi pe scări.
– Te implor.
– Dar nu glumesc.
Zâmbetul Juliei era larg, ca al unui prădător. Capcana se închisese și victima se zvârcolea
înăuntru.
– Oamenii ăștia nu știu să facă magie, a zis Quentin. Nu sunt… Nu există măsuri de
precauție. Nu sunt calificați. Cine-i supraveghează?
– Nimeni. Se supraveghează reciproc.
Quentin a trebuit să inspire adânc. Era greșit – nu din punct de vedere moral, ci doar că nu
era în ordine. Ideea că oricine se putea juca oricum cu magia era, în primul rând,
periculoasă. Nu așa funcționa. Și cine erau oamenii ăia? Magia era a lui; el și prietenii săi
erau magicieni. Ceilalți erau niște străini, niște nimeni. Cine le spusese lor că puteau face
magie? De îndată ce Brakebills afla de asta aveau să închidă locul în stil mare trimițând o
echipă SWAT cu Fogg în frunte.
– Tu chiar îi cunoști pe oamenii ăștia? a întrebat Quentin.
Julia și-a dat ochii peste cap.
– Pe ăștia? a pufnit. Sunt doar niște ratați.
Julia l-a condus înapoi în sufragerie.
Singurul lucru, în afară de aspectul zdrențăros, pe care-l aveau în comun locuitorii
adăpostului era un tatuaj: o steluță albastră, cu șapte colțuri, de mărimea unei monede. O
heptagramă colorată. Semnul îi făcea șugubăț cu ochiul lui Quentin de pe dosul palmelor,
de pe antebrațe sau din zona de piele dintre degetul mare și index. Unul dintre oameni avea
două tatuaje, câte unul de fiecare parte a gâtului, ca și șuruburile din gâtul lui Frankenstein.
Asiaticul fără cămașă avea patru. Pe când Quentin se uita la el, tipul a început o incantație
pe care tânărul nu o cunoștea, holbându-se alunecos prin țesătura mișcărilor făcute de
mâinile lui. Quentin nici măcar nu putea privi la ce făcea asiaticul.
Un roșcat, cu pistrui, un slăbănog de genul Dennis – Pericol public, stătea singur pe polița
căminului din gresie gri, supraveghind scena, dar când i-a zărit pe străini, omul a sărit de
la locul lui și s-a îndreptat spre ei. Bărbatul purta o jachetă de armată prea mare și avea un
clipboard cam jerpelit.
– Salut, oameni buni! a zis el. Eu sunt Alex. Bine ați venit în școala mea. Voi sunteți…?
– Eu sunt Julia. El e Quentin.
– OK. Scuze pentru deranj. Dezavantajul traiului la comun.
În contrast cu toți cei din încăpere, Alex era voios și protocolar.
– Aș vrea să vă verific stelele, vă rog.
Julia a repetat iar gestul, arătându-i tipului ceafa.
– Bun.
Sprâncenele roșcate ale lui Alex s-au ridicat. Orice ar fi văzut, tânărul era impresionat. Apoi
s-a întors spre Quentin.
– Și tu?
– El nu are, a răspuns Julia.
– Eu nu am.
Quentin putea să vorbească și singur.
– Atunci vrea să dea testul? Pentru că altfel nu poate sta aici.
– Înțeleg, a zis Julia.
Lucrul cu adevărat incredibil era că Julia nici măcar nu riposta în fața tipului. Era civilizată!
Ea, regină a tărâmului Fillory, respecta protocolul tâmpit al acelui loc.
– Quentin, el vrea ca tu să dai un test, a zis fata. Ca să demonstrezi că știi magie.
– Și eu vreau multe lucruri. Trebuie neapărat?
– Da, la dracu’, trebuie, a zis ea pe un ton egal. Așa că fă-o. E doar primul nivel, toți cei care
vin aici dau testul prima dată. Nu trebuie decât să produci o scânteie. Probabil că tu ai și o
denumire pretențioasă.
– Arată-mi.
Julia a făcut câteva mișcări abile și repezi cu mâinile și și-a pocnit degetele spunând:
– ișik!
Plesnitura a produs o mică scânteie de lumină, ca a unui bec.
– OK?
– Stai, a zis Quentin. Pozițiile alea nu sunt chiar generice. Poți să…?
– Hai, oameni buni, a spus Alex, fără prea multă voioșie de data asta. Îi dăm bătaie?
Quentin a observat acum că Alex avea opt stele, câte patru pe dosul fiecăreia dintre palme.
Asta, pesemne, îl făcea rege al casei.
– Hai, Quentin.
– OK, OK. Mai arată-mi o dată.
Julia a făcut iar vraja. Quentin a imitat-o, încercând să-și curbeze degetele așa cum făcuse
și fata. La Brakebills învățase mișcări drepte, mâinile aproape că mimau geometrica
platoniciană, dar pozițiile acelea erau libere și organice. Nimic exact. Și-n plus, trecuseră
doi ani de când Quentin nu mai lucrase cu Circumstanțele lumii reale. A încercat o dată, a
pocnit din degete și nu s-a întâmplat nimic. Apoi iar fără rezultat.
Eșecul i-a adus o rundă de aplauze ironice. Locuitorii casei păreau interesați de ce se
întâmpla.
– Îmi pare rău, mai ai o singură încercare și după aia ieși, a zis Alex. Te poți întoarce peste
o lună.
Julia a dat să-i arate iar, dar Alex și-a așezat mâinile peste ale ei.
– Lasă-l să încerce.
Paznicul, Maestrul Poțiunilor, intrase în cameră și privea spectacolul cu brațele încrucișate
la piept. Quentin îi putea auzi pe unii dintre cei de acolo zicând cuvântul ișik! De fiecare
dată când se întâmpla asta, o scânteie mai pâlpâia undeva.
La dracu’! N-avea de gând să învețe în treizeci de secunde un farmec improvizat care să-i
strice tehnica. El fusese antrenat în stil clasic, era maestru vrăjitor și rege. Să se facă lumină!
– , a zis el,
Hai să vedem cine de aici e bun la aramaică. Quentin a închis ochii și a bătut tare din palme.
Lumina era albă și orbitoare – ca un bec aprins fix în față. Pentru o secundă, întreaga
încăpere – covorul oribil, lămpile în stil torță, fețele ce se holbau – a înghețat, lipsită de
culoare. Quentin a trebuit să clipească de câteva ori ca să poată vedea iar normal, iar el își
ținuse ochii închiși.
Pentru o clipă a domnit tăcerea.
– Maaamăăă, a zis cineva.
Apoi toți au început să vorbească deodată. Alex nu părea fericit, dar nici nu i-a dat afară.
– Înregistrează-te, a zis.
Tipul a clipit și și-a șters ochii cu mâneca.
– Nu știu de unde ai învățat așa ceva, dar data viitoare străduiește-te să faci scânteia.
– Hai noroc, a răspuns Quentin.
Alex a dezlipit un abțibild cu o stea albastră și l-a lipit pe dosul palmei lui Quentin. Apoi i-
a dat tânărului clipboardul. La „Nume“, el a scris Regele Quentin, apoi i-a pasat mapa Juliei.
Când fata a terminat, Quentin a tras-o spre bucătăria cu podeaua acoperită cu un linoleum
cu gâlme, pe care erau un aragaz Easy-Bake, vechi de cincisprezece ani, și blaturile ticsite
de teancuri pestrițe de veselă nespălată. Era destul!
– Ce mama dracului căutăm aici? a șuierat el.
– Hai.
Julia l-a tras după ea mai departe în casă, pe un coridor care într-un univers mai normal ar
fi condus spre biroul lui tati și o sufragerie și o spălătorie, până ce a găsit ușa goală pe
dinăuntru ce se deschidea spre scările dinspre subsol.
Quentin a închis ușa în urma lui. Liniștea răcoroasă și umedă a tuturor pivnițelor
suburbane îi îmbrățișa. Scările erau din scânduri nefinisate de pin, acoperite de pânze de
păianjen.
– Nu înțeleg, Julia, a zis Quentin. Locul tău nu e aici, așa cum nu e nici al meu. Tu nu ești
ca oamenii ăștia. Nu ai învățat tot ce știi de la o adunătură de ratați dintr-o casă a vreun
frății. Nu se poate să fi fost așa.
Erau singuri, cu excepția cutiilor care umpleau încăperea, un televizor stricat de mărimea
unei mașini de spălat și jumătate dintr-o masă de ping-pong.
– Poate că nu sunt cine crezi tu că sunt. Poate că sunt și eu tot o ratată.
– Nu asta încerc să spun.
Oare? Quentin încă încerca să înțeleagă unde se află.
– Mă mir că n-au dat foc la casă până acum.
– Cred că încerci să spui că nu crezi că sunt suficient de buni. Că nu se ridică la standardele
tale.
– Nu e vorba de standarde! a replicat Quentin, deși simțea solul devenind moale sub el. E
despre… uite, mi-am plătit datoria, asta e tot. Trebuie să câștigi genul ăsta de putere. Nu
înveți magie la 7-Eleven, bând dintr-un Big Gulp și jucându-te cu cartonașele Pokémon.
– Și eu ce am făcut? Crezi că nu mi-am plătit datoria?
– Știu că ai făcut-o!
Quentin a inspirat adânc. Trebuia să o ia ușor. Nu locul era problema, ci cum aveau să se
întoarcă în Fillory.
– Cum a numit el casa asta? Dojo?
– Dojo, adăpost, tot aia. Sunt locuri sigure. Doar că el e un tăntălău.
– Sunt multe asemenea ei?
– Vreo sută, poate, în statul ăsta. Sunt mai multe pe coastă.
Iisuse Hristoase. Era o epidemie.
– Ce a fost cu testul?
– Te referi la cel pe care l-ai picat? Acela e testul pentru primul nivel de magie. Trebuie să
practici ca să poți avea acces în adăpost. Treci testul, ți se tatuează o stea, poți rămâne. Unii
oameni și le pun pe mâini sau în vreun loc la vedere. Cu cât treci mai multe teste, cu atât
urci mai multe niveluri și primești mai multe stele.
– Dar cine conduce toate astea? Tipul ăsta, Alex?
– El e doar un îngrijitor. Are grijă de casă. Sistemul de ierarhizare se reglează singur. Orice
magician îi poate cere altuia de nivel egal sau inferior să-și demonstreze abilitățile pentru
stadiul lui sau unul mai mic, a recitat Julia. Ca să arate că știu ce fac. Dacă nu ești poți să
arăți ce știi, atunci ești eliminat aproape imediat.
– Hm.
Quentin voia să găsească ceva în neregulă cu ideea, dar nu prea putea inventa nimic pe loc,
așa că a lăsat reproșurile pentru mai târziu.
– Și atunci tu la ce nivel ești?
În loc de răspuns, Julia s-a întors și i-a arătat lui Quentin același lucru pe care i-l arătase
paznicului și lui Alex: pe ceafa ei fusese tatuată o stea albastră cu șapte colțuri. Contururile
ei se pierdeau în părul fetei; pesemne că Julia se răsese ca să-și facă desenul. Steaua era ca
acelea ale oamenilor de la etaj, doar că mai mare, de mărimea unei monede de un dolar, de
argint, și avea un cerc în mijloc. În interiorul cercului se afla înscris numărul 50.
– Oau!
Quentin nu putea fi decât impresionat.
– Roșcățel n-avea decât opt. Deci tu ești un magician de nivel cincizeci?
– Nu.
Fata și-a apucat tivul bluzei, încrucișându-și mâinile în față.
– Așteaptă o clipă.
– Relaxează-te, îndrăznețule.
Julia și-a tras spatele bluzei în sus, până la jumătate. Era acoperită de zeci de stele albastre,
dispuse în șiruri. Quentin a numărat zece pe diagonală – trebuie să fi fost cel puțin o sută.
Julia și-a tras bluza înapoi și s-a întors cu spatele la el.
– Ce nivel sunt? Sunt cea mai bună, mulțumesc de întrebare. Hai. O să ne întoarcem în
Fillory.
Fata a bătut într-o ușă întărită, genul de ușă care în majoritatea pivnițelor duce către
camera cu centrala de încălzire. Ușa s-a dat într-o parte, alunecând pe roți. Omul care a
deschis-o arăta ca un prepster 5 get-beget, cu păr blond, scurt și un tricou polo de culoarea
somonului; doar că avea doar un metru douăzeci. Dinăuntru răzbătea o căldură
înțepătoare.
– Cu ce vă pot fi de ajutor în această seară? a zis el.
Dinții tipului erau strălucitori și egali.
– Trebuie să ajungem la Richmond.
Tipul cel scund nu era tocmai solid, ci translucid pe margini. Quentin nu observase la
început, dar ochii lui puteau zări dincolo de degetele omului lucruri pe care n-ar fi trebuit
să le poată vedea. De acum, trecuseră binișor de oglinda fermecată.
– Mi-e teamă că biletul se plătește în întregime azi. E din cauza vremii. Liniile sunt ocupate.
Omul avea purtarea veselă a unui mecanic bătrân de tren. Bărbatul i-a făcut semn Juliei să
intre.
– Doar doamna, vă rog, a zis prepsterul cel translucid. Nu și domnul.
În ciuda respectului arătat talentului de magician format în afară Brakebillsului al Juliei,
Quentin simțea că ajunsese la capătul răbdării. Poate că își pierduse un pic îndemânarea la
practicarea Circumstanțelor din lumea reală, dar nu uitase chiar tot. Tânărul a șoptit iute
o serie prescurtată de silabe în chineză, iar o mână invizibilă l-a prins pe tip de ceafă și l-a
smucit spre zidul din bolțari din spatele lui, astfel încât capul i s-a izbit de el.
Dacă era impresionată, Julia nu i-a arătat-o în niciun fel. Tipul a ridicat doar din umeri și
și-a frecat ceafa cu o mână.
– O să iau registrul, a reușit el să spună. Aveți credit?
Era o cameră pentru încălzire, fierbinte și făcută din bolțari netencuiți. Înăuntru se afla un
cuptor adevărat, cu o găleată plină de nisip lângă el, dar sprijinite de un perete se vedeau
de asemenea și două oglinzi mari, antice. Arătau ca niște oglinzi de perete recuperate dintr-
o casă veche; aburite pe alocuri, cu rame din lemn.
Julia avea credit. Registrul era legat în piele. Fata a notat ceva, oprindu-se o clipă să
socotească în gând. Când a terminat, tipul a verificat totul și le-a întins fiecăruia un șir de
bilete de hârtie, ca acelea pe care le câștigi la carnaval, la un joc de skee-ball. Quentin a
numărat biletele: erau nouă.
Julia și-a luat șirul ei și a intrat în oglindă. Fata a dispărut ca și cum ar fi fost înghițită de o
cadă plină de mercur. Quentin a crezut că Julia se topise. Oglinzile erau ușor de fermecat,
fiind oricum puțin nepământene, prin chiar natura lor. Acum că privea mai cu atenție,
Quentin a văzut semnul grăitor: erau oglinzi adevărate, care nu se învârteau la stânga și la
dreapta. Deși tocmai o privise pe Julia trecând printr-una dintre ele, Quentin a închis ochii
și s-a pregătit de impactul frunții lui cu sticla. În loc de asta, a alunecat înăuntru,
experimentând o senzație rece.
Grosolan. Un portal bine clădit nu trebuia să te facă să simți ceva.
Ce a urmat parcă a fost scos dintr-un montaj de film: o serie de camere lăturalnice și pivnițe
murdare și șterse, cu câte un asistent în fiecare dintre ele care le luau biletele unul câte
unul și un nou portal prin care pășeau. Călătoreau folosind un sistem public magic
improvizat, din pivniță în pivniță. Amatorii ăia trebuie să fi format legătura din bucăți.
Quentin se ruga ca unul dintre cei aflați acolo să le ofere niște asigurări bune pe bază de
voluntariat, astfel încât să nu ajungă să se materializeze la trei kilometri în aer sau în
mezosferă, la trei kilometri sub pământ. Aia ar fi fost o adevărată tragedie, dar dintre cele
mai comune.
În unele cazuri, cel care făcuse portalul avusese simțul umorului. Unul dintre ele era în
stilul cabinei telefonice englezești sub forma căreia apărea TARDISUL 6. Un altul avea o
pictură murală pe zidul din jur: o femeie grasă, de circ, aplecându-se și adunându-și rochia,
astfel că treceai fix prin deschizătura fundului ei.
Una dintre opriri a fost complet diferită de celelalte: un apartament executiv, aflat undeva
sus de tot într-un zgârie-nori, într-o metropolă neidentificabilă, înghițită de noapte. De la
acea înălțime, la acea oră, se puteau afla oriunde: Chicago, Tokyo sau Dubai. Printr-un
perete de sticlă fumurie, probabil cu vedere doar dintr-o parte, Quentin și Julia zăreau o
încăpere plină de bărbați îmbrăcați în costume, deliberând în jurul unei mese. Acolo nu se
mai afla niciun asistent. Erai într-un sistem bazat pe onoare: îți puneai biletul într-un idol
mic de bronz ce stătea cu gura căscată și intrai prin oglindă.
– Există astfel de încăperi peste tot în lume, a zis Julia pe când mergeau. Oamenii le
amenajează și au grijă de ele. Majoritatea sunt în regulă. Uneori mai nimerești și una
proastă.
– Iisuse.
Oamenii aceia făcuseră așa ceva, iar cei de la Brakebills nu aveau nicio idee despre ce se
întâmpla. Julia avusese dreptate, probabil că la colegiu nici nu ar fi crezut că era posibil.
– Cine era șmecherul de la intrare?
– Un soi de zână. De rang mai mic. Nu li se dă voie sus.
– Unde mergem?
– Mergem unde zic eu.
– Scuze, dar nu e suficient.
Quentin s-a oprit.
– Unde mergem mai exact și ce facem acolo?
– Richmond. Virginia. Să vorbim cu cineva. Acum e bine?
Da, era, dar doar pentru că standardele pentru ceea ce însemna binele coborâseră foarte
mult.
Un portal s-a dovedit a fi stricat. Întreaga cameră era pustie și întunecată, iar oglinda spartă.
Și-au urmat propriile urme înapoi și s-au târguit cu un asistent care i-a îndrumat pe un
drum ocolitor. Și-au dat ultimele bilete unei hippiote sfioase, destul de tinere, cu părul
nisipiu, cu cărare într-o parte. Julia a scris ceva în registrul femeii.
– Bine ați venit în Virginia, a zis ea.
Călătoriseră atât în timp, cât și în spațiu. Primul lucru pe care l-au văzut când au urcat la
etaj a fost lumina dimineții bătând în ferestre. Se aflau într-o casă mare, frumos mobilată
și întreținută, cu o atmosferă victoriană: multe piese de mobilier din lemn închis la culoare,
covoare orientale și o liniște confortabilă. Evoluaseră, cu siguranță, de la stadiul casei din
Winston.
Julia părea să cunoască locul. Quentin a urmat-o când a umblat prin camerele goale, până
în pragul unei sufragerii spațioase în care a descoperit un alt element a ceea ce el identifica
de acum ca fiind o altă fațetă a scenei magice neconvenționale. Un bărbat mai în vârstă, în
blugi și cu cravată, le ținea o prelegere celor trei adolescente înghesuite pe canapea. Fetele
nu păreau să fi terminat încă facultatea; purtau pantaloni de yoga și-l priveau pe tip cu o
expresie de uimire și adorație pe chip.
Doamne, și-a zis Quentin. Oamenii ăștia erau peste tot. Magia ieșise în lume. Containerul
pentru antimaterie fusese distrus. Poate că nici nu existase vreodată unul.
Tipul demonstra o vrajă în fața publicului: un farmec simplu de îngheț. Omul avea un pahar
cu apă în fața lui și încerca să-l facă sloi. Quentin a recunoscut vraja din primul lui an la
Brakebills. După ce a făcut farmecul – corect, dar probabil cam pompos, după părerea lui
Quentin –, omul și-a făcut mâinile căuș în jurul paharului. Când și-a îndepărtat palmele,
sticla avea o pojghiță de gheață. Bărbatul reușise să nu spargă paharul, lucru ce se întâmpla
adesea din cauza gheții care mărea volumul de lichid.
– Acum încercați voi.
Fetele aveau propriile pahare cu apă. Ele au repetat cuvintele la unison și au încercat să
imite pozițiile mâinilor. După cum era de așteptat, nu s-a întâmplat nimic. Tinerele habar
n-aveau ce fac – degetele lor roz și fine nu stăteau nici pe aproape cum ar fi trebuit. Nici
măcar nu-și tăiaseră unghiile.
Când tipul a observat-o pe Julia în pragul ușii, expresia de pe chipul lui a trecut de la șoc la
oroare în decurs de jumătate de secundă, înainte să poate imita surpriza plăcută. Trebuie
să fi avut cam patruzeci de ani; avea păr castaniu, răvășit cu stil și un tiv de barbă. Semăna
ca un gândac mare și arătos.
– Julia! a strigat el. Ce surpriză minunată! Nu-mi vine să cred că ești aici!
– Trebuie să vorbesc cu tine, Warren.
– Bineînțeles!
Warren depunea un mare efort să pară că e stăpân pe situație, de dragul audienței, dar se
vedea destul de clar că Julia era ultima persoană de la care aștepta vizite-surpriză.
– Așteptați un minut, le-a zis el acoliților. Revin imediat.
Dar, cum s-a întors cu spatele la fete, zâmbetul lui Warren i-a murit pe chip. Cei trei au
traversat holul, spre o sufragerie. Tipul mergea ciudat, rostogolit, de parcă ar fi târât după
el un picior strâmb.
– Despre ce e vorba, Julia? Am oră, a zis el. Warren, a adăugat tipul, uitându-se la Quentin,
cu un zâmbet plictisit.
Cei doi și-au strâns mâinile.
– Trebuie să vorbesc cu tine.
Tonul Juliei era gâtuit.
– Bine.
Înainte ca fata să poată zice ceva, bărbatul a adăugat în șoaptă.
– Nu aici. În biroul meu, pentru numele lui Dumnezeu.
Warren a condus-o pe Julia spre o ușă din partea cealaltă la holului.
– O să aștept aici, a zis Quentin. Strigă-mă dacă…
Julia a închis ușa.
Quentin credea că atitudinea fetei era destul de îndreptățită, din moment ce o lăsase pe
coridor, în fața biroului lui Fogg. Probabil că întâlnirea aceea era la fel de ciudată pentru
ea, așa cum fusese pentru el reîntoarcerea la Brakebills. Nu înțelegea ce vorbeau fără să-și
lipească urechea de ușă, fapt ce ar fi atras și mai mult atenția fetelor din sufragerie care se
holbau la el curioase, probabil din cauza veșmintelor lui regești, filloriene.
– Bună, a zis Quentin.
În următoarea clipă, tipele își găsiseră alt punct de interes.
De după ușă se auzeau vocile ridicate ale celor doi interlocutori, însă greu de înțeles.
Warren o tempera, făcând pe raționalul, dar, în cele din urmă, Julia l-a iritat prea tare și
tipul a ridicat tonul.
– …tot ce te-am învățat, tot ce ți-am dat…
– Tot ce mi-ai dat tu mie? a ripostat Julia. Ce ți-am dat eu…
Quentin și-a dres glasul. Mami și tati se certau. Întreaga scenă începea să i se pară
amuzantă, ceea ce era un semn clar că devenea periculos de detașat de realitate. Ușa s-a
deschis și Warren și-a făcut apariția. Fața tipului era roșie; Julia era palidă.
– Aș vrea să pleci, a zis el. Ți-am dat ce ai vrut. Acum vreau să o ștergi.
– Mi-ai dat ce ai avut, a șuierat ea. Nu ce mi-am dorit.
Warren a holbat ochii și și-a deschis brațele: ce vrei să fac?
– Pune portalul la punct, a zis ea.
– Nu-mi permit, a zis el, printre dinți.
– Doamne, ești pa-te-tic!
Julia a traversat casa înapoi de unde veniseră, mergând crispată. Warren o urma. Quentin
i-a ajuns în camera oglinzii. Julia scria furioasă în registru. Warren își vedea de treburile lui.
Ceva bizar i se întâmpla tipului. O creangă lungă îi ieșea prin cămașă, de la nivelul cotului.
Părea să fie atașată de el.
Parcă se aflau într-un vis perpetuu. Quentin a ignorat întâmplarea. Oricum, erau pe picior
de plecare.
– Vezi ce-mi faci? a zis Warren.
Tipul încerca să răsucească și să rupă crenguța, dar lujerul era verde și flexibil, iar dintre
coaste părea să îi fi crescut o alta.
– Doar pentru că ești aici, vezi ce faci?
Bărbatul a reușit, în sfârșit, să smulgă creanga și a început să o agite acuzator, în fața fetei.
– Hei, a intervenit Quentin, pășind în dreptul Juliei. Ia-o ușurel.
Erau primele cuvinte pe care i le adresa Quentin. Julia a terminat de scris și s-a uitat în
oglindă.
– Abia aștept să plecăm de aici, a zis ea, fără a-l privi pe Warren.
Tânăra hippiotă părea oripilată. Fără îndoială că fata era doar una dintre elevele lui Warren.
Tânăra se retrăsese și mai mult în colțul ei.
– Hai, Quentin.
El a simțit iar șocul suprafeței înghețate, dar de data asta tranziția nu a fost instantanee. Se
aflau în altă parte, într-un loc întunecat dintre lumi. Sub picioarele lor erau niște blocuri
vechi de piatră, un pod îngust, fără balustradă. În spate se zărea dreptunghiul lunguieț și
luminat al oglinzii prin care pășiseră; în față, la vreo șase metri, se vedea un alt dreptunghi.
Sub ei și de ambele părți nu era decât beznă.
– Câteodată se despart așa, a zis Julia. Orice ai face, nu te dezechilibra.
– Ce e acolo? Sub pod?
– Troli.
Lui Quentin îi venea greu să-și dea seama dacă Julia glumea sau nu. Încăperea în care au
ieșit era întunecată, o magazie plină de cutii. De-abia au avut loc să se strecoare afară din
oglindă. Mirosea plăcut, a boabe de cafea. Nimeni nu se afla acolo să-i întâmpine. Mirosul
de cafea a căpătat sens când Quentin a găsit o ușă și a deschis-o, intrând într-o bucătărie
înghesuită de restaurant. Un bucătar se răstea la ei în italiană, să elibereze spațiul. Au trecut
pe lângă el, strângându-se cât puteau de mult, având grijă să nu se ardă de nimic, și au
intrat în salonul unei cafenele. Strecurându-se printre mese, cei doi au pășit afară, într-o
piață largă, pavată cu piatră. O piață frumoasă, înconjurată de clădiri adormite, cu ziduri
din piatră, de o vechime incertă.
– Dacă n-aș ști mai bine, aș zice că suntem în Fillory, a zis Quentin. Sau în Țara-lui-Nicăieri.
– Ne aflăm în Italia. Veneția.
– Vreau niște cafea. De ce suntem în Veneția?
– Mai întâi bem cafeaua.
Soare lucitor pe pavele, grupuri de turiști din loc în loc, făcând poze și studiind ghidurile
turistice, părând deopotrivă copleșiți și plictisiți. Două biserici se înălțau cu fața la piață;
celelalte clădiri erau o combinație ciudată venețiană de piatră veche și lemn vechi și ferestre
neregulate. Quentin și Julia s-au îndreptat spre cealaltă cafenea din piață, cea din a cărei
bucătărie nu ieșiseră în mod magic.
Localul era o oază de umbrele lucitoare, galbene. Quentin parcă plutea. Nu mai trecuse
niciodată prin atâtea portaluri într-o singură zi și era dezorientat. Deja comandaseră, când
și-au dat seama că nu aveau niciun euro.
– La dracu’, a zis Quentin. Azi-dimineață m-am trezit în Fillory, sau poate a fost ieri-
dimineață; oricum ar fi, am nevoie de un macchiato. De ce ne aflăm în Veneția?
– Warren mi-a dat o adresă. A cuiva care s-ar putea să ne ajute – un fel de intermediar. Ne
poate face rost de lucruri. Poate ne găsește un nasture.
– Deci ăsta e planul. Bun. Îmi place.
Quentin era dispus la orice atât timp cât cafeneaua era inclusă.
– Super. După aceea putem încerca planul tău uimitor, care nici măcar nu există.
Și-au sorbit cafeaua în liniște. Visător, Quentin a studiat suprafața neregulată a băuturii lui.
Nu desenaseră o frunză din lapte, așa cum făceau în America. Porumbeii se plimbau printre
mese, culegând firimituri uscate. Ghearele lor păreau livide și roz de la acea distanță.
Soarele inunda totul în jur. Lumina din Veneția era asemenea celei din Fillory: ca reflectată
din piatră.
Lumea se schimbase iar. Nu mai era așa bine împărțită cum își amintea Quentin, în magică
și non-magică. Acum exista o zonă abjectă și anarhică intermediară. Lui nu-i păsa prea mult
de ea; era haotică și lipsită de glorie și nu cunoștea regulile. Probabil că nici Juliei nu-i
plăcea cine știe ce, și-a spus el, dar fata nu avusese de ales, asemenea lui.
Ei bine, lumea lui nu îi ajutase cu nimic, așa că aveau să o exploreze un pic pe a ei.
– Cine e Warren ăla? a zis Quentin. Se pare că aveți o poveste în spate.
– E un nimeni. Cunoaște foarte puțină magie, așa că își petrece timpul prin preajma
colegiului, încercând să le impresioneze pe fete și să le învețe ceva trucuri ca să le-o poată
trage după aceea.
– Serios?
– Serios.
– Ce i s-a întâmplat la sfârșit? Cu brațul… ce era aia?
– Warren nu e om. E altceva, un spirit al pădurii sau ceva asemănător. Doar că îi plac
oamenii. Când se supără nu-și poate menține deghizarea.
– Și atunci, Warren „ți-a tras-o“ și ție? a întrebat Quentin.
Cine știe de unde îi venise. Se trezise vorbind aiurea: o clipă de gelozie, acră și arzătoare ca
refluxul esofagian. Quentin nici nu se așteptase la așa ceva. Avusese multe lucruri de
absorbit într-o singură zi sau noapte, și totul se petrecuse mult prea repede. Dăduse pe
afară. Julia s-a întins peste masă și l-a pălmuit: o singură dată, dar zdravăn.
– Habar nu ai ce a trebuit să fac ca să obțin ceea ce tu ai primit pe tavă, a șuierat ea. Și da,
mi-am tras-o cu Warren. Am făcut și lucruri mai rele.
Valurile de furie erau aproape vizibile, precum gazele de eșapament. Quentin și-a atins
obrazul, acolo unde-l lovise Julia.
– Îmi pare rău, a bâiguit el.
– Nu suficient de mult.
Câteva persoane se uitau la ei, dar foarte puține. Se aflau în Italia, până la urmă. Probabil
că oamenii se pălmuiau acolo tot timpul.
CAPITOLUL DOISPREZECE
A mai trecut un an și jumătate până ce Julia l-a întâlnit din nou pe Quentin.
Băiatul era destul de greu de contactat. Nu părea să aibă un telefon mobil sau unul fix sau
măcar o adresă de e-mail. Părinții lui dădeau doar informații vagi. Julia era convinsă că nici
măcar ei nu știau cum să dea de Quentin. Dar fata știa unde să-i găsească, iar Quentin se
întorcea acasă din când în când, ca un câine în locul unde a fost bătut. Băiatul nu era
apropiat de părinții lui, dar nici nu era genul care să taie de tot legăturile cu ei. Sincer, n-ar
fi avut curajul să facă așa ceva.
Julia, însă, Julia avea destul curaj. Fata prezenta un risc în sine, căci nu întreținea legături
strânse cu societatea. Când a aflat că familia Coldwater vânduse proprietatea și se mutase
în Massachussetts, fata și-a făcut bagajul și a urmat-o. Chiar și o hazna culturală suburbană
precum Chesterton beneficia de conexiune la internet și de agenții de plasare a forței de
muncă – de fapt, nu, în special o hazna culturală suburbană precum Chesterton – și asta e
tot ce îi trebuia Juliei. Fata a închiriat o cameră deasupra unui garaj, de la un pensionar, cu
mustață ca de îngrijitor, care probabil că avea o cameră web ascunsă în baie. Julia și-a
cumpărat apoi o rablă de Honda Civic, cu portbagajul închis cu sârmă.
Julia nu-l ura pe Quentin, nu era vorba despre asta. Quentin era un tip de treabă, doar că îi
stătea în cale. Obținuse totul prea ușor, iar ea cumplit de greu și se întreba de ce. Nu găsise
niciun motiv suficient de bun. El trecuse testul, pe care ea îl picase. Testul fusese supus
analizei, nu ea, dar acum viața ei era un coșmar perpetuu, iar băiatul avea tot ce-și dorise
Julia. Trăia o fantezie. Fantezia ei. Iar Julia își dorea visul înapoi.
Sau nici măcar atât. N-avea de gând să ia nimic de la el. Își dorea numai ca băiatul să-i
confirme existența colegiului Brakebills și apoi să deschidă o portiță în zidul grădinii
magice, suficient de mare pentru ca ea să se poată strecura înăuntru. El era omul ei din
interior. Deși Quentin habar n-avea încă.
Iată planul: în fiecare dimineață, înainte de a merge la serviciu, Julia trecea cu mașina pe
lângă casa familiei Coldwater. În fiecare noapte, în jur de nouă, făcea drumul invers, ieșea
din mașină și patrula în liniște perimetrul peluzei, căutând urme ale prăzii ei. O McMansion
ca aceea, cu ferestre panoramice, izolate dublu, lăsa să se vadă ce se petrecea înăuntru pe
timpul nopții ca un ecran de cinema în aer liber. Se făcuse vară iar, și nopțile de vară
miroseau a iarbă tăiată și purtau cântecul greierilor ce se înmulțeau. La început, singurele
concluzii ale fetei au fost că doamna Coldwater era o pictoriță amatoare predictibilă, dar
tehnic destul de rațională, adeptă a stilului Pop art, din păcate învechit, și că domnul
Coldwater avea o slăbiciune pentru pornografie și pentru sesiunile neîntrerupte de plâns.
Doar în septembrie s-a arătat bestia.
Quentin se schimbase: fusese slăbănog dintotdeauna, dar acum arăta de-a dreptul ca un
schelet. Avea obrajii supți, iar pomeții aproape că îi ieșeau prin piele. Hainele atârnau pe
el. Părul – dar tunde-ți-l odată, că doar nu ești Alan Rickman – era rar.
Arăta îngrozitor. Sărmanul băiețel. De fapt, arăta exact ca Julia.
Fata nu l-a abordat din prima. Trebuia să se pregătească. Acum, că-l încolțise, în final, îi era
deodată teamă să se atingă de el. Nu și-a mai luat nimic de lucru și și-a dedicat tot timpul
lui Quentin, ferindu-se însă de ochii lui.
În jurul orei unsprezece, în fiecare dimineață, Julia îl privea ieșind visător din casă și
plecând în oraș pe o bicicletă veche, albă și penibilă, cu zece viteze. Julia îl urmărea de
departe. Bine că băiatul era complet rupt de lume și prea absorbit de sine, pentru că altfel
ar fi observat Honda cea roșie și zguduită de o tuse a morții, care-i urmărea fiecare mișcare.
Quentin era dovada vie a tot ce-și dorise Julia. Dacă el nu o putea ajuta sau nu voia, atunci
totul se sfârșea. Își irosise doi ani din viață. Frica de a avea, în sfârșit, un răspuns o paraliza,
dar în fiecare zi în care aștepta, riscul ca el să dispară creștea, iar ea s-ar fi întors de unde
plecase.
Julia nu se putea gândi decât la faptul că, dacă se ajungea în acel punct, s-ar fi putut culca
cu el. Fata știa ce simțea Quentin pentru ea. Ar fi făcut orice să o aibă. Era soluția ultimă,
dar avea să funcționeze. Nu prezenta niciun risc. Era asul ei din mânecă.
Cine știe, poate că până la urmă nici n-ar fi fost așa rău. Diferit, fără îndoială, în comparație
cu talentele de gimnast bine exersate ale lui James. Julia nici măcar nu mai știa de ce era
așa de hotărâtă să nu-l placă pe Quentin. Poate că tipul avusese dreptate și era persoana
potrivită pentru ea. Îi era greu să-și mai dea seama acum, căci totul era foarte încurcat, iar
ei îi lipsea antrenamentul pentru a dezvolta sentimente pentru alți oameni. Trecuse mult
de când n-o mai atinsese cineva, cam de când cu paznicul de la zoo, din baie, dar aia fusese
doar o labă spasmodică, peste haine, foarte exactă în ceea ce dorise să obțină. Pacientul i se
zvârcolea sub cuțit, în timp ce ea efectua operația. Julia se simțea străină de propriul corp
și de orice plăcere. Doctorul Julia a notat, pentru orice eventualitate, că era înfricoșător cât
de indiferentă și de ștearsă devenise. Fata încuiase totul și topise cheia.
Julia a deschis capcana într-un cimitir din spatele unei biserici, unde Quentin se retrăsese
ca să-și contemple îmbufnarea. Privind retrospectiv, fata se simțea mândră de isprava ei.
Ar fi putut să-și piardă cumpătul, dar nu o făcuse. Își jucase rolul și-și păstrase demnitatea
și îi demonstrase că era la fel de bună ca el. Își expusese cazul. Îi arătase chiar și vraja cu
dârele multicolore pe care o tot exersase în ultimele șase luni. Reușise să redea cu o
exactitate crudă chiar și mișcările criminale cu mâinile și poziția degetului mare. Nu mai
arătase niciodată nimănui ce putea face și se simțea minunat să aibă, în sfârșit, un public.
Cucerea plaja ca un pușcaș marin.
Iar când s-a ajuns la soluția finală, când telefonul roșu a sunat în camera de război, Julia
nici măcar nu a clipit. O, nu! A răspuns apelului. Iar dacă de asta era nevoie ca să reușească,
atunci n-avea de gând să aștepte o invitație.
Dar șmecheria era alta: Quentin o refuzase. Contase pe dorul lui. Julia se oferise pe cât știa
ea de fățiș. Se agățase singură de un cârlig și atârna în fața lui, roz și unduitoare, dar
Quentin nu înghițise momeala. Julia era conștientă că fusese cam neglijentă cu înfățișarea
ei, dar serios! Nu ieșea la socoteală.
Problema nu era a ei, ci a lui. Ceva sau cineva îl schimbase. Băiatul nu mai era Quentin pe
care și-l amintea. Amuzant: Julia aproape uitase că oamenii se puteau schimba. Timpul se
oprise pentru ea în ziua în care primise lucrarea de la domnul Karras, dar în afara camerei
ei întunecate și lâncede, evenimentele continuaseră să se deruleze. Iar în toată această
perioadă, lui Quentin Împăciuitorul Coldwater reușise să i se scoale și pentru altcineva în
afară de ea.
Păi, bine pentru el.
Când Quentin a plecat, Julia s-a întins pe iarba rece, moale și umedă a cimitirului. A plouat
pe ea, dar fata nu s-a clintit. Nu era vorba de faptul că se înșelase, căci avusese dreptate, el
îi confirmase tot ce bănuise despre Brakebills, despre magie și despre orice altceva. Totul
era real și extraordinar, exact cum își dorise. Analiza ei teoretică fusese admirabil de
riguroasă, iar acum era răsplătită cu o validare experimentală completă.
Numai că băiatul n-avea cum să o ajute. N-avea să i se permită accesul la ceea ce se dovedise
a fi real, și nu vreun vis sau o halucinație psihotică. Undeva exista un loc atât de perfect și
de magic, încât îl făcuse până și pe Quentin fericit. Și nu găseai doar magie acolo, ci și
dragoste. Quentin era îndrăgostit. Dar Julia nu iubea. Ea rămăsese pe dinafară. Toate
locurile erau ocupate la Hogwarts, iar șansele ca ea să fie acceptată scăzuseră vertiginos.
Motocicleta lui Hagrid n-avea să huruie niciodată în fața casei ei. Niciun plic crem n-avea
să-i coboare pe coș.
Julia a rămas pe iarba grasă și umedă a cimitirului, lângă mormântul unui cetățean oarecare
– Fiu Preaiubit, Soț, Tată – spunându-?i c? avusese dreptate ?n leg?tur? cu aproape totul.
Ob?inuse multe note maxime. Doar un singur A minus. O d?duse ?n bar? cu o singur?
?ntrebare.
și că avusese dreptate în legătură cu aproape totul. Obținuse multe note maxime. Doar un
singur A minus. O dăduse în bară cu o singură întrebare.
Uite chestia pe care am greșit-o, s-a gândit ea. Am crezut că nu o să mă doboare niciodată.
CAPITOLUL TREISPREZECE
Furtul unei hărți dintr-un magazin turistic nu era o activitate care să te îmbogățească
neapărat spiritual – oare unde era Benedict când aveai nevoie de el? –, iar magia folosită
era trivială. Dar îi dădea lui Quentin suficient timp să se adune. Își dorea să nu-l fi scăpat
gura despre Warren. Își dorea să nu fi fost atât de obosit și atât de prost. Voia ca fie să se
îndrăgostească iar de Julia, fie să treacă definitiv peste orice ar fi simțit. Poate că avea să
rămână blocat la mijloc pentru totdeauna, ca spațiul dintre portaluri. Hrană pentru troli.
Quentin a inspirat adânc. Era surprins de el însuși. Știa că se poartă ciudat și cam
mârlănesc. Și ce dacă Julia se culcase cu Warren sau cu oricine altcineva? Nu-i datora nimic.
Dumnezeu știa că nu era deloc îndreptățit să o judece. Era parțial vina lui că fata trebuise
să facă tot ce făcuse.
Lui Quentin i-ar fi prins bine o persoană stabilă pe care să se sprijine, dar, după cum se
vedea treaba, Julia nu era acea persoană, fără a fi vina ei. Julia avea nevoie de o avertizare
ca acelea care se pun pe avioane: NU CĂLCAȚI. Quentin trebuia să fie cel stabil, de
încredere, cu capul pe umeri, pentru amândoi. Puteau continua împreună sau separat, doar
că nu prea aveau altă soluție decât să rămână împreună, pentru că el nu știa încotro s-o
apuce, iar ea aproape că își ieșise din minți. Quentin nu avea un rol tocmai strălucit – ca al
lui Bingle, de pildă –, dar era datoria lui. Venise timpul să accepte. Deși, până una-alta, Julia
fusese de mai mare ajutor decât el. Când s-a întors la masa de la cafenea, fata suferise o altă
schimbare neașteptată. Zâmbea.
– Pari fericită.
Quentin s-a așezat.
– Poate ar trebui să mă pălmuiești mai des.
– Așa o fi, a zis ea, sorbind din cafea. E bună.
– Cafeaua.
– Uitasem ce gustoasă poate fi.
Julia și-a întors fața palidă spre lumină și a închis ochii, ca o pisică răsfațându-se la soare.
– Ți-a fost vreodată dor să fii aici?
– Sincer, niciodată.
– Nici mie. Nu până acum. Uitasem.
Warren notase adresa pe un Post-it albastru, pe care Julia îl ținuse strâns în pumn de când
plecaseră din Richmond. Acum, cei doi se uitau împreună la harta orașului, ca și ceilalți
turiști din piață, până când și-au dat seama unde erau și încotro se îndreptau. Destinația
lor se afla într-un cartier numit Dorsoduro, pe o stradă cu acces la Canal Grande. Nu era
departe. La depărtare de un pod.
Quentin presupunea că după ceasurile lor interne nu era decât vreo nouă sau zece noaptea,
dar în Veneția era trecut de prânz și i se părea că stătuse treaz zile în șir. În piață era cald,
dar pe pod se lăsase răcoarea adusă de curenții purtați de mare pe Canal Grande, așa că s-
au oprit acolo ca să se orienteze. În Veneția, sau cel puțin în acea zonă, nu existau mașini.
Podul era pietonal, din lemn, dezamăgitor de modern. Ar fi trebuit să aibă măcar o sută de
ani de vechime ca să pară de departe ca fiind parte a Veneției.
Sub ei, gondolele negre și lucioase alunecau creând în urma lor vârtejuri miniaturale;
vaporetti robuste pufăiau; barje lungi și înguste glisau tulburând apa verzuie de sub ele și
făcând-o lăptoasă și moale. Palazzi extravagante se înșiruiau de-a lungul canalului,
afișându-și olanele, terasele și colonadele. Veneția era singurul oraș văzut de Quentin care
arăta în realitate exact ca în poze. Era liniștitor gândul că ceva din lume îți putea îndeplini
așteptările. Singurul lucru interesant pe care-l cunoștea Quentin despre Canal Grande era
că după ce-și satisfăcea nevoile carnale cu amanta, Byron obișnuia să traverseze canalul
înot, cu o torță într-o mână, astfel încât să nu fie zdrobit de bărci.
Quentin se întreba ce se petrecea în Fillory. Oare îi așteptau pe Insula de Apoi? Demaraseră
o investigație? Îi treceau pe localnici prin foc și sabie? Sau avea să se întoarcă la Whitespire?
Adevărul era că indiferent ce ar fi fost, deja se întâmplase. Era posibil să fi trecut săptămâni
sau ani, căci nu știai niciodată cum funcționa diferența de timp. Quentin simțea cum Fillory
îi scapă printre degete, în viitor, lăsându-l în urmă. Probabil că se dezlănțuise iadul de
îndată ce dispăruseră, dar viața avea să-și recapete cursul normal. Se putea ca fix în acea
clipă, Janet și Eliot să îmbătrânească împreună, fără el. Le fusese dor de el, dar
supraviețuiseră. Quentin, rege în Fillory, avea nevoie de Fillory mai mult decât avea regatul
nevoie de el.
În Dorsoduro, străzile erau înguste și liniștite. Semăna mai puțin cu un decor de teatru și
mai mult cu un oraș adevărat decât cu zona din care veneau – oamenii chiar păreau să
locuiască și să muncească acolo, nu organizau doar un spectacol pentru turiști. Oricât și-a
fi dorit Quentin să o traverseze mai repede și să se întoarcă în Fillory, nici măcar el nu putea
ignora cât de vădit de frumoasă era Veneția. Oamenii locuiau acolo de – oare cât să fi fost,
un veac? Mai mult? Doar bunul Dumnezeu mai știa a cui fusese ideea nebunească de a
ridica un oraș în mijlocul unei lagune, dar nu puteai nega rezultatele. Totul era construit
din cărămidă veche și din piatră, cu blocuri sculptate din piatră încă și mai veche și
încastrate din loc în loc în ziduri, pe post de ornament. Ferestre din trecut fuseseră
acoperite, iar altele noi fuseseră tăiate, astfel că puteai surprinde colțul vreunei curți tăcute
și secrete. De fiecare dată când se gândeau că lăsaseră marea în urmă, dădeau iar peste ea
– câte o venă întunecată și costelivă de apă ce se ramifica printre clădiri, încadrată de
ambele părți de schifuri colorate.
Simplul fapt că se afla acolo îl făcea pe Quentin să se simtă mai bine. Orașul italienesc era
mult mai potrivit unui rege și unei regine decât Bostonul. Încă nu știa dacă se apropiau de
Fillory, dar simțea, cu adevărat, că făcea un pas în direcția corectă.
Julia pășea energic, cu privirea fixată drept înainte. Trebuie să fi fost un drum scurt, de
maximum zece minute, dar planul străzii era așa de haotic, că trebuiau să se oprească la
absolut fiecare colț ca să se reorienteze. Și-au smuls harta unul altuia, rătăcindu-se, apoi
înhățând iar harta. Doar o clădire din cinci avea număr, iar cifrele nici măcar nu păreau să
urmeze vreo ordine. Veneția era un oraș făcut pentru hoinăreală, ceea ce era perfect în
regulă, cu excepția cazului în care aveai o treabă urgentă, într-un loc anume.
În cele din urmă, Julia și Quentin s-au oprit în fața unei uși din lemn, vopsită în maro, cu
puțin mai înaltă decât ei. Era încă discutabil dacă se aflau pe strada pe care o căutaseră, dar
ușa purta numărul corect, înscris pe o mică placă din piatră, deasupra ei. Intrarea avea și o
ferestruică ce fusese vopsită. Nu exista clanță. Quentin și-a așezat palma pe zidul de piatră
cald, de lângă ușă. A murmurat câteva silabe ritmice, iar o pânză de fire de culoarea
arzătoare a filamentelor de reșou a lucit timp de un minut deasupra zidului vechi.
– Măsurile de protecție de aici sunt foarte rigide, a zis el. Dacă intermediarul tău nu
locuiește aici, atunci, oricine ar fi, știe foarte bine ce face.
Oricum ar fi fost, cei doi fie aveau să-și îmbunătățească situația, fie să și-o agraveze
considerabil. Nu exista nici sonerie, așa că Quentin a bătut. Ușa nu a sunat sub degetele lui
– era posibil să fi existat un kilometru bun de stâncă dincolo de ea. Dar ferestruica s-a
deschis imediat.
– Sì.
Înăuntru nu se vedea decât întuneric.
– Am vrea să vorbim cu șeful tău, a zis tânărul.
Fereastra s-a închis imediat. Quentin a privit-o pe Julia și a ridicat din umeri. Ce altceva să
fi zis? Fata l-a privit impasibilă din spatele ochelarilor ei fumurii. Quentin voia să plece de
acolo, dar nu aveau unde să se ducă. Singura cale era cea de dinaintea lor. Înainte și tot mai
jos.
Strada era tăcută, îngustă, practic ca o alee, cu clădiri ce se înălțau până la al patrulea etaj,
de ambele părți. După aceea nu s-a întâmplat nimic. După cinci minute, Quentin a șoptit
câteva cuvinte în islandeză și și-a ținut palma la câțiva centimetri de ușă. A pipăit zidul din
jurul ei, aflat la umbră, dar tot cald.
– Dă-te înapoi, a zis el.
Oricine ar fi instalat măsurile de protecție era foarte priceput. Dar nu cunoștea tot ce știa
Quentin. Tânărul a direcționat toată căldura din zid spre fereastra a cărei sticlă s-a dilatat,
așa cum face sticla când e supusă unei temperaturi ridicate. Protecțiile erau suficient de
bune, astfel încât căldura nu voia să se desprindă, dar știa cum s-o impulsioneze. Când
sticla n-a putut să se mai dilate, s-a spart ca un bec ars. Elevii lui Warren ar fi fost
impresionați.
– Stronzo! a strigat el spre rama goală. Facci parlare contuo direttore del cazzo!
A trecut un minut. Farmecul de transfer termal al lui Quentin făcuse să apară o pojghiță de
gheață pe zidul vechi din piatră. Ușa s-a deschis. Înăuntru era întuneric.
– Vezi? e zis el. Am învățat ceva la colegiu.
Un bărbat solid i-a întâmpinat în foaier, o cameră mică, îmbrăcată în gresie maronie. Era
surprinzător de amabil. Probabil că fuseseră nevoiți să înlocuiască ferestruica de foarte
multe ori.
– Prego.
Omul le-a făcut semn spre câteva trepte ce conduceau în cele mai frumoase camere văzute
vreodată de Quentin.
Fusese aiurit de topografia bizară a Veneției și avusese impresia că nimerise într-un motel
pentru demnitari europeni, cu pereți albi și canapele inconfortabile și lămpi mici și
geometrice, însă exteriorul clădirii era doar camuflaj. Se aflau într-unul dintre palatele mari
de pe Canal Grande. Intraseră pe ușa din spate.
Întreaga fațadă era un șir lung de ferestre înalte cu creste, în stil Moorish, reflectate în apă.
Intenția evidentă era să uimească musafirii până la o senzație de supunere tulburătoare, iar
Quentin s-a conformat imediat. Clădirea semăna cu o pictură murală la scară naturală,
poate chiar un Tintoretto, cu ape verzi, vii și bărci de toate dimensiunile și de toate formele
imaginabile și inimaginabile, ce traversau încoace și încolo canalul. Trei candelabre
lucitoare, din sticlă de Murano, luminau încăperea: caracatițe translucide din care picurau
cristale. Pereții erau ocupați cu rânduri de picturi, peisaje clasice și scene din Veneția.
Podeaua era din dale de marmură, ale cărei denivelări și ciobituri fuseseră înăbușite sub
covoarele orientale suprapuse.
Totul din cameră era la superlativ; genul de cameră în care ai fi vrut să stai ani întregi. Nu
se aflau în Fillory, dar lucrurile se îmbunătățiseră considerabil – aproape ca în Castelul
Whitespire.
Însoțitorul lor a plecat, lăsându-ne pentru moment singuri. Quentin și Julia s-au așezat pe
canapea; picioarele sofalei erau sculptate în profunzime și arătau de parcă ar fi fost gata să
o ia din loc. Se mai aflau acolo încă patru sau cinci persoane, dar încăperea era așa de uriașă
că părea intimă și goală. Trei bărbați în cămăși vorbeau în șoaptă deasupra unei măsuțe,
sorbind ceva din pahare mici. O femeie cu umeri lați fixa apa cu privirea, stând cu spatele
la ei. Un majordom – sau cum le-o fi spus în Italia – stătea în capătul scărilor. Toată lumea
îi ignora pe nou-veniți. Julia s-a strâns într-un colț al canapelei. Fata și-a tras picioarele sus,
așezându-și pantofii pe tapiseria frumoasă și veche.
– Presupun că trebuie să luăm un număr de ordine, a zis Quentin.
– Trebuie să așteptăm, a răspuns Julia. Ne vor chema.
Fata și-a scos ochelarii și a închis ochii. Începea iar să se retragă în sine, după cum observa
Quentin. Se părea că schimbarea se producea treptat. Cum se simțea în siguranță acolo,
Julia își permitea probabil să se relaxeze. Quentin spera să fie așa. Ar fi putut prelua frâiele
de acolo.
– Mă duc să-ți aduc apă.
– Apă minerală, te rog. Carbogazoasă. Și întreabă de whisky.
Dacă viața de rege te pregătea pentru ceva, atunci acel lucru era cum să te adresezi
personalului. Majordomul avea și apă minerală – frizzante –, și whisky. Quentin a adus
whisky-ul sec, după cum părea să-i placă Juliei. Fata a ignorat apa. Tânărul își făcea griji în
legătură cu obiceiul ei de a bea. Lui Quentin îi plăcea un pahărel din când în când, dar
cantitatea de alcool pe care o putea înghiți tânăra era aproape eroică. Se gândea la ce-i
spusese Eliot, despre cele văzute la centrul spa. Parcă Julia încerca să se anestezieze sau să
cauterizeze o rană ori să umple o parte a ei care dispăruse.
– Intermediarul lui Warren trebuie să fie foarte priceput, a observat Quentin. Locul ăsta e
frumoas chiar și după standardele magice.
– Nu pot rămâne aici, a răspuns Julia.
Fata stătea acolo sorbind băutura și tremurând, strângând paharul în mâini ca și cum ar fi
fost o poțiune magică de vindecare. Bea fără să deschidă ochii, ca un copil. Quentin i-a
cerut majordomului să-i aducă fetei o pătură, iar ea a vrut încă un pahar de whisky.
– Nici măcar nu mă mai pot îmbăta, a zis ea cu amărăciune.
După aceea, Julia nu a mai vorbit. Quentin spera ca fata să se poată odihni. El ocupase
celălalt capăt al canapelei, bând din spritzul venețian (Prosecco, Aperol, sifon, câteva
picături de lămâie, măslină) și privea canalul, fără a se gândi la ce avea să facă dacă planul
nu mergea. Palatul de vizavi de al lor era roz; soarele ce apunea îl făcea de culoarea
somonului. De-a lungul anilor, palatul își schimbase centrul de greutate – se scufundase
ușor pe o parte, în timp ce cealaltă rămăsese acolo unde fusese ridicată, creând o fisură pe
jumătate, care pesemne că traversa întreaga clădire, prin toate camerele, după cum își
imagina Quentin. Probabil că oamenii se împiedicau tot timpul. Niște stâlpi în dungi se
înălțau în unghiuri greșite din apă, în fața palatului roz. Era ciudat să fii într-un anumit loc
fără să fii rege. Tânărul ieșise din zona de confort. Elaine avusese dreptate: nimic nu-l făcea
special acolo. Nimeni nu-l băgase în seamă. Quentin trebuia să accepte faptul că
sentimentul era ciudat de relaxant. A trecut o oră – Quentin își pierduse șirul gândurilor
după al treilea pahar– până când un italian mărunt, tânăr și serios, într-un costum deschis
la culoare, fără cravată, să vină la ei și să-i invite la etaj. Tipul purta genul de vestimentație
pentru care un american nu ar fi scăpat fără observații nici într-o mie de ani.
Tânărul i-a poftit într-un salon complet alb, cu trei scaune delicate din lemn, așezate în
jurul unei mese. Pe masă se afla un bol simplu din argint. Pe al treilea scaun nu ședea
nimeni. În schimb, o vocea a răsunat de nicăieri – o voce bărbătească, dar înaltă și șoptită,
aproape androgină. Era greu să-ți dai seama de unde venea.
– Bună, Quentin. Bună, Julia.
Înspăimântător. Nu-și dăduseră numele nimănui.
– Bună.
Quentin nici nu știa unde să privească.
– Mulțumim că ne-ai primit.
– Sunteți bine-veniți! a zis vocea. De ce sunteți aici?
Se părea că nu știa chiar totul.
– Am vrea să-ți cerem ajutorul.
– Cu ce ați vrea să vă ajut?
Să înceapă spectacolul. Quentin se întreba dacă intermediarul era om sau vreun fel de spirit
ca Warren ori chiar mai rău. Julia își exersa privirea pierdută de la un milion de kilometri
distanță.
– Păi, tocmai ce am venit dintr-o altă lume. Din Fillory. Care, din câte se pare, e real. Dar
probabil știai deja asta.
Drege-ți glasul și începe iar.
– Nu am vrut să plecăm – a fost un accident – și am vrea să ne întoarcem acolo.
– Înțeleg.
Pauză.
– Și de ce aș vrea eu să vă ajut?
– Poate că îți pot fi și eu de ajutor. Sau ne putem ajuta reciproc.
– O, mă îndoiesc, Quentin.
Vocea pierduse o octavă.
– Mă îndoiesc profund.
– OK.
Quentin a privit în spatele lui.
– Mda, auzi, dar unde ești?
Tânărul începea să se simtă dureros de conștient de poziția în care se aflau. Nu avea o
strategie de scăpare, iar intermediarul n-ar fi trebuit să le cunoască numele. Poate că
Warren îl sunase mai înainte, iar acela nu era deloc un gând reconfortant.
– Știu cine ești, Quentin. Nu ești un om foarte plăcut în anumite cercuri. Unii cred că ai
abandonat această lume. Propria ta lume.
– În regulă. Eu n-aș spune că am abandonat-o, dar fie.
– Apoi Fillory te-a abandonat pe tine. Sărmanul rege bogat. S-ar părea că nimeni nu te
dorește, Quentin.
– Poți să privești și așa lucrurile, dacă vrei. Dacă ne-am putea întoarce în Fillory, totul ar fi
în regulă. Dar, în orice caz, n-ar fi problema ta, nu?
– Voi judeca singur ce mă privește și ce nu.
Pielea de pe gâtul lui Quentin s-a înfiorat. El și intermediarul nu porniseră deloc cu dreptul.
Tânărul socotea avantajele de a pune la cale un farmec simplu de apărare. Era un gând
prudent, dar l-ar fi putut determina pe intermediar să lovească în avans. Quentin a privit-
o fugitiv pe Julia, dar fata abia putea să urmărească discuția.
– Bine. Am venit aici doar pentru a-mi rezolva problema.
– Uită-te în bol.
În acel moment părea o idee proastă. Quentin s-a ridicat în picioare.
– Ascultă, dacă ne poți ajuta, bine. Dar dacă ai de gând să o faci, zi-ne care e prețul. O să
plătim.
– O, dar nu cred că îmi puteți da ceva. Nu v-am invitat eu aici, iar eu voi decide când puteți
pleca. Uită-te în bol.
Lucrurile o luau rapid într-o altă direcție. Totul părea complet greșit. Quentin a apucat-o
pe Julia de braț și a săltat-o în picioare.
– Plecăm, a zis. Acum.
Quentin a izbit cu dosul palmei bolul de pe masă, iar obiectul a zăngănit lovindu-se de
perete. O fâșie de hârtie a zburat din el. În ciuda gândului bun de a nu-i da atenție, Quentin
și-a aruncat privirea spre bilețel. Puteai declanșa vrăji doar citindu-le. Pe hârtie erau scrise
cu markerul cuvintele AI LA MINE UN NASTURE MAGIC.
Ușa s-a deschis în spatele lor, iar Quentin s-a agitat, încercând să ajungă împreună cu Julia
în spatele mesei.
– Căcat! S-a uitat în bol!
Vocea era mult mai joasă decât cea care le vorbise înainte. Era o voce pe care Quentin o
cunoștea bine. Era a lui Josh.

Quentin l-a îmbrățișat.

– Iisuse! a zis el, cu fața îngropată în umărul lat și moale. Ce mama dracului, omule?
Nu înțelegea cum de era posibil ca Josh să se afle acolo, dar nu mai conta. Probabil că avea
să conteze în curând, dar nu încă. Nici măcar nu-i păsa că Josh se jucase cu mințile lor. Nu-
l mulțumea decât faptul că nu avea să mai fie un dezastru. Nu urmau să se lupte. Genunchii
lui Quentin tremurau. Parcă se îndepărtase mult de limanul sigur al lumii bine orânduite
pe care o știa și acum se întorcea pe cealaltă parte doar pentru a-l găsi acolo pe Josh: o
insulă de căldură și familiaritate.
Josh s-a desprins cu tact din îmbrățișare.
– Deci, a zis el, bine ai venit în rahat, omule!
– Ce dracu’ faci aici?
– Eu? Asta e casa mea. Ce faci tu aici? De ce nu ești în Fillory?
Era același Josh: fața rotundă, obez, zâmbitor. Arăta ca un călugăr fabricant de bere, dar nu
părea mult mai trecut decât ultima dată când îl văzuse Quentin, adică acum peste trei ani.
Josh a închis cu grijă ușa în urma lui.
– Niciodată nu poți fi destul de precaut, a zis el. Am o imagine de păstrat. Mă joc, într-un
fel, de-a Vrăjitorul din Oz.
– Care e faza cu bolul?
– Eh, n-am avut prea mult timp. M-am gândit doar că ar fi înfricoșător, știi. Uită-te în bol...
uită-te în bol…, a zis Josh, imitând iar vocea de dinainte.
– Josh, Julia. Vă cunoașteți.
Se mai întâlniseră, în haosul care însoțise avântul de dinainte de marea reîntoarce în Fillory,
înainte ca Josh să plece de unul singur în Țara-lui-Nicăieri.
– Bună, Julia.
Josh a sărutat-o pe fată pe ambii obraji. Tipul trebuie să-și fi însușit complet manierele
europene în acel loc.
– Bună.
Josh a ridicat atât de lasciv din sprâncene spre Quentin, că tânărul nici n-ar fi crezut că era
posibil din punct de vedere fizic. Quentin începea să-și dea seama cam ce noroc îi lovise.
Josh avea nasturele magic. El era biletul lor de întoarcere spre Fillory. Zilele de vagabonzi
se terminaseră.
– Ascultă, a zis el. Avem niște probleme.
– Păi, da, din moment ce vă aflați aici.
– Nici măcar nu știm unde suntem.
– Sunteți în casa mea.
Josh a dat din mâini cu un gest grandios.
– Ăsta e un ditai pallazo de pe Canal Grande.
Josh le-a făcut turul. Palatul avea patru etaje. Primele două erau dedicate activității lui Josh,
iar ultimele două găzduiau apartamentele lui Josh. Acolo s-au retras și ei. Podeaua era din
dale masive de marmură roz, cu rotocoale, iar pereții erau acoperiți cu tencuială cu stropi.
Toate camerele aveau dimensiuni ciudate și păreau clădite pe măsură ce era nevoie de încă
o încăpere, din impulsuri excentrice, acum imposibil de ghicit.
Aventura de a găsi drumul înapoi spre Fillory era de cea mai mare însemnătate, însă aveau
nevoie de o pauză. Julia a cerut o baie caldă, lucru de care, sincer, chiar avea nevoie.
Quentin și Josh s-au retras într-una dintre sufrageriile minunate, luminată de un singur
candelabru modest. Mâncând spaghetti, Quentin i-a explicat cât a putut mai bine amicului
său ce se întâmplase și cum ajunseseră acolo. Când a terminat, Josh și-a depănat povestea.
Când Quentin, Eliot, Janet și Julia se instalaseră confortabil pe tronurile din Fillory, Josh își
luase nasturele magic și pornise să exploreze Țara-lui-Nicăieri. Văzuse tot ce-și dorise în
Fillory și nu fusese o experiență plăcută și oricum era sătul să se târască în umbra altora.
Nu-și dorea să fie viceregele din Fillory, ci voia să aibă propriul drum, după cum considera
de cuviință. Voia să și-o tragă.
Josh putea fi neglijent cu multe lucruri – cu ce mânca, fuma, ce purta, spunea sau cu faptele
lui –, dar nu ajungi în Brakebills fără să fii un soi de geniu, iar dacă beneficia de niște
circumstanțe potrivite, tipul era capabil să fie metodic și chiar meticulos. În acest caz,
circumstanțele fuseseră perfecte. Josh a început o analiză amănunțită a Țării-lui-Nicăieri.
Nu era lucru de șagă. Era bine știut faptul că piețele și fântânile de acolo se întindeau pe o
distanță infinită, în toate direcțiile, fără să semene între ele, că fiecare ducea către o altă
lume și poate un univers cu totul și cu totul diferite. Nu ar fi fost deloc greu să te rătăcești
astfel încât să nu-ți mai găsești niciodată drumul înapoi spre casă.
Lui Josh îi venise ideea de a merge în Pământul de Mijloc, locul în care se petrec
întâmplările din Stăpânul inelelor de Tolkien. Dacă Fillory era real, de ce nu ar fi fost și
ținutul lui Tolkien? Iar dacă Pământul de Mijloc era adevărat, asta însemna că și alte lucruri
erau la fel de veridice: femele elf sau azimă lembas și iarbă de pipă și Eru Ilúvatar mai știe
ce altceva. Dar practic vorbind, orice loc ar fi fost bun atât timp cât era rezonabil de cald,
susținea viața și era locuit de oameni dotați cu organele potrivite și dispuși să-l lase pe Josh
să se folosească de ele. Multiversurile erau masa lui la TGI Friday’s.
Își pusese în gând să exploreze în cerc, începând cu fântâna care ducea spre Pământ, piață
cu piață, cartografiind totul cu atenție, pe parcurs. Nu avea nevoie de multe lucruri. Nu
prea ți se făcea foame în Țara-lui-Nicăieri. Și-a adus cu el o franzelă, o sticlă de vin, haine
călduroase, o sută șaptezeci de grame de aur și un pistol cu electroșocuri.
– Prima lume a fost un eșec total, a zis el. Numai deșert unde priveai cu ochii. Niște dune
incredibile, dar nici țipenie de om, așa că m-am cărat de acolo. Următoarea lume era
înghețată. Cealaltă, acoperită doar de păduri de pin. Aceea era locuită – un fel de societate
amerindiană. Am stat acolo două săptămâni. Nu am găsit dragoste, dar am slăbit vreo cinci
kilograme. Și am primit o tonă de coliere de scoici.
– Stai așa. Lumile astea erau la fel peste tot? Adică aveau un singur climat și atât?
– Păi, nu știu. Nici măcar nu știu dacă sunt sferice. Sau în formă de disc sau de inel. Poate
că nu funcționează la fel. E posibil să nu aibă latitudine. Dar n-aveam de gând să plec în
recunoaștere spre altă zonă doar ca să aflu. E mult mai simplu să încerci, pur și simplu,
următoarea fântână. Doamne, ce chestii am mai văzut. Serios, ar trebui să încerci odată. În
unele zile vizitam câte douăsprezece lumi. Era ca și cum aș fi mers la întâmplare prin
multivers. Am văzut un copac imens fără capăt sau sfârșit, o lume magnetică unde totul se
lipea de tine, pe alta totul era gumat. În altă parte nu găseai decât trepte, trepte și iar trepte.
Oare ce altceva? O lume era cu fundul în sus, alta fără gravitate, unde pluteai prin spațiu,
cu singura excepție că spațiul era cald și umed și mirosea ca un fel de rozmarin. Și știi ce
am descoperit că e real? Teletubbies! Nu-i așa? Ciudate chestii.
– N-ai…
– Nu, n-am făcut tâmpenia aia. N-aș fi putut. În fine. Nu totul a fost așa de exotic. Uneori
găseam câte o lume exact ca a noastră, cu câte o mică diferență – economia era bazată pe
stronțiu, sau rechinii erau mamifere, sau exista foarte mult heliu, și atunci toată lumea
vorbea pițigăiat. În cele din urmă, am găsit o fată. Mamă, era atât de frumoasă! Lumea asta
avea în mare parte munți, ca în picturile alea chinezești, ridicându-se dintre cețuri și, de
fapt, toată lumea arăta un pic asiatic. Locuiau în orașe din pagode decorate și suspendate.
Dar nu mai rămăseseră mulți locuitori – purtau un război neîncetat cu alte popoare de pe
alți munți, fără vreun motiv anume. Și-n plus, cădeau tot timpul de pe stânci. Probabil că
eu am fost cea mai grasă persoană pe care au văzut-o vreodată, dar nu le-a păsat prea tare.
Cred că li s-a părut sexy, pentru că probabil însemna că eram un vânător bun sau așa ceva.
De asemenea, nu mai văzuseră niciodată magie, așa că am profitat la maximum. Am devenit
un soi de celebritate pentru un timp. Am început să-mi petrec timpul cu fata asta,
războinică importantă al unuia dintre sate. Era foarte interesată de magie. Iar bărbații lor
nu cred că erau foarte dotați, dacă înțelegi ce vreau să zic.
– Da, cred că înțeleg ideea, a răspuns Quentin.
– Oricum, a murit. A fost omorâtă. A fost îngrozitor, foarte, foarte trist. La început, am vrut
să rămân acolo și să-i prind pe cei care au ucis-o, dar apoi nu am mai putut. A fost ceva
foarte prostesc. Nu mă pricepeam la război ca ei, și asta li s-a părut rușinos, cred, așa că m-
au izgonit.
– Doamne, îmi pare rău.
Sărmanul Josh. După limbarița pe care o avea tot timpul, erai înclinat să uiți că are emoții.
Dar le descopereai pe toate, dacă săpai suficient de adânc.
– Nu, nu contează. Adică, a contat, dar ce să faci? N-avea cum să funcționeze. Cred că-și
dorea să moară așa. Oamenii ăia nu țineau prea mult la viață, sau poate că așa înțelegeau
ei viața, dracu’ știe. Atunci a luat-o totul razna. S-a dus toată distracția. Am mers într-o
lume ce aducea cu Grecia: doar stânci albe, soare fierbinte și mări întunecate. M-am culcat
cu o harpie acolo.
– Ai făcut sex de consolare cu o harpie?
– Nu știu exact dacă asta era, dar practic avea aripi în loc de brațe. Iar picioarele ei aveau
gheare.
– Sigur.
– Și-a luat zborul în timp ce o făceam. Au căzut pene peste tot. Mai multă bătaie de cap.
Încă am o cicatrice unde m-a zgâriat. Pot să…
– Nu vreau s-o văd.
Josh a oftat. Toată veselia i se scursese de pe chip, lăsându-l cenușiu sub barba crescută.
Acum Quentin vedea clar acei ani pe care-i ignorase înainte.
– Adică, ce căutam eu era un fel de Y: Ultimul bărbat, nu? Unde să fiu ultimul tip într-o
lume plină de gagici. Știu că există așa ceva. Ar putea să fie și lesbiene cu toatele, iar eu doar
să privesc. Mă mulțumesc cu orice. În fine, după aia am început să sar dintr-o lume în alta.
Lumi, lumi, lumi. Nu mi-a mai păsat. E ca atunci când ai văzut prea mult porno pe net și
nimic nu-ți mai pare real, dar tot te uiți. Ajungeam într-un univers și căutam imediat o
scuză pentru a mă muta în celălalt. De îndată ce observam ceva în neregulă – ah, aici sunt
muște sau cerul are o culoare ciudată sau nu există bere, orice nu era perfect – dădeam bir
cu fugiții. Și-apoi, când m-am întors dintr-una dintre plimbările astea, am găsit Țara-lui-
Nicăieri distrusă.
– Ce? Cum adică distrusă?
– În ruine. Părăginită. Știi ceva de asta? Dacă n-aș fi văzut-o, n-aș fi crezut nici eu.
Josh și-a golit paharul de vin. Un bărbat a venit să-l umple din nou, dar tânărul l-a refuzat.
– Whisky, a cerut el. Apoi a continuat. La început am crezut că a fost din vina mea, că eu
trebuie să o fi afectat pentru că o folosisem prea mult sau ceva de genul. Când am scos
ultima oară capul la suprafață, frigul m-a lovit, practic, în față. Aerul era înghețat, iar vântul
fugărea de colo colo prin piețe zăpada ca o pudră.
– Cum e posibil așa ceva? a întrebat Quentin. Nici măcar nu am știut că în Țara-lui-Nicăieri
există vreun soi de vreme.
Quentin se gândea la furtuna mută care agita crengile arborelui-ceas din Fillory. Era oare
vorba de același vânt?
– Ceva e complet aiurea acolo, Quentin. Ceva esențial a fost dat peste cap. Sistemic.
Jumătate din construcții erau în ruină. Parcă avusese loc un bombardament. Toate clădirile
alea frumoase din piatră se întindeau dezgolite sub cer. Îți amintești că Penny a zis odată
că ar fi pline de cărți? Cred că avea dreptate, pentru că peste tot zburau pagini. A clătinat
din cap. Cred că ar fi trebuit să iau câteva, să văd ce scria. Tu așa ai fi făcut, cu siguranță.
Mie nici prin cap nu mi-a trecut, decât după aceea. Știi la ce mă gândeam? La cum să nu
mor. Mă aflam destul de departe de fântâna Pământului în acel moment, poate chiar la un
kilometru. Adusesem haine groase, dar le aruncasem când o întâlnisem pe harpie. Era cald
în draci acolo. Și oricum tipa îmi sfâșia orice haină. Așa că eram, practic, în pielea goală și
multe din punctele mele de reper dispăruseră, ca și o grămadă de fântâni. Unele dintre ele
nivelate, altele înghețate. Știi că nu poți face magie acolo? De câteva ori am reușit doar să
mă ghemuiesc într-un colț. M-am gândit că aștept să treacă furtuna, dar de fapt nu-mi
doream decât să dorm. Nu am crezut că pot continua. Aș fi putut să mor foarte simplu. Mă
aflam acolo de vreo jumătate de oră. E un miracol că am găsit fântâna Pământului. Eram
convins că nu o să reușesc.
– E incredibil.
Bunul Josh. Chiar când erai gata să-i pui cruce, își revenea în simțiri, iar când o făcea era de
neînvins. Ca atunci, în Fillory, când îl învinsese pe gigantul incandescent cu vraja ce crease
o gaură neagră. Probabil că tipul avea să trăiască mai mult decât oricare dintre ei.
– Încă încerc să înțeleg, a spus Josh. Era ca și cum cineva atacase sau blestemase Țara-lui-
Nicăieri, doar că cine ar face așa ceva? Nu am văzut pe nimeni pe acolo. Era la fel de pustie
ca întotdeauna. M-am gândit – știu că e o prostie –, dar m-am gândit că-l voi vedea pe
Penny.
– Mda.
– Adică, nu că mi-aș fi dorit să-l văd. Nu-l puteam suporta pe tip. Dar ar fi plăcut să știu că
e în viață.
– Da, ar fi.
Quentin încerca deja să-și dea seama dacă toată întâmplarea însemna că el și Julia nu se
mai puteau întoarce în Fillory prin Țara-lui-Nicăieri. Teoretic, ar fi fost încă posibil. Nu
trebuia decât să-și ia haine groase și un spărgător de gheață.
– Întotdeauna am crezut că Țara-lui-Nicăieri este invulnerabilă, a zis Quentin. Parcă se afla
în afara timpului, fără a se schimba vreodată. Dar se pare că a fost lovită de cutremur și de
viscol în același timp.
– Nu-i așa? Care ar fi probabilitatea?
– Presupun că n-ai observat dacă fântâna spre Fillory se mai afla acolo, nu? a întrebat
Quentin. Mă gândeam că ne puteam întoarce pe acolo.
– Nu. Deci, mergeți înapoi? N-am tras cu ochiul când eram prin trecere. Dar, ascultă,
oricum, nu știu dacă mai puteți merge pe acolo.
– De ce nu? Înțeleg că ținutul e distrus, dar merită încercat. Tu te-ai întors pe Pământ. Pari
să te fi instalat comod aici. Vom împrumuta doar nasturele și ne vedem de drum.
– Da, păi, vezi, tocmai asta e problema.
Josh nu se uita în ochii lui Quentin, ci studia o pictură agățată deasupra peretelui din
spatele lui, de parcă nu ar mai fi văzut-o niciodată.
– Ce?
– Nu mai am nasturele.
– Nu mai…?
– Mda. L-am vândut. Nu credeam că-l mai vrei.
Quentin nu putea să audă așa ceva.
– Ba nu. Zi-mi că nu l-ai vândut.
– Ba cum să nu! a răspuns Josh, indignat. Cum mama dracului crezi că mi-am putut permite
palatul ăsta venețian?
CAPITOLUL PAISPREZECE
Lemnul vechi al mesei lui Josh era rece pe fruntea lui Quentin. În câteva secunde avea să
se ridice iar. Atât dura până ce creierul lui procesa iar necazul în care se aflau. Până când
gândurile negre aveau să revină, Quentin se bucura o clipă de soliditatea răcoroasă a mesei.
Lăsa disperarea să-l cuprindă. Nasturele dispăruse. Tânărul se gândise să-și și lovească
țeasta de masă de câteva ori, dar probabil că ar fi exagerat. Era conștient, pentru prima dată,
de cât de liniște era în oraș. După lăsarea întunericului, străzile și canalele păreau să se
golească, ca și cum Veneția nu se mai simțea obligată să se prefacă a fi parte din acel mileniu
odată cu venirea nopții și se întorcea la vechea ei natură medievală.
Bine. Quentin s-a ridicat. Sângele i s-a scurs din obraji. Înapoi la muncă.
– OK. Ai vândut nasturele.
– Trebuie să fi avut un alt plan, a zis Josh. Adică, nu-mi spune că te gândeai că vei da din
întâmplare peste mine, în Veneția, și să împrumuți nasturele. Ăsta nu seamănă deloc a plan.
– Păi, nu, a răspuns Quentin, nu e. Planul era să nu fim dați afară din Fillory, dar trenul ăla
deja a plecat, așa că acum am nevoie de o altă soluție. Cui dracului l-ai vândut?
– Și asta e o poveste lungă.
Josh a început să depene întâmplarea, nestingherit de vreun reproș pe care și l-ar fi putut
face. Dacă Quentin se împăcase cu gândul, atunci cu siguranță că și el putea face la fel, și-
n plus, povestea aceea era una mult mai veselă decât sejurul în Țara-lui-Nicăieri.
– Vezi tu, mi-am dat seama că-mi terminasem treaba cu nasturele, cu Țara-lui-Nicăieri, cu
Fillory și cu tot. Dacă voiam să mi-o pun – și voiam –, trebuia să îmi găsesc pe cineva aici,
în lumea reală. Așa că mi-am căutat o preocupare pe Pământ și am început să explorez zona
neconvențională a magiei. Adăposturile și toate cele. Ai auzit ceva despre asta?
– Julia m-a pus la curent.
– Adică, întotdeauna am știut că există câteva vrăjitoare de pripas, dar treaba e mult mai
complicată. Habar n-am. Există mulți oameni din ăștia. Mulți dintre ei trec prin Veneția –
se gândesc că e un oraș vechi, așa, hei, trebuie să fie niște magie implicată. Presupun că
așteaptă să câștige ceva. E destul de trist. Alții sunt meseriași și știu tot ce știm și noi și încă
ceva în plus, dar majoritatea habar nu au ce fac și sunt disperați. Ar încerca orice. Trebuie
să fii precaut printre cei din urmă. Mulți dintre ei nu cunosc suficiente lucruri ca să fie
periculoși, dar atrag prădătorii: zâne, demoni și mai știu eu ce. Șacali, de-a dreptul. Atunci
intri în belele. Vânătorii nu se pun cu noi pentru că le facem prea multe probleme, dar bieții
nenorociți, magicienii de doi lei, își doresc putere și ar face orice să o obțină. Am auzit că
unii au încheiat târguri destul de proaste. N-o să-ți vină să crezi, dar mie îmi sunt dragi. Știi
că nu m-am potrivit niciodată în peisajul de la Brakebills, în toată mascarada pe stil Oxford,
cu degustări de vin și îmbrăcăminte prețioasă – a fost mai mult decorul tău și al lui Eliot. Și
al lui Janet.
Aproape că voia să o menționeze și pe Alice, dar s-a răzgândit în ultima clipă.
– Și a fost grozav, nu mă înțelege greșit. Doar că nu e genul meu. Mă înțeleg mai bine cu
neconvenționalii. Oamenii m-au luat drept o glumă la Brakebills, dar aici sunt pe cai mari.
Cred că m-am săturat să fiu ultima verigă din lanțul trofic. Nimeni nu m-a apreciat acolo –
nu, nici măcar tu, Quentin. Nu chiar. Dar aici sunt ca un rege.
Quentin ar fi putut să nege, dar ar fi mințit. Era adevărat. Cu toții îl iubeau pe Josh, dar
nimeni nu-l lua în serios. El se convinsese că lucrurile stăteau astfel pentru că Josh însuși
nu-și dorea să fie luat în serios, dar nu era deloc corect, așa cum probabil se întâmpla și cu
restul lumii. Fiecare își dorea să fie eroul propriei povești. Nimeni nu voia să joace rolul
arlechinului. Probabil că Josh suferise de acest complex de când îl cunoștea Quentin. Nici
nu era de mirare că îi pusese pe jar în camera cu bolul.
– Deci, de asta ai vândut nasturele? Pentru că ai simțit că nu te-am luat în serios?
Josh părea rănit.
– L-am vândut pentru că mi s-a oferit o grămadă de bani pe el. Dar a fost un motiv prost?
Uite, trebuie să îmi rezolv niște probleme ce țin de furia mea acumulată. Aici mă tratează
cu respect. Înainte nici măcar n-am știut ce înseamnă asta. Sunt puntea dintre cele două
lumi. Sunt lucruri din underground pe care știu cum să le găsesc, și invers. Așa că oamenii
apelează la mine cu diverse probleme, din ambele tabere. De fapt, e o nebunie. Clandestinii
au niște rahaturi la care noi n-am fi avut niciodată acces și nici măcar n-au habar de asta.
Au târgurile astea mărunte și câteodată apare ceva absolut legendar, din întâmplare, iar ei
nu știu ce i-a lovit. Odată am găsit o sferă Cherenokov. Nimeni nu știa ce e, a trebuit să le
arăt cum să o țină.
– Și cum rămâne cu nasturele? L-ai vândut la târg?
– Da, poți să zici și așa, a răspuns Josh, imperturbabil. A fost o tranzacție mai specială. Am
încheiat-o din prima. Un client foarte important.
– Da, pun pariu. Poate mă poți pune în legătură cu clientul tău foarte important. Poate va
dori să încheie o tranzacție specială și cu mine.
– Nu costă nimic să încerci, dar nu pot spune că îți dau prea mari șanse de reușită.
Josh rânjea ca un nebun. Era evident că exista un secret pe care murea de nerăbdare să-l
divulge.
– Spune-mi.
– OK!
Josh și-a ridicat mâinile, începând să depene povestea.
– Deci. După ce m-am întors din Țara-lui-Nicăieri, am petrecut o vreme prin New York,
bucurându-mă, practic, că mai am toate extremitățile, când primesc un telefon pe mobil de
la un tip care-mi zice că vrea să ne vedem a doua zi în Veneția. O afacere, chestiune
confidențială, în fine. Eu am zis, sigur, dar nu prea am cașcaval, așa că nu prea am cum
ajunge. Mă plimbam pe trotuar purtând conversația asta, și chiar în momentul în care
pronunțam cuvintele, un Bentley se strecoară pe lângă mine și portiera se deschide. Mă urc,
ca un idiot, și plecăm spre LaGuardia, unde aștepta un avion privat. Adică de unde dracului
știa unde sunt? De unde știa că nu aveam ceva important de făcut în ziua aia?
– Da, cum era să ghicească?
Obiceiurile vechi mor destul de greu, dar Josh nu a înțeles sarcasmul.
– Nu-i așa?
Quentin ratase la fix.
– Plus că am găsit o geantă imensă cu haine frumoase și potrivite și alte chestii pentru mine.
Și pastă de dinți care costă vreo zece dolari. În fine, trebuia să mă întâlnesc cu tipul la ora
cutare, pe docul cutare, așa că mă execut, deși, dă-mi voie să-ți zic, momentul în care
indicatoarele alea verzi cu alb și demodate, din America, vor ajunge și pe continentul ăsta
va fi motiv de sărbătoare. Un tip intră cu barca lui prețioasă cu motor în dreptul docului.
Nu era vreun rahat de vaporetto venețian, plin de bășini, ci o ambarcațiune elegantă, ca un
cuțit sculptat din lemn. Silențios. Barca a alunecat în doc și tipul a sărit afară. Nici măcar
nu a legat-o; vaporul l-a așteptat. Și omul era pitic. O persoană de înălțime mică, scuze. Dar
o persoană sofisticată, atât de bine îmbrăcată că nici nu-i mai observai înălțimea. Îmi zice
că provine dintr-o veche familie venețiană, marchiz de bla-bla. I-a luat o oră doar ca să-și
spună numele. Dar după aia, lucrurile s-au desfășurat destul de rapid. Mi-a zis că reprezintă
pe cineva care ar vrea să cumpere nasturele. Eu nici măcar nu știam cum de aflaseră de el,
dar l-am întrebat despre cine era vorba. El îmi zice că nu poate divulga informația. Îl întreb
cât dă și răspunde: o sută de milioane de dolari. Eu plusez: două sute. Cincizeci. Două sute
cincizeci de milioane. Corect? Ia fii atent. Și mai vreau să știu și cine e cumpărătorul, nu?
Acum, zi-mi tu mie, cine și-a irosit copilăria uitându-se milioane de ore la TV? Chestia aia
a devenit a doua mea natură. Așa că piticul a scos un plic, iar înăuntru se afla un cec scris
pentru două sute cincizeci de milioane de dolari. Parcă știa ce urma să zic. Și-atunci spun:
așa, și? Tipul îmi face semn spre el, cu degetele lui ca niște cârnăciori. M-am gândit că vrea
să-mi spună ceva la ureche, așa că m-am oprit și m-am aplecat spre el, dar el zice: nu, și
continuă să-mi arate ceva la marginea docului, apoi îmi arată apa. Și chipul s-a ridicat
deodată spre mine. Venea plutind spre suprafața apei. Era enorm – ca fața unui tir. Practic
m-am căcat pe mine.
– Ce era?
– Un dragon. În Canal Grande trăiește un dragon! El a cumpărat nasturele.
Quentin știa câte ceva despre dragoni, cel puțin teoretic. Nu existau prea mulți și
majoritatea trăiau în râuri, separat, pentru că erau ființe foarte teritoriale. Arareori ieșeau
la suprafață sau vorbeau cu cineva. De fapt, abia dacă făceau ceva, ci dormeau visând viața
planetei într-un soi de uitare secretă, fluvială. Doar că, aparent, unul se trezise destul de
mult ca să discute cu un aristocrat pitic. Și se deranjase să-și arate chipul lui Josh și să-i
cumpere – să le cumpere – nasturele magic pentru suma de două sute cincizeci de milioane
de dolari.
– Am mers la bancă, am verificat dacă cecul e valid, apoi ne-am întors la doc. Am scos
nasturele și i l-am dat micuțului, care-și pusese o mănușă albă, în stil Michael Jackson. Tipul
a studiat nasturele printr-o lupă, apoi s-a dus la marginea docului și l-a aruncat în apă. Pur
și simplu. După aia s-a urcat în barcă și a plecat.
– Surprinzător, a zis Quentin.
Îi venea greu să fie și furios. Deși nu imposibil.
– Îți vine să crezi că un dragon ne-a cumpărat nasturele? a spus Josh. Știe cine suntem! Sau,
în fine, cine sunt eu. Cred că oamenii nici nu erau conștienți de faptul că există un dragon
în Canal Grande. Adică, e apă sărată, știi, nu? Nu e tocmai un râu, ci un estuar sau ceva de
genul. Nu cred că lumea știe ceva despre dragonii de apă sărată!
– Josh, cum să fac să iau legătura cu dragonul ăla?
Întrebarea i-a pus capac tânărului.
– Păi, nu știu. Nu cred că poți.
– Dar tu l-ai găsit.
– El m-a găsit pe mine.
– Atunci, tu ce ai face?
Josh a oftat exasperat.
– În regulă; știu o fată care cunoaște o grămadă de chestii despre dragoni. Presupun că aș
întreba-o pe ea.
– OK, bun, fii atent. Uite ce o să facem. Și-a concentrat toată puterea de convingere asupra
lui Josh. Ascultă-mă! A întâlnit privirea lui Josh și i-a susținut-o. Tot respectul pentru
statutul tău de aici, dar eu și Julia suntem rege și regină în Fillory și trebuie să ne întoarcem.
În ciuda a orice intenții și scopuri, noi ne aflăm într-o misiune. Te deleg pe tine. Trebuie să
ajungem din nou în Fillory și habar nu avem cum o s-o facem. Asta e problema.
Josh a căzut pe gânduri.
– E o problemă majoră.
– Da, iar tu ești cel care se ocupă de afaceri dubioase. Nu? Așa că rezolv-o.

Josh merita totuși să fie apreciat: poate că le spulberase ultima șansă de a se întoarce în
ținutul secret și magic unde Quentin era rege, dar își cumpărase un palazzo foarte frumos
cu banii. Era un morman glorios, grotesc, de marmură din secolul al cincisprezecelea.
Fațada de pe partea canalului era albă, cu propriul ei doc în față. Interiorul era încărcat de
ornamente buclate din ipsos. Picturi vechi, în ulei, erau agățate de pereți ca niște licheni.
Josh se alesese accidental și cu un Canaletto, când cumpărase locul.
Era un palat în toată regula, și pesemne că fusese nevoie de muncă serioasă să-l renoveze.
Josh schimbase instalațiile sanitare și electrice și instalase o bucătărie de calibrul unui
restaurant și făcuse unele lucrări sub apă, consolidând fundația pentru a împiedica
structura să se scufunde. Lucrase cu atenție, astfel încât nu știai că palatul fusese modificat
până când nu porneai dușul.
Iar totul îl costase douăzeci și cinci de milioane de dolari, plus alte zece milioane pentru
renovare. Nu că Quentin ar fi fost un geniu în matematică sau orice altceva, dar bănuia că
Josh rămăsese cu o rezervă bunicică. Fără îndoială că urma să-i ofere confortul necesar în
timpul anilor senectuții.
Totul era un simplu memento al faptului că Josh era capabil și hotărât, și că merita într-
adevăr respect, chiar dacă, din motive strict personale, tânărul se străduia să țină acea latură
a lui ascunsă majoritatea timpului. Acum, când Quentin era atent, într-adevăr atent, ceva
se schimbase la Josh. Era mai încrezător. Avea altă postură. Pierduse în greutate în Țara-
lui-Nicăieri și nu se mai îngrășase la loc. Oamenii se schimbă. Timpul nu stă pe loc pentru
tine, în timp ce te lungești pe perne în Fillory.
Și Quentin ar fi avut ceva de învățat de la Josh. În fața lui se afla o persoană care se distra,
făcea ce avea chef, bucurându-se de tot. Trecuse prin tot ce experimentase și Quentin: își
pierduse iubita și aproape că murise. Dar Josh nu se plângea și nu filozofa tragic. El își
revenise și se instalase într-un palazzo.
Quentin a dormit ca un mort până a doua zi, la amiază, când s-a bucurat de un mic dejun
formal în sala de mese. (Josh era deosebit de mândru de cum aranjase masa. „Aici se folosesc
linguri speciale pentru gem. Uimitor, nu? Lingurițe! Potrivite pentru „un rege“! a zis
făcându-i cu ochiul.) Li s-a alăturat și Julia, care nu renunțase la ochelarii de soare, și au
mâncat numai marmite, direct din borcan, fapt ce nu părea decât să reprezinte o altă
dovadă a declinului umanității.
A venit, de asemenea, și Poppy, prietena lui Josh, cea despre care se presupunea că știa câte
ceva despre dragoni. Fata era ca o prăjină, înaltă și slabă, cu ochi mari, albaștri, și păr blond
ondulat. Poppy studiase la Brakebills, dar numai un curs postuniversitar, de cercetător. Ea
învățase magia la un colegiu din Australia, unde se și născuse.
Quentin bănuia că australienii iubeau distracția și erau foarte sociabili, iar dacă asta era
adevărat, atunci își dădea ușor seama de ce Poppy plecase dracului din Australia. Tânăra
era isteață și sarcastică și vorbea repede și avea o grămadă de încredere în sine. Era deosebit
de încrezătoare mai ales când le vorbea altor oameni despre greșelile lor. Nu că ar fi pretins
că le știa pe toate – nu era o problemă de orgoliu, dar presupunea doar că toată lumea îi
împărtășea dorința ca totul să fie clar, iar fata se aștepta să faci același lucru pentru ea. Se
părea că fusese vedeta academică a anului ei la Esquith, școala de magie australiană, din
Tasmania, așa cum povestea Josh. Poppy nu-l contrazicea, căci, dacă nu ar fi fost adevărat,
și-ar fi încălcat natura ei de luptător împotriva erorii.
Poppy era erudită, dar nu era tipul de om închis în turnul de fildeș. Îi plăcea în lumea reală.
Îi plăceau munca de teren și în special dragonii.
Quentin presupunea că interesul fetei pentru creaturile mitice era o prelungire a
preocupării generale a australienilor pentru animalele periculoase. Începeai cu crocodilii
de apă sărată și meduze, iar de acolo nu mai era decât un salt în lanțul trofic înainte de a
ajunge la dragoni. Poppy știa atâtea lucruri cât era posibil să știe fără a fi văzut măcar unul.
Tipa mersese după urme peste tot în lume, iar acum se găsea aici din același motiv. Josh se
interesase de existența unui expert în domeniu și fusese foarte bucuros când expertul lui se
dovedise a fi așa de atrăgător ca Poppy. Fata se afla acolo de trei săptămâni, iar Josh era
încântat de asta.
Josh a prezentat-o ca fiind prietena lui, dar având în vedere cine era Josh, și drăgălășenia
de netăgăduit a lui Poppy, Quentin nu credea că ar fi fost incorect să presupună că Josh
încerca să se culce cu ea sau că se și culcase deja. Prietenul lui se schimbase în bine, dar, în
fond, rămăsese același Josh.
Sincer, Poppy îl cam călca pe Quentin pe nervi, dar fata avea să le fie de folos. Josh nu-i
dăduse încă informații complete despre dragonul din Canal Grande, căci încerca să-i
prelungească șederea. Dar acum sosise momentul. Ei aveau nevoie de ea. Inutil să mai
spunem că Poppy a fost mai mult decât entuziasmată. Ochii ei albaștri și mari s-au deschis
încă și mai mult.
– Păi, bine, a zis ea, vorbind iute. Majoritatea dragonilor au pe râul lor un loc în care, dacă
te scufunzi, te vor observa. Ei monitorizează acel punct, în cazul în care cineva care merită
dorește să le vorbească. Dacă vor să te cunoască, te vor duce cu ei acolo unde trăiesc. Dar
nu este un proces prea bine înțeles. Există multe legende urbane țesute în jurul acestei idei.
Mulți oameni zic că au vorbit cu dragonii, dar e foarte greu să verifici. Se presupune că cel
din Tamisa a scris majoritatea cântecelor Pink Floyd. Sau cel puțin după ce a plecat Syd
Barrett. Dar nu se poate dovedi în niciun fel. În mod obișnuit, îi poți contacta folosind
primul pod în amonte, de la mare, în cazul nostru Accademia. Dar voi n-ați auzit de toate
astea? Nu-mi vine să cred. Mergeți la miezul nopții, la mijlocul podului, luați un exemplar
din ziarul de azi și o friptură bună. Purtați ceva elegant și gata.
– Asta e tot?
– Tot. Și după aia sari. E vorba doar de ce se spune. Adică, Dumnezeu știe dacă ajută la
ceva. Există foarte puține informații și încă mai puține de încredere.
Și apoi săreai. Și treaba era făcută.
– Dar funcționează vreodată? a întrebat Quentin.
– Sigur! Poppy a dat veselă din cap. Aha. Unii dragoni sunt mai vorbăreți decât alții.
Absolvenții de la școala de magie din Calcutta încearcă să contacteze dragonul din Gange
în fiecare an și funcționează cam în jumătate din cazuri. Însă un dragon în Canal Grande e
o chestie nouă. Adică, cu adevărat inedită. Începusem să cred că bați câmpii.
Poppy i-a aruncat lui Josh o privire înțepată, de parcă îl reevalua.
– Începuseși? a zis Quentin.
– Și când mergeți?
– În noaptea asta. Dar, ascultă, fă-mi o favoare. Nu spune nimănui încă.
Poppy s-a încruntat drăgălaș, ăsta părând să fie unicul mod în care se putea încrunta.
– De ce nu?
– Lasă-ne o săptămână, a răspuns Quentin. Atât îți cer. Dragonul nu pleacă nicăieri și am
nevoie de o șansă reală de a vorbi cu el. Dacă se duce vestea, s-ar putea să se strângă o
gloată acolo.
Poppy a stat pe gânduri o clipă.
– Bine, a zis ea.
Ceva din felul în care-și dăduse acordul îi arăta lui Quentin că fata chiar avea de gând să-și
respecte promisiunea. Îmbunătățindu-și imediat starea de spirit, Poppy și-a îndreptat
atenția spre gem și spre pâinea prăjită. Deși era slabă, mânca mai mult decât Josh, arzând
probabil caloriile în focul interior care o făcea mereu să pară atât de plină de entuziasm.
Asta însemna că aveau tot restul zilei la dispoziție. Viața la Palatul Josh (fostul Palazzo
Barberino, care aparținuse unui clan din secolul al XVI-lea, care-l construise și după aceea
îl vânduse unui magnat al internetului care nu călcase niciodată în el și care-și cheltuise
milioanele pe scheme Ponzi și o călătorie pe Stația Spațială Internațională, după care i-l
pasase lui Josh) nu era tocmai neplăcută. Quentin simțea că trădează ținutul Fillory doar
gândind astfel, dar aproape că s-ar fi putut obișnui cu acel loc. Plăcerile oferite la palat erau
multe. Puteai petrece dimineața în pat, citind sau privind luminile venețiene trecând ușor
peste un covor oriental, decorat atât de fractalic, că îl vedeai aruncând scântei chiar acolo,
pe podea. Și-apoi aveai toată Veneția de explorat – doar vrăjile de structură, legăturile
titanice care împiedicau scufundarea orașului în lagună erau lucruri demne de ochiul unui
turist împătimit de minunile lumii magice. Urma apoi aperitivul zilnic, de după-amiază.
Per total, era suficient ca Quentin să uite minute în șir uneori că fusese rege al unui tărâm
magic.
Nu era însă și cazul Juliei. Fata l-a găsit pe Quentin sorbindu-și băutura la primul etaj,
dedicat recepțiilor și admirând peisajul citadin de după balustrada masivă din piatră. Au
privit amândoi spre traficul de pe canal, în majoritate bărci cu turiști care-și înălțau privirile
spre ei, întrebându-se cine erau și dacă erau faimoși.
– Îți place aici, a observat Julia.
– E uimitor. Nu am mai fost niciodată în Italia. Habar n-aveam că e așa.
– Am trăit în Franța o perioadă, a zis ea.
– Serios? Când?
– Acum multă vreme.
– Acolo ai învățat să furi mașini?
– Nu.
Acum, că adusese vorba, Julia nu mai părea să vrea să dezvolte subiectul.
– E plăcut aici, a fost ea de acord.
– Vrei să rămâi? a întrebat Quentin. Mai vrei să ne întoarcem în Fillory?
Fata și-a așezat ochelarii de soare pe parapetul larg din marmură. Bea în continuare whisky,
sec. Un mușchi i-a tresărit Juliei pe maxilar.
– Trebuie să mă întorc. Nu pot să stau aici.
Înainte, când spunea așa ceva, părea furioasă și disperată, acum parcă regreta.
– Trebuie să-mi continui drumul. Vii cu mine?
Inima lui Quentin s-a strâns auzind-o pe Julia că-i cere ceva. Orice. Fata avea nevoie de
ajutorul lui. Era un sentiment nou pentru el să vadă că oamenii aveau nevoie de el și începea
să-i placă.
– Bineînțeles.
Și ea îi dăduse același răspuns când îi ceruse să vină în Insula Exterioară. Julia a dat din cap,
fără a-și dezlipi privirea de peisaj.
– Mulțumesc.
În acea noapte, la douăsprezece fără cinci minute, Quentin rememora această conversație
și încerca să se agațe de sentimentul trăit pe când hoinărea pe Ponte dell’Accademia, cu
două exemplare din Il Gazzettino și International Herald Tribune, doar ca să se asigure, și o
friptură cumplit de scumpă, în sânge, străduindu-se să nu arate ca o persoană care era pe
cale să se arunce în Canal Grande.
După ziua toropitoare și mirositoare, aerul nopții era surprinzător de rece. Din punctul de
vedere al cuiva care plănuia să se arunce în canal, apa lăptoasă și verzuie părea la fel de
ispititoare ca un râu glaciar. De asemenea, părea să se întindă mult mai mult decât credeai,
dacă pe uitai de pe maluri. Și mai curată, chestie despre care Quentin știa că e o impresie
falsă.
Dar undeva, sub toată apa aia se afla un nasture. Și un dragon. Nimic nu părea real. Quentin
bănuia că Josh pierduse nasturele prin faldurile canapelei și inventase povestea cu dragonul
pentru ca întâmplarea să nu fie atât de rușinoasă.
– O să fie oribil, omule, a zis Josh. N-o să fii un cățeluș fericit acolo.
– Nu zău?
Quentin spera ca Josh să se ofere să facă asta în locul lui sau măcar să-l însoțească, dar n-
avea el norocul ăsta.
– O să te obișnuiești, a spus Poppy, cuprinzându-se cu brațele.
– Tu de ce te afli aici? a întrebat Quentin.
– Interesc științific. Plus că vreau să văd dacă chiar te vei scufunda.
Era un obicei al lui Poppy să nu mintă niciodată atunci când alții ar fi făcut-o. Era fie o
chestiune lipsită de tact, fie admirabilă, în funcție de cum o priveai. Quentin a inspirat
adânc de câteva ori și s-a aplecat peste balustrada alunecoasă din lemn care mai păstra o
parte din căldura acum dusă a soarelui. Amintește-ți ce e în joc. Julia nu ar ezita. S-ar arunca
peste balustradă ca un atlet olimpic. La cererea lui, nimeni nu-i spusese Juliei că aveau să
facă încercarea în acea noapte, ci așteptaseră ca fata să se ducă la culcare. Altfel ar fi insistat
să-l însoțească.
– Nu mănâncă oameni decât foarte rar, a zis Poppy. Adică, cam de vreo două ori într-un
secol. Din câte știm.
Quentin nu a răspuns.
– Cât de adâncă crezi că e apa? a întrebat Josh.
Tipul își scosese o țigară. Dintre ei trei, Josh părea cel mai agitat.
– Poate patru metri, a zis Quentin. Am citit pe internet.
– Iisuse. Păi, orice ai face, să nu te scufunzi.
– Dacă îmi rup gâtul și rămân paralizat să mă lași să mă înec.
– Două minute, a anunțat Poppy.
Un vaporetto gol a agitat apa sub ei, întors de la datorie, cu luminile stinse în afară de cea
din cabina confortabilă a pilotului. Apa pesemne că era formată nouăzeci la sută din E. coli
și restul din carburant diesel. Canalul nu era făcut să înoți în el. Cineva sculptase un dragon
stilizat sau doar un S mai aparte în lemnul din coama podului.
– O să-ți dai hainele jos? a întrebat Josh.
– Nici nu știi cât am așteptat să mă întrebi.
– Serios, te dezbraci?
– Nu.
Poppy vorbise în același timp cu el.
– Serios, a adăugat fata.
Micul grup a tăcut. Undeva în depărtare s-a auzit sunetul unei sticle sparte. Bere contra
zid. Quentin se întreba dacă chiar avea de gând să sară. Poate că îi putea trimite doar un
bilet. Un mesaj în sticlă. Sună-mă.
– Hei, îți amintești când te-a sunat piticul ăla pe mobil? a zis el. I-ai reținut numărul? Poate
că…
– Era blocat.
– E timpul! a anunțat Poppy.
– La dracu’!
Nu te gândi. Quentin s-a dat înapoi până la mijlocul podului, a strâns ziarele și punga cu
friptură în pumn, a alergat spre balustradă și a sărit peste ea, dintr-o parte. S-a mirat și el
de cât de sprinten era. Probabil era efectul adrenalinei. Chiar și așa, aproape că a agățat în
cădere o bârnă de sprijin care ieșea în afară.
Un instinct primar l-a făcut să dea din brațe și să arunce friptura și ziarele pe când încă se
îndrepta spre apă. Obiectele au zburat departe de el și au dispărut în noapte. Gata. La
stânga a văzut ceva ce pica odată cu el. Cineva – era Poppy. Fata sărise și ea.
Quentin a lovit apa cu putere, mai mult sau mai puțin cu picioarele înainte, și s-a dus la
fund. Singurul lui gând, pe când se scufunda, era să comprime sau să scoată aer prin toate
orificiile ca să încerce să evite să inspire apă sau alte fluide. Apa din canal era înghețată și
foarte sărată. Pentru o clipă, Quentin se simțise ușurat – nu era chiar atât de rece –, dar
după aceea, hainele lui s-au îmbibat complet de apă și s-au transformat în niște bucăți
înghețate de plumb, iar frigul a început să-l apese din toate părțile. Tânărul s-a speriat și a
început să se agite – hainele-i erau prea grele. Aveau să-l tragă la fund! Apoi capul i-a ieșit
la suprafață.
Pierduse un pantof. Poppy a ieșit odată cu el, la câțiva metri distanță, scuipând și inspirând;
chipul ei rotund lucea palid în lumina galben-sodiu a străzii. Quentin ar fi trebuit să fie
furios pe ea, dar veselia nebunească de a se ști înotând în Canal Grande, la miezul nopții, l-
a făcut să izbucnească într-un râs nestăpânit.
– Ce mama dracului faci? a întrebat-o el șoptit.
În lipsă de altceva, șocul frigului măcar îl făcuse să nu mai fie supărat pe ea. N-avea decât
să-i aprecieze curajul fizic de care nu ar fi crezut-o în stare. Se aflau împreună în rahat.
– Avem șanse duble, nu, dacă suntem doi?
Fata avea și ea un rânjet dement pe chip. Poppy trăia pentru așa ceva.
– M-am înșelat, ar fi trebuit să ne dezbrăcăm.
Quentin a călcat apa. N-a durat decât treizeci de secunde până s-a simțit extenuat și
tremurând incontrolabil. Curentul îi împingea sub pod – nu curentul, ci fluxul, și-a amintit
el, căci canalul nu era cu adevărat un râu. Iisuse, era posibil să existe și rechini în
blestemăția aia. Cineva a țipat la ei în italiană, de pe mal. Quentin spera să nu fi fost un
polițist.
Quentin a făcut pipi în pantaloni și s-a mai încălzit pentru vreo zece secunde, apoi parcă îi
era și mai frig. A încercat să nu se gândească la toți poluanții industriali care trebuie să se
fi scurs spre el, din amonte. De acolo, de jos, canalul părea enorm, iar malurile, la kilometri
distanță. Cum ajunsese acolo, atât de departe de locul din care pornise? Cum se poate să fi
rătăcit așa de tare calea? Simțea că n-avea să-și mai regăsească nicicând locul căruia
aparținea, pe tronul lui confortabil. Un val mic a apărut de nicăieri și l-a plesnit peste față.
Quentin era pregătit să-și încheie aventura. Măcar încercase.
– Cât trebuie să așteptăm? a întrebat-o el pe Poppy.

Chiar în acel moment, o strânsoare de fier i-a cuprins glezna și l-a tras sub apă. Quentin ar
fi putut muri în acel moment. Surpriza l-a făcut să expire tot aerul dintr-o singură răsuflare
și s-a scufundat cu plămânii goliți. Dar se pare că o vrăjă fusese făcută pentru a-l ține în
viață. Era, evident, o vrajă făcută de dragon, de-a lungul anilor, pentru a asigura confortul
vizitatorilor lui umani. Vraja era inteligentă și prietenoasă, de parcă ar fi fost rafinată secole
de-a rândul și făcută de un maestru al trecutului, cu aripi și coadă. Quentin nu avea să
moară, sau în orice caz nu accidental.
De fapt, îi era cald pentru prima dată în lungile minute care parcă fuseseră ore și acum
vedea limpede, deși prin întuneric, lucru de care n-ar fi trebuit să fie capabil. Respira apa.
Nu era ca atunci când respiri aer – lichidul era mai greu, te optinteai mai mult să împingi
și să scoți substanța din piept – dar se descurca de minune. Oxigenul continua să-i ajungă
la creier. Tânărul a inspirat și a expirat, mulțumit, în porții generoase. Se simțea relaxat.
Cineva avea grijă de el. Zbura la clasa întâi.
Quentin avusese mereu rezerve față de dragoni, sau cel puțin față de cei reali, care chiar
existau. Crescuse cu tradiția ființelor zburătoare, vânătoare de aur și scuipătoare de foc.
Dragonii din Beowulf, ai lui Tolkien, cei din jocul Dungeons & Dragons. Vestea că dragoni
adevărați trăiau în râuri și că nu cutreierau satele incendiind arborii îl dezamăgise. Dragonii
de râu păreau niște creaturi reci și slabe și mult mai asemănătoare salamandrelor decât
sperase el.
Astfel că tânărul era fericit că dragonul ce-i țintuise glezna cu membrul lui drept, scurt, dar
puternic și-l târa în jos, așezându-l blând pe fundul apei, ca pe un cățeluș căruia îi zici „șezi“,
arăta de-a dreptul și aproape complet draconic. Ființa părea sinistră și calculată și l-ar fi
putut mânca fără ca el să bage măcar de seamă, dar înfățișarea lui era conformă canonului.
Capul lui masiv, saurian, era de mărimea unei mașini medii. Ochii îi luceau argintii, priviți
dintr-un anumit unghi. Solzii aveau o culoare delicată, verzuie și lichidă. După ce dragonul
din Canal Grande l-a pus pe Quentin jos, pe nisipul fin, s-a ghemuit ca o pisică, punându-
și capul pe vârful cozii. Corpul lui imens se profila ca un delușor în lumina slabă de dincolo
de el.
Quentin a strănutat. Sinusurile lui fuseseră inundate de apa murdară când dragonul îl
trăsese la fund, dar lichidul din jurul lui era acum curat. Era închis cu dragonul într-un dom
tăcut, verde-întunecat, de apă. Fundul canalului, care ar fi trebuit să fie o adunătură de
gunoaie, bucăți de metal și alte resturi, era drept. Dragonul își păstra parcela de nisip foarte
bine îngrijită.
Quentin stătea cu picioarele încrucișate. Nu erau decât ei doi; aparent, dragonul nu o luase
și pe Poppy. Tânărul se chinuia să nu plutească, dar în final a găsit un obiect rotund și greu
lângă el – un proiectil vechi, de tun poate –, pe care și l-a așezat în poală, pentru a rămâne
locului. A trecut un moment, dar dragonul nu a scos niciun cuvânt. Bine. Să înceapă jocul.
– Bună, a zis Quentin.
Vocea lui suna, în mare parte, normal, doar că mai îndepărtată, ca și cum ar fi tras cu
urechea la el însuși, dintr-o cameră alăturată.
– Mulțumesc că m-ai primit.
Chipul uriaș nu s-a clintit și arăta la fel de criptic ca un craniu, deși ochii au scânteiat iar.
– Probabil știi de ce am venit. Vreau să vorbesc cu tine despre nasturele pe care l-ai
cumpărat de la prietenul meu, Josh.
Quentin se simțea ca un puști care-i cere bătăușului școlii să-i dea banii de prânz înapoi.
Și-a îndreptat postura.
– Chestia e că nu era tocmai de vânzare. Îmi aparținea și mie și altor câtorva oameni, iar
acum avem nevoie de el. Trebuie să mă întorc acasă, împreună cu prietena mea, Julia.
– Știu.
Vocea dragonului suna ca un instrument uriaș cu coarde, cu două niveluri sub tonalitatea
unui contrabas. Poate un bas octuplu, care reda doar sunete cu cinci tonuri mai joase.
Quentin simțea vibrațiile în coaste și în testicule.
– O să ne ajuți? Ne vei înapoia sau ne vei vinde nasturele?
Restul canalului era un zid solid de întuneric ce-i înconjura. S-a auzit un murmur
îndepărtat, iar Quentin a riscat să privească în sus: o barjă târzie tuna deasupra lor. Parcă
apa se făcea mai rece, sau poate că se calma el. Tânărul s-a tras mai aproape de dragonul
care radia căldură. Dacă avea să-l mănânce, atunci n-avea decât, dar măcar avea să moară
la o temperatură plăcută.
– Nu, a venit răspunsul.
Ochii dragonului s-au închis și s-au deschis.
Poarta către Fillory se închidea. Quentin trebuia să o oprească cu forța. Lumea aceea, lumea
vieții lui reale, viața pe care trebuia să o trăiască îi scăpa printre degete, sau poate că el se
îndepărtase de ea. Funiile de ancoraj fuseseră tăiate, iar fluxul ducea barca departe de mal.
N-ar fi trebuit să meargă în Insula de Apoi. N-ar fi trebuit să plece din Castelul Whitespire.
– Ai putea să ni-l împrumuți?
Quentin s-a străduit să nu pară disperat.
– Doar pentru o călătorie. Dacă e ceva ce îți dorești de la mine, îți ofer orice cu plăcere.
Sunt rege; cel puțin în Fillory. Am o grămadă de resurse acolo.
– Nu te-am adus aici să ascult cum te lauzi.
– Eu nu…
– Trăiesc în acest canal de zece secole. Tot ce intră aici e al meu. Am săbii și coroane.
Am papi și sfinți, regi și regine. Am mirese dispărute în ziua nunții și copii pieriți
de Crăciun. Am Lancea Sfântă și funia cu care s-a spânzurat Iuda. Am toate lucrurile
pierdute.
Destul de corect. Quentin se întreba dacă Byron o fi coborât vreodată acolo. Dacă poetul
întâlnise dragonul, atunci probabil că găsise ceva inteligent de spus.
– OK. Bine. Dar nu înțeleg, de ce m-ai adus aici dacă nu vrei să-mi vinzi nasturele?
Pupilele dragonului s-au dilatat până când au ajuns de aproape treizeci de centimetri în
diametru; animalul părea că se trezește și că abia atunci îl observă cu adevărat pe Quentin.
Creatura și-a ridicat capul de pe coadă. Se aflau suficient de aproape unul de celălalt, astfel
încât dragonul a trebuit să se uite puțin chiorâș pentru a se concentra la figura lui Quentin.
Acum, că vederea i se obișnuise cu întunericul, băiatul observa solzii mari de pe spatele
dragonului. Păreau la fel de groși ca niște enciclopedii, iar în unii dintre ei fuseseră sculptate
mici sigilii și pictograme pe care nu le recunoștea.
– Omule, tu nu vei mai vorbi, decât dacă vrei să-mi mulțumești, a zis dragonul. Vrei
să fii erou, dar nu știi ce este un erou. Crezi că asta înseamnă să fii un învingător.
Dar eroul trebuie să fie pregătit și pentru a pierde, Quentin. Tu ești? Ești gata să
pierzi totul?
– Am pierdut deja tot ce am avut, a răspuns tânărul.
– O, nu! Mai ai atât de multe lucruri ce-ți vor fi răpite.
Dragonul era mult mai aspru decât își imaginase Quentin. Și dezamăgitor de criptic.
Cumva, ca un gând ascuns, tânărul își închipuise că dragonul ar fi vrut să-i fie prieten și să
zboare prin lume, dezlegând mistere împreună. Șansele ca un asemenea lucru să se
întâmple scădeau acum drastic. Quentin a așteptat. Poate că dragonul avea să-i dea ceva
care să le fie de ajutor.
– Vechii zei se întorc să recupereze ce e al lor de drept. Eu îmi voi juca rolul. Ar fi
mai bine să te pregătești pentru a-l juca și tu pe al tău.
– Pare o idee bună, dar cum mai exact…
– Nu vorbi. Nasturele nu îți este de niciun folos. Țara-lui-Nicăieri e zăvorâtă. Dar
prima poartă e încă deschisă. Așa a fost întotdeauna.
Lui Quentin amorțiseră genunchii din pricina poziției în care stătuse. Voia să scuipe apa
sărată din gură, dar în jur nu era decât și mai multă saramură. Dragonul și-a scos coada de
sub bărbie, ridicând un norișor de mâl.
– Acum îmi poți mulțumi.
Stai, cum așa? Quentin a deschis gura să vorbească – fie ca să-i mulțumească dragonului
din Canal Grande, ca un băiat bun ce se afla, să-l întrebe ce voise să spună sau să-l înjure
că vorbea în ghicitori; n-avea de unde să mai știe, căci s-a înecat imediat. Nu mai putea
respira. Vraja luase sfârșit, iar acum el înghițea apa mizerabilă și rece a canalului. Se îneca.
Și-a lăsat pantoful care-i mai rămăsese blocat în mâl și a dat din picioare, ca un nebun, spre
suprafață.
CAPITOLUL CINCISPREZECE
O, întoarcerea fiului risipitor! Extazul cu care Julia a fost primită înapoi în brațele
domestice! Chipurile încețoșate și radioase ale părinților ei, lumina a două faruri ce
străpungeau ploaia, în timp ce fata li s-a înfățișat sub forma unui păgân reformat. Îi
dezamăgise de atâtea ori, în atât de multe feluri, că abia mai îndrăzneau să spere la ceva
bun. Trecuseră prin atât de multe etape ale durerii, încât le pierduseră șirul.
Dar iat-o întoarsă din Chesterton, cu sufletul strivit, pregătită să facă iar parte din familie,
iar ei o primiseră înapoi. Chiar o primiseră; cu o bunătate de care Julia nu se credea capabilă,
părinții ei au îmbrățișat-o în sânul familiei, deși nu ar fi meritat-o. Epava vechii și bunei
corăbii care fusese Julia, plecată din Brooklyn și cărând prețioasa încărcătură a dragostei ei,
era gata să fie scoasă din Reciful Vieții, salvată și pusă din nou pe apă. Familia o primise
fără cel mai mic reproș.
Acum era rândul Juliei să jelească, iar părinții ei o lăsaseră s-o facă, ceea ce reprezenta, în
sine, un alt dar. Fata își plângea viața pierdută și moartea magicianului care nu avea să vadă
niciodată lumina zilei. A îngropat măreața vrăjitoare cu toate onorurile. Iar odată cu
durerea, a venit, neinvitată, vara ei glorioasă și fantomatică – ușurarea. Julia se străduise
prea tare, pentru prea mult timp să devină ceva ce lumea nu îi permitea să fie. Acum se
putea opri, în sfârșit. Lumea câștigase. Fata s-a lăsat, recunoscătoare, în brațele familiei.
Până la urmă, ce era așa de grozav la magie, în comparație cu dragostea? Serios, oare ce?
O, uverturile timorate ale surorii ei, umanista! De acum era și ea în ultimul an de liceu. Pe
când fata se străduia să-și formuleze aplicațiile pentru colegiu, Julia a început să lucreze la
ale ei. Fetele au muncit împreună, cot la cot, la masa din bucătărie, făcând schimb de
ponturi, sora cea mică îndrumând-o pe Julia în scrierea eseului, în timp ce primea, cu forța,
sfaturi în legătură cu algebra de bază. Cele două formau din nou o echipă. Julia uitase ce
însemna să faci parte dintr-o familie. Uitase cât de bine era și câtă nevoie avusese să se afle
acolo.
Dintre cele șapte răspunsuri de acceptare primite de Julia, doar cel de la Stanford mai era
valabil, dar era suficient. Desigur, în CV-ul ei exista o pauză enormă, dar cu puțin efort
putea considera cercetarea ei magică un fel de studiu individual, etnografic.
Așa că o aștepta însorita Californie. Exact ce avea nevoie. Distracție la soare, ceva culoare
în obraji. Își petrecuse un an întreg economisind și avea să se înmatriculeze la toamnă.
Totul era aranjat.
Pentru că Julia renunțase. Își făcea bagajele. Se spălase pe mâini de atracțiile tărâmului
invizibil care o repudiase, pe de-a-ntregul, pe ea. Fata avea să urmeze calea înscrisă în cartea
sfântă a comuniștilor utopici și pedofili, despre care scrisese pentru cursul domnului
Karras: când comunitatea ta sacră colapsează, e timpul să renunți la ea și să te apuci de
vândut argintărie.
Julia urma calea lui Jack Donne. Oare la finalul unui poem, nu alergase el la Capră (adică
spre constelația Capricornului, așa cum o informa o notă elegantă de subsol) să găsească
Noua Dragoste? Ori poate era vorba de pofta carnală? Sau poate că pentru el fusese prea
târziu, iar cel care se întorcea acum era un altul. Poemul era al dracului de ermetic. Oricum,
avea un final… oarecum fericit.
Fără îndoială că Julia avea încă zile proaste, când dulăul negru al depresiei îi dădea de urmă
și-și lăsa greutatea strivitoare pe pieptul ei, pufăindu-i răsuflarea lui puturoasă de câine
direct în față. În acele zile, fata se învoia de la serviciu, de la magazinul de IT unde deznoda
circuite încâlcite pentru salariul minim. În acele zile ea trăgea draperiile și rămânea în
beznă timp de douăsprezece, douăzeci și patru sau șaptezeci și două de ore, sau oricât dura
până ce câinele cel negru se întorcea acasă, la stăpânul lui cel întunecat.
Julia știa de acum că nu se mai putea întoarce. Regatul magic era inaccesibil, dar uneori nu
reușea să vadă o cale nici înainte.
În final, fata își revenea mereu cu ajutorul unui psiholog nou, o femeie de data asta, cochetă
și cu ochii conturați ca ai unei pisici, ajutată de cele treizeci de miligrame zilnice, la fel de
cochete, de Lexapro și de grupul online pentru depresivi.
De fapt, grupul de pe internet era grozav și special. Fusese format de o femeie care lucrase
la Apple, la Microsoft și după aceea pentru Google. Reprezentase un fel de curcubeu
strălucitor pe cerul fiecărei companii timp de vreo cinci ani, acumulând tranșe de acțiuni,
până când neurotoxinele ei o luaseră razna, iar o criză de depresie clinică o doborâse din
înaltul văzduhului. Până când Google a renunțat la serviciile ei, femeia împlinise patruzeci
și patru de ani și avea o grămadă de bani în cont. Așa că s-a pensionat înainte de termen și
a pus bazele grupului Free Trader Beowulf.
Free Trader Beowulf – trebuia să ai măcar patruzeci de ani și să fii un împătimit al jocurilor
RPG pen-and-paper 7 ca să înțelegi aluzia, dar era o chestie foarte inteligentă. Căutați-l pe
Google. FTB era un grup de întrajutorare online pentru depresivi. Dar nu întâlneai acolo
bolnavi obișnuiți. O, nu!
Pentru a ajunge la ușa lor trebuia mai întâi să arăți prescripția. Își doreau să vadă dovezi
solide. Tocilarii ăia nu-și doreau să te audă văicărindu-te și nici nu doreau să-ți citească
poeziile – scuze, Jack – sau să-ți admire picturile tale morbide în acuarelă. Tipii ăia nu se
ocupau cu finețuri. Dacă erai depresiv, atunci ei își doreau să vadă ceea ce ținea de partea
tehnică a bolii: un diagnostic de la un psihiatru adevărat și ceva reacții chimice ale
neuronilor. Iar dacă practica penetrarea dublă cu neurochimicale, ca Julia, atunci era și mai
bine.
Dacă îndeplineai toate condițiile, grupul îți trimitea o invitație video. Filmul era inutil, în
sine: multă vorbărie și câteva platitudini spuse de un actor hippiot. Dar pentru aceia care
voiau să cerceteze în el exista un indiciu ascuns: un unic cadru care părea să fie doar bruiaj,
dar care se dovedea a fi un grupaj de date neprelucrate. Pixelii albi și negri țineau loc de
unu și zero, iar când erau puși cap la cap formau un document audio. În înregistrare, cineva
dicta numărul de telefon al unui modem vechi, care atunci când îl apelai te redirecționa
spre o serie destul de generoasă de probleme de matematică. Dacă reușeai să le rezolvi în
șase ore sau mai puțin, obțineai un șir de numere Ulam. Ulam era parola site-ului Web aflat
la adresa IP pe care ți-o dădeau dacă rezolvai testul. Acolo găseai un joc Flash ce nu avea
niciun fel de sens dacă nu îl abordai din punctul de vedere al celor patru dimensiuni
spațiale, caz în care te alegeai cu niște coordonate GPS din Dakota de Sud, unde se dovedea
că exista un site de coordonate geografice de unde puteai recupera un puzzle din lemn,
incredibil de complicat, tridimensional, în interiorul căruia etc. etc.
Părea un soi de joacă pur americană. O pensionară fără copii, depresivă, de patruzeci și
patru de ani, cu IQ de geniu și o sumă cu opt zerouri în bancă avea tot timpul din lume la
dispoziția ei. Întreaga aventură era iritantă, dar nimeni nu o împingea pe Julia de la spate,
iar, din întâmplare, timpul era, de asemenea, și la dispoziția ei. Juliei i-a luat trei săptămâni
ca să dea gata cursa cu obstacole intelectuale – ar fi vrut să-l vadă pe Quentin încercând –,
dar la final, prin puterea multor monede investite într-o mașinărie de pescuit comori aflată
într-un centru cu jocuri video uitat, din Jersey Shore, fata n-a obținut decât o bilă de plastic.
Bila conținea un card de memorie. Cardul conținea invitația reală. Trucurile se terminaseră.
Fata fusese acceptată în grup.
Free Trader Beowulf avea paisprezece membri, Julia devenind al cincisprezecelea. Site-ul
nu conținea decât o platformă de mesagerie, dar atmosfera era mult mai intimă decât cele
două ore pe care Julia le petrecuse la Brakebills cu patru ani în urmă. Cei din FTB o
înțelegeau. Julia nu mai trebuia să-și explice deciziile. Ei îi înțelegeau glumele sadice și
referințele la Gödel, Escher, Bach, răbufnirile ei bruște de furie și tăcerile lungi. Toată viața,
Julia se simțise ca un membru pierdut al vreunui trib amazonian, vorbindu-și dialectul
dispărut, dar aici, în sfârșit, își regăsise grupul etnic. Membrii lui erau niște persoane
închistate și depresive, dar ei i se păreau cu atât mai umani. Sau poate că nu umani, dar
făcuți din același material ca și Julia.
Referirile la viața reală erau tacit descurajate în FTB. Nu se foloseau nume reale. În
majoritatea cazurilor, Julia nu avea decât o vagă bănuială despre unde locuiau ceilalți
membri sau cu ce se ocupau, dacă erau căsătoriți sau, în câteva cazuri, dacă erau bărbați
sau femei. Din câte știa Julia, ceilalți nu se întâlniseră niciodată. FTB nu era un spațiu
pentru a realiza asemenea legături. A face publică identitatea unuia dintre membri era o
ofensă ce se pedepsea cu eliminarea din grup, dacă era să se fi întâmplat vreodată. Bine ați
venit pe Facelessbook: o rețea antisocială.
Acea primăvară a fost cea mai fericită pentru Julia, după ce vechea ei viață se încheiase.
Pălăvrăgea cu ceilalți depresivi din FTB toată ziua. Ei o înconjurau ca un grup invizibil,
tachinând-o și dându-i sfaturi în legătură cu proiectele ei. Fata scria când lua micul dejun,
când mergea pe stradă. Ultimul lucru pe care-l vedea înainte de a adormi era aplicația Free
Trader de pe smartphone-ul ei, așezat pe pernă, chiar lângă cap, și primul lucru la care se
uita când făcea ochi dimineața.
Julia se deschisese în fața acelor oameni mai mult decât cu oricine altcineva: fără ironie,
fără proteste, fără regrete. Își pusese inima frântă în mâinile membrilor de pe Free Trader,
iar ei o primiseră, o curățaseră și o reparaseră, apoi i-o dăruiseră înapoi ca nouă, plină de
viață.
Julia nu le povestise însă nimic despre Brakebills – ar fi fost exagerat chiar și pentru FTB –,
dar a descoperit, ușurată, că nici nu avea de ce să menționeze întâmplarea. Orice ar fi fost
în neregulă cu ea, detaliile nu contau. Pentru ceilalți era suficient să știe că din viața ei
lipsea un element important, și înțelegeau perfect situația, căci se aflau fix în același punct.
Nu conta despre ce element era vorba. Julia n-ar fi fost deloc surprinsă să afle că printre
membrii FTB se aflau și alți candidați la Brakebills. Dar fata nu a întrebat niciodată.
Îi erau dragi colegii ei de suferință, dar, inevitabil, formase legături mai strânse cu unii
dintre ei: o mică clică, un cerc în interiorul altui cerc, format din ea și alți trei. Failstaff, un
personaj ce scria arareori și ale cărui referințe culturale îl plasau undeva ca vârstă cu trei
sau patru decade înaintea Juliei; Pouncy Silverkitten, al cărui sarcasm acid era extrem chiar
și pentru FTB, dar care în mare parte își alegea țintele cu indulgență; și Asmodeus, care
înțelegea sentimentele Juliei cu o desăvârșire aproape empatică și a cărui cunoaștere a fizicii
teoretice era atât de profundă, că părea să posteze de pe altă planetă.
Numele online al Juliei era ViciousCirce. Ceilalți formaseră un trio înainte de intrarea ei în
grup, dar o acceptaseră ca pe una de-a lor și o primiseră ca pe un al patrulea interlocutor
în discuțiile lor fără sfârșit.
Pe FTB era permis să abordezi un subiect de discuție privat, dacă toți cei implicați erau de
acord, iar uneori, Julia, Asmo, Pouncy și Failstaff se retrăgeau împreună în lumea lor
complet abstractă. În grupurile acelea private, membrii ofereau informații ceva mai
concrete despre viețile lor personale, deși încă era considerat destul de stângaci să dai
informații specifice, geografice. Devenise parte din joc să-și păstreze identitățile ascunse,
iar o altă parte era să construiască biografii ficționale elaborate și descrieri pentru ceilalți.
Julia a alcătuit profilul FBI al unui criminal în serie, cu tot cu schițe, pentru fiecare dintre
cei trei.
Un alt joc inventat se numea Serii. Era simplu: cineva trebuia să spună trei cuvinte, numere,
nume, molecule, forme sau orice altceva reprezentând primele trei elemente din serie. Apoi
trebuia să-ți dai seama care era următorul termen și principiul aflat la baza întregului șir.
Ideea era să faci seria cât mai dificilă, dar încă rezolvabilă teoretic, în timp ce te asigurai că
exista o singură soluție posibilă, mai exact că un singur principiu putea fi extrapolat din
cele trei exemple inițiale. Odată ce soluția era găsită, premiul al doilea era acordat persoanei
care putea itera seria de zece ori.
FTB acaparase viața Juliei și o primise în cadrul lui. Uneori, chiar și când fata era online, se
simțea ca și cum grupul își desfășura singur activitatea în mintea ei – creierul ei își petrecuse
așa de mult timp cu acele personalități invizibile că își creaseră mici clone în mintea ei, ca
un soi de versiuni piratate ale lui Asmo, Pouncy și Failstaff și ale tuturor celorlalți, care
acum operau sistemul hard al Juliei. Fata nu înnebunise – nu! –, ci era doar un joc pe care-
l juca acum cu ea însăși. Era puțin bizar, dar, hei, tot ce te ajuta era acceptabil, nu? În rest,
totul mergea ca pe roate. Se îngrășase, nu se mai zgâria și nici nu-și mai mușca așa de des
cuticulele. Nu mai făcuse vraja curcubeu de o grămadă de vreme. Știa că e obsedată, dar
descoperea că era tocmai genul de persoană care avea nevoie de o obsesie, iar, din punctul
ăsta de vedere, ar fi putut sfârși și mai rău. Numai Dumnezeu știa prin ce trecuse.
Julia și-a zis că era mai bine să lase boala să-și urmeze cursul. Febra avea să scadă, iar
pacientul urma să se trezească nădușit, dar cu mintea limpede, iar visele halucinante aveau
să dispară.
Plănuia să plece la Stanford în toamnă, să înceapă o nouă viață, să formeze prietenii reale,
vizibile și analoage, să șteargă totul cu buretele, dar mai întâi avea să-și dea frâu liber puțin.
Și așa se face că Julia s-a regăsit în după-amiaza unui weekend din martie, umblând prin
Prospect Heights, spre Bed-Stuy. Se plimba foarte mult în ultima vreme pentru că avea
nevoie să facă mișcare, iar lumina soarelui îi îmbunătățea starea de spirit. De asemenea, în
aventurile ei putea să-i ia și pe membrii grupului, și nu doar sub forma micilor imagini
proiectate în mintea ei, ci ca prezențe reale pe telefonul ei, pentru care Failstaff crease o
aplicație inteligentă. (Nu era compatibilă cu iPhonul, cu doar cu sistemul Android.
Membrii grupului erau niște snobi în privința resurselor gratuite.) Julia străbătea distanțele
la adăpostul armurii invizibile a tovărășiei lor virtuale.
Fata tasta în timp ce mergea; își dezvoltase o abilitate nouă, folosindu-se de vederea
periferică pentru a ocoli hidranții, bombele cu rahat de câine și pe ceilalți trecători. Cheia
succesului ei era, din câte se părea, o ignorare totală a felului în care arăta. În acea zi, Julia
asculta cu jumătate de ureche, prin intermediul funcției de transpunere în voce a textului
a micii aplicații, replicile lui Pouncy și ale lui Asmodeus despre validitatea teoriei spiralei
conștiinței, a lui Hofstadter, așa cum putea ea fi extrasă din numerele lui Gödel sau ceva de
acest gen.
Cealaltă jumătate a conștiinței Juliei, Hofstadterian sau nu, era atentă la ușile caselor pe
lângă care trecea. Era interesată în mod deosebit de felul în care – majoritatea – erau
împărțite în pătrate și în dreptunghiuri de diverse mărimi. Nu reprezenta, aparent, o
activitate foarte interesantă; de fapt, Julia ar fi avut mari dificultăți să explice de ce analiza
acele forme. Se întâmpla doar ca ușile să-i fi amintit de un joc de Serii pe care-l încheiaseră
zilele trecute.
Pouncy venise cu ideea unui puzzle geometric, executat cu mare efort în codul ASCII,
constând în modele mici din pătrate pe o grilă restrânsă. Se dovedise că – Failstaff
descoperise principiul – modelele puteau reprezenta stări succesive ale unui automat
celular extrem de simplu; așa de simplu că putuseră să schițeze regulile de îndată ce
înțeleseră ideea generală. Sau cel puțin Failstaff reușise.
Chestia amuzantă era că Julia încerca să identifice, în timp ce se plimba, secvența din serie,
în diverse configurații ale ușilor pe lângă care trecea. Părea că dacă ar fi continuat să caute
suficient de mult, ar fi putut să găsească următorul termen.
Nu era decât un exercițiu mental prostesc. Uneori modelul era în lemn, alteori în sticlă sau
în vreo poartă din fier forjat. Odată îl regăsise în bolțarii unei ferestre zidite; asta însemna
să trișezi, dar Julia se mira de cât de des se întâmpla să regăsească modelul. Fata a început
să creeze un set de reguli pentru ea însăși – avea să se oprească din mers dacă de-a lungul
unei clădiri nu găsea următorul termen din serie, apoi trebuia să se afle de-a lungul unei
străzi și de aceeași parte a străzii și așa mai departe –, dar modelul potrivit se arăta mereu
la timp. Julia nu era sigură dacă făcuse o descoperire importantă sau nu, dar simțea o nevoie
stringentă de a afla cât de departe putea merge. Își imagina sarcasmul acid al lui Pouncy
dacă le-ar fi spus ce făcea. Veninul avea să fie de-a dreptul coroziv, sarcasm cu pH 0.
Cu toate astea, totul mergea de minune. Singura diferență dintre experimentul ei și
automatul celular al lui Pouncy era că sistemul ei funcționa de-a-ndoaselea – regulile erau
aplicate pe invers, așa că se întorcea la starea lui inițială. Acesta era celălalt motiv pentru
care continua să meargă: seria era finită. Avea să se sfârșească în curând, orice s-ar fi
întâmplat. La un moment dat s-a rătăcit pe o stradă, dar și-a dat seama că modificase în
mod repetat transformarea, și de îndată ce a revenit la parametrii inițiali, a găsit iar o ușă
din lemn, cu panouri, dintre care trei erau vopsite cu o culoare mai deschisă, pentru a
înfățișa configurația potrivită. O himeră parcă o conducea înainte, din ce în ce mai departe
pe tărâmul periculos al cartierului Bed-Stuy, din ce în ce mai adânc într-o stare ca de visare,
hipnotică.
O părticică vigilentă din mintea Juliei nu era chiar foarte surprinsă de cât de departe
ajunsese în Bed-Stuy. Casele alipite făceau loc loturilor goale de pământ, garajelor care
dezmembrau mașini furate și caselor cu apartamente pe jumătate finalizate, pe care criza
le împiedicase să mai fie vreodată ridicate. Mai rămăsese aproximativ o oră până la lăsarea
întunericului, iar Julia nu se mai putea minți că acele clădiri cu ferestre ferecate erau astfel
din cauză că înăuntru se făceau renovări ambițioase, ci pentru că erau locuri în care se
vindea și se prepara cocaina. Dar n-avea să mai dureze mult până găsea ușa care
corespundea configurației inițiale a lui Pouncy. Atunci seria avea să ia sfârșit – adică să se
întoarcă la origine –, iar Julia se putea îndrepta spre Park Slope.
Și sigur, imediat ce a trecut de bulevardul Throop (pronunțat „troop“), a găsit și modelul
căutat. Nu era o casă drăguță, dar nici una a traficanților. Era o clădire cu două etaje, din
șindrilă verzuie, cu o antenă veche pe acoperiș și o adunătură amestecată de tomberoane
din aluminiu pe cimentul crăpat din față. Ușa din sticlă, formată din opt ochiuri. Unul
dintre pătrate, în colțul din stânga-sus, fusese spart și acoperit cu plastic, completând,
astfel, seria.
Asta era tot. Jocul se terminase. Văzând ultimul model al tiparului inițial, Julia a fost
eliberată de sub vrajă. Logica visului se risipise tot repetându-se. Julia a privit în jur ca un
somnambul abia trezit, întrebându-se unde ajunsese mai exact. Cineva încă bolborosea
ceva în urechea ei, pe o voce generată pe computer, despre Hofstadter. Extenuarea a
cuprins-o ca un val. Trebuie să fi mers kilometri întregi, iar soarele deja apunea. Fata s-a
așezat pe trotuar.
Avea nevoie să fie condusă acasă. Un serviciu de taxi ar fi fost costisitor, dar riscul de a fi
tâlhărită sau atacată era unul și mai mare. Și-n plus, simțea că avea să pice, literalmente,
din picioare dacă mai făcea un pas. A închis aplicația FTB și și-a scos căștile, iar vocile au
tăcut imediat. Liniștea. Realitatea.
În spatele ei a auzit ușa deschizându-se. Fata s-a ridicat iar și a înălțat mâna – bine, bine,
pleca. Nu se aștepta ca o demonstrație în legătură cu automatele celulare, avea să treacă
drept o scuză bună pentru că încălcase proprietatea locatarilor unei dărăpănături oarecare,
verzuie, de pe bulevardul Throop. Dar tipul din prag nu o gonea. Omul era un bărbat
caucazian, cu trăsături de bufniță, pe la vreo treizeci de ani, îmbrăcat în pulover și blugi și
purtând o pălărie plată, vintage, ce te scotea imediat din sărite.
Tipul se uita la ea, analizând-o. În spatele lui, Julia zărea și alți oameni înăuntrul casei,
stând în picioare sau așezați, vorbind sau strâmbându-se și făcând diverse lucruri cu
mâinile. Doar că oamenii nu țineau nimic în mâini. O lumină ciudată, de un verde acid, a
lucit o secundă în pragul ușii, dintr-un punct pe care Julia nu-l putea zări, de parcă cineva
ar fi sudat ceva înăuntru. O persoană a strigat ironic de bucurie. Aerul era, pur și simplu,
încărcat de magie. Abia mai puteai respira, atât de dens era.
Julia s-a așezat în fund pe trotuar, ca un bebeluș, și-a pus capul între palme și a râs și a plâns
în același timp. Se simțea de parcă ori urma să leșine, ori să vomite, ori să înnebunească.
Încercase să se îndepărteze de dezastru, să fugă de el; încercase cu adevărat. Își distrusese
toate lucrurile și-și aruncase cartea, se lepădase de magie pentru totdeauna. Își văzuse de
drum și nu lăsase nicio adresă de contact. Dar se părea că nu fusese suficient. Magia venise
în căutarea ei. Julia nu fugise destul de departe sau de repede, nu se ascunsese suficient de
bine, iar dezastrul îi dăduse de urmă, iar acum o înhăța din nou, fără a-i mai da drumul.
Nebunia avea să reînceapă.
CAPITOLUL ȘAISPREZECE
În cele ce au urmat, când aproape că a fost turtit de un vaporetto în timp ce înota spre mal,
s-a târât pe treptele antice de piatră (Canal Grande era echipat cu o grămadă de mijloace
de siguranță pentru cei care cădeau sau se aruncau în el) și s-a întors greoi, singur, la palatul
lui Josh, care o scăpase pe Poppy din mâinile carabinierilor ce apăruseră imediat după ce
Quentin se aruncase în canal. Tânărul analizase singura informație utilă pe care i-o dăduse
dragonul: exista încă o cale de întoarcere în Fillory. Nu aveau să recupereze nasturele, dar
acum putea renunța la idee, pentru că exista o altă rezolvare. De-ar fi putut doar să-și dea
seama ce voise să spună dragonul.
Quentin s-a gândit o jumătate de oră, cât s-a spălat de sare, de particulele grele de metal
sau de cine știe ce alte substanțe mai rele sub dușul fierbinte și foarte puternic. Și-a spălat
părul de trei ori, s-a uscat și a aruncat la gunoi hainele lui preaiubite, filloriene, regești,
acum distruse, și s-a urcat în pat. Prima poartă, spusese dragonul. Prima poartă. Ce însemna
asta?
Bineînțeles că erau și alte vorbe de luat în considerare. Se puteau înțelege multe lucruri din
scurta conversație. Vechii zei se întorceau. Ceva în legătură cu statutul de erou. Totul era,
fără îndoială, deosebit de important, ba chiar vital. Dar prima poartă: acesta era elementul
asupra căruia trebuia să acționeze. Simțea că era pista cea bună. Quentin avea de gând să
pornească la atac, să urmeze indiciile și să plece de acolo, întorcându-se în locul de care
aparținea, cu Julia. Urma să fie un erou, la dracu’, indiferent ce spusese dragonul, și nu-i
păsa dacă pierdea totul, dacă de asta depindea victoria lor.
Poppy l-a trezit a doua zi dimineață, la ora șapte. Fata se simțea ca în ziua de Crăciun. Era
atât de entuziasmată și așteptase cât putuse ea de mult. Nu era nici măcar invidioasă. Băuse
deja trei cești de cappuccino, iar acum îi adusese și lui Quentin una. Australienii. Tânărul
avea impresia că Poppy mai avea un pic și începea să sară pe pat.
Împreună au analizat posibilitățile, la micul dejun.
– Prima poartă, a zis Josh. Deci e un soi de cale primordială. Precum Stonehenge.
– Stonehenge e un calendar, l-a contrazis Poppy. Nu e o poartă.
În decursul analizei generale, Poppy fusese, accidental, pusă la curent cu existența
tărâmului Fillory. În mod enervant, fata asimilase informația fără a fi cât de puțin șocată,
așa cum făcea cu majoritatea lucrurilor. Era interesată de Fillory din punct de vedere
academic. Poppy doar asimila informații; existența unui ținut magic nu-i înflăcăra
imaginația, cum i se întâmpla lui Quentin.
– Poate e ceva ca un punct fix în timp. De genul unui seif.
– Omule! a făcut Quentin. Uită de Stonehenge! Trebuie să fie ceva din Veneția; o poartă
marină sau ceva asemănător.
– Veneția e un port. Orașul e, în sine, un soi de poartă. Un portal.
– Da, dar prima?
– Sau o poartă metaforică, a zis Poppy. Precum Biblia. Pe stilul cărților lui Dan Brown.
– Știi, pun pariu că are legătură cu piramidele, a intervenit Josh.
– Se referă la casa familiei Chatwin, l-a lămurit Julia.
Conversația s-a oprit.
– Ce vrei să zici? a întrebat Poppy.
– Casa mătușii lor. În Cornwall. Acolo au descoperit Fillory. Aceea a fost prima poartă de
acces.
Era plăcut să o vezi, în final, pe Poppy înfrântă.
– Dar de unde știi? a întrebat ea iar.
– Știu, a răspuns Julia.
Quentin sperase ca fata să nu rostească ce avea de gând, dar ea a continuat oricum:
– Am un sentiment.
– Cum adică, un sentiment? s-a mirat Poppy.
– De ce-ți pasă? a întrebat Julia.
– Pentru că sunt curioasă.
Quentin a intervenit. Julia părea să o displacă instinctiv pe Poppy.
– Are logică. Cum au intrat prima dată oamenii în Fillory? Prin casa familiei Chatwin. Ceasul
din holul din spate.
– Nu știu, a zis Josh.
Tânărul și-a frecat barba aspră.
– Credeam că nu te poți întoarce de două ori prin același loc. Și oricum, Martin Chatwin
era un copil. Trebuie să fi fost floare la ureche pentru el, dar eu nu încap prin ușa ceasului
lui bunică-său. Nici tu n-ai încăpea.
– Bine, a zis Quentin. Sigur, dar…
– Plus că ar trebui să primim o invitație personală; e o chestie specifică pentru frații
Chatwin, a continuat Josh. Puștii ăia erau deosebiți într-un mod unic, așa că Ember i-a
chemat ca să-și folosească abilitățile absolut demențiale pentru a rezolva căcaturile din
Fillory.
– Avem și noi calități deosebite, l-a contrazis Quentin. Cred că ar trebui să mergem. E cea
mai bună pistă.
– Eu vin, a zis Julia.
– Excursie! a exclamat Josh, schimbându-și atitudinea.
– În regulă.
Oricum, era un sentiment plăcut să ia decizii, indiferent pe ce s-ar fi bazat ele. Quentin se
simțea bine să se pună iar în mișcare.
– Plecăm mâine-dimineață, dacă nu vă vine o idee mai bună până atunci.
Devenea din ce în ce mai greu să nu observi să Poppy se prăpădea de râs.
– Îmi pare rău! a zis ea. Serios. Doar că – adică, știu că e real, sau cel puțin așa cred, dar voi
vă dați seama că asta e o poveste pentru copii? Parcă ați vrea cu tot dinadinsul să ajungeți
în Țara Bomboanelor! Sau, mai știu eu, în Orașul Ștrumfilor.
Julia s-a ridicat și a plecat. Fata nici măcar nu se mai lăsase enervată. Ea lua regatul foarte
în serios și nu avea nici răbdarea, nici interesul pentru cineva pentru care totul era o simplă
glumă. Quentin nu observase până atunci, dar Julia putea avea o atitudine foarte neplăcută
atunci când voia.
– Crezi că Țara Bomboanelor e reală? a zis Josh. Pentru că aș renunța la Fillory într-o clipă
pentru un asemenea rahat. Mlaștina de Ciocolată și toate alea. Ai văzut Princess Frostine?
– Poate că pentru tine nu e real, a zis Quentin, un pic cam aspru. Dar pentru noi lucrurile
stau exact pe dos. Sau cel puțin pentru mine. Acolo trăiesc. E casa mea.
– Știu, știu, știu! Îmi pare rău, zău.
Poppy a făcut ochii mari.
– Regret. Poată că e genul de chestie pe care trebuie să o vezi cu ochii tăi.
– Poată că da.
Dar, a gândit Quentin, probabil că tu nu vei ajunge niciodată acolo.

A doua zi au plecat cu toții spre Cornwall.

Acolo se afla casa familiei Chatwin: o clădire din 1917, unde copiii locuiseră cu mătușa
Maude, îl întâlniseră pe Christopher Plover și descoperiseră o cale de acces spre Fillory, și
începuse toată povestea magnifică și deprimantă. Era incredibil că locuința încă exista, că
se aflase acolo în tot acel timp și că puteai, pur și simplu, să o vizitezi. Într-un fel, era
incredibil pentru Quentin că nu se dusese deja în acel loc, până atunci. Casa nu era deschisă
publicului, dar zvonurile despre ea nu erau tocmai secrete. Era, mai degrabă, o chestiune
de date istorice versus informații de pe Wikipedia. Nimeni nu încercase să oprească valul
de povești. Nu era ca și cum cineva urma să-i împiedice, în afară de, probabil, proprietarii
actuali și de administrația locală. Pentru Quentin era și timpul să meargă acolo, măcar
pentru a-și manifesta respectul în fața a ceea ce însemna, practic, originea miturilor
filloriene, în trei părți.
Cât privește drumul până la casă, Josh se jurase că lucrase serios cu deschiderea portalurilor
în ultima vreme, și era destul de sigur că puteau călători astfel până în Cornwall. Quentin
l-a întrebat pe Josh unde credea că se află Cornwall, reformulându-și imediat întrebarea
sub forma unui pariu în care se oferea să-i dea tipului o sută de dolari dacă ar fi știut să
răspundă în care dintre țări era Cornwall: Anglia, Irlanda sau Scoția. Bănuind că era vorba
de o întrebare-capcană, Josh a deviat de la variantele de răspuns și a zis Canada. Dar când
Quentin i-a arătat unde se afla pe hartă, în extremitatea sud-vestică a Angliei, Josh a prins
a înjura de două ori mai tare – căcatul ăla e practic lângă noi! e în Europa – și a început o
expunere tehnică foarte sofisticată despre forța magnetică și faldurile astrale. Chiar sosise
momentul ca Quentin să nu-l mai subestimeze.
Poppy și-a manifestat dorința de a-i însoți.
– Nu am fost niciodată în Cornwall, a zis ea. Întotdeauna mi-am dorit să întâlnesc un
vorbitor nativ.
– De engleză? a întrebat Josh. Știi, probabil că ți-aș putea arăta câteva chestii.
– De dialect din Cornwall, măgarule! Este o limbă celtică insulară. Adică specifică Marii
Britanii, precum galeza sau bretona. Și picta. Înainte ca totul să fie poluat de anglo-saxoni
și de normanzi. Există multă putere în limbile acelea vechi. Limba din Cornwall a murit
acum câteva sute de ani, dar iese la suprafață pe scară mare în prezent. Unde mergem, mai
exact?
Ședeau încă în jurul mesei pentru micul dejun, care între timp se transformase în masa de
prânz. Cești de espresso și turnulețe instabile de farfurii și tacâmuri fuseseră transferate pe
podea pentru a face loc atlasului uriaș pe care Josh îl adusese din bibliotecă, alături de
romanele filloriene și o biografie a lui Christopher Plover.
– Localitatea se numește Fowey, a zis Quentin. E pe coasta de sud.
– Hm, a făcut Poppy, punând un deget pe hartă. Am putea trece prin Penzance. Sunt doar
vreo două ore, maximum, până acolo.
– Penzance? a zis Josh. Adică locul ăla cu pirați? De când e o chestie reală?
– Am ceva de zis, a spus Poppy.
Fata a dat atlasul la o parte și și-a sprijinit spatele de scaun.
– Dacă mă puteți asculta o secundă. Da, Penzance e un loc real. E un oraș. E în Cornwall.
Și e adevărat, în sensul că există pe Pământ. Sunteți așa de obsedați de alte lumi că v-ați
convins singuri că asta în care ne aflăm e de rahat, iar orice altceva e de o mie de ori mai
bun, dar nu v-ați deranjat niciodată să aflați ce se întâmplă aici! Adică, uitați de Penzance,
Tintagel e real!
– Ăla e... nu acolo a trăit Regele Arthur? a întrebat Quentin, pierit.
– Regele Arthur a trăit în Camelot. Dar se spune că a fost conceput în Tintagel. E un castel
din Cornwall.
– Futu-i! a zis Josh. Poppy are dreptate. Haideți să mergem acolo.
Era incredibil. Quentin nu mai întâlnise niciodată un magician ca Poppy. Cum se putea ca
o persoană cu o minte atât de puțin abstractă, atât de neinteresată de altceva dincolo de
realitatea plicticoasă, să facă magie?
– Da, dar vezi tu, a zis el, adevărul e că Regele Arthur probabil nu a fost conceput în
Tintagel. Pentru că mai mult ca sigur nici măcar nu a existat. Iar dacă a existat vreodată,
era probabil un luptător pict pus întotdeauna pe omorât oameni trăgându-i pe roată și pe
violat văduve. Probabil că a murit de ciumă la treizeci și doi de ani. Asta e problema mea
cu lumea noastră, dacă chiar vrei să știi. Sunt destul de sigur că atunci când spui că Regele
Arthur a fost real nu te referi la cel din cărți, la cel bun. Pe când în Fillory – și poți să râzi,
Poppy, dar e adevărat – găsești regi reali, fără vreun mit creat în jurul lor. Iar eu sunt unul
dintre ei. Plus că există unicorni, pegași și elfi, și pitici și toate creaturile posibile.
Quentin ar fi putut adăuga că în Fillory existau și lucruri rele, care în lumea lor nu erau
reale, dar asta nu i-ar fi susținut argumentul.
– Nu se găsesc elfi, a zis Julia.
– În fine! Nu asta e ideea! Aș putea pretinde că nu am altă soluție și să rămân aici pentru
restul vieții. Aș putea chiar să locuiesc la Tintagel. Dar am o alternativă și doar o singură
viață, iar dacă nu ai nimic împotrivă aș vrea să mi-o petrec în Fillory, în castelul meu,
relaxându-mă cu piticii și dormind pe pene de pegas.
– Pentru că e mai simplu așa, a comentat Poppy. Și de ce nu ai alege calea cea mai ușoară?
Oare nu e ea întotdeauna cea mai bună?
– Da, de ce nu? De ce nu?
Quentin n-avea nicio idee de ce Poppy îl ataca așa de tare și atât de eficient, cu o precizie
atât de mare. Și nu știa nici de ce începuse să semene cu Benedict.
– Încetați odată, a intervenit Josh. Stop. Tu trăiești aici. Tu trăiești în Fillory. Toată lumea
e fericită.
– Sigur, a ciripit Poppy.
Doamne, și-a zis Quentin. Fata este ca o dublură a lui Janet.
S-au strâns două ore mai târziu pe o stradă îngustă din spatele palatului. Clădirea era prea
puternic protejată ca să faci un portal înăuntru.
– M-am gândit că putem reuși aici. Josh a privit cu îndoială în lungul străzii. E o microalee
venețiană un pic mai încolo. Nu o folosește nimeni.
Niciunul dintre ei nu avea o idee mai bună. Quentin era jenat – parcă ar fi căutat un loc
unde să se drogheze sau în care să facă sex în aer liber. Josh i-a condus douăzeci de metri
mai jos, pe strada ce nu părea a fi mai mult decât o alee, apoi au luat-o la stânga, printr-un
spațiu dintre clădiri. De-abia aveau loc doi oameni unul lângă altul. La capătul aleii se
vedeau o fâșie maronie de apă și lumina soarelui: Canal Grande. Străduța era pustie, dar
Josh se înșelase când spusese că nu o utiliza nimeni, pentru că cineva tocmai o folosise pe
post de toaletă, nu cu foarte mult timp în urmă.
Situația îi aducea aminte lui Quentin de felul în care intra pe un portal la Brakebills, la
sfârșitul verii. De obicei îi trimiteau pe o alee oarecare și instalau portalul la capătul ei.
Gândul acesta i-a aprins în piept un soi de nostalgie ardentă pentru vremurile în care nu
știa prea multe lucruri.
– Dă-mi voie să văd cât îmi mai aduc aminte…
Josh a scos o bucată mototolită de hârtie din buzunar, pe care mâzgălise câteva coloane de
coordonate și vectori. Poppy, care era mai înaltă decât el, analiza critică însemnările peste
umărul lui.
– Vezi, nu e direct, a zis el, dar există o intersecție pe care o putem folosi, pe Canalul
Mânecii, pe undeva.
– De ce nu treci prin Belfast? a întrebat Poppy. Toată lumea face așa. Apoi te întorci de
două ori spre sud. E mai scurt în geometria astrală.
– Nu, nu.
Josh a mijit ochii la scrisul lui.
– Așa e mult mai elegant. Vei vedea.
– Nu zic decât că dacă ratăm intersecția și nimerim în apă, va trebui să înotăm o grămadă
până în Guernsey…
Josh a îndesat hârtia în buzunarul de la spate și și-a luat poziția de făcut vrăji. A pronunțat
cuvintele încet și clar, fără a se grăbi. Apoi a făcut o serie de mișcări simetrice cu brațele,
mutându-și degetele rapid în diverse poziții, cu mai multă încredere decât își amintea
Quentin. După aceea și-a îndreptat umerii, a îndoit genunchii și și-a întors degetele ca niște
cârlige în aer, de parcă se pregătea să ridice o ușă de garaj foarte grea.
Scânteile au început să zboare peste tot. Poppy a chiuit, surprinsă, și s-a dat iute înapoi.
Josh și-a îndreptat spatele și l-a ridicat. În lume s-a creat o fisură, iar crăpătura s-a mărit
treptat, lăsând să se vadă, în spatele ei altceva – iarbă verde și lucitoare și un soare mai
arzător. Când portalul era pe jumătate deschis, Josh s-a oprit și și-a scuturat mâinile care
fumegau. A trasat pragul de sus al ușii cu degetele, apoi laturile – o parte nu era chiar
dreaptă, ciupind accidental din zidul aleii. Apoi s-a aplecat iar sub ea și a tras și a împins
până la capăt.
Quentin continua să fie atent la intrarea în alee. Auzea voci, dar nu venise nimeni. Josh s-a
oprit să-și verifice lucrarea. În mijlocul după-amiezii luminoase, venețiene, se afla o amiază
englezească pătrățoasă, mai răcoroasă și cumva mai clară. Josh și-a strâns mâinile în pumn
și a șters o ultimă pată de Veneție.
– În regulă? a zis el. E suficient de bine?
Pantalonii tânărului fuseseră găuriți de scântei. Toți au trebuit să fie de acord că portalul
arăta destul de bine. Au pășit prin el, unul câte unul, cu băgare de seamă – pragul de jos al
ușii nu era tocmai lipit de pavaj și puteai să-ți retezi degetele de margine, dacă nu erai atent.
Dar conexiunea era stabilă și nu simțeai nimic când intrai. Quentin s-a gândit cu satisfacție
că era o lucrare net superioară portalurilor grosolane din adăposturi.
Până la urmă renunțaseră la Penzance și la Belfast: Josh îi adusese într-un parc public, nu
departe de centrul orașului Fowey. Acel gen de precizie ar fi fost imposibilă cu câțiva ani în
urmă, dar Google Street View reprezenta acum o adevărată binefacere pentru arta și
meșteșugul creării portalurilor pe distanțe mari. Josh a intrat ultimul și a închis poarta în
urma lui.
Quentin se gândea că probabil nu mai văzuse niciodată un loc care să arate atât de
englezesc precum Fowey. Sau poate că se referea la stilul cornish. Nici măcar nu era sigur
care era diferența. Poppy știa, cu siguranță. În orice caz, ajunseră într-un orășel aflat la gura
unui râu numit, de asemenea, Fowey, ce-ar fi putut fi desenat de Beatrix Potter. Aerul era
răcoros și curat în comparație cu sufocarea din Veneția. Străzile erau înguste și
întortocheate și abrupte de-ți puteai rupe picioarele. Doar numeroasele jardiniere cu flori
de deasupra lor blocau soarele.
La micul birou de informații pentru turiști, din centrul orașului, tinerii au aflat că diversele
denumiri date orașului se pronunțau „Foy“ și că în afară de Christopher Plover, locul era un
soi de magnet pentru scenarii de ficțiune. Manderley din Rebecca se afla pe aproape, ca și
Toad Hall din The Wind in The Willows. Casa lui Plover se afla la câțiva kilometri în afara
orașului și făcea acum parte din patrimoniul național. Casa era uriașă și uneori era deschisă
turiștilor. Reședința copiilor Chatwin se afla în proprietate privată și nu o găseai pe nicio
hartă, dar nu se poate să se fi aflat prea departe. Conform legendei și biografilor, se învecina
cu terenurile lui Plover.
Tinerii s-au așezat pe o bancă, sub soarele străveziu englezesc, ca untul limpede, pe când
Poppy a pornit în căutarea unei mașini de închiriat – era singura dintre ei care avea la ea o
carte de identitate validă și carduri de credit. (Când Julia a subliniat faptul că ar fi putut
fura cu ușurință un automobil, Poppy a privit-o oripilată, rămasă fără cuvinte.) Fata s-a
întors într-un Jaguar argintiu și sobru – cine ar fi crezut că puteai obține unul acolo, în
Orașelul Ștrumfilor? a zis ea. Au mâncat într-un pub și au pornit la drum.
Quentin se afla pentru prima dată în Anglia, iar tânărul era uimit. De îndată ce au ieșit de
pe panta coastei și din oraș și au intrat în câmpiile neregulate, presărate cu oi și unite între
ele de tufișuri dense și întunecate, peisajul a început să semene mai mult cu Fillory decât
ar fi crezut Quentin că era posibil pe Pământ. Ba chiar mai mult decât Veneția. De ce nu-i
spusese nimeni asta? Doar că, de fapt, încercaseră, dar el nu-i crezuse. Așezată pe scaunul
șoferului, Poppy rânjea la el din oglinda retrovizoare de parcă ar fi vrut să-i zică: vezi? Poate
că fata avea dreptate, nu acordase suficientă încredere lumii lui. Străbătând iute autostrada
îngustă și bulevardele umbroase din partea rurală a Cornwallului, cei patru puteau trece
drept niște oameni obișnuiți, civili, și n-ar fi fost mai puțin fericiți. Chiar și fără magie, le
rămâneau iarba și singurătatea binecuvântată de la țară, lucirea soarelui printre crengi și
alinarea unei mașini pentru care plătea altcineva. Ce nenorocit nu ar fi fost fericit astfel?
Pentru prima dată în viață, Quentin se gândea serios că putea avea o viață plăcută și în afara
regatului Fillory – nu doar resemnat, ci de-a dreptul mulțumit.
Se aflau, cu siguranță, pe cât se putea de aproape de Fillory. Mai aveau puțin până la casa
copiilor Chatwin. Chiar și toponimele sunau fillorian: Tywardreath, Castle Dore,
Lostwithiel. Era ca și cum peisajul verde din Fillory era ascuns imediat sub acela, de parcă
Anglia era doar un soi de oglindă.
Cornwall avea, cu siguranță, un efect benefic asupra Juliei. Fata părea destul de vioaie. Era
singura dintre ei care nu avea rău de mașină în timp ce citea, așa că tânăra răsfoia romanele
Fillory, marcând cu bilețele anumite pasaje și citindu-le pe altele cu voce tare.
Julia alcătuia o listă a diverselor modalități prin care copiii intraseră în cealaltă lume: un
ghid practic pentru călători.
– În Lumea din ziduri, Martin pătrunde prin ceasul bunicului, la fel ca Fiona. În al doilea
roman, Rupert ajunge acolo de la școală, așa că nu ne ajută cu nimic, și cred că și lui Helen
i se întâmplă la fel, dar nu găsesc paragraful. În Pădurea zburătoare, se cățără într-un copac.
Asta s-ar putea să fie cea mai bună șansă a noastră.
– N-ar trebui să ne forțăm intrarea în casă, a zis Quentin. Și am putea încăpea cu toții.
– Exact. Iar în Marea secretă, copiii merg pe o bicicletă magică, așa că trebuie să fim atenți
la așa ceva. Poate există vreun garaj sau un șopron cu obiecte vechi.
– Îți dai seama că fanii au curățat locul ăla acum câțiva ani, nu? a zis Josh. Nu cred că suntem
primii care s-au gândit la așa ceva.
– După aceea, în Duna umblătoare, Helen și Jane pictează pe o pajiște din apropiere. Pare
cam dificil, dar dacă e nevoie ne putem întoarce în Fowey pentru materiale. Și asta e tot.
– Nu chiar.
Cu părere de rău, dar nimeni nu-l bătea pe Quentin la cunoștințele despre Fillory, nici
măcar Julia.
– Martin se întoarce în regat în Pădurea zburătoare, la final, deși Plover nu spune exact
cum. Dar există o carte care îți scapă, Magicienii, scrisă de Jane, despre cum s-a întors în
Fillory, ca să-l găsească pe Martin. Fata a folosit nasturii magici găsiți în fântână, acolo
unde-i aruncase Helen, strânși cu toții într-o cutie. Jane nu a utilizat decât unul pentru a
se întoarce, așa că poate vom mai găsi și alții prin jur.
Julia s-a răsucit în scaun.
– De unde știi asta?
– Am întâlnit-o. Pe Jane Chatwin. Se afla în Fillory. Mă recuperam de pe urma luptei cu
Martin. După ce a murit Alice.
În mașină s-a făcut liniște, întreruptă doar de ticăitul semnalizării, pe când Poppy a virat
spre intersecție. Julia a studiat chipul lui Quentin cu ochii ei goi.
– Câteodată uit prin câte ai trecut, a zis fata, în sfârșit.
Nu le-a luat decât patruzeci și cinci de minute să ajungă la casa lui Plover, numită și Darras
House, care trebuie să fi fost la un moment dat izolată de civilizație, dar la care puteai acum
să ajungi pe un drum cu două benzi, foarte bine întreținut.
Poppy a oprit pe marginea străzii. Nu era niciun parapet, iar Jaguarul s-a înclinat periculos.
Au coborât toți patru și au traversat. Nu trecea nicio mașină. Era aproximativ trei și
jumătate după-amiaza. Domeniul era înconjurat de un zid formidabil din piatră, iar poarta
încadra, cu o perfecțiune arhitecturală aproape pretențioasă, o casă de țară somptuoasă,
georgiană, clădită departe pe terenurile îngrijite cu atenție. Darras House era una dintre
casele dreptunghiulare englezești, din piatră cenușie care probabil se conforma unei teorii
nebunești din secolul al XVIII-lea despre simetrie, proporții și raportruri ideale.
Quentin știa că Plover fusese bogat – deja își strânsese o mică avere în America, vânzând
bunuri de larg consum de orice fel, înainte să se retragă în Cornwall și să scrie romanele
Fillory –, dar mărimea ei era, chiar și așa, uimitoare. Reședința nu semăna cu o casă, ci cu
o stâncă în care fuseseră săpate ferestre.
– Iisuse, a zis Josh.
– Mda, a făcut Poppy.
– Mi-e greu să-mi imaginez cum ar putea cineva să trăiască aici singur, a zis Quentin.
– Probabil avea servitori.
– Era homosexual?
– Absolut, omule, a confirmat Josh.
Pe poartă se afla un semn, DARRAS HOUSE/FERMA PLOVER, cu un orar, program de
vizitare și taxe de intrare. Pe o plăcuță albastră era înscrisă o minibiografie a lui Plover. Era
joi, iar casa era deschisă turiștilor. O pasăre mare și neagră croncănea tare într-un tufiș.
– Deci, intrăm? a întrebat Poppy.
Quentin se gândea ca în cazul în care întâmpinau vreun obstacol, să considere că intraseră,
dar acum că ajunseseră, casa părea pustie. Nimic de acel loc nu-l chema pe Quentin. Plover
nu ajunsese niciodată în Fillory. El nu scrisese decât cărțile. Magia se afla în altă parte.
– Nu, a răspuns Quentin. Nu cred.
Nu l-a contrazis nimeni. Se puteau întoarce a doua zi, dacă se mai aflau pe Pământ.
Au traversat iar strada și au întins harta pe capota mașinii. Localizarea exactă a casei din
Fowey în care locuiseră copiii Chatwin era o chestiune de speculație, dar nu exagerată.
Exista un număr limitat de posibilități. Cărțile lui Plover erau pline de descrieri
încântătoare ale escapadelor copiilor Chatwin; singuri sau împreună, frații fugeau, țopăiau
sau mergeau cu bicicletele de la casa mătușii Maude spre cea a iubitului „unchi“
Christopher. Plover construise chiar și faimoasa poartă pe mărimea copiilor, tăiată în zidul
care separa proprietățile lor.
Tinerii aduseseră cele două biografii Plover: o hagiografie de prim-plan din anii ’50,
autorizată de familie, și un expozeu pshihanalitic pragmatic de la începutul anilor ’90 care
anatomiza sexualitatea complexă și „problematică“ a lui Plover, așa cum fusese dramatizată
simbolic în romanele Fillory. Tinerii s-au oprit asupra celei din urmă. Era mult mai bine
organizată.
Știau că locuința fraților Chatwin se afla pe Darrowby Lane, ceea ce le era de folos, deși
locuitorii din Cornwall erau și mai dezinteresați de indicatoare decât venețienii. Din
fericire, Poppy se dovedea a fi excelentă la condusul pe nevăzute. La început, au crezut că
fata folosea un soi de magie avansată geografică, până ce Josh a observat că Poppy avea un
iPhone în poală.
– Da, dar am folosit magia ca să-l decodez, a zis ea.
După-amiaza era pe final și tinerii parcă traversaseră sute de drumuri de țară, de
neidentificat, înverzite și ca ieșite din Watership Down, dar enervant de lipsite de orice fel
de indicator; lumina devenise albăstruie când s-au oprit, până la urmă, în fața proprietății
țintă, pe un bulevard îngust care nu se numea, sub nicio formă, Darrowby și care, după câte
își dădeau seama, trebuia să se fi aflat în spatele domeniului enorm al lui Plover.
Nu exista niciun zid sau poartă, ci doar o alee de pietriș ce se răsucea printre arborii de vară
târzie. Un stâlp pătrățos din piatră sprijinea un semn care interzicea trecerea. Casa nu se
zărea de acolo. Julia a citit în tăcere pasajul relevant din Lumea din ziduri.
Casa era impunătoare – înaltă de trei etaje, cu o fațadă din cărămidă și piatră și ferestre
enorme, cu un număr infinit de șeminee și fotolii așezate la balcoane, scări în spirală și alte
utilități ce lipseau în mod deosebit locuinței lor din Londra. Printre alte beneficii se numărau
și terenurile vaste din jurul casei, ce cuprindeau alei drepte și poteci cu pietriș alb și întinderi
întunecat-verzui de iarbă.

Era o vreme când Quentin probabil că ar fi putut recita cuvintele odată cu ea, din memorie.
Tânărul stătea în mașină, uitându-se peste stradă. Nu vedea nimic așa de plăcut ca în
descriere. Locul nu arăta întocmai ca un portal către o altă lume. Încerca să și-i imagineze
pe frații Chatwin sosind acolo pentru prima dată, înghesuiți toți cinci pe bancheta din spate
a unui protoautomobil negru și gâfâitor, mai mult căruță decât mașină, combinat cu destul
de mult ADN de locomotivă. Bagajele lor probabil că erau legate pe plafon, cu funie și curele
din piele, victoriene. Probabil că frații fuseseră muți ca un mormânt, resemnați că erau
exilați din Londra. Cel mai tânăr, de cinci ani, Jane, viitoarea Santinelă, sprijinindu-se în
poala surorii mai mari ca într-un chaise longue, pierdută într-un soi de dor după părinții ei:
tatăl luptase în Primul Război Mondial, iar mama delira într-un sanatoriu luxos. Martin
(care avea să devină monstrul ce o ucisese pe Alice) își păstrase calmul de dragul celor mai
mici. Maxilarul lui fin de băiețel răsfrângea un zâmbet preadolescentin plin de hotărâre.
Erau așa de tineri și inocenți și plini de speranță și găsiseră ceva mai minunat decât
speraseră vreodată, iar asta îi distrusese.
– Ce crezi? a zis el. Julia?
– Ăsta-i locul.
– Bine. Eu intru. Uitați-vă în jur.
– Vin și eu, a spus și Poppy.
– Nu, a replicat Quentin. Vreau să merg singur.
Spre surpriza lui, cuvintele lui își făcuseră efectul. Poppy a rămas locului.
Să devii invizibil era o idee simplă, în teorie, dar în practică era mult mai greu de realizat
decât ai crede. Se mai făcuse înainte, dar era nevoie de ani întregi în care să-ți ștergi urmele
meticulos, iar odată reușită transformarea, devenea practic ireversibilă; nu puteai fi
niciodată sigur că ți-ai reinstalat eul vizibil complet și corect. Ajungeai să semeni cu un
portret al tău. Singura șmecherie pe care o cunoștea Quentin era un soi de camuflaj ca al
animalelor. Dacă stăteai în fața unor frunze, arătai gălbui și foșnitor. Dacă nu te mișcai sau
nu săreai, ochiul unui observator oarecare tindea să te ignore. De obicei. Lumina nu era
bună. Ușa mașinii a pocnit, închizându-se, în liniște. Quentin simțea privirile celorlalți în
ceafă în timp ce traversa strada.
În vârful stâlpului de piatră se afla ceva: nasturi. Năstureii erau împrăștiați și prin iarbă.
Mari, mici, ca niște perle sau carcase de țestoasă. Trebuie să fi fost un ritual instituit de fani.
Vizitai casa și lăsai un nasture, așa cum făceau oamenii la mormântul lui Jim Morrison.
Chiar și așa, Quentin s-a oprit și i-a atins pe fiecare, doar ca să se asigure că niciunul dintre
ei nu era unul original.
Vraja de camuflaj era incredibil de grosolană. Quentin a ridicat o frunză cărnoasă de stejar,
a rupt o țandără din coaja unui copac, a smuls un fir de iarbă rară și a cules o pietricică de
granit de pe marginea drumului. A murmurat un cânt ritmat în franceză și a scuipat asupra
lor și – viața glorioasă a magicianului modern – le-a îndesat în buzunar.
Mai departe și tot mai sus. A evitat aleea cu pietriș și a mers, în schimb, printre copaci, timp
de vreo cinci minute, până ce arborii s-au rărit de tot, iar casa mătușii Maude a răsărit în
fața lui.
Parcă privea înapoi în timp. Aleea cea nepromițătoare fusese doar un simulacru. Casa era
cu adevărat mare; probabil că s-ar fi calificat drept o clădire magnifică dacă nu ar fi văzut
casa lui Plover. Pe când Quentin se apropia, pietrișul lăsa loc unei alei propriu-zise, care se
despărțea în două și forma un cerc cu o fântână modestă, dar foarte de efect, în centru. Trei
șiruri de ferestre înalte decorau fațada, iar acoperișul din țiglă cenușie abunda în coșuri și
frontoane. Quentin nu știuse la ce să se aștepte. Poate o ruină sau o față modernistă
hidoasă. Dar casa Chatwin era bine îngrijită și restaurată, iar peluzele păreau să fi fost tunse
chiar în acea dimineață. Era tot ce sperase. Doar că locuința nu era goală. Peluza foarte bine
îngrijită era plină de automobile frumoase care făceau Jaguarul închiriat să pară sărăcăcios
prin comparație. O lumină gălbuie se revărsa dinspre etajele de jos în crepusculul dulce,
istovit de o melodie din epoca timpurie a celor de la Rolling Stones, cântată la volumul
potrivit. Indiferent cine ar fi fost proprietarii, acum ei dădeau o petrecere. Quentin a rămas
acolo, afară, privind înăuntru, pe când o mică adunare de țânțari de seară au început să-i
atace capul. Ce se întâmpla părea un sacrilegiu – nu îi venea să dea buzna înăuntru și să-i
gonească pe toți, ca Iisus care îi izgonise pe zarafi din Templu. Se afla în epicentrul celei
mai importante fantezii din secolul douăzeci, locul în care Pămânul și Fillory se sărutaseră
prima dată, ca două bile cosmice de biliard. Din mijlocul conversației s-a auzit un răget,
apoi o femeie a țipat și a început să râdă incontrolabil.
Dar privind partea plină a paharului, era un câștig tactic. Petrecerea era suficient de mare,
astfel încât se puteau amesteca printre ei, mai ales fetele. N-aveau să se furișeze, ci să intre
chiar pe ușa principală, cu tupeu. Apoi, când orice suspiciune avea să fie îndepărtată, vor
urca la etaj și vor vedea ce e de făcut. Quentin s-a întors la mașină pentru a-i aduna pe
ceilalți.
Tinerii au găsit un loc de parcare, pe peluză. Nu erau cele mai plauzibile figuri de
petrecăreți. Quentin își cumpărase niște haine frumoase în Veneția, în contul cardului fără
fund al lui Josh.
– Dacă întreabă cineva, să ziceți doar că ați venit cu Josh.
– Asta-i bună. Omule, n-ai de gând să…?
Josh a arătat spre Quentin, referindu-se la înfățișarea lui.
Ah, sigur. Probabil că era mai bine să nu intre arătând ca o grămadă de resturi vegetale.
Quentin a oprit vraja de camuflare. Trecând pragul, a închis ochii doar pentru o clipă. Se
gândea la micuța Jane Chatwin, încă în viață și liberă pe undeva. Poate că aveau să o
găsească și pe ea la petrecere. Josh s-a îndreptat țintă spre bar.
– Omule! a șuierat Quentin. Concentrează-te la misiune!
– Suntem sub acoperire. Intru în pielea personajului.
Făcând abstracție că era o petrecere în casa lui Maude Chatwin, adunarea semăna cu orice
alt chef. Găseai acolo oameni chipeși și mai puțin chipeși, beți și treji, oameni cărora nu le
păsa de ce cred alții despre ei și oameni retrași în colțuri, care se temeau să deschidă gura,
în afara cazului în care erau interpelați.
În ciuda acoperirii, Josh a arătat că era american în momentul în care i-a cerut barmanului
bere. A ales Pimm’s Cup, pe care a băut-o cu un aer de perplexitate dezamăgită. Dar el și
Poppy au intrat în grațiile celorlalți invitați cu o ușurință și un talent pe care Quentin le
găsea de-a dreptul înălțătoare. Oamenii cu adevărat sociabili nu încetau niciodată să-l
uimească. Creierele lor păreau să genereze, natural, fără niciun efort și în lipsa vreunei baze,
o sumă nesecată de subiecte de discuție. Era un truc căruia Quentin nu-i dăduse niciodată
de cap. El se simțea, inerent, suspicios, un american rece printre toți străinii aceia britanici.
Făcea tot ce-i stătea în putință să se lipească de grupurile mai mici și să dea din cap,
politicos, în semn de răspuns către persoanele care nu vorbeau neapărat cu el.
Julia a găsit un zid de care să-și sprijine spatele slăbănog și părea misterioasă și frumoasă,
ca o piesă de decor. Un singur tip a îndrăznit să o abordeze, un soi de Cantabridgian înalt,
cu o barbă crescută pe jumătate; fata l-a trimis la plimbare în niște termeni atât de obscuri,
încât bărbatul a trebuit să-și dreagă rănile cu un sendviș cu castravete. După o jumătate de
oră, Quentin a simțit că putea să înceapă să se îndepărteze nițel spre scări – nu spre cele
maiestuoase, în stil Tara, din față, ci spre cele mai dosite, din spatele casei. Le-a făcut semn
din ochi și a dat din cap spre ceilalți, rând pe rând. Căutau doar o baie? Toți patru? Păcat
că nu aveau droguri; ar fi fost o minciună mai plauzibilă.
Treptele se întorceau, printr-o buclă strâmtă, spre al doilea etaj, un labirint mut și întunecat
de pereți albi și parchet. Gălăgia și clinchetitul petrecerii se auzeau încă limpede, dar mai
înăbușit, ca un val depărtat. Acolo sus se aflau câțiva puști zbenguindu-se pe coridor și
ieșind sau intrând din camere ca niște rachete, râzând un pic cam isteric și jucând un joc
ale cărui reguli nu le cunoștea nimeni, leșinând pe haine când oboseau – genul de gașcă
alcătuită ad hoc, din prieteni de ocazie, întâlnită la marginea oricărei petreceri cu adulți.
Lumea din ziduri nu era tocmai un manual de instrucțiuni, iar localizarea exactă a
faimosului ceas era enervant de vag descrisă. „Unul dintre coridoarele dosite, aflate la
etajele de mai sus“ era singurul detaliu pe care Plover se învrednicise să-l dea. Poate că era
mai bine să se despartă, doar că în acest caz ar fi violat lecția principală a oricărui film făcut
vreodată. Quentin și-ar fi făcut griji că toți ceilalți aveau să intre în Fillory fără el, lăsându-
l în urmă, în lumea reală, ca pe ultima redută dintr-un joc de Sardines.
Oricine ar fi locuit acolo, nu folosea etajul, iar partea aceea a casei rămăsese nerenovată.
Alt lucru îmbucurător. Nu refăcuseră nici măcar podelele – lustrul se ștersese, pereții erau
acoperiți tot cu tapet vechi, iar din loc în loc se vedeau bucăți de tapet încă și mai de demult.
Tavanele erau joase, camerele pline de piese de mobilier neasortate și rupte, ascunse sub
cearșafuri. Cu cât se făcea mai liniște, cu atât Fillory părea să se simtă mai puternic.
Atmosfera fantastică te pândea parcă din umbră, de sub paturi, de după tapet, în colțul
ochiului, abia vizibilă. În zece minute s-ar fi putut afla înapoi pe puntea navei Muntjac.
Acela era locul în care se jucaseră copiii, unde Martin dispăruse, unde Jane veghease, unde
întreaga aventură fantastică și tragică începuse. Iar acolo, pe coridor, pe holul din spate –
ca și cum era scris, cum se profețise – se zărea ceasul bunicului.
Era o bestie de orologiu, cu un cadran mare și solid, din aramă, cu alte patru cercuri mai
mici, indicând luna calendaristică, fazele Lunii, semnele zodiacale și Dumnezeu mai știe ce
altceva, încastrate în lemn simplu, nesculptat, închis la culoare. Mecanismele trebuie să fi
fost cumplit de complexe, cam ca un computer al secolului al optsprezecelea. Lemnul era
ca al unui arbore de apus fillorian, care își scutura frunzele portocaliu-arzătoare în fiecare
zi, când soarele dispărea, îndura o iarnă fără veșmânt în timpul nopții, iar apoi creștea
muguri noi și cruzi la răsărit.
Quentin, Julia, Josh și Poppy s-au strâns în jurul ceasului. Parcă ar fi pus în scenă acțiunea
din carte – nu, de fapt ei se aflau chiar în centrul unei acțiuni dintr-un roman nou fillorian,
pe care-l scriau împreună. Pendula nu se mișca. Quentin se întreba dacă legătura cu regatul
era încă activă sau dacă nu cumva fusese tăiată după ce copiii o folosiseră. Nu simțea nimic.
Dar trebuia să meargă, el o putea face să meargă. Se va întoarce în Fillory chiar dacă ar fi
trebuit să se vâre în fiecare dulăpior din casă. Chiar și așa, locul avea să fie cam strâmt.
Poate că dacă dădea afară tot aerul din piept și-și făcea loc într-o parte. Nu așa plănuise
reîntoarcerea triumfală în Fillory, dar în acel moment ar fi acceptat orice variantă.
– Quentin! a zis Josh.
– Da.
– Quentin, uită-te la mine!
Tânărul a trebuit să-și dezlipească privirea de la ceas. Când a făcut-o, l-a zărit pe Josh
privindu-l cu o gravitate care nu i se potrivea. Era gravitatea noului Josh.
– Știi că eu nu merg, nu?
Quentin știa asta, doar că își permisese să uite, datorită entuziasmului. Lucrurile erau
diferite acum. Nu mai erau puști. Josh făcea parte dintr-o altă poveste.
– Mda, a făcut Quentin. Cred că știu. Mulțumesc că ai venit până aici. Dar tu, Poppy? E o
ocazie unică în viață.
– Mulțumesc pentru propunere.
Fata părea să fie sinceră și să răspundă în spiritul în care fusese întrebată. Ea și-a pus o
mână pe piept.
– Dar toată viața mea se află aici. Nu pot merge în Fillory.
Quentin s-a uitat la Julia care-și scosese ochelarii de soare, în semn de respect pentru
întunecimea ultimului etaj. Atunci am rămas doar noi doi, puștoaico. Au înaintat împreună.
Quentin s-a lăsat într-un genunchi. Mugetul evadării lor iminente îi tuna în urechi. De
îndată ce s-a apropiat, tânărul și-a dat seama că planul n-avea să funcționeze. Ceasul nu
ticăia, dar, chiar mai mult de atât, părea prea solid. Orologiul era doar un orologiu și atât –
un obiect brut, obișnuit, din lemn și metal. Quentin a întors micul mâner și a deschis vitrina
de sticlă, uitându-se la pendulă, la clopoței și la celelalte elemente de aramă ce atârnau
inutile. Inima lui deja se răcise.
Era întuneric înăuntru. A întins mâna și a zgâriat fundul vitrinei cu încheieturile degetelor.
Nimic. A închis ochii.
– Drăcia dracului! a zis el.
Oricum, nu se sfârșise. Puteau încerca să se cațere în copaci, deși, în acel moment, se simțea
mai lipsit de chef să facă așa ceva decât se simțise în legătură cu orice, în toată viața lui.
– Știi că nu faci ce trebuie, nu?
Capetele lor s-au întors la unison. Se auzise vocea unui copil, a unui băiețel, care stătea în
capătul coridorului, privindu-i, îmbrăcat în pijama. Avea cam vreo opt ani.
– Ce greșesc? a întrebat Quentin.
– Trebuie să-l faci să meargă, mai întâi, a zis băiatul. Așa scrie în carte. Dar acum nu mai
funcționează, am încercat eu.
Copilul avea păr ciufulit, castaniu și moale și ochi albaștri. Mai greu ai fi găsit un pici atât
de profund englez, până la dificultatea de pronunție a l-urilor și r-urilor. Parcă era clonat
din decupajele lui Christopher Robin.
– Mami zice că o să-l trimită la magazin, dar uită mereu. Și eu mă cațăr în copaci. Și am și
făcut o pictură. Mai multe, de fapt. Vreți să vedeți?
Tinerii se holbau la el. Văzând că nu fusese respins, copilul s-a apropiat de ei, în picioarele
goale. Băiatul avea aerul îmbufnat al stăpânirii de sine de care dau dovadă unii copii englezi.
Știai doar uitându-te la el că aveai să joci un joc.
– Ba am pus-o pe mami să mă plimbe într-o căruță veche, găsită în garaj.
Copilul pusese accentul pe prima silabă.
– Nu e la fel ca o bicicletă, dar a trebuit să încerc.
– Înțeleg, a zis Quentin. Înțeleg de ce a trebuit să faci asta.
– Dar putem continua să căutăm, a zis puștiul. Îmi place. Numele meu e Thomas.
Băiatul i-a întins chiar și mâna mică lui Quentin, iar strângerea lui a semănat cu gestul unui
ambasador extraterestru. Sărmanul copil. Nu era vina lui. Probabil că era atât de cronic
neglijat de părinți, că fusese nevoit să încolțească diverși invitați la petreceri ca să-i acorde
atenție. Lui Quentin îi amintea de îndepărtata Eleanor, fetița din Insula Exterioară.
Lucrul cu adevărat oribil era că Quentin avea să dea curs invitației și deloc din motivele
cuvenite. Tânărul a cuprins mânuța întinsă. Nu că i-ar fi părut rău de Thomas, deși i se cam
rupea inima, dar băiețelul era un aliat valoros. Adulții nu intrau singuri în Fillory, sau cel
puțin nu fără un nasture magic. Mereu copiii. Quentin își dădea acum seama că avea nevoie
de un ghid nativ care să funcționeze drept momeală. Poate că dacă-l lăsa pe micul Thomas
să-și vadă de treburi, ca un dulău de vânătoare printre mlaștini, băiatul ar fi reușit să
descopere un portal sau două. Avea să-l folosească pe Thomas ca să agite apele.
– Adu-mi doar ceva de băut, i-a cerut Quentin lui Josh, când Thomas îl trăgea deoparte.
Pe când treceau pe lângă Poppy, Quentin a apucat-o zdravăn pe fată de mână. Trenul
nefericirii pleca din stație, iar el n-avea de gând să călătorească singur.
Tinerii au aflat, fără prea multă bătaie de cap din partea lui Quentin sau a lui Poppy, că
părinții lui Thomas cumpăraseră casa Chatwin în urmă cu vreo doi ani de la copiii Fionei
Chatwin; Thomas și ai lui erau de departe, prin niște legături pe care Quentin nu le-a putut
urmări, înrudiți cu Plover. Poate că de aceea aveau bani. Thomas fusese pur și simplu nebun
de bucurie când aflase. Toți prietenii de la școală aveau să fie invidioși! Evident, își făcuse
amici noi, pentru că înainte locuiseră în Londra, iar acum se mutaseră în Cornwall. Dar
prietenii de aici erau mai drăguți, iar băiatului îi era dor de capitală doar din pricina
expoziției Rainforest Life, de la zoo. Oare Quentin fusese vreodată la zoo, în Londra? Dacă
putea alege între a fi un leu din Asia și unul din Sumatra, pentru ce-ar fi optat? Și știa el că
există o maimuță numită maimuța cu țâțe roșii? Nu era o obrăznicie, pentru că ființa aia
chiar exista. Și nu-i așa că, în anumite circumstanțe, pruncuciderea era complet justificată
etic?
Remorcați de locomotiva Thomas, tinerii au făcut turul proprietății. Au pătruns tustrei în
adâncurile ultimului etaj, inclusiv în toalete și în poduri. Au făcut șapte sau opt circuite ale
peluzei enorme din spatele casei, acordând o atenție deosebită vizuinilor de rozătoare,
copacilor înfricoșători și crângurilor suficient de mari pentru ca un om să se ascundă acolo.
Între timp, Josh conducea o gară ilegală, dându-i lui Quentin pahare cu gin tonic de fiecare
dată când se întâmpla să se intersecteze, întocmai unui spectator care-i pasează sticla de
Gatorade maratonistului.
Se putea să fi fost și mai rău. Vederea de pe terasa din spate era încă și mai strașnică decât
cea din față. Proprietatea ordonată, englezească, fusese tăiată cu forța în haosul lumii rurale
din Cornwall, incluzând o piscină cu o suprafață plată și lină care, datorită unui artificiu al
decoratorului, nu părea deloc anacronică. Dincolo de ea, o panoramă à la Constable se
rostogolea în jos, în depărtare, etalând dealuri verzi, pârloage cu fân și sate miniaturale ce
se dizolvau în lumina vâscoasă a unui apus auriu, englezesc.
Lui Thomas îi plăcea atenția de care se bucura. Și Poppy – Quentin a trebuit să recunoască
– era un tovarăș ce rezista eroic. Fata nu avea nicio miză reală în toată situația, dar se mulase
de minune pe cerințe. Era sufletul petrecerii. Ba mai mult de atât, se descurca mai bine
decât el, fiind bine călită în tranșeele babysittingului.
Totul s-a terminat, cum era de așteptat, în dormitorul lui Thomas. Până la zece și jumătate
nici măcar Thomas, cu toată pofta lui titanică de viață, n-a mai putut fi păcălit să facă un
alt tur în căutarea tărâmului Fillory. Tinerii s-au întins cu toții pe covorul multicolor, ca de
lână, din camera băiatului. Încăperea era uriașă, un soi de mic regat pentru Thomas. Avea
chiar și un pat în plus, de forma unei rachete spațiale, parcă pentru a accentua copilăria
singuratică a băiețelului și petrecerile distractive, în pijamale, ce nu aveau loc niciodată.
Josh și Julia au venit și ei în cameră. Petrecerea bubuia mai departe sub ei, în liniștea nopții,
degenerând dintr-o adunare clasică într-o chermeză adevărată. Era evident că ar fi trebuit
să plece. Chiar în acel moment. Thomas își schimbase rolul din agresant în agresat. Poate
că Josh avea dreptate: ar fi fost bine să încerce la Stonehenge data următoare. Dar nu înainte
de a epuiza fiecare opțiune care li se oferise acolo.
Astfel, au jucat alte jocuri. Au dat gata runde întregi de Animal Snap și rummy și Connect
4. Au jucat jocuri de masă, Cluedo și Monopoly și Mouse Trap, până ce Thomas a obosit
prea tare, iar tinerii s-au îmbătat prea tare ca să mai respecte regulile. Au căutat mai adânc
în dulăpiorul cu jucării al băiețelului, înaintând, deci în viața lui de copil, în căutarea unor
jocuri atât de simple matematic, încât abia se mai puteau numi așa, lipsite de aproape orice
element strategic: War and Snakes și Ladder și Hi Ho! Cherry-O și, în cele din urmă, High
C’s, un joc bazat pe alfabet în care scopul principal părea să fie să câștigi disputa inițială
între cine își asuma rolul de delfin. După aceea, totul s-a rezumat la simpla întâmplare și la
peștișori din desene animate.
Quentin a sorbit din ginul lui insipid și cald. Băutura avea gustul înfrângerii. Așa murea
visul, într-un talmeș-balmeș de piese de jocuri din plastic, la etajul de deasupra unei
petreceri nereușite. Tinerii aveau să caute în continuare, să dărâme prima ușă pe care aveau
să o întâlnească în cale, dar, pentru prima dată, zăcând întins pe patul de rezervă, cu
picioarele lui lungi în afară și cu spatele sprijinit de tăblia rachetei lui Thomas, Quentin lua
serios în considerare posibilitatea de a nu se mai întoarce. Oricum, în Fillory trecuseră
probabil sute de ani. Ruinele orașului Whitespire se dizolvau în ploaie, pietrele albe se
netezeau ca niște cuburi de zahăr sub mușchiul verde, sub un golf fără nume. Mormintele
Regelui Eliot și al Reginei Janet erau demult năpădite de iederă, iar de pe locurile lor
îngemănate se înălțau doi arbori-ceas. Poate că el devenise un soi de legendă, Regele
Quentin cel Dispărut. Odată și De-a Pururi Rege, ca Arthur. Doar că, spre deosebire de
Arthur, el nu se întorcea din Avalon. Așa că rămânea doar cel Odată Rege.
Ei bine, casa copiilor Chatwin, acolo unde începuse totul, era un loc potrivit pentru a-și
îngropa idealul. Prima poartă. Lucrul cu adevărat amuzant era că, deși ajunsese pe fundul
gropii, n-ar fi putut spune, cu sinceritate, că se simțea prea rău. Îi avea pe prietenii lui, sau
măcar o parte din ei. Aveau banii lui Josh. Aveau încă magia, alcoolul, sexul și mâncarea.
Aveau de toate. Quentin s-a gândit la Veneția și la peisajul verde și pur din Cornwall pe
care tocmai îl admiraseră. Erau încă multe de descoperit în acea lume. De ce să se plângă?
Ducă-se toate răspunsurile. Într-zi, Quentin avea să aibă o casă ca aceea și un copil fix ca
Thomas, dacă adormea repede cu lumina aprinsă și mâinile peste ochi, un maratonist ce
rupea panglica de la final în vise. El și o adorabilă doamnă Quentin (cine? Poppy? Cu
siguranță că nu) aveau să se căsătorească, iar Fillory urma să dispară ca un vis, așa cum și
era. Și ce dacă nu era rege? Fusese minunat o vreme, dar exista și viața reală și avea să
profite de ea, așa cum făcea toată lumea. Ce fel de erou întruchipa dacă nu se descurca
făcând atâta lucru?
Julia i-a lovit piciorul. Potrivit unei înțelegeri tacite, tinerii erau cu toții hotărâți să termine
jocul de High C’s și era rândul lui Quentin. A învârtit roata și a înaintat două valuri. Josh,
care juca pe post de balenă, conducea, dar Julia (sepia) ataca din spate, lăsându-i pe Poppy
(peștele) și pe Quentin (meduza) să se bată pentru îndepărtatul loc al treilea. Josh a învârtit
roata. Se afla acum pe o căsuță cu șarade.
– Cra! a făcut Josh. Cra! Cra!
– Pescăruș, au zis toți la unison.
Parcă erau gâște. Josh a învârtit iar. Julia a râgâit.
Quentin s-a tolănit între pernele infinit de moi și de parfumate, lipit de spatele cald al lui
Poppy. Din punctul lui de vedere era evident că Poppy purta tanga. Patul nu era stabil.
Băutura i se urcase la cap. Nu-i era clar dacă roțile aveau să se învârtească de la sine sau să
prindă așa de multă viteză și forță încât să-i aducă pe cap o răzbunare îngrozitoare pentru
toate abuzurile săvârșite. Ei bine, timpul avea să decidă.
– Cra! a făcut Josh.
– Destul! a zis Quentin.
– Cra! Cra!
– Pescăruș! Am zis pescăruș!
Lumina îi ardea ochii. Dormitorul lui Thomas era inconfortabil de luminat. De ajuns cu
băutura pe noaptea aceea. Quentin s-a ridicat.
– Știu, omule, a zis Josh, te-am auzit.
– Cra!
Croncănitul nu s-a oprit, și nici rotirea. Patul se mișca, fără nicio îndoială; se legăna, mai
mult decât să se învârtă. Tinerii au rămas înlemniți. Poppy a reacționat prima.
– N-are cum.
A sărit din pat și a aterizat în apă.
– Să mor eu! N-are cum!
Soarele ardea cald deasupra capetelor lor. Un albastros curios le dădea târcoale,
inspectându-i respectuos. Quentin s-a aruncat din pat.
– Doamne! Am reușit! Am reușit!
Pătrunseseră. Nu era finalul, ci un nou început. Quentin și-a deschis larg brațele către
lumina zilei și a lăsat soarele fierbinte să-i spele chipul. Parcă renăscuse. Julia privea în jur
și suspina de parcă inima stătea să i se rupă. Se întorseseră. Visul devenise iar realitate.
Pluteau în derivă pe oceanul regatului Fillory.
CARTEA A III-A
CAPITOLUL ȘAPTESPREZECE
– Thomas va fi foarte dezamăgit, a zis Poppy. A pierdut ocazia.
Fata ședea plouată pe un vestiar de navă, pe puntea corabiei Muntjac, învelită într-o pătură
aspră de la bord. Părul ei cârlionțat era țepos de la apa sărată. Încercase să înoate înapoi pe
Pământ, în dormitorul micuțului Thomas, dar când văzuse că nu avea nicio șansă, se
întorsese la pat, iar ceilalți o trăseseră, udă leoarcă, așteptând să fie salvați. Fata înota
viguros și cu ușurință, ceea ce, cumva, nu părea deloc surprinzător. Patul, deși de o calitate
superioară, conținând o cantitate bunicică de lemn adevărat – părinții lui Thomas nu se
zgârciseră la nimic –, nu era decât pe jumătate bun de plută, așa că începuse să se scufunde
rapid, pe când așternuturile și salteaua s-au îmbibat complet de apă și și-au pierdut
flotabilitatea. Josh cântărea greu pe el, stând ca un indian, resemnat, ca un Buddha
scufundându-se cu nava, în timp ce patul cobora din ce în ce mai mult, iar apa rece de mare
a început să-i treacă de genunchi.
Dar de acum, Muntjac se vedea deja la orizont, tăind vânjos valurile, în direcția lor, în timp
ce un curent nou de aer îl îndreptase într-un unghi nebunesc. Pânzele navei – pânzele lui,
ale lui Quentin, cu cerbul acela albastru-deschis al regatului – aveau falduri spilcuite și
mândre. Forța, culoarea, substanța, realitatea navei îl înfiorau. Figura mică a unui marinar
se vedea deja la balustradă, arătând în direcția lor.
Quentin nu se îndoise nici măcar o clipă că Muntjac n-avea să fie acolo. Păreau că trecuseră
ani de când n-o mai văzuse. Veniseră să-l aducă acasă.
Pe când corabia se îndrepta spre ei, Quentin s-a îngrijorat pentru o clipă: dacă trecuseră
secole întregi, dacă Eliot și Janet chiar erau morți, iar Muntjac era singura supraviețuitoare
a epocii Brakebills, iar el avea să se întoarcă acasă, la o curte plină de străini? Dar nu, iată-
l pe Bingle, stând la balustradă, la fel ca întotdeauna, gata să-i ridice la bord trupul regesc
și să-și reia serviciul.
Cu toate astea, în timp ce erau aduși la bord, se îmbrățișau, făceau prezentările și își
asigurau hainele uscate și ceaiul cald, Quentin a observat că nu totul era așa cum își amintea
pe Muntjac. Nava îmbătrânise. Nu că ar fi fost dărăpănată, dar parcă se maturizase. Ce
fusese odată lucitor – vopseaua de pe balustrade, lustrul de pe punte – era acum mat.
Frânghiile odată strălucitoare și dure erau acum moi și netede și de o culoare incertă de la
cât de multe ori fuseseră rotite în jurul spițelor.
De asemenea, Quentin nu mai comanda corabia, ci Eliot.
– Unde ați fost?! a zis el, când s-a desprins din îmbrățișarea în care-l cuprinsese pe Quentin.
Ești culmea. Începusem să cred că ați murit.
– Am fost pe Pământ. Cât timp am fost plecați?
– Un an și o zi.
– Doamne. Pentru noi n-au trecut decât trei zile.
– Ceea ce înseamnă că sunt cu doi ani mai mare decât tine, acum. Cum crezi că mă face să
mă simt asta? Cum a fost pe Pământ?
– La fel. Nu e ca-n Fillory.
– Mi-ai adus ceva?
– Un pat. Pe Josh. O australiancă pe nume Poppy. N-am avut prea mult timp. Și știi cât de
pretențios ești la cadouri.
Quentin era încă într-o stare euforică, dar adrenalina își pierdea încet efectul, și își simțea
ochii plini de nisip și era peste măsură de dezorientat. Cu douăzeci de minute în urmă
fusese miezul nopții, la finalul unei petreceri lungi și îmbibate de alcool, iar acum era iar
după-amiază. S-au dus sub punte, în cabina lui Quentin, care devenise acum a lui Eliot,
tânărul s-a uscat și și-a schimbat hainele și l-a blestemat pe Ember pentru că nu se gândise
să binecuvânteze Fillory cu miracolul boabelor de cafea. Apoi s-a întins pe patul lui Eliot, a
privit în sus la tavanul lucrat în lemn și i-a povestit lui Eliot ce se întâmplase. I-a zis cum se
întorsese la Brakebills și despre adăposturile Juliei și despre cum Josh vânduse nasturele. I-
a spus și că Țara-lui-Nicăieri era o ruină, despre dragon și despre casa fraților Chatwin. Eliot
s-a așezat la capătul patului. Când Quentin și-a terminat povestirea, Eliot a rămas privindu-
l un moment, bătându-și golul de deasupra buzei de sus cu vârful arătătorului.
– Ei bine, a zis el, în final. E foarte interesant.
Da, chiar era. Deși interesul personal al lui Quentin începuse să scadă. Voia doar să doarmă
și, în plus, se simțea extrem de încrezător în abilitatea lui de a reuși să tragă un pui de somn
foarte curând. Întoarcerea în Fillory reprezenta o doză imensă de confort, ca o pernă uriașă,
gonflabilă, ca acelea pe care le folosesc cascadorii pentru a se arunca de la înălțime, fără a
se răni; iar el tocmai se afundase într-una dintre acele perne.
Deși, dacă Quentin ar fi putut să aibă tot ce-și dorea, ar fi cerut un singur lucru: să nu se
mai afle pe o barcă. Voia să meargă acasă, adică nu doar în Fillory, ci, mai exact, în camera
lui din Castelul Whitespire, cu tavanul ei înalt și patul mare și liniștea calmă și specială.
Quentin nu se considera a fi un mare cititor de semne și minuni, dar lecția cheii de aur îi
părea acum destul de clară: ori jucai, ori renunțai. Rămâi în castelul tău și vei fi în siguranță.
Nu mai e nevoie de o altă mișcare.
– Eliot, a zis el, unde suntem?
– În est. Foarte departe, în est. Chiar mai departe decât ai mers tu. Am plecat de pe Insula
de Apoi acum două săptămâni.
– O, nu!
– Am trecut de orizont.
– Nu, nu, nu!
Quentin a închis ochii.
– Nu se poate!
Își dorea să fie întuneric, dar soarele galben arogant al după-amiezii târzii continua să ardă
prin fereastra cabinei lui – acum a lui Eliot – fără nicio apăsare.
– Bine. Dar ne întoarcem, nu? Ne-ați găsit pe mine și pe Julia. Misiune îndeplinită. Finalul
poveștii.
– Ne vom întoarce. Dar mai trebuie să facem un lucru.
– Eliot, stai. Vorbesc serios. Întoarce nava. Nu mai plec în veci din Fillory.
– O singură chestie. Î]i va plăcea.
– Nu prea cred.
Eliot a zâmbit larg, sau pe cât de larg îi permiteau dinții lui strâmbi.
– O vei adora, a zis. E o aventură.

Era incredibil. Lasă-l pe Thomas: el, Quentin, pierduse totul. Începuse imediat după ce
plecaseră spre Insula Exterioară. Toată întâmplarea a fost relatată la banchetul ținut în
burta corabiei, în acea seară. Quentin acceptase deja faptul că atunci când traversai marele
spațiu interdimensional, anumite zile erau pur și simplu menite să se lungească până la
aproximativ treizeci și șase de ore și că nu puteai decât să aștepți să se termine. Nou-sosiții
au mâncat ca niște lupi – oboseala lor se transformase într-o foame de zile mari. Oricum,
nu serviseră nimic la cină, cu o noapte înainte, în afară de aperitivele ce circulaseră la
petrecere. Doar Julia ciugulea, luând câte o îmbucătură o dată la câteva minute, ca și cum
corpul ei ar fi fost un animal neiubit pe care era obligată să-l îngrijească.
– Mi-am dat seama că se întâmpla ceva, a zis Eliot, desfăcând un crab roșu, mare și cu alură
de potențială armă fatală.
Ca și Julia, Eliot nu părea să mănânce, dar, cumva, ingera cantități enorme de mâncare, fapt
ce nu-l făcea niciodată să-și piardă suplețea.
– În primul rând, la două zile după ce ați plecat din Whitespire, cineva a încercat să mă
ucidă în baie.
– Pe bune? s-a mirat Josh, cu gura plină. Și asta te-a pus pe gânduri?
Lui Josh nu-i luase mult să se acomodeze la bordul navei Muntjac. Disconfortul nu făcea
parte din natura lui. Reluase legătura cu Eliot din fix același punct în care o lăsaseră în urmă
cu doi ani.
– E îngrozitor, a spus Quentin. Iisuse.
– A fost! Mă bălăceam în baia mea, într-o seară, ca tot omul, incent ca un nou-născut – dacă
ai văzut vreodată o asemenea creatură, să știi că sunt absolut oribili –, iar unul dintre băieții
cu prosoapele s-a strecurat prin spatele meu cu un cuțit mare și curbat în mână. A încercat
să-mi taie gâtul. O să vă scutesc de detalii – chestie pe care Eliot o spunea atunci când urma
să-ți depende totul de-a fir a păr –, dar l-am prins de braț și l-am tras în apă. Nu fusese
niciodată un servitor excepțional. Poate că a simțit că era mai bun la altele, dar vă pot spune
că nici ca asasin n-a fost grozav. Mi-a pus cuțitul la gât, dar nu aproape de arteră și nici nu
se pregătise suficient. Așa că a dat să atace, eu am ieșit rapid afară și am înghețat apa.
– Vraja Dixon?
Eliot a dat din cap.
– N-a fost cine știe ce pierdere. Oricum aveam de gând să ies din baie. Turnasem așa de
multe săruri că nici nu era sigur că o să țină vraja, dar apa s-a solidificat imediat. Tipul arăta
ca Han Solo înghețat în carbonită. Asemănarea era, de fapt, destul de șocantă.
– Tu și băieții tăi de prosoape, a zis Josh. Dar dacă eu cer un harem, n-aud decât prelegeri
despre moralitate și drepturile omului.
– Ei, te-am scutit de o înjunghiere bună, nu?
Eliot nu se bronza, era prea palid, dar soarele și vântul își puseseră o oarecare amprentă pe
pielea lui, altfel imaculată, și-și lăsase să crească o barbă sănătoasă, marinărească.
Renunțase la ceva din aerul prețios de rege-zeu care-i dominase purtarea la Whitespire;
lăsase frunza aurie să cadă. Tipul îi vorbea echipajului cu o familiaritate relaxată și cu
autoritate – chiar și celor precum Bingle pe care nu-i întâlnise niciodată înainte ca nava să
iasă în larg, și pe care, în mintea lui Quentin, nici nu ar fi trebuit să-i cunoască. Dar acum
îi știa mai bine decât el. Navigaseră pe mare timp de un an.
– L-am eliberat, bineînțeles. Nu m-a lăsat inima să-l văd cum se sufocă. Dar vă vine să
credeți că n-a vrut să scoată un cuvânt?! Era probabil vreun fanatic. Sau poate nebun. Tot
aia. Știți că unii dintre generali au vrut să-l tortureze? Cred că și Janet ar fi făcut la fel, dar
eu nu am putut. Dar nici nu aveam cum să-l eliberez, pur și simplu. Acum e în temniță. Am
fost șocat, dar presupun că nu te poți numi Mare Rege până când nu încearcă să te asasineze
cineva în baie. Apropo, dacă vor reușit vreodată să mă omoare așa, să mă lăsați în baie și să
puneți să fie făcut un tablou. Ca al lui Marat. Am vrut să renunț la toată investigația, dar nu
a fost chip. Situația în sine nu îmi dădea voie să-mi iau gândul de la ea. Nu știu de ce. Poate
pentru că ne aflăm în Fillory. În orice caz, atunci au început minunile. Așa le-a numit toată
lumea, iar eu nu am găsit un nume mai potrivit. Inițial aveai un sentiment; te uitai la ceva,
un covor sau un bol de fructe, iar culorile păreau diferite. Mai vii, mai aprinse. Te
cuprindeau valuri de jale, de entuziasm sau de iubire, așa, pe nepusă masă. Au fost
observate niște crize de plâns deloc bărbătești printre baroni. Parcă se consumau droguri,
nu alta, doar că eu nu luasem nimic. Într-o noapte, mi-aduc aminte, stăteam întins în pat,
mirosind aromele în întuneric, una după alta. Scorțișoară, nucșoară, iasomie și încă ceva –
ceva minunat pe care nu puteam să-l identific. Picturile începeau să se schimbe când
treceam pe lângă ele. Ca și decorurile. Norii se deplasau, iar cerul trecea de la zi la noapte.
Apoi am văzut un corn de vânătoare plutind, la cină, deasupra mea. O parte dintre cei
prezenți l-au văzut și ei. Iar într-o noapte, pe la douășpe, am deschis ușa băii și, în loc să
ajung în sală, am intrat într-o pădure. Presupun că nu mai contează când vrei să faci pipi,
dar oricum. Situația m-a copleșit. O vreme am crezut că înnebunesc de-a binelea, până ce
a apărut copacul. Un arbore-ceas a crescut exact în mijlocul sălii tronului, prin covor, ziua,
în amiaza mare. Așa, brusc, dintr-odată, de față cu toată Curtea. Și-apoi a rămas acolo,
tăcut, ca o halucinație, ticăind și legănându-se cumva plin de energia din care crescuse. De
parcă zicea „Salut, uită-te la mine. Ăsta-s eu. Ce-o să faci acum?“ După aceea mi-am dat
seama că nu eu o luasem razna, ci regatul. Nu mă codesc să-ți zic că am găsit toată afacerea
asta oarecum intrigantă. Eram… chemat, înțelegi, iar eu nu voiam să merg, nici în ruptul
capului. Înțeleg farmecul pe care chestiile astea îl au asupra ta: misiuni, Regele Arthur și
toate. Dar așa ești tu. Nu mă înțelege greșit, dar mie mi s-au părut mereu un pic copilărești.
Obositoare și deloc elegante, dacă înțelegi ce vreau să spun. N-aveam nevoie să fiu chemat
ca să mă simt special, pentru că eram deja destul de deosebit. Sunt deștept, bogat și arătos.
Eram perfect fericit cu viața mea, pierdut, atom cu atom, într-o aglomerare de bogăție.
– Frumos spus, a replicat Quentin.
Eliot pesemne că-și mai depănase povestea și altă dată.
– Ei, și după aia, nenorocitul ăla de Iepure Vizionar a venit într-o zi, țopăind, în sala noastră
de întrunire. A răsturnat serviciul pentru whisky și l-a speriat de moarte pe cel mai sensibil
dintre protejații mei. Toți avem o limită. A doua zi, de dimineață, am pus să mi se aducă
echipamentul de călărie, am înșeuat un cal și am plecat singur în Pădurea Reginei. Și știi că
nu mai merg nicăieri singur, dar chestiile astea țin de un anumit protocol și nici măcar în
calitate de Mare Rege – sau în special ca Mare Rege – nu ai parte de o excepție.
– Pădurea Reginei, a zis Quentin. Nu-mi spune…
– Ba-ți spun.
Eliot și-a terminat vinul, iar un tânăr musculos, ras în cap, i-a umplut paharul imediat.
– M-am întors la poiana aia a ta, ridicolă, aia rotundă. Vezi tu, avuseseși dreptate să vrei să
intri. Până la urmă, era aventura noastră.
– Am avut dreptate.
Quentin parcă se prăbușea în gol. Și-a privit mâinile.
– Nu-mi vine să cred. Am avut dreptate.
Dacă nu ar fi fost așa de obosit și un pic beat, probabil că informația nu l-ar fi șocat atât de
mult, dar se simțea ca și cum… care era oare descrierea potrivită? Avea impresia că învățase
o lecție despre lume, iar acum își dădea seama că acea lecție fusese, mai mult ca sigur, cea
greșită. Adevărata aventură i se oferise pe tavă, iar el îi întorsese spatele. Dacă a fi erou
însemna și a cunoaște indiciile, așa cum spunea basmul, atunci era clar că el le ratase. În
schimb își pierduse trei zile pe Pământ și aproape că rămăsese blocat acolo pentru
totdeauna, în timp ce Eliot pornise într-o misiune adevărată.
– E adevărat, a zis Eliot. Statistic, istoric și cum mai vrei să socotești, tu nu ai aproape
niciodată dreptate. O maimuță care ia decizii în viață bazate pe horoscopul din USA Today
nu s-ar înșela de atât de multe ori ca tine. Dar în cazul ăsta, da, ai avut dreptate. Nu strica
momentul.
– Dar trebuia să fiu eu, nu tu!
– Ar fi trebuit să profiți când ți s-a oferit șansa.
– Mi-ai zis să renunț!
– Janet ți-a zis. Nu știu de ce ai ascultat-o. Dar uite, înțeleg.
Eliot și-a așezat o mână pe brațul lui Quentin.
– Știu. Nu am avut de ales. Oricine se ocupă cu împărțirea misiunilor are un sens al
umorului al dracului de ciudat. În orice caz, am pornit. Și chiar am avut un presentiment
în dimineața aia, înainte să plec. Aerul era rece, soarele-mi bătea pe armură – arătam ca un
cavaler străbătând câmpia. Îmi doresc să fi fost și tu acolo. Deși arătam mult mai bine decât
ai fi arătat tu. Am dat ordin să mi se facă o armură specială pentru acea zi; ornamentată și
incrustată în aur și argint până în cel mai mic colțișor. N-o să te mint, Quentin, arătam
magnific.
Quentin se întreba ce făcea el în acel moment. Cel puțin apucase să bea cola. Era ceva. Își
dorea să mai poată bea una chiar atunci. Se simțea extenuat.
– Mi-au trebuit zile întregi ca să găsesc nenorocita aia de poiană, dar, în final, am dat de ea.
Evident, Iepurele Vizionar era acolo, așteptându-mă sub crengile arborelui ăluia hidos, care
tot își mișca ramurile în vântul invizibil.
– Intangibil, a șoptit Poppy. Vântul este, oricum, invizibil.
Era bine să vezi că fata își regăsise spiritul critic.
– Iepurele nu era singur. Erau acolo și pasărea, și șopârla, Șopârla Îngrozitoare, Lupul cel
Blând, Gândacul Paralel – face o chestie geometrică atât de plicticoasă, încât nici nu-ți pot
explica. Toate Bestiile Unice; întregul conclav. În fine, cu excepția câtorva exemplare
acvatice. Bestia Călătoare îți trimite salutări, apropo. Cred că îi e drag de tine, chiar dacă l-
ai rănit. Ei bine, când le-am văzut pe toate înșirate pe două rânduri ordonate, cele mici
stând în față, ca aranjate pentru o poză cu clasa, am știut că jocul începuse. Șopârla a luat
cuvântul. A subliniat faptul că tărâmul se afla în pericol și că doar dacă recuperam cele
Șapte Chei de Aur ale ținutului Fillory puteam să mai salvez ceva. Am întrebat-o de ce, la
ce erau bune, la ce serveau, ce deschideau, dar ori nu a vrut, ori nu a știut să-mi răspundă.
A zis că urma să-mi dau seama singur la timpul potrivit. M-am târguit un pic, bineînțeles.
Voiam să știu, de exemplu, cât de repede puteam recupera cheile. Îmi imaginam că aș fi
putut găsi una în câțiva ani și să-mi organizez vacanțele în funcție de misiuni. În ritmul
ăsta aproape că abia aș fi așteptat – întotdeauna e mai plăcut să călătorești când ai ceva de
făcut. Dar aparent, era o chestiune presantă. Bestiile au insistat mult asupra acestui aspect.
Când am plecat, mi-au dat Inelul de Aur pe care trebuie să intre cheile. Ce era să fac? Când
m-am întors, Whitespire era sub asediu. Peste tot erau tot felul de semne rele. Furtuna se
răspândise: toți arborii-ceas care se legănau ca primul. Mai ții minte cascada de la Ruina
Roșie? Cea care curge în sus? A început să curgă în jos. Știi, așa cum ar fi normal. Aia a fost
ultima picătură. Și-apoi Muntjac a apărut alarmată în port și am aflat că tu și Julia ați
dispărut.
Ca un adevărat erou, Eliot a preluat comanda navei. A dedicat o zi întreagă reparațiilor și
aprovizionării în timp ce regatul era cuprins de agitație și entuziasm. Marele Rege Eliot
pornea într-o misiune! În afară de orice altceva, fapta lui era un triumf la nivelul relațiilor
publice. Docurile erau pline de voluntari care se ofereau să-l însoțească în căutarea celor
Șapte Chei. Piticii au trimis un cufăr plin de chei de care se tot împiedicau prin peșterile
lor, în caz că exista vreuna care să se potrivească, dar majoritatea se dovediseră a fi
nefolositoare. Una, însă, încăpuse pe inel. Așa că mai rămâneau șase. Era amuzant cum
piticii ieșeau în față, din când în când. Eliot o lăsase pe Janet stăpână absolută a castelului.
Tânărului îi părea rău să lase totul pe umerii ei, dar ea practic își freca mâinile de plăcere
când a plecat Eliot. Probabil că până la întoarcerea lui, Janet avea să instaureze o dictatură
fascistă. Și astfel a plecat.
Eliot habar nu avea încotro se îndrepta, dar citise suficient de mult ca să știe că ignoranța
relativă nu constituia neapărat un handicap în timpul unei misiuni. Era un fapt pe care
cavalerul neînfricat îl accepta și îl îmbrățișa.
Porneai prin sălbăticie la întâmplare, iar dacă mintea sau sufletul tău se afla într-o stare
potrivită, atunci aventura avea să te găsească în mod natural. Era ca asocierea liberă – nu
existau răspunsuri greșite. Funcționa atât timp cât nu te străduiai prea tare. Iar Eliot nu se
afla defel în pericol de a încerca prea mult. Muntjac a străbătut iute apele înaintea unui
vânt umed și cald, trecând de Insulele Exterioare și de Apoi, ieșind din Fillory și din lumea
cunoscută.
Peste masă s-a lăsat liniștea. Pentru un moment, scârțâitul frânghiilor și cel al scândurilor
de pe navă s-au auzit clar, iar Quentin a simțit pentru prima dată cât se îndepărtaseră de
contururile hărții. Tânărul își imagina cum trebuie să fi arătat pentru cineva care se uita la
ei de sus: o corabie mică și luminată, pierdută în imensitatea unui ocean pustiu, neexplorat
și înghițit de întunericul nopții.
Eliot și-a ridicat ochii spre tavan. Tânărul își căuta cuvintele – ceva nou pentru Quentin.
– Nu ți-ar fi venit să crezi, Quentin, a zis el, în cele din urmă.
O expresie de uimire sinceră apăruse pe chipul lui Eliot.
– Pe bune. Am parcurs tot Oceanul de Est. Ce ținuturi am mai văzut! Unele insule… nici nu
știu de unde să încep.
– Spune-i despre tren, a zis tânărul cu țeasta rasă.
Dintr-odată, Quentin l-a recunoscut pe băiat: era Benedict, dar un Benedict nou, renăscut,
cu mușchi ca niște sfori groase și dinți albi, strălucitori. Bretonul moale și atitudinea
mohorâtă dispăruseră demult. Tânărul s-a uitat la Eliot cu un respect pe care Quentin nu-
l mai văzuse acordându-l cuiva.
– Da, trenul. Inițial am crezut că era un șarpe de mare. Abia am reușit să întoarcem nava.
Dar era un tren, unul dintre marfarele acelea lente care au mereu un milion de vagoane,
toate cisterne sau pentru marfă, doar că ăsta nu se mai termina. A ieșit la suprafață – apa
șiroia pe vagoane –, a trecut huruind pe lângă noi de-a lungul a câtorva kilometri, apoi s-a
scufundat iar în mare.
– Așa, pur și simplu?
– Pur și simplu. Bingle a sărit pe el, dar nu am reușit să deschidem vagoanele. Iar pe ocean
am găsit un castel plutitor. La început doar l-am auzit: niște clopoței în toiul nopții.
Dimineața următoare am ajuns la el: un castel din piatră, plutind pe o flotă de barje din
lemn, mormăitoare. N-am găsit pe nimeni înăuntru; doar clopotele bătând într-unul dintre
turnuri în ritmul valurilor. Ce altceva am mai văzut? O insulă pe care nimeni nu putea
minți. Mamă, aia a fost cam ciudată. Ne-am spălat o grămadă de rufe murdare în public.
Membrii echipajului au zâmbit jalnic.
– Apoi am văzut un loc în care oamenii erau valuri, valurile oceanului – știu cum sună, dar
nu pot să-ți explic altfel. Apoi am întâlnit un punct în care oceanul se vărsa într-o prăpastie
uriașă și nu exista decât un pod îngust peste ea. Un pod de apă peste care a trebuit să
trecem.
– Ca un apeduct, l-a lămurit Benedict.
– Ca un apeduct. A fost foarte ciudat. Cred că magia e amplificată aici, e sălbatică și creează
tot felul de locuri imposibile. Am fost prinși o săptămână în Doldrums. Nu bătea pic de
vânt, iar apa era la fel de netedă ca sticla, și am găsit și o Mare a Sargaselor – un vârtej mare
de rămășițe în ocean. Oamenii trăiau acolo scormonind printre resturi. Ne-au zis că toate
obiectele uitate ajung acolo într-o zi: jucării, mese, case întregi. Și oamenii sfârșesc tot în
acel loc. Și ei sunt uitați. Aproape că am rămas blocați, dar Muntjac a scos la iveală o serie
de vâsle ca să scăpăm. Nu-i așa, bătrânico?
Eliot a bătut prietenește în perete cu pumnul.
– Puteai să iei lucruri cu tine de pe Marea Sargaselor, dar trebuia să lași ceva în urmă. Asta
era învoiala. Bingle a luat o spadă magică. Arată-le-o, Bing.
Așezat la capătul celălalt al mesei, bărbatul s-a ridicat și și-a tras aproape timid, pe
jumătate, sabia din teacă. Era o lamă îngustă din oțel lucitor, decorat cu niște modele
învolburate, argintii, cu o strălucire albă.
– Nu vrea să spună ce a lăsat în locul ei. Ce ai dat la schimb, Bing?
Bingle a zâmbit și și-a atins nasul, fără a scoate un cuvânt.
Quentin era obosit. Se trezise în Veneția în acea dimineață și-și petrecuse ziua în Anglia și
apoi o altă jumătate de zi în Fillory. Se îmbătase deja o dată și se trezise, iar acum se matolea
iar, șezând pe banca tare și aspră din bucătăria navei Muntjac. Probabil că lui Eliot i-ar fi
plăcut o mică escapadă pe Pământ, și-a zis tânărul, acolo unde vinul și cafeaua erau mult
mai bune. Deși, cine știe, poate că n-ar fi mers dacă situația ar fi stat invers. Poate că
Quentin nu ar fi reușit – poate că ar fi rămas captiv în Marea Sargaselor. Și poate că Eliot
nu l-ar fi găsit pe Josh, n-ar fi întâlnit dragonul și nu s-ar fi jucat cu Thomas. Poate că el ar
fi dat greș acolo unde reușise Quentin. Poate că aceea fusese unica opțiune. Nu primeai
misiunea pe care o doreai, ci pe cea pe care o puteai îndeplini.
Asta era partea cea mai grea: să accepți că nu depindea de tine calea pe care o apuci. Doar
că, bineînțeles, Quentin alesese.
– Nu ne ține în suspans. Ai găsit cheile?
Eliot a dat din cap.
– Am găsit câteva. De fiecare dată a trebuit ori să ne batem ori să dezlegăm o ghicitoare. O
dată am întâlnit un monstru, ca un homar gigantic și spinos. Avea cheia în inimă. Apoi am
găsit o plajă făcută din milioane de chei și a trebuit să căutăm printre ele până am găsit-o
pe cea potrivită. Probabil că exista un truc, dar nimeni n-a știut să spună care, așa că am
folosit forța brută – am făcut cu rândul, încercând cheile pe inel. După câteva săptămâni
am găsit una care s-a potrivit. Acum, îmi pare rău dacă par direct, dar trebui să ții cont de
faptul că suntem plecați de un an întreg și, sincer, toate întrebările astea mă cam obosesc.
Așa că uite: avem cinci din șapte chei. Una pe care ne-au dat-o piticii și patru găsite de noi.
Mai aveți și voi una? Cea pe Insula de Apoi?
– Nu, a zis Quentin. Julia și cu mine am lăsat-o în urmă când am trecut de poartă. Nu a
luat-o nimeni?
Quentin s-a uitat la Bingle, apoi la Benedict. Niciunul dintre ei nu și-a ridicat privirea.
– Nu? Dar nici la noi nu e.
– La dracu’, a zis Eliot. De asta mi-era teamă.
– Dar ce s-a întâmplat? Nu se poate să fi dispărut pur și simplu. Trebuie să fie încă pe Insula
de Apoi.
– Nu e, a spus Benedict. Am căutat peste tot.
– Ei bine, o să căutăm în continuare.
Eliot a oftat și a ridicat paharul pentru a fi reumplut.
– S-ar părea că veți avea parte de ceva aventură până la urmă.
CAPITOLUL OPTSPREZECE
Casa din Bed-Stuy a fost primul adăpost al Juliei și finalul carierei la Standford. Nu se mai
întorcea la colegiu. Avea să le frângă inimile părinților pentru a doua și ultima oară. Era
prea oribil să se gândească la ce făcea, așa că alesese să înfrunte situația fără a se gândi deloc
la ea.
Desigur, ar fi putut să refuze. Ar fi putut să termine de format numărul companiei de taxi,
să întoarcă spatele bărbatului cu pălărie rotundă, să aștepte până ce automobilul negru
ajungea la ea, să se urce și să-i dea adresa de acasă cetățeanului din Guatemala aflat la volan
până ce omul înțelegea în cele din urmă și să se fi strecurat departe de toate. Sau să nu fi
putut, dar își dorea să fi reușit. Asta își dorise atunci, apoi avea să-și reînnoiască dorința în
toți anii următori.
Dar Julia nu putuse renunța, căci visul, visul magiei, nu murise. Fata încercase să-l ucidă,
să-l amorțească muncind, luând droguri, făcând terapie, petrecându-și timpul cu familia și
cu Free Traders, dar nu reușise nicicum. Iluzia magiei era mai puternică decât ea.
Tânărul cu chip de bufniță care stătea în pragul ușii adăpostului din Bed-Stuy în acea
noapte se numea Jared. Avea în jur de treizeci de ani, nu era înalt, avea un zâmbet luminos,
o barbă deasă și neagră și ochelari grei, fumurii. În ultimii nouă ani lucrase la o teză de
doctorat în lingvistică, la Universitatea din New York. În timpul nopților și al weekendurilor
se ocupa de magie. Nu toți cei de acolo erau la fel ca el – tocilari, cu cariere academice.
Grupul era unul destul de surprinzător de eterogen. Se aflau acolo o copilă de doisprezece
ani, din cartier, și o văduvă de șaizeci și cinci de ani, care venea în weekend din Westchester
County, conducând un SUV BMW. În total, înăuntru se găseau douăzeci și cinci de
persoane: doctori și recepționeri, instalatori și muzicieni, elevi de colegiu și speculanți la
bursă și alți țicniți abia funcționali social. Și acum li se alăturase și Julia.
Unii dintre ei veneau acolo o dată pe lună ca să exerseze vrăjile, iar alții la șase dimineața,
zilnic, și rămâneau până la zece noaptea sau dormeau în adăpost, deși regulile casei
interziceau, în mare, excesul. Câțiva dintre ei aveau vieți normale, cariere și familii și nu
prezentau niciun semn evident de excentricitate sau dizabilitate fizică. Dar a face magie
alături de toate celelalte era un exercițiu periculos de echilibristică, iar atunci când pierdeai
controlul și cădeai, lovitura era una destul de puternică. Chiar dacă te ridicai, mergeai
șchiopătând. Și toți cădeau mai devreme sau mai târziu.
Vezi, când aveai magia în existența ta, trăind o viață dublă de magician secret, plăteai un
anume preț: existența ta secretă nu-ți dădea niciodată pace. Eul magic, doppelgängerul
acela încet era mereu alături de tine, trăgându-te de mânecă, șoptindu-ți că viața reală era
de fapt un fals, o șaradă brutală, umilitoare și mincinoasă pe care, oricum, nimeni nu o
credea. Eul tău real, cel care conta, era celălalt, care-și unduia mâinile, rostind o incantație
într-un dialect slav dispărut, pe canapeaua scâlciată din casa din scânduri verzi de pe
Throop Avenue.
Julia își păstrase slujba, dar mergea la adăpost în aproape fiecare noapte și își petrecea acolo
weekendurile. Dorința se întorsese și de data asta părea că și-o putea potoli. Luase urma
vânatului și avea să omoare. A încetat să mai fie activă pe FTB. Membrii Free Traders puteau
aștepta. Erau obișnuiți cu persoane care dispăreau de pe radar luni sau ani întregi; în
comunitatea celor afectați de boli psihice asta însemna să funcționezi în parametri normali.
Cât despre părinții ei… Julia a întrerupt legătura. Fata știa ce face și știa cât de greu avea să
le fie văzând-o cum devenea iar obsedată, cum slăbea, cum nu-și mai făcea baie și toate
celelalte; și totuși, a continuat. Simțea că nu are de ales. Era o dependență. Dacă se gândea
cu adevărat la consecințele pe care faptele ei le aveau asupra familiei, remușcările i-ar fi
anihilat impulsurile. Așa că prefera să ignore urmările. Când în prima dimineață s-a
surprins singură trasându-și aiurea, aproape senzual, cu unghia o dâră roșie pe braț, la masa
de la mic dejun – sau mai degrabă când a surprins-o pe mama ei surprinzând-o – nu s-a
rostit niciun cuvânt. Dar fata a văzut cum o parte din maică-sa a murit în acea zi. Iar Julia
nu a făcut niciun gest eroic pentru a o readuce la viață.
Fata știa prea bine că ar fi putut muri și ea în acea dimineață. Aproape că așa se și
întâmplase, dar dacă-l lași pe unul care se îneacă să se agațe de tine, vei fi tras odată cu el
și la ce ar fi folosit așa ceva? Cel puțin așa-și spusese ea. Trebuia să privești condamnatul în
ochi, să-și desfaci degetele din jurul brațului tău și să-l urmărești cum se îndepărtează în
adâncurile verzi, lichide și dispare acolo. Ori așa, ori muriți amândoi. Care-i rostul?
Sora ei știa asta. Puteai citi dezamăgirea în ochii ei vii, căprui, ca de vulpiță, apoi vedeai
cum senzația aceea se transforma în ceva limpede și moale și protectiv. Fata era încă
suficient de tânără, mai putea să ocolească epava și să-și vadă de drum. O lăsase pe Julia,
pe sora ei cu secrete întunecate, în urmă. Isteț copil. Încheiase o înțelegere înțeleaptă, și
Julia făcuse la fel.
Ce primea Julia pentru târgul ei? La ce câștig să te aștepți când îți pui familia și inima, și
viața, și viitorul rămășag? Cu ce rămâi? Bob, arată-i ce-a câștigat! Se părea că recompensele
erau pe măsură. Pentru început avea parte de o cantitate uriașă de informații oculte.
Au testat-o în prima zi. Din secunda în care intrai pe ușă – Jared pornise cronometrul de
pe iPhone-ul lui în momentul în care fata pășise peste prag – aveai un sfert de oră să înveți
și să execuți vraja luminoasă pe care Quentin o fentase la adăpostul din Winston, sau
trebuia să pleci și nu mai puteai să te întorci decât după o lună. Ei numeau vraja, destul de
neinspirat, Scânteia Primordială. Puteai încerca la alt adăpost, bineînțeles – acestea nu-și
comunicau informații –, dar în New York nu existau decât două asemenea case, așa că dacă
voiai să înveți magie în unul dintre cele cinci cartiere, ori trebuia să faci o figură bună, ori
să pleci acasă.
Chiar dacă era extenuată, Julia a reușit să facă farmecul în doar opt minute. Dacă i-ar mai
fi rămas ceva energie de pe urma fazei de vrăjitoare a curcubeului, probabil că n-ar fi avut
nevoie nici de atât.
După cum avea să se dovedească, cei de acolo nu cunoșteau vraja curcubeului, așa că Julia
a printat un document scanat pe care-l găsise pe internet, vechi de doi ani, și l-a adus la
adăpost. Jared, lingvistul, a plastifiat cu mare pompă și ceremonie foaia, i-a dat trei găuri și
a introdus documentul într-un dosar uzat, lipit cu bandă adezivă, în care țineau lista cu
farmece a clubului. Un dosar cu trei inele: asta aveau ei pe post de carte de vrăji.
Și-l numeau Legătorul de Farmece. Asta ar fi trebuit să-i dea Juliei de bănuit.
Totuși, informațiile ei despre magie crescuseră de douăzeci de ori, iar asta era o bucurie
nemăsurată. Sub tutela lui Jared sau a oricui se întâmpla să fie magicianul de serviciu în
oricare din zile, fata a parcurs întreaga carte. A învățat cum să lipească lucrurile prin magie,
cum să aprindă focul de la distanță, să ghicească o monedă după ce a fost aruncată, să
împiedice un cui să ruginească și să îndepărteze câmpul magnetic de pe un magnet. Se
întreceau la cât de multe treburi casnice puteau realiza cu ajutorul magiei: să deschidă
borcane, să-și lege șireturile, să încheie nasturi.
Lucrurile se întâmplau la nimereală și se păstrau la un nivel inferior, dar era un început.
Cui după cui, magnet după magnet, Julia a început să contureze lumea conform propriilor
ei specificații. Magia era ceea ce se întâmpla când mintea întâlnea lumea, iar mintea avea
de câștigat.
Exista și un alt dosar cu exerciții pentru mâini, mult mai uzat de la cât fusese aruncat cât
colo, din pricina frustrării, iar fata a început să-l folosească și pe acela. Memorase repede
întreaga carte și făcea exercițiile tot timpul: la duș, pe sub masă, atunci când mânca, pe sub
birou, la muncă, noaptea, pe când stătea întinsă în pat. Se apucase serios și de studiul
limbilor străine. Magia nu era o chestie matematică, după cum se părea.
Cu cât învăța mai multe vrăji, cu atât acumula mai multe niveluri. Da, niveluri, așa le
numeau ei. Penibilul sistemului lor de valori, împrumutat de la Dungeons & Dragons (care
trebuie să-l fi preluat de la francmasoni, presupunea ea), nu era contestabil, dar ținea
lucrurile sub control și ierarhia era clar definită, chestie care Juliei îi plăcea din ce în ce mai
mult pe când urca treptele. Așa a început să-și facă tatuajele de pe spate. Fata avea grijă să
lase destul loc, căci învăța foarte repede.
A durat o lună ca să-și dea seama că ea învăța mai repede decât ceilalți vizitatori regulați ai
adăpostului și alte trei ca să înțeleagă cam cât de repede. Până în acel moment acumulase
deja șapte stele, adică fix câte avea și Jared, iar tânărul se ocupa de asta de trei ani. Probabil
că la Brakebills, Julia ar fi rămas un simplu ucenic, dar nu era la școala de magie, nu-i așa,
ci într-un loc în care ieșea în evidență. Ceilalți nu păreau să aibă vreo înclinație spre latura
teoretică a magiei. Ei învățau farmecele pe de rost, dar nu erau interesați de tiparele care
stăteau la baza lor. Doar câțiva dintre ei studiau mai îndeaproape aspectul lingvistic,
gramatical și sistemele de bază. Preferau să memoreze silabele și gesturile și să uite restul.
Dar greșeau. Atitudinea lor secătuia puterea vrăjii, iar asta însemna că de fiecare dată când
făceau un farmec nou, începeau de la zero. Ei nu vedeau legăturile dintre vrăji. Puteai să
uiți chiar că depuseseși vreun efort la început, iar Julia abia aștepta acel moment. Împreună
cu Jared, fata a pus bazele unui grup de studiu al limbilor antice. Nu atrăseseră decât patru
membri, iar majoritatea se aflau acolo pentru că Julia era frumoasă. Fata i-a dat afară unul
câte unul când nu au reușit să țină pasul cu temele.
Cât despre exercițiile pentru mâini, Julia muncea de două ori mai mult pentru că știa că nu
e înzestrată. Nimeni nu o întrecea la exerciții; nici măcar Jared. Ei nu aveau apetitul Juliei
pentru durere.
Pe cât de mult ura Brakebills, cu o înverșunare aprinsă al cărei foc îl întreținea undeva într-
un alămar ascuns, suflând în el în caz că era vreodată în pericol de a se stinge, Julia înțelegea
de ce erau atât de exclusiviști. Mulți diletanți călcau pragul casei de pe Throop Avenue.
Julia avusese mereu o latură competitivă destul de răutăcioasă. În trecut, făcuse tot ce-i
stătuse în puteri să o țină sub control, dar acum inversase politica. Neavând cine să o mai
controleze, fata își lăsase acea parte a ei să se dezvolte în liniște. Cum o umilise Brakebills,
așa avea să umilească și ea pe oricine nu era în stare să țină pasul cu ea. Hei, magia nu era
un concurs de popularitate. Throop Avenue avea să fie Brakebillsul ei personal. Orice
vizitator al adăpostului din Throop Avenue cu un nivel egal sau mai mic decât al Juliei
trebuia să fie gata de joc. Oricare ar fi fost gogomănia cu care te lăudai, puteai fi sigur că
erai în pericol să fii dat în vileag.
Nu conta dacă erai alb sau de culoare, obosit, bolnav sau aveai doisprezece ani. Era uimitor,
de-a dreptul incredibil, câți magicieni își croiau calea pe baza unor minciuni. Julia era
furioasă. Cine desena stelele acestor oameni? Dacă împingeai un pic celelalte adăposturi,
s-ar fi prăbușit ca niște castele de cărți de joc. Situația era de-a dreptul descurajantă. Fata
găsise, în final, un fel de școală de magie căreia să-i aparțină, și se părea că scotea falsuri pe
bandă rulantă.
Datorită atitudinii Juliei, adăpostul de pe Throop Avenue a început să capete ceva reputație.
Nu mai aveau așa de mulți vizitatori, iar atunci când se întâmpla să aibă aceștia se urâțeau.
Fizic. Mincinoșilor nu le place să-i faci mincinoși și oamenii pasionați de magie sunt la fel
de numeroși ca aceia pasionați de artele marțiale.
Îmi pare rău, unde te credeai, idiotule? În Connecticut? Ești într-un adăpost din Bed-Stuy,
cartier al Brooklynului. Exista o proporție egală și între oamenii care locuiau în Bed-Stuy și
aceia care dețineau arme. Prostule! Bine ai venit în New Dork City!
Dar chiar și în ciuda cruciadei Juliei în favoarea rigorii magice, în casa din Bed-Stuy exista
o problemă, iar aceea era dosarul cu trei inele. Legătorul de Farmece. Din când în când, mai
pica un vizitator serios care cunoștea o vrajă ce nu se găsea în carte, iar dacă volumul
conținea un farmec pe care ei să nu-l fi știut, atunci se putea încheia un târg, iar cartea se
îmbogățea.
Dar asemenea tranzacții erau frustrant de rare. Julia trebuia să crească mai repede de atât.
Nu avea niciun sens: de unde veniseră toate acele vrăji? Care era sursa? Nimeni nu știa să
răspundă. Se perindau mulți oameni prin adăposturi, iar memoria colectivă era scurtă. Dar
Julia suspecta din ce în ce mai mult că cineva opera întreaga acțiune de la un nivel mult
mai înalt ca al ei, iar fata își dorea să știe cine era, unde se afla, cum o făcea și toate astea
chiar în acel moment.
Așa că Julia a schimbat taberele. A devenit ea însăși un vizitator. Și-a luat automobilul
cumpărat în vremea când locuise în Chesterton, și-a dat demisia și a început să parcurgă
kilometri după kilometri, uneori de una singură, alteori cu Jared în partea dreaptă.
Adăposturile nu erau ușor de găsit – se ascundeau de lume, dar și unul de celălalt, pentru
că era cunoscut faptul că existau conflicte ce duceau de obicei la anihilare reciprocă. Dar
uneori puteai obține o adresă de la un vizitator mai prietenos. Julia devenise foarte bună la
persuasiune. Dacă celelalte metode dădeau greș, fata deținea secretul labei de la baie,
chestiune pe care o ducea la capăt cu un pumn de fier.
Pe de altă parte, unele adăposturi erau mai mari ca altele, iar câteva erau destul de mari și
de sigure ca să-și permită să se facă un pic cunoscute, cel puțin pe scena magiei, mergând
pe premisa că erau suficient de importante pentru ca nimeni să nu aibă curajul să se încurce
cu ele. Dosarul ce-i fusese dat într-o veche clădire de bancă, refăcută, din Buffalo fusese așa
de gros că fata căzuse în genunchi și începuse să plângă. A rămas acolo o săptămână,
încărcându-și mintea flămândă cu informații magice, până la nivelul de un terabyte.
În acea vară, Julia a mers în nord, în Canada, în vest, până în Chicago, la sud în Tennessee
și Louisiana și până în Key West. Fusese o călătorie epuizantă, costisitoare și mizeră în urma
căreia se alesese cu o carte de vrăji șocant de dezamăgitoare de doar douăsprezece pagini,
găsită într-un bungalow plin de pisici de lângă Casa Hemingway. Aceasta fusese perioada
de peregrinări a Juliei. Dormise în paturi de rezervă, în moteluri și în mașină. Când
automobilul o lăsase baltă, începuse să fure mașini de pe străzi. Întâlnise mulți oameni, iar
unii dintre ei nici măcar nu erau ființe umane. Adăposturile rurale găzduiau de obicei
demoni mai mărunți și zâne mai puțin puternice și tot felul de spirite specifice zonei
geografice care le asigurau respectul societății în schimbul a Dumnezeu știe ce bunuri și
servicii despre care Julia nu a întrebat niciodată. Ființele astea aveau o anumită aură
romantică; păreau să întruchipeze însăși promisiunea magiei care avea să-i aducă o lume
mai măreață decât cea în care se născuse. Momentul în care intri într-o cameră, iar tipul
care joacă biliard are o pereche de aripi roșii din piele ce-i ies din spate, iar fata care fumează
pe balcon are ochii ca aurul lichid – atunci e momentul să crezi că nu vei mai fi niciodată
trist, plictisit sau singur.
Dar Julia a descoperit repede adevărul despre toate acestea și de îndată ce a ajuns să le
cunoască originea, fata a găsit pe cineva la fel de disperat și confuz ca și ea. Astfel, Julia s-a
încurcat cu Warren și și-a învățat lecția.
În orice caz, spatele ei se umplea de stele cu șapte colțuri. A trebuit să-și deseneze cercul
mare cu 50 pe gât pentru a economisi spațiu. Era un lucru neconvențional, dar regulile
existau pentru a le ușura munca mincinoșilor.
Pentru cineva ca Julia trebuia să încalci convențiile. Dar fata rămânea fără combustibil. Era
un soi de marfar cu pedagogie magică, dar trenul rămăsese fără informații, fără date noi și
aproape că rămăsese pe uscat, iar mica rezervă pe care o mai avea nu era de cea mai bună
calitate. De fiecare dată când intra într-un adăpost nou, Julia era plină de speranță, dar
descoperea din ce în ce mai des că iluziile ei se spulberau. Scenariul decurgea cam așa:
deschidea ușa, accepta privirile flămânde ale locuitorilor, își etala stelele, îl intimida pe cel
mai înalt în rang până ce-i arăta dosarul lor, pe care Julia îl răsfoia cu indiferență, așteptând
să găsească ceva ce nu știa deja, dar eșuând de fiecare dată, moment în care azvârlea cartea
cât colo și ieșea din casă, lăsându-l pe Jared să-i scuze comportamentul.
Avea un comportament urât, iar fata știa asta foarte bine, dar se purta așa pentru că era
furioasă și pentru că nu se plăcea pe sine. Cu cât se ura mai mult, cu atât se răzbuna mai
mult pe alți oameni și cu cât își răsfrângea negativitatea asupra lor, cu atât devenea mai
insuportabilă. Uite-ți dovada, domnule Hofstadter: sunt o spirală ciudată.
Sigur, Julia ar fi putut fugi spre Coasta de Vest sau spre granița cu Mexicul, dar avea
sentimentul că știa deja la ce să se aștepte. Prin oglinda fermecată a lumii magice secrete
perspectiva apărea mereu inversată: cu cât te apropiai de lucruri, cu atât ele se micșorau.
Obiectele din oglindă erau mai îndepărtate decât păreau. Cu alte cuvinte: câte monede mai
putea ghici? Câte cuie mai puteai salva de rugină? Lumea nu avea o nevoie stringentă de
magneți demagnetizați. Făcea magie, dar practica un tip minor. Se alăturase unui cor
invizibil ce intona cântecele vesele pentru concursuri televizate. Își pusese întreaga viața
drept chezășie, iar acum se părea că resursele i se epuizau.
După toate lucrurile prin care trecuse, după tot ce sacrificase, situația era mai mult decât
putea îndura. Julia se întrebase un timp dacă nu cumva Jared îi ascundea ceva, dacă nu
cumva știa ceva, dar fata era convinsă că nu era cazul. Apelase chiar și la opțiunea nucleară,
doar ca să fie sigură. Nu. Zero. Ei, bine…
Sincer, apăsase pe butonul roșu de câteva ori în călătoriile ei și Julia începea să se simtă un
pic ca un pustiu nuclear: iradiată și toxică. Juliei nu-i plăcea să se gândească la asta. Nici
măcar nu voia să conștientizeze noțiunea: nuclear era un termen secret, iar amintirile
respective le ținea codate, fără a putea fi vreodată deslușite. Făcuse ce era nevoie și cu asta
basta. Nu mai visa la iubirea adevărată. Nici nu-și mai putea imagina că ar putea coexista
în aceeași lume. Julia dăduse dragostea pentru magie.
Dar iarna nucleară se apropia, iar magia nu-i ținea de cald. Se făcea din ce în ce mai frig,
zăpada toxică începea să cadă, iar pământul devenea iar setos de sevă. Câinele negru ieșise
la vânătoare. Julia simțea iar întunericul apropiindu-se.
Dar bezna adevărată ar fi fost o mângâiere, o călătorie, în comparație cu locul spre care se
îndrepta ea, adică disperarea, ce nu avea nicio culoare. Julia își dorea ca depresia să fie
făcută dintr-o întunecime moale și catifelată în care să se poată cuibări și dormi, dar
adevărul era mai crud: ca diferența dintre zero și mulțimea vidă, mulțimea care nu conținea
nimic, nici măcar pe zero. Doar capcane și hainele de doliu. Și totuși par a râde toate, / Când
eu, trist, le cânt, în moarte.
A venit și decembrie, iar zilele s-au făcut mai scurte. Zăpada a încetinit traficul de pe
Throop Avenue. Și-apoi, în ziua de Sfânta Lucia, ziua poemului lui Donne, totul s-a sfârșit.
Și nu oricum, ci în stil western: un necunoscut a sosit în oraș.
Străina arăta frumos, ca scoasă din Ivy League. Avea, poate, în jur de douăzeci și nouă de
ani, purta un costum negru, părul brunet prins la spate cu două bețigașe chinezești. Chipul
rotund, puțin plinuț și cu ochelari de tocilar, era totuși ferm: e posibil ca odată să fi fost
tratată cu răutate, dar acele timpuri erau acum istorie. Cât despre protocolul de pe Throop
Avenue, din momentul în care s-a arătat la ușă, femeia a și fost întâmpinată de vocea întâi,
adică de Julia.
Ei bine, Ivy League și-a scos jacheta și și-a descheiat manșetele. Ambele brațe erau acoperite
de stele până la umeri. Femeia și-a îndepărtat mâinile ca un Hrist pentru a-și etala stelele
de o sută de puncte de pe interiorul fiecărei încheieturi. În cameră s-a lăsat o liniște
apăsătoare. Julia i-a arătat lui Ivy League stelele ei. Apoi vizitatoarea a făcut-o să-și
demonstreze nivelul.
Așa ceva nu i se mai întâmplase niciodată Juliei, dar fata știa ce urma. Trebuia să parcurgă
fiecare vrajă pe care o cunoștea, fiecare test pe care-l trecuse pentru a-i arăta lui Ivy că-și
merita stelele. Pas cu pas, nivel cu nivel, monede, cuie, focuri, magneți, întreaga trusă de
scule, de la nivelul unu la șaptezeci și șapte. A fost nevoie de patru ore pentru asta, timp în
care soarele s-a dus la culcare, iar cei care nu rămâneau peste noapte și elevii de peste zi au
plecat acasă.
Bineînțeles, Julia trăia pentru asta. A dat greș de vreo două ori pe la nivelul cincizeci, dar
regulile îi permiteau câteva încercări suplimentare, iar fata a depășit criza tremurând, dar
cu tenacitate. Când s-a terminat, Ivy League a dat rece din cap, și-a coborât mânecile, și-a
pus iar jacheta și a plecat.
Julia și-a adunat toată mândria ca să nu alerge după femeie strigând: „Ia-mă cu tine, străină
misterioasă!“ Fata bănuia cine trebuie să fi fost tipa: una dintre Ceilalți, dintre oamenii care
urmau calea magiei reale și genuine. Ivy League cunoștea sursa vrăjilor. Fata știuse că ei
există după felul în care perturbau lumea, ca o planetă neagră, și se dovedea că avusese
dreptate. În sfârșit, i se arătaseră. O testaseră. Și exact ca și cei de la Brakebills, o găsiseră
incompatibilă. Trebuie să fi avut un defect pe care Julia nu era capabilă să-l identifice, dar
evident pentru aceia care-l căutau.
Doar când a ajuns acasă a găsit cartea de vizită din buzunar. Cartonașul era gol, dar un
farmec complex descoperea un mesaj scris în slava veche: Arde-mă. Julia a ars cartonașul
într-o scrumieră, folosind o vrajă de nivelul patruzeci și trei în locul celei obișnuite, fapt ce
nu schimba aproape cu nimic lucrurile, doar că folosea poziția a paisprezecea a mâinilor,
iar incantația trebuia rostită în slava veche.
Flacăra s-a ridicat ritmic, violetă și portocalie. Străfulgerările ei reprezentau un mesaj în
codul Morse: coordonate GPS care corespundeau unui sătuc microscopic din sudul Franței.
Satul se numea Murs. Procedeul semăna mult cu cel al grupului Free Trader Beowulf.
Până la urmă, Julia fusese chemată. Plicul cel baban sosise. De data asta, fata chiar pleca.
Pariase acum foarte mult timp, iar câștigurile își făceau, în cele din urmă, apariția.
Cum să le explice părinților, despre care ai fi crezut că trecuseră de mult de pragul la care
chiar le păsa? Avea douăzeci și doi de ani de acum, de câte ori mai aveau oamenii ăștia de
gând să o facă să le frângă inimile? Dar oricât de tare s-ar fi temut de discuție, conversația
a decurs mult mai bine decât se așteptase ea. Le-a ascuns multe, dar un lucru era destul de
limpede, și anume că se simțea plină de speranță pentru prima dată în viața ei. Credea
sincer că are o șansă să fie fericită și era hotărâtă să încerce. Părea – și chiar așa și era – că
trecuseră ani întregi de când nu se mai simțise astfel. Părinții ei înțeleseseră asta, într-un
fel, și nu erau supărați, ba din contră; erau bucuroși pentru Julia. O lăsaseră să plece. Așa
cum îl eliberase și ea pe Jared, cel cu chip de bufniță, lingvistul cel nu atât de iscusit. Sună-
mă când termini disertația aia, pălărioară.
Julia s-a urcat la bordul unui avion într-o zi frumoasă de aprilie, neavând asupra ei niciun
bun și a zburat spre Marsilia, deasupra albastrei și palidei Mări Mediterane. Se simțea atât
de ușoară și de liberă, încât ar fi putut zbura de una singură.
Julia a închiriat un Peugeot pe care nu avea să-l mai returneze și a condus spre nord timp
de o oră, negociindu-și ruta în sensurile giratorii tipice franțuzești din o sută în o sută de
metri, a virat la dreapta, în dreptul localității Cavaillon, și s-a rătăcit de vreo optzeci de ori
aproape de Gordes, un village perché spectaculos care se cățăra vertiginos pe culmea văii
Luberon de parcă ar fi fost lipit acolo cu mistria. Julia a ajuns în micuțul și adormitul Murs
pe la trei după-amiaza, în inima Provencei celei fotogenice.
Iată, era o mică bijuterie, o adunătură nevizitată de case vechi, construite dintr-o rocă
stranie ce emitea lumină, de un maro spălăcit. Satul avea o biserică, un castel și un hotel.
Străzile erau medievale și așa de înguste că le puteai zgâria pereții. Julia a oprit mașina în
piață și a privit spre monumentul jalnic ridicat în memoria eroilor din Primul Război
Mondial. Jumătate dintre cei decedați aveau același nume de familie.
Coordonatele GPS indicau un loc aflat la zece minute în afara orășelului și corespundeau
unei ferme încântătoare, ce plutea singură într-o mare de fân și lavandă. Casa avea obloane
albastre precum cerul și o mică alee, plină cu pietriș alb, unde Julia și-a parcat Peugeotul
zgâriat. Un tip spilcuit, un pic mai în vârstă decât ea, a deschis ușa. Bărbatul arăta bine –
aveai impresia că nu fusese mereu așa de aranjat și că dăduse jos câteva kilograme la un
moment dat în viața lui. Schimbarea îi întipărise câteva linii interesante pe chip.
– Bună, Circe, a zis el. Eu sunt Pouncy Silverkitten. Bine ai venit acasă!
CAPITOLUL NOUĂSPREZECE
Așa mai mergea: Quentin stătea la provă alături de Eliot; doi regi ai Fillory ce străbat estul
spre un tărâm necunoscut, călătorind cu soarele în față, neștiind ce avea să le mai rezerve
Dumnezeu, Destinul sau Magia dincolo de orizont.
La început îi fusese greu să accepte să schimbe iar vitezele și să se acomodeze ritmului, dar
acum, dintr-odată, nu mai părea chiar imposibil, din moment ce soarele dimineții îi
mângâia fața, iar Muntjac gonea sub el. Quentin pierduse multe lucruri aici, dar nu mai
avea de gând să dispară. Pământul reprezenta visul, nu Fillory, iar lumea reală avea să
alunece acum în acea parte a minții lui unde alunecau toate visurile născute din anxietate,
detaliate atât de expert că parcă durau ani întregi, fentând o serie infinită și inutilă de
întorsături de situație care nu te duceau nici măcar spre moarte, ci spre o stare permanentă
de jenă. Fillory îl recuperase. Bine ai venit în misiunea pentru găsirea celor Șapte Chei.
Aventura ta este deja în desfășurare.
Bingle stătea tot la teugă, ca de obicei, doar că acum se antrena de zor cu un alt spadasin.
Celălalt om era Benedict, gol până la brâu, foarte zvelt și cu pielea măslinie,
schimonosindu-și fața pe când pierdea teren și împingându-l apoi, în mod incredibil, pe
Bingle, fiind în avantaj. În tot acest timp, își ținea mâna în șold, ca un fanfaron. În aer răsuna
trosnetul asurzitor al oțelului lovindu-se de oțel, precum scrâșnetul unei foarfeci imense.
Săbiile li s-au încleștat. A urmat un moment de impas. Apoi luptătorii s-au îndepărtat,
bătându-se unul pe celălalt pe umăr și râzând – râzând! – de un element tehnic al
antrenamentului. Quentin se simțea de parcă ar fi privit o versiune a lui, dintr-un univers
paralel, un univers în care rămăsese în Fillory și învățase să țină sabia în extensie mai mult
de două minute. Tânărul a surprins privirea lui Benedict, iar acesta l-a salutat, zâmbind cu
dinții lui strălucitori și albi. Quentin i-a întors salutul. Luptătorii s-au pregătit iar de atac.
Bingle își găsise discipolul.
– Tipii ăștia doi sunt uimitori.
Quentin nu o auzise pe Poppy apropiindu-se. Și fata urmărea antrenamentul.
– Tu poți să lupți? a întrebat ea.
– Glumești?
Poppy a clătinat din cap. Nu glumea.
– Mi-aș dori să pot. Îl vezi pe cel din dreapta, pe tipul mai în vârstă? E cel mai bun spadasin
din Fillory. Am organizat un turneu pentru a-l găsi.
– Mie încă mi se pare totul ca-ntr-un film. Nu-mi vine să cred că e real. Wow!
Bingle tocmai realizase unul dintre giumbușlucurile lui de gimnast.
– Vai, Doamne! Am crezut că o să cadă peste bord.
– Știu. Trebuia să iau lecții cu el.
– Grozav! Ce s-a întâmplat?
– M-am întors, din greșeală, în lumea reală. Apoi, aici a trecut un an în decurs de doar trei
zile.
– Păi, acum îmi dau seama de ce ai vrut să te întorci. E frumos. Îmi pare rău că mi s-a părut
amuzant înainte. Am greșit.
Quentin se așteptase ca Poppy să se simtă mizerabil la bordul navei Muntjac. Până la urmă,
fata fusese practic răpită din lumea în care se afla tot ce știa și conta pentru ea. Întâmplarea
era una scandaloasă din punctul de vedere al tuturor principiilor după care se ghida ea.
Quentin avusese dreptate, iar Poppy își petrecuse o zi – bine, o jumătate de zi – indignată
de situație. Fata fusese posomorâtă întreaga zi de ieri, apoi, dimineața, la micul dejun,
apăruse afișând o nouă atitudine încrezătoare. Poppy pur și simplu nu putea fi mohorâtă
prea mult timp. Sigur, fusese accidental transportată într-o lume magică pe care, până de
curând, o crezuse ficțională. Situația nu era ideală. Dar dacă acestea erau împrejurările în
care trebuia să răzbească, atunci n-avea decât să înfrunte realitatea. Poppy era o femeie
tenace.
– Am vorbit cu celălalt la cină, noaptea trecută, a zis ea. Puștiul. Benedict. Te admiră foarte
mult.
– Benedict? Serios?
– N-ai văzut cum i s-a luminat fața când a observat că-l urmărești? Uită-te la el, se rupe în
figuri doar ca să te impresioneze. Ești ca un tată pentru el.
Quentin nu remarcase nimic. Cum se făcea că Poppy era acolo doar de o zi și ajunsese la
toate acele concluzii?
– Ca să fiu sincer, am crezut dintotdeauna că mă urăște.
– E supărat că nu a mers pe Pământ cu tine.
– Cred că glumești. Și să piardă toată aventura de aici?
Acum, Poppy își îndreptase privirea albastră și sinceră spre el.
– Ce te face să crezi că ce ți s-a întâmplat ție pe Pământ nu a fost o aventură?
Quentin a dat să răspundă, dar s-a oprit cu gura deschisă. Se părea că nu avea nimic de
spus.
Au mai trecut cinci zile până ce au zărit, în cele din urmă, uscatul. Quentin, Eliot, Josh și
Poppy luau micul dejun în aer liber, pe punte. Acesta era un obicei pe care-l instaurase
Eliot: echipajul instala o masă pe punte, acoperită cu o față de masă de un alb orbitor,
strânsă la colțuri pentru a nu fi luată de vânt. Marele Rege respecta tradiția în ciuda unei
variații foarte largi a vremii. Odată, Quentin îl văzuse singur, în mijlocul unei vijelii,
mâncând gem și pâine prăjită care era evident muiată de apa sărată. Pentru Eliot era o
chestiune de principiu.
Dar azi era frumos. Vremea devenise iar aproape tropicală. Soarele strălucea în argintărie,
iar cerul era un dom de un albastru perfect. Însă mâncarea devenea un pic neplăcută, căci
era genul de hrană care rezista undeva în adâncurile unei nave pentru mult timp: biscuiți
tari și carne atât de sărată, încât aproape nu mai era carne, ci doar sare. Singurul lucru încă
gustos era gemul, idin care Quentin se înfrupta.
– Deci așa decurge misiunea? a zis el. Navigăm spre est până când ne lovim de ceva?
– Doar dacă nu cumva ai o altă idee mai bună, a răspuns Eliot.
– Nu. Amintește-mi doar de ce avem impresia că o să și funcționeze.
– Pentru că așa e cu misiunile, a spus Eliot. Nu pretind că înțeleg mecanica din spatele lor,
dar concluzia pare să fie că nu poți forța nota cu prea multă muncă detectivistică. E o
pierdere de energie. Cei care merg din ușă în ușă, căutând indicii, nu găsesc niciodată ce
caută; Sfântul Graal sau ce-o mai fi. Ține mai mult de atitudinea potrivită.
– Și care e acea atitudine?
Eliot a ridicat din umeri.
– N-am nici cea mai vagă idee. Presupun că trebuie să avem încredere.
– Nu te-am considerat niciodată genul de rege care să țină astfel de discursuri, a zis
Quentin.
– Nici eu. Dar până acum a funcționat. Avem cinci din șapte chei. Nu poți nega rezultatele.
– Așa e, a recunoscut Quentin, dar nu e același lucru cu a avea credință.
– De ce încerci mereu să distrugi totul?
– Nu distrug nimic. Vreau doar să înțeleg.
– Dacă ai avea credință, n-ar mai fi nevoie să înțelegi.
– Și de ce anume cauți cheile astea, mai exact? a întrebat Poppy, senină. Sau, mai degrabă,
de ce le căutăm?
– Da, chiar așa, a intervenit Josh. Adică, nu mă înțelege greșit, sunt mișto, par mișto. Pot să
le văd?
– Nu prea știm de ce, a spus Eliot. Bestiile Unice au vrut ca noi să le găsim.
– Dar ce facem după aceea? a întrebat Poppy.
– Presupun că de îndată ce le vom avea pe toate, Bestiile ne vor spune cum să le folosim.
Sau poate ne vom da seama singuri. Sau e posibil să nu știm niciodată. S-ar putea să ia pur
și simplu cheile, să ne bată pe spate și să ne trimită la plimbare. Nu știu. N-am mai fost într-
o misiune până acum.
– Deci… e un soi de „nu contează destinația, ci călătoria“? a zis Josh. Urăsc chestia aia. Eu
sunt un tip de modă veche care apreciază scopul precis.
– Dacă vă încălzește cu ceva, Bestiile mi-au spus că tărâmul e în pericol, a explicat Eliot.
– Bun, dar nu e ca și cum Sfântul Graal a ajutat vreodată la ceva.
– V-am zis tuturor că Țara-lui-Nicăieri e o ruină, nu? a zis Josh.
– Crezi că are legătură cu ce se petrece aici? a întrebat Quentin. Crezi că există vreo relație?
– Nu. În fine, poate că există.
Josh și-a mângâiat bărbia cu degetul mare și cu indexul.
– Dar cum?
– Țara-lui-Nicăieri e la pământ.
Quentin a început să enumere coincidențele.
– Jollyby e mort, tărâmul e în pericol. Șapte Chei de Aur. Un dragon ce colecționează
nasturi. Dacă există vreun fir secret care le unește pe toate, eu unul nu-l văd.
Poate că nu-și dorea să-l vadă. Ar fi fost un fir destul de serios și era mai bine să te gândești
de două ori înainte să încerci să tragi de el. Cineva urcat pe catarg a strigat că se vedea o
insulă.

Prova navei a scrâșnit aproape fără zgomot în nisipul alb. Quentin a sărit peste bord chiar
pe când nava își pierdea ultimul avânt și a aterizat pe nisipul alb, ca o pudră, cu cizmele
încă uscate. Tânărul s-a întors spre barcaz, a făcut o reverență și a primit câteva aplauze
slabe de la ocupanții ambarcațiunii. Tânărul a apucat barbeta și a tras de ea pe când ceilalți
– Eliot, Josh, Poppy, Julia, Bingle și Benedict – se străduiau să coboare din barcă, pe ambele
părți. În jur era liniște. Era ciudat să stea iar pe teren solid.
– Cea mai proastă echipă, a zis Josh, târându-și picioarele pe nisip. Nu există nici măcar un
singur boboc de sacrificiu.
Drăguță: așa părea insula de la distanță. Stâncile de calcar care se dădeau la o parte scoteau
la iveală un golf mic și o plajă curată. Un șir de arbori solitari se înălțau la orizont, așa de
zvelți și calmi și verzi pe cerul albastru că parcă ar fi fost sculptați în jad. Era un paradis de
vacanță.
După-amiaza se apropia de sfârșit: durase aproape o zi întreagă să debarce. Tinerii stăteau
împreună pe plajă. Nisipul era atât de curat că parcă ar fi fost trecut prin sită. Quentin a
pornit greoi să-l traverseze până la creasta primei dune, pentru a vedea ce era dincolo de
ea. Duna era abruptă și chiar cu puțin înainte să ajungă în vârf, Quentin s-a prăbușit pe
panta ei și a privit dincolo. Tânărul se comporta ca un copil la plajă. Dincolo de dună erau
încă și mai multe dune încununate cu stufăriș, apoi o câmpie, apoi niște copaci, apoi Ember
mai știa ce altceva. Până acum totul părea grozav.
– Păi, a zis Quentin, hai să pornim în misiune.
Dar mai întâi existau niște treburi lumești de care trebuia să se îngrijească. Quentin, Poppy
și Josh fuseseră în Veneția în urmă cu trei zile, dar aceea era prima bucată de uscat pe care
restul echipajului o vedea în trei săptămâni. Oamenii se adunaseră pe mal în grupuri de
câte doi sau trei; unii dintre ei se aruncau de pe marginile navei direct în marea verde și
liniștită. După ce le-a alocat un timp suficient pentru a-și face de cap, Eliot i-a chemat pe
mal și i-a organizat în echipe, trimițându-i în căutare de apă proaspătă, lemne pentru foc
și căpriori noi, i-a pus să ridice corturi, să culeagă fructe și să vâneze.
– Am aterizat în picioare, a zis Eliot, de îndată ce toți aveau câte o sarcină de îndeplinit. Nu
credeți? Până acum aș zice că avem parte de o insulă mai mult decât decentă.
– E atât de frumos! a exclamat Poppy. Crezi că locuiești cineva aici?
Eliot a clătinat din cap.
– Nu știu. Suntem la două luni depărtare de Castelul Whitespire. Nu am auzit de nimeni
care să fi ajuns atât de departe. Am putea fi primele ființe umane care au călcat pe acest
pământ.
– Ia gândește-te la asta, a zis Quentin. Deci vrei să…?
– Ce?
– Știi tu. Să o revendici. Pentru Fillory.
– O!
Eliot a căzut pe gânduri.
– Noi nu am făcut așa ceva. Sună un pic imperialist. Nu sunt sigur că e de bun-gust.
– Dar nu ai vrut întotdeauna să pronunți cuvintele astea?
– Păi, ba da, a recunoscut Eliot. În regulă. Putem oricând să o returnăm.
Eliot a ridicat vocea, folosindu-se de tonul pe care anunța ședințele la Castelul Whitespire.
– Eu, Mare Rege Eliot, revendic această insulă în numele mărețului și gloriosului Regat
Filory! Drept urmare, ea va fi cunoscută ca – Eliot a făcut o pauză – Noul Hawaii!
Ceilalți au dat ușor din cap.
– Noul Hawaii? a zis Quentin. Pe bune?
– Nu e tocmai tropicală, a spus Poppy. Vegetația e mai mult potrivită unui climat temperat.
– Atunci ce ziceți de Insula Farflung? a propus Quentin. Un singur cuvânt: Farflung.
– Insula Eliberării.
Poppy se prindea în joc.
– Insula Nisipului Alb. Insula Ierbii Vezi!
– Insula Craniului, a intervenit Josh. Ba nu, stai, Insula Craniului de Păianjen!
– OK, Insula Ce Va Fi Numită Mai Târziu, a zis Eliot. Haide să aflăm ce e de găsit pe ea
înainte să îi dăm vreun nume.
Dar de acum soarele coborâse deja spre asfințit, așa că au strâns vreascuri și iarbă uscată de
pe câmpie. Când aveai la dispoziție cinci magicieni antrenați, să aprinzi un foc nu
reprezenta defel o problemă. Ar fi putut să folosească doar nisipul, dar n-ar fi mirosit la fel
de bine. Vânătorii s-au întors victorioși, cărând pe umeri două capre sălbatice; unul dintre
culegători descoperise o plantă foarte asemănătoare morcovului, ce creștea în sălbăticie la
marginea pădurii, și care părea destul de sigură pentru a fi mâncată. S-au adunat cu toții în
cerc, pe nisipul răcoros. Briza rece a mării le bătea în spate, iar căldura focului le lucea în
față. Se bucurau să se afle iar pe uscat, cu spațiu suficient în jur pentru a-și întinde brațele
și picioarele și să nu atingă ceva sau pe cineva. Plaja era plină de urme de picioare acum,
iar pe când soarele cobora din ce în ce mai mult, lumina crea umbre ca de puzzle pe nisip.
Se aflau tare departe de casă. Soarele s-a ascuns după un nor, luminându-l dinăuntru ca pe
o pală de fum; de pe marginile lui se scurgea lumina. Niște stele ciudate s-au ițit roind pe
cerul înnegurat. Nimeni nu dorea să se întoarcă momentan pe Muntjac, așa că atunci când
lumina a dispărut cu totul, călătorii s-au înfășurat în pături chiar acolo, pe nisip, și au
adormit.

A doua zi, totul părea mult mai puțin urgent decât la sosire. Da, tărâmul era în pericol, dar
era vorba despre un pericol imediat? Era greu să-ți imaginezi un loc mai puțin amenințat
decât Insula Ce Va Fi Numită Mai Târziu. Îți inducea cumva starea mâncătorilor de lotuși.
Și oricum, aventura i-ar fi găsit singură când avea să fie pregătită sau cel puțin așa e în
teorie. Nu puteai grăbi procesul. Trebuia doar să te afli în dispoziția potrivită. Până una-
alta, călătorii aveau să savureze starea de anticipație și să se odihnească cât mai bine. Nici
Julia nu părea să se grăbească undeva.
– Mi-a fost teamă că nu vom reuși să ne întoarcem, a zis ea. Acum mi-e frică de ce se va
întâmpla dacă mergem mai departe.
Au urcat pe vârful stâncilor de pe o latură a golfului, iar de acolo au admirat priveliștea
verde a insulei în mijlocul căreia se înălțau niște dealuri stâncoase. Păsările se cocoțau în
grupuri pe creasta stâncilor – zburătoarele aveau pene cenușii, spălăcite pe spate și pe aripi,
dar felul în care se întorceau la unison în aer le dezvăluia deodată, tuturor, piepturile rozalii.
Quentin tocmai se gândea că le-ar putea numi: lopătari cu pieptul roșu, sau ceva
asemănător, când Poppy a subliniat că păsările aveau deja un nume. Erau galahi. Trăiau în
Australia.
Bucătarul de serviciu era un pescar înrăit, iar omul scotea din valuri, unul după altul, un
număr însemnat de pești grași și dungați. După-amiază, Quentin a asistat la antrenamentul
cu florete al lui Benedict și al lui Bingle; înfipseseră în vârful armelor două dopuri de plută
pentru siguranță. Tânărul își petrecuse o oră tolănit pe nisip și sprijinit pe coate, privind
valurile. Mișcările apei nu semănau defel cu valurile brutal de reci și puritane ale Coastei
de Est din tinerețea lui, care descurajau cu multă tenacitate orice fel de activitate frivolă
precum surfingul sau bălăceala. Valurile acestea veneau vărsându-se ușor, torcând
capișoane de spumă maronie și învolburată, ezitau o clipă, verzi precum menta și subțiri ca
hârtia în lumina soarelui, apoi se spărgeau de mal lăsând în urmă o dungă lungă și sunetul
unei pânze parcă sfâșiate.
Quentin și-a mișcat degetele de la picioare în nisipul cald și a privit efectele moar ale
avalanșelor miniaturale de nisip create. În acea noapte au adormit fără a fi explorat mai
mult decât coama îngustă a insulei, pe care deja o văzuseră. A doua zi aveau să se
aventureze spre interiorul ei, în pădure, și să urce dealurile.
Quentin s-a trezit devreme. Soarele nici nu se ridicase pe cer, deși la est se zărea o pată
cenușie ce anunța răsăritul. Tânărul se întreba ce se întâmpla acolo, în estul extrem.
Regulile erau diferite de cele din Fillory. Era posibil ca lumea să fi fost plată, iar soarele să
călătorească pe șine.
Totul era cenușiu: nisipul, arborii, marea. Cărbuni imenși ardeau mocnit sub cenușa focului
acum stins. Era cald afară. Cei ce dormeau pe plajă arătau de parcă ar fi căzut acolo de la o
înălțime covârșitoare. Poppy își aruncase pătura de pe ea – fata dormea cu brațele
încrucișate la piept, ca un cavaler în mormântul lui.
Quentin ar fi vrut să adoarmă la loc, dar murea dacă nu făcea pipi chiar în acel moment. S-
a ridicat și a alergat până în vârful dunei, apoi a coborât pe partea cealaltă. Nu părea să fie
destul de departe pentru a păstra condițiile de igienă, așa că a mers un pic mai încolo, când
și-a dat seama că putea la fel de bine să parcurgă distanță până la câmp și să-și facă nevoile
acolo.
Se simțea, fără îndoială, vulnerabil stând în iarba înaltă, dar dimineața era încă molcomă,
ca într-o pictură, și-n plus, își luaseră măsuri de siguranță. Oricine știa să facă o vrăjă cum
se cuvine de revelare – ceea ce nu se aplica în cazul nimănui – ar fi văzut dunga subțire, ca
de fum, a forței magice, de un albastru pal, dând ocol pădurii, ca un fir de capcană. Făcuseră
farmecul cu o zi înainte. Nu avea să-i pricinuiască niciun rău celui care se ciocnea de
barieră, dar magicienii aveau să afle că cineva se afla acolo și nu s-ar mai fi îndepărtat. Ar fi
fost norocoși să se întâmple când erau treji. Prinseseră deja așa un porc sălbatic.
Chiar și insectele erau liniștite. Quentin a strănutat – era un pic alergic la câteva plante de
prin partea locului – și apoi și-a șters ochii. La capătul îndepărtat al câmpiei, tânărul a zărit
ceva strecurându-se în pădure. Ființa dispăruse exact în momentul în care o surprinsese cu
privirea – trebuie să se fi aflat acolo în tot acel timp, nemișcată, privindu-l cum urina.
Tânărului i se păruse a fi ceva mare, de dimensiunea unui mistreț bine dezvoltat poate.
Quentin și-a încheiat pantalonii – fermoarele erau un concept străin celor din Fillory și,
până la momentul actual, ingineria inversă nu se putea aplica, așa că nu le putea explica
tehnologia piticilor. A traversat câmpia către locul în care stătuse animalul. Oprindu-se
chiar la limita graniței magice, Quentin a privit printre copaci. Arborii erau destul de deși,
așa că în pădure era încă întuneric. Totuși, tânărul a surprins umbra slabă a unei perechi
de pulpe dispărând în beznă.
Oare asta să fi fost? Așa începea? Cu atenție, ca și cum ar fi pășit peste un gard electric,
Quentin și-a trecut un picior dincolo de linia albastră, invizibilă, apoi și pe celălalt și a intrat
în pădure. Tânărul era destul de sigur că știa pe Cine urmărea chiar înainte ca El să i se
arate clar.
– Hei, Ember, a strigat. Ember! Așteaptă!
Zeul l-a privit nepăsător peste umăr, apoi a continuat să meargă încet.
– Pe bune?
Zeul-berbec nu mai fusese văzut în Fillory de când elevii de la Brakebills se urcaseră pe
tronuri – sau cel puțin așa știa Quentin. Creatura părea să-și fi revenit complet de pe urma
luptei cu Martin Chatwin. Chiar și piciorul din spate, care fusese rupt, era acum vindecat
și-I putea susține greutatea fără să șchiopăteze.
Quentin nu era sigur ce simțea în legătură cu Ember. Nu semăna defel cu personajul din
cărți. Era încă furios că zeul nu reușise să-l salveze – să o salveze pe Alice – în bătălia cu
Martin Chatwin. Tânărul presupunea că nu fusese vina lui Ember, dar chiar și-așa. Ce zeu
se mai afla la coada lanțului trofic în propria Lui lume? Aparent, răspunsul era un zeu mare
și lânos, purtător de coarne. Quentin nu avea ceva în mod deosebit împotriva lui Ember,
doar că nu voia să I se prosterneze la picioare, așa cum părea să aștepte mereu berbecul de
la alți oameni. Dacă Ember era atât de grozav, atunci ar fi trebuit să o salveze pe Alice, iar
dacă nu era, atunci Quentin nu avea de gând să i se închine. QED.
Totuși, dacă Ember era acolo, atunci însemna că ei se aflau pe drumul cel bun. Situația avea
să devină serioasă foarte curând – sau cel puțin foarte filloriană. Quentin nu avea însă habar
despre care parte a ținutului Fillory era vorba – cea frumoasă, magică, sau cea
înspăimântătoare și întunecată. Oricum, momentul era potrivit pentru o încărcătură de
înțelepciune, pentru sfaturi de la zei, un stâlp de foc sau un arbust fumegând.
Ember l-a condus pe Quentin spre interiorul insulei. Tânărul începea să respire din ce în
ce mai greu. După vreo cinci minute, Ember a încetinit în cele din urmă, atât cât să-i
permită lui Quentin să-și recapete răsuflarea. De acum ajunseseră deja la jumătatea
drumului spre vârful dealului, iar soarele reușise să străpungă orizontul cu un tentacul de
un roz arzător. Cei doi se aflau suficient de sus astfel încât Quentin să privească peste bolta
pădurii.
– Mulțumesc, a zis Quentin, inspirând cu nesaț. Iisuse!
Tânărul s-a sprijinit de Ember un moment, înainte să se întrebe dacă nu cumva gestul era
unul prea familiar între un zeu și un muritor.
– Bună, Ember. Cum mai merge?
– Bună, fiul meu.
Vocea acea rezonantă, de bas, l-a dus imediat cu gândul pe Quentin în peștera din Criptă.
Nu-i mai auzise glasul de atunci, iar rărunchii lui s-au chircit de înfiorare. Tânărul avea să
vorbească pe un ton liniștit.
– Îmi pare bine să Te văd pe aici.
– Nu ne-am întâlnit din greșeală. Nimic nu se petrece din întâmplare.
Așa era Ember. Nu-și pierde timpul cu discuții facile. Berbecul a început să urce iar.
Quentin se întreba dacă ființa știa că, în secret, el și ceilalți îl numeau Ram-bo 8. Și, mai
puțin drăguț, Member.
– Nu, presupun că nu, a zis Quentin, deși nu era sigur că-i dădea dreptate zeului. Deci. Tu
cum ai ajuns tocmai aici?
– Fillory e tărâmul meu, fiule. Eu sunt pretutindeni și nicăieri.
– Înțeleg. Dar nu ne puteai aduce aici prin magie, în loc să ne lași să navigăm atâta?
– Aș fi putut, dar am ales să nu o fac.
Las-o baltă. Privind în urmă, Quentin vedea corabia Muntjac ancorată, curată și perfectă.
Bună de pus în sticlă. Zărea chiar și tabăra de pe plajă, focurile și păturile. Dar nu avea timp
să admire priveliștea, căci berbecul urca pantele stâncoase ale dealului cu mare viteză. Ceea
ce era în regulă pentru El, căci așa era făcut. Era berbec. Quentin gâfâia și privea cu nesaț
la lâna moale, aurie, de pe spatele Lui masiv, întrebându-se dacă Ember i-ar fi permis să-L
încalece. Probabil că nu.
– Știi, a continuat Quentin, din moment ce ești aici, eram curios în legătură cu cele Șapte
Chei. Dacă tot ești omniprezent și posibil și omniscient, de ce nu te duci să strângi chiar
Tu cheile? Adică, cred că le-ai putea avea în maximum o jumătate de oră, dacă tot sunt atât
de importante pentru tărâm.
– Fiule, la mijloc se află Magia Profundă. Chiar și zeii trebuie să i se supună. Așa merg
lucrurile.
– Ah, corect. Magia Profundă. Am uitat.
Magia Profundă părea să intervină de fiecare dată când Ember nu avea chef să facă ceva sau
era nevoit să dreagă o greșeală de scenariu.
– Nu cred că înțelegi, fiule. Sunt lucruri pe care un om e nevoit să le facă, dar sunt interzise
zeului. Cel ce duce la bun sfârșit o misiune nu doar că găsește ceea ce a căutat, dar devine
chiar acel lucru.
Quentin s-a oprit cu mâinile în șolduri. Spre răsărit, orizontul era o dungă solidă de
portocaliu. Stelele începeau să se stingă.
– Și ce-i cu asta? Ce devine el?
– Un erou, Quentin.
Berbecul a continuat să meargă, iar tânărul l-a urmat.
– Fillory are nevoie de zei, de regi și de regine și nu-i lipsește nimic din toate astea. Dar are,
de asemenea, nevoie și de un erou. Și de cele Șapte Chei.
– Nici nu are pretenții prea mari, nu?
– Fillory are dreptul să ceară orice.
Cu o săritură greoaie, stângace, dar puternică, Ember a țopăit în față și a urcat pe o colină
stâncoasă care se dovedea a fi vârful dealului. De acolo, berbecul și-a întors capul și s-a uitat
țintă la Quentin cu ochii lui ciudați, în formă de alună. Probabil că oile evoluaseră astfel
pentru a putea detecta lupul cu colțul ochiului: vedere periferică mai bună. Numai că
efectele estetice erau șocante.
– E o cerință uriașă.
– Fillory comandă ce are nevoie. Dar tu, Quentin? Tu ce vrei? Tu ce ceri?
Întrebarea l-a blocat pe tânăr. Era obișnuit ca Ember să-l certe și să-i țină o serie de
discursuri interogative, pseudosocratice, dar iată că dăduse peste o nestemată rară: o
întrebare cu adevărat bună. Ce-și dorea oare? Voise să se întoarcă în Fillory și reușise.
Crezuse că-și dorea să se întoarcă la Castelul Whitespire, dar acum nu mai era atât de sigur.
Teama de a pierde regatul fusese copleșitoare, dar găsise calea spre casă. Acum voia să
descopere cheile, ca să încheie misiunea. Își dorea ca viața lui să fie palpitantă și importantă
și să aibă însemnătate. Și mai voia ca Julia să fie în regulă. Simțea că ar fi făcut orice să o
ajute pe Julia, doar că nu știa de unde să înceapă.
– Presupun că e așa cum ai zis, a răspuns Quentin. Vreau să fiu erou.
Ember s-a întors cu fața spre răsăritul de soare.
– Atunci vei avea această șansă, a răspuns El.
Quentin s-a cățărat cu greu pe vârful stâncos și a privit răsăritul alături de Ember. Avea de
gând să-L întrebe pe zeu despre soare, despre ce era el și despre ce se întâmplase la
marginea lumii sau dacă Fillory avea vreo margine. Dar când s-a întors spre berbec a
descoperit că rămăsese singur. Ember dispăruse. Chiar atunci când lucrurile deveneau mai
interesante. S-a uitat în jur, dar nu era nici urmă de zeu. Dispăruse în neant. Ei bine, acum,
că nu îl mai zărea nicăieri, Quentin aproape că ducea lipsa berbecului. Se simțea cumva
special în prezența divină, chiar și când divinitatea era Ember.
Tânărul s-a întins, stând pe vârful insulei, și apoi a sărit cu grijă de pe stânci și a început să
coboare dealul înapoi spre plajă. De-abia aștepta să le spună și celorlalți ce se petrecuse,
deși întâmplarea părea deja un vis avut dis-de-dimineață, într-o stare de semitrezie, când
te-ai rătăcit printre cearșafuri, perne și lumina zorilor ce pătrunde prin draperiile trase,
genul de vis pe care ți-l amintești din întâmplare la ore bune după aceea, timp de câteva
secunde, când mergi iar la culcare, la finalul zilei. Quentin se întreba dacă se mai trezise și
altcineva. Poate că ar mai fi putut fura câteva ore de somn.
Trebuia să-și fi dat seama că ceva se schimbase, dar fusese distras atunci când urcase.
Alergase practic și-n plus vorbise cu un zeu. Și oricum, nu fusese niciodată un împătimit al
florei sau al faunei. N-ar fi putut să observe un fag deosebit sau un ulm mai neobișnuit,
pentru că nu știa care e diferența dintre ei sau dacă există vreuna.
Totuși, după câteva minute, Quentin a început să se întrebe dacă nu cumva cobora pe un
alt drum decât cel pe care venise, căci peisajul părea un pic mai stâncos decât își amintea –
raportul dintre stânci și plante și de pământ și iarbă nu mai era aceeași. Dar nu a lăsat ca
descoperirea să-l îngrijoreze prea tare, căci dacă permitea un asemenea lucru, atunci ar fi
trebuit să se cațere înapoi pe deal și să caute o altă cale de întoarcere, și exact asta voia să
evite. Și-n plus, răsăritul era în dreapta lui și așa funcționa orientarea, nu? Dacă situația nu
părea prea veselă, atunci putea ajunge pe plajă și să străbată coasta. N-avea cum să rateze
tabăra. Spera încă să ajungă acolo la timp pentru micul dejun.
Nu putea însă ignora un lucru, deși se străduise să o facă: umbrele lucrurilor din jur nu se
mai scurtau, așa cum ar fi trebuit sub lumina soarelui ce răsărea, ci se lungeau. Ceea ce
însemna că focul ce ardea portocaliu-roșcat la marginea cerului nu mai era un răsărit, ci un
apus. Iar asta mai însemna că el se afla pe partea greșită a insulei. Dar era imposibil. Ce era
și mai straniu e că nici nu și-a dat seama că cineva îl rănise cu o sabie înainte ca faptul să
se fi petrecut.
Tot ce știa e că își pierduse deodată echilibrul și că brațul lui stâng era amorțit.
– La dracu’!
Quentin s-a împleticit și s-a sprijinit pe mâna teafără în timp ce cădea pe iarba rece. În
spatele lui se afla un bărbat, un tânăr masiv cu chipul rotund și palid și cioc. El și Quentin
erau cumva uniți, legați printr-o sabie scurtă și groasă, împlântată în clavicula lui Quentin,
pe care celălalt încerca acum să o smulgă. Ceea ce îl salvase pe tânăr era faptul că jumătate
din clavicula lui era făcută din lemn masiv, pus acolo de centauri, ca înlocuitor pentru
carnea mușcată de Martin Chatwin. Neștiind asta, bărbatul cu sabia alesese tocmai partea
respectivă când încercase să-l taie pe Quentin în două, pe la spate.
– Lua-te-ar dracu! a zis el.
Nu se referea la tipul din spatele lui, pentru nici măcar nu știa cine, sau Cine, era.
Dacă ar fi gândit mai limpede, Quentin ar fi putut chiar să pună stăpânire pe sabie, dar
momentan nu-și dorea decât să și-o scoată din el cât mai repede. Ambii adversari își doreau
același lucru – interesele lor mergeau, deocamdată, în aceeași direcție. Copleșit de o teamă
aproape viscerală, Quentin s-a ridicat și a cuprins sabia cu cealaltă mână. Lama i-a tăiat
palma. Omul își proptise un picior în spatele lui și a smucit de sabie, gemând. Atacatorul și
victima s-au privit, gâfâind la unison. Liniștea din jur era bizară: luptele adevărate nu aveau
muzică de fundal. Bărbatul abia dacă purta vreo armură, înveșmântat într-un soi de livrea
albăstruie; nici măcar nu era la fel de în vârstă ca Quentin. Părea un atac ciudat de personal
– singur în poiana unei insule mute, la lumina unui răsărit (apus) ce cădea pieziș, Quentin
simțea intens vrajba celuilalt. Timp de o secundă ce a părut o eternitate, cei doi s-au privit
țintă în timp ce Quentin, ca orice alt om care stătuse dezarmat în fața unei săbii, a început
să facă mici mișcări de fentă în toate direcțiile, ca și cum ar fi fost un apărător, iar tipul cu
sabia unul care încerca să treacă de el pentru a arunca la coș. În caz că ar fi pierdut astfel
meciul, Quentin a început să șoptească începutul unui farmec persan pentru leșin, pe care-
l putea face din fericire cu o singură mână, căci stânga îi era încă amorțită. Obraznic,
bărbatul nu a așteptat ca el să termine. A înaintat, tăindu-i calea lui Quentin, apoi s-a
aruncat asupra lui, incredibil de rapid, încercând de data asta să înjughie, nu să taie.
Quentin s-a rotit disperat la dreapta. Din păcate nu fusese suficient de rapid, căci sabia a
pătruns în el. Era incredibil că nu reușise; în mintea lui fusese absolut sigur că avea să scape,
dar metalul îi sfâșiase hainele prin dreapta și se împlântase în trupul lui.
Quentin se zvârcolise așa de mult că lama îl pătrunsese din spate. La început, senzația
fusese pur și simplu stranie: o prezență dură și bizară ocupa spațiul destinat în mod obișnuit
trupului lui, scrâșnind pe când îi zgâria coastele. Apoi tânărul simți o căldură aproape
plăcută și după aceea o fierbințeală ce-l ardea, ca și cum sabia n-ar fi fost doar ascuțită, ci
abia scoasă din cuptor.
– Ahhh…, a șuierat Quentin, trăgând aer printre dinții încleștați, ca și cum s-ar fi zgâriat
când tăia ceapă.
Bărbatul era, în mod evident, soldat, dar Quentin nu se gândise cu adevărat la ce însemna
asta. Tipul era un asasin profesionist, eficient și serios. Nu avea nimic din eleganța lui
Bingle, semănând mai mult cu un brutar care, în loc să facă pâine, lăsa în urmă doar
cadavre, iar acum își dorea să-l preschimbe și pe Quentin într-unul. Tipul nici măcar nu
gâfâia. Omul a scos sabia afară ca să o poată înfige imediat în carnea lui Quentin, de data
asta țintind spre un punct vital. Era momentul să se apuce de treabă. Tânărul nu mai putea
gândi.
– ișik! a strigat el, pocnind din degete.
Era primul lucru care îi venise în minte: chestiunea îl supărase încă de când plecaseră din
adăpost. De data asta reușise vraja: lumina a scânteiat în poiană, între cei doi bărbați.
Speriat, omul s-a dat un pas înapoi. Pesemne credea că adversarul său îl rănise cumva. Nu
a durat mult ca soldatul să-și dea seama că era teafăr, dar nici lui Quentin nu-i trebuise
prea mult să bolborosească, în final, vraja persană.
Bărbatul a scăpat sabia din mână și a căzut cu fața înainte în iarba subțire. Quentin a rămas
locului, respirând greu și ținându-se cu mâna într-o parte. Cămașa îi era îmbibată de sânge.
Fusese prea aproape. Aproape că murise. Durerea era surprinzătoare, ca o flacără ce pulsa
acolo, în începutul fin al serii, întocmai unei stele ce răsare devreme pe cerul nopții. Fără
să se uite, tânărul nu era nici măcar sigur dacă durerea era localizată în interiorul trupului
său. Când n-a mai rezistat, a vomitat. Pește acru de la masa din seara trecută. Și după aceea
a fost și mai rău.
Și-a scos cu grijă cămașa, dezlipind-o dintr-o singură mișcare de locul rănit și a rupt una
dintre mâneci. A împăturit materialul sub forma unui tampon și l-a presat pe rană, apoi a
încercat, cum a putut mai bine, să-și lege ce mai rămăsese din haină în jurul corpului,
pentru a ține cârpa la locul ei. După ce a terminat, Quentin și-a petrecut aproape un minut
doar strângând din dinți și încercând să nu leșine. Inima-i tremura în piept ca o rândunică
prinsă în capcană. Își tot repeta, șoptind, expresia control de avarie. Îl ajuta într-un fel sau
altul.
Când a reușit să evalueze iar situația, Quentin a văzut că rana sângera, dar nu pompa sânge.
Părea să existe o limită extrem de fragilă până la care putea respira fără ca privirea să i se
întunece de durere. Quentin a încercat să se gândească la ce era înăuntru. De la tăietura pe
care o resimțise când trăsese sabia s-ar fi părut că-și sfâșiase mușchii, dar era imposibil ca
lama să-i fi atins plămânii. Nu-i așa? Ce alt organ mai era pe acolo? Probabil că ascuțișul
pătrunsese doar în carne.
Adrenalina îi inunda sistemele, stingând pulsațiile flăcării dureroase extrăgând oxigenul
din jurul ei. Senzația chinuitoare era încă prezentă, dar Quentin începea să fie în stare să o
suporte. Astfel și-a dat seama ce se întâmpla, cu o forță teribilă și pârjolitoare: trăia o
aventură. O aventură reală. Asta însemna durerea.
Quentin și-a privit mâinile. Își putea simți iar brațul stâng. Tânărul a strâns pumnii. În
clavicula lui din lemn se afla o zgârietură destul de mare, dar nimic care să afecteze
structura de bază. Crestătura putea fi umplută cu Bondo. A clătinat din cap. Părea clar. Sau
oarecum clar. L-a privit pe bărbatul ce sforăia cu fața îngropată în iarba aspră a insulei.
Quentin a ridicat sabia și a început să meargă în direcția din care venise bărbatul.
Castelul era mic și era format din trei părți: o fortăreață mătăhăloasă și pătrată, încadrată
de două turnuri, construită din piatră cenușie, cu arbori uriași ce-o înconjurau. Vederea
aceasta se etala privirii lui Quentin de pe dealul stâncos. Castelul era construit pe o bucată
verde de pământ, la baza dealurilor care, după cum își dădea acum seama, dominau o
coastă a insulei, ascunzând construcția din alte puncte de observare. Nu era de mirare că
el și ceilalți nu-l zăriseră de la început.
Quentin s-a târât de la o stâncă la alta, încercând să se ascundă de oricine se întâmpla să
monitorizeze dealul, coborând în zigzag, spre castel. Nu mai întâlnise alți soldați. Poate că
fusese pur și simplu ghinionist. Nevrând să forțeze soarta, ales să coboare spre un defileu
stâncos de la marginea mării. Avea să se apropie de castel târându-se pe mal.
O limbă subțire și pietroasă de plajă se lungea pe lângă cetate, suficientă însă ca regele din
Fillory să nu-și ude picioarele. Valurile mărunte, negre și iuți, ale mării plesneau stâncile
cu entuziasm. Quentin nici nu se gândea la ce face. Dacă ar fi fost nevoit să explice cuiva
că pregătea un asalt magic, cu un singur om, în stilul filmului Die Hard, asupra unui castel,
i-ar fi venit tare greu să-și justifice acțiunea. Ar fi putut răspunde că pornise într-o misiune
vitală de recunoaștere, că testa apărarea cetății, dar toate astea nu însemnau decât că dacă
se speria suficient de tare avea de gând să fugă. De fapt, singurul gând care-l supăra era că
asta primise el de la Ember. Șansa lui. Ceva se afla cu siguranță în castel, ceva care avea
legătură cu cheile, cu Jollyby, cu Julia sau cu toți, iar Quentin avea de gând să intre și să
scoată acel lucru la iveală.
Și-apoi s-a oprit. O barcă se afla pe plaja îngustă; o barcă cenușie și cam uzată. Vâslele erau
acolo, întinse înăuntrul ambarcațiunii ca o pereche strânsă de aripi pe corpul unei libelule.
Barca era într-o stare bună. Barbeta era înnodată de creanga unui copac.
Deodată, Quentin s-a blocat mental. Simțea că nicio forță din lume nu l-ar fi putut obliga
să treacă de barcă fără a se urca în ea. Avea să o ia și să se retragă. Urma să vâslească de
cealaltă parte a insulei, acolo unde se găseau prietenii lui. Rana lui avea să-i afecteze
abilitatea de a folosi vâslele, dar nu fatal. Sentimentul brusc al inerției era copleșitor.
Nimeni nu i-ar fi putut reproșa că se purta ca un laș; într-adevăr, ar fi fost prostesc să
continue, ba chiar egoist.
Quentin începuse să deznoade frânghia subțire de pe creangă – trebuia să lucreze cu mâna
stângă, din moment ce nu-și putea ridica dreapta deasupra capului – când o altă față palidă
a apărut în celălalt capăt al plajei. Un alt soldat.
Era ciudat cât de mult timp le trebuia ca să reacționeze. Quentin nu voia să creadă că omul
îl putea vedea sau măcar să nu-l fi considerat ca un intrus, dar chiar dacă lumina zilei scădea
cu fiecare minut care trecea, nu era posibil ca vreunul dintre cele două lucruri să se
întâmple. Un val rece s-a spart de piciorul lui Quentin.
Dacă bărbatul alerga și dădea alarma, pentru Quentin ar fi însemna sfârșitul, dar tipul nu a
făcut-o. În schimb a continuat să se îndrepte spre el – soldatul înainta pe plajă, în direcția
lui Quentin, trăgându-și sabia scurtă, geamăna celei pe care o avea tânărul. Probabil că toți
voiau să devină eroi. Tânărul presupunea că în acel moment nu arăta chiar impozant. Dar
aparențele erau înșelătoare. Q a împlântat sabia primului soldat în nisip și a adoptat poziția
de atac. Se pricepea la cinetică. Era doar un Materialist. Șoptind rapid câteva cuvinte și
amintindu-și de un seminar de la Brakebills, la care nu se mai gândise de cinci ani, Quentin
a întors palmele în sus și le-a împins spre soldat de parcă ar fi gonit un stol de porumbei.
Pietricelele negre de pe plajă s-au ridicat la unison, îndreptându-se spre bărbat ca un abur
întunecat, ca un roi de albine furioase, izbindu-l în piept și în față cu un sunet huruitor
precum un camion plin de pietriș ce-și descarcă marfa. Confuz, omul s-a întors vrând să
fugă, dar s-a prăbușit după doar câțiva pași, iar pietrele l-au îngropat, lăsându-l inconștient.
Gata. Teama dispăruse din nou ca prin farmec, iar durerea se dusese și ea, la fel ca și forța
de inerție. Putea să se miște. Putea să ia barca. Quentin fusese liber întreaga lui viață; dacă
ar fi știut măcar.
S-a îndreptat către locul în care bărbatul zăcea pe jumătate acoperit de pietriș. Din larg
venea un vânt cald și umed. Quentin a îndepărtat cu piciorul câteva pietre de pe fața
omului: avea un chip îngust, ars de soare și ciuruit de acnee. Povestea lui se încheiase de
acum. Quentin i-a ridicat sabia și a azvârlit-o cât a putut de tare în apă. Arma a săltat o
dată, de două ori, apoi s-a scufundat.
Tânărul a ridicat o piatră plată și a pus-o în buzunar.
O potecă îngustă și expusă vederii ducea către capătul plajei, printre copacii dinspre cel
mai apropiat turn. Panta era abruptă, iar Quentin a parcurs-o aplecat; poziția îi menaja
rana arzătoare. Nu-i era teamă decât să nu-și piardă avântul. Repeta vrăji fără a le face,
simțind energia acumulându-se și apoi lăsând-o să se stingă.
Turnul era rotund și fusese construit pe o coastă înclinată, așa că urcând spre el, chiar și
parterul construcției se afla deasupra lui Quentin. Și-a pus o mână pe fundația rece și goală.
Se întreba cine ridicase castelul. Cărămizile păreau răcoroase și solide. Cine așezase oare în
felul acela atent și elegant cărămizile dreptunghiulare redând un cerc neted? Cine se afla
înăuntrul cetății? Era suficient că destinul sau Ember sau cine o fi fost îi scosese pe acei
oameni în calea lui ca să fie acum răniți sau omorâți de el? Până la urmă, nu putea evita
situația dramatică toată noaptea. Era destul că unul (sau aproape doi) dintre ei încercase
să-l ucidă – iar unul mersese atât de departe încât să-și împlânte sabia în el?
Destul cu gânditul. Câteodată parcă nu făcea decât să gândească, în timp ce restul
oamenilor acționau. Avea să încerce varianta inversă pentru un timp, să vadă cum se
simțea.
Și-a irosit cinci minute pentru un ritual mut care trebuia să-i ascută simțurile – cel puțin în
teorie –, deși nu-l mai făcuse de când era în colegiu și nici măcar atunci treaz. Cea mai bună
șansă a lui ar fi fost să zboare pe lângă turn și să vadă, de deasupra, pe oricine s-ar fi nimerit
să se afle înăuntru. Zborul era o taină majoră, mai importantă decât ai crede, iar Quentin
se temea să rămână fără suficientă energie ca să lupte. Pe de altă parte, ar fi câștigat puncte
pentru stil. Nimic nu te făcea să te simți ca un vrăjitor decât să te înalți în aer din propria
ta inerție. Uraaa, labagiilor!
Quentin s-a ridicat în aer, luminat de crepuscul. Zidul vechi îi trecea prin fața ochilor în
întuneric. Nu se auzea nimic. Tânărul simțea că pieptul i se golește din pricina efortului.
Nu se simțea imponderabil, cât sprijinit, dar nu material, undeva în zona umerilor, ca un
bebeluș ridicat de un părinte gigant. Cine era un băiat cuminte?
Picioarele lungi ale lui Quentin atârnau pe când ieșea deasupra vârfurilor copacilor. Își
dorea ca și ceilalți să-l poată vedea. S-a avântat în sus, deasupra coamei turnului, cu brațele
întinse, cu o mână pe sabia furată, iar cu cealaltă aprinsă și pocnind de vrăjitorie aprigă, în
lumina ce stătea să se stingă. În ultima clipă, Quentin a ridicat un genunchi, așa cum fac
supereroii în benzile desenate.
Omul de pe acoperiș n-a mai apucat decât să fluture din brațe înainte și înapoi și să-și dea
capul pe spate, șocat, mijind ochii de pe chipul lui blond și dințos, înainte ca vrăjitorul să
întindă mâna spre el, împungându-l parcă cu două degete. Două unde de șoc indigo au
izbucnit din degetele lui și l-au lovit pe bărbat în frunte, amețindu-l; undele au ricoșat în
întuneric către o destinație necunoscută. Quentin avusese suficient timp ca să exerseze
vechea vrajă a Rachetei Magice a lui Penny, iar acum farmecul funcționa ușor și precis,
îmbogățit chiar cu efecte speciale. Capul omului s-a legănat pe spate, apoi în față, iar tipul
a căzut în genunchi. Quentin a mai tras o dată spre coaste, iar impactul l-a trântit pe bărbat
pe o parte.
Doborâse trei. Quentin a aterizat ușor pe acoperișul din piatră, înconjurat de un zid jos.
Tânărul resimțea din nou acut absența muzicii de fundal. Acolo sus se afla o armă, un tun
negru și îndesat, cu o piramidă ordonată de proiectile alături de el. A scos din buzunar
piatra plată pe care o luase de pe plajă. Folosind cuțitul de la brâul santinelei leșinate – era
singura lui armă –, Quentin a început să scrijelească o rună. Era o lucrare complicată, dar
vrăjitorul o vedea formându-se în mintea lui – vedea chiar și pagina de dreapta unde citise
despre ea. Desenul nu trebuia să fie exact – linii drepte și unghiuri corecte –, dar structura
trebuia să fie identică. Nu puteai să dai peste cap topologia.
Când a terminat, a unit și ultima linie cu prima, tânărul a simțit legătura formându-se în
interiorul lui. Era o lucrătură destul de bună. Puterea era concentrată acolo. Piatra a bâzâit
și i-a săltat în palmă de parcă ar fi fost vie. Quentin a așteptat un moment la baza scărilor.
După ce avea să arunce piatra nu mai exista cale de întoarcere, nu se mai putea pierde în
beznă. Briza caldă dinspre ocean se revărsa asupra lui sub cerul stins. Vremea începea să se
înrăutățească, iar marea era presărată de brizanți. Se apropia o furtună. Quentin a început
brusc să-și facă griji pentru omul pe care-l lăsase pe plajă. Dacă venea fluxul? Quentin era
destul de sigur că apa avea să-l trezească înainte ca tipul să se înece. Cu colțul ochiului, a
surprins o scânteie albastru-alburie și mută. Venea dinspre celălalt turn, de pe partea opusă
a fortăreței, printre copaci, ca și cum cineva ar fi folosit un bliț. Tânărul a mijit ochii prin
semiîntuneric. Oare fusese observat? Oare doar i se păruse? A trecut un timp. Zece secunde.
Douăzeci. Quentin s-a relaxat din nou.
Celălalt turn s-a spart. Ceva fierbinte, strălucitor și alb, a explodat înăuntru. Întregul etaj
superior s-a spulberat, iar arcuri de energie au izbucnit în toate direcțiile, incendiind
vârfurile copacilor. Pietrele cădeau prin tufișuri. Acoperișul turnului s-a prăbușit peste
etajul inferior.
Chiar în acel moment, pe mare, silueta neregulată și îndrăzneață a navei Muntjac s-a zărit
plutind tăcută. Corabia era parcă un câine enorm și prietenos pe care Quentin nu-l mai
întâlnise de săptămâni întregi, iar acum se întorcea la el. Sosiseră și ceilalți. Începuse
aventura.
Rânjind ca un nebun, Quentin a aruncat piatra pe scări și s-a dat înapoi.
Un bum puternic a făcut acoperișul să rezoneze sub picioarele lui ca o tobă, iar piatra a
eliberat printr-o explozie toată energia pe care vrăjitorul o concentrase în interiorul ei.
Praful se ridica printre țiglele de pe acoperiș, iar aerul a răbufnit la capătul scărilor. Quentin
s-a ferit, din instinct, și, timp de o secundă, s-a întrebat dacă nu cumva exagerase, însă
turnul a rezistat. A fugit pe trepte, pregătind o altă vrajă și zgâriind zidul cu vârful sabiei.
Încăperea era întunecată – putea desluși doar siluetele a doi bărbați: unul zăcând sub o
masă spartă, celălalt încercând să se ridice în picioare.
Quentin a continuat să fugă. Mintea lui era limpede și zumzăia de entuziasm. Pe când
gonea, își sufla în mână și și-o scutura pentru a încerca o altă vrajă. Nu fusese prea devreme,
căci un alt soldat a venit alergând pe scări, trăgându-și grăbit mănușile. Quentin și-a oprit
mâna fix în pieptul omului, chestie care putea sau nu să funcționeze; însă mâna lui era
încărcată ca un pistol cu electroșocuri, iar energia l-a împins pe bărbat înapoi pe trepte.
Quentin a dat la o parte trupul ce gemea și a continuat să alerge, ieșind în curtea din fața
castelului.
Curtea avea patru laturi: cetatea în stânga, turnurile din ambele capete și oceanul în
dreapta. În mijloc se afla un mic obelisc. Un moment mai târziu, Poppy a pășit înăuntru
din colțul opus. Quentin nu-și dăduse seama de cum trebuie să fi arătat fără cămașă și
însângerat până când fata l-a zărit, iar el i-a văzut expresia. Quentin i-a făcut cu mâna,
sperând să pară bucuros, nu muribund. Tocmai se pregătea să alerge spre ea, când un băț
a zăngănit pe pietre, chiar lângă el. Tânărul s-a uitat curios la obiect, apoi s-a grăbit să iasă
din curte, căci bățul era o săgeată.
Poppy a văzut și ea obiectul în același timp cu Quentin. Fata a gonit spre piedestal și s-a
ascuns în umbra lui, intonând rapid ceva în poloneză. O dungă verde a apărut în aer,
asemenea unui laser, unind săgeata cu acoperișul castelului. Fata trasase traiectoria armei
prin aer. Poppy nu se lăsa ușor intimidată. Probabil că ținea de faptul că era australiancă și
crescuse ferindu-se de șerpi, câini dingo și cine știe ce altceva. Quentin nu o văzuse
niciodată făcând o vrajă și priveliștea era uimitoare. El nu mai văzuse niciodată pe cineva
care să-și miște mâinile așa de rapid.
– Hei, a strigat ea, cu spatele la obeliscul din piatră. Ești bine?
– Sunt în regulă!
– Eliot și Benedict termină treaba la turn! a țipat ea.
– O să intru! a zis Quentin, arătând spre castel.
– Stai! Nu! Vine și Bingle!
– Eu intru!
Quentin nu a mai auzit ce a spus fata. Era fericit peste măsură să-i vadă și, cumva ciudat,
cel mai mult se bucura de prezența lui Poppy, dar în același timp simțea și un soi de dor.
Era șansa lui. Dacă nu le-o lua înainte, dacă nu ajungea acolo primul, avea să piardă
oportunitatea și nu-și dorea defel să fie egoist, dar pentru ei ar fi fost același lucru, și
Quentin voia nespus ca acela să fie spectacolul lui. Tânărul i-a șoptit câteva cuvinte sabiei
și a lovit-o de două ori în pământ. Lama a prins un luciu auriu. Poppy meșterea acum ceva
la capătul urmei verzi a săgeții. Acesta a devenit o scânteie, iar scânteia a lunecat iute peste
parapet și dincolo de el s-a auzit o bubuitură ca de tunet.
Quentin a alergat spre intrarea în castel. Se simțea glorios. Habar n-avea de unde știa ce să
facă, dar știa. Avându-i pe ceilalți alături, îndoielile lui se spulberaseră.
Ușile erau făcute din grinzi groase, legate în fier. Quentin a sărit, luându-și avânt, a învârtit
sabia și a lovit-o de ușă, pe sub mână. Vraja pe care o făcuse asupra lamei nu afectase cu
nimic felul în care simțea el spada, dar acționa asupra tuturor celorlalte lucruri de parcă ar
fi cântărit o jumătate de tonă. Întreaga structură a castelului a vibrat, iar lemnul s-a crăpat
și s-a despicat. În jur s-a iscat și mai mult praf. Bubuitura a răsunat cu ecou în noapte. O
altă lovitură a dărâmat ușa pe jumătate, iar cealaltă a pus-o definitiv la pământ.
Pătrunzând în castel, Quentin se simțea atât de plin de forță, că aproape îl durea. Energia
izbucnea pur și simplu din el. Nici nu știa de unde primea atâta putere – pieptul lui parcă
devenise acum uriaș, aflându-se acum sub o presiune enormă. Era o bombă ambulantă.
Cinci bărbați stăteau în holul din spatele ușii dărâmate, întinzând săbiile și sulițele către el.
O boare de vânt s-a iscat din mâinile lui Quentin și i-a trântit pe soldați pe spate. Vrăjitorul
i-a orbit cu o străfulgerare și apoi i-a aruncat de-a lungul holului imens. Era evident ce
trebuia să facă. S-a întors și și-a pus o mână pe rămășițele ușii spulberate, care au luat foc.
Părea o idee bună și foarte dramatică, dar, dacă avea să cauzeze probleme mai târziu,
Quentin își protejase pielea împotriva focului.
Tânărul descoperea cumva, pentru prima oară, ce însemna să fii cu adevărat un Rege
Magician. Grasul ticălos de dinainte, care lenevise în Castelul Whitespire, jucându-se cu
săbii și îmbătându-se în fiecare noapte nu era rege. Cel de acum era un adevărat lider.
Suveran și comandant. Atinsese apogeul vieții lui din momentul în care pășise în grădina
înghețată din Brooklyn, cu mulți ani în urmă. Se perfecționase, în cele din urmă. Poate că
nu avusese nevoie decât de permisiunea lui Ember. Trebuia să ai încredere.
Ritualul pe care-l făcuse pentru a-și ascuți simțurile chiar funcționa: Quentin se simțea atât
de conectat la lumea înconjurătoare, sesiza prezența oamenilor prin ziduri – le percepea
electricitatea din trupuri, la fel ca un rechin.
Timpul, acel mecanism plicticos care se derula de obicei fără de tăgadă secundă după
secundă, ca un transportor cu bandă, izbucnise într-o melodie grandioasă. Recupera acum
tot ce pierduse vreodată și chiar mai mult decât atât. Poppy avusese dreptate, timpul
petrecut pe Pământ fusese o aventură până la urmă. Nu hoinăriseră degeaba, ci se
pregătiseră pentru acel moment, se pregătiseră să trăiască. Așa avea să-și ducă viața de
acum încolo.
– Ăsta sunt eu, a șoptit. Ăsta sunt eu.
A urcat treptele tropăind și a traversat o serie de camere mărețe. Când soldații se apropiau
de el, obiectele zburau spre ei și îi trânteau la pământ – scaune, mese, urne, cufere; orice
putea ridica Quentin folosindu-și magia. Fulgere se formau și-i loveau pe loc. Leneș,
Quentin a oprit o secure în zbor, întinzând o singură mână, și a trimis-o înapoi de unde
venise. Inspirând, Quentin a sorbit tot oxigenul din cameră până când dușmanii au început
să se înece și să leșine, cu buzele albăstrite și ochii ieșiți din orbite. În curând, soldații
fugeau din calea lui când îl vedeau venind.
Vrăjitorul se simțea modificat, ca și cum ar fi crescut ca un gigant. Vrăjile nu mai conteneau
să iasă din gura lui, rând pe rând, fără niciun fel de efort. Trupele dușmane erau amestecate:
oameni și zâne și alte ființe exotice; un golem din piatră, un spirit al apei, un pitic cu barbă
roșie și o panteră pricăjită. Nu conta pentru Quentin; el era un erou care le acorda tuturor
șanse egale. Simțea că explodează, că va începe să scuipe flăcări. Abia își mai simțea rana.
Și-a aruncat sabia. Lua-le-ar dracu’ de săbii! Un magician nu avea nevoie de arme. Un
magician nu avea nevoie decât de puterea din interiorul lui. Tot ce trebuia să facă era să fie
el însuși: Regele Magician.
Habar n-avea încotro se îndreaptă, ci-și deschidea doar calea din cameră în cameră, făcând
curat în întreaga clădire. De două ori a auzit tunurile navei bubuind în depărtare. Odată a
deschis violent o ușă și i-a văzut pe Bingle și pe Julia respingând atacul unei mulțimi de
soldați într-o cameră de desen plină de mobilă cu decorațiuni, acum în ruine. Sabia magică
a lui Bingle lucea în fața lui, la fel de precisă și de iute ca o mașină industrială, lăsând urme
hipnotice, ca de neon în aer. Bărbatul părea să se fi urcat pe culmile extazului marțial.
Tunica lui era udă de sudoare, însă chipul îi rămăsese calm, iar ochii i se închiseseră așa de
mult că erau parcă două dungi.
Însă adevărata forță terifiantă era Julia. Fata invocase un fel de magie metamorfozantă de
care Quentin nu avea habar sau poate că partea inumană ce sălășluia în ea ieșise la
suprafață, în timpul luptei. Quentin abia a recunoscut-o. Pielea fetei lucea într-un argintiu
fosforescent, iar trupul ei se mărise cel puțin cu cincisprezece centimetri. Julia lupta cu
mâinile goale – fata a avansat spre soldați până când unul dintre ei a fost suficient de naiv
să arunce o suliță spre ea; tânăra a apucat pur și simplu arma ca și cum omul se mișca acum
cu încetinitorul și a început să-i bată sălbatic pe el și pe prietenii lui cu ea. Forța ei părea
uriașă, iar lamele de metal alunecau pe pielea fetei.
Julia nu părea să aibă nevoie de ajutor. Quentin a găsit scările spre etajul superior. A lovit
cu piciorul prima ușă pe care a văzut-o și aproape că era să moară când o minge uriașă de
foc s-a prăvălit asupra lui.
Magia fusese foarte puternică. Pesemne că cineva își petrecuse un timp îndelungat să o
pună la punct și să o alimenteze cu energie. Focul l-a cuprins cu totul și Quentin a simțit
flăcările – reci prin acoperământul magic – lingându-i pielea. Dar vraja a rezistat. Când
focul s-a risipit, membrele lui Quentin fumegau, dar erau neatinse.
Tânărul ajunsese acum în pragul unei biblioteci întunecate. Înăuntru, la un birou pe care
se aflau două lămpi, stătea un schelet purtând un costum frumos, cafeniu. Sau nu era chiar
un schelet, ci un bărbat, însă unul evident mort. Trupul mai avea încă ceva carne pe el, dar
pielea se strânsese și se asprise.
Era liniște în cameră. Etajerele ardeau mocnit și fumegau de-o parte și de alta a lui Quentin.
Cadavrul îl privea cu ochii lui ca niște alune uscate.
– Nu? a zis trupul în final.
Vocea lui a vibrat și a pâlpâit ca o boxă stricată. Era evident că nu-i mai rămăsese prea mult
din coardele vocale. O forță supranaturală îl ținuse în viață cu mult după ce-i trecuse
perioada de expirare.
– Păi, aia a fost singura mea vrajă.
Quentin a așteptat. Chipul hârcii era imobil și inexpresiv. Buzele lui uscate nu-i acopereau
complet dinții. Nu era o imagine plăcută, dar pentru un motiv sau altul, Quentin nu era
furios. De ce se luptau, până la urmă? Preț de o clipă, tânărul nu și-a putut aminti. Se întreba
dacă ajunsese mai departe decât ceilalți. Dar nu, asta era datoria lui. El începuse totul, iar
cei doi comandanți aveau să se înfrunte.
Cadavrul a revenit iar, în convulsii, la viață și a aruncat vâjâind un cuțit către el, mișcându-
și mâna dezarticulată și slabă, ca de marionetă. Quentin s-a ferit, din instinct, dar lovitura
fusese dată la întâmplare și cuțitul a căzut departe de el, prin ușa deschisă, clinchetind pe
dalele de piatră de afară.
– Bine, a zis cadavrul. Acum chiar că am terminat.
Trupul părea că oftase.
– Unde e cheia? a zis Quentin. Ai una, nu-i așa?
Timp de o clipă îngrozitoare, tânărul s-a temut că era posibil să se fi înșelat.
– Nici nu mai știu ce fac, a zis mortul, șuierând.
Hârca a împins o cutie mică din lemn spre Quentin cu mâna stafidită. Pielea i se tocise pe
unele dintre degete, întocmai ca pe mânerele unui fotoliu.
– A fost a fiicei mele.
– A fiicei tale, a repetat Quentin. Cine ești?
– Nu știi povestea?
Cadavrul a oftat iar. Creatura părea mult mai resemnată cu soarta ei decât se așteptase
Quentin. Tânărul nu știa dacă mortul mai putea respira, dar aparent era capabil încă să
tragă și să scoată aer din pieptul lui uscat, ca niște foale, atunci când voia.
– Credeam că toată lumea o cunoaște.
Acum, că nu se mai mișca, Quentin și-a dat seama că era plin de sudoare. Aerul de noapte
al insulei era rece.
– Stai. Doar nu vrei să zici că tu ești chiar el. Omul din basmul celor Șapte Chei de Aur.
– Așa îl consideră acum? Un basm?
Aerul a șuierat printre dinții lui. Oare fusese un hohot?
– Presupun că e un pic cam târziu să mai ridic asemenea pretenții.
– Nu înțeleg. Credeam că tu ești unul dintre tipii buni.
– Nu putem fi cu toții eroi. Cu cine s-ar mai lupta ei atunci? E o chestiune mai degrabă de
cifre. Trebuie să-ți iasă socoteală cumva.
– Dar asta nu e cheia pe care ți-a dat-o fiica ta?
Quentin avea sentimentul teribil că făcuse ceva pe dos.
– Așa spune povestea. Ai eliberat-o de la vrăjitoare, iar ea nu și-a mai amintit de tine, dar
ți-a lăsat cheia.
– Aia nu era o vrăjitoare, ci mama ei.
Cadavrul a râs iar sâsâind. Când vorbea i se mișca doar maxilarul inferior și părea că privești
un președinte animat electronic dintr-un parc de distracții.
– Le-am părăsit când am plecat să caut cele Șapte Chei. Presupun că mi-am dorit să fiu
erou. Nu m-au iertat niciodată. Când m-am întors, în cele din urmă, fata mea nu m-a
recunoscut. Maică-sa îi spusese că am murit. M-au ținut în viață. Putea să fie și mai rău,
accept lucrurile așa cum sunt. E îngrozitor să trăiești într-un trup mort, nu simt nimic. Ar
trebui să vezi cum mă privesc ceilalți.
Quentin a deschis cutia din lemn. Înăuntrul ei se afla o cheie de aur. Acum făcea și el parte
din basm. Nimerise, spărgând un zid comun, într-o poveste. Iată-l pe Regele Magician.
– Spune-mi doar atât, a zis cadavrul. La ce servește? Nu am știut niciodată.
– Nici eu nu știu. Îmi pare rău.
În spatele lui Quentin s-au auzit pași, iar el a riscat să-și întoarcă privirea. Nu era decât
Bingle care-l ajunsese, în final, din urmă.
– Nu trebuie să regreți. Ai plătit prețul. L-ai plătit.
Viața din hârcă a început să se topească în momentul în care a dat drumul cutiei. Trupul s-
a prăbușit, iar capul a lovit masa cu un bufnet. Mortul și-a șoptit ultimele cuvinte deasupra
tăbliei de lemn:
– Ca și mine. Doar că încă nu știi.
Creatura nu s-a mai mișcat apoi. Quentin a închis cutia. Îl auzise pe Bingle apropiindu-se
de el. Împreună, au rămas holbându-se la țeasta cadavrului, cheală și pătată și
asemănătoare unui glob.
– Bună treabă, a zis Bingle.
– Nu cred că l-am ucis, a răspuns Quentin. Cred că a murit, pur și simplu.
– E totul în regulă.
Bingle trebuie să fi preluat expresia de la Josh.
Nivelurile nebunești de putere ale lui Quentin începeau să scadă vertiginos și vrăjitorul se
simțea iar amețit și nesigur. Era vag conștient de faptul că emana un miros de păr ars. Vraja
contra focului nu fusese perfectă.
– A fost omul ăla, a zis Quentin. Cel din basm. Dar versiunea lui e diferită. Cum de ați știut
să veniți după mine?
– Bucătarul a prins un pește vorbitor. Ne-a zis ce să facem. Avea o sticlă cu o hartă în burtă.
Ce ți s-a întâmplat?
– L-am întâlnit pe Ember.
Explicațiile erau suficiente pentru moment. S-au înapoiat pe hol, spre trepte. Bingle era cu
ochii pe uși și pe alcovuri, păzindu-i de cei ce-ar fi vrut să le țină încă piept. Reușiseră:
găsiseră o altă cheie. Mai rămânea una. Quentin înscrisese.
Au întâlnit-o pe vorbăreața Poppy entuziasmată de prima ei aventură filloriană.
– Am reușit!
Pe hol se afla și Julia cea încă fluorescentă. Quentin le-a arătat trofeul și le-a îmbrățișat pe
amândouă. Cu Julia era un pic mai stângace, din moment ce fata nu-i răspunsese la gest și,
în plus, rămăsese la fel de înaltă ca în timpul luptei. Poppy avea dreptate, învinseseră, iar
Quentin condusese atacul. Tânărul avea de gând să păstreze pentru el sentimentul acela de
victorie, să-l cântărească în mâini, să-i simtă căldura și greutatea, asigurându-se că urma să
și-l amintească întotdeauna. Bingle a scos la lumină un soldat rătăcit de după o draperie,
dar omul își aruncase deja armele. Tipul nu avea cine știe ce idei fanteziste despre sacrificiul
pentru o cauză pierdută.
Afară, Muntjac se apropiase de chei – nava atârna abrupt deasupra piațetei de piatră. Golful
trebuie să fi fost mai adânc decât părea. Cineva – probabil că Eliot – conjurase niște lumini
plutitoare, globuri de dimensiunea unei mingi de baschet care făceau ca totul în jur să aibă
o atmosferă de târg. Vântul se întețise și mai mult, iar sferele luminoase tremurau și se
legănau pe când încercau să rămână la locurile lor.
Și iată-l și pe Eliot, stând alături de Josh pe chei, având în spatele lor corpul reconfortant al
navei. De ce stăteau acolo pur și simplu? Pericolul trecuse de acum, iar genunchii lui
Quentin erau slăbiți. Era obositor să fii erou. Tânărul se simțea secătuit, ca o carcasă goală
ce-i purta doar chipul. Durerea dintr-o parte începea iar să-l ardă. Gândul la cabina lui
confortabilă de pe navă îl mângâia nespus. Acum că aveau cheia, putea să se ghemuiască în
burta marii bestii și să se lase purtat de ea. Quentin a ridicat obosit mâna, în semn de salut.
Acum aveau să discute și să ofere explicații, să se felicite – primirea cuvenită eroului –, dar
momentan nu-și dorea decât să urce la bord.
Eliot și Josh nu l-au întâmpinat. Fețele lor erau mohorâte. Priveau la ceva întins pe chei.
Josh a vorbit, dar vântul i-a smuls cuvintele și le-a împrăștiat peste oceanul întunecat.
Așteptau amândoi ca Quentin să-l vadă pe Benedict care zăcea pe lemnul aspru și umed.
În gâtul lui era înfiptă o săgeată. Era mort. Abia dacă reușise să iasă din barcă. Băiatul se
încolăcise în jurul propriului trup, iar chipul lui era plumburiu. Nu murise instantaneu. Se
părea că încercase o vreme să-și smulgă săgeată din gât, înainte de a-și da duhul înecat în
propriul sânge.
CAPITOLUL DOUĂZECI
Casa din Murs era cel mai bun lucru care i se întâmplase Juliei în întreaga ei viață. În oricare
dintre vieți.
Pouncy avea dreptate, chiar ajunsese acasă. Existența ei de până atunci fusese ca o leapșă
rea, deloc amuzantă și nesfârșită, în care toată lumea participa, iar tu nu te puteai opri din
alergat. Doar că acum ajunsese, în final, acasă. Se putea odihni. Spre deosebire de
adăposturi, acel loc era cu adevărat sigur. Își găsise Brakebillsul ei, cu adevărat de data asta.
Făcuse pace.
În Murs de aflau zece oameni, cu tot cu Julia. Unii erau membri ai grupului Free Trader
Beowulf, alții nu. Pouncy se afla acolo, ca și Asmodeus și Failstaff. Alături de ei mai erau
Gummidgy și Fiberpunk: persoane ce postau destul de timid și de rar, astfel că Julia i-ar fi
crezut ultimii oameni care să aibă ceva de-a face cu magia. Acum își dădea seama că
probabil își petrecuseră majoritatea timpului făcând schimb de vrăji pe chaturile private.
Asmodeus, Failstaff și Pouncy nu erau deloc cine credea ea că sunt. Pe Pouncy o luase drept
fată sau gay, dar ca persoană nu-i transmitea nimic din toate aceste lucruri, și oricum nici
nu crezuse că ar fi atât de chipeș. Online, tipul trecuse drept cineva furios, întotdeauna gata
să-și piardă cumpătul în fața unei mânii incontrolabile la adresa propriei persoane și care
se stăpânea prin simpla-i voință. Teoria de suflet a Juliei fusese că Pouncy era probabil
victima unui accident, poate chiar un paraplegic, sau cineva suferind care se străduia să-și
privească starea dintr-o perspectivă filozofică. Nu l-ar fi luat niciodată drept un model
pentru Abercrombie & Fitch.
Failstaff nu era atrăgător. În mintea Juliei trecuse drept un pensionar cu părul grizonant,
un domn de modă veche. De fapt, tipul nu avea decât vreo treizeci de ani și probabil că era,
cu adevărat, un cavaler, dar în acest caz trebuie să fi fost unul dintre cei mai masivi văzuți
de ea vreodată. Avea vreun metru nouăzeci și cinci și o constituție de munte. Nu era chiar
gras, doar că era peste măsură de… plin. Trebuie să fi cântărit în jur de o sută optzeci de
kilograme. Vocea lui răsuna ca un huruit subsonic.
Cât despre Asmodeus, ea se dovedise a fi mai tânără decât Julia. Avea cel mult șaptesprezece
ani, vorbea repede, zâmbea larg și purta deasupra ochilor sprâncene groase, rase în formă
de V, care-i dădeau aerul unei școlărițe obraznice. Aducea un pic cu Fairuza Balk 9 în The
Craft.
Aceia erau cei mai buni prieteni ai ei, iar Julia nici măcar nu-i recunoștea. Erau, ca și ea,
magicieni și unii încă buni, mai buni decât ea. În plus, trăiau într-o casă mare, în sudul
Franței. Julia avea nevoie de ceva timp ca să se obișnuiască. Și să îi ierte.
– Când aveați de gând să-mi spuneți? a vrut ea să știe, pe când se înșiruiau în jurul unei
mese frumoase, din lemn refolosit, pe care se găseau câteva pahare adânci umplute cu un
lichid roșu de prin partea locului și așezată în grădina pavată cu piatră din spatele casei.
O piscină albastră lucea sub soarele după-amiezii târzii. Parcă era o reclamă la țigări.
– Serios! Chiar aș vrea să știu! Ați fost aici tot timpul, practicând magia și îmbuibându-vă
cu foie gras franțuzesc și mai știu eu ce altceva și mie nici măcar nu mi-ați spus? În schimb
m-ați făcut să dau un test. Un alt test! De parcă nu aș fi susținut destule în viața mea!
O lacrimă i-a curs pe obraz, din cauza nervilor. Fata și-a dus iute mâna la față, de parcă
fusese pișcată de un țânțar.
– Julia.
Puteai simți când vorbea Failstaff, atât de profundă îi era vocea că și argintăria începea să
tremure.
– Ne pare rău, a zis Asmodeus, prietenoasă ca o soră. Cu toții am trecut prin asta.
– Crede-mă, nu ne-a făcut plăcere să te știm în cloaca aia din Bed-Stuy.
Pouncy a pus paharul de vin deoparte.
– Dar gândește-te. Când nu ai mai apărut pe FTB am înțeles destul de repede că intraseși
în lumea magiei. Așa că am așteptat. Ți-am acordat timpul necesar să îți găsești ritmul, să
înțelegi regulile principale și nimicurile alea de bază. Te-am lăsat să înveți cum să ții corect
degetele, să stăpânești grupurile cele mai importante de limbi, să vedem dacă ești făcută
sau nu pentru magie.
– Păi, vă foarte mulțumesc. A fost foarte înțelept din partea voastră.
Tot timpul și-l petrecuse în sălbăticie, întrebându-se dacă mai exista altceva, iar ei se
aflaseră acolo în toată acea perioadă, privind-o. Fata a inspirat, cutremurându-se.
– Nici nu știți prin ce am trecut.
– Ba știm, a răspuns Failstaff.
Julia i-a privit cum sorbeau din vin, un Rhône roșu, atât de închis la culoare că părea negru,
legănându-se într-o lumină aurie à la Merchant-Ivory. Casa era înconjurată de pajiști
coapte. Ierburile păreau să absoarbă sunetele, lăsându-i singuri într-un ocean de liniște.
– Îți plăteai datoriile, a zis Pouncy. Să zicem că a fost ritualul tău de trecere.
– Hai să-i spunem pe nume, l-a contrazis Julia. Mă testați. Cine vă credeți să mă testați pe
mine?
– Da, la dracu’, te-am testat!
Pouncy era exasperat, dar într-un fel amuzat.
– Și tu ai fi făcut același lucru! Te-am pus la mama încercărilor. Și nu ca să vedem dacă ești
deșteaptă. Știm că ești inteligentă. Ești un geniu, deși Iris zice că slava ta veche e de rahat.
Dar trebuia să știm de ce te afli aici. N-ar fi mers dacă aveai de gând doar să-ți bați joc de
noi. Nu ar fi fost suficient ca să ții la noi. Trebuia să iubești magia.
– Cu toții am trecut prin asta, Julia, a repetat Asmodeus. Cu toții am fost la fel de enervați
când am aflat adevărul și cu toții am trecut peste.
Julia a pufnit.
– Tu ai cât? Șaptesprezece ani? Vrei să-mi zici că ți-ai plătit datoriile?
– Da, Julia, a răspuns fata pe un ton egal.
I se lansa o provocare.
– Și ca să-ți răspund la întrebare, a intervenit Pouncy, despre cine ne credem noi, ei bine,
noi suntem noi. Iar tu faci parte din rândurile noastre acum și suntem al dracului de
bucuroși să te avem aici. Dar nu riscăm în privința oamenilor.
Pouncy a așteptat ca Julia să proceseze informația.
– Sunt prea multe la mijloc.
Julia și-a împreunat nervoasă mâinile la piept – sau cât a putut ea să pară de nervoasă ca să
nu le dea impresia că erau iertați.
Dar, la dracu’ cel din iad cu toți, o făcuseră tare curioasă. Julia voia să știe ce mama mă-sii
era locul ăla și ce aveau de gând. Voia să știe ce joc jucau ei, astfel încât să li se poată alătura.
– Deci a cui e casa? a zis ea. Cine a plătit pentru toate astea?
Era evident că se vehicula o sumă mare de bani necinstiți. Julia a așteptat în timp ce Pouncy
a sunat la compania de închirieri mașini și a cumpărat Peugeotul zgâriat folosind cartea de
credit.
– E a lui Pouncy, a zis Asmodeus. În mare parte. A fost jucător la bursă un timp. Era destul
de bun.
– Destul de bun?
Pouncy și-a ridicat sprâncenele lui frumos conturate. Asmo a clătinat din cap.
– Dacă ai fi studiat matematica doar un pic mai mult, te-ai fi descurcat mult mai bine. Îți
tot zic, dacă privești piața ca pe un sistem haotic…
– În fine. Nu era o chestiune interesantă. Era doar un mijloc.
– Dacă ai fi pariat pe mine…
– Cu toții am investit bani când am venit, a zis Failstaff. Eu i-am donat pe toți. Pentru ce
economiseam? La ce altceva servesc banii dacă nu să trăiești, cu ajutorul lor într-un loc
precum Murs?
– Nu înțelegeți greșit, dar mi se pare că sună ca un cult.
– Păi, chiar asta și e! a zis Asmodeus bătând din palme. Cultul lui Pouncy!
– Mă gândeam mai mult la ceva de genul CERN, a contrazis-o Pouncy. Un institut pentru
studii aprofundate asupra magiei înalte.
Julia nu se atinsese de vin. Mai mult decât băutura, fata își dorea să dețină controlul, ceea
ce nu se potrivea cu vinul.
– Deci ce văd eu e un fel de Marele Accelerator de Particule sau la echivalentul lui pe plan
magic.
– Hop-hop-hop, a făcut Pouncy. Pas cu pas. Mai întâi îți dăm forță până la nivelul o sută
cincizeci. Apoi vedem ce se mai întâmplă.
Julia a aflat în cele din urmă că locuința din Murs era, în felul ei, o reminiscență a scenei
adăposturilor din orașe. Backgroundul pe care-l explorase ea era un soi de filtru: capta doar
câțiva oameni mai degrabă neobișnuiți, îi atrăgea din viața de zi cu zi spre adăposturi și le
dădea suficientă magie cât să-i țină ocupați. La Murs filtrul devenea mai des și persoanele
ajunse aici erau cumva dublu distilate. Majoritatea celor de pe scena magiei erau fericiți să
se relaxeze în adăposturi, pierzându-și timpul cu dosarele cu trei inele. Pentru ei era o
chestiune socială. Le plăcea viața dublă pe care o duceau. Trecuseră de cortină și adorau să
știe că aveau un secret. Era tot ce aveau nevoie.
Însă alții, foarte puțini, erau complet diferiți. Magia însemna altceva pentru ei, ceva primar
și urgent. Nu dețineau un secret, ci secretul îi deținea pe ei. Își doreau mai mult. Își doreau
să rupă cortina din spatele cortinei. Nu-și pierdeau vremea, ci învățau. Iar când atingeau
pragul cel mai de sus al acelor adăposturi, continuau să bată în el până ce li se deschidea o
altă ușă. Astfel ajungeau în Murs. Pouncy și banda lui răzuiau crema adăposturilor și-i
aduceau acolo.
Viața decurgea ușor în Murs, cel puțin la început. Existau o aripă pentru locuit și una pentru
activități. Juliei i se dăduse un dormitor minunat cu tavan înalt și scânduri late pe dușumea
și o fereastră mare, acoperită de draperii în dungi care lăsa încăperea să fie inundată de
lumina aia franțuzească, strecurată parcă prin șampanie. Toți găteau și curățau, dar
exersaseră mult magia ca să-și ușureze munca – era uimitor să vezi podelele respingând
praful și adunându-l în grămăjoare ordonate ca pe pilitura de fier atinsă de un magnet. Iar
rezultatul era excepțional.
Ceilalți nu o primiseră tocmai cu brațele deschise. Nu erau chiar genul, dar exista un respect
reciproc. Julia era pregătită să-și demonstreze iar forța, din moment ce viața ei fusese un
șir întreg de teste susținute în fața unor nemernici din șase în șase luni. Și s-ar fi supus
examinării cu plăcere. Dar noii ei colegi nu aveau de gând să o oblige. Se terminase cu
demonstrațiile. Călătoria până acolo constituise testul, iar ea reușise să ajungă. Intrase în
gașcă.
La Murs nu era ca la Brakebills. Era mai bine. Julia simțea că trăsese lozul cel mare – cu
greu, dar câștigase.
La Murs știau despre Brakebills. Nu prea multe, dar aveau o idee. Atitudinea lor vizavi de
colegiu era revigorant de snoabă. Considerau Brakebillsul – atât cât permiteau să-l pună în
discuție – o chestie mai degrabă drăguță: un țarc salubru și sigur pentru cei care n-aveau
suficient curaj și voință să reușească și în afara lui. Îl numeau Fakebills sau Brakeballs 10. La
Brakebills stăteai într-o sală de curs și urmai regulile. Era perfect dacă îți plăcea genul ăsta
de lucru, dar la Murs îți făceai propriile reguli, fără supravegherea vreunui adult. Brakebills
era Beatles, Murs era Stones. Brakebills era pentru marchizii de Queensberry. Murs era
tipul luptătorului de stradă călit.
Majoritatea celor de acolo dăduseră chiar examenul la Brakebills, ca ea, deși, spre deosebire
de Julia, nu înțeleseseră ce se petrecuse înainte să ajungă la Murs, acolo unde Failstaff, care
se pricepea bine la vrăjile de memorie, îndepărtase farmecul ce le întunecase mințile. Acești
excluși erau oarecum mândri de statutul lor. Despre Gummidgy (Julia nu reușise niciodată
să înțeleagă ce însemna numele ei) se spunea chiar că trecuse examenul și că după aceea –
premieră istorică – refuzase oferta lui Fogg de a se înmatricula și plecase. Alesese viața unui
magician de stradă. În secret, Julia credea că o asemenea faptă era de-a dreptul nebunească
și că cei de la Brakebills știau probabil ceva mai multe despre ce făceau decât erau rebelii
gata să accepte. Dar Juliei îi plăcea oricum snobismul lor. Merita măcar atât.
Gașca de la Murs era una ciudată. Un soi de menajerie – aveai nevoie de un IQ de geniu ca
să fii acceptat, dar excentricitatea nu reprezenta un impediment și-n plus trebuia să fii un
pic țăcănit ca să treci prin încercarea adăposturilor și să nu ieși de acolo puțin șifonat. O
mare parte din magia lor era făcută cu mijloace proprii, iar ca rezultat, varietatea de stiluri
și tehnici era uluitoare. Unele dintre ele dădeau dovadă de grație și eleganță, altele erau
atât de minimaliste, încât abia se urneau. Un tip se mișca atât de smucit, că ai fi zis că făcea
break-dance. Tipul practica și unele mișcări de pop-and-lock destul de serioase.
Existau în grup și câțiva specialiști. Un tip care făcea artefacte magice. Gummidgy era un
medium dedicat. Fiberpunk – un specimen scund și îndesat, aproape la fel de lat pe cât era
de înalt – se prezenta ca fiind un metamagician: se ocupa de magia care avea în vedere alte
forme de magie sau chiar pe ea însăși. Vorbea rar și-și petrecea majoritatea timpului
desenând. Singura dată când Julia a privit peste umărul lui, tipul i-a explicat că făcea
reprezentări bidimensionale ale umbrelor tridimensionale aruncate de obiecte patru
dimensionale.
Viața era simplă la Murs, dar munca era grea. I-au acordat o zi să se recupereze de pe urma
călătoriei și să-și pună ordine în lucrurile personale, apoi Pouncy a anunțat-o că trebuia să
se prezinte în Aripa de Est la prima oră, a doua zi. Juliei nu îi făcea o deosebită plăcere să i
se dea vreun ordin de orice fel de către Pouncy Silverkitten, pe care fusese obișnuită să-l
considere un prieten și un egal. Dar tipul și-a desfăcut cămașa și i-a arătat stelele. (Și pieptul
enervant de musculos și neted.) Bărbatul avea o grămadă de tatuaje. Poate că erau egali,
dar numai într-un sens filozofic abstract. Practic, el o putea snopi în bătaie în ce privea
magia.
De aceea, înghițindu-și mândria și posibil și alte sentimente, Julia l-a ascultat pe Pouncy și
s-a prezentat într-o cameră de la un etaj superior al Aripii de Est, numită Biroul Lung, la
opt dimineața. Biroul Lung era o încăpere îngustă, traversată de ferestre pe o latură – arăta
mai mult ca o galerie. Nu exista nimic de studiat acolo. Nu vedeai nicio carte, nici birouri,
nici un alt fel de mobilă. Însă o găseai pe Iris.
Iris Ivy League cea cu chip de copil și părul prins în bețe chinezești, care ultima dată când
o întâlnise pe Julia o dărâmase în adăpostul din Bed-Stuy. Julia se simțea aproape ca și cum
s-ar fi întâlnit cu un vechi prieten. Acasă, Iris se purta lejer: blugi și un tricou alb care-i lăsa
stelele la vedere.
– Bună, a zis Julia.
Salutul sunase un pic cam aspru, așa că tânăra și-a dres glasul și a încercat iar.
– Ce mai faci?
– Hai să repetăm, a zis Iris. De la capăt. Începi cu scânteia.
– Scânteia?
– O să trecem prin toate nivelurile. Începe cu scânteia. Dacă greșești o vrajă, o iei de la
capăt. Le faci pe toate, de la unu la șaptezeci și șapte, fără nicio greșeală, de trei ori la rând
și după aceea suntem gata să începem munca.
– Adică o să îmi acorzi niveluri?
– Începe cu scânteia.
Pentru Iris, Julia nu era un vechi prieten. Pentru Iris, întâlnirea cu Julia se desfășura mai
mult precum întrunirea dintre sergentul aspru din filmele despre Războiul din Vietnam și
soldatul cel nou, abia sosit din Insula Parris. În cele din urmă, soldatul își pierde veselia și
devine bărbat, dar la început, sergentul va trebui să-l târască prin junglă până ce soldatul
va fi în stare să-și scoată lopățica de săpat tranșee fără să-și zboare testiculele. Bineînțeles
că Iris avea tot dreptul. Așa funcționa sistemul. Îi făcea Juliei o favoare. Să dădăcești boboci
nu era considerată o mare onoare la Murs, iar Iris n-avea de gând să pretindă că-i făcea
plăcere. Dar oricum, asta nu o obliga nici pe Julia să pretindă că-i era recunoscătoare. Ba se
gândea chiar să dea greș de câteva ori doar ca să o enerveze pe Iris. Voia să-i arate că ea nu
avea nimic de demonstrat. Oare cât îi trebuia să-și piardă cumpătul? La dracu’ cu ea și cu
scânteia ei. Dar adevărul era că Julia nici nu trebuia să se chinuie să dea cu bâta în baltă.
Greșise în dulcele stil clasic, fără voia ei, de patru ori înainte să ajungă o dată la nivelul
șaptezeci și șapte. A greșit de două ori aceeași vrajă, un farmec de nivelul cincizeci și șase,
chinuitoare pentru degete și abundentă în ll-urile galeze, făcută să consolideze sticla. Chiar
dacă făcea vrăjile într-un timp mediu de două minute pe nivel, ceea ce însemna o eficiență
aproape mașinală, tot se scurseseră două ore și jumătate până când Julia a greșit farmecul
a doua oară. Iris s-a așezat turcește pe podea.
Dar tânăra decisese că nu avea să înjure sau să ofteze în fața lui Iris, indiferent dacă avea să
repete nivelul al cincizeci și șaselea de două ori sau de două sute de ori. Nu era decât lapte
și miere. Cum îți pllac merelle?
La două după-amiaza, Julia a făcut-o de oaie cu vraja numărul șaizeci și opt după o rundă
altfel perfectă. Iris și-a dat ochii peste cap și a mormăit și s-a întins pe podeaua din lemn,
holbându-se la tavan. Nici măcar nu se mai putea uita la Julia. Fata nu s-a mai oprit, ci a
luat-o imediat de la început, când a dat peste cap o vrajă de nivelul paisprezece, pe care
până și Jared ar fi reușit-o cu ușurință.
– Dumnezeule! a urlat Iris către tavan. Dar fă-o odată cum trebuie!
Până ce Julia a reușit două runde perfecte, până la nivelul șaptezeci și șapte se făcuse deja
șase și jumătate seara. Nu luaseră pauză de prânz. Julia nici măcar nu se așezase. Soarele ce
apunea, căzând pieziș de la vest, picta zidul lung într-un roz șters. Picioarele o dureau
îngrozitor.
– Bine, a zis Iris. Gata. Ne vedem mâine la aceeași oră.
– Dar nu am terminat.
Iris s-a ridicat de pe podea.
– Ba da. Terminăm mâine.
– Nu am terminat.
Iris s-a oprit uitându-se la Julia prin ochelarii ei de tocilară. Poate că femeia era iritată că
trebuise să dădăcească noul pui, dar Julia acumulase mult mai multă furie. Tânăra făcea o
mică retragere din fondul ei personal. Cheltuia doar un pic și abia dacă se observa. Julia s-
a apropiat de o fereastră și a lovit-o cu pumnul. Sticla trebuia să se fi spart dacă nu ar fi
făcut deja farmecul cu numărul cincizeci și șase asupra ei de trei ori în acea zi.
– Bine, Julia, am înțeles. Am fost dură cu tine. Îmi pare rău. Hai să luăm cina.
– Terminăm când zic eu.
Julia a încuiat ușa printr-o vrajă (nivelul șaptezeci și doi). Era un gest simbolic, căci în Biroul
Lung existau de fapt două uși, iar Iris ar fi putut îndepărta oricum farmecul ei în câteva
minute. Nu asta era ideea, ci faptul că Julia așteptase patru ani ca să ajungă la Murs. Iris
putea sări peste cină. Iris s-a așezat la loc și și-a pus capul pe brațe.
– Mă rog.
Oricum nu-i strica să sară peste câteva mese, s-a gândit Julia. Blugii ăia o făceau să arate ca
o brioșă.
Julia a reînceput. De data asta a parcurs farmecele mai încet, iar când a terminat, în cameră
era complet întuneric. Se făcuse aproape nouă. Iris s-a ridicat. A încercat ușa pe care o
încuiase Julia și a înjurat, traversând Biroul Lung către cealaltă ieșire, fără a-i mai adresa
nicio privire sau vorbă fetei. Julia a privit-o plecând.
Nu avusese loc niciun moment înduioșător ca între femei. Sergentul cel sur nu o bătuse pe
umăr și nu recunoscuse, încruntat, că sărmanul nefericit avea să devină un brav soldat
cândva. Dar a doua zi, când Julia s-a înființat iar la ora opt în Biroul Lung, se simțea ca și
cum o înțelegere tacită se încheiase între ele, respectiv că aveau să sară peste competiția de
putere alpha.
Să înceapă lecția. Acum i se revelau marile secrete. Cel puțin de data asta nu mai trebuia să
și-o tragă cu nimeni. Nici nu mai era nevoită să stea în picioare: aparent era calificată pentru
a beneficia de ceva suport. Ea și Iris ședeau pe scaun, față în față, deasupra unei mese în
adevăratul sens al cuvântului: o bucată grosolană din vechiul mobilier al unui măcelar. Pe
masă se afla, bineînțeles, un dosar, însă era cel mai frumos dosar văzut de Julia vreodată:
legat în piele, cu inele masive din oțel – nu vreo porcărie din aluminiu Trapper Keeper – și
mai presus de orice gros al dracului. Volumul era plin de vrăji transcrise frumos.
În acea zi, Julia a înaintat două niveluri, sub privirea neclintită a lui Iris. În următoarea, a
trecut de cinci. Cu fiecare nivel pe care-l câștiga, Julia ștergea ceva din amintirile vremurilor
urâte din Brooklyn. Julia avea o minte curioasă, așa fusese dintotdeauna, și rezistase foamei
cu rații de urgență de când își amintea. Se îngrijorase chiar că creierul ei avea să moară din
pricina înfometării, că avea să-și piardă flexibilitatea, că se mulțumise cu puțin atât de mult
timp încât musculatura ei mentală nu avea să mai suporte tranșele enorme de informație.
Dar nu credea că era cazul acum. În orice caz, plimbarea prin jungla de informații o călise
și o făcuse mai eficientă. Era obișnuită să creeze mult cu resurse puține. Acum că avea
resurse din plin, avea de gând să facă minuni. Și așa s-a și întâmplat.
Era frustrant că ea trebuia să cucerească nivelurile în timp ce ceilalți erau liberi să facă
Dumnezeu știe ce. Fata tatona noi câmpuri de energie, pipăindu-le pe îndelete, dar deja
curioasă să vadă despre ce era vorba în restul. Tot încerca să fugă înainte, iar Iris era nevoită
să o tragă înapoi și să o oblige să parcurgă nivelurile în ordine. Adică trebuia să ai orbul
găinilor să nu vezi că dacă luai elementele de cinetică de nivelul 112 și împrumutai câteva
chestii de reflexie din vraja de încălzire de la nivelul 44 atunci practic obțineai o rețetă
grosolană pentru a reuși să te înalți câțiva centimetri de la sol. Dar la asta nu ajungeai decât
la nivelul 166, iar Julia se afla cu cincizecișipatru de pași în urmă.
Între timp, fata era tratată ca un copil în jurul căruia toți erau nevoiți să-și controleze
limbajul. De fiecare dată când privea pe ferestrele din Biroul Lung, iar Pouncy și Asmodeus
erau la plimbare, Juliei i se părea că cei doi purtau, înfierbântați, ceea ce, evident, trebuie
să fi fost cea mai interesantă conversație din istoria comunicării orale. Ori se culcau
împreună – deși chiar și în Franța, Asmodeus era tot minoră –, ori se petrecea altceva pentru
care Julia nu era destul de pregătită ca să fie inclusă. Dialogurile se stingeau de fiecare dată
când fata intra în sala de mese. Nu că nu se bucurau s-o vadă, dar părea să-și fi dezvoltat
abilitatea de a face oamenii să uite instantaneu despre ce vorbeau și, în schimb, să arunce
o remarcă despre vreme sau despre cafea ori despre sprâncenele lui Asmo.
Într-o noapte, Julia s-a trezit dintr-un somn adânc, pe la două dimineața – era atât de
obosită după exercițiile cu Iris, încât se dusese direct în camera ei și dormise sărind peste
cină. La început a crezut că suna un telefon setat pe vibrații, doar că ea nu avea un telefon.
Apoi vibrațiile s-au intensificat, au devenit din ce în ce mai puternice până când întreaga
casă a prins a tremura la fiecare cinci secunde. Sunetul semăna cu cel al mașinilor ce treceau
pe strada ei din Brooklyn, din care basul răsuna înăbușit. Obiectele au început să zornăie.
Parcă niște pași uriași se apropiau de casă, peste câmpurile adormite din Murs. Totul a
durat, poate, vreo două minute. Vibrațiile s-au amplificat până când a simțit că punctul din
care plecau se afla chiar deasupra ei. Ferestrele tremurau, iar ea a crezut că geamurile lor
se vor sparge. La ultima bătaie, patul fetei a pulsat la treizeci de centimetri de podea, iar
praful de tencuială veche de trei sute de ani a căzut de pe tavan direct pe fața ei. Ceva din
casă s-a spart: un geam ori o farfurie. Luminile s-au aprins mute la etajele inferioare ale
casei, luminând șirul de chiparoși de pe peluză.
Apoi totul încetase ca prin farmec, lăsând în urmă doar liniștea zumzăitoare. Mai târziu,
trebuie să fi trecut deja o oră, i-a auzit pe ceilalți întorcându-se în camerele lor. Asmo a
șoptit ceva furioasă, despre cum că își pierduseră vremea și atunci altcineva i-a spus să tacă.
A doua zi, de dimineață, lucrurile reveniseră la normal. Nimeni nu părea să dea semne că
ar fi știut ceva despre ce se întâmplase, deși Fiberpunk avea acum o zgârietură violet pe
tâmplă. Hmmmm.
Când Julia a ajuns la nivelul 200, ceilalți i-au pregătit un tort. Două săptămâni mai târziu,
la șase săptămâni după ce ajunsese în Murs, se ducea la culcare după ce atinsese nivelul 248
și știa că ziua următoare avea să vină marea victorie. Și avusese dreptate: la trei după-
amiaza, Iris i-a arătat un farmec complex care, dacă era făcut cum trebuie, inversa entropia
dintr-o zonă izolată timp de cinci secunde. Efectul era strict localizat, pe un diametru de
aproape un metru, dar nu mai puțin spectaculos din cauza aceasta.
Teoria din spatele vrăjii era ca un cuib de șobolani de efecte încâlcite. Juliei abia îi venea să
creadă că ceva atât de complicat funcționa, dar Iris putea să facă vraja, așa că după câteva
ore, Julia a reușit să o ducă și ea la bun sfârșit. Fata a dărâmat un castel de cuburi. Apoi a
făcut vraja, iar cuburile s-au rearanjat.
Și acela era nivelul 250. Când și-a lăsat mâinile în jos, Iris a sărutat-o pe ambii obraji – atât
de franțuzesc – și a anunțat-o că terminaseră. Juliei nu-i venea să creadă. Ca să se asigure,
fata s-a oferit să parcurgă un traseu complet, de la 1 la 250, spre satisfacția lui Iris, dar femeia
a refuzat. Văzuse suficient.
Julia și-a petrecut restul acelei după-amiezi plimbându-se pe potecile umbroase care
înconjurau în unghiuri drepte și reconfortante câmpurile toropite de soare ce dădeau ocol
fermei. Își simțea creierul umflat și suprasaturat, ca după o masă bună – era prima dată
când nu se simțea flămândă. S-a jucat o oră pe computer, apoi, în acea seară, Fiberpunk le-
a gătit un bouillabaisse foarte complicat, cu pește-undițar și șofran, și au deschis o sticlă de
Châteauneuf-du-Pape, prăfuită și purtând o etichetă de-a dreptul plicticoasă care nu avea
nici măcar o linie desenată pe ea, ceea ce însemna că trebuie să fi fost înfricoșător de
scumpă. Înainte să se ducă la culcare, Pouncy i-a zis Juliei să vină în Bibliotecă dimineața
următoare. Nu în Biroul Lung, ci în Bibliotecă.
Fata s-a trezit devreme. Era miezul verii, dar căldura nu se instalase încă. Julia a bântuit
câmpurile denivelate și neamenajate din jur timp de o oră, speriind gândacii ciudați,
franțuzești, studiind melcii albi care păreau să fie pretutindeni, udându-și pantofii de rouă
și așteptând ca tovarășii ei să se trezească. Se simțea ca în dimineața zilei ei de naștere.
Superstițioasă, Julia a evitat sala de mese, unde ceilalți luau micul dejun. La opt fără cinci
minute, fata a înșfăcat o chiflă de la bucătărie și a ronțăit-o emoționată în drum spre
Bibliotecă.
Ziua în care pășise în liftul acela din Brooklyn o propulsase în vid. Putea la fel de bine să fi
fost un puț gol. Parcă tot cădea de atunci. Dar acum aproape că se oprise. Avea să atingă
iar solul cel sigur. Nici nu-și mai aducea aminte cum se simțea să fie acolo unde-i era locul,
de aceeași parte a oglinzii cu ceilalți.
Încercase ușa Bibliotecii și înainte, dar nu se deschisese, iar Julia nu se obosise să facă
farmecul pentru încuietori. Era sătulă de desfăcut lacăte. A rămas un minut în fața ușii,
trăgând de materialul rochiei ei de vară, privind limba minutarului de pe ceasul din hol. La
ora potrivită, ușa s-a deschis singură. Julia și-a pus bărbia în piept și a intrat.
Se aflau cu toții acolo, strânși în jurul unei mese de lucru. Biblioteca era, cu siguranță, opera
celui care renovase ferma Murs. Goliseră spațiul complet, tăiaseră trei etaje și lăsaseră la
vedere grinzile din tavane, ce se înălțau la nouă metri deasupra. Lumina dimineții inunda
încăperea prin ferestrele înalte și înguste. Rafturile cu volume acopereau pereții până sus,
ceea ce nu trebuie să fi fost deloc practic în absența unor platforme foarte elegante, din
stejar, care pluteau susținute magic alături, gata să ofere sprijin cititorului indiferent de
etajul la care voia să se afle.
Ceilalți au amuțit când a intrat Julia. Nouă chipuri s-au întors să o privească. Unii dintre ei
aveau cărți și dosare cu însemnări deschise în fața lor. Puteau la fel de bine să treacă drept
acționarii unei companii aflați în ședință, dacă acea companie ar fi avut numele de Genii și
Ciudați La Întâmplare LLC. Pouncy ședea în capătul mesei. În celălalt capăt era un loc gol.
Julia a tras scaunul și s-a așezat cu sfială. De ce nu vorbeau? Se uitau la ea calm, ca și cum
ar fi decis dacă aveau să o elibereze sau nu pe cauțiune.
Așadar. Le îndeplinise așteptările. Acum era momentul ca ei să le îndeplinească pe ale Juliei.
Citiți-le și lăcrimați.
– Bun, a zis ea. Ce facem aici?
– Tu ce ai vrea să faci?
Nu Pouncy vorbise de data asta, ci Gummidgy. Păi, tu să-mi spui, s-a gândit Julia. Tu ești
mediumul. Tipa avea corp de model, înaltă și zveltă, deși chipul îi era prea prelung și aspru
pentru a trece drept frumos. Julia nu-și dădea seama exact de etnia tinerei. Poate persană?
– Orice ar urma. Orice vine după nivelul două sute cincizeci. Două sute cincizeci și unu. Eu
sunt gata.
– Ce te face să crezi că există un asemenea nivel?
Ochii i s-au mijit.
– Faptul că există trepte de la unu la două sute cincizeci?
– Nu există niciun nivel două sute cincizeci și unu.
Julia s-a uitat la Pouncy, la Failstaff și la Asmodeus. Ceilalți i-au întors răbdători privirea.
Asmo a dat din cap.
– Cum să nu existe?
– Nu mai e nimic, a zis Pouncy. Ah, apuci să mai faci câteva vrăji. Noi facem mereu chestia
asta. Dar acum ai la îndemână toate materialele, toate componentele de bază pe care le vei
avea vreodată. Restul sunt doar permutări. După două sute cincizeci începi să rearanjezi
perechea de nucleotide pe elicoidă. Baza nivelurilor.
Julia simțea că plutește, imponderală. Nu era o senzație neplăcută, dar parcă tocmai ce
fusese eliberată. Deci până aici. Misterele nu era tocmai fabuloase.
– Gata? Asta e tot?
– Asta e tot. Ai parcurs toate nivelurile.
Ei bine, putea face multe cu ce avea ea. Deja îi veniseră câteva idei pentru vrăji ce includeau
lucrul cu temperaturi înalte și stări extreme ale materiei. Plasmă, efectul Bose-Einstein,
chestii de acest gen. Nu credea că fuseseră încercate vreodată. Poate că Pouncy avea să-i
ofere ceva bani pentru echipamente.
– Deci asta faceți aici. Vă ocupați de permutări.
– Nu.
– Deși ne-am ocupat de o grămadă de permutări, a completat Asmo.
Fata a preluat discursul.
– Îndată ce ne-am dat seama că drumul ce duce înainte e format dintr-o serie nedefinită de
pași graduali, am început să ne întrebăm dacă nu cumva exista o alternativă. O cale de a
sparge ciclul, de a face curba de putere nonliniară.
– Nonliniară, a zis Julia încet. Vreți să găsiți un punct unic al magiei.
– Exact!
Asmodeus i-a arătat rânjetul larg de Cheshire lui Pouncy, ca și cum ar fi vrut să spună, vezi?
Ți-am zis eu că o să înțeleagă.
– Un punct unic. Un pas înainte atât de radical că ne-ar duce într-o altă ligă, din punctul
de vedere al puterii. Energiile ar fi exponențial mai însemnate.
– Noi credem că magia înseamnă mai mult decât am văzut până acum, a intervenit Pouncy.
Mult mai mult. Credem că deocamdată n-am făcut decât să ne jucăm, în timp ce acolo,
undeva, există surse mult mai mari de putere, care ne-ar putea propulsa spre lucrurile cu
adevărat importante. Dacă am putea accesa rețeaua potrivită…
– Deci despre asta este vorba, despre accesarea rețelei importante.
Julia și-a dat seama că nu făcea decât să le repete cuvintele în timp ce mintea ei încerca să
înțeleagă ce spuneau. Deci exista și altceva dincolo. Amuzant, dar aproape că fusese ușurată
pentru o clipă gândind că se terminase, în cele din urmă. Își înghesuise aproape o existență
întreagă de studii magice în doar patru ani, iar restul, latura non-magică, rămăsese cumva
neglijată și pustie. Julia nu s-ar fi supărat dacă ar fi putut să umple o parte din acele goluri
într-o fermă din Franța, alături de prietenii ei apropiați. Energiile cele mari puteau aștepta.
Sau ar fi putut. Dar prietenii ei nu-și doreau să mai zăbovească. Iar Julia avea să-i urmeze
pentru că – era un lucru așa de delicat pe care nu îndrăznea să și-l spună nici măcar sieși –
îi iubea. Ei îi țineau loc de familie. Așa că sus! Cât mai sus!
– Asta facem aici.
Pouncy s-a sprijinit pe spate și și-a dus mâinile la ceafă. Era devreme, dar la subrațul lui se
vedeau deja două pete mari, întunecate.
– Dacă nu cumva ai vreo idee mai bună.
Julia a clătinat din cap. O priveau cu toții.
– Bine, a zis ea. Păi, arătați-mi ce ați lucrat până acum.
Citește și plângi.
CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI UNU
Au dus împreună trupul lui Benedict pe trepină: Quentin, Josh și Eliot, forțându-se stângaci
cu membrele moi, ca de cârpă, ale cadavrului. Moartea părea să fi făcut un bloc ciudat de
dens din trupul lui zvelt de adolescent Alunecând pe lemnul ud, cei trei nu aveau nimic din
gravitatea potrivită unora ce cară coșciugul. Niciunul nu avusese suficient curaj să-i scoată
săgeata din gât, așa că acum se rotea nebunește în toate direcțiile.
Îndată ce trupul lui Benedict a fost așezat pe punte, Quentin s-a dus și a luat o pătură din
cabina lui și l-a acoperit. Rana îi zvâcnea înfierbântată, în ritmul pulsului. Bun. Atâta voia,
să simtă durere.
Bingle a fost cel care a tras, cu atenție, săgeată din gâtul băiatului; fusese nevoit să o rupă
în două mai întâi, pentru că un capăt era țepos, iar celălalt plin de pene. Începuse să plouă
mocănește, picăturile pocneau și stropeau pe punte și pe chipul palid și imobil al lui
Benedict. Au mutat cadavrul înăuntru, în sala de operații, deși nu mai era nevoie de nicio
operație.
– Plecăm, a zis Quentin cu voce tare, către nimeni în mod special.
– Quentin, a spus Eliot. E toiul nopții.
– Nu vreau să rămân aici. Avem vânt bun. Ar trebui să pornim.
Eliot era oficial la conducere, dar lui Quentin nu-i păsa. Inițial fusese nava lui prima dată și
nu voia să mai petreacă încă o noapte pe insula aia. Fusese plăcut și distractiv până ce unul
de-al lor se trezise cu o săgeată în grumaz.
– Cum rămâne cu prizonierii? a zis cineva.
– Cui îi pasă? Lasă-i aici.
– Dar unde să mergem? a întrebat Eliot, destul de logic.
– Nu știu! Dar nu vreau să mai rămânem aici. Tu vrei?
Eliot era nevoit să recunoască faptul că nu-și dorea în mod deosebit să rămână.
Nu a fost chip ca Quentin să adoarmă în acea noapte. Trupul lui Benedict nu avea să se mai
încălzească niciodată; cum ar fi putut? Avea de gând să pregătească nava. Privind la chipul
inexpresiv și impasibil al lui Benedict, tânărul aproape că se înfuria pentru că îndrăznise să
moară. Lucrurile merseseră bine. Dar asta însemna să fii erou, nu? Nu trebuie ca pentru
orice erou să moară două legiuni de infanteriști în fundal? Era o chestiune de cifre, cum
spusese și cadavrul de la castel. Trebuia să iasă la socoteală.
Astfel, Quentin, Regele Magician, conducătorul oamenilor, a ajutat la a-i închide pe restul
soldaților învinși și a ordonat echipajului să aducă apă și hrană proaspete pe Muntjac, chiar
dacă era toiul nopții, iar afară ploua cu găleata. Cineva trebuia să stabilească un curs, din
moment ce Benedict era mort, dar asta nu avea să fie o problemă, căci nu știau încotro s-o
apuce. Nu conta. Quentin nici nu mai înțelegea ce făceau. Era, evident, o cale foarte
eficientă de a procura chei magice, dar cum avea asta să o ajute pe Julia? Sau să
reconstruiască Țara-lui-Nicăieri? Sau să liniștească arborii-ceas? La ce bun erau cheile, dacă
Benedict zăcea ghemuit pe chei, ca un băiețel care încerca să se încălzească?
Au muncit împreună toată noaptea, trași la față și asudați. Julia a rămas lângă cadavru,
recăpătându-și ușor forma umană și potrivindu-și, în sfârșit, rochia de doliu cu
circumstanțele. Bingle rezona și el cu atmosfera, căci purtarea lui de obicei bizară devenise
de-a dreptul funestă. Spadasinul își petrecuse noaptea singur, la prova navei, strâns în
mantaua lui ca o mică pasăre rănită.
La un moment dat, Quentin a dat să se apropie de el, să verifice dacă era în ordine, dar
atunci l-a auzit pe Bingle șoptindu-și către sine:
– Nu din nou. Trebuie să plec acolo unde nu mai pot face niciun rău.
Quentin s-a gândit că era mai bine să-l lase să-și rezolve singur problemele.
Cerul se albea printre norii de ploaie când Quentin a ieșit singur în curtea din fața
castelului, pentru a termina treaba. Era înghețat până la oase și rupt de oboseală. Se simțea
el însuși precum cadavrul viu din bibliotecă. Nu era cea mai calificată persoană pentru post,
dar era o activitate ce trebuia îndeplinită. Quentin a îngenuncheat în fața micului obelisc,
cu un ciocan și o daltă pe care le împrumutase de la tâmplarul navei.
Probabil că putea folosi magia, dar nu-și amintea farmecul în acel moment și oricum nu
avea chef de vrăji. Voia să simtă că lucrează. A fixat vârful dălții pe piatră și a început să
bată. Când a terminat, se vedeau două cuvinte rupte în rocă, dar lizibile:
INSULA BENEDICT
Întors pe navă, Quentin a dat comanda – spre est –, deși toți știau care era ordinul chiar
înainte de a-l da el. Apoi a coborât. Tânărul a auzit ancora ridicându-se. Lumea s-a înclinat
și a ieșit din portul ei și Quentin a pornit, în sfârșit, la drum.

Muntjac gonea rapid împinsă de o vijelie ca de gheață. Vântul îi smucea pe întinderile fără
insule ale oceanului, pedepsind pânzele ce acceptau supuse abuzul și îi purtau încă și mai
iute. Valuri enorme, verzi ca smaraldul, îi ridicau de dedesubt și se rostogoleau apoi în fața
lor, ca și cum marea însăși se săturase de ei și abia aștepta să scape. Eliot făcuse voiajul să
pară ca un șir nesfârșit de bogății și minuni, de insule pline de mister, douăzeci și patru de
ore pe zi, trei sute șaizeci și cinci de zile pe an, dar acum oceanul era complet pustiu,
neîndurător și lipsit de orice le-ar fi putut stârni fantezia. Rataseră cu brio.
Poate că insulele se deplasau din calea lor. Deveniseră de neatins. Nu au zărit uscatul nici
măcar o dată de parcă făcuseră un salt uriaș în neant.
Singurul miracol care se petrecuse avusese loc la bordul navei. Era o minune măruntă, dar
reală. La două nopți după moartea lui Benedict, Poppy venise în cabina în Quentin să-i
spună cât de rău îi părea pentru ce se întâmplase și să verifice dacă tânărul se simțea bine.
Fata nu a mai plecat până a doua zi de dimineață.
Era un moment bizar pentru un lucru atât de plăcut. Era greșit, era nepotrivit, dar poate că
era singurul moment când se putea petrece. Emoțiile lor erau nude și la vedere. Quentin
era surprins, iar unul dintre lucrurile care-l uimeau era să descopere cât de mult și-o dorise
pe fată. Poppy era drăguță și isteață, cel puțin la fel de isteață ca el, dacă nu chiar mai mult.
Și mai era și blândă și amuzantă când își lăsa garda jos un pic, iar picioarele ei lungi erau la
fel de minunate ca orice altceva văzut de Quentin în lumea aceea sau în oricare alta.
Dar în afară de asta, Poppy avea ceva pe care Quentin și-l dorea aproape la fel de mult ca
pe uitarea carnală și ruptă de realitate a sexului – chestie ce, Dumnezeu știe, ar fi fost
suficientă –, iar acel lucru era perspectiva. Fata nu se rătăcise în marile mituri ale
aventurierilor sau mai știu eu ce altceva. În sinea ei, nu dădea nicio ceapă degerată pe
Fillory. Ea era doar un turist. Fillory nu era casa ei și nici locul în care-și așezase visuri și
speranțele din copilărie. Era doar un loc prin care se întâmpla să treacă. Pentru Quentin
era o ușurare să nu mai ia regatul așa de în serios pentru o vreme. Când își imaginase un
asemenea moment, în rolul lui Poppy se regăsise se obicei Julia. Dar Julia nu avea nevoie
de el, nu așa. Iar când s-a aflat în fața faptului împlinit, Quentin a descoperit că nici el nu
simțea nevoia de a o avea pe Julia.
Quentin nu practicase tocmai celibatul de când murise Alice, dar nici nu exagerase.
Problema pe care o punea ideea de a se culca cu altcineva era că într-un fel o făcea pe Alice
și mai absentă. Pentru el, asta însemna să știe și să recunoască cu adevărat că fata nu avea
să se mai întoarcă niciodată. Cu Poppy, senzația ar fi trebuit să i se accentueze și revelația
să-l doară și mai tare, dar, într-un fel, experimentase un sentiment complet opus.
– De ce nu rămâi? a zis el într-o zi, pe când mâncau prânzul în cabina lui, șezând turcește
pe pat.
Pește din nou.
– Vino să trăiești un timp într-un castel. Îmi dau seama că nu ești la fel de pasionată de
Fillory ca mine, dar nu ți-ai dorit dintotdeauna să locuiești într-un palat? Nu ai vrut să fii
regină?
Reîntoarcerea la castel – dacă și când aveau să se întoarcă la Castelul Whitespire – cu sau
fără ultima cheie n-avea să fie triumfătoare. Quentin s-ar fi simțit bine să o aibă pe Poppy
alături când aveau să intre în port, pentru sprijin moral. Și pentru cel imoral, bineînțeles.
– Mmmm.
Poppy își sărase peștele până la saturație și apoi îl înecase în suc de lămâie. Niciun exces
aromatic nu părea să fie prea mult pentru ea.
– Faci să pară totul atât de romantic.
– Este romantic. Nu zic doar așa. Viața într-un castel este, obiectiv vorbind, o chestie foarte
romantică.
– Vezi, vorbești asemenea cuiva care nu a crescut în monarhie. Australia are încă regină.
Suntem o nație încărcată de istorie. Să-mi amintești să-ți povestesc cândva despre criza
constituțională din 1975. Deloc romantic.
– Îți promit că nu o să existe nicio criză constituțională dacă mergem la Whitespire. Nici
măcar nu avem o constituție. Iar dacă avem, te asigur că n-a citit-o nimeni niciodată.
– Știu, Quentin.
Fata și-a strâns buzele.
– Dar nu cred că aș veni. Nu știu cât mai pot rămâne aici.
– De ce nu? La ce te întorci acolo?
– La viața mea? La toți cei pe care îi cunosc? La lumea reală?
– Asta e lumea reală.
Quentin s-a strecurat lângă ea, astfel că șoldurile li se atingeau.
– Uite, simte.
– Nu la asta m-am referit.
Poppy și-a pus farfuria cu mâncare pe podea și s-a întins pe pat, lovindu-se cu capul de
perete. Patul nu era făcut pentru o persoană înaltă, darămite pentru două.
– Știu.
Quentin n-avea nicio idee de ce încerca să o convingă. Știa bine că Poppy n-avea să rămână.
Poate că de aceea îi și era mai ușor; cunoștea deja deznodământul. Nu exista nicio șansă ca
fata să se apropie mai mult de el. Partida era deja pierdută.
– Dar, serios, ce te așteaptă acolo? Disertația? Despre dragonologie sau ceva de genul? Zi-
mi că n-ai un iubit.
Quentin i-a luat piciorul în poală și a început să i-l maseze. Fata avea bătături de la cât
umblase desculță pe navă, iar el i-a atins una. Poppy și-a smucit piciorul.
– Nu. Dar da, disertația mea despre dragonologie. Îmi pare pare rău dacă o consideri
plictisitoare, dar se întâmplă să fie un subiect care mă pasionează.
– Cred că există dragoni și în Fillory. Sau poate că nu. Nu am văzut niciodată vreunul.
– Nu știi?
– Ai putea să afli. Ai putea aplica pentru o bursă regală. Te asigur că cererea ta ar fi
favorizată.
– Ar trebui să încep din nou. Nu o să arunc pur și simplu patru capitole de lucrare deja
scrisă.
– Oricum, ce e în neregulă cu puțină irealitate? a zis Quentin. Irealitatea e așa de prost
înțeleasă. Știi câți ar ucide să se afle aici, în locul tău?
– În patul tău?
Quentin i-a ridicat cămașa și i-a sărutat abdomenul plat și acoperit de un puf foarte fin.
– Aici, în Fillory, a răspuns el.
– Știu.
Poppy a oftat, simpatic și din tot sufletul.
– Îmi doresc doar să fi fost unul dintre ei.
Era în regulă să accepte că Poppy avea să se întoarcă – sau nu era deloc în regulă, dar asta
era situația –, însă rămânea o dilemă modul în care aveau să o trimită înapoi. Puteau fi
siguri că la un moment dat Ember avea să se arate și să o gonească din Fillory așa cum făcea
cu toți vizitatorii. Dar ar fi durat săptămâni sau chiar luni, nu se știa niciodată, iar fata nu
voia să aștepte. Poate că el era în rai, dar Poppy se simțea ca în exil.
În cele din urmă hotărâseră să folosească cheile. Nu o aveau pe cea de pe Insula de Apoi,
care îi transportase pe Quentin și pe Julia așa de eficient înapoi pe Pământ, dar toate arătau
mai mult sau mai puțin la fel, cu excepția mărimii. Au început cu ultima, și cea mai mare,
pe care o găsiseră pe Insula Benedict. Cheia se afla în cabina lui Quentin, în aceeași cutie
de lemn în care fusese primită. Au dus cheia pe punte. Poppy nu adusese nimic cu ea, așa
că nu avea niciun bagaj de pregătit. Quentin presupunea că și Josh își dorea să se întoarcă,
la un moment dat, dar nu părea să se grăbească. Tipul discuta deja despre ce cameră avea
să primească la castel. Iar Quentin prefera să-și ia rămas-bun între patru ochi.
Cheia stătuse în cutia aia așa de mult timp că cei trei dinți lăsaseră o urmă pe catifeaua
roșie. Quentin i-a întins-o fetei, ca pe o țigară scumpă. Poppy a primit cheia.
– Cu grijă.
– E grea.
Fata a rotit cheia între degete, cântărind-o.
– Oau. Nu doar că e din aur, e făcută din magie. Vraja e puternică.
Cei doi s-au uitat la obiect, apoi unul la celălalt.
– Eu am testat aerul cu ea, a zis Quentin. Ar trebui să găsești o gaură de cheie invizibilă. E
greu de explicat, trebuie să încerci.
Poppy a dat din cap. Înțelesese.
– Ei bine.
– Așteaptă.
Quentin i-a cuprins ambele mâini.
– Nu ți-am cerut asta cum se cuvine. Rămâi aici. Te rog. Vreau să rămâi.
Fata a clătinat din cap și l-a sărutat ușor pe buze.
– Nu pot. Sună-mă când mai vizitezi realitatea.
Tânărul știuse ce răspuns va primi, dar se simțea mai bine acum că o rugase cu adevărat să
nu plece.
Poppy a încercat de câteva ori experimental și oarecum timid aerul. Quentin se întreba
dacă cheia înțelegea că se aflau pe o navă în mișcare. Presupunând că deschidea o ușă în
aer și apoi se bloca și o lăsau imediat în urmă – cheia avea să fie smulsă din mâna lui Poppy,
ușa pierdută în spatele lor, atârnând în aer, în mijlocul oceanului. Quentin aproape că spera
să se întâmple așa ceva.
Dar n-avea el un asemenea noroc. Magia veche rezolvase asemenea defecte evidente de
mult timp. Quentin nu a auzit clicul, dar a văzut cum mâna fetei a întâmpinat rezistență în
aer. Cheia a alunecat. Ținând o mână pe cheie, Poppy l-a mai sărutat o dată, de data asta
cu mai multă dulceață, și a întors-o. Cu cealaltă mână a găsit clanța. O crăpătură s-a ițit, iar
prin ea s-a strecurat un curent de aer ca pentru a egaliza presiunea. Prin deschizătură nu
mai strălucea soarele, așa ca înainte. Era întuneric. Era ciudat să vezi un pătrat plin de
noapte plutind drept pe puntea unei nave aflate în plină zi. Quentin a dat ocol prin spatele
lui Poppy și a încercat să privească înăuntru. De dincolo se simțea un curent rece. Era iarnă.
Fata s-a uitat la el: până aici era bine?
Quentin se întreba ce lună era pe Pământ sau chiar ce an. Poate că timpul o luase complet
pe arătură și Poppy avea să nimerească într-o epocă foarte îndepărtată a planetei, pe un
Pământ devastat de apocalipsă, un tărâm mort și rece, orbitând în jurul unui Soare stins.
Tânărului i s-a ridicat părul pe mâini și câțiva fulgi rătăciți au ieșit rotindu-se pe ușă și s-au
topit pe lemnul cald al punții corabiei Muntjac. Am avut un vis, ce n-a fost vis defel. Bunul
Byron. Avea un vers pentru orice ocazie.
Poppy a dat drumul cheii, a băgat capul pe ușă – portalul era un pic prea jos pentru
înălțimea ei – și a pășit înăuntru. Quentin a văzut-o privind în jur și tremurând în rochia ei
de vară și a surprins cu coada ochiului peisajul la care se uita fata – o piațetă pavată cu
piatră. Ușa a început să se închidă. Cheia trebuie să o fi transportat la ultima ei adresă
permanentă, adică în Veneția. Avea sens. Poppy putea sta la Josh o vreme. Cunoștea oameni
acolo. Avea să fie în siguranță.
Sau poate că nu. Aia nu era Veneția, iar fata era complet singură.
Quentin s-a aruncat înainte prin portalul ce se închidea în urma ei.
– Poppy!
Fata se oprise chiar după prag, iar Quentin s-a năpustit asupra ei din spate. Fata a scos un
țipăt, iar tânărul a cuprins-o de după umeri pentru a evita să cadă amândoi. Apoi a întins
mâna înapoi spre ușă, încercând să o împiedice să se închidă, dar portalul deja dispăruse.
Aerul era înghețat. Cerul era plin de stele ciudate. Era noapte și nu se aflau pe Pământ, ci
în Țara-lui-Nicăieri.
O clipă Quentin fusese chiar bucuros că nimeriseră acolo. Nu mai vizitase Țara-lui-Nicăieri
de doi ani, de când el și ceilalți călătoriseră spre Fillory. Asta îl făcea nostalgic. Prima dată
când văzuse acel tărâm îl încercase un sentiment de bucurie pură, poate pentru ultima oară
în viața lui: genul de veselie neîntinată, necizelată care vine odată cu credința sau nu cu
credința, ci cu siguranța că totul va fi bine și nu pentru o perioadă scurtă de timp, ci pentru
totdeauna.
Bineînțeles, se înșelase. În realitate, siguranța durase exact cinci secunde – până când Alice
îl pălmuise în față pentru că o înșelase cu Janet. Faptele dovediseră că lucrurile nu aveau să
decurgă ideal. Totul ținea de noroc, nimic nu era perfect, iar magia nu te făcea fericit.
Quentin avea să învețe să trăiască acceptând asta, ceea ce majoritatea oamenilor pe care îi
cunoștea făceau oricum. Era momentul să-i prindă și el din urmă. Dar genul acela de fericire
nu se putea uita. Un lucru așa de strălucitor lasă o imagine ce va arde permanent în creierul
tău.
Dar tărâmul pe care îl știa el fusese mereu cald și pașnic și scăldat în lumina crepusculului.
Această Țară-a-lui-Nicăieri era întunecată ca smoala și îngrozitor de friguroasă și potopită
de zăpadă. Neaua se strânsese în colțurile pieței sub forma unor brazde enorme și pufoase.
Chiar și orizontul era diferit. Clădirile de pe o latură a pieței arătau normal, dar cele din
partea cealaltă erau prăbușite pe jumătate. Siluetele lor negre se înălțau crestate pe fundalul
cerului de un albastru întunecat, iar zăpada din fața lor se amestecase cu blocurile mari de
pietre căzute. Puteai pătrunde cu privirea până în următoarea piață și apoi mai departe.
– Quentin, a zis Poppy.
Fata s-a uitat și ea spre ușă, încercând să priceapă ce căuta el acolo și ce era acel loc.
– Nu înțeleg. Ce faci… unde suntem?
Fata și-a cuprins umerii cu brațele, ca să se apere de frig. Nu erau tocmai îmbrăcați pentru
o asemenea vreme. Poppy însă nu intrase în panică.
– Nu suntem pe Pământ, a lămurit-o Quentin. Asta este Țara-lui-Nicăieri sau Țările, încă
nu m-am hotărât cum e corect. E lumea dintre Pământ și Fillory și toate celelalte universuri.
– Corect.
Quentin îi povestise și altă dată.
– Okay. Păi, e frumos, dar e frig în draci. Hai să plecăm de aici.
– De fapt, nu sunt foarte sigur cum vom reuși asta. Se presupune că poți intra sau ieși prin
fântâni, dar ai nevoie de un nasture.
– Bine.
Vocile li se pierdeau în aerul înghețat în momentul în care terminau de pronunțat
cuvintele.
– Oricum, fă o vrajă sau ceva. De ce ne-a adus aici?
– Nu știu. Cheile astea au simțul umorului.
Îi era greu să gândească în gerul năprasnic. Quentin a studiat văzduhul din care tocmai
apăruseră, scoțând aburi pe gură. Nu mai rămăsese nimic din portalul caree ducea înapoi
în Fillory. Poppy a mers, înghețată, până la fântână. Se aflau în piața ce ducea spre regat: în
mijlocul fântânii era o statuie a lui Atlas, chircit și zdrobit sub greutatea unui glob de
marmură. Apa dinăuntru era înghețată. Gheața trecuse de buza de piatră. Poppy a pipăit-
o.
– Ce mama mă-sii? a zis ea în șoaptă.
Fata nu părea să fie în apele ei, iar Quentin începea să bănuiască în ce necaz intraseră. Era
frig, cu adevărat frig. Nu se poate să fi fost mai mult de minus cinci grade Celsius. Nu exista
nicio bucată de lemn, nimic cu care să aprindă focul; nimic în afară de pietre. Quentin și-a
amintit de avertismentul lui Penny de a nu face magie în acel loc. Se părea că aveau să fie
nevoiți să-și asume riscul.
– Hai la fântâna Pământului, a zis Quentin. E la vreo două piețe mai încolo.
– De ce? La ce bun dacă nu avem un nasture?
– Nu știu. Poate găsim pe cineva. Nu știu ce altceva să facem și trebuie să ne punem în
mișcare, altfel vom degera.
Poppy a dat din cap și și-a tras nasul. Fata părea mai înfricoșată acum decât pe insulă, când
se luptaseră pentru cheie.
Au început să meargă, dar imediat au luat-o la fugă, pentru a se încălzi. În afară de sunetul
pașilor lor, liniștea era deplină. Singura lumină era cea a stelelor, dar ochii lor se adaptaseră
rapid. Singurul gând al lui Quentin era că planul lui nu avea să reușească și că după aceea
aveau să fie pierduți. Încerca să calculeze mental chestiuni de termodinamică. Erau prea
multe variabile, dar hipotermia nu se afla prea departe în viitorul lor. Aveau să reziste
câteva ore în cel mai bun caz, poate nici atât. Tinerii au pășit iute printre ruinele orașului.
Nu se mișca nimic. Au traversat podul de peste un canal înghețat. Aerul mirosea a zăpadă.
O greșeală prostească și acum erau amândoi ca și morți, se gândea Quentin, amețit.
Piața Pământului era mai mare decât cea a regatului, dar nu se afla într-o stare mai bună.
Una dintre clădiri etala un șir de ferestre sparte prin care se vedeau stelele. Fațada
supraviețuise catastrofei, dar partea din spate a construcției dispăruse. Și fântâna de aici
era înghețată. Gheața împinsese floarea cea mare de lotus, din bronz, și o crăpase într-o
parte. S-au oprit în fața ei, iar Poppy a alunecat pe gheața de sub zăpadă, reușind cumva să
se sprijine în cădere. S-a ridicat, lovindu-și palmele una de cealaltă.
– La fel, a zis ea. Bun. Ne trebuie o cale de scăpare. Sau trebuie să găsim adăpost și ceva
căruia să-i dăm foc.
Poppy era șocată, dar încerca să-și păstreze calmul. Buna Poppy. Dădea un exemplu bun,
iar asta l-a trezit un pic pe Quentin.
– Ușile de la unele dintre clădiri par a fi făcute din lemn, a zis el. Iar înăuntru se află cărți.
Cred. Poate găsim câteva și le dăm foc.
Au traversat împreună piața până când au găsit o ușă spartă, un monstru gotic în arcadă
care se prăbușise într-o parte. Quentin a atins lemnul și a rupt o așchie. Părea lemn
obișnuit. Trebuia să facă o vrajă. I-a explicat lui Poppy cum se manifesta magia în Țara-lui-
Nicăieri: era supraîncărcată, explozivă. Penny îi spusese să nu o mai folosească niciodată.
Dar momentul cerea măsuri disperate.
– De la ce distanță poți face o vrajă? a întrebat-o el pe Poppy. Pentru că ar fi bine să stăm
cât mai departe posibil atunci când atinge punctul maxim.
„Punctul maxim“ ieșise din gura lui complet nearticulat. A pronunțat iar cuvintele, având
grijă să formuleze mai limpede, dar doar puțin mai clar decât data trecută. Situația se
înrăutățea mai repede decât ar fi crezut. Nu aveau mult timp la dispoziție. Poate doar vreun
sfert de oră în care ar fi reușit să pună la cale o vrajă.
– Hai să aflăm, a zis Poppy.
Fata s-a îndepărtat de ușă, mergând cu spatele spre centrul pieței. Unicul gând al lui
Quentin era că făcuseră o haltă în drumul lor spre inevitabil. După ce-și dădeau seama cum
să aprindă focul, ar fi trebuit să-și găsească un adăpost. După ce găseau adăpost, aveau
nevoie de hrană, iar acolo nu se găsea niciun fel de mâncare. Mintea lui s-a crispat
incontrolabil. Puteau topi zăpadă ca să bea, dar nu o puteau mânca. Poate găseau legături
de piele pentru cărți, de mestecat. Poate că sub gheața din canale înotau pești. Și, chiar
dacă ar fi putut rezista un timp indefinit, ceea ce era imposibil, cât avea să mai dureze până
ce forța care distrusese tărâmul avea să-i distrugă și pe ei?
– Bine! a strigat Poppy. Quentin, dă-te la o parte!
Tânărul și-a apăsat palma de lemn, ca și cum și-ar fi luat la revedere. Dacă nu funcționa,
oare ar fi fost capabili să facă un nasture din nimic? Sigur nu în cincisprezece minute și nici
măcar în cincisprezece ani.
Între cele două uși era o crăpătură, iar prin ea lucea slab o lumină albăstruie. Stelele,
probabil. Dar nu erau stelele. Lumina pâlpâia.
– Ia stai! a zis el.
– Quentin!
Tânărul sesizase o notă de disperare în vocea lui Poppy. Fata avea mâinile vârâte la subraț.
– Nu avem prea mult timp!
– Mi s-a părut că am văzut ceva. E ceva aici.
Quentin și-a lipit fața de lemnul înghețat, dar nu a putut vedea nimic. A trecut de la
fereastră la fereastră, dar toate erau întunecate. Poate că trebuiau să încerce din partea
cealaltă. A țipat la Poppy să vină și a alergat, trecând pe sub o arcadă spre piața următoare.
Clădirea era un palat enorm în stil italian, cu ferestre aflate la distanțe egale. Quentin s-a
oprit o clipă gândindu-se la posibilitatea ca sursa luminii albastre să reprezinte de fapt un
pericol și mai mare, dar părea improbabil să le ofere o moarte mai agonizantă și mai
neplăcută decât cea pe care oricum se pregăteau să o înfrunte. Quentin se mai întreba dacă,
înainte de a muri, avea să se umilească atât de mult încât să-l roage pe Ember să-i salveze.
Bănuia că probabil ar fi fost în stare să o facă.
Nu exista nicio ușă pe partea aceea a palatului, dar fațada era spartă: se termina în dreptul
unui zid prăbușit, deasupra celui de-al doilea rând de ferestre. Probabil că ar fi putut trece
dincolo dacă ar fi fost nevoit. Un vânt înghețat începuse să bată. Tânărul întreba ce se
întâmplase acolo. Fusese un spațiu atât de liniștit și de protejat înainte, o lume din vitrină.
Cineva o deconectase de la energie, spărsese geamurile și lăsase elementele naturii să-și
facă de cap. Alergând, a sărit pe pervazul primei ferestre, mulțumindu-i lui Dumnezeu, lui
Ember sau arhitectului cu apetit exagerat pentru ornamentele baroce. Quentin își dădea
seama că piatra rece îi jupuia pielea de pe degete, dar nu simțea nimic.
– Stai acolo, a zis el, arătând cu degetul.
Quentin și-a așezat un picior pe umărul lui Poppy, gest pe care fata l-a acceptat cu grație.
De acolo, putea face următorul pas pe ornamentul de mai sus și să se sprijine cu mâna de
pervazul următoarei ferestre, pe care nu-l putea cuprinde prea bine, dar era suficient în
condițiile date. De acolo, tânărul a sărit și s-a agățat de zidul spart. Trebuia să-și oblige
degetele să se îndoaie.
Cu obrazul lipit de piatra rece, Quentin a privit în jos. Poppy îl privea nerăbdătoare. Fața ei
drăgălașă era palidă și gravă în lumina stelelor. Ușor, tânărul s-a săltat până ce a reușit să-
și treacă un braț peste zid, apoi și-a proptit stângace un genunchi pe perete. Privea pentru
prima dată în interiorul Țării-de-Nicăieri. Arăta precum fotografiile făcute în perioada
London Blitz. Nu exista niciun acoperiș și mare parte din cel de-al doilea etaj se prăbușise
și zăcea acum în ruine deasupra primului. Podeaua era plină de hârtii alergate ușor în
cercuri de vânt. Cărți mari și mici erau aruncate, având grade diferite de deteriorare; unele
era întregi, altele deschise larg, altele de-a dreptul eviscerate.
În capătul opus, unde rămășițele etajului superior formau un adăpost parțial, cineva
aranjase unele dintre cel mai bine păstrate cărți în teancuri. Omul despre care presupunea
că le pusese în ordine stătea printre ele. Sau nu, nu stătea, ci plutea la câțiva centimetri de
podea, cu brațele deschise.
De aici venea lumina albastră. Pe podeaua de sub el se vedeau niște rune ce luceau slab.
Ori era un refugiat, ca și ei, din fața distrugerii, ori chiar autorul haosului. Lui Quentin i se
părea momentul potrivit pentru a-și asuma un risc mare.
– E cineva înăuntru! i-a strigat lui Poppy.
Quentin a ridicat vocea.
– Hei!
Bărbatul nu s-a uitat în sus.
– Hei! a strigat Quentin din nou. Salutare!
Poate era fillorian.
– Quentin, a zis Poppy.
– Stai. Salut, salut!
– Quentin, se deschid ușile.
Tânărul a privit în jos. Într-adevăr. Ușile se deschideau în afară, singure.
– OK. Cobor.
Drumul înapoi nu era cu nimic mai ușor; își pierduse orice senzație din degete. Quentin a
cuprins mâna amorțită a lui Poppy într-a lui. Asta chiar era ultima lor șansă.
– Intrăm? a întrebat el.
Cuvintele sunaseră chiar mai slab decât intenționase.
CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI DOI
Au pășit cu grijă printre dărâmături, încercând, din politețe, să calce pe cât mai puține
pagini posibil. Quentin aproape că și-a sucit o gleznă din cauza unei pietre care i se
rostogolise sub picior.
Lumina albastră emisă de rune părea să fie cea care-l susținea pe bărbat. Picioarele lui goale
atârnau la un metru de sol. Avea păr nisipiu și un chip mare și rotund – capul lui ca o sferă
ar fi putut la fel de bine să-l susțină, întocmai ca un balon. În jurul lui pluteau zeci de cărți
și alte câteva pagini solitare, deschise în toate direcțiile, poate pentru ca omul să le poată
consulta simultan. Paginile a două dintre volume se întorceau ușurel.
Bărbatul nu i-a salutat și nici nu s-a întors spre ei când s-au apropiat. Avea mâneci lungi
care-i acopereau mâinile, dar era ceva ciudat în felul în care pica materialul. Pe când
Quentin s-a apropiat, a devenit evident despre ce era vorba: omul nu avea mâini. Era Penny.
Quentin nu-l recunoscuse fără creastă și cu părul crescut. Nici nu știuse vreodată care era
culoarea naturală a părului lui Penny, ci doar că probabil nu era verde metalizat. Penny și-
a întors fața către ei, privindu-i de sus, de unde atârna. Era mult mai slab decât înainte. Nu
obișnuia să-și arate pomeții. Quentin se afla la marginea literelor bizare și albăstrui
scrijelite pe sol. Frigul îi pătrunsese până la oase. Nu-și putea opri umerii din tremurat.
– Penny, a zis el, jalnic. Tu ești.
Penny l-a privit calm.
– Ea e prietena mea, Poppy, a spus Quentin. Îmi pare bine să te revăd, Penny. Mă bucur că
ești în regulă.
– Bună, Quentin.
– Ce s-a întâmplat cu tine? Ce s-a petrecut aici?
– M-am alăturat Ordinului.
Tânărul vorbea moale și calm. Penny nu părea să simtă deloc frigul.
– Ce e aia, Penny? Ce Ordin?
– Noi avem grijă de Țara-lui-Nicăieri. Acesta nu e un fenomen natural, ci creat. Un artefact.
A fost construit acum mulți ani de magicieni a căror înțelegere mergea departe, mult mai
departe decât a ta.
Nu și a mea, fii atent. Doar a ta. Același Penny. Să-și piardă mâinile în felul acela ar fi fost
pentru Quentin o catastrofă de nedepășit, dar dacă vreo persoană se născuse pentru a
deveni un călugăr mistic plutitor, fără mâini, atunci acel om trebuie să fi fost chiar Penny.
Quentin și Poppy aveau să înghețe înainte ca amicul de sus să-și termine expozeul
dramatic.
– De atunci, bărbați și femei ca și mine au vegheat asupra ei. O reparăm și o apărăm.
– Penny, regret, dar nouă ne e tare frig, a zis Quentin. Poți să ne ajuți?
– Sigur.
Când Penny rămăsese fără mâini, Quentin crezuse că băiatul nu va mai face niciodată
magie. Era evident că a-l subestima pe Penny era o greșeală pe care tot continua să o facă.
Atârnând în aer, în fața lor, tânărul și-a unit cioturile și a început să recite ritmic ceva într-
o limbă pe care Quentin nu o înțelegea. Penny făcea un soi de efort fizic pe sub robă, dar
Quentin nu-și dădea seama ce anume.
Dintr-odată, aerul s-a încălzit. Quentin s-a cutremurat incontrolabil pe când temperatura
îi creștea. Ușurarea era imensă. Nu se putea abține, s-a aplecat, iar gura i s-a umplut de
salivă. Credea că o să vomite, iar asta părea teribil de amuzant, așa că a început să râdă.
Alături de el o auzea pe Poppy gemând de plăcere, pe când trupul ei își revenea.
Quentin nu a vomitat. Dar a trecut un timp până când unul dintre ei a putut vorbi.
– Ce s-a întâmplat aici? a zis Poppy, în final. Cine a distrus locul ăsta?
– Nu a fost distrus.
Penny o corectase folosind puțin din vechiul lui ton iritat.
– Dar a fost avariat grav. Poate chiar ireparabil. Și urmează lucruri și mai rele.
Cărțile și hârtiile care-l înconjurau pe Penny s-au închis și s-au retras la locurile lor, în
diferite teancuri. Penny a început să zboare în direcția ușilor deschise ale palatului.
Aparent, runele albastre nu-l susțineau deloc. Ordinul părea să urmeze principiul cei ce
merg sunt nașpa, călăreții sunt șmecheri.
– Ar fi mai bine să vă arăt, a zis Penny.
Quentin a luat mâna lui Poppy și l-a urmat în piață. Quentin suferea probabil din pricina
excesului de endorfine. Nu avea să moară – probabil –, iar după tot ce se întâmplase, asta
era o veste bună. Penny vorbea pe când plutea alături de ei. Capul lui se înălța încă la câțiva
centimetri de ale lor. Parcă ar fi conversat cu o persoană care conducea un Segway.
– Te-ai întrebat vreodată, a zis Penny, de unde vine magia?
– Da, Penny, a răspuns Quentin, îndatoritor. Mi-am pus această problemă.
– Henry avea o teorie. Mi-a zis-o când ne aflam la Brakebills.
Se referea la decanul Fogg. Penny vorbea despre cadrele didactice ale colegiului folosindu-
le numele mic, ca să arate că se considera egalul lor.
– Lui i se părea greșit că oamenii aveau acces la magie. Sau nu greșit, dar în orice caz straniu.
Nu avea sens. I se părea că e un lucru prea bun ca să fie adevărat. Ca magicieni, noi profităm
de un soi de greșeală cosmică pentru a jogla cu o putere pe care, de drept, nu ar trebui să o
avem. Pacienții spitalului de nebuni găsiseră cheia și acum alergau de capul lor prin
farmacie. Sau imaginează-ți universul ca un mare computer. Noi suntem utilizatorii finali
care au obținut nivelul de administratori și-l manipulează fără autorizație. Henry avea o
minte excentrică. Nu e un teoretician riguros, nici de departe, dar are momentele lui de
geniu. Acesta a fost unul dintre ele.
Ieșiseră din piață. Poppy și Quentin mergeau acum îmbrățișați, împărțind căldura. Zona de
aer cald era centrată în jurul lui Penny și se deplasa odată cu el, așa că frigul îi împungea
de fiecare dată când rămâneau în urma lui. Călugărul se bucura de o audiență captivată.
Chiar și prelegerile lui Penny erau acum de dorit în detrimentul gerului.
– Acum încearcă să extinzi un pic teoria lui Henry. Dacă magicienii sunt hackeri care au
spart sistemul, atunci cine sunt administratorii de drept? Cine a construit sistemul –
universul – pe care să-l violăm noi?
– Dumnezeu? a întrebat Poppy.
Era bine că fata se afla alături de Quentin la întâlnirea cu Penny. Tipul nu o călca pe nervi
așa cum obișnuia să-l irite pe el. Poppy nu-și dorea decât să știe ce aflase Penny.
– Exact. Sau mai precis, zeii. Nu e nevoie să abordăm o perspectivă prea teologică: orice
magician care ar putea să practice vrăjitoria la un nivel de bază ar fi, practic, un zeu. Dar
unde sunt ei? Și de ce nu ne-au prins și nu ne-au dat afară? Trebuie să fi făcut vrăji la un
nivel energetic atât de înalt, încât pentru noi nici măcar nu poate fi conceptualizat. Puterile
lor trebuie să le fi umbrit chiar și pe ale magilor care au construit Țara-lui-Nicăieri. Ar
trebui să o vezi, Quentin. Adică să vezi cu adevărat tărâmul, așa cum am putut să-l văd eu.
Nu e infinit, să știi, dar se întinde pe mii de kilometri în toate direcțiile. E minunat. Ți se
arată totul când te alături Ordinului.
Asta era amuzant la Penny. Era un ticălos arogant - și vezi cum o ignora pe Poppy – și
suferise îngrozitor, dar în interiorul lui era încă foarte inocent și, din când în când, inocența
depășea aroganța. Quentin nu prea reușea să-l placă pe tip, dar simțea că îl înțelege. Penny
era singura persoană pe care o întâlnise și care iubea cu adevărat magia în același fel ca și
el: cu naivitate, romantic și deplin.
– După o vreme ești capabil să citești piețele ca pe o limbă. Fiecare are o expresie a lumii
către care conduce, dacă le înțelegi gramatica. Nu găsești două la fel. Există o piață, una
singură, ce se întinde pe câte un kilometru în toate părțile și are o fântână de aur în centru.
Se zice că ar conduce la rai. Nu m-au lăsat să merg acolo încă.
Quentin se întreba cum trebuie să fi arătat raiul pentru Penny. Probabil că în paradis aveai
mereu dreptate și nu trebuia să te oprești din vorbit. Doamne, chiar că putea să fie un
ticălos când venea vorba de Penny. Probabil că în rai aveai mâini.
Au tăcut o clipă, pe când traversau podul peste un canal. Niște vârtejuri mici de zăpadă se
alergau pe întinsul gheții.
– Unde s-au dus zeii? a întrebat Poppy.
– Nu știu. Poate că au fost în paradis. Dar s-au întors. Au venit să remedieze greșeala. Iau
magia înapoi, Quentin. O să ne-o răpească pe toată.
Ajunseseră într-o piață care nu arăta diferit de celelalte, cu excepția fântânii din centru,
care era închisă. Deasupra bazinului se afla un capac din bronz, coclit, ornamentat. Capacul
era închis de un zăvor simplu. Penny a planat până la fântână, deasupra zăpezii, măturând
gheața cu vârfurile degetelor. S-a apropiat de pământ. Quentin încerca să proceseze
informațiile primite de Penny. Pesemne că la asta se referise dragonul din Veneția. Acela
trebuie să fi fost misterul din spatele tuturor întâmplărilor. Dar nu se poate să fi fost real.
Era o greșeală, desigur. Finalul magiei: asta însemna sfârșitul Brakebillsului, al regatului
Fillory, a tot ce i se întâmplase de când plecase din Brooklyn. El și nimeni altcineva n-ar
mai fi fost magicieni. Viețile lor duble aveau să devină iar una singură. Scânteia urma să
dispară din lume. Quentin încerca să-și dea seama cum ajunseseră acolo. O călătorie în
Insula Exterioară – atât fusese inițial. Trăsese de un fir, iar acum întregul univers se deșira.
Voia să-și întoarcă fapta, să deruleze firul la loc, să refacă țesătura.
Penny aștepta ceva.
– Deschide capacul pentru mine, te rog, a zis el. Trebuie să desfaci cârligul.
Corect. N-avea mâini. Amorțit, dar nu de frig, Quentin a ridicat cârligul de bronz care ținea
capacul închis, apoi și-a strecurat vârfurile degetelor între acesta și piatră. Era greu –
metalul era gros de câțiva centimetri – dar cu ajutorul lui Poppy a reușit să-l salte și să-l
tragă într-o parte. Toți au privit înăuntru.
A durat o clipă ca să poată vedea limpede, iar când au zărit, în final, ce era înăuntru,
Quentin și Poppy s-au retras instinctiv. Drumul era lung până jos. În fântână nu se afla
strop de apă. În loc de asta o umplea o întunecime rezonantă. Parcă priveau prin
deschizătura unui dom enorm. Pesemne că asta se afla dedesubtul Țării-lui-Nicăieri. Jos,
foarte jos – cam la un kilometru, după cum aprecia Quentin – se afla o plasă de linii albe,
lucitoare, ca o diagramă schematică a unui circuit sau un labirint impenetrabil. Printre alte
linii, îngropată până la brâu, se vedea o figurină argintie. Era cheală, musculoasă și trebuie
să fi fost enormă. Era întuneric înăuntru, dar gigantul probabil că emana propria lui lumină.
Creatura înflorea de o luminiscență minunată, calmă și argintie. Uriașul lucra, schimba
modelul. Apuca o linie, o deconecta, o îndoia și o conecta la alta. Pentru că erau de mărimea
unor macarale, mâinile lui se mișcau încet, traversând distanțe enorme, dar fără a se opri.
Fața lui frumoasă era inexpresivă.
– Penny? Ce e aia?
– E Dumnezeu? a întrebat Poppy.
– E un zeu, a corectat-o Penny. Ne-am gândit că e doar un termen pentru a defini un
magician ce lucrează la o scară titanică. Am văzut cel puțin doisprezece; e greu să-i
deosebești. Există câte unul la fiecare punct de acces. Dar știm ce fac. Repară țesătura.
Recablează lumea.
Quentin se holba în jos la circuitul expus al creației și la maestrul lui. Ființa semăna
oarecum cu Silver Surfer 11.
– Presupun, a zis Quentin, rar, că o să spui că e o ființă de o frumusețe și putere sublime și
arată așa doar pentru că ochii noștri lumești sunt incapabili să îi perceapă adevărata
minunăție.
– Nu. Credem că asta e tot.
– Hai, a zis Poppy.
Fata și-a înclinat capul.
– E destul de impresionant. E mare. E argintiu.
– Un îngrijitor mare și argintiu. Penny, nu se poate ca așa să meargă universul.
– În cadrul Ordinului numim asta profunzimea inversată. Am observat fenomenul în mai
multe cazuri. Cu cât te adâncești mai mult în misterele cosmice, cu atât devine mai puțin
interesant.
Deci ăla era. Cel mai mare dintre ticăloși, vârful lanțului trofic. De acolo provenea magia.
Oare înțelegea ce făcuse, cât de frumos era și câtă lume îi iubea munca? Ființa nu părea să
iubească ceva. Ea doar exista. Deși, cum să fii în stare să creezi un lucru așa de uluitor și să
nu-ți fie drag?
– Mă întreb cum a aflat că noi folosim magia, a spus Poppy. Aș vrea să știu cine i-a vândut
pontul.
– Poate ar trebui să vorbim cu el, a zis Quentin. Poate se răzgândește. Am putea, nu știu,
să-i dovedim că suntem demni pentru a folosi magia sau ceva de genul ăsta. Poate că există
vreun test.
Penny a clătinat din cap.
– Nu cred că-și pot schimba decizia. Când ajungi la un asemenea nivel de putere, cunoștințe
și perfecțiune, întrebarea despre ce urmează să faci devine din ce în ce mai limpede. Totul
e guvernat de reguli. Tot ce poți face în orice situație reprezintă o soluție perfectă și
singulară. În cele din urmă, nu mai există deloc alegeri.
– Vrei să zici că zeii nu au liber-arbitru.
– Puterea de a face greșeli, a zis Penny. Ne aparține doar nouă. Muritorilor.
L-au privit o vreme pe zeu lucrând, fără a spune nimic. Ființa nu se oprea și nu ezita
niciodată. Mâinile ei se mișcau necontenit, îndoind linii, rupând o conexiune, dând naștere
alteia. Quentin nu înțelegea de ce o soluție era mai bună decât alta, dar presupunea că era
din cauza nimicniciei lui de muritor. Îi părea un pic rău pentru zeu. Bănuia că era o ființă
fericită, fără îndoieli, nechinuit de ezitări, sigură pentru totdeauna că avea perfectă
dreptate. Dar era un robot gigant și divin.
– Să punem capacul, a zis Quentin. Nu vreau să mai privesc.
Capacul de bronz a hârșâit pe piatră, apoi a căzut cu un bufnet la locul lui. Quentin l-a
prins cu cârligul. Nu-și putea imagina ce ar fi reușit un simplu cârlig să împiedice. Cei trei
au rămas în jurul fântânii, ca lângă un mormânt pe care tocmai îl terminaseră de umplut.
– De ce se întâmplă asta acum? a întrebat Quentin.
Penny a clătinat din cap.
– Ceva le-a atras atenția. Cineva, undeva, trebuie să fi declanșat alarma și i-a chemat de
unde plecaseră. Poate că nici nu a fost cu intenție. Nici nu știam că există zei până să
înceapă înghețul. Apoi soarele s-a stins, au venit zăpada și vântul. Clădirile au început să se
prăbușească. Se sfârșește.
– Josh a fost aici, a zis Quentin. El ne-a povestit.
– Știu, a spus Penny.
Tânărul s-a foit, inconfortabil, în robă. Uitase o clipă de el și vorbise pe vechiul lui ton.
– Mă dor cioturile de la frig.
– Ce se va întâmpla? a întrebat Poppy.
– Țara-lui-Nicăieri va fi distrusă. Nu a făcut niciodată parte din planul divin. Predecesorii
mei au construit-o în spațiul dintre universuri. Zeii o vor rade, ca pe un cuib de viespi agățat
pe un zid vechi. Dacă ne mai aflăm aici atunci, vom muri cu ea. Dar nu se vor opri aici. Nici
măcar nu țintesc Țara-lui-Nicăieri.
Un lucru se putea spune sigur despre Penny: privea adevărul crud direct în față. Era
caracterizat de o onestitate bizară vizavi de asemenea lucruri. Era calm și rațional. Nu ezita.
Nici măcar nu îi trecea prin cap că ar putea da înapoi.
– Magia e problema. N-ar fi trebuit să o avem. O să închidă breșa care ne permite să o
utilizăm. Când vor termina, magia va muri, nu doar aici, ci în toată lumea. Puterea le va
aparține doar zeilor. Majoritatea lumilor își vor pierde pur și simplu magia. Cred că Fillory
se va destrăma și va înceta să mai existe. E un regat special – are magia țesută în toată fibra
lui. Eu cred că Fillory în sine s-ar putea să fie breșa prin care s-a scurs inițial magia. Gaura
din baraj. Schimbările trebuie să fi început deja să se vadă. Probabil că ați observat semnele.
Arborii-ceas zbuciumați de vânt. Trebuie să fi funcționat ca un soi de sistem de alarmă,
sensibil la orice urmă de pericol. Moartea lui Jollyby: poate că fillorienii nu pot trăi fără
magie. Ember și Bestiile Unice înarmate.
Zeii reparau lumea, dar lui Quentin îi plăcea așa, defectă. Se întreba cât avea să mai dureze.
Poate ani – ar fi reușit să meargă acasă, să nu se gândească la nimic, iar sfârșitul avea să
vină după moartea lui. Dar nu se amăgea. Quentin era curios despre ce-ar fi făcut dacă
magia dispărea. Nici nu știa cum să trăiască în acea lume. Majoritatea oamenilor nu ar fi
observat schimbarea, bineînțeles, dar dacă știai ce pierdeai atunci te-ar fi măcinat. Quentin
nu știa dacă i-ar fi putut explica sentimentul unui neinițiat. Totul avea să fie la fel ca înainte
și nimic altceva. Nu ar mai fi existat decât realitatea imediată. Ce simțeai și gândeai, tot
dorul și dorința din inimă și din minte nu ar fi ajutat cu nimic. Cu ajutorul magiei puteai
face reale acele sentimente. Ar fi putut schimba lumea. În lipsa magiei, ele ar fi rămas
blocate înăuntru pentru totdeauna, ca un soi de rătăciri ale minții.
Și Veneția. Veneția avea să se înece. Greutatea ei avea să zdrobească pilonii de lemn și să
dispară în mare.
Înțelegea punctul de vedere al zeilor. Ei creau magia. De ce să fi lăsat o insectă insignifiantă
precum Quentin să se joace cu ea? Dar tânărul nu putea accepta adevărul. Nici nu avea de
gând să capituleze. De ce să dețină zeii monopolul? Nici măcar nu o apreciau. Nici măcar
nu se bucurau de ea. Nu îi făcea fericiți. Era a lor, dar nu o iubeau în felul în care el, Quentin,
o făcea. Zeii erau minunați, dar la ce servea măreția lor în lipsa iubirii?
– Deci o să se întâmple?
Deocamdată putea fi la fel de stoic precum Penny.
– Există vreo cale de a împiedica asta?
I se făcuse iar cald, dar frigul continua să i se strecoare în cizme.
– Probabil că nu.
Penny a început să se plimbe, ca un om obișnuit, pe propriile lui picioare. Zăpada nu părea
să-l deranjeze. Quentin și Poppy au pășit alături de el.
– Dar există o cale. Am știut dintotdeauna că așa ceva se va întâmpla. Ne-am pregătit.
Spune-mi, care e primul lucru pe care îl face un hacker când pătrunde într-un sistem?
– Nu știu, a răspuns Quentin. Fură numerele câtorva carduri de credit și se înscrie pe o
grămadă de site-uri porno de lux?
– Instalează o ieșire de siguranță.
Era plăcut să-ți dai seama că, deși Penny atinsese un nivel superior de gândire, era încă
imun la umor.
– Astfel încât, dacă rămâne vreodată pe dinafară, poate să intre din nou.
– Ordinul a făcut așa ceva?
– Așa spun ei. Metaforic vorbind, o intrare de rezervă a fost construită în sistem; o portiță
care să lase magia din nou în univers, în cazul în care zeii se întorc să o revendice. Acum
trebuie deschisă.
– Dumnezeule!
Quentin nu știa dacă ar fi trebuit să spere sau nu. Aproape că l-ar fi durut dacă teoria se
dovedea a fi falsă.
– Deci poți să repari dezastrul? O să-l repari?
– „Ușa de siguranță“ există.
Penny a mimat ghilimelele pe care, în realitate, nu le putea face.
– Dar cheile către ea au fost ascunse acum foarte mult timp. Așa de mult că nici noi nu mai
știm unde se află.
Quentin și Poppy s-au uitat unul la celălalt. Nu se putea să fie atât de simplu, era pur și
simplu imposibil. În niciun caz să fie ei așa de norocoși.
– Penny, e posibil să fie vorba despre șapte chei? a zis Quentin.
– Șapte, da. Șapte chei de aur.
– Penny. Iisuse Hristoase, Penny, cred că le avem. Sau cel puțin șase dintre ele. Sunt în
Fillory. Despre ele trebuie să fie vorba!
Quentin a trebuit să se așeze pe un bloc de piatră, deși ieșise un pic din domul de căldură
emanat de Penny. Și-a prins capul în palme. Asta era misiunea. Nu era o făcătură, nu era
un joc, ci ceva real. Conta, până la urmă. Luptaseră în numele magiei în tot acel timp, doar
că nu știuseră.
Bineînțeles, Penny și-a păstrat calmul. N-ar fi fost niciodată așa de pămpălău încât să-i
acorde lui Quentin meritul de a fi salvat universul sau ceva de genul ăsta.
– E foarte bine. Excelent. Dar trebuie să găsiți și a șaptea cheie.
– Corect. Mi-am dat seama. O să o găsim și pe a șaptea. Și după aia, ce urmează?
– Apoi le duceți pe toate la Capătul Lumii. Ușa se află acolo.
Asta era. Știa ce trebuia să facă acum. Primise indiciul. Se simțea din nou ca în castelul de
pe insulă, doar că mult mai calm. Probabil că așa se simțeau zeii, stăpâniți de o certitudine
absolută.
Între timp ajunseseră înapoi la clădirea lui Penny, de unde plecaseră.
– Penny, trebuie să ne întoarcem în Fillory, pe navă, să terminăm misiunea. Ne poți trimite
înapoi? Adică, în ciuda faptului că fântânile sunt înghețate?
– Bineînțeles. Ordinul mi-a dat acces la toate secretele călătoriei interdimensionale. Dacă
te gândești la Țara-lui-Nicărieri ca la un computer, atunci fântânile nu sunt decât…
– Super! Mulțumesc, omule!
Quentin s-a întors către Poppy.
– Te bagi? Sau tot mai vrei să te întorci în lumea reală?
– Glumești?
Poppy a rânjit și s-a lipit de el.
– La dracu’ cu realitatea, baby. Hai să salvăm universul.
– O să pregătesc vraja pentru a vă trimite înapoi, a zis Penny.
Ningea mai tare, fulgii cădeau oblic prin domul lor mic de căldură, dar Quentin se simțea
acum invulnerabil. Urmau să lupte și să iasă victorioși. Penny a început incantația în aceeași
limbă de neîn]eles pe care o folosise și înainte. Quentin abia dacă putea recunoaște vocalele
ca fiind umane.
– Durează un moment să-și facă efectul, a zis, după ce a terminat. Bineînțeles, de acum
încolo, misiunea va fi preluată de membrii Ordinului.
Stai așa.
– Ce vrei să zici?
– Colegii mei și cu mine vă vom duce pe navă și vom continua misiunea. Puteți, bineînțeles,
să ne asistați.
Penny le-a lăsat un moment ca să proceseze informația.
– Doar nu credeai că vom lăsa o chestiune atât de serioasă în mâinile unor amatori, nu?
Apreciem treaba bună pe care ați făcut-o până acum, dar nu vă mai privește. E timpul ca
profesioniștii să se ocupe de situație.
– Scuze, dar nu acceptăm, a zis Quentin. Nu e timpul pentru nicio schimbare.
Nu avea de gând să renunțe. Și în niciun caz nu-l invita pe Penny în călătorie.
– Atunci presupun că va trebui să vă găsiți singuri calea spre Fillory, a răspuns Penny.
Tânărul și-a împreunat cioturile.
– Retrag vraja.
– Nu poți să faci asta! a reacționat Poppy. Ce, ai nouă ani? Penny!
În sfârșit, o iritase și pe fată.
– Nu înțelegi, a spus Quentin, deși nu era sigur că el însuși înțelegea. Asta e datoria noastră.
Nu o poate îndeplini nimeni altcineva. Așa merg lucrurile. Trebuie să ne trimiți înapoi.
– Trebuie? O să mă obligi?
– Iisuse! Penny, ești incredibil. Absolut incredibil! Știi, chiar am crezut că te-ai schimbat.
Pricepi măcar că nici nu e vorba despre tine?
– Nu despre mine?
Penny își pierduse din nou vocea de călugăr interdimensional și vorbea pe vechiul lui ton
pițigăiat, acela pe care-l folosea atunci când se simțea ofensat și sigur pe sine.
– Scutește-mă, Quentin. Am găsit Țara-lui-Nicăieri, am găsit nasturele. V-am dus în Fillory.
Nu tu, Quentin, ci eu. Și tot eu mi-am pierdut mâinile în gura Bestiei. Și am venit aici. Iar
acum am de gând să termin ce am început.
Quentin își și imagina: Penny și prietenii lui din Blue Oyster Cult 12 aveau să apară pe
Muntjac, dându-le ordine tuturor – chiar și lui Eliot! Tehnic, erau probabil magicieni mai
buni decât el. Dar tot îi era imposibil să le permită una ca asta.
Cei doi tineri s-au privit, aprig, unul pe celălalt. Ajunseseră într-un impas.
– Penny, pot să te întreb ceva? a zis Quentin. Cum mai practici magia acum? Adică, fără
mâini.
Partea amuzantă era că știai că asemenea întrebări nu-l incomodau pe Penny. De fapt,
dispoziția tânărului chiar s-a îmbunătățit imediat.
– La început am crezut că nu voi mai face niciodată vrăji, a explicat Penny. Dar când
Ordinul m-a primit în rândul lor, m-au învățat o tehnică ce nu depindea de mișcările
mâinilor. Ia gândește-te: ce e așa special la mâini? Dacă ai putea să-ți folosești alți mușchi
din corp? Ordinul m-a îndrumat. Acum îmi dau seama cât de limitat eram înainte. Mă și
mir că folosește vechea modalitate.
Penny și-a șters bărbia cu mâneca. Mereu scuipa un pic când vorbea entuziasmat. Quentin
a inspirat adânc.
– Penny, nu cred că tu sau Ordinul puteți termina misiunea. Îmi pare rău. Ember ne-a dat
nouă acest drept, iar El trebuie să fi avut motivele Lui. Cred că pur și simplu așa stau
lucrurile. E voia Lui. Nu cred că o să funcționeze pentru altcineva.
Penny a meditat o vreme.
– Bine, a zis el, în cele din urmă. Bine. Observ că există un anume raționament. Și oricum
Ordinul are o grămadă de îndatoriri în Țara-lui-Nicăieri. De fapt, efortul suținut va fi depus
aici, în timp ce voi recuperați cheile.
Quentin avea senzația că acela era cel mai bun răspuns pe care avea să-l primească.
– Super. Apreciem. Dacă vrei, poți să profiți de această ocazie și să-ți ceri iertare pentru că
te-ai culcat cu prietena mea.
– Luaserăți o pauză.
– Bine, uite, scoate-ne dracului de aici; trebuie să salvăm magia.
Dacă mai rămâneau acolo, Quentin avea să condamne universul din nou, ucigându-l pe
Penny cu mâinile goale.
– Tu ce-o să faci în timpul ăsta?
– Păi – Ordinul și cu mine – o să încercăm să abordăm zeii în mod direct. Asta o să întârzie
procesul, în timp ce voi recuperați ultima cheie.
– Dar ce puteți face? a întrebat Poppy. Nu sunt, teoretic, omnipotenți?
– O, Ordinul face niște chestii pe care nici nu le-ai putea crede posibile. Ne-am petrecut
milenii întregi studiind în bibliotecile din Țara-lui-Nicăieri. Cunoaștem secrete la care nici
nu ați visat și care v-ar înnebuni dacă vi le-am spune. Și-n plus, nu suntem singuri. Avem
ajutoare.
Un bufnet înăbușit a umplut piața fântânii ce ducea spre Pământ. Se cutremurase întregul
văzduh – tinerii simțeau vibrațiile în genunchi. A căzut o piatră. A urmat un alt bufnet, apoi
altul, ca și cum ceva ciocănea, încercând să-și croiască drum în lume, de undeva de
dedesubt. Erau zeii? Poate că era deja prea târziu. S-a auzit un ultim bubuit, iar gheața din
fântână a explodat deodată la suprafață. Quentin și Poppy s-au ferit, în timp ce bucăți dure
de apă înghețată zburau în toate direcțiile și se împrăștiau alunecând pe dalele de piatră.
Scrâșnind metalic, floarea de lotus s-a desfăcut. Petalele ei s-au deschis în toate părțile, ca
și cum ar fi înflorit și o formă enormă, sinuoasă a ieșit curgând și încolăcindu-se din ea.
Creatura s-a aruncat violent în aer, întinzându-și aripile și scuturându-se de apă, bătând
aerul nopții și biciuind zăpada ce cădea, formând vârtejuri și volburi uriașe. După ea a ieșit
altă ființă, apoi o alta.
– Sunt dragonii! a strigat Poppy, începând să bată din palme ca o fetiță.
– Quentin, sunt dragonii! O, uită-te la ei!
– Sunt dragonii, a zis Penny. Ei o să ne ajute.
Poppy l-a sărutat pe Penny pe obraz, iar băiatul a zâmbit pentru prima dată. Îți puteai da
seama că nu-și dorise să reacționeze astfel, dar nu se putuse abține.
Dragonii continuau să iasă din fântână. Trebuie să fi eliberat toate râurile din lume. Piața
s-a luminat când unul dintre ei a scuipat o limbă de foc ce a aprins cerul încețoșat. Cum de
știuse Penny că asta urma să se întâmple?
– Tu ai plănuit totul, nu-i așa? a zis Quentin sau a dat să spună exact când vraja lui Penny
și-a făcut efectul, iar el nu se mai afla în aceeași lume cu persoana căreia îi adresase
întrebarea.
CARTEA A IV-A
CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI TREI
În acea dimineață din Murs, șezând în jurul mesei din bibliotecă, ceilalți i-au oferit o
informare completă.
Într-un fel fusese norocoasă că afla totul tocmai acum. Sărise peste perioada de început,
când își petrecuseră o grămadă de timp doar testând ce mergea și ce nu. De exemplu:
irosiseră șase luni pe o teorie ce spunea că vrăjile prindeau mai multă putere cu cât te
apropiai de centrul Pământului. Un efect minor, abia cuantificabil, dar care verificat ar fi
putut deschide un câmp teoretic imens și bogat. Ar fi schimbat totul.
Ideea îi trimisese deci într-o expediție vijelioasă tatonând toate minele și salinele și alte
locuri subterane, fără a exclude o fază costisitoare în care închiriaseră un cargobot și un
submersibil sferic, second hand. Dar tot ce aflaseră, după o jumătate de an de speologie și
scufundări maritime, fusese că vrăjile lui Asmodeus funcționau ușor mai bine de îndată ce
ajungeau la jumătate de kilometru sub pământ și probabil că singura explicație era aceea
că speologia o încânta pe fată.
Continuaseră să studieze astrologia, magia oceanelor și chiar oniromanția – magia viselor.
Aparent, în vis în poți să faci niște vrăji absolut geniale. Dar după ce te trezești totul pare
inutil și nimeni nu vrea să te asculte.
Au jonglat cu câmpul magnetic al Pământului, folosind un aparat construit după schițele
lui Nikola Tesla, până în noaptea în care Failstaff aproape că a inversat polii magnetici ai
planetei, moment în care au renunțat la studiu și s-au retras treptat. Gummidgy nu dormise
o săptămână, dezvoltând o ipoteză ucigător de abstractă despre razele cosmice și despre
efectul cuantic și bosonul Higgs, teorie pe care, în final, chiar și ea o înțelegea doar pe
jumătate. Fata jura că o putea demonstra matematic, dar calculele erau așa de încâlcite că
ar fi necesitat un calculator de mărimea universului, care să funcționeze pe o perioadă de
timp ce depășea termenul proiectat pentru încălzirea și moartea acestuia. Ideea era, practic,
definiția unei ipoteze.
Atunci își îndreptaseră atenția spre religie.
Ajungând în acest punct, Julia și-a împins scaunul de la masă. Simțea că reflexul ei de vomă,
din punct de vedere intelectual, era gata să lovească.
– Știu, a zis Pouncy. Dar nu e ce crezi tu. Ascultă până la capăt.
Failstaff a început să deruleze o diagramă uriașă și plină de însemnări, aproape la fel de
mare ca masa.
Religia nu fusese niciodată un subiect de interes pentru Julia. Se considera prea inteligentă
ca să creadă asemenea baliverne pentru care nu exista niciun fel de dovadă și care se
manifestau în felurite chipuri ce violau fiecare principiu pe care-l observase ea vreodată sau
despre care auzise vorbindu-se într-un mod plauzibil. Și-n plus, Julia se considera prea
realistă pentru a crede în lucruri doar pentru că o făceau să se simtă mai bine. Magia era
altceva. În cazul ei puteai măcar observa rezultate ce se puteau reproduce. Dar religia? Aici
era vorba despre credință, despre idei fără suport real, născute de minți slabe. Din câte știa
Julia sau credea că știe, vederile ei asupra subiectului erau împărtășite de membrii Free
Traders.
– Lipsea o piesă, a continuat Pouncy. Credeam că ajunseserăm la principiile de bază. Dar
dacă ne înșelaserăm? Dacă existau principii în spatele celor la care ne întorseserăm noi?
Presupuneam că, până ce puteai demonstra opusul, în lume, era posibil să se fi găsit energii
uriașe și că exista o tehnică prin care ele puteau fi manipulate. Din câte știm noi, în epoca
modernă, oamenii n-au putut obține accesul la acele energii. Dar să presupunem că ar
exista o altă clasă de ființe care se pot folosi de ele. Poate nu oameni.
– O altă clasă de ființe, a repetat Julia sec. Vorbești despre Dumnezeu.
– Zei. Am vrut să aflu mai multe despre ei.
– E o nebunie. Nu există zei. Sau Dumnezeu. Știi, Pouncy, una din chestiile care îmi plac în
privința faptului că nu am mers la colegiu e că nu a trebuit să locuiesc într-un cămin plin
de boboci și să mă cert pe asemenea teme prostești.
Dar Pouncy nu părea tulburat de dojana ei.
– Îndată ce ai eliminat toate variantele posibile, orice ar rămâne, oricât de imposibil, trebuie
să fie adevărul – Sherlock Holmes.
– Nu e citatul exact. Și nu înseamnă că zeii sunt reali, Pouncy. Înseamnă că trebuie să revii
asupra muncii tale, pentru că ai dat-o în bară la un moment dat.
– Am verificat.
– Atunci poate ar trebui să renunțați, a zis Julia.
– Dar eu nu renunț, a răspuns Pouncy.
Ochii lui aveau o nuanță cenușie, glacială, care nu aducea defel cu trăsăturile unui model
Abercrombie & Fitch.
– Și nici ei.
Pouncy i-a arătat pe ceilalți, așezați în jurul mesei.
– Și nici tu, nu-i așa, Julia?
Fata a clipit și s-a uitat direct în ochii lui, arătând că avea să-l asculte, dar că nu promitea
nimic. Pouncy a continuat.
– Nu vorbim despre monoteism. Sau cel puțin în sensul modern. Aici discutăm despre
religiile vechi. Păgânism, mai precis, politeism. Uită toate asocierile obișnuite făcute de
studiile religioase. Dă la o parte adorația, arta și filozofia. Tratează subiectul cu
obiectivitate. Imaginează-ți că ești tu însăți un teolog, dar unul special, unul care studiază
zeii în felul în care un entomolog studiază insectele. Consideră lumea mitologiei ca pe un
set de date și trateaz-o ca pe o colecție de observații făcute pe teren și statistici asupra unei
specii ipotetice: zeul. Continuă din acest punct.
Mai întâi atent, folosind mănuși de plastic, pensetă și având o aversiune mândră față de
ceea ce făceau, ca și cum ar fi mânuit echivalentul intelectual al deșeurilor medicale,
Pouncy și ceilalți se apucaseră de studiul religiilor comparate. La fel cum făcuse și Julia cu
magia, în apartamentul ei de deasupra covrigăriei, membrii FTB începuseră să cerceteze
poveștile și tradițiile religioase în căutarea unor informații utile. Numeau asta Proiectul
Ganymede.
– Și ce dracului sperați să găsiți? a întrebat Julia.
– Am vrut să le învățăm tehnica. Am vrut să fim capabili să facem ce fac zeii. Nu văd nicio
distincție reală între magie și religie sau între zei și magicieni. Cred că puterea divină e doar
o altă formă de practică magică. Știi ce spunea Arthur C. Clarke despre tehnologie și despre
magie, nu? Orice tehnologie suficient de avansată poate fi confundată cu magia. Întoarce
afirmația pe dos. De ce anume nu se poate distinge magia avansată? Orice formă de magie
suficient de complexă se poate confunda cu miraculosul.
– Focul zeilor, a mormăit Failstaff.
Iisuse, Pouncy era un credincios adevărat. Dar în ciuda propriei dorințe – și avea grijă să nu
o arate – Julia simțea că îi este stârnită curiozitatea. Își amintea că îi cunoștea bine pe
oamenii aceia. Erau la fel de inteligenți ca și ea și erau poate niște snobi intelectuali mult
mai aprigi decât fusese ea vreodată. Era posibil ca Julia să nu ridice mai multe obiecții decât
cele pe care probabil le impuseseră chiar ei.
– Uite ce e, Pouncy, a zis ea. Știu suficient de multe despre religie ca să îmi dau seama că,
chiar dacă ar exista zei, probabil că ei nu se joacă cu focul sfânt, ca și cum ar face vată de
zahăr. Există un singur final al poveștii – Prometeu. Sau Faeton. Ori Icar. Alege-ți singur
victima. Dacă zbori prea aproape de Soare, energia lui eternă va înfrânge forțele slabe de
atracție care fac ca toată ceara aripilor de pe umerii tăi să-și păstreze forma solidă, așa că
vei cădea în mare. N-ai voie să te joci cu focul. Iar asta e cea mai optimistă variantă. Dacă
ești ghinionist, ajungi ca Prometeu. Păsările îți vor mânca ficatul pe vecie.
– De obicei, a zis Failstaff, există și excepții.
– De exemplu, nu toții sunt așa de țăcăniți să-și facă aripi din ceară, a completat Asmodeus.
Failstaff i-a prezentat rapid Juliei enorma diagramă de pe masă, trasând arcurile și legăturile
cu degetele lui groase și fine. Diagrama arăta liniile narative ale tradițiilor religioase majore
și ale celor mai puțin semnificative unite și intercalate – și codate pe culori! – pentru a
sublinia zonele unde se suprapuneau și se confirmau reciproc. Aparent, dacă ești un tocilar,
nu exista nimic care să nu poată fi creionat printr-o schemă.
– Scenariul sfidării, mândria care provoacă zeii și conduce la moartea celui care a făcut asta,
este doar unul dintr-un număr de alte posibile scenarii. Iar rezultatul prost poate fi chiar
pus pe seama unor pregătiri improprii. Nimic nu implică faptul că e categoric imposibil
pentru un muritor să aibă acces la puterea divină.
– Hm, a zis Julia. Teoretic.
– Nu, nu teoretic, a comentat Asmodeus, înțepată. Practic. Istoric. Tehnic, procesul se
numește ascensiune sau uneori accedere sau, termenul meu preferat, translație. Toate
înseamnă același lucru: procesul prin care un om e adus în formă trupească în rai, fără a
muri, și i se acordă statutul divin. Și apoi urmează apoteoza, legat de asta, atunci când un
muritor devine zeu. S-a întâmplat de mii de ori.
– Dă-mi un exemplu.
– Maria. Fata a ridicat un deget. Adică mama lui Iisus. A fost născută ca o muritoare și a
ajuns în rândul divinului. Galahad. Din legenda arthuriană. Era fiul lui Lancelot. A găsit
Sfântul Graal și a fost dus în rai. La fel și Enoh – un descendent al lui Adam.
– Mai sunt și vreo doi generali chinezi, a completat Gummidgy. Guan Yu. Fan Kuai. Cei Opt
Nemuritori ai Taoismului.
– Dido, Buddha, Simon Magul…, a recitat Pouncy. E o listă nesfârșită.
– Sau, uite, Ganymede, a zis Asmodeus. Legendă greacă. A fost un muritor, dar era atât de
frumos că Zeus l-a adus în Olimp ca să-i fie paharnic. De unde și numele proiectului.
– Credem că „paharnic“ era de fapt un eufemism, a adăugat Failstaff.
– Nu zău, a făcut Julia. Bine, am prins ideea. Nimeni nu sfârșește precum Icar. Dar astea
sunt doar povești. Există nemuritori și în Highlander, dar nu înseamnă că sunt reali.
– Ăia nu sunt zei, a corectat-o Failstaff. Drăcie, ai văzut măcar filmul?
– Iar cei despre care vorbiți nu sunt muritori obișnuiți. Cu toții au fost speciali, într-un fel
sau altul. Cum ziceai, Enoh a fost un urmaș al lui Adam.
– Și tu nu ești? a întrebat Asmo.
– Galahad era ireal de virtuos. Ganymede era zeiesc de chipeș. Și nu cred că vreunul dintre
noi poate spune același lucru despre sine. Mie toți îmi păreți destul de umani.
– Foarte adevărat, a spus Pouncy. Foarte adevărat. E o problemă. Ascultă, pe moment,
strângem dovezi în privința conceptului. Suntem în stadiile inițiale. Nu putem să tragem
încă concluziile finale. Pur și simplu nu vrem să omitem ceva.
Ca un profesor care ghidează un potențial absolvent, Pouncy i-a arătat Juliei acele părți din
Aripa de Est la care fata nu avusese acces până atunci. A trecut din cameră în cameră,
umplute toate cu mărunțișuri de prin sute de biserici și temple. Se aflau acolo straie și
odăjdii, altare, torțe, cădelnițe și mitre. Existau o mie de arome de tămâie.
Fata a ridicat niște obiecte sacre, legate cu o bucată de sfoară – printre ele se aflau și o cârjă
episcopală și un shillelagh, toiagul preoților druizi. Obiectele erau cel puțin diferite față de
cele pe care le folosea ea de obicei. I se păreau niște porcării. Dar cine putea fi sigur, în
absența unui test? Poate că astea erau chestiile cu adevărat puternice. Poate că descoperise
marele computer, echivalentul magic al Marelui Accelerator de Particule. Nu puteai scoate
ceva din evidență dacă nu-l scoteai în cunoștință de cauză. Nu-i așa?
Așa că Julia s-a alăturat Proiectului Ganymede. Și-a unit forțele cu ceilalți, făcând ce fac toți
tocilarii: a disecat, a organizat și a schițat, a făcut liste și apoi le-a verificat de mii de ori.
Magicienii din Murs făceau incantații, beau, sacrificau, țineau post, se scăldau, își pictau
fețele, consultau stelele și inhalau gaze din tot felul de lichide aduse la fierbere.
Era greu să asimilezi imaginea unei Gummidgy solemne și stângace jelind și halucinând în
urma consumului de peyote, cu sânii goi și cu fața pictată, dar așa cum subliniase și Pouncy,
în contextul cercetărilor lor, așa se manifesta rigoarea. (Asmodeus jura, pe mutește, lucind
de o voioșenie suprimată că Pouncy și Gummidgy organizau pe ascuns orgii bahice, dar
dacă fata avea vreo dovadă, atunci avusese grijă să nu i-o prezinte și Juliei.) Trebuia să afle
dacă exista vreo tehnică magică în spatele tuturor acelor măscăreli, iar dacă exista, cine știe,
poate că făcea vrăjile din dosarele cu trei inele să pară magie de duzină.
În momentul în care Julia s-a alăturat proiectului, Pouncy nu prea avea ce să-i arate în
materie de rezultate, dar văzuse destule situații ca să spere în continuare că activitatea lor
nu era o pierdere de timp. Aparent, Iris încercase o nouă transcriere a unei incantanții
sumeriene într-o noapte, când, deodată, ceva ca un roi de insecte – nu exista un alt cuvânt
pentru fenomen – îi ieșise din gură. Lucrul acela plutise în cameră pentru o clipă, bâzâind
cumplit, și apoi spărsese o fereastră și se topise în întuneric. Iris nu mai putuse vorbi două
zile după aceea. Chestia îi pârjolise gâtul atunci când ieșise.
Mai existaseră și alte indicii, manifestări aleatorii asupra naturii căreia nimeni nu avea vreo
teorie. Obiectele se mișcau de unele singure. Paharele și cratițele se spărgeau. Urmaseră
pașii giganți și fantomatici care o treziseră pe Julia. Fiberpunk – metamagicianul de urgență
– postise și meditase timp de trei zile, iar în dimineața celei de-a patra jurase că văzuse o
mână într-o rază de soare, o simțise cum se întinde spre el și îi atinge ușor fața grăsună cu
degetele ei fierbinți.
Dar nimeni altcineva nu mai putuse repeta experimentul. Asta era frustrant. Magia nu era
un sistem liniar, dar în comparație cu ea, religia era doar haos, o grămadă de gunoaie. Sigur,
demersul lor era foarte ritualizat și formal, codat, dar ritualurile nu le ofereau rezultate
consistente și repetabile. Lucrul important în legătură cu magia adevărată era că odată ce
învățai o vrajă și o făceai cum trebuie, și nu erai prea obosit, iar Circumstanțele nu se
schimbau în timp ce nu erai atent, atunci funcționa, în mare parte. Dar balivernele
religioase nu ofereau date consistente. Pouncy era convins că dacă săpau suficient de adânc,
dincolo de sistemul din spatele lor, ar fi descoperit bazele unei tehnici magice radical mai
puternice, dar cu cât adânceau studiul, cu atât chestiunea devenea mai haotică și mai lipsită
de orice fel de sens. Câteodată aveau impresia că în cealaltă parte se aflau un soi de prezență
capricioasă și rea care apăsa butoane și trăgea de manete la întâmplare, doar ca să-i
enerveze.
Pouncy avea răbdare să stea și să aștepte ca rezultatele aleatorii să dispară pentru a revela
tiparul, dar Pouncy era un individ unic. Așa că în timp ce el și acoliții lui se adânceau în
studiul textelor sacre și umpleau hard drive după hard drive cu pseudodate haotice,
Asmodeus ducea un grup mai mic pe drumul spre o scurtătură. Fata căuta un specimen viu.
Pouncy nu a fost încântat să descopere că Asmo conducea o rebeliune, dar fata îl înfrunta
cu fermitatea glacială a unui vicepreședinte de șaptesprezece ani. Pe Pământ exista, explica
ea, deși toți știau, o populație de ființe magice. Erau puține, deoarece Terra nu era un mediu
prea ospitalier pentru ele. Din punct de vedere magic, solul era prea stâncos și acid, aerul
prea rarefiat, iernile prea grele. Viața pe Pământ pentru o zână era echivalentul vieții la
Polul Nord pentru un om. Aceste ființe supraviețuiau, dar nu prosperau. Și totuși unele
rămâneau aici – inuiții, prin analogie, ai lumii magice.
Printre aceste câteva specimene se instaurase o ierarhie. Unele erau mai puternice, altele
mai slabe. Pe ultimul nivel se aflau vampirii, asasini în serie jerpeliți din a căror populație
cei non-sociopați fuseseră eliminați cu sute de generații în urmă, de selecția naturală.
Empatia nu era o trăsătură utilă pentru strigoi. Nu erau prea apreciați.
Deasupra lor se aflau zânele, ființe ale elementelor, licantropi și ciudățenii care conduceau
pe scara puterii. Iar aici descoperise Asmodeus oportunitatea: dacă înainta cu răbdare în
ierarhie, putea avea parte de o surpriză. Poate că nu ar fi ajuns până la zei, dar era posibil
să întâlnească pe cineva care știa pe altcineva care avea numărul de fax al acestora. Era un
plan mai bun decât postitul.
Pentru început, rămăseseră la aria locală de acoperire: făceau excursii în zone importante,
suficient de aproape de casă. O bună parte din Provence era formată doar din câmpuri și
parcuri, locuri în care puteau observa cu ușurință spirite băștinașe, sirene mici de râu și
chiar și ciudatul balaur. Dar creaturile nu reprezentau decât partea de jos a scării. Era de-
acum august, iar dealurile din jurul Mursului se aprinseseră de movul lavandei, așa de
idilice că parcă erau imaginile de calendar din cabinetul unui dentist. Uneori, Asmodeus și
trupa ei, care acum îl includea și pe Failstaff, dispăreau în aceste câmpuri zile întregi.
Eforturile lor nu fuseseră inițial încununate de succes. Asmo obișnuia să bată la ușa Juliei
la trei dimineața, cu frunze moarte în păr și cu o sticlă de Prosecco băută pe sfert, și ședeau
pe pat în timp ce Asmo își descria noaptea de insuccese și discuții ușuratice în provensala
veche cu niște lutini – practic echivalentul francez al spiridușilor – care tot încercaseră să-
i intre pe sub fusta suficient de ademenitor de scurtă.
Dar existau și progrese. Failstaff ținea o cameră specială, curată, cu o față de masă albă pe
care așezase mâncare proaspătă, ca pe un soi de atracție pentru niște spirite băștinașe,
numite fada, ce veneau purtând norocul în mâna dreaptă și ghinionul în cea strângă. Asmo
o trezise mândrindu-se că obținuse o întâlnire cu Capra de Aur, o ființă văzută de obicei
doar de ciobani și doar de la distanță.
Însă nu totul se învârtea în jurul norocului și al Caprelor de Aur. Într-o noapte, Asmo se
întorsese cu părul ud, tremurând din cauza răcorii tomnatice, după ce un drac o trăsese
brusc, în mijlocul unui interviu altfel civilizat, în râul Ron. A doua zi, văzuse creatura într-
un supermarket, sub forma unui bărbat, umplându-și căruciorul cu borcane de anșoa.
Dracul îi făcuse vesel cu ochiul.
În plus, cineva le tot fura capacele de roată. Asmo se gândea că putea fi vorba despre o
zeitate locală ghidușă numită Reynard Vulpoiul. Reynard era un soi de haiduc, un erou al
țărănimii, dar fata îl considera pur și simplu o pacoste.
Într-o dimineață, Julia l-a văzut pe Failstaff luând micul dejun mai mohorât decât îl văzuse
ea vreodată. Bând espresso și mâncând muesli, tipul îi jurase că noaptea trecută văzuse un
cal negru cu spatele lung ca un autobuz de școală, ducând treizeci de copilași ce plângeau
suiți pe spatele lui, luându-se la întrecere cu mașina lor, în timp ce ei se întorceau acasă. Le
ținuse companie timp de două minute, uneori la trap, alteori galopând peste liniile de
electricitate sau peste vârfurile copacilor. Apoi sărise direct în râu, cu tot cu puști. Ei se
opriseră și așteptaseră, dar calul nu se mai arătase. Realitate sau iluzie? Au citit ziarele
căutând știri despre copii dispăruți, dar nu au găsit nimic.
În majoritatea zilelor, cele două grupuri își împărtășeau rezultatele după-amiaza, la masa
de prânz – în cazul echipei lui Pouncy – sau la micul dejun în cazul celei a lui Asmo, care
hălăduia toată noaptea și se trezea târziu. Fiecare parte își prezenta datele și fiecare integra
rezultatele în următoarea etapă a investigației. Exista un soi de competiție sănătoasă între
cele două grupări. Dar și o întrecere deplasată.
– La dracu’, Asmo, a zis Pouncy într-o zi din septembrie, întrerupând-o în mijlocul
raportului.
Câmpurile din jurul casei se preschimbaseră într-un maro pârjolit.
– Explică-mi și mie cum ne ajută asta să progresăm. Dacă mai aud o singură dată despre
nenorocita aia de Capră Aurie o s-o iau pe arătură. O să-nnebunesc de-a binelea. Capra nu
știe nimic. Toată zona asta e un rahat! Aș ucide să dau peste vreo creatură grecească. Orice.
Zeu, semizeu, spirit, monstru, nici măcar nu-mi pasă. Ciclop. Trebuie să mai existe câțiva.
Practic, suntem pe Marea Mediterană.
Asmodeus l-a fixat, demonic, cu privirea, de peste masa pe care zăceau împrăștiate coji de
baghetă și pete de gem. Ochii ei păreau goi. Era străvezie din cauza lipsei de somn. O viespe
uriașă ateriză dintr-o pată de gem în alta, cu picioarele ce-i atârnau moi.
– Nu am găsit ciclopi, a zis ea. Ți-aș putea aduce o sirenă.
– Sirenă?
Pouncy s-a înveselit. A bătut cu palma în masă.
– De ce n-ai zis așa? E minunat!
– Nu sunt sirene grecești. Sunt de prin partea locului, pe jumătate șerpi, de la brâu în jos.
Pouncy s-a încruntat.
– Deci mai mult ca niște gorgone.
– Nu. Gorgonele au șerpi în loc de păr. Doar că, oricum, nu cred că gorgonele sunt
adevărate.
– O femeie pe jumătate șarpe, a intervenit Julia, ar fi o lamia.
– Într-adevăr, a răbufnit Asmodeus, dacă s-ar afla în Grecia. Dar noi suntem în Franța, așa
că e o sirenă.
– Bine, dar poate cunoaște o lamia, a zis Pouncy. Poate sunt înrudite. Ca verii. Ar trebui ca
toate femeile cu trup de șarpe să aibă un soi de rețea…
– Nu cunoaște nicio lamia.
Asmodeus și-a pus capul pe masă.
– Doamne, nici nu ai idee ce-mi ceri.
– Nu-ți cer, îți sugerez că ar trebui să-ți lărgești aria de cercetare. M-am sărurat de tâmpenia
asta simpatică, franțuzească. Te-ai întrebat vreodată de ce Clash of the Lutins 13 n-a ajuns să
fie film? Nivelurile de putere de aici sunt zero! Putem lua avionul până în Grecia, banii nu
sunt o problemă. Putem merge cu toții. Dar aici te-ai lovit de un zid, și ești prea
încăpățânată să recunoști.
– N-ai de unde să știi!
Asmodeus s-a ridicat, aruncând în jur priviri fulgerătoare.
– Nu pricepi ce fac eu! Nu poți să mergi bătând la uși ca și cum ai face recensământul.
Trebuie să le câștigi încrederea. Am format o rețea de agenți. Unele dintre creaturile astea
nu au mai vorbit cu un om de secole întregi. Capra de Aur…
– Doamne!
Pouncy și-a împins un deget spre fața lui Asmodeus.
– Să nu mai aud de Capră!
– Asmo are dreptate, Pouncy.
Toți ochii s-au întors spre Julia. Se vedea că Pouncy așteptase ca fata să-l susțină. Ei bine,
Julia nu avea de gând să se mai joace. Dacă învățase un lucru de la magie, atunci acela era
că nu te puteai juca niciodată cu puterea.
– Privești greșit lucrurile. Răspunsul nu stă în lărgirea orizontului, ci în adâncirea lui. Dacă
începem să țopăim pe glob, alegând mituri și legende cum ai culege cireșe, o să ne irosim
tot timpul și toți banii și nu ne vom alege cu nimic.
– Păi, până acum nu avem decât brânză de Capră de Aur.
– Hei, stai așa, a protestat Failstaff. Chestia aia a fost comestibilă.
– Nu înțelegi ce vreau să zic. Dacă vom căuta ceva specific, nu vom obține nimic. Dar dacă
ne concentrăm pe un teritoriu bogat și-l exploatăm în adâncime, atunci e posibil să găsim
ceva palpabil. Dacă există ceva palpabil.
– Un teritoriu bogat. Precum Grecia. E tocmai cum ziceam…
– Nu e nevoie să mergem în Grecia, a zis Julia. Nu e nevoie să plecăm nicăieri. Toate chestiile
astea trebuie să aibă o rădăcină comună. Toate au venit prin Provence: celții au fost aici,
romanii, bascii. Misionarii budiști. Egiptenii au avut colonii, la fel ca și grecii, Pouncy, dacă
vrei neapărat să te simți satisfăcut. Ba au fost aici chiar și evrei. Sigur, după aceea totul a
fost mascat de creștinism, dar mitologia încă există în adâncime. Dacă nu găsim un zeu
printre toate astea, înseamnă că nu există niciunul.
– Și atunci ce propui?
Pouncy a privit-o sceptic, nu foarte mulțumit de demonstrația ei fățișă de lipsă de loialitate.
– Ar trebui să renunțăm la toate chestiunile privitoare la religiile lumii și să ne ocupăm doar
de miturile și legendele locale?
– Da, asta propun. Acolo se află sursele noastre. Hai să ne ocupăm de ele și să vedem ce ne
aduc.
Pouncy și-a țuguiat buzele, meditând. Toți se uitau la el.
– Bine.
Tipul și-a desfăcut mâinile.
– Bine! În regulă. Hai să ne ocupăm o lună doar de chestiile din Provence și să vedem ce
iese.
Pouncy i-a privit aprig pe cei din jurul mesei.
– Dar nu ne mai prostim cu spiriduși. Urcă în lanțul trofic, Asmo. Vreau să știu cine e șeful
în zona asta. Află de cine le e frică tuturor păcătoșilor ăstora și află numărul lui de telefon.
Cu acela trebuie să vorbim.
Asmodeus a oftat. Arăta mult mai în vârstă decât în iunie.
– O să încerc, a zis ea. Chiar o să încerc, Pouncy. Dar habar nu ai ce-mi ceri.

Pouncy nu ar fi recunoscut în veci, dar Julia avusese dreptate. Când și-au îngustat aria de
analiză asupra mitologiei locale, Proiectul Ganymede a început să se miște. De îndată ce au
început să privească doar un colț al puzzle-ului – și au vârât restul pieselor la loc, în cutie –
totul a început să prindă contur.
Studiindu-i pe Gregor de Tours și pe alți cronicari medievali anonimi, Julia a început să
prindă gustul magiei locale. Ca și vinul, magia provensală avea teritoriul ei specific. Era
generoasă, haotică și romantică, nocturnă, făcută din lună și argint, din vin și sânge,
cavaleri și zâne, vânt și râuri și păduri. Se ocupa de bine și de rău, dar și cu tărâmul vast, de
mijloc, al năzdrăvăniilor.
Era, de altfel, și un tip de magie matriarhală. Treptat, Julia a început să observe ceva, sau
pe cineva, pândind în umbră, din spatele paginilor vechi. Trebuie să fi fost foarte, foarte în
vârstă și să fi ajuns acolo cu mult înaintea romanilor. Nimic din ce citise Julia nu o numea
în mod direct – nu o puteai privi direct în față, dar știai că se află acolo prin intermediul
felurilor mărunte în care perturba universul din jurul ei. Julia o detecta doar prin
triangulație, urmând mici urme și semne, ca pe figurinele ciudate ale Madonei Negre
împrăștiate prin toată Europa, și mai ales în Provence. Madonele Negre erau întruchipări
obișnuite ale Fecioarei Maria, dar un chip inexplicabil de închis la culoare.
Însă prezența din cărțile ei data de dinainte de Maria, și era mult mai exotică. Julia s-a
gândit că era probabil vorba despre o zeiță băștinașă a fertilității, ițită din trecutul
întunecat, adânc, de dinainte de apariția scrierii, înainte ca totul să fie terasat și curățat și
însămânțat cu omogenitatea creștinătății de cuceritorii cosmopoliți. O verișoară
îndepărtată a Dianei sau a lui Cibele sau Isis, etnografic vorbind. Când ajunseseră creștinii,
probabil că o asimilaseră cu Fecioara, dar Julia credea că zeitatea se afla încă pe undeva. O
simțea privind-o dincolo de masca dogmei creștine, în felul în care cea de-a doua Julia o
privise dincolo de chipul primei Julia.
Zeița o chema pe fată – Julia, cea care îi întorsese spatele propriei mame, ca să se salveze pe
sine și care acum afla vești de la ea doar indirect și din e-mailurile scurte trimise de sora ei
din cuibul confortabil și mic al unui colegiu de arte, de primă clasă, din vestul statului
Massachussetts. Julia își amintea grația și iertarea cu care fusese primită înapoi acasă, când
venise, dărâmată, din Chesterton. Nu mai experimentase ceva asemănător de atunci.
Ajunsese cel mai aproape de divin.
Cu cât Julia citea și compara, deducea și confrunta, cu atât era mai convinsă că zeitatea ei
era reală. Nu se putea ca vreun lucru la care visa așa de mult să nu existe – era ca și cum
zeița se afla dincolo de cuvintele inutile, încercând să o găsească pe Julia, în același timp în
care fata o căuta pe ea. Divinitatea nu era o măreață conducătoare a lumii, o Herra sau o
Frigga, ci un membru al echipei în marele panteon. Nu era nicio zeiță a recoltei, precum
Ceres – Provence avea un sol stâncos și climă mediteraneeană, așa că nu se preta deloc la
cultivarea de cereale. Zeița Juliei se ocupa de struguri și de măsline, de fructul negru și
intens al arborilor răsuciți și de viță-de-vie. Și avea și fiice: driadele, apărătoarele feroce ale
pădurilor.
Zeița era caldă, ba chiar amuzantă și iubitoare, dar avea și o altă caracteristică, îngrozitoare
în tristețea ei: jalea pe care și-o asuma iarna, când cobora în lumea de apoi, departe de
lumină. Existau versiuni diferite ale poveștii. În unele dintre ele, zeița se supăra pe omenire
și se ascundea în subteran jumătate de an, din cauza mâniei. În altele, își pierdea una dintre
fiice și se retrăgea în Hades să-i plângă moartea. În celelalte, zeița era trasă pe sfoară de un
soi de păcălici asemănător lui Loki și ajungea să-și petreacă jumătate de an ascunzându-și
căldura și bogăția în subteran, împotriva voinței ei. Însă în toate versiunile, natura ei duală
era evidentă. Era o zeitate deopotrivă a luminii și a întunericului. O Madonă Neagră:
întunecimea morții, dar și a solului fertil, înnegrit de putregaiul care dă naștere iar vieții.
Julia nu era singura care auzea chemările zeiței. Și ceilalți vorbeau despre ea. Elevii FTB în
special, care păreau să nu fi beneficiat de o relație maternă grozavă, se simțeau atrași de ea.
În cripta de sub catedrala din Chartres se afla o fântână druidă antică, iar în apropierea ei
o statuie a Madonei Negre, cunoscută sub numele de Notre Damme Sous Terre. Așa că, în
lipsa unui nume adevărat, i-au spus zeițe: Doamna Noastră Subpământeană. Sau uneori,
prietenește: DNS.
Asmo a început să o ia pe Julia în expedițiile ei nocturne. Conduceau vechiul Peugeot al
Juliei, sau, în eventualitatea în care trebuiau să transporte pe cineva sau ceva, o camionetă
veche Renault Trafic. Într-o noapte, au urmat un indiciu departe în Camargue, delta cea
umedă și vastă a Ronului, unde fluviul se vărsa în Mediterana: cinci sute de kilometri pătrați
de mlaștini sărate și lagune.
Drumul durase două ore. Se presupunea că în deltă se găsea o creatură numită tarasc. Când
Julia îi ceruse lui Asmodeus mai multe detalii, fata îi spusese doar atât:
– Nu m-ai crede, dacă ți-aș spune.
Și avea dreptate. După ce lipăiseră prin kilometri întregi de pământ mlăștinos și plin de
rămășițele lumești ale celor înconjurătoare, au descoperit, în cele din urmă, creatura și au
ademenit-o afară din ascunzătoarea ei dintr-o deschidere plină de pini de mlaștină, rupți și
piperniciți. Ființa stătea cu fața spre ei, sub lumina lunii, scoțând un sunet jalnic pufăitor,
ca și acum ar fi suferit de o răceală blestemată.
– Ce dracu’, a zis Julia.
– Lua-m-ar, a făcut Failstaff.
– E mai mult decât mă așteptam, a spus Asmo.
Tarascul era o bestie cam de mărimea unui hipopotam, dar cu șase picioare. Avea coadă de
scorpion, un cap pe jumătate de om, pe jumătate de leu, cu păr lung, ca ața, iar pe spate
purta carapacea unei țestoase, cu țepi ce se ițeau din ea. Carapacea pusese capac la tot.
Creatura arăta exact ca Bowser din Super Mario Bros.
Tarascul s-a ghemuit la pământ, așezându-și bărbia pe o buturugă umedă, privindu-i cu o
față incredibil de hidoasă. Postura lui nu era atât defensivă, cât resemnată.
– Poți să te bazezi pe francezi să inventeze cel mai cumplit de distrus dragon din câți au
existat, a oftat Asmodeus.
De îndată ce tarascul și-a dat seama că tinerii nu aveau de gând să-l atace, a început să
vorbească. De fapt, nu au mai reușit să-l facă să tacă. Ființa aia nu avea nevoie de o echipă
entuziastă de folcloriști-vrăjitori, ci de un terapeut. Au stat acolo toată noaptea, pe bușteni,
ascultându-l cum se plânge de singurătate și de umezeala insuficientă. Doar în zori, tarascul
s-a întors în vizuina lui.
Dar se dovedise că meritase efortul. Ființa era un văicăreț prin excelență, iar dacă tinerii
doreau să afle de cine se temeau cei din împrejurimi, atunci tarascul sigur îi putea ajuta,
pentru că se temea de absolut toată lumea. Aveau de unde alege. Ființa era prea mare ca
acelea mai mărunte să se lege de ea, dar, dacă citeai printre rânduri, îți dădeai seama că
bietul tarasc devenise calul de bătaie pentru băieții din rândurile de sus ale lumii mitice.
Aparent, Reynard Vulpoiul îi cicălea din plin, deși îi implorase să nu-i sufle niciun cuvânt
Vulpoiului, de frica urmărilor. Ba chiar și mai interesant, tarascul era ținta bătăilor unui
sfânt care hălăduia pe pantele muntelui Ventoux de câteva veacuri încoace.
Înfățișarea atât de terifiantă a creaturii o făcea atât de greu de înțeles. O ființă de o măreție
atât de feroce ca el era, adeseori, considerată diabolică, menită focului și blestemelor doar
pentru că mâncase șase sau șapte săteni! De aceea decisese să-și petreacă zilele bălăcindu-
se în bălțile sărate ale deltei Ronului, înfulecând câte un cal sălbatic, ca să supraviețuiască.
De ce nu voiau să i se alăture? Era liniște și sigur acolo. Și, știi, era așa greu să găsească pe
cineva drăguț, care să te asculte. Nu ca omul ăla sfânt și aprig. Tinerii erau mult mai de
treabă decât el.
Conducând înapoi, pe autostrada pustie, scăldată de crepuscul, mijindu-și ochii ca de gumă
spre mlaștina plată, tinerii au convenit împreună că pustnicul era, într-adevăr, un client
cam meschin. Exact genul de om pe care ar fi trebuit să-l cunoscă.

O nouă atmosferă se instalase în casa din Murs. Fusese dintotdeauna de la sine înțeles că
luxul și confortul reprezentau părți integrante ale stilul magic de viață, și nu doar de dragul
stilului, ci din principiu. Ca magicieni – magicieni de Murs! –, tinerii erau un soi de
aristocrați ai lumii magice și, orice s-ar fi întâmplat, urmau să trăiască întocmai.
Acum, asta era gata să se schimbe. Nimeni nu mai făcea nimic și Pouncy nu mai dădea
niciun edict, dar atmosfera devenise spartană. Natura serioasă a investigației lor calma și
tempera comportamentul lor colectiv. La cină se servea mai puțin vin, iar uneori chiar
deloc. Mâncarea a devenit mai simplă. Conversațiile se purtau în șoaptă de parcă s-ar fi
aflat într-o mănăstire. O atitudine gravă și de austeritate începea să prindă rădăcini printre
ei. Julia bănuia că avea de-a face cu postul pe care-l țineau ceilalți. Dintr-un centru de
cercetare magică, Murs se transforma într-un soi de refugiu religios.
Julia simțea și ea schimbarea. Se trezea în zori. Vorbea doar atunci când era necesar. Mintea
îi era limpede și alertă, gândurile – păsări ce se chemau una pe cealaltă pe un cer gol.
Noaptea dormea profund – un somn calm și întunecat ca fundul oceanelor, populat de
creaturi bizare, mute și luminoase. Într-o noapte a visat că Doamna Noastră Subterană o
vizitase. I se arătase sub forma statuii din cripta din Chartres, rigidă și rece. Statuia îi dăduse
Juliei o cupă de lemn. Ridicându-se în capul oaselor, a dus cupa la buze și a băut ca un copil
doborât de febră, căruia i se dă medicamentul în pat. Lichidul era rece și dulce și în minte
i-a venit poemul lui Donne despre Pământul cel însetat. Apoi a coborât cupa și zeița s-a
aplecat spre ea și a sărutat-o cu chipul ei aurit, de icoană.
Apoi statuia s-a spart. Învelișul ei s-a despicat ca un ou, iar din interior a ieșit adevărata
zeiță, eliberată, în sfârșit. Era incredibil de frumoasă și gravă și-și ducea simbolurile în câte
o mână: un toiag răsucit, de măslin în dreapta și un cuib de păsări, cu trei ouă în el, în
stânga. Jumătate din chip îl avea umbrit, căci șase luni din an le petrecuse sub pământ.
Ochii ei erau plini de iubire și de iertare.
– Tu ești fiica mea, a zis ea. Fiica mea adevărată. Voi veni după tine.
Julia s-a trezit auzind ciocănitul lui Pouncy în ușă.
– Vino să te uiți, a șoptit el, când fata a deschis. Trebuie să vezi.
Încă adormită, în cămașa de noapte, Julia l-a urmat în casa întunecată. Parcă încă visa.
Podeaua scârțâia tare, așa cum se întâmpla mereu când încercai să te strecori noaptea într-
o casă. Au coborât tiptil treptele spre o cameră de la subsol, rezervată experimentelor cu
impact serios. Pouncy aproape că alerga înaintea ei.
Luminile erau stinse. Doar luna își trimitea o rază compactă de lumină în încăpere, printr-
o fereastră înaltă aflată la nivelul solului, afară. Julia și-a frecat ochii.
– Bine, a zis Pouncy. Înainte să pierdem lumina.
În cameră se afla o masă, aranjată cu față albă de masă și o oglindă mică și rotundă pe ea.
Pouncy a trasat o pecete pe ea de trei ori cu degetele.
– Ține mâinile așa, a zis el, făcându-și palmele căuș.
Când Julia s-a conformat, Pouncy a ridicat oglinda astfel încât să reflecte razele lunii. Fetei
i s-a tăiat răsuflarea. Julia a simțit imediat cum pumnii i se umplu de ceva rece și tare.
Monede. Făceau un sunet precum ploaia.
– Sunt din argint, a zis el. Cred că sunt reale.
Una dintre monede a săltat pe podea și s-a rostogolit. Era magie puternică. Julia nu mai
văzuse niciodată așa ceva.
– Lasă-mă să încerc, a șoptit ea.
Fata a imitat semnul pe care-l făcuse Pouncy asupra oglinzii. De data asta, în loc de arginți,
raza s-a transformat în ceva alb și lichid. Substanța s-a vărsat pe masă, udând materialul.
Julia și-a înmuiat un deget în ea și a gustat. Lapte.
– Cum ai făcut asta? a zis ea.
– Nu sunt sigur, a zis Pouncy, dar cred că m-am rugat.
– O, Doamne. Și-a înăbușit un chicot isteric. Cui?
– Am găsit rugăciunea într-una dintre cărțile alea vechi, provensale. În limba occitană.
Părea o incantație, dar m-am mirat că nu existau și gesturile necesare. Așa că am
îngenuncheat și am rostit cuvintele, cu mâinile împreunate.
Pouncy a roșit.
– M-am gândit la… ei bine, la DNS.
– Hai să ne uităm un pic sub capotă.
Existau câteva vrăji simple pentru a face farmecele vizibile: îți arătau felurile în care energia
intra într-un obiect sau îl înconjura, punând stăpânire pe el. Dar ce-a văzut Julia când a
făcut una dintre vrăji asupra oglinzii sfida orice explicație. Era cea mai densă țesătură
magică pe care o văzuse: o rețea de linii fine, aranjate în modele ornante, ca o tapiserie, atât
de densă că aproape acoperea oglinda de dedesubt. I-ar fi trebuit cel puțin un an unei
echipe de magicieni pentru a aranja toate acele canale. În loc de asta, Pouncy reușise singur,
într-o singură noapte, cu o simplă incantație. Lucrarea nu semăna defel cu nimic din ce
văzuse Julia.
– Tu ai făcut asta? Acum?
– Nu știu, a zis el. Nu cred. Am rostit cuvintele, dar cred că altcineva a făcut totul.
Julia își simțea mâinile și trupul bizar de ușoare. În aer se simțea un miros dulceag.
Acționând din impuls, fata și-a umezit un pic ambele pleoape cu lapte. Vederea ei s-a
limpezit brusc, ca atunci când se schimbă reglajele la oftalmolog.
– Ne apropiem, Julia, a zis Pouncy. Ne apropiem de practica divină. Pot s-o simt.
– Eu nu simt lucrurile, a zis ea. Mie îmi place să le cunosc.
Dar Julia trebuia să admită că ea simțea asta. Singurul cuvânt potrivit pe care îl găsise
pentru acel tip de magie era grav. Nu era nimic ușor sau jucăuș în legătură cu ea: era magie
complet rece. Serioasă ca un atac de cord. Unde dispăruse granița fină dintre o vrajă și un
miracol? Să transformi lumina lunii în monede de argint nu semăna chiar cu despărțirea
apelor Mării Roșii, dar ușurința cu care se realizase indica posibilități mult mai largi.
Obținuseră doar un efect minor al unei surse enorme de putere.
Dimineața următoare, Asmodeus se afla la micul dejun. Adevăratul mic dejun, nu
combinația ei obișnuită de prânz și mic dejun. Vibra de entuziasm. Refuza să mănânce.
– L-am găsit, a zis ea, ca și cum ar fi răsuflat ușurată.
– Pe cine? a întrebat Julia.
Era un pic cam devreme pentru Asmodeus și purtarea ei exacerbată.
– Pe cine ai găsit?
– Pe pustnic. Ermitul despre care ne-a vorbit tarascul. E un sfânt. Sau, nu chiar, nu în sensul
strict creștin. Dar el așa își spune.
– Explică, a rostit Pouncy, ronțăind dintr-o bucată de pâine uscată, aproape de penitență.
– Păi, a zis Asmodeus, renunțând pentru o vreme la oboseala ei maniacală și accesând
modul grav, din câte pot să-mi dau seama, tipul ăsta are vreo două mii de ani. Bun? Își
spune Amadour – zice că a fost sfânt, dar că l-au repudiat. L-am găsit trăind într-o peșteră.
E roșcat și are o barbă până aici. Zice că slujește zeiței celei vechi, celei despre care tot
auzim vorbindu-se. N-a vrut să o numească, dar ea trebuie să fie. Doamna noastră, DNS. O
vreme, omul a fost considerat un sfânt creștin, mi-a zis el, spunând că o venera pe Fecioara
Maria, dar în cele din urmă a fost hulit ca păgân și au vrut să-l crucifice. De atunci trăiește
în grotă. La început, am zis, da, amice, e o diferență mică între a fi sfânt și un boschetar
nebun. Dar mi-a arătat niște chestii. Niște ciudățenii, oameni buni, pe care noi n-am ști
cum să le facem. Poate să modeleze roca numai cu mâinile. Vindecă animale. Cunoaște
lucruri despre mine pe care nu le mai știe nimeni. Mi-a… vindecat o cicatrice. O aveam. A
făcut-o să dispară.
Vocea fetei a tremurat. Julia nu o mai văzuse niciodată pe Asmodeus așa de serioasă. Fata
i-a fulgerat cu privirea, furioasă că lăsase să-i scape un secret. Julia nu văzuse niciodată
cicatricea lui Asmodeus. Se întreba dacă era vorba despre una fizică ori de altă natură.
– Ne poți duce la el?
Vocea lui Pouncy era blândă. Părea să știe cât de aproape de marginea prăpastiei se afla
fata. Asmo a clătinat repede din cap, încercând să-și revină, fără a reuși însă.
– Nu-l poți vedea decât o dată, a răspuns ea. Poate ai putea să-l găsești singur, dar nu-ți pot
spune unde se află peștera. Adică, îmi amintesc, dar nu-ți pot spune. Literalmente – am
încercat chiar acum.
Fata a ridicat neajutorată din umeri.
– Nu iese nimic.
S-au uitat cu toții unul la celălalt, peste masa plină de coji de pâine și de cești de cafea rece.
– Era să uit, a spus Asmo. Mi-a dat ceva.
Fata a desfăcut fermoarul rucsacului ei și a căutat în el, scoțând la iveală o bucată de
pergament, acoperită de un scris mărunt.
– Este un palimpsest. Vă vine să credeți? Atât de vechi. L-am văzut răzuind cerneala de pe
o carte antică și prețioasă de rugăciuni, sau ceva de genul, ca să-l facă. Probabil e unul dintre
manuscrisele de la Marea Moartă. Ne-a scris cum să o invocăm pe zeiță. Pe Doamna Noastră
Subpământeană.
Pouncy i-a luat hârtia din mână. Degetele lui tremurau ușor.
– O invocație, a zis el.
– Deci asta e, a spus Julia. Numărul de telefon al zeiței.
– Ăsta-i. Am impresia că e în feniciană, dacă vă vine să credeți. Omul nu știa dacă o să vină,
dar…
Asmo a luat bucata de pâine a lui Pouncy și a început s-o ronțăie, fără a părea să fie
conștientă de ce face. Fata a închis ochii.
– Rahat, a zis ea, trebuie să mă duc la culcare.
– Du-te.
Pouncy nu și-a ridicat privirea din hârtie.
– Du-te. Vom vorbi după ce te vei fi odihnit.
CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI PATRU
Muntjac era calmă, legănată de valurile blânde, în felul neastâmpărat al navelor care se
pregătesc să-și ia avânt, dar nu înaintează deloc. Frânghiile ei moi și scripeții zăngăneau și
bubuiau lovindu-se de catarge. Nava nu putea sta locului.
Ploaia agita suprafața apei, făcând-o să pară un soi de pată cenușie. Nimeni nu scotea un
cuvânt. Trecuse o săptămână de când Quentin și Poppy se întorseseră din Țara-lui-Nicăieri,
aducând veștile despre apropiata apocalipsă magică și despre adevărata natură a cheilor.
Cabina lungă, cu tavan jos, unde lua masa se umplea de sunetul picăturilor care băteau
darabana pe puntea de deasupra, astfel că, oricum, ar fi trebuit să țipe unul la celălalt ca să
se facă înțeleși. Bineînțeles că aveau să găsească ultima cheie. Doar că nu erau tocmai siguri
cum.
– Hai să reluăm, a zis Eliot, ridicând tonul pentru a fi auzit. Chestiile astea urmează mereu
niște reguli și trebuie să-ți dai seama care sunt. Ai trecut prin portal cu Julia.
Eliot arătase către Quentin.
– Dar nu ai luat cheia cu tine.
– Nu.
– E posibil să fi căzut înainte să se închidă ușa? Să fie oare pe peluza alor tăi?
– Nu, imposibil.
Quentin era aproape sigur. Nu, chiar era sigur. Iarba era tunsă ca pe un teren de golf; ar fi
observat-o cu certitudine.
– Atunci, tu – Eliot s-a întors spre Bingle – ai cercetat camera și nu ai găsit nicio cheie.
– Nicio cheie.
– Dar acum, când voi doi – Quentin și Poppy – ați trecut în Țara-lui-Nicăieri, cheia a rămas
aici, de partea asta.
– Corect, a zis Poppy. Nu-mi spune că a dispărut și ea.
– Nu, e la noi.
– Ce s-a întâmplat când s-a închis portalul? a întrebat Quentin. A rămas acolo, suspendată
în aer?
– Nu, a căzut pe punte. Bingle a auzit-o și a ridicat-o.
Conversația s-a oprit, iar ploaia a rămas să bată pe punte, în liniște. Nu era nici cald, nici
frig. Puntea de deasupra era izolată împotriva apei, dar aerul era așa de umed încât Quentin
se simțea ud leoarcă. Fiecare suprafață era lipicioasă. Tot ce era din lemn era umflat,
inclusiv nenorocita lui de claviculă. În jur se auzea un scrâșnet posac de fiecare dată când
vreunul dintre ei se mișca pe scaunul de lemn. Deasupra capului său, Quentin auzea pașii
sărmanului care se nimerise de pază pe punte.
– Poate că a existat vreun fel de spațiu între ușă și Fillory, a zis Quentin. Unul dintre golurile
interdimensionale. O fi căzut acolo.
– Credeam că Țara-lui-Nicăieri e golul interdimensional, a spus Poppy.
– Corect, dar există și un alt fel de gol. Atunci când se deschide un portal. Dar am fi observat
ceva.
Muntjac a mugit ușor, pe când se legăna pe loc. Quentin își dorea ca Julia să fie cu ei, dar
fata rămăsese în cabina ei, doborâtă de o febră care s-ar fi putut sau nu să fie legată de
lucrurile ciudate care i se întâmplau. Se simțise rău de când luptase pe insulă, pentru ultima
cheie. Zăcuse în pat cu ochii închiși, dar fără să doarmă, respirând rapid și superficial.
Quentin se ducea la ea de câteva ori pe zi ca să-i citească, să o țină de mână sau să-i dea
apă. Fetei nu părea să-i pese prea mult, dar el continua să o viziteze. N-aveai de unde să știi
cum putea să o ajute.
– Deci ați căutat pe întreaga Insulă de Apoi, a zis Quentin.
– Da, a răspuns Eliot. Uite, poate ar trebui să-l chemăm pe Ember.
– Cheamă-L!
Quentin pronunțase cuvinele mai vehement decât își dorise.
– Mă îndoiesc că ne va putea ajuta prea mult. Dacă rumegătorul ăla blestemat ar putea
recupera cheia, ar găsi-o singur și ne-ar lăsa în pace.
– Dar ar vrea? a întrebat Josh.
– Probabil. N-ar avea decât, dacă Fillory se duce de râpă.
– Ce e Ember, până la urmă? a zis Poppy. Adică, am crezut că e un zeu, dar nu seamănă
deloc cu indivizii ăia argintii.
– Este zeu în lumea asta, dar nicăieri altundeva, a răspuns Quentin. Asta cred eu. Ember e
doar un zeu local. Cei argintii stăpânesc peste toate lumile.
Deși Quentin își păstrase încă o bună parte din exaltarea cu care se întorsese din Țara-lui-
Nicăieri, legătura lui cu ea devenise mai puternică. Panica era încă prezentă: în fiecare
dimineață, Quentin se trezea așteptând ca magia să fi dispărut din lume ca în urma unei
facturi neplătite și ca Fillory să se prăbușească în jurul lui, din toate părțile, ca ultimele zile
ale orașului Pompei. Cu siguranță că înaintaseră rapid în ultima vreme, dar nu și în acea
dimineață. Amiralul Lacker găsise împăturită într-un dulap secret, din lemn, o pânză
minunată care capta lumina, dar și vântul. Quentin a recunoscut-o: frații Chatwin
avuseseră una la bordul Lăstunului. Pânza atârna moale în mare parte a nopții, șchiopătând
pe scânteieri de lună și stele, dar în timpul zilei se umfla ca o velă în furtună și împingea
nava înainte aproape de una singură, având nevoie doar să fie ajustată în funcție de cum
bătea soarele.
Totul era în regulă. Dar Fillory nu-i ajuta. Nu le arăta cheia. Toate minunile păreau să se
ascundă. În săptămâna care trecuse ajunseseră pe insule necunoscute, pășiseră pe plaje
virgine, pătrunseseră în mlaștini scufundate de mangrove și măsuraseră chiar și un aisberg
vagabond, plutind la întâmplare, dar nicio cheie nu li se arătase. Nu erau împinși de la
spate. Nu funcționa. Ceva lipsea. Era aproape ca și cum un element ar fi dispărut din aer: o
frânghie de siguranță se slăbise, o încărcătură electrică se disipase. Quentin își storcea
creierii încercând să-și dea seama despre ce era vorba.
Iar ploaia nu mai contenea.
După ședință, Quentin și-a impus o pauză. S-a întins în patul lui umed și a așteptat ca toată
căldura corpului său se propage până la așternuturile lipicioase și ude. Era prea târziu să
mai tragă un pui de somn și prea devreme să meargă la culcare. La fereastră, soarele cobora
sub buza lumii, sau cel puțin așa ar fi trebuit să se întâmple, pentru că nu-și putea da seama.
Cerul și oceanul nu se mai puteau deosebi. Lumea devenise de un cenușiu uniform, ca al
unei tăblii Etch A Sketch nou-nouțe, ale cărei mânere nu fuseseră încă învârtite.
Quentin s-a uitat afară, cu gândurile rătăcind aiurea, ronțăindu-și vârful degetului mare,
un obicei prost rămas din copilărie.
Cineva a vorbit.
– Quentin.
Tânărul a deschis ochii. Pesemne că adormise. Fereastra era întunecată de acum.
– Quentin, a zis iar vocea.
Nu visase. Vocea era înăbușită și nu părea să vină de undeva anume. S-a ridicat în capul
oaselor. Era o voce blândă, moale și androgină și vag familiară. Nu părea complet umană.
Quentin s-a uitat în jur, dar era singur în cabină.
– Cine ești? a întrebat el.
– Sunt aici, jos, Quentin. Mă poți auzi printr-un grătar din podea. Sunt în cală.
Acum reușise să localizeze vocea. Uitase că ființa se mai afla la bord.
– Leneșule? Tu ești?
Oare avea și un alt nume în afară de Leneș?
– Mă gândeam că ai vrea să-mi faci o vizită.
Quentin nu-și putea imagina ce anume îi dăduse animalului o asemenea idee.
Cala navei era întunecată și mirosea a umezeală, a mucegai și a butoi și, bineînțeles, a leneș.
În concluzie, s-ar fi simțit mai bine dacă vorbea cu leneșul din cabină. Sau să nu vorbească
deloc. Și, Doamne, dacă îl putuse auzi pe animal atât de limpede, atunci și leneșul trebuie
să fi auzit tot ce se întâmplase acolo de când plecaseră din Whitespire. Dar lui Quentin
chiar îi părea rău de leneș. Nu-i acordase prea mare atenție și, sincer, era cam plicticos. Dar
îi datora respect, în calitatea lui de reprezentant al animalelor vorbitoare la bordul navei.
Și-n plus, în cală era cald, iar Quentin nu avea alte treburi mai presante. A oftat și și-a
dezlipit așternuturile de pe el, apucând o lumânare. A găsit scara și a coborât.
Cala era mai goală decât își amintea el. Un an pe mare trebuie să fi avut acel efect. Apa
neagră se mișca acum cu unduiri lichide într-un canal ce traversa podeaua. Leneșul era o
creatură tare ciudată, lungă de aproape un metru, cu o blană grea de un cenușiu-verzui.
Ființa atârna cu capul în jos de brațele lui ca două frânghii. Ghearele groase și curbate erau
răsucite în jurul unei bârne de lemn. Înfățișarea lui te surprindea ca un accident al evoluției.
Grămada obișnuită de coji de fructe și excremente de leneș zăcea sub el, în dezordine.
– Bună, a spus Quentin.
– Bună.
Leneșul și-a ridicat capul lui mic, bizar de plat, astfel că se uita la Quentin din dreapta.
Poziția părea inconfortabilă, dar gâtul animalului părea destul de bine adaptat. Peste ochi
avea două dungi de blană, ceea ce îi dădea un aspect adormit, ca al unui raton. Ființa își
mijise ochii în lumina lumânării.
– Îmi pare rău că nu am mai coborât să te văd, s-a scuzat Quentin.
– E în regulă, nu mă deranjează. Nu sunt un animal foarte sociabil.
– Nici măcar nu știu cum te cheamă.
– Abigail.
Era o femelă. Quentin nu-și dăduse seama. Un scaun tare, de lemn, fusese adus în cală,
probabil în cazul în care cineva se bucura de conversația cu leneșul atât de mult, încât ar fi
trebuit să se așeze pentru ca discuția să fie și mai plăcută.
– Și-n plus, ai fost foarte ocupat, a adăugat ea, deosebit de mărinimoasă.
S-a lăsat o tăcere îndelungată. Din timp în timp, leneșul mesteca – Quentin nu era sigur ce
anume – cu dinții ei bonți și galbeni. Trebuie să fi fost datoria cuiva să coboare și să-l
hrănească. Să o hrănească.
– Te superi dacă te întreb, a zis Quentin, în final, de ce ai venit în această călătorie?
Întotdeauna am fost curios.
– Nu mă supăr, a răspuns calmă, Abigail Leneșa. Am venit pentru că nimeni altcineva nu
voia și ne-am gândit că ar fi bine să trimitem pe cineva. Consiliul Animalelor a decis că pe
mine m-ar deranja cel mai puțin. Dorm în mare parte a timpului și nu mă mișc prea mult.
Îmi place singurătatea. Într-un fel, abia dacă mă aflu în lumea asta, așa că nu prea contează
unde sunt.
– Of! Credeam că animalele vorbitoare și-au dorit un reprezentat pe navă. Ne-am gândit că
v-ați fi simțit jignite dacă nu îl luam pe unul dintre voi.
– Noi am crezut că tu ai fi jignit dacă nu trimiteam pe cineva. E amuzant cât de plină de
neînțelegeri e viața, nu-i așa?
Cu siguranță.
Leneșului nu i se păreau jenante intervalele lungi de tăcere. Poate că animalele nu
experimentau jena în același fel ca oamenii.
– Când un leneș moare, el rămâne agățat în copac, a zis Abigail, din senin. Deseori până ce
începe să se descompună.
Quentin a dat gânditor din cap.
– Nu știam.
Nu era o replică la care să răspunzi cu ușurință.
– Asta ar trebui să-ți spună ceva despre modul de viață al leneșilor. E diferit față de cum
trăiesc oamenii și chiar față de celelalte animale. Ai putea zice că ne petrecem mare parte
a vieții între lumi. Mințile noastre planează între lumea somnului și cea a treziei. Într-un
fel, ducem o existență de graniță, între viață și moarte.
– Este foarte diferit față de cum viețuiesc oamenii.
– Trebuie să ți se pară ciudat, dar așa ne simțim cel mai confortabil.
Leneșul părea unul dintre indivizii ăia cu care poți fi sincer.
– De ce îmi spui toate astea? a întrebat Quentin. Adică, sunt sigur că ai un motiv, dar nu
fac legătura. E vorba de cheie? Ai vreo idee despre cum o putem găsi?
Tânărul nu știa cât de multe știa leneșul despre ce se petrecea la bordul navei. Poate că nici
nu era conștient că se aflau într-o misiune.
– Nu mă refer la cheie, a răspuns Abigail, cu vocea ei lichidă și molcomă. Ea vorbea despre
Benedict Fenwick.
– Benedict? Ce-i cu el?
– Ai vrea să-i vorbești?
– Păi, sigur. Dar e mort. A murit acum două săptămâni.
Decesul tânărului încă i se părea lui Quentin ceva de necrezut, la fel ca în prima noapte.
– Există căi ce sunt închise pentru majoritatea ființelor, dar sunt disponibile leneșilor.
Quentin presupunea că răbdarea era, fără doar și poate, o caracteristică extrem de
importantă când urma să porți o conversație cu un leneș.
– Nu pricep. Ai de gând să ții o ședință de spiritism și vom putea vorbi cu fantoma lui
Benedict?
– Benedict e în lumea de apoi. Nu e o fantomă. E o umbră.
Leneșul și-a întors capul în poziția lui inversă; o manevră pe care o făcuse fără a-l pierde o
clipă din ochi pe Quentin.
– Lumea de apoi.
Iisuse Hristoase! Nici nu-și dăduse seama că Fillory avea o lume de apoi.
– E în iad?
– E pe lumea cealaltă, acolo unde se duc sufletele celor morți.
– Benedict e în regulă acolo? Sau, în fine, știu că e mort, dar e împăcat? Sau cum s-o zice.
– Nu pot să-ți spun. Nu înțeleg precis stările de spirit omenești. Un leneș nu cunoaște decât
pacea.
Trebuie să fi fost bine să fii leneș. Quentin era neliniștit de ideea unui Benedict aflat în
lumea de apoi. Îl deranja faptul că băiatul putea fi mort și în același timp și… nu viu, dar
cum? Conștient? Treaz? Parcă ar fi fost îngropat de viu. Suna oribil.
– Dar nu e torturat, nu? De niște tipi roșii, cu coarne și țepe?
Nu presupusese niciodată că ceva ar fi fost imposibil în Fillory.
– Nu. Nu e tulburat.
– Dar nici în rai nu e.
– Nu știu ce este „raiul“. Fillory nu are decât lumea de apoi.
– Și atunci cum pot să vorbesc cu el? Poți să… nu știu, să-l apelezi? Să-mi faci legătura?
– Nu, Quentin, nu sunt un medium. Sunt un animal psihopomp. Nu vorbesc cu morții, dar
îți pot arăta o cale spre lumea de apoi.
Quentin nu era sigur să voia s-o cunoască. A cercetat chipul întors al leneșului. Era
impenetrabil.
– Fizic? Aș putea să mă duc eu însumi acolo?
– Da.
Quentin a inspirat adânc.
– OK. Chiar mi-ar plăcea să-l ajut pe Benedict, dar nu știu dacă vreau să părăsesc lumea
celor vii.
– Nu o să te forțez. Nici nu aș avea cum.
Era sinistru în cala întunecată, luminată doar de flacăra lumânării lui Quentin, ce stătea
perfect dreaptă, pe când nava se legăna înainte și înapoi. Leneșul spânzurat imita mișcările
corabiei – se legăna ușor, ca o pendulă. Quentin își tot arunca privirea în beznă. Acolo jos
parcă se afla în altă lume. Marginile curbate ale navei erau precum coastele unui animal
imens care-i înghițise. Unde era lumea de apoi? Era sub pământ? Sub apă?
Leneșul a ales acel moment ca să-și continue toaleta, lucru pe care îl îndeplinea cu
încetineala și temeinicia obișnuite, mai întâi cu limba, apoi cu una din ghearele groase și
dure pe care o desprinsese laborios și încet de pe bârnă.
– Într-un fel, a zis ea, pe când își lingea blana și se pigulea – noi, leneșii, suntem… niște mici
lumi… în sine.
Nimeni nu putea reda o pauză la fel ca un leneș. Sau să supraviețuiască cu atât de puțin
feedback conversațional. Quentin se întreba dacă pentru leneși lumea oamenilor părea să
se miște cu o viteză orbitoare – dacă oamenii păreau să tresalte și să gonească, în același fel
în care leneșul parcă se derula cu încetinitorul pentru el.
– Există o specie de alge, a zis ea, care cresc doar… în blana leneșilor. E responsabilă pentru…
nuanța noastră verzuie, unică. Alga ne ajută să ne camuflăm printre frunze. Apoi există o
specie de molii care trăiesc doar în… blana densă și plină de alge a leneșilor. De îndată ce
sosește o molie – în acest moment, Abigail a început să tragă de un nod încâlcit de păr și a
rămas așa vreme îndelungată înainte de a-și relua discursul – aripile ei se rup. Nu are nevoie
de ele. Nu o să mai plece niciodată.
În sfârșit, terminase. Femela și-a trecut iar gheara în jurul grinzii și s-a întors la starea ei
domoală și întoarsă pe dos.
– Se numesc molii de leneși.
– Uite, a zis Quentin. Vreau să mă fac înțeles. Nu am timp acum de lumea de apoi. Oricând
altcândva ar fi perfect să-l jelesc pe Benedict și ar însemna extrem de mult pentru mine,
dar universul trece printr-o criză. Căutăm o cheie și miza este mare. Foarte mare. Ar
însemna finalul regatului Fillory dacă nu o găsim. Asta va trebui să mai aștepte.
– Timpul va sta pe loc cât te vei afla în lumea umbrelor. Pentru morți nu există schimbare,
și deci nici timp.
Quentin nu-și putea permite să se lase distras.
– Chiar și așa, la ce bun? Nu-l pot aduce înapoi.
– Nu.
– Urăsc să fiu așa direct, dar care e sensul?
– L-ai putea alina pe Benedict. Uneori viii pot să le dăruiască ceva morților. Și poate că și ei
pot oferi ceva în schimb. Emoțiile umane, pentru mine…
Leneșul s-a oprit, alegându-și cuvintele.
– Sunt imprecise? a zis Quentin.
– Întocmai. Imprecise. Dar nu cred că Benedict s-a bucurat de cum a murit.
– A fost o moarte oribilă. Trebuie să fie tare nefericit.
– Cred că ar vrea să-ți spună asta.
Quentin nu se gândise la așa ceva.
– Cred că ar putea să-ți și dăruiască ceva.
Leneșul l-a privit cu ochii lui gelatinoși și sclipitori care păreau să fie luminați din altă parte.
Apoi creatura și i-a închis.
Nava a gemut răbdătoare pe când valurile se loveau monoton de carena ei. Quentin s-a
uitat la leneș. De acum, învățase că de fiecare dată când se enerva pe cineva era de obicei
din cauza faptului că exista un lucru pe care el însuși ar fi trebuit să-l facă, dar nu-l făcuse.
Și-l imagina pe Benedict prins și stingându-se într-o lume a umbrelor, schițată ca un desen
prost. I-ar fi plăcut să-l viziteze cineva? Probabil.
Quentin se simțea responsabil pentru el. Făcea parte din rolul lui de rege. Iar Benedict
murise înainte de a ști la ce serveau cheile. Crezuse că murise fără rost. Imaginează-ți că
trebuie să rumegi gândul ăsta o eternitate. Unul dintre lucrurile pe care Quentin și le
amintea despre Regele Arthur era că acei cavaleri care păcătuiseră nu se descurcaseră prea
bine în misiunea lor de a găsi Sfântul Graal. Ideea era să te confesezi înainte de a pleca.
Trebuia să dai piept cu tine însuți și să-ți înfrunți problemele – așa porneai mai departe. În
acel moment, Quentin considerase ideea de bun-simț și se mirase de ce Gawain și cavalerii
mai bravi nu-și înghițiseră, pur și simplu, mândria și nu continuaseră. În schimb, o dădeau
mereu în bară provocând scandaluri și cedând ispitei și, până la urmă, ratând complet
Graalul.
Dar aflându-se chiar el într-o situație asemănătoare, lui Quentin soluția nu i se mai părea
atât de evidentă. Poate că moartea lui Benedict era – dacă nu un păcat pe conștiința lui,
atunci poate o întâmplare lăsată în suspans. Leneșul avea dreptate. Moartea băiatului îi
îngreuna sufletul, încetinindu-i pe toți. Poate că acela era unul dintre momentele în care a
fi erou nu însemna neapărat să fii curajos, ci doar a face ce trebuia.
Ei, în concluzie, niciun moment nu era perfect să vizitezi morții în lumea umbrelor. Iar
dacă leneșul spunea adevărul, Quentin se putea întoarce înainte ca unul dintre ceilalți să-
și dea seama că dispăruse.
– Deci pot pleca fără să fi trecut vreo clipă? a zis el. Adică, literalmente, nicio secundă?
– Poate că am exagerat. Timpul nu va trece deloc cât te afli în lumea de apoi. Dar trebuie
să faci niște pregătiri înainte de a porni în călătorie.
– Și mă pot întoarce.
– Te poți întoarce.
– Bine. În regulă.
Dacă nu se schimba, Quentin avea să viziteze tărâmul morților în pijama.
– Hai să începem. Ce trebuie să fac?
– Am uitat să menționez. Ritualul trebuie făcut pe uscat.
– Bineînțeles.
Slavă cerului că se putea întoarce în pat, în cele din urmă. Iadul mai putea aștepta.
– Am crezut că plecăm acum și aici. Ei bine, o să te vizitez următoarea dată când…
De deasupra s-a auzit bubuitul îndepărtat al unor cizme și clinchetitul unui clopot.
– Tocmai ce am văzut uscatul, nu-i așa? a zis Quentin.
Leneșul și-a închis, grav, ochii și apoi i-a deschis din nou: într-adevăr, da, zărise uscatul.
Quentin avea de gând să o întrebe cum de știuse, dar s-a oprit pentru că altfel ar fi trebuit
să asculte răspunsul și lui îi ajunsese momentan înțelepciunea leneșului.
N-a trecut mai mult de oră, și Quentin se afla pe o plajă plată și cenușie, în toiul nopții. Își
dorise să se strecoare în lumea umbrelor fără ca restul să știe. Și apoi să poată menționa
întâmplarea în conversație ca pe ceva nesemnificativ: ah, da, am mers până în iad și-napoi,
n-a fost cine știe ce, de ce întrebi? Benedict vă salută. Nu-și propusese să facă asta în fața
unei audiențe. Însă spectatorii se strânseseră: Eliot, Josh, Poppy și chiar și Julia care se
scuturase de amorțeala ei, ca să ia parte la eveniment. Bingle și unul dintre marinari stăteau
pe aproape, ținând pe umeri o vâslă de care atârna leneșul. Căraseră animalul pe plajă ca
pe o fleică de vită. Păruse cea mai simplă modalitate.
Dintre ei toți, doar Poppy nu părea convinsă că tânărul ar fi trebuit să plece.
– Nu știu, Quentin, a zis ea. Încerc doar să îmi imaginez. Nu e ca și cum ai vizita pe cineva
la spital: fă-te bine, repede, uite niște baloane de legat la capul patului. Închipuie-ți că tu ai
fi cel mort. Ai vrea să te viziteze cineva dintre vii când ai ști că nu te poți întoarce la ei? Eu
nu sunt sută la sută sigură că aș vrea. Ar părea că vrei mai mult să-l tachinezi. Poate ar
trebuit să-l lași să se odihnească în pace.
Dar Quentin nu avea de gând să asculte. Ce se putea întâmpla? Benedict îl putea alunga,
dacă voia. Ceilalți își strânseseră mantiile și paltoanele în aerul rece. Insula nu era nimic
mai mult decât un banc de nisip, plat și fără prea multe caracteristici. Apa se retrăsese la
reflux, iar marea nu arăta atât de calmă, cât de-a dreptul flască. O dată la câteva minute își
aduna suficientă energie cât să formeze un val care se ridica aproximativ cincisprezece
centimetri și apoi cădea moale pe nisip, cu un pleoscăit înfricoșat, ca și cum dorea să le
amintească tuturor că se afla încă acolo.
– Sunt gata, a zis Quentin. Zi-mi ce să fac.
Leneșul le ceruse să aducă o scară și o scândură lungă și plată de la bordul navei. Acum le
spusese să le ridice și să le sprijine una de cealaltă, astfel încât să formeze un triunghi. Scara
și scândura nu voiau să stea la un loc, așa că Eliot și Josh au trebuit să le țină. În calitatea
lui de fost Copil al Materiei, Quentin era obișnuit să facă magie utilizând materiale
neconvenționale, dar de data asta circumstanțele erau prea grosolane chiar și pentru el.
Semiluna de pe cerul regatului Fillory îi privea inundând scena cu lumina ei argintie. Astrul
se învârtea bizar de iute din zece în zece minute, astfel încât coarnele lui arătau mereu în
direcții diferite.
– Acum urcă-te pe scară.
Quentin s-a conformat. Eliot a mârâit, chinuindu-se să țină scara dreaptă.
Quentin a ajuns în vârf.
– Acum alunecă pe tobogan.
Era clar la ce se referea leneșul. Quentin trebuia să alunece pe scândură, deși improvizația
nu era deloc un tobogan pentru copii, ci semăna mai degrabă cu un aparat de circ, ce
presupunea talentul de a putea adopta poziția fără ajutorul barelor de susținere. Toboganul
s-a legănat și aproape că a căzut, la un moment dat, dar Josh și Eliot au reușit să-l țină.
Quentin stătea în vârful triunghiului. Nu-și imaginase niciodată că drumul spre lumea de
apoi avea să fie atât de ridicol. Sperase, mai degrabă, că ar fi trebuit să deseneze peceți
păgâne în nisip, cu litere de foc, înalte de trei metri și să deschidă portalul spre iad. Nu le
poți avea pe toate.
– Alunecă pe tobogan, a zis leneșul iar.
Scândura era nefinisată, din pin, așa că Quentin a trebuit să se târască câțiva centimetri,
dar în cele din urmă a reușit să alunece până la capăt. Se pregătise ca în orice moment să
simtă o așchie înțepându-i fundul, dar nu se petrecuse niciun accident. Picioarele lui goale
s-au proptit în nisipul solid și rece. S-a oprit.
– Și-acum? a strigat el.
– Ai răbdare, a spus leneșul.
Așteptau cu toții. Un val s-a prăbușit pe plajă. O adiere de vânt i-a încrețit materialul
pijamalelor.
– Ar trebui să…?
– Încearcă să-ți miști un pic degetele de la picioare.
Quentin și-a adâncit degetele în nisipul rece și umed. Era gata să se ridice și să încheie
spectacolul, când a simțit că picioarele lui trec de nisip și pătrund într-un spațiu gol; apoi
nisipul a cedat, iar Quentin a alunecat prin el.
În momentul în care tânărul s-a scufundat sub nisip, toboganul a devenit real, din metal,
cu bare din metal. Un tobogan din parc. Quentin a alunecat prin beznă, înconjurat de un
spațiu gol. Totuși, sistemul nu era perfect – de fiecare dată când Quentin prindea viteză, se
bloca și trebuia să se ghemuiască iar, scârțâind în bezna deplină, pe când își mișca fundul
pe suprafața lucioasă.
O lumină a apărut în față, sub el. Quentin nu se mișca foarte repede, așa că avea suficient
timp să verifice luminița, în timp ce cobora. Sursa luminii părea să fie un bec obișnuit, fără
abajur, instalat într-un zid de cărămidă. Zidăria era veche și inegală și avea nevoie de
reparații. Sub bec se aflau două uși din metal, vopsite într-un maro-cenușiu. Ușile arătau
absolut obișnuit, ca și cum s-ar fi putut deschide spre un amfiteatru. În fața lor stătea cineva
prea scund ca să poată păzi intrarea în iad. Tipul trebuie să fi avut vreo opt ani. Era un
băiețel elegant, cu păr scurt, brunet și un chip îngust. Purta un costum gri, pe măsura lui,
fără cravată. Părea că se plictisise în biserică și ieșise afară să se destindă. Nici măcar nu
avea un taburet pe care să șadă, așa că stătea atât de liniștit pe cât de bine putea un băiat
de opt ani. Încerca și nu reușea să fluiere. Băiețelul lovea aerul cu piciorul.
Quentin s-a gândit că era mai prudent să încetinească și să se oprească la aproximativ un
metru de capătul toboganului. Băiatul îl urmărea.
– Bună, a zis copilul.
Vocea lui a răsunat tare în liniștea din jur.
– Bună, a răspuns Quentin.
Tânărul și-a terminat călătoria și s-a ridicat cât a putut de grațios.
– Tu nu ești mort, a zis băiatul.
– Sunt viu, a răspuns Quentin. Asta e intrarea în lumea de apoi?
– Știi de unde mi-am seama că ești viu?
Băiatul a arătat ceva în spatele tânărului.
– Toboganul. Funcționează mult mai bine când ești mort.
– Of! Da. M-am blocat de câteva ori.
Pielea lui Quentin se zbârlea stând acolo. Se întreba dacă băiatul era viu. Nu părea deloc
mort.
– Oamenii decedați sunt mai ușori, a zis băiețelul. Iar când mori, ți se dă o robă. E mai bună
la alunecat, decât pantalonii obișnuiți.
Becul crea o bulă de lumină în beznă. Quentin avea sentimentul unui pustiu copleșitor. Nu
exista cer sau tavan. Zidul de cărămidă părea să se înalțe la nesfârșit – ba chiar se înălța la
nesfârșit, până unde putea Quentin să cuprindă cu privirea. Era într-un soi de subsol al
lumii. Tânărul a arătat în spatele copilului.
– E-n regulă dacă intru?
– Poți să pătrunzi doar dacă ești mort. Asta e regula.
– Aha!
Ăsta era un impediment. Te-ai fi gândit că Abigail leneșul i-ar fi pomenit de o asemenea
dificultate. Pe Quentin nu-l atrăgea ideea de a se cățăra înapoi pe toboganul lung, dacă așa
te întorceai în lumea de sus. Își aducea aminte, din copilărie, că o asemenea aventură era
posibilă, însă panta trebuie să fi avut cel puțin jumătate de kilometru. Dacă se prăbușea?
Sau dacă cineva murea și venea alunecând pe el, în timp ce el urca? Dar ar fi fost și o ușurare.
Astfel s-ar fi putut întoarce la treburile lui, la căutarea cheii.
– Chestia e că prietenul meu, Benedict, se află înăuntru. Trebuie să-i spun ceva.
Băiatul s-a gândit o clipă.
– Poate îmi poți spune mie, iar eu îi voi transmite.
– Cred că ar trebui să audă de la mine ce am să-i zic.
Copilul și-a mușcat buza.
– Ai un pașaport?
– Un pașaport? Nu cred.
– Ba da, ai. Uite.
Băiatul s-a întins și a scos ceva din buzunarul de la piept al pijamalelor lui Quentin. Era o
bucată de hârtie împăturită în două. Quentin a recunoscut hârtia aproape imediat: era
pașaportul făcut de fetița aceea, Eleanor, pe Insula Exterioară. Cum de-l uitase în buzunar?
Băiatul a studiat hârtia cu un soi de versiune copilărească a atenției concentrate de birocrat.
Apoi și-a ridicat privirea spre fața lui Quentin pentru a o compara cu desenul.
– Așa se scrie numele tău?
Băiatul a arătat cu degetul. Sub imagine, Eleanor scrisese cu creioane colorate, cu litere
mari: REGE. R-ul era inversat.
– Da.
Băiatul a oftat, ca și cum Quentin l-ar fi bătut la o partidă de șah chinezesc.
– Bine. Poți să intri.
Băiețelul și-a dat ochii peste cap, ca să se asigure că Quentin știa că lui chiar nu-i păsa dacă
el avea să intre sau nu.
Quentin a deschis una dintre uși. Nu era încuiată. Se întreba ce ar fi făcut băiatul dacă ar fi
dat pur și simplu năvală, ignorându-l. Probabil că s-ar fi transformat într-o creatură oribilă
ca în Exorcistul și l-ar fi mâncat. Ușa s-a deschis, iar dincolo de ea Quentin a văzut un spațiu
larg, slab luminat de mai multe becuri fluorescente ce bâzâiau.
Sala era plină de oameni. Aerul stătut și huruitul mormăit al miilor de conversații au trecut
pe lângă el. Locul era o sală de sport, sau cel puțin asta era cea mai apropiată analogie pe
care Quentin o putuse face pe loc. Un centru de recreere. Oamenii stăteau în picioare sau
așezați ori se plimbau, dar în mare parte jucau jocuri.
Chiar în fața lui, o echipă de patru loveau nonșalant un fluturaș peste un fileu de
badminton. Mai departe, a văzut un fileu de volei pe care nu-l folosea nimeni și niște mese
de ping-pong. Podeaua era dintr-un lemn vopsit din abundență și marcată cu linii în funcție
de contururile definitorii pentru diversele sporturi practicate în sală, pictate una peste
cealaltă în unghiuri dubioase și în culori bizare, ca în sălile de sport ale școlilor. Aerul avea
atmosfera de ecou gol al stadioanelor mari, unde sunetul parcurge o distanță lungă, dar nu
întâlnește multe obstacole de pe care să ricoșeze, așa că se stinge și se tocește și se pierde.
Oamenii – umbrele, presupunea Quentin – păreau cu toții solizi, deși lumina artificială seca
toată culoarea din ei. Cu toții purtau costume largi, albe, de sport. Pijamalele lui nu aveau
să pară chiar atât de nelalocul lor, până la urmă. Presiunea aerului uscat îi apăsa urechile.
Quentin se decisese să ia lucrurile ca atare, să nu se gândească prea mult, să nu încerce să
înțeleagă, ci doar să-l găsească pe Benedict. Acesta era scopul lui. În plus, se afla într-una
dintre acele situații în care chiar ar fi avut nevoie de Vergiliu care să-l ghideze. Tânărul a
privit în urmă, dar ușile se închiseseră. Ușile aveau chiar barele acelea lungi, din metal, pe
care le apeși ca să le deschizi, în loc de clanțe.
Tocmai atunci, una dintre ele s-a deschis, iar Julia s-a strecurat înăuntru. Fata a privit în
jur, la fel ca și Quentin, dar fără a părea atât de uimită ca el. Capacitatea ei de a-și păstra
calmul era uluitoare. Se părea că febra și apatia îi trecuseră. Ușa s-a închis în urma ei cu un
clămpănit metalic.
O clipă, Quentin a crezut că fata murise, iar inima i s-a oprit.
– Calmează-te, a zis ea. M-am gândit că ți-ar prinde bine ceva companie.
– Mulțumesc.
Inima a început din nou să-i bată.
– Ai avut dreptate. Chiar îmi prinde bine. Sunt foarte fericit că ești aici.
Umbrele nu păreau deosebit de încântate să se afle în lumea de apoi. Arătau, în mare parte,
plictisite. Nimeni nu alerga după pase pe terenul de badminton. Acționau rachetele cu
mișcări moi de mână, iar dacă vreunul trimitea fluturașul în plasă, partenerul lui nu părea
deloc enervat. Ușor iritat, cel mult. Nu le păsa. Lângă teren se afla o tabelă de marcaj, dar
nimeni nu ținea scorul. Tabela arăta scorul ultimului meci sau chiar al meciului de dinainte
de acela. De fapt, mulți oameni nici nu jucau, ci doar vorbeau sau stăteau întinși pe spate,
uitându-se la becurile fluorescente, bâzâitoare, fără a scoate un cuvânt. Luminile nici nu-și
prea aveau rostul. Nu exista electricitate în Fillory.
– Ți-a luat și ție pașaportul? a zis Quentin.
– Nu. Nu mi-a zis nimic. Nici nu s-a uitat la mine.
Quentin s-a încruntat. Ciudat.
– Mai bine am începe căutarea, a zis el.
– Hai să rămânem împreună.
Quentin trebuia să se forțeze ca să înceapă să pășească. Cu cât înaintau prin mulțime, cu
atât resimțea mai acut riscul de a rămâne pe veci blocați acolo, indiferent de ce spusese
leneșul. S-au strecurat printre diversele grupuri, pășind uneori peste picioarele unora dintre
oameni, încercând să nu calce pe mâinile lor, ca și cum s-ar fi aflat la un picnic tare
aglomerat. Quentin se temea că avea să atragă atenția pentru că era încă viu, dar oamenii
își ridicau privirea către el, apoi se uitau în altă parte. Lumea umbrelor nu semăna cu cea
descrisă de Homer sau de Dante, unde toți mureau de nerăbdare să te interpeleze. Era mai
degrabă deprimant decât sinistru. Parcă vizitau o tabără de vară sau un azil de bătrâni sau
biroul cuiva: totul e bine și frumos, dar ideea că nu trebuie să rămâi acolo, că te poți duce
acasă la finalul zilei și să nu te mai întorci niciodată, te face să te simți atât de ușurat că
aproape amețești.
Nu tot echipamentul era nou-nouț, ci erau și piese destul de uzate – jocurile de masă aveau
dungi crăpate pe mijloc, acolo unde se împătureau, iar câteva dintre rachetele de
badminton pierduseră o coardă sau două. Quentin a suferit primul șoc când a văzut-o pe
Fen.
Ar fi trebuit să se aștepte. Femeia fusese unul dintre ghizii lui în călătoria spre Cripta lui
Ember. Ea fusese bună, cea care nu-i trădase. Quentin abia dacă o cunoscuse, dar era
inconfundabilă, cu buzele ei ca de pește și tunsoarea scurtă, masculină. Ultima oară când
o văzuse, Fen era zdrobită și în același timp pârjolită de un gigant făcut din fier încins.
Acum părea la fel de sănătoasă ca de obicei, deși un pic palidă, și juca o partidă lentă, fără
miză, de ping-pong. În cazul în care femeia îl recunoscuse pe Quentin, atunci probabil că
alesese să nu-i arate.
Acum, Quentin își permitea întrebarea pe care încercase să o evite de când leneșul îi
pomenise de lumea de apoi: oare Alice se afla acolo? O parte din el tânjea să o vadă; ar fi
dat orice ca una dintre fețele din mulțime să-i aparțină fetei. O altă parte din el spera să nu
o găsească. Acum ea era un niffin. Poate că asta însemna că era încă vie.
Niște stâlpi mari, din metal, sprijineau tavanul, iar Benedict se sprijinea chiar de unul dintre
ei, cu privirea fixată în îndepărtarea ștearsă și goală. Jumătate din cărțile pentru jocul de
solitaire erau aranjate în fața lui, dar băiatul își pierduse interesul, chiar dacă era destul de
evident că nu se blocase. Putea așeza un cinci de caro roșu peste un șase de treflă. Arăta
mai mult ca acel Benedict pe care Quentin îl întâlnise prima dată în camera hărților decât
cu tânărul bronzat și curajos ce devenise la bordul navei Muntjac. Era palid și slab, cu
vechiul lui breton brunet peste frunte. Părul îi crescuse la loc. Arăta ca un tânăr mohorât,
dintr-o pictură de Caravaggio. Moartea îl făcuse să pară mai tânăr. Quentin s-a oprit.
– Bună, Benedict.
– Bună, a zis Julia.
Benedict a trecut repede cu privirea peste Quentin, apoi s-a întors să scruteze depărtarea.
– Știu că nu mă poți lua cu tine.
Morții erau direcți.
– Ai dreptate, a spus Quentin. Nu pot. Așa a zis leneșul.
– Și-atunci de ce ai venit?
Acum, Benedict se uita acuzator la Quentin. Tânărul își făcuse griji că băiatul avea să-și
etaleze gaura însângerată din gât, dar pielea lui părea fină și nevătămată. Nu era un zombie
ci o fantomă, și-a amintit Quentin. Ba nu, o umbră.
– Am vrut să te văd din nou.
Quentin s-a așezat lângă el și și-a sprijinit și el spatele de stâlp. Julia s-a așezat pe jos, de
cealaltă parte. Împreună, cei trei au privit la mulțimile de morți.
A trecut un timp; cinci minute sau poate o oră. Era greu să ții socoteala timpului în lumea
de apoi. Quentin trebuia să aibă grijă la acest aspect.
– Cum te simți, Benedict? a întrebat Julia.
Băiatul nu a răspuns.
– Ai văzut ce mi s-a întâmplat? a zis el. Nu mi-a venit să cred. Bingle mi-a spus să rămân pe
navă, dar m-am gândit…
Benedict nu și-a terminat fraza, ci doar s-a încruntat, neajutorat, și a dat din cap.
– Voiam să încerc câteva dintre mișcările pe care le exersasem. Dar în momentul în care am
coborât din barcă, vâjjj! Direct în gâtul meu. Direct în golul lui.
Benedict și-a apăsat degetul arătător pe zona fină de sub mărul lui Adam, acolo unde intrase
săgeata.
– Nici măcar nu a durut cine știe ce. Asta e cel mai amuzant. Am crezut că pot să o scot.
Am vrut să mă întorc la barcă. După aceea mi-am dat seama că nu pot respira, așa că m-am
așezat. Aveam gura plină de sânge. Sabia îmi căzuse în apă. Îți vine să crezi că îmi făceam
griji din cauza asta? Mă întrebam dacă ne-am fi putut scufunda mai târziu, ca să o
recuperez. A găsit-o cineva?
Quentin a clătinat din cap.
– Presupun că nu mai contează acum, a zis Benedict. Era doar pentru antrenamente.
– Ce s-a întâmplat după aceea? Ai coborât pe tobogan?
Benedict a încuviințat.
Quentin avea o teorie în legătură cu asta. Toboganul era umilitor. Făcut intenționat să te
umilească. Asta făcea moartea, te trata ca pe un copil, ca și cum tot ce ai gândit, ai făcut sau
ai iubit vreodată nu a fost decât un joc de copil, făcut să fie mototolit și aruncat la gunoi
când se termina. Nu conta. Moartea nu te respecta. Moartea te credea de rahat și voia să se
asigure că o știi și tu.
– Până la urmă ați găsit cheia? a întrebat Benedict.
– Asta voiam să-ți spun, a zis Quentin. Am găsit-o. S-a dat o bătălie mare și am luat cheia
și s-a dovedit a fi foarte importantă. Voiam să știi și tu asta.
– Dar nu a mai murit nimeni în afară de mine.
– Nu. Eu am fost înjunghiat într-o parte.
Nu avea cine știe ce importanță, în condițiile date.
– Voiam să îți spun că a fost important ce am făcut. Nu ai murit degeaba. Vom folosi cheile
ca să salvăm regatul. Asta a fost ideea. Fără ele, magia va dispărea, iar întreaga lume se va
prăbuși. Dar putem folosi cheile ca să împiedicăm dezastrul.
Expresia de pe chipul lui Benedict nu se schimbase.
– Dar eu nu am făcut nimic, a zis el. Moartea mea nu a schimbat nimic. Puteam, la fel de
bine, să rămân pe navă.
– Nu știm ce se putea întâmpla, a zis Julia.
Benedict a ignorat-o iar.
– Nu mă poate auzi, i-a spus Julia lui Quentin. Se întâmplă ceva ciudat. Nimeni de aici nu
mă poate auzi sau vedea. Nici nu știe că mă aflu aici.
– Benedict? O poți vedea pe Julia? Stă chiar lângă mine.
– Nu.
Benedict s-a încruntat așa cum obișnuia el când Quentin îl făcea să se rușineze.
– Nu văd pe nimeni în afară de tine.
– Sunt ca o fantomă aici, a zis tânăra. O fantomă printre fantome. O fantomă pe dos.
Ce era diferit la Julia astfel încât morții nu o putea percepe? Era o întrebare serioasă, dar
nu una la care să caute răspunsul imediat. În loc de asta, au continuat să privească mulțimea
și au ascultat clic-clacul jocului de ping-pong. În ciuda timpului nelimitat pe care-l aveau
ca să exerseze, morții nu păreau să se descurce prea bine. Nimeni nu încerca vreo lovitură
mai puternică sau o servă deosebită, iar meciurile presupuneau doar câteva lovituri, până
ce mingea ajungea în fileu sau luneca țopăind prin mulțime.
– Locul ăsta, a zis Benedict. Parcă cineva a încercat să-l facă plăcut, cu jocuri și chestii, dar
după aceea și-a pierdut interesul. Știi ce zic? Cui îi pasă? Cine vrea să se joace la infinit?
Sunt așa de plictisit de toate, iar eu nici măcar nu sunt aici de prea mult timp.
Cineva. Probabil că era vorba despre zeii argintii. Benedict a lovit cu piciorul jocul de
solitaire, amestecând cărțile frumos aranjate.
– Nici nu capeți puteri. Nu poți zbura. Nu sunt nici măcar transparent.
Băiatul și-a ridicat palma, demonstrând cât de opac era încă, lăsându-și mâna să cadă după
aceea.
– Pentru că, Doamne ferește, ar fi fost prea interesant.
– Ce altceva mai poți face pe aici? În afară de jocuri?
– Nu foarte multe lucruri.
Benedict și-a prins mâinile în păr și și-a ridicat privirea spre tavan.
– Poți vorbi cu celelalte umbre. Nu există nimic de mâncare, dar nici nu ți se face foame.
Unii se bat sau fac sex sau mai știu eu ce. Poți să-i și privești. Dar după o vreme, care mai e
rostul? Doar cei noi se dedau la asta. Odată au făcut o piramidă umană, încercând să ajungă
la lumini. Dar nu le poți atinge. Sunt prea sus. Eu nu am făcut niciodată sex, a adăugat
băiatul. În lumea reală. Acum, nici nu vreau să încerc.
Quentin a vorbit o vreme, pomenindu-i lui Benedict ce se mai întâmplase.
– Ți-ai pus-o cu fata aceea, Poppy? l-a întrebat Benedict, întrerupându-l.
– Da.
– Toți ziceau că o s-o faci.
Serios? Fantoma fantomatică a Juliei a rânjit superior.
Quentin nu putea să nu observe, cu coada ochiului, că începuseră să atragă atenția. Nu era
nimic ieșit din comun, dar vreo doi oameni îi arătau cu degetul. Un puști – avea la vreo
treisprezece ani – stătea acolo, fixându-i cu privirea. Quentin se întreba cum murise.
– Încep să înțeleg, a zis Julia. A dispărut cu totul. Partea umană din mine, partea care putea
muri – a dispărut, Quentin. Am pierdut-o definitiv. De aceea nu mă pot vedea.
Julia îi vorbea lui Quentin, dar ochii ei negri priveau în depărtare.
– Nu voi mai fi niciodată om. Nu am înțeles până acum. Mi-am pierdut umbra. Presupun
că am știut dintotdeauna, doar că nu am vrut să cred.
Quentin a dat să răspundă, să-i spună că-i părea rău pentru ce pierduse, că nu o putea ajuta,
pentru tot ce se întâmplase sau nu se întâmplase, indiferent ce era. Dar erau atât de multe
lucruri pe care el nu le putea pricepe. Ce însemna să-ți pierzi umbra? Cum se întâmplase?
Cum se simțea? Era Julia mai presus sau mai prejos de un om? Dar fata a ridicat mâna, și
apoi Benedict a vorbit.
– Sper să dați greș, a zis el, deodată, ca și cum ar fi luat o decizie. Sper să nu găsiți niciodată
cheia, să moară toată lumea și să se sfârșească lumea. Știi de ce? Pentru că atunci ar dispărea
și locul ăsta.
Apoi Benedict a început să plângă. Suspina așa de tare că nici măcar nu scotea vreun sunet.
Băiatul și-a tras răsuflarea și a început iar să hohotească. Quentin și-a pus o mână pe spatele
lui. Zi ceva. Orice.
– Îmi pare rău, Benedict. Ai murit prea devreme. Nu ți s-a oferit mai mult.
Benedict a scuturat din cap.
– E mai bine.
Băiatul a oftat, cutremurându-se.
– Eram inutil. Mai bine că am fost eu, și nu altcineva.
Vocea lui s-a spart într-un chițăit la final.
– Nu, a zis Quentin, ferm. E o porcărie. Ai fost un cartograf excelent și urma să devii un
spadasin grozav și e o tragedie că ai murit.
Benedict a dat și acum din cap.
– O să o saluți din partea mea? Să-i spui că mi-a plăcut.
– La cine te referi?
Chiar dacă fața băiatului era roșie de atâta plâns și umedă de lacrimi, expresia lui Benedict
denota același dispreț adolescentin.
– La Poppy. A fost drăguță cu mine. Crezi că mă poate vizita? Aici, adică.
– Nu cred că are pașaport. Îmi pare rău, Benedict.
Băiatul a dat din cap. În jurul celor doi oameni de mai înainte se strânseseră și mai multe
umbre acum. Se formase, în mod clar, un grup și nu era deloc limpede dacă intențiile lor
erau prietenoase.
– Mă voi întoarce, a zis Quentin.
– Nu poți. Asta e regula. Poți veni doar o dată. Nu ți-au luat pașaportul? Doar nu ți l-au dat
înapoi, nu?
– Nu, cred că nu.
Benedict a tras aer în piept, cutremurându-se, și și-a șters ochii pe mâneca lui albă.
– Îmi doresc să fi rămas. Nu mă pot opri să nu mă gândesc la asta. E așa de prostesc! Dacă
așteptam pe navă, acum mă aflam încă acolo. M-am uitat la săgeată și mi-am zis: bățul ăsta
mic, bucățica asta de lemn, îmi stoarce viața din mine. Atât valorez. Un băț poate șterge
tot. Ăsta a fost ultimul meu gând.
Benedict s-a uitat în ochii lui Quentin. Părea să fi fost singurul moment când nu era nici
furios, nici rușinat.
– Mi-e atât de dor. Nu poți înțelege cât de dor îmi e.
– Îmi pare rău, Benedict. Și nouă ne e dor de tine.
– Ascultă, cred că ar fi mai bine să pleci. Nu cred că ei te vor aici.
O întreagă mulțime îi înconjura acum, tăcută, adunată într-un semicerc aproximativ. Poate
că îi atrăseseră pijamalele nonconformiste ale lui Quentin. Poate că-și dăduseră, cumva,
seama că era viu. Puștiul care se holbase la ei înainte se afla și el acolo. Quentin își dorea
ca umbrele să nu fi arătat așa de solide.
Quentin și Benedict s-au ridicat amândoi, cu spatele la stâlp. Julia a sărit și ea în picioare.
– Am ceva, a zis Benedict, rușinat iar, brusc. Voiam să-l returnez.
Băiatul a scos ceva din buzunar și l-a apăsat în palma lui Quentin. Degetele lui erau reci,
iar obiectul era și el tare și rece. Cheia de aur.
– Doamne!
Era ultima. Quentin a ținut-o în ambele mâini.
– Benedict, cum ai făcut rost de asta?
– Quentin, a zis Julia. Aia e?
– A fost la mine tot timpul, a mărturisit Benedict. După ce Regina Julia și cu tine ați trecut
prin ușă, am luat cheia când nu se uita nimeni. Nu știu de ce. Nu am știut cum să o înapoiez.
M-am gândit că aș putea să mă prefac că am găsit-o. Regret. Am vrut să fiu erou.
– Să nu-ți pară rău.
Inima lui Quentin bătea ca un ciocan în piept. Asta era. Avea să câștige până la urmă.
– Să nu-ți pară rău deloc. Nu contează.
– Apoi a ajuns cu mine aici jos, când am murit. Nu am știut ce să fac.
– Ai făcut ce trebuia, Benedict.
Quentin se înșelase în legătură cu tot. Până la urmă nu fusese nevoie să omoare un monstru
sau să dezlege o enigmă, trebuise doar să coboare acolo, să-l întrebe pe Benedict de
sănătate.
– Mulțumesc. Ești un erou. Chiar ești. Mereu vei fi.
Quentin a râs tare și l-a plesnit pe sărmanul Benedict pe umăr. Băiatul a râs și el, sceptic,
apoi mai sincer. Quentin se întreba când mai râsese cineva acolo ultima oară.
– E momentul, a zis Julia. Sunt gata.
Da, venise timpul să plece, dacă la asta se referise fata. Dar umbrele nu păreau să vrea să-i
lase. Se adunaseră cam o sută în semicerc, blocând drumul spre ușă. Quentin n-ar fi putut
să-și facă loc printre ei, erau prea mulți. S-a dat înapoi, sperând să interpună stâlpul între
el și mulțime, încercând să gândească. Inima lui a tresăltat o secundă văzându-l pe Jollyby
stând pe podea, la vreo cincizeci de metri de el, cu picioarele lui zdravene și barba regească.
Dar vânătorul doar se uita, prea apatic ca să se ridice măcar. Tipul nu avea de gând să facă
nimic.
Cheia. Quentin putea deschide un portal. A împuns înnebunit cheia în aer, dar metalul nu
s-a lovit de nimic. Nu putea găsi broasca. A început să o miște și mai vârtos și mai sălbatic.
Dumnezeu știe unde îi mai ducea, dar orice alt loc ar fi fost mai bun decât acela.
– N-o să funcționeze aici, a strigat cineva, cu un accent englezesc de băiețel de școală. Magia
nu funcționează.
Puștiul vorbise, iar Quentin îl recunoscuse acum. Era Martin Chatwin. Dar tânăr – umbra
lui părea de treisprezece ani. Așa trebuie să fi arătat când murise prima dată.
– Nu-ți văd prietena, a zis Martin, malițios. Nu o să te salveze.
Poate faptul că Quentin putea să moară îi atrăsese. Omorându-l, ar fi putut schimba ceva
ce avea să dea într-un mod teribil lumea de afară peste cap. Vreo două umbre din șirul din
față au început să înainteze – primul val de grăbiți, dar Benedict a pășit și el în față, ca să le
întâlnească, iar ele au ezitat. Băiatul a înhățat o rachetă de badminton din mâna cuiva și
învârtit-o prin fața lor ca pe o spadă.
– Hai, ticăloșilor!
Iată-l: războinicul care ar fi putut deveni Benedict. Adoptase poziția perfectă de duel pe
care o învățase de la Bingle și își îndreptase racheta spre Martin Chatwin.
– Hai, cine e primul? a răcnit el. Tu? Atunci vino aici!
Quentin i s-a alăturat, deși fără să aibă vreo armă în mâini, iar magia nefiind disponibilă,
era cumplit de conștient de faptul că nu arăta prea amenințător. Păcat că nu-și adusese
sabia. S-a pregătit de luptă și și-a ridicat pumnii și a încercat pe cât posibil să pară că avea
o idee despre cum să-i folosească.
– Mă transform, a zis Julia, ca pe un apropo. Apoi a repetat: E momentul.
Nu acum. Nu acum, te rog. Hai să nu se întâmple nimic acum. Quentin și-a întors rapid
privirea spre Julia, apoi s-a oprit holbându-se la ea. Toți ceilalți o priveau. Julia era mai
înaltă, iar ochii ei erau de un verde strălucitor. Ceva se petrecea. Fata se uita la brațele ei,
încruntându-se vag mirată când le vedea lungindu-se și făcându-se mai puternice, iar pielea
ei căpăta un luciu ca de perlă. Arăta ca în lupta de la castel, doar că de două ori pe atât.
Devenea altceva.
Apoi Julia a zâmbit; zâmbea de-adevăratelea. Fata s-a uitat dincolo de Quentin la mulțimea
de umbre, iar fantomele s-au dat la o parte ca și cum ar fi fost măturate de un vânt puternic.
Benedict a căscat gura.
– Mă poți vedea acum? a zis ea.
Băiatul a dat din cap, cu ochii holbați.
Julia era o altă creatură, care nu mai avea de-a face cu regnul uman. Un spirit? Fusese
frumoasă și înainte, dar acum era de-a dreptul măreață. Ceva din acel loc îi permisese sau
cauzase schimbarea ce stătea să se petreacă de atât timp. Fata era la fel de înaltă precum
Quentin acum, deși părea să se fi oprit din creștere. Cu un aer mirat, Julia a cules de pe jos
un băț ce arăta ca o crosă de hochei. Când l-a atins, bățul a crescut și a prins viață, devenind
un toiag lung, cu un mâner rotund. Fata l-a ridicat, iar umbrele, chiar și Martin Chatwin, s-
au dat și mai în spate.
– Vino, i-a zis ea lui Martin.
Vocea îi aparținea Juliei, dar era mai răsunătoare și avea ecou.
– Vino să lupți.
Martin nu s-a apropiat. Nici nu era nevoie, căci Julia ajunsese la el. Într-o clipă, mai repede
decât orice mișcare omenească, ca un pește otrăvitor pornit la atac, fata îl și cuprinsese pe
băiat de guler. Julia l-a ridicat și l-a aruncat în mulțime. Picioarele și brațele lui Martin erau
rășchirate ca ale unei stele-de-mare. Puterea Juliei era incredibilă. Quentin nu era sigur
dacă îl putea răni pe Martin – nu putea să moară și a treia oară –, dar sigur trebuie să fi găsit
gestul Juliei descurajant.
Mulțimea semăna cu cea adunată pe un stadion de fotbal: rândurile din față s-au grăbit să
dea înapoi, dar din spatele lor umbrele năvăleau în toate direcțiile, împingându-i înainte.
Vocile fantomelor și picioarele lor răsunau zgomotos în camera enormă. Vorba se
împrăștiase. Se întâmpla ceva. Pentru umbre nu exista sfârșit. Julia probabil că putea să-și
croiască drum spre ușă, dar Quentin nu credea că fata îl putea salva și pe el.
Julia înțelesese și ea situația.
– Nu te îngrijora, a zis ea. O să fie bine.
Quentin îi spusese acele cuvinte pe peluza părinților lui, din Chesterton. Se întreba dacă
Julia își amintea. Cu siguranță că, rostite acum de ea, vorbele sunau mult mai bine.
Julia a izbit cu capătul toiagului ei în podea, iar în acel moment Quentin a trebuit să-și
ferească privirea. Lumina era prea puternică. Nu putea vedea, dar putea auzi umbrele
adunate ale lumii de apoi din Fillory rămânând deodată fără respirație. Lumina se
schimbase – nu mai era lucirea slabă, fluorescentă, ci lumină adevărată, solară, alb-aurie,
cu toate lungimile de undă intacte. Era ca și cum o gaură s-ar fi deschis printre nori. S-a
auzit o voce.
– De ajuns, a zis ea, căci era glasul unei femei.
Tonalitatea ei era tulburătoare și se armoniza cu ea însăși. Când Quentin a putut deschide
iar ochii, el a văzut o femeie ce stătea în fața Juliei, acolo unde toiagul fetei lovise podeaua.
Ființa era o întruchipare a puterii. Fața ei era frumoasă, caldă și deschisă, mândră și aprigă
în același timp. Era chipul unei zeițe. Și mai avea și o altă caracteristică – jumătate din
chipul Ei era umbrit. Exista ceva sumbru, o mâhnire neînțeleasă. Totul avea să fie bine,
părea Ea să spună, iar orice nu va fi vom plânge împreună. Într-o mână strângea un toiag
răsucit, ca al Juliei. În cealaltă, zeița ținea, în mod bizar, un cuib de pasăre, cu trei ouă
albastre.
– De ajuns, a repetat Ea.
Umbrele au ascultat-o și s-au oprit. Julia a îngenuncheat în fața zeiței, îngropându-și fața
în mâini.
– Fiica mea, a zis zeița. Ești în siguranță acum. S-a terminat.
Julia a dat din cap și și-a ridicat privirea spre Ea. Fața fetei șiroia de lacrimi.
– Tu ești Ea, a spus Julia. Doamna Noastră.
– Am venit să te iau acasă.
Zeița s-a îndreptat spre Quentin. Femeia nu lucea, dar era greu să O privești, așa cum e
dificil să te uiți în soare – ardea atât de puternic. Quentin realiza acum cât era de mare.
Trebuie să fi avut vreo trei metri. Morții îi priveau în liniște. Nimeni nu mai juca ping-pong.
Pentru o clipă, întreaga lume de apoi a amuțit. Julia s-a ridicat în picioare și și-a șters
lacrimile.
– Ce s-a întâmplat cu tine? a întrebat Quentin. Te-ai preschimbat.
– S-a sfârșit, a zis Julia. Sunt fiica zeiței acum. O driadă. Sunt pe jumătate ființă divină, a
adăugat ea, aproape timid.
Quentin a privit-o. Fata arăta fabulos. Avea să fie în regulă.
– Ți se potrivește, a zis el.
– Mulțumesc. Acum trebuie să plecăm.
– Nu o să te contrazic.
Zeița i-a strâns alături cu un braț copleșitor. I-a ținut și împreună au început să se ridice în
aer. Cineva a strigat, iar Quentin a simțit mâna lui Benedict apucându-l de gleznă și
agățându-se de el.
– Nu mă lăsa aici! Te rog!
Parcă se aflau în ultimul elicopter ce pleca din Saigon. Quentin s-a întins să apuce
încheietura băiatului, iar pentru o clipă a reușit.
– Te-am prins! a strigat.
Nu știa ce face, dar știa că avea să-l țină pe Benedict cu toată forța de care putea da dovadă.
Erau la trei metri în aer, apoi la șase. Putea să reușească. Aveau să fure un suflet înapoi.
Aveau să inverseze entropia. Moartea n-avea decât să câștige războiul, dar măcar nu cu un
scor-record.
– Rezistă!
Dar Benedict nu se putea ținea. Mâna lui a alunecat din a lui Quentin și a căzut înapoi,
printre umbre, fără a mai spune vreun cuvânt.
Apoi au trecut de becurile fluorescente și prin spațiul ce ar fi trebuit să fie tavanul. Fără
Benedict care să se agațe de el, Quentin a strâns cheia așa de tare că și-a rănit palma. Îl
pierduse pe băiat, dar nu avea de gând să piardă și cheia. S-au ridicat prin beznă, prin foc,
prin pământ, prin apă și apoi au ieșit iar la lumină.
CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI CINCI
Înainte să invoce zeița, tinerii magicieni din Murs și-au luat o vacanță. Aveau nevoie de o
săptămână ca să comande materialele necesare: vâsc, mai multe oglinzi, niște unelte din
fier, apă purificată, câteva prafuri exotice. Ritualul era destul de complicat, mai elaborat
decât crezuse Julia, conform sursei. Fata se așteptase la ceva brut și păgân, o simplă joacă
de-a forța, dar realitatea era mult mai complexă și tehnică. Aveau nevoie de mult spațiu
liber.
Astfel că, așteptându-l pe tipul de la FedEx și câteva vrăji mai leneșe să se matureze,
magicienii, aspiranții secreți la titlul de genii, ce sperau să deslușească misterele zeiței, au
făcut pe turiștii. Era ultima permisie înainte ca unitatea lor să fie trimisă peste mări – un
soi de concendiu pe ultima sută de metri. Au mers la abația Sénanque, care, deși le era
cunoscută din milioanele de reclame și reviste și puzzle-urile de cinci sute de piese, tot îi
impresionase prin frumusețea ei măreață; era cel mai vechi și liniștit loc pe care-l vizitase
Julia vreodată. Au fost la Châteauneuf-du-Pape, care chiar fusese palatul cel nou al papei la
un moment dat, deși din el nu mai rămăseseră acum decât o bucată de zid și câteva ferestre
goale, aflate deasupra podgoriei din jurul lui, ca un dinte bătrân și cariat. Au condus până
în Cassis.
Era octombrie, la finalul sezonului, iar Cassis se afla tocmai în capătul Coastei de Azur, abia
făcând parte din ea. Chiriile erau mici, iar localitatea zumzăia de excursioniști adolescenți
veniți din Marsilia. Dar soarele ardea puternic, iar apa, deși mai rece decât crezuse Julia că
poate fi fără a-și pierde forma lichidă, era de un azuriu pur și spectaculos. Se afla acolo un
mic hotel, nu departe de plajă, într-un crâng de pini de stâncă, plin de cicade invizibile ce
zornăiau neîncetat și uimitor de tare. Când s-au așezat pe verandă, tinerii abia dacă se
puteau auzi vorbind. Au băut vinul rozé local, despre care se spunea că-și pierdea aroma
dacă era băut oriunde în altă parte decât în Cassis, și au mers cu barca într-un tur al
golfurilor, acele degete distrugătoare din calcar, ce se răsfirau în mare de-a lungul întregii
coaste. Nimeni nu-i remarca pe magicieni. Nimeni nu se uita la ei de două ori. Julia se
simțea minunat de normală. Plajele erau acoperite doar de pietre, fără nisip, dar tinerii și-
au întins prosoapele pe ele și s-au străduit să se simtă confortabil, alternând momentele
lungi de tolăneală la soare cu sesiunile amuzante și înfrigurate de bălăceală. Apa era așa de
rece că aproape se temeau că inimile li se vor opri.
Cu toții arătau palizi în costumele de baie. Urmând un obicei local, Asmodeus și-a scos
sutienul, iar în acel moment, Julia a avut impresia că inima lui Failstaff avea pur și simplu
să se oprească. Și nu era doar din cauza sânilor lui Asmo, care erau într-adevăr mici și
ridicați și minunat de jucăuși. Era evident că Failstaff se îndrăgostise de fată. Își petrecuse
șase luni în aceeași casă cu ei, iar Julia ratase un asemenea lucru. Aceștia erau prietenii ei,
cei care semănau aproape cu o familie. Întreaga obsesie pentru divinitate o împiedica să
mai gândească precum un om, caracteristică ce nu fusese niciodată punctul ei forte, oricum.
Fata trebuia să fie precaută, căci ceva părea să se piardă pe drum.
Julia a privit spuma mării trăgând ierburi pe plajă și desenând litere ebraice pe suprafața
apei, doar pentru a le șterge iar. Fata și-a scuturat capul și a închis ochii în fața soarelui
arzător, mediteraneean. Se simțea fericită și mulțumită, ca o focă pe stâncă, înconjurată de
familia ei de foci. Se trezea dintr-un vis, și toții prietenii îi erau alături – ca în finalul
Vrăjitorului din Oz. Însă ce o speria era conștiința faptului că avea să se cufunde iar în visare.
Nu se terminase. Ce trăia acum era o simplă pauză de luciditate. Anestezicul avea să-și facă
efectul în orice clipă, visul urma să o răpească și nu știa dacă se va mai putea trezi vreodată.
De aceea, în noaptea respectivă, la hotel, când toți ceilalți dormeau, Julia se pomenise
plimbându-se pe holuri. Își dorea ceva – și-l dorea pe Pouncy. Fata a bătut la ușa lui. Când
a deschis, Julia l-a sărutat. Apoi au făcut dragoste. Julia voia să se mai simtă o dată ca o
ființă omenească, o creatură făcută din emoții sălbatice și aleatorii. Chiar dacă se dovedea
a fi o ființă un pic cam ușuratică.
Făcuse sex și cu alți bărbați în trecut, pentru că avusese impresia că trebuia – așa cum fusese
James –, sau ca să obțină de la ei ceea ce avea nevoie – Jared, Warren și alții. Nu credea că
o făcuse vreodată din dorință pură. Se simțea bine. Ba nu, era chiar fantastic. Așa trebuiau
să decurgă lucrurile.
Julia păruse mai implicată în act decât Pouncy. Când se uitase prima dată la el, în ziua în
care sosise în Murs, se gândise că da, nu era poate bine să tragă concluzii pripite, dar
posibilitatea ca ceea ce tocmai săvârșise să se întâmple exista cu siguranță. Mereu îi
plăcuseră bărbații eleganți, precum James, iar Pouncy se încadra în parametri. Dar de
fiecare dată când privea în ochii cenușii și reci ai tânărului, călindu-se pentru lovitura pe
care avea să o încaseze, căci se îndrăgostea de el, aceasta nu venise niciodată. În privirea lui
nu se regăsea suficient din ce simțea el.
Julia era sigură că înăuntru se afla adevărata lui persoană. Fata îl putea citi ca pe o carte
deschisă când interacționau online. Dar când se aflau față în față, Pouncy se retrăgea
undeva mult sub suprafață, sub un strat de gheață. Siguranța lui era prea puternică pentru
a putea fi fisurată chiar și de un hacker cu palmaresul ei.
Julia îi spusese toate acestea lui Pouncy după aceea, stând în pat, în timp ce cicadele încă
zornăiau afară, deși, din fericire, obloanele înăbușeau sunetul.
Pouncy a rămas tăcut o vreme îndelungată, fără a replica.
– Știu, a zis el precaut. Îmi pare rău.
Era cel mai la îndemână răspuns. Cel puțin încercase.
– Să nu-ți pară. Nu contează.
Chiar nu conta. Au rămas amândoi în pat, privind tavanul și ascultând cicadele. Julia se
simțea plăcut de materială. Trup și suflet pentru prima dată.
– Dar, ca să îmi satisfac curiozitatea, de asta vrei tu puterea așa de mult? a întrebat fata,
ridicându-se. Te gândești că, dacă într-o zi vei fi suficient de puternic, atunci te vei simți
suficient de în siguranță să te deschizi?
– Poate.
Pouncy a făcut o grimasă, arătându-și ridurile interesante din jurul gurii. Julia a trasat
conturul unei linii cu degetul.
– Nu știu.
– Nu știi sau nu vrei să-mi spui?
Niciun răspuns. Ecranul albastru: Julia distrusese sistemul. Ei, în fine. Așa erau băieții,
instabili, plini de coduri eronate și contradictorii, neoptimizați. Fata s-a trântit pe perna
subțire a hotelului.
– Ce șanse de reușită crezi că are Proiectul Ganymede? a întrebat, încercând doar să înfiripe
un dialog. Procentual.
– O, cred că avem șanse bunicele, a răspuns Pouncy, revenind online, acum că se afla din
nou pe teren sigur. Cred că undeva la șaptezeci–treizeci pentru noi. Tu?
– Eu zic că suntem la egalitate. Jumi-juma. Ce-o să faci dacă nu funcționează?
– O să încerc în altă parte. Eu tot cred că Grecia este terenul propice pentru așa ceva. Ai
veni cu mine?
– Poate.
Julia n-avea de gând să-i dea vreo asigurare doar de dragul de a o face.
– Vinul e mai bun aici, însă. Nu-mi place uzo.
– Asta îmi place la tine.
Pouncy s-a jucat cu degetele ei, deasupra păturii aspre, studiindu-le.
– Ascultă, te-am mințit, a zis el. Cred că știu de ce încerc să găsesc divinitatea – cred că știu
ce aștept. Sau cel puțin parțial. Nu e vorba de putere.
– OK. Atunci ce altceva?
Avea să fie o poveste pe cinste. Julia s-a proptit în cot, iar cearșaful i-a alunecat de pe umeri.
Se simțea ciudat să stea dezbrăcată în fața lui Pouncy după tot acel timp pe care și-l
petrecuseră împreună îmbrăcați. Parcă se scufunda iar în apa aceea rece din golf:
înfricoșător, credeai că nu poți intra, dar de îndată ce te scufundai te obișnuiai destul de
repede cu senzația. Prea trebuia să te ascunzi în viață. Câteodată voiai pur și simplu să-ți
arăți sânii cuiva.
– Am intrat în grupul Free Traders cu mult înaintea ta. Nu erai acolo când am sosit eu.
– Și?
– Și, ca să fiu sincer, nu mi-ai văzut prescripțiile.
Pouncy a zâmbit lamentabil, altfel de cum zâmbea de obicei.
– În ce privește dozele, sunt deținătorul de recorduri oficial al FTB. La început nici nu au
crezut că era posibil.
– Și sunt pentru… depresie?
Pouncy a dat din cap.
– Ai observat vreodată că nu beau niciodată cafea? Sau că nu mănânc ciocolată? Nu pot.
Am prea mult Nardil în organism. Am făcut vreo șase ședințe de terapie electroconvulsivă.
Am încercat să mă sinucid când aveam doisprezece ani. Chimia creierului meu e un
dezastru. Nu funcționează pe termen lung.
Acum Julia intrase în panică. Nu știa ce să facă în asemenea momente și era conștientă de
asta. Ezitant, fata și-a pus mâna pe pieptul lui fin. Era singurul gest la care se putuse gândi.
Și părea să funcționeze suficient de bine. Doamne, oare Pouncy chiar se epila?
– Deci crezi că Doamna Noastră Subpământeană te poate vindeca? Așa cum a făcut cu
cicatricea lui Asmo, indiferent despre ce a fost vorba?
Julia începea să-l înțeleagă. Pentru el nu era vorba de un exercițiu mental sau de dorința de
putere.
– Nu știu, a zis el nonșalant, ca și cum nu i-ar fi păsat. Chiar nu știu. Ar fi un miracol, iar
miracolele sunt treaba zeiței. Dar, ca să fiu sincer, nu mă gândeam la asta.
– Atunci la ce?
– Dacă râzi, jur pe Dumnezeu că te ucid.
– Atenție, s-ar putea să te asculte.
– O să spun că sunt nebun. Am și dovezi.
Chipul lui Pouncy era impenetrabil. Pomeții lui drăguți erau potriviți pentru un model,
dacă ar fi fost un pic mai înalt, dar niciodată pentru un actor. Dar, pentru o clipă, Julia a
văzut cu adevărat ce simțea el, așa cum simțea el.
– Vreau să mă ia acasă, cu Ea, a zis el. Vreau să mă ia înapoi, în rai.
Julia nu a râs. Fata înțelegea că privea o altă persoană la fel ca ea, frântă, însă mult mai
rănită. Julia era obișnuită să-și plângă de milă și să se înfurie pe alți oameni. Știa mai puțin
cum era să-ți pară rău de altcineva. N-avea să se îndrăgostească niciodată de Pouncy, dar
simțea iubire pentru el.
– Sper să te ia, Pouncy, a zis ea. Dacă asta vrei, sper sincer că te va lua. Dar îți vom simți
enorm lipsa dacă vei pleca.

Întorși la Murs, Julia a făcut un lucru pe care nu-l mai încercase de când ajunsese acolo, în
iunie. A intrat online.
Niciunul dintre ei nu mai accesase aplicația FTB de mult timp. Le-a trebuit o vreme să
deslușească noua modalitate de log-in, care se schimba o dată la câteva luni. Se luau la
întrecere, singuri, în dormitoarele lor, dar aruncându-și injurii unul celuilalt. (Cu excepția
lui Failstaff, care semăna prea mult cu un uriaș blând ca să se dedea la asemenea păcate,
lucru ce probabil că îi asigurase victoria de la final. Asmo renunțase repede, încercând să
păcălească ruterul, ca să-l poată scoate pe Pouncy din rețea ori de câte ori avea chef.) De
îndată ce a intrat, Julia nu și-a anunțat prezența – nu erai nevoit; te puteai strecura fără ca
sistemul să le dea tuturor de știre –, pentru că fata nu avea chef de o avalanșă de mesaje de
la cei care voiau să o întrebe de viață, după lunga ei absență. Timp de câteva ore, fata nu a
făcut decât să se plimbe online printre conversațiile mai vechi și subiectele mai noi, apărute
între timp. Componența se modificase – erau câțiva rechini noi, iar unii dintre cei vechi
dispăruseră sau se ascundeau. Parcă trecuseră ani. Julia se simțea mult mai matură acum.
Puteai personaliza interfața aplicației ori de câte ori aveai chef, dar Julia alesese mereu stilul
simplu, folosind doar caractere ASCII, aproximând înfățișarea și senzația unui CLI 14 Unix.
Ochii ei se umpleau de lacrimi doar văzând numele de user ale tuturor, scrise cu verde pe
fond negru. Se schimbaseră atâtea de atunci, de când dusese o viață de tăcută disperare
într-un univers plicticos, strângând ore de muncă într-un magazin de IT și omorându-și
timpul până ce putea să plece la Stanford. Atât de mult erau diferite, că nu mai puteau fi
schimbate la loc. Dar acolo nu modificase mare lucru. Pouncy, Asmo și Failstaff începuseră
o conversație privată, ca și mai înainte. Fata s-a înscris.
[ViciousCirce s-a alăturat conversației]
PouncySilverkitten: bună VC!
Asmodeus: salut
Failstaff: hei
ViciousCirce: salutare

O pauză electrizantă se lăsase pentru o vreme. Apoi:

Asmodeus: deci ce mai show o să fie mâine, nu?

ViciousCirce: poate
Failstaff: nu se fac mai mari
Asmodeus: cum adică poate?
ViciousCirce: o să fie mare dacă se arată DNS
Asmodeus: de ce nu ar veni?
ViciousCirce: …
ViciousCirce: s-ar putea să nu existe? incantația s-ar putea să eșueze? poate e la
menstruație? sunt 1000 de motive. Zic și eu
PouncySilverkitten: da dar ce zici de oglindă/arginți monede/lapte etc.?
Asmodeus: și mi-a vindecat cicatricea
ViciousCirce: da da da nu vreau să fiu o nemernică. însă noi am văzut doar niște vrăji de
primă clasă. niciun zeu deocamdată.
PouncySilverkitten: dar crezi că există o putere mai mare
ViciousCirce: a crede că există = motivul pentru care sunt încă aici
ViciousCirce: și oricum
ViciousCirce: dacă DNS chiar vine. dacă e reală. ce facem mai departe. cum decurg lucrurile.
dacă nu o să vrea să ne învețe. adică, vreți doar să vedeți un zeu sau vreți să fiți unul?
PouncySilverkitten: să fim. dar asta = un prim pas necesar
Failstaff: dar OK, bine punctat VC. poate că DNS nu caută ucenici
ViciousCirce: serios. hai să zicem că se arată mâine. cum va decurge conversația pouncy?

Era ciudat că nu mai vorbiseră direct despre acele lucruri mai înainte: ce aveau să facă sau
să spună dacă zeița chiar venea. Poate că le era mai ușor online decât față în față. Exista
mai puțină presiune. Mizele erau mai mici. Atmosfera era relaxată.

PouncySilverkitten: să știi că m-am gândit mult la asta, dacă tot întrebi

Asmodeus: păi, ar fi bine
PouncySilverkitten: deci. hm. zeul standard urmează unul dintre următoarele protocoale,
da?
Failstaff: uh. Explică
PouncySilverkitten: protocol #1 = rugăciunea. asta e zeitatea modernă creștină. Te rogi pt
X, d-zeu ascultă și judecă. dacă ești vrednic/bun/orice primești ce ai cerut. dacă nu, nu
Asmodeus: OOOOPS am uitat să fiu cuminte
PouncySilverkitten: după aia e zeitatea păgână antică. urmează protocolul #2. e mai mult o
tranzacție. cere un sacrificiu în schimbul de bunuri și servicii.
Failstaff: așa erau vremurile
PouncySilverkitten: și apoi natura sacrificiului în sine urmează un protocol sau 2. simbolic
sau real
Asmodeus: mărturisește frateeee
PouncySilverkitten: #1 simbolic = ceva de care nu ai neapărat nevoie, dar care simbolizează
devotamentul tău pt zeu. vițelul cel gras sau altceva etc. #2 = ceva de care ai nevoie și
demonstrează abnegația pt zeu. ex: mâna, piciorul, sânge, un copil etc.
ViciousCirce: ca abraham și isaac. uneori d-zeu îți vrea fiul. alteori se mulțumește cu un
berbec.
PouncySilverkitten: exact. cam asta e teoria mea
ViciousCirce: bine deci domnilor dacă ne socotim șansele descoperim trei scenarii diferite,
iar în 2 din 3 suntem chiar terminați
ViciousCirce: zeitate modernă: suntem pe copcă pt că nu suntem demni deci rugile noastre
nu vor fi ascultate
ViciousCirce: zeitate păgână #2: dacă cere un sacrificiu real atunci hei pouncy eu chiar am
nevoie de picior
ViciousCirce: zeitatea păgână #1 e singura noastră șansă. sacrificiul simbolic. un vițel gras
în schimbul puterii divine. una din trei. asta e părerea mea. scurt și la obiect
Failstaff: ȘI SCUZE DAR DACĂ CHIAR AM NEVOIE DE VIȚELUL MEU GRAS ATUNCI CE
FAC P CE FAC
Asmodeus: scuze pouncy dar chiar trebuie să fiu eu aia care spune că habar nu ai ce dracului
vorbești
Asmodeus: da’ chiar niciuna
PouncySilverkitten: serios?
Failstaff: ?
ViciousCirce: …
Asmodeus: crezi că ăsta e un zeu cu care te descurci simplu. greșit. DNS este o zeiȚĂ. o
doamnă zeu. aici NU se aplică PROTOCOALE
Asmodeus: cred în DNS și cred că ne va ajuta nu pt că e în interesul ei sau pt că vrea să-ți
înfulece piciorul sau altceva ci pt că e BUNĂ. pouncy prostovanule
Asmodeus: asta nu e tranzacție ca-ntre curve. e vorba de milă. e vorba de iertare. de grația
divină. dacă Doamna Noastră o să vină sigur o să ne salveze.

S-a lăsat o liniște îndelungată. Următorul mesaj fusese postat două minute mai târziu.

PouncySilverkitten: deci VC te bagi sau nu?

[ViciousCirce a părăsit conversația]
Au ținut ceremonia în Bibliotecă. Era singura încăpere suficient de spațioasă. Trebuiseră să
împacheteze toate cărțile și să le depoziteze în Biroul Lung și prin alte părți – holurile erau
ticsite de ele – și să demonteze etajerele acelea superbe. Pereții erau goi, așa cum fuseseră
pe când casa era o fermă. Ferestrele erau deschise, lăsând frigul și aerul tăcut al toamnei să
intre. Cerul înserării era nenatural de albastru, aproape regal.
Totul era pus la punct până la ultimul detaliu conform invocației feniciene a fostului Sfânt
Amadour. Podeaua era un labirint de rune și modele desenate cu creta. Gummidgy își
asumase rolul de maestru de ceremonii și mare preoteasă. Oricare dintre ei se putea ocupa
de detaliile tehnice, dar în frunte trebuia să se afle o femeie, iar dintre reprezentantele
sexului feminin din casă, neînduplecata și măreața Gummidgy părea să fie jucătorul cel mai
puțin probabil să cedeze nervos într-un moment crucial. Fata purta o rochie simplă, albă,
vaporoasă. La fel ca toți ceilalți. Gummidgy își pusese pe cap și o coroană de vâsc.
Fix pe tiparul Crengii de Aur, s-a gândit Julia. Al dracului vâsc. Nu înțelesese niciodată ce
era atât de special la el. Sigur, era drăguț, dar în cele din urmă rămânea tot un parazit
vegetal care-și sugruma gazda.
Toată mobila veche fusese scoasă din cameră. În locul ei fuseseră aduse o masă groasă din
tisă, făcută conform specificațiilor, și un altar enorm săpat în piatră care ar fi spart podeaua
dacă nu l-ar fi sprijinit de dedesubt și nu ar fi făcut niște vrăji de întărire a suportului.
Întreaga casă fusese purificată în zeci de feluri. Și nu doar casa, ci și tinerii – postiseră și
băuseră numai ceaiuri amare care le schimbaseră culoarea și mirosul urinei, și arseseră
ierburi în ulcele din lut. Făcuseră cam tot ce se putuse face, în afară de un duș. Purificarea
era simbolică, nu privea igiena. De fapt, igiena propriu-zisă nu părea să o intereseze prea
tare pe zeiță.
– Ăsta nu e un spectacol patriarhal, ca în Vechiul Testament, zicea Asmodeus aspru, când
ceilalți se plângeau. Ați înțeles? Murdăria nu corupe, ci generează. Doamnei Noastre nici
nu-i pasă dacă suntem la menstruație. Ea îmbrățișează neajunsurile trupești.
Replica fetei a fost urmată de o tiradă deocheată a tipilor care se ofereau ca soți simbolici
pentru zeiță. Am eu sacrificiul ei hthonic în pantaloni etc. etc. Dar umorul faimos al lui
Asmodeus era temporar indisponibil. Poate că era din cauza emoțiilor. Asmodeus nu era
făcută pentru rolul de mare preoteasă, dar părea să se fi autointitulat responsabilă cu
acordul politic al zeiței. Ba susținuse chiar că ar fi trebuit să renunțe cu toții la
medicamentație, dar sugestia fusese ridiculizată în unanimitate.
Masa din tisă sprijinea trei lumânări din ceară de albine și un bol mare din argint, plin de
apă de ploaie; bolul costase cam la fel de mult cât amenajarea piscinei. Pe piatră, un bloc
masiv de marmură locală, nu fusese așezat nimic. Sincer, tinerii nu știau sigur la ce servea.
Gummidgy și-a ocupat locul la masă în timp ce restul s-au înșiruit de-a lungul zidurilor, de
fiecare parte, în grupuri de patru și cinci. Era asimetric, dar în palimpsestul lui Amadour
nu se pomenea nimic despre asta, text ce, de altfel, era întruchiparea lucidității în formă
scrisă, având în vedere că fusese produs de un tip care trăia într-o peșteră și se îndrepta
binișor spre două milenii.
Mintea Juliei era un amestec fierbinte și fierbător de entuziasm și emoții, pe care îl oprea
din a da în foc cu chingi de scepticism rece. Dar fata își amintea sărutul dur și compact al
statuii din vis. Oricât de sinistru și de freudian suna, Julia se simțise iubită. Sperase să viseze
iar, dar nu se întâmplase nimic. În somn nu o înconjurase decât vidul.
Pouncy stătea la stânga ei. Asmodeus și Failstaff se aflau vizavi, astfel că Julia îi putea zări,
însă le evita privirile. Trebuiau să păstreze liniștea timp de o oră înainte să înceapă
ceremonia, iar chicotelile trebuiau pe cât posibil evitate. De afară, tinerii auzeau mugetul
și behăitul animalelor sacrificiale pe care le aduseseră special pentru acea ocazie: două oi,
două capre și doi viței. Perechile erau formate dintr-un specimen alb ca neaua și unul
complet negru, spălate până în ultima fibră a ființei lor ce se pregătea să înfrunte moartea.
Dacă era nevoie de un sacrificiu, atunci măcar să se asigure că dulapurile nu erau goale.
Pe la șapte și jumătate, soarele scăpătase, iar luna se ridica, ițindu-se peste dealurile și
câmpurile de dincolo de Murs. De îndată ce a ieșit dintre copaci, un arc uriaș și alb de
lumină părea să fi marcat doar casa lor. Gummidgy și-a părăsit poziția din centrul camerei
și a aprins lumânările una câte una, cu vârful degetului. Julia și-a înclinat lumânarea astfel
încât ceara să nu curgă de-a lungul ei și să-i atingă mâna. O picătură fierbinte i-a pișcat
piciorul.
Gummidgy s-a întors la masă și a început să rostească invocația. Cumva, lumânările
fuseseră aprinse între timp fără ca vreunul dintre ei să observe.
Julia era bucuroasă că nu se afla ea în prim-plan. Mai întâi că invocația era lungă și cine știe
ce se putea întâmpla dacă greșea. Poate că s-ar fi pierdut pur și simplu, dar era posibil să se
întoarcă asupra sa. Așa se întâmpla cu unele vrăji. Pe de altă parte, nici nu era o vrajă.
Invocația implica multe implorări, iar în opinia Juliei, un magician nu implora, ci cerea.
Structura ei era la fel de ciudată. Se tot repeta și revenea în aceleași puncte, reluând aceleași
fraze de o mie de ori. Sincer, Juliei i se părea o porcărie, fără o structură clară, doar multă
vorbărie despre mame și fiice, despre cereale și pământ, și miere, și vin – exact ca în psalmul
lui Solomon. Dar mai nebunesc părea faptul că incantația nu era deloc o tâmpenie.
Gummidgy punea lucrurile în mișcare. Julia nu vedea nimic, nu exista vreun fenomen
vizual, dar nici nu era nevoie de așa ceva. Era limpede ca lacrima că magia începuse să
acționeze. Vocea lui Gummidgy devenise mai profundă și prinsese ecou. Anumite vorbe
făceau aerul să vibreze sau creau adieri bruște de vânt.
Lumânarea Juliei a început să pâlpâie ca o torță. Își dorea ca flacăra să nu se mai miște –
trebuia să țină brațul întins astfel încât focul să nu-i pârlească părul pe care și-l lăsase liber,
căci păruse mai feminin și mai demn de o zeiță. Ceva se întâmpla. Ceva venea spre ei. Julia
simțea apropierea ca pe un marfar.
Doar atunci și-a dat Julia seama de ceva, un lucru absolut teribil pe care nu l-ar fi putut
recunoaște în fața lui Pouncy sau a celorlalți, chiar dacă acum era prea târziu: fata nu-și
dorea ca vraja să funcționeze. Voia ca incantația să dea greș. Făcuse o greșeală gravă –
înțelesese greșit ceva despre ea însăși, ceva atât de simplu că nici nu putea pricepe cum de
îi scăpase din vedere. Nu avea nevoie de asta și nu și-o dorea. Nu voia ca zeița să vină.
Pouncy îi spusese, când ajunsese la Murs, că nu era suficient ca Julia să țină la el sau la
ceilalți, ci trebuia să iubească mai mult magia. Însă ea îl ignorase. Venise la Murs căutând
magia, dar și un nou cămin, o nouă familie și găsise tot ce-și dorise, iar asta îi era de ajuns.
Era satisfăcută; nu mai avea nevoie de nimic altceva, cu atât mai puțin de mai multă putere.
Misiunea ei se încheiase și nici măcar nu-și dăduse seama până în acel moment. Nu voia să
devină zeiță. Tot ce dorea era să devină umană, iar la Murs, acest lucru se petrecuse în cele
din urmă.
Acum era prea târziu. Nu putea opri ceea ce avea să se întâmple. Zeița era pe drum. Juliei
îi venea să-și arunce lumânarea și să alerge prin cameră, țipând la ei, întrerupând
incantația, spunându-le că era bine, că nu trebuia să facă nimic, că aveau tot ce-și doriseră
chiar acolo, în jurul lor, dacă ar fi deschis doar ochii. Doamna Noastră Subpământeană ar
fi înțeles – DNS, zeiță a milosteniei și a fertilității, ea, mai presus de oricine, înțelegea ceea
ce Julia abia acum deslușise.
Dar nu era chip ca fata să-i facă pe ceilalți să vadă adevărul. Iar în cameră cu ei se aflau
acum niște energii titanice, niște forțe uriașe, și nu avea de unde să știe ce avea să se
întâmple dacă le întrerupea cursul. Pielea de pe trupul Juliei se făcuse ca de găină. Vocea
lui Gummidgy era din ce în ce mai sonoră. Fata atrăgea peștele cel mare. Avea ochii închiși
și se legăna dintr-o parte în alta, intonând – cântecul nu era al incantației, ci trebuie să fi
venit direct din transă, din eter, prin rețeaua paradisului. Ferestrele de pe o parte a camerei
erau acum ca făcute din lumină selenară, ca și cum luna coborâse de pe orbita ei și plutea
afară, privindu-i. Îi venea greu să-și ia ochii de la Gummidgy, dar Julia a riscat să privească
la stânga, spre Pouncy. Tânărul i-a întors privirea și a zâmbit. El nu era agitat. Părea calm.
Părea fericit. Te rog, măcar să-i dea lui ce are nevoie, s-a gândit ea. Julia se agăța de un unic
adevăr: DNS nu avea să le ceară nimic din ce nu i-ar fi putut da. Julia o cunoștea, iar zeița
nu ar fi făcut niciodată așa ceva.
Una dintre lumânările de pe masă a prins a pâlpâi și a trosni puternic. Din capătul ei s-a
produs o flamă mare ce s-a ridicat aproape până la tavan și a scos un pufnet gutural, apoi a
lăsat ceva afară, iar un lucru uriaș și roșu a aterizat, în picioare, pe masă. Gummidgy a tușit
o dată, ca și cum s-ar fi înecat, și a căzut ca secerată – Julia auzise cum i se crăpase capul.
În liniștea ce se lăsase deodată, zeul și-a luat postura triumfătoare, cu brațele deschise larg,
și a rămas așa. Era gigant, înalt de aproape patru metri, mlădios și acoperit de o blană
roșcovană. Avea trup de om și cap de vulpe. Nu era Doamna Noastră Subpământeană, ci
Reynard Vulpoiul. Fuseseră păcăliți, și încă teribil.
– Căcat!
Era vocea lui Asmodeus. Mereu iute, așa era Asmodeus. În același moment s-a auzit
pocnetul ca de mitralieră al ferestrelor închise deodată, urmate de ușă, ca și când ceva
invizibil părăsise camera, grăbindu-se. Luna s-a stins ca și cum cineva ar fi apăsat pe un
întrerupător.
O, Doamne, Doamne! Teama se iscase instantaneu și era electrizantă, întregul corp al fetei
tresălta aproape spasmodic, cutremurat de frică. Făcuseră autostopul și se urcaseră în
mașina greșită. Fuseseră trași pe sfoară exact ca și DNS, în poveste: păcălită și trimisă în
lumea de apoi; asta dacă exista. Poate că zeița era doar o invenție. Poate că era doar o glumă.
Julia și-a aruncat lumânarea spre vulpoi. Aceasta a ricoșat de pe piciorul lui și s-a rostogolit
mai departe. Și-l imaginase pe Reynard Vulpoiul ca pe o creatură jucăușă, ca un spiriduș.
Zeul nu era deloc așa. Era un monstru, iar ei se aflau acolo, închiși cu El.
Reynard a țopăit ușor de pe masă, ca un actor de carnaval. Acum, că vulpoiul se mișcase,
Julia a descoperit că putea și ea să se miște. Nu stăpânea deloc magia de atac, dar știa să
creeze paveze și știa să respingă loviturile de mai. Pentru orice eventualitate, fata a început
să înghesuie atât de multe farmece de apărare și scuturi între ea și zeu, că aerul s-a făcut de
culoarea ambrei și a prins a se undui ca o sticlă pictată, privită prin valuri de căldură. Lângă
ea, Julia îl auzea pe Pouncy, care-și păstrase calmul, și pregătind un farmec de alungare.
Situația mai putea fi salvată încă. Incantația nu reușise, așa că acum trebuiau să scape de
nemernic și să plece de acolo. Hai în Grecia.
Nu aveau suficient timp. Gura lui Reynard era ca un cuib de colți ascuțiți. Așa stătea treaba
cu farsorii: nu erau niciodată atât de amuzanți pe cât ți-i imaginai. Julia știa că dacă zeul ar
fi ochit-o, dacă s-ar fi uitat doar în direcția ei, Julia ar fi lăsat orice vrajă ar fi făcut și ar fi
fugit, deși nu avea unde. Fata s-a bâlbâit de două ori, vocea i s-a spart și a trebuit să reia o
vrajă. Trebuie să fi fost un truc în tot acel timp. Acum înțelegea. Nu exisat nicio Doamnă
Subpământeană, nu-i așa? Nu exista. Juliei îi venea să plângă de frică și de durere.
Vulpoiul privea în jurul lui, contabilizându-și câștigurile. Failstaff – of, Failstaff – a făcut
prima mișcare, înaintând spre el, din spate, suficient de tăcut pentru cineva de mărimea
lui. Își modificare lumânarea, ce semăna acum cu un fel de aruncător de flăcări, și o
îndreptase spre vulpoi, ținând-o cu ambele mâini. Deși era masiv, tânărul părea minuscul
pe lângă adevăratul gigant. Abia reușise să aprindă arma, că Reynard s-a întors brusc, l-a
prins de robă și l-a tras la el cu mâna-i uriașă, vârându-l la subraț de parcă ar fi vrut să-l
mângâie pe creștet. Dar vulpoiul nu s-a jucat cu el, ci i-a frânt gâtul de parcă ar fi omorât o
găină și l-a aruncat pe podea. Failstaff a aterizat deasupra lui Gummidgy, care încă nu se
mișcase. Picioarele lui tremurau ca și cum fusese electrocutat. Pieptul Juliei s-a golit de aer
și a rămas așa. Nu putea inspira. Avea să leșine. La celălalt capăt al camerei, trei tineri se
îndreptau deja spre ușă, încercând să o deschidă. Lucrau împreună, cu Iris în mijlocul lor:
o vrajă importantă, făcută la șase mâini. De acum încălzit și fredonând ceea ce părea un
cântec popular provensal, Reynard a ridicat blocul mare de piatră și l-a azvârlit spre ei. Doi
dintre tineri au căzut răpuși sub greutatea marmurei. Al treilea – Fiberpunk
Metamagicianul, cel cu formele patru dimensionale – continua vitejește vraja, păstrându-
și calmul glacial, preluând cele trei roluri fără a rata niciun gest. Julia crezuse mereu că tipul
era un șarlatan din cauza tâmpeniilor pe care le debita, dar tânărul era talentat. Fiberpunk
turuia o secvență ucigătoare reflexivă, de deblocare, de parcă ar fi fost floare la ureche.
Reynard l-a cuprins de piept pe magician cu mâinile lui mari, de parcă ar fi apucat o păpușă,
și l-a aruncat nouă metri în aer, izbindu-l de tavan. Vulpoiul îl aruncase tare – probabil că
intenționase să-l lipească acolo –, dar Fiberpunk trebuie să mai fi trăit când capul lui a lovit
masa, în cădere. Craniul tânărului a plesnit ca un cantalup, împrăștiind un evantai dintr-
un soi de mâl însângerat pe parchetul neted. Julia se gândea la toate secretele metamagice
care trebuie să fi fost încuiate în creierul acela ordonat și care acum fusese în mod
catastrofal și ireversibil pus în neorânduială. Se terminase, totul era distrus. Julia era gata
să moară, sperând doar să nu o doară prea tare. Reynard s-a lăsat pe vine și și-a înmuiat
mâna în sânge și în materia de pe jos și apoi și-a mânjit senzual pieptul împănat de blana
de vulpe. Nu-ți dădeai seama dacă rânjea sau dacă pur și simplu așa arătau gurile vulpilor.
După doar două minute de la sosirea zeului, doar Pouncy, Asmodeus și Julia rămăseseră în
viață pe planetă dintre magicienii de la Murs, crema adăposturilor. Pentru o clipă, Julia a
simțit că picioarele îi alunecă pe podea – trebuie să fi fost Pouncy care încerca să câștige
timp înălțându-i spre tavanul cel înalt, dar Reynard a întrerupt vraja când tinerii se aflau la
doar câțiva centrimetri în aer, așa că s-au păbușit la pământ, lovindu-se. Vulpoiul a apucat
bolul de argint, a aruncat apa de ploaie din el și l-a azvârlit spre Pouncy ca pe un disc. Chiar
în acel moment, Asmodeus a terminat vraja la care lucrase probabil încă de la sosirea zeului,
probabil o Respingere Maximală îmbogățită, ceva puternic care îi atrăsese atenția lui
Reynard. Vraja nu-l rănea, dar o simțea. Îi vedeai urechile ascuțite tresărind de enervare.
Bolul l-a izbit tare pe Pouncy, dar numai tangențial. I-a zdrobit șoldul stâng și a ricoșat.
Pouncy a gemut și s-a îndoit de spate.
– Oprește! a zis Julia. Oprește-te!
Frică: Julia se simțea inundată de frică. Un mort nu simte frică. Și rămăsese fără resurse
magice. În schimb avea să rostească niște cuvinte obișnuite, lumești. Avea să-i vorbească
nenorocitului.
– Ți-ai luat sacrificiul, a zis ea.
Fata a înghițit în sec.
– Acum dă-ne ce am cerut.
Parcă încerca să respire la o mie de metri altitudine. Vulpoiul și-a îndreptat botul îngust
spre ea. Cu țeasta lui câinească și trupul de om, Reynard arăta ca zeul egiptean al morții,
Anubis.
– Dă-ne! a strigat Julia. Ne ești dator!
Asmo o privea încremenită din celălalt colț al încăperii. Toată atitudinea ei de atotștiutoare
dispăruse. Acum arăta ca un copil de zece ani.
Reynard a lătrat o dată tare înainte de a vorbi.
– Sacrificiul nu se poate lua, a zis El, pe un ton rațional, cu un vag accent franțuzesc.
Sacrificiul se oferă de bunăvoie. Eu le-am răpit viețile, nu mi le-au dat ei.
Parcă nu-i venea să creadă obrăznicia.
– A trebuit să le iau.
Pouncy se ridicase, cu spatele sprijinit de zid. Durerea trebuie să fi fost insuportabilă.
Întregul chip îi era scăldat în sudoare.
– Ia-mi viața. Ți-o ofer. Ia-o.
Reynard și-a înclinat capul. Fantastic, domnule Vulpoi, părea el să spună, atingându-și
mustățile cu degetul.
– Tu ești pe moarte. O să îți dai duhul în curând. Nu e același lucru.
– Atunci ia-o pe a mea, a zis Julia. Ți-o dau. Dacă îi lași pe ceilalți să trăiască.
Reynard s-a aranjat, lingându-și sângele și bucățile de creier de pe labă.
– Știți ce ați făcut aici? a zis El. Eu doar am început. Când chemi un zeu, aud toți ceilalți.
Știați asta? Și niciun om nu a mai invocat un zeu de două sute de ani. Cei vechi trebuie să
vă fi auzit și ei. Mai bine să vă găsească morți când se vor întoarce. Mai bine să nu fi trăit
niciodată, când vor sosi zeii cei vechi.
– Ia-mă pe mine! a gemut Pouncy.
Tânărului i s-a tăiat respirația pe când ceva dinăuntrul lui ceda și a șoptit restul:
– Ia-mă. Îți dau viața mea.
– Tu mori, a zis iar Reynard, indiferent.
Vulpoiul s-a oprit, iar Pouncy nu a mai zis nimic.
– A murit, a anunțat vulpoiul.
Zeul-vulpoi s-a întors spre Julia și și-a ridicat sprâncenele, studiind-o. O vulpe adevărată
nu ar fi avut sprâncene, s-a gândit Julia, fără sens.
– Accept, a zis El. Cealaltă poate trăi, dacă tu mi te dai. Și vei căpăta ceva în plus. Îți voi da
ce vrei, lucrul pentru care m-ați invocat.
– Nu te-am invocat pe tine, a zis Asmo, pe un ton slab. Am invocat-o pe Doamna Noastră.
Apoi fata și-a mușcat buza și a tăcut.
Reynard a privit-o critic pe Julia și s-a năpustit asupra ei. A trecut prin scuturi de parcă nici
nu erau acolo. Julia era gata să moară: a închis ochii și și-a dat capul pe spate, dezgolindu-
și gâtul în fața lui, ca să i-l sfâșie. Dar Reynard nu s-a atins de grumazul ei. Mâinile lui
păroase au cuprins-o și zeul a tras-o prin cameră și i-a împins mijlocul în jos, astfel că fata
stătea aplecată deasupra mesei din lemn de tisă. Julia nu înțelegea, dar când a priceput, în
cele din urmă, a preferat să nu fi știut. L-a respins. Vulpoiul i-a presat torsul pe lemn, cu
mâna grea și dură, iar fata a încercat să-i smulgă degetele ce erau parcă din piatră. Julia a
capitulat, dar nu fusese de acord cu așa ceva. Mai bine o omora, dacă așa îi era voia. A
durut-o când zeul i-a sfâșiat roba – materialul ardea la contactul cu pielea. Fata a încercat
să vadă peste umăr ce se întâmpla și a văzut – ba nu, nu vedea așa ceva, nu vedea nimic –
mâna mare a zeului lucrând ceva, relaxat, între picioarele lui, pe când se poziționa în spatele
Juliei. Vulpoiul i-a depărtat picioarele goale cu o lovitură exersată. Nu era prima Lui dată la
rodeo.
Apoi a penetrat-o. Fata se întrebase dacă nu avea să fie prea mare, dacă nu cumva avea să
o sfâșie, lăsând-o acolo golită de ce avea înăuntru și moale ca un pește. Julia s-a încovoiat.
Epuizată, fata și-a proptit fruntea înfierbântată pe braț așa cum probabil făcuseră toate
victimele violului de la începutul timpurilor. Gâfâitul ei răgușit era singurul lucru care se
auzea. A durat mult, fără ca ea să-și piardă cunoștința sau să piardă noțiunea timpului. Julia
ar fi zis că trecuseră cam șapte sau zece minute până ce zeul a terminat, iar ea trăise fiecare
clipă. De unde stătea, Julia putea vedea picioarele masive ale lui Failstaff. Acum nu se mai
mișcau, prăbușite deasupra picioarelor lungi și cafenii ale lui Gummidgy. Mai vedea și locul
în care zăceau cei ce muriseră lângă ușă, căci un râu de sânge se scursese de sub blocul de
piatră și se unise într-o formă unică.
Mai bine eu, decât Asmo. Nu o vedea pe tânără pentru că nu se putea uita la ea, dar o auzea.
Fata plângea tare. Parcă era o copilă – ceea ce de fapt nu era deloc departe de adevăr –, o
fetiță care se rătăcise. Oare unde era casa ei? Cine îi erau părinții? Nu știa. Lacrimi fierbinți
umpleau și obrajii Juliei și îi umezeau brațul și lemnul maroniu.
Celelalte zgomote erau cele scoase de Reynard Vulpoiul, zeul farsor, ce gemea ușor și
răgușit în spatele ei. La un moment dat, niște terminații nervoase rebele au încercat să
trimită semnale către centrul plăcerii, dar creierul ei le-a distrus cu un puls de electricitate
neurochimică, asigurându-se că nu aveau să mai simtă vreodată ceva.
Înainte ca zeul să termine cu Julia, Asmodeus s-a chircit și a vomitat pe podea. Apoi a fugit,
alunecând pe vomă și apoi pe sânge. Fata a ajuns la ușă, iar ușa s-a deschis pentru ea,
închizându-se cu o mișcare prelungă. Prin ușă și printr-o fereastră de dincolo de hol, Julia
a surprins lumea verde și nevinovată de afară, imposibil de îndepărtată.
Zeul-vulpoi a lătrat tare când și-a dat drumul. Fata simțise. Secretul oribil și de
nemărturisit, pe care nu avea să-l spună nimănui, nici măcar sieși, era că se simțise
minunat. Nu sexual – Doamne, nici pe departe. Dar o umpluse de putere. Seva curgea prin
fiecare parte a corpului ei, în trunchi, în picioare și în brațe. Julia și-a încleștat dinții și a
închis ochii, încercând să oprească ce se petrecea, dar puterea îi năpădise și creierul,
luminând-o dinăuntru cu energie divină. Fata a deschis ochii și și-a privit mâinile. Când
energia a ajuns la degetele ei, unghiile i-au lucit.
Iar apoi, zeul i-a luat ceva. Pe când își retrăgea penisul din ea, ceva a ieșit odată cu el. Parcă
se agățase de un lucru – ceva ca o pojghiță transparentă, de aceeași formă cu ea. Forma era
invizibilă și fusese întotdeauna cu Julia, iar acum Reynard o smulsese de la locul ei. Fata nu
știa despre ce era vorba, dar simțea cum o pierde și s-a cutremurat. Fără acea peliculă
invizibilă, ea devenea altceva, o ființă pe care nu o cunoscuse înainte. Reynard îi dăruise
putere, dar luase ca răsplată un lucru prea scump, la care Julia nu ar fi renunțat niciodată.
Dar nu avusese posibilitatea să aleagă.
În cele din urmă, probabil după vreo zece minute, fata și-a ridicat capul. Luna era la locul
ei, pe cer, ca și cum nu purta nicio vină și nu luase parte la distrugere. Acum era doar o lună
obișnuită, o piatră sterilă și înghețată și sufocată de moarte în vid, atâta tot. Julia s-a ridicat
în picioare și a privit în jur. S-a uitat la Pouncy. Tânărul stătea încă sprijinit de perete, cu
ochii lui oțelii deschiși, dar cu certitudine mort. Poate că acum era în rai. Julia știa că trebuia
să simtă ceva, dar era goală pe dinăuntru și, cumva, asta era în sine un lucru oribil. Fata s-
a îndreptat către ușă și a ieșit, plescăind ușor cu picioarele goale în sângele rece. Nu s-a
uitat în urmă. Toate luminile erau stinse. Clădirea era pustie. Nimeni acasă.
Fără a gândi sau a simți ceva, căci nu exista altceva în afară de senzația neplăcută și
lipicioasă a sângelui și Dumnezeu știe a mai ce pe tălpile ei și între degetele de la picioare,
fata a ieșit pe peluză. S-a întâmplat ceva îngrozitor, s-a gândit ea, dar nicio emoție nu-i
însoțea cuvintele. Animalele sacrificiale dispăruseră. Scăpaseră cumva și fugiseră, cu
excepția celor două oi care nu voiau să o privească. Pentru un motiv sau altul, soarele
răsărea acum. Trebuie să fi stat acolo toată noaptea. Julia și-a frecat picioarele pe roua rece,
apoi s-a aplecat și și-a afundat mâinile în iarba udă și și-a frecat chipul.
După aceea a rostit un cuvânt pe care nu-l mai auzise niciodată și a zburat, dezbrăcată și
plină de sânge, ca un nou-născut, spre cerul ce se lumina.
CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI ȘASE
Ceilalți rămăseseră pe plajă până la zori, așteptând întoarcerea lui Quentin și a Juliei de pe
tărâmul morților. În cele din urmă cedaseră și se întorseseră ca să doarmă în cabinele de pe
nava Muntjac, înfrigurați și epuizați. Când s-au trezit, după câteva ore, au răsuflat ușurați
și s-au bucurat, căci Quentin și Julia îi așteptau pe punte. Deși scena ce se desfășura în fața
ochilor lor era una ciudată. Julia stătea acolo, transformată, frumoasă și puternică. Fata
radia un aer triumfal, de pace. Quentin nu se schimbase, dar altceva se petrecea cu el:
tânărul era așezat în genunchi și în mâini pentru un motiv sau altul și se holba la scândurile
punții.
Zburaseră din ce în ce mai sus, până când, treptat, Quentin și-a dat seama că senzația de
imponderabilitate semnifica de fapt o coborâre, dar nu pe acolo pe unde veniseră: zburaseră
printre norii umezi și lipicioși, și apoi văzuseră o așchie mică de lemn sub ei, sub soarele
licăritor al zorilor. Zeița îi așezase pe punte, sărutase fruntea Juliei și dispăruse.
Quentin a descoperit că nu putea sta în picioare; sau putea, dar nu voia. Se pusese în patru
labe și așezase cheia în fața lui. Se uita la vechile scânduri de lemn din care fusese construită
nava Muntjac; le privea cu adevărat. După o noapte petrecută în iad, orice părea real și viu
și imposibil de detaliat. Culorile luceau extraordinar, chiar și nuanțele de cenușiu, de maro
și de negru și toate celelalte nonculori indistincte, intermediare, pe care, în mod obișnuit,
le-ar fi trecut cu vederea și le-ar fi ignorat. Urmărea cu privirea liniile, striațiile și dungile
lemnului, desenate și aranjate cu o perfecțiune neglijentă: lumină și întuneric, ordine și
haos, toate se împleteau cu micile așchii de la capătul scândurilor ce fuseseră zgâriate și
așezate în unghiuri diferite de trecerea picioarelor nepăsătoare.
Quentin înțelegea deplin cât de ciudat și de dus cu pluta trebuie să fi arătat, dar nu-i păsa.
Simțea că s-ar fi putut holba la lemn pentru totdeauna. Doar atât: bătrânul, solidul și
nobilul lemn. N-avea să mai piardă asta niciodată, s-a gândit el. Avea să se bucure de tot,
până la ultimul atom, exact așa cum s-ar fi bucurat Benedict dacă s-ar fi putut întoarce din
lumea de apoi. Și Alice, și toți ceilalți. Era tot ce mai putea face pentru ei. Pământul sau
Fillory? Mai conta? Care era marea dilemă? Oriunde priveai exista o asemenea bogăție că
nu o puteai epuiza. Poate că totul era doar un joc care se mototolea și era aruncat la final,
dar cât timp jucai, devenea real. Quentin și-a apăsat tare fruntea pe punte, ca un pelerin
penitent, și a simțit bătaia valurilor transmisă prin lemn, de sub navă, ca un puls, încălzit
de lumina soarelui. A inhalat mirosul acru al sării din apa de mare și a auzit pașii ezitanți
ai oamenilor nedumeriți ce se strângeau în jurul lui, neștiind ce să facă. A auzit toate
celelalte zgomote absurde pe care realitatea le producea spre propria ei bucurie, scârțâielile
și hârșâiturile, bufnetele și zumzăielile, rostogolindu-se iar și iar, într-o lume fără sfârșit.
Quentin a inspirat adânc și s-a ridicat. Lipsit de căldura zeiței, trupul lui s-a cutremurat în
aerul oceanic al dimineții. Dar chiar și răcoarea îi plăcea. Asta e viața, își tot zicea. Așa e
când ești mort și așa e când ești viu. Moarte și viață. Nu o să le mai confund niciodată.
Apoi oamenii l-au ridicat în picioare și l-au condus spre cabina lui. Era destul de sigur că ar
fi putut merge singur, dar i-a lăsat să-l care – păreau să vrea să-l ajute și cine era el să-i
împiedice? Apoi s-a trezit întins pe pat. Era cumplit de obosit, dar nu a închis ochii, nu
acum când descoperise tot ce se afla în jurul lui.
După un timp, a simțit pe cineva așezându-se pe marginea patului. Era Julia.
– Mulțumesc, Julia, a zis Quentin, după o vreme.
Îți simțea buzele și limba umflate și stângace.
– M-ai salvat. Ai salvat totul. Mulțumesc.
– Zeița ne-a salvat.
– Și Ei îi sunt recunoscător.
– Îi voi transmite.
– Cum te simți?
– Mă simt completă, a zis ea simplu. Simt că pur și simplu am terminat, că am devenit cine
deveneam.
– Of, a făcut Quentin, râzând de cât de stupid sunase fraza. Mă bucur că ești în regulă. Ești
bine, nu?
– Am fost blocată între cele două stări atât de mult timp, a spus fata, în loc de răspuns. Nu
mă puteam întoarce, deși am vrut mult timp. Foarte mult timp. Voiam să mă întorc în
momentul de dinainte de a se întâmpla, când eram încă om. Dar nu am putut, și nici înainte
nu puteam da. Apoi, în lumea umbrelor, am înțeles cumva pentru prima dată că n-aveam
să mai merg niciodată înapoi. Așa că am cedat. Și atunci s-a întâmplat.
Quentin nu știa ce să spună. Ce să-i zici unei ființe supranaturale abia născute? Nu-și dorea
decât să o privească. Nu mai stătuse niciodată atât de aproape de un spirit.
– Ai zis că ești driadă.
– Da. Suntem fiicele zeiței. Asta înseamnă că sunt o semizeiță, a adăugat ea, ca o lămurire.
Nu-s literalmente fiica ei, bineînțeles. E mai mult o legătură spirituală.
Julia era tot Julia, dar furia, sentimentul că se lupta cu lumea la întâmplare, din cauza unei
chestiuni cruciale, dispăruse. Și-și recuperase și vechiul obicei de a prescurta cuvintele.
– Deci îngrijești arborii?
– Îngrijim copacii, iar zeița ne îngrijește pe noi. Există un copac al meu, undeva, dar nu știu
sigur unde să-l găsesc. Însă îl simt. Voi merge acolo de îndată ce terminăm.
Fata a râs. Quentin se bucura să știe că Julia mai era capabilă de veselie.
– Știu așa de multe despre stejari, că aș putea să te plictisesc de moarte. Știi, aproape că îmi
pierdusem credința în zeiță. Dar mi-am dat seama că trebuia să devin ceva. A trebuit să
folosesc lucrul ce mi s-a făcut și să devin ceea ce doream. Și asta a fost dorința mea. Iar când
am chemat-o, zeița a venit. Mă simt atât de puternică, Quentin. Parcă aș avea un soare ori
o stea ce vor arde mereu în mine.
– Asta înseamnă… că ești nemuritoare?
– Nu știu.
Un nor îi umbrise fața.
– Într-un fel, eu deja am murit. Julia e moartă, Quentin. Eu trăiesc și e posibil să trăiesc
pentru totdeauna, dar fata care am fost înainte nu mai e.
Stând aproape de Julia, Quentin vedea acum cât de inuman arăta. Pielea ei era ca lemnul
pal. Fata din liceu, cu pistrui și oboi, dispăruse pentru totdeauna – fusese distrusă și părăsită
în procesul ce dăduse naștere acelei ființe. Julia n-avea să mai fie niciodată muritoare. Julia
de lângă el era un monument măreț închinat fetei din trecut. Cel puțin noua Julia părăsise
jocul de-a viața și de-a moartea, în care restul erau încă prinși. Ea era diferită. Nu mai era
făcută din carne și sânge precare și slabe, ci din magie.
– Sunt niște lucruri pe care ar trebui să le cunoști, a zis ea. Îți pot spune cum a început totul.
De ce m-am preschimbat și de ce s-au întors vechii zei.
– Serios?
Quentin s-a proptit într-un cot.
– Știi?
– Da, a zis ea. O să-ți povestesc tot.
– Vreau să știu.
– Nu e o poveste prea veselă.
– Cred că sunt pregătit, a spus el.
– Știu că așa crezi, dar e mai tristă decât îți închipui.

Nu mai existau insule. Trecuseră, de acum, de asta. Muntjac își croia calea prin oceanul
pustiu și calm, zi după zi, din ce în ce mai departe spre est. Soarele le răsărea mereu în față,
pârjolind cerul pe deasupra lor și stingându-se la înnoptare în apele din spatele lor. Astrul
era vizibil mai bine dimineața – aproape că-i puteau auzi huruitul înăbușit pe când ardea,
de parcă ar fi fost un furnal îndepărtat.
După o săptămână, vântul a pierit de tot, dar cerul era limpede, iar după-amiaza și seară,
amiralul Lacker ridica pânza de lumină și căpătau viteză împinși de o furtună de raze.
Quentin călătorise departe spre soare-apune când vânase Cerbul Alb, traversând Marea de
Vest, dar estul era un loc foarte diferit. Avea o calitate polară. Soarele ardea puternic și
luminos aici, dar aerul se făcea mai rece. Chiar și dimineața, când soarele părea periculos
de aproape, gata parcă să incendieze catargul, tinerii scoteau aburi când respirau. Albastrul
cerului era profund și viu. Lui Quentin i se părea că ar fi putut cădea spre el, dacă nu era
atent.
Apa era de un acvamarin glacial, iar Muntjac luneca pe suprafața ei aproape fără frecare,
abia lăsând o dâră în urma ei. Era diferită de apa de mare obișnuită – mai mătăsoasă și mai
puțin densă, aproape fără tensiune la suprafață și aducea mai mult cu alcoolul de frecție. O
singură specie de pește trăia în mare. Săgețelele lunguiețe și argintii luceau și se avântau
prin apă, adunate în bancuri sub formă de diamant. Prinseseră câțiva pești, dar creaturile
nu păreau comestibile. Aveau ochi imenși, erau lipsiți de guri, iar carnea lor era de un alb
strălucitor și mirosea a amoniac.
Lumea din jurul lor începuse să-și rărească țesătura. Quentin nu găsise tocmai o dovadă
palpabilă, dar pânza realității, în sine, devenise subțire și fragilă, întinsă peste rama ei.
Puteai simți frigul beznei de afară bătând prin ea. Cu toții începuseră să se miște mai încet
și cu grijă, ca și cum ar fi putut păși prin spațiu-timp din greșeală. Marea era și ea mai puțin
adâncă. Vedeai nisipul prin apa ca de sticlă, iar în fiecare dimineață, Quentin verifica
situația: se apropiau de fundul apei. Era un fenomen interesant din punct de vedere
oceanografic, dar constituia și o mare problemă. Muntjac nu era o navă mare, dar tot
măsura vreo șase metri, iar în ritmul acesta aveau să rămână pe uscat cu mult înainte de a
fi ajuns la presupusa destinație.
– Poate că Fillory nu are un Capăt, a zis Quentin într-o noapte, pe când mâncau din rațiile
din ce în ce mai sărace și lipsite de savoare.
– Cum, adică e infinit? a zis Josh. Ori poate o sferă, ca Pământul? Doamne, sper să nu fie
așa. Dacă ne întoarcem la Whitespire? Mamă, o să fiu super nervos dacă tot ce am făcut a
fost să găsim Pasajul Nord-Vestic sau ceva de genul ăsta, după toate prin câte am trecut.
Josh și-a lins degetele, gustând sarea de pe un biscuit. El era singurul ce nu părea copleșit
de situație.
– Am vrut să spun că seamănă mai mult cu o bandă Möbius. Dacă nu există decât o latură
și nicio margine?
– Cred că te referi la sticla Klein, a zis Poppy. Banda Möbius are margini. Sau cel puțin una.
– Da, o sticlă Klein, a confirmat Julia.
Nimic nu se compara cu prezența unei semizeițe care să aplaneze un conflict. Julia nu mai
mânca, dar tot ședea la masă cu ei.
– E Fillory o sticlă Klein? Ai idee?
Julia a scuturat din cap.
– Nu știu. Nu cred.
– Deci nu ești omniscientă? a zis Eliot. Nu o lua personal, dar nu știi sigur?
– Nu, a răspuns Julia, dar sunt sigură că lumea asta are un Capăt.
A doua zi de dimineață, s-au trezit cu toții devreme când Muntjac a atins fundul apei. Nu
era ca și cum loviseră un zid, ci mai mult un proces: mai întâi un hârșâit îndepărtat, ușor la
început, apoi din ce în ce mai zgomotos și, în cele din urmă, cumplit, ca două oase ce se
freacă unul de altul. Toate obiectele de la bordul navei, inclusiv oamenii, au lunecat lin, dar
ferm spre cel mai apropiat perete din față, în timp ce nava s-a oprit. Apoi s-a lăsat o liniște
asurzitoare.
Au ieșit cu toții pe punte, îmbrăcați în halate și în pijamale, ca să vadă ce se întâmplase.
Liniștea era nefirească. În jurul lor, marea era plată și sticloasă, ca o pojghiță de vopsea
proaspăt aplicată. Nu sufla deloc vântul. Un pește a sărit, la vreo patru sute de metri mai
încolo, și a pleoscăit tare, de parcă s-ar fi aflat chiar lângă ei. Pânzele atârnau moi. Cea mai
ușoară vibrație crea bucle circulare ce lunecau departe, spre orizont.
– Păi, a zis Eliot, cam asta a fost. Ce facem acum?
Quentin se gândise, așa cum probabil se gândiseră toți ceilalți, că își consumaseră de mult
jumătate din rații. Dacă nu puteau înainta, atunci aveau să moară oricum pe drumul de
întoarcere. Sau ar fi putut să sfârșească eșuați în deșertul de apă.
– O să-i vorbesc navei, a zis Julia.
Ca și atunci când era încă om, Julia gândea ce spunea și spunea ce gândea. Fata a coborât
în cală, în inima corabiei, acolo unde se aflau mecanismele, a îngenuncheat și a început să
șoptească, oprindu-se din când în când să asculte. Nu a fost o conversație prea lungă. După
patru sau cinci minute, Julia a bătut cu palma baza masivă a carenei navei Muntjac și s-a
ridicat.
– S-a rezolvat.
Nu fusese clar la început ce anume se rezolvase, sau cum, dar cu timpul a devenit limpede.
S-au dezlipit de fundul apei și au început să alunece iar înainte ca și cum nu se întâmplase
nimic. Quentin și-a dat seama ce se petrecuse doar când s-a uitat înapoi. Scânduri enorme
și grinzi și alte elemente de tâmplărie scoteau capul, întorcându-se în apa din spatele lor.
Muntjac se micșora, se reconstruia de la chilă în sus și arunca lemnul suplimentar în timp
ce se deplasa. Își sacrifica trupul pentru ei.
Ochii lui Quentin ardeau. Tânărul nu știa ce fel de creatură era Muntjac, dacă avea emoții
sau era doar un soi de mecanism, o inteligență artificială, făcută din frânghii și lemn, dar
simțea un val brusc de mulțumire și tristețe la adresa ei. Îi ceruseră deja așa de multe.
– Mulțumesc, fetiță, a zis el, în cazul în care nava îl putea auzi.
Quentin a bătut cu palma balustrada tocită.
– Ne-ai salvat încă o dată.
Cu cât oceanul devenea mai mic, cu atât corabia se modifica mai mult. Quentin i-a cerut
echipajului să-l aducă pe leneș la nivelurile superioare. Abigail le dăduse voie să îl atârne
de o vergă, clipind și căscând în aerul liber. Au golit cabinele și cala și au înghesuit totul pe
punte. De jos, din măruntaiele navei, se auzeau bubuituri și scrâșneli. Quentin a privit, pe
când pupa înaltă și mândră a corabiei a căzut în apă, urmată de bompres și întreaga teugă.
Pe la patru după-amiaza, arborele artimon s-a răsturnat în apă cu un pleoscăit enorm și a
rămas în urmă. Arborele trinchet a fost doborât seara. Au dormit pe punte în acea noapte,
tremurând sub pături. Dimineața, când s-au trezit, marea era suficient de mică ca să poată
merge prin ea în picioare, iar Muntjac deveniase o plută cu un singur catarg. Carena
dispăruse cu totul; nu mai rămăsese decât puntea. Oceanul reflecta zorii limpezi, luminând
într-un trandafiriu tulbure. Când soarele e trecut arzător de orizont, astrul părea imens – îi
vedeai coroana buclându-se în jurul feței sale strălucitoare și insuportabile.
La amiază, au atins iar fundul apei – marginea din față a plutei a scrâșnit, oprindu-se în
nisipul de dedesubt. Asta era; Muntjac nu mai putea înainta. Nu mai avea ce să sacrifice.
Dar de acum, tinerii văzuseră deja și destinația călătoriei lor. O linie joasă și întunecată
prinsese contur în depărtare, de-a lungul orizontului. Era imposibil să aproximezi cât de
departe se afla.
– Se pare că va trebui să mergem pe jos, a zis Quentin.
Unul câte unul, Quentin, Eliot, Josh, Julia și Poppy și-au atârnat picioarele și au sărit în apa
rece, dar puțin adâncă, ce nu le trecea de genunchi. Porniseră deja, când deodată au auzit
un pleoscăit în urma lor. Bingle se cățărase dincolo de balustradă – venea și el. Evident, nu
renunțase la datoria de apărător. Pe Abigail, spadasinul o căra în spate. Leneșul își agățase
brațele lungi de gâtul lui, ca o eșarfă din blană, și-și prinsese ghearele ca niște cârlige în fața
bărbatului.
Solitudinea scenei era mai presus de cuvinte. După o oră, nava a devenit invizibilă în spatele
lor, iar singurul sunet ce se mai auzea era foșnetul moale și neîntrerupt al pașilor lor.
Uneori, peștii fără gură se loveau de gleznele lor, fără a le face însă vreun rău. Apa era mai
puțin densă decât cea obișnuită; opunea mai puțină rezistență. Julia mergea la suprafață,
așa cum i se potrivea unei semizeițe. Nu vorbea nimeni, nici măcar Abigail, care nu rămânea
aproape niciodată în lipsă de cuvinte. La orizont, oceanul era neted ca sticla. Soarele ardea
deasupra capetelor lor. După un timp, Quentin a renunțat să se mai holbeze în față și s-a
uitat doar în jos, la cizmele lui familiare, negre, ce făceau un pas, și încă unul. Fiecare pas
îi aducea mai aproape de finalul poveștii. Aveau să termine misiunea. Probabil că ceva putea
încă să meargă greșit, dar nu avea nicio idee de unde se putea ivi dificultatea. Quentin putea
măsura progresul după adâncimea din ce în ce mai mică a apei ce-i coborâse de la gambă
până la gleznă și se transformase acum într-o peliculă fină pe care o strivea sub talpă.
Soarele coborâse pe cer, în spatele lor. În depărtare, spre dreapta, o singură stea de seară
apăruse pe boltă, proiectându-și sora geamănă tremurătoare în apă.
– Hai să ne grăbim, a zis Julia. Simt cum se scurge magia.
De acum, zidul din fața lor se vedea clar. Trebuie să fi fost înalt de trei metri, făcut din
cărămizi vechi și șubrede – păreau aceleași cărămizi din care era făcut zidul din iad.
Pesemne că folosiseră același furnizor. Zidul se afla în spatele unei plaje înguste de nisip
cenușiu, care se întindea până ce o pierdeai din vedere, în ambele direcții. O ușă mare, din
lemn, se afla în zid, albită și uzată de timp și de vreme. Pe când se apropiau, tinerii au văzut
că ușa avea șapte găuri, de dimensiuni diferite. De fiecare parte a ușii se aflau două scaune
simple din lemn, de felul acelora care sunt exilate pe verandă pentru că sunt prea ponosite
pentru sufragerie, dar încă destul de bune și de solide pentru a fi aruncate. Scaunele nu se
potriveau; unul avea fundul din nuiele. Pe ele ședeau un bărbat și o femeie. Bărbatul era
înalt și slab, pe la vreo cincizeci de ani, cu un chip rigid și îngust. Purta un costum negru,
de seară, cu tot cu frac. Arăta ca Lincoln, în drum spre teatru. Femeia era mai tânără cu
vreo zece ani, cu pielea palidă și frumoasă. Pe când pășeau pe uscat, femeia a ridicat o mână,
întâmpinându-i. Era Elaine, agentul vamal de pe Insula Exterioară. Arăta mult mai gravă
decât înainte. Elaine ținea ceva în poală: Iepurele Vizionar. Femeia mângâia animalul.
Elaine s-a ridicat, iar iepurele a sărit și a luat-o la goană în josul plajei. Quentin l-a privit
cum se îndepărtează. Animalul îi adusese aminte de Eleanor și de iepurașii ei cu aripi. Se
întreba unde era fetița și cine avea grijă de ea. Tânărul avea de gând să afle asta înainte să
se termine totul.
– Bună seara, a zis Elaine. Maiestatea Ta. Înălțimea Ta. Bună seara tuturor. Eu sunt agentul
vamal. Îngrijesc de granițele regatului Fillory. Și de granițele de tot felul, a subliniat ea,
uitându-se la Quentin. Cred că l-ați întâlnit pe tatăl meu. Sper că nu v-a încurcat prea tare.
Tatăl ei? Ah. Același basm. Quentin credea că totul se potrivise de minune.
– La naiba, e aproape timpul, a zis bărbatul. Zeii își termină lucrarea. Magia aproape că s-a
epuizat, iar fără ea Fillory se va împături ca o cutie, cu noi înăuntru. Aveți cheile?
Quentin s-a uitat la Eliot.
– Fă tu onorurile, a zis Marele Rege. Tu ai început aventura.
Eliot i-a întins inelul cu cele șapte chei, iar Quentin l-a luat și a pășit spre ușa cea mare. Își
ținea spatele drept și burta trasă. Acela era momentul, s-a gândit el. Urma triumful.
Oamenii aveau să spună povestea pentru totdeauna. Deși era posibil ca legenda să nu arate
cât de melancolică părea plaja luminată pieziș, așa cum sunt toate plajele la crepuscul, când
distracția s-a terminat. Era timpul să-și îndepărteze nisipul de pe picioare, să se urce în
automobil și să se întoarcă acasă.
– De la cea mai mică la cea mai mare, a zis omul în frac, sever, dar nu fără amabilitate.
Haide. Lasă-le în broască după ce le introduci.
Quentin a scos fiecare cheie, pe rând, de pe inel. Prima și cea mai mică încuietoare s-a
deschis repede – puteai simți un mecanism făcut din rotițe fine și bine unse angrenând și
cuplându-se, rotindu-se în interiorul ușii. Dar la fiecare cheie, întâmpina mai multă
rezistență. A patra încuietoare era atât de sus, că a trebuit să se ridice pe vârfuri. Pe a șasea
abia a reușit să o clintească, iar când a făcut-o, în cele din urmă, îndoindu-și degetele și cu
articulațiile albite din pricina efortului, o lumină a străfulgerat în interiorul broaștei și a
scuipat afară scântei ce i-au pișcat mâna.
A șaptea n-a vrut să se urnească deloc, iar în final Quentin a trebuit să îi ceară lui Bingle
spada, pe care a împlântat-o prin inelul de la capătul cheii și a folosit-o ca pe un levier.
Chiar și așa, bărbatul îmbrăcat la patru ace a trebuit să se ridice din scaunul lui și să-l ajute.
Când broasca a cedat în cele din urmă și a început să se miște, tânărul a avut senzația că
tocmai băgase cheia în gaura unui butuc din centrul universului. Quentin și bărbatul au
început să împingă – fața lui Quentin era lipită de umărul celuilalt. Costumul lui mirosea
ușor a naftalină. Pe când cheia se întorcea, stelele s-au întors și ele pe cer. Întregul cosmos
se rotea în jurul lor, ori poate că Fillory se învârtea sau poate că nu exista nicio diferență.
Cerul s-a rostogolit deasupra lor până ce ziua a luat locul nopții. Se tot întorceau și ziua s-
a scufundat iar la orizont, iar stelele au răsărit din nou, ca gonite de la spate.
Un cerc complet. Ajunseseră de unde plecaseră. S-a auzit un clic profund, ce a părut să
reverbereze la infinit, precum sunetul ce ricoșează de pe pereții lumii, ca un seif deschis
într-o catedrală. Ușa s-a deschis încet, spre interior. În spatele ei, după prag, se aflau un
spațiu gol, un cer negru și stele. Quentin a făcut un pas involuntar în spate. Toți cei de pe
plajă, chiar și Bingle și leneșul, au răsuflat ușurați, deși nici nu realizaseră că-și ținuseră
respirația până atunci.
– Ei, a zis Elaine, tremurând.
Femeia era îmbujorată și chiar a râs un pic.
– Trebuie să recunosc, nu eram sigură că va funcționa.
– A mers? a întrebat Quentin. S-a uitat în jur, căutând un semn că lucrurile se schimbaseră.
Nu-mi dau seama.
– A mers.
– A mers, a confirmat Julia.
Cineva l-a cuprins pe Quentin din spate, într-o îmbrățișare ca de urs. Era Josh. Au căzut
împreună pe nisipul rece, cu Josh deasupra.
– Omule! a strigat tânărul. Uită-te la tine! Tocmai ce am salvat magia!
– Păi, cred că da.
Quentin a început să râdă, fără a se mai putea opri. Se terminase. Magia n-avea să-i
părăsească până la urmă și totul era în siguranță. Nu doar Fillory, ci toate lumile. Nimeni
nu le-o mai putea răpi acum. Probabil că Salvatorilor Magiei le-ar fi prins bine ceva mai
multă demnitate, dar dă-o dracului. Poppy a țipat de fericire și s-a aruncat deasupra celor
doi.
– Rataților, a zis Eliot, dar până și el rânjea strâmb. Trebuia să fi adus șampanie.
Quentin s-a întins pe spate și a privit cerul ce se întuneca. Ar fi putut adormi chiar acolo și
pe parcursul întregului drum spre Whitespire. A închis ochii. Apoi a auzit vocea lui Elaine.
– Dacă vreți, a spus ea, puteți merge Dincolo.
Quentin a deschis iar ochii. S-a ridicat.
– Stai, a zis el. Pe bune? Pe ușă? Dar ce e acolo?
– E Dincolo, a răspuns agentul vamal, simplu.
– Dincolo, a zis Eliot. Nu știu ce înseamnă.
– O să vă explic, a zis ea.
Elaine s-a așezat pe scaun.
– Fillory nu e o sferă ca lumea în care v-ați fost născut. Fillory e plat.
– Deci nu e o sticlă Klein? a spus Josh.
– Am așa de multe întrebări, a adăugat Poppy. De exemplu, cum funcționează gravitația?
– Astfel, a continuat Elaine, ignorându-i, Fillory are o altă față. Un verso, dacă vreți.
– Ce e acolo? a întrebat Quentin. Ce se află Dincolo?
– Nimic. Și totul.
Când totul avea să se termine, Quentin era gata să-și ia o vacanță lungă departe de zei, de
demoni și de toate replicile lor criptice.
– Există o altă lume, ce așteaptă să se nască. O lume pentru care Fillory va fi, într-un fel,
doar o schiță. Ai putea face o analogie: Dincolo e pentru Fillory așa cum Fillory e pentru
Pământ. Un loc mai bun. Mai real, mai magic.
Acum se confruntau cu o altă dilemă. Quentin, Poppy și Josh s-au ridicat din nisip,
simțindu-se ridicoli. S-au scuturat și au ascultat cu atenție.
– Fiecare dintre voi are de ales: pleacă sau rămâne. Nu pot garanta că oricine trece de ușa
aceea se va mai putea întoarce vreodată. Dar dacă nu plecați acum, atunci nu va mai exista
o altă șansă.
– Dar ce se află, cu adevărat, acolo? a zis Quentin. Cum e?
Elaine s-a uitat la el, calmă și directă.
– Este ceea ce îți dorești, Quentin. Tot ce ai căutat. E aventura aventurilor.
Ăsta era adevăratul final fericit al poveștii. Nu se putea gândi decât la Alice. Poate îl aștepta
acolo. Elaine a trecut cu privirea peste grupul ce formase un semicerc larg în jurul ușii.
Ochii ei i-au întâlnit pe ai lui Eliot. Tânărul a scuturat lent din cap.
– Sunt Mare Rege. Nu o să părăsesc Fillory.
Femeia s-a întors spre Bingle, care încă avea leneșul atârnat pe spate, trăgând cu ochiul
peste umărul lui ca un pui de koala. Spadasinul și-a închis ochii lui veșnic adormiți.
– Nu ar fi trebuit să mă întorc, nu a fost destinul meu, a zis el și a pășit în față.
Deci Quentin avusese dreptate până la urmă. Tânărul presupunea că de acum Bingle își
câștigase pe deplin dreptul la dramatisme.
– Voi merge și eu, a zis leneșul, de după umărul spadasinului, în caz că cineva uitase de ea.
Elaine s-a dat la o parte și le-a arătat că puteau înainta. Fără să ezite, Bingle a pășit spre ușă
și a deschis-o complet. Silueta lui se proiecta pe pustiul imens și lucitor. Pe cerul nopții de
dincolo de el, o cometă a trecut fulgerător, scânteind și străfulgerând voioasă ca un foc
ieftin de artificii. Quentin bănuia că asta era ceea ce însemna spațiul în Fillory. În pragul de
jos al ușii, a văzut vârful unuia dintre coarnele lunii. Astrul se ridica, gata să-și asume
înfățișarea obișnuită pe bolta regatului. Părea că puteai fi tras prin deschizătura ușii dacă
te apropiai prea mult, ca printr-o ecluză, însă Bingle stătea acolo, privind în jur.
– În jos, a zis Elaine. Trebuie să cobori.
Trebuie să fi existat o scară. Spadasinul s-a întors cu fața spre ei, a îngenuncheat, mișcându-
se ușor ca să nu-l desprindă pe leneș de pe spatele lui și a pipăit în jur cu piciorul, până ce
a găsit o treaptă. A dat din cap spre Quentin, în semn de bun-rămas, și a început să coboare,
pas cu pas. Chipul lui îngust și măsliniu a dispărut dincolo de margine.
– Când treci de jumătate, gravitația se întoarce, a strigat Elaine, după el, și o să începi să
urci. Nu e așa de greu precum pare, a adăugat ea spre restul grupului.
Femeia s-a întors spre Quentin.
Tânărul se mai aflase în aceeași postură de două ori înainte: pe pragul unei noi lumi, pășind
peste el. Când ajunsese la Brakebills, renunțase la întreaga lui viață, la lumea lui și la toți
cei pe care îi cunoștea, în schimbul unui nou univers mărunt, lucitor și magic. Îi fusese
simplu, căci nu avusese nimic de preț pe care să-l regrete. Luase aceeași decizie când venise
în Fillory, și nici a doua oară nu fusese mai greu. Dar acum, a treia dată, i se părea foarte
dificil. Acum avea ce pierde. Însă el devenise mai puternic. Se cunoștea mai bine pe sine.
Aparent, călătoria încă nu se terminase. N-avea de gând să se întoarcă. L-a privit pe Eliot.
– Du-te, a zis Eliot. Unul dintre noi ar trebui să meargă.
Doamne, așa de transparent era?
– Mergi, a spus și Poppy. E darul tău, Quentin.
Fata și-a petrecut brațele în jurul lui.
– Mulțumesc, Poppy, a șoptit el. Mulțumesc, le-a spus și celorlalți.
Vocea i se spărsese. Nu-i păsa. Stând în prag, Quentin a inspirat adânc de parcă era gata să
se scufunde într-o piscină. Se putea uita afară și putea studia totul: se afla în culisele
cosmosului. Mult sub el îi putea zări pe Bingle și pe leneș, mici, coborând încă în fața lui,
pe ceea ce părea o coloană infinită de trepte din fier. Luna întreagă atârna chiar acolo, în
fața lui, luminoasă și triumfătoare în abis, iluminată de propria ei energie. Părea că ar fi
putut sări pe ea. Astrul era neted și alb, fără niciun crater. Quentin nu-și dăduse niciodată
seama că vârfurile coarnelor ei erau atât de ascuțite.
Quentin a îngenuncheat, pregătindu-se să coboare.
– Ciudat.
Agentul vamal s-a încruntat.
– Așteaptă un moment. Unde îți e pașaportul?
Quentin s-a oprit, proptit într-un genunchi.
– Pașaportul meu? a zis.
Iar asta.
– Nu-l am. L-am dat puștiului din iad.
– Iad? Adică în lumea de apoi?
– Păi, da. A trebuit să merg. Acolo se afla ultima cheie.
– Of! Elaine și-a țuguiat buzele. Regret, dar nu te pot lăsa să treci fără pașaport.
Era imposibil să fi vorbit serios.
– Păi, stai așa, a ripostat Quentin. Am. Eleanor l-a făcut. Dar nu e la mine. Îl au în lumea de
apoi.
Elaine a zâmbit obosită, nu complet lipsită de compasiune, dar nici prea amabilă.
– Eleanor nu-ți poate face decât un singur pașaport, Quentin. Tu l-ai folosit pe al tău. Îmi
pare rău. Nu te pot lăsa să treci.
Era imposibil. Quentin s-a uitat la ceilalți care îl priveau inexpresivi, așa cum pasagerii
dintr-o mașină se uită la șoferul tras pe dreaptă pentru depășirea limitei de viteză. Tânărul
s-a străduit să exprime ceva de genul: poți să crezi rahatul ăsta? Dar nu îi venea ușor. I se
cerea să fie băiat bun, dar urmările erau grave. Acela era destinul lui, iar Elaine nu putea
să-l lipsească de el din cauza unei chichițe birocratice.
– Trebuie să existe o soluție.
Quentin era încă îngenuncheat pe prag, uitându-se în sus, la ea, pe jumătate ieșit pe ușă.
Putea simți cum lumea de Dincolo îl trage spre ea, luminoasă și veselă, cu propria ei
gravitație. Aici îl adusese povestea.
– Trebuie să fie ceva. Nu am avut de ales, am fost nevoit să merg în lumea de apoi. Și, nu că
vreau să mă laud, dar dacă nu mă duceam, nu am fi deschis ușa asta în veci. Nu ne-am afla
aici. Lumea s-ar fi sfârșit…
– Asta face totul cu atât mai dificil.
—…deci știi, a continuat Quentin, mai tare, dacă nu mergeam în lumea umbrelor, nici nu
ar mai fi existat nicio călătorie Dincolo.
Quentin știa că, dacă se ridica de acolo, totul avea să se sfârșească.
– Nu ar mai fi fost niciun Dincolo. Toată lumea ar fi dispărut.
Expresia de pe chipul femeii nu se schimbase. Elaine era de-a dreptul țăcănită. Nu avea să
cedeze, orice i-ar fi spus Quentin.
– Bine, a capitulat tânărul.
Quentin a așteptat cât a putut, apoi s-a ridicat și și-a înălțat palmele.
– Bine.
În toată misiunea aia de rahat învățase un singur lucru: cum să încaseze o lovitură. Și-a
lăsat mâinile să cadă pe lângă el. Era tot rege, pentru numele lui Dumnezeu. Se mulțumea
cu atât. Nu avea de ce să se plângă. Avusese parte de suficiente aventuri, știa bine. Quentin
a plecat de lângă ușă și i s-a alăturat lui Poppy, femeia pe care tocmai încercase să o
abandoneze. Poppy și-a așezat brațul în jurul taliei lui și l-a sărutat pe obraz.
– O să fii în regulă, a zis ea.
Mâinile fetei erau reci. Elaine închidea ușa.
– Stai, a spus Julia. Vreau să trec.
Agentul s-a oprit, dar nu părea să creadă că făcuse o greșeală.
– Trec eu, a repetat Julia. Arborele meu mă așteaptă acolo. Îl simt.
Elaine s-a sfătuit în liniște cu partenerul ei, dar când au terminat, femeia a scuturat din cap.
– Julia, trebuie să îți asumi ceva din vina pentru catastrofa ce aproape s-a produs. Tu și
prietenii tăi ați invocat zeii și le-ați atras atenția asupra noastră, aducându-i înapoi. Ai
trădat această lume, deși nu în cunoștință de cauză, pentru a obține mai multă putere.
Trebuie să existe consecințe.
Un timp îndelungat, Julia a rămas nemișcată, fixând cu privirea ușa pe jumătate deschisă,
și nu pe agentul vamal. Pielea ei a început să strălucească, iar părul să trosnească, străbătut
parcă de energie statică. Semnele nu erau prea greu de citit: se pregătea să lupte, dacă era
nevoie.
– Așteaptă, a zis Quentin. Stai un pic. Cred că îți scapă din vedere ceva important.
Se făcuse aproape întuneric de acum, iar cerul era spuzit de stele.
– Ai vreo idee prin ce a trecut? Ce a pierdut? Și tu vorbești de consecințe? A suferit
suficiente consecințe. Și, apropo, nu că ar conta prea mult, dar a și salvat lumea. Ai zice că
merită o răsplată cât de mică.
– A luat propriile decizii, a spus bărbatul de la ușă. Totul e echilibrat.
– Știi, am observat că voi, oamenii sau ce-oți fi, împărțiți responsabilitatea asta cu mare
larghețe. Julia nu ar fi făcut ce-a făcut dacă aș fi ajutat-o să învețe magie.
– Quentin, a intervenit Julia. Încetează.
Fata era încă în poziția de luptă, gata să atace.
– Dacă așa vreți să jucăm, atunci poftim. Julia a făcut ce a făcut din cauza mea. Dacă vreți
un vinovat, mă ofer. Aruncați păcatul pe mine, acolo unde își are locul, și lăsați-o să treacă
Dincolo, unde e locul ei.
Liniștea s-a înstăpânit iar asupra plajei de la capătul lumii. Vedeau la lumina stelelor acum,
la lumina lunii apropiate ce se strecura prin ușa întredeschisă și la lumina radiată de Julia:
fata lucea ușor, cu o dogoare albă și caldă ce arunca umbrele celorlalți în nisip, în urma lor,
și licărea în apă.
Elaine și tipul elegant s-au sfătuit câteva clipe. Cel puțin nu despicau firul în patru din cauza
pașapoartelor. Probabil că Julia nici nu-l avusese pe al ei, ca să treacă în lumea de apoi. Se
strecurase pe sub barieră.
– Bine, a zis omul, când au terminat consfătuirea. Suntem de acord. Vei lua vina Juliei, iar
ea va merge Dincolo.
– De acord, a spus Quentin.
Câteodată câștigi când te aștepți mai puțin. Quentin se simțea ciudat de ușurat. Plin de
viață.
– Super. Mulțumesc.
Julia a întors capul și i-a zâmbit; zâmbetul ei nepământesc de frumos. Quentin se simțea
liber. Crezuse că avea să poarte veșnic cu el vina pentru nefericirea fetei. Dar acum,
deodată, scăpase de greutate când nici nu crezuse că mai era posibil și parcă era gata să-și
ia zborul. Își ispășise vina.
Julia i-a prins mâinile și l-a sărutat pe gură; un sărut lung, plin de ceva ce semăna cu iubirea
adevărată. Semizeiță sau nu, în acel moment, fata părea iar ea însăși într-un fel în care
Quentin n-o mai văzuse de ani buni, din ultima zi din Brooklyn, când viețile lor se
schimbaseră definitiv. Orice pierderi ar fi suferit, Julia își revenise pe de-a-ntregul. Iar
Quentin se simțea și el aproape întregit.
Fata a pășit spre ușă, dar nu a îngenuncheat. S-a întins și s-a aplecat ca un scufundător
olimpic și apoi, ignorând scara, s-a aruncat peste margine, drept în jos, și a dispărut.
Când nu s-a mai văzut, plaja s-a întunecat.
În sfârșit, se terminase. Quentin era gata pentru lăsarea cortinei. Nu aștepta cu nerăbdare
o plimbare nocturnă prin apă, spre Muntjac. Dumnezeu știe cum aveau să ajungă acasă.
Sigur că trebuia să existe un truc, ceva magie ascunsă care să-i ajute să treacă peste acea
parte. Poate venea Ember.
– Unde e nenorocitul ăla de Cal Tihnit când ai nevoie de el?
Josh se gândise probabil la același lucru.
– Și cum va plăti Quentin? a întrebat agentul vamal.
Femeia îi vorbea bărbatului în costum.
Deodată, Quentin nu se mai simțea așa de obosit.
– Ce vrei să zici? a spus.
Cei doi paznici șușoteau iar.
– Ia stai, a făcut Eliot. Nu așa merge treaba.
– Ba da, a răspuns bărbatul. Datoria Juliei e acum în contul lui Quentin și el trebuie să o
acopere. La ce ține Quentin cel mai mult?
– Păi, a răspuns tânărul, oricum nu mă duc Dincolo.
Genial. Trebuia să se fi făcut avocat. Un gând l-a încremenit: aveau să o ia pe Poppy. Sau
să-i facă ceva rău. Îi era teamă să se și uite la ea, ca să nu le dea idei.
– Coroana, a anunțat Elaine. Îmi pare rău, Quentin. Din acest moment nu mai ești rege în
Fillory.
– Vă depășiți atribuțiile, a ripostat Eliot, înfierbântat.
Quentin se pregătise pentru dezastru, dar acum că sosise, tânărul nu simțea nimic. Asta
hotărâseră să-i fie pedeapsa și aveau să o și pună în aplicare. Deja o făcuseră. Nu se simțea
deloc diferit. Regalitatea era, oricum, o chestie abstractă. Presupunea că cel mai dor avea
să-i fie de dormitorul lui mare și tăcut din Castelul Whitespire. Quentin s-a uitat la ceilalți,
dar niciunul dintre ei nu îl privea diferit. A inspirat adânc.
– Păi, a zis el stupid. Fie.
Era sfârșitul lui Quentin, Regele Magician. Devenise altcineva. Era chiar o prostie să se
supere din atâta lucru. Pentru Dumnezeu, tocmai salvaseră magia și viețile tuturor. Julia își
regăsise pacea. Terminaseră o misiune. El nu pierduse, ci câștigase. Elaine și omul în
costum își reluaseră locurile, pe scaune, ca două cariatide. Bună treabă. Doamne, nu-i venea
să creadă că flirtase cu ea pe Insula Exterioară. Până la urmă, fiica nu era așa de diferită de
tată. Însă Quentin își pusese speranțe mari în fata ei.
– Transmite-i salutările mele lui Eleanor, a zis el.
– Of, Eleanor, a spus Elaine pe tonul indiferent pe care-l folosea cu fiica ei. Încă vorbește
despre ziua aia în care ai luat-o pe umeri, despre cât de departe a putut zări. Ai impresionat-
o puternic.
– E o fetiță drăgălașă.
– Încă nu știe să citească ceasul. Știi, e absolut obsedată în legătură cu Pământul acum. Îmi
cere să o trimit acolo, la școală, și îmi pare rău să admit că sunt foarte tentată să o fac.
Număr zilele.
Foarte bine pentru Eleanor, s-a gândit Quentin. Avea să părăsească Insula Exterioară. Avea
să se descurce de minune.
– I-auzi, a zis el. Când o să fie destul de mare, pentru colegiu, scrie-mi. S-ar putea să-i
recomand unul.
Era timpul să plece.
Marea nu mai era pustie. Ceva se îndrepta spre ei de-a lungul ei: era Ember, întârziat, ca de
obicei, tropăind fin deasupra apei. Nu-i stătea în fire să piardă o detronare a-ntâia.
– Deci, a spus Quentin. Ne întoarcem pe Muntjac?
Poate că oaia magică era suficient de amabilă să le ofere o călătorie spre casă. Quentin chiar
spera asta.
Ember și-a ocupat locul lângă Eliot.
– În afară de tine, Quentin, a zis El.
Apoi Eliot a făcut un gest, pe care Quentin nu-l mai văzuse niciodată făcându-l, în ciuda
tuturor aventurilor prin care trecuseră. A suspinat. Eliot s-a întors și a făcut câțiva pași pe
plajă, cu spatele spre ei, cu brațele încrucișate și capul plecat.
– E o zi neagră pentru Fillory, a spus Ember, dar vei fi mereu amintit aici. Toate lucrurile
bune iau sfârșit.
– Ia stai un pic.
Quentin recunoștea micul expozeu. Era discursul standard de despărțire, pe care Ember îl
ținea mereu în cărți. Era bun la ce făcea, adică la a goni vizitatorii din Fillory, la finalul
misiunii.
– Nu pricep. Uite, mi-a ajuns.
– Da, Quentin, de ajuns. Exact.
– Îmi pare rău, Quentin.
Eliot nu se putea uita la el. A inspirat, cutremurându-se.
– Nu pot face nimic. Asta a fost regula dintotdeauna.
Din fericire, Eliot avea o batistă superbă, brodată, cu care să-și tamponeze ochii. Probabil
că nu mai fusese nevoit să o folosească până atunci.
– Pentru Dumnezeu!
Quentin putea să se înfurie, căci nu mai era nimic de făcut.
– Nu mă poți trimite pe Pământ. Acum trăiesc aici! Nu mai sunt copil de școală care trebuie
să se întoarcă înainte de ora stingerii sau clasa a cincea sau mai știu eu ce. Sunt un adult, la
dracu’! Asta e casa mea! Nu mai sunt de pe Pământ, sunt fillorian.
Chipul lui Ember era impasibil sub coarnele lui mari, ca două bucăți de piatră. Coarnele i
se răsuceau în spate, de pe fruntea acoperită de lână, canelate precum scoicile antice.
– Nu.
– Nu se poate termina așa! a insistat Quentin. Sunt eroul poveștii ăsteia nenorocite, Ember!
Îți amintești? Iar eroul primește răsplata!
– Nu, Quentin, a răspuns berbecul. Eroul plătește.
Eliot și-a pus mâna pe umărul lui Quentin.
– Știi cum se spune, a început Eliot. Odată ce ai fost rege în Fillory, mereu…
– Las-o moartă!
Quentin s-a smuls de sub atingerea lui.
– Las-o dracului. E o porcărie și o știi și tu prea bine.
Eliot a oftat.
– Cred că da.
Eliot își recăpătase controlul. A întins ceva, un obiect mic și perlat, ascuns în batistă.
– E un nasture magic. L-a adus Ember. Te va duce în Țara-lui-Nicăieri. Poți călători spre
Pământ de acolo sau încotro vrei tu. Dar nu te va aduce înapoi aici.
– Te aranjez eu, Quentin! a zis Josh, încercând să pară voios. Serios, practic dețin Țara-lui-
Nicăieri acum. Vrei Teletubbies? Îți desenez o hartă!
– Of, termină!
Quentin era furios.
– Hai să ne întoarcem pe nenorocita noastră de planetă.
Se terminase. Întotdeauna urâse părțile astea, chiar și atunci când citise poveștile, și nu el
era cel alungat. În curând avea să se gândească la viitor. Avea să fie grozav. El și Josh puteau
trăi în Veneția. Împreună cu Poppy. N-avea să fie rău deloc. Doar că se simțea ca și cum
tocmai i se tăiase un membru și acum privea ciotul, așteptând să sângereze de moarte.
– Noi nu venim, Quentin, a zis Poppy.
Fata stătea lângă Eliot.
– Rămânem, a accentuat Josh.
Chiar prin frig și întuneric, Quentin îl vedea roșind îngrozitor.
– Nu ne întoarcem.
– Of, Quentin!
Tânărul n-o mai văzuse niciodată pe Poppy atât de supărată, nici măcar când aproape că
înghețaseră de frig.
– Nu putem merge! Fillory are nevoie de noi. Dacă tu nu mai ești rege, iar Julia a plecat,
acolo sunt două tronuri libere. Un rege și o regină. Trebuie să le ocupăm noi.
Bineînțeles. Un rege și o regină. Regele Josh. Regina Poppy. Trăiască. Quentin se întorcea
singur acasă. Asta chiar îl blocase. Știuse mereu că aventurile sunt anevoioase. Înțelesese
că trebuia să sacrifice multe pentru a rezolva probleme dificile și să lupte cu dușmani și să
fie curajos și mai știu eu ce. Dar ce i se întâmpla acum era o dificultate pe care nu o
prevăzuse. Nu puteai ucide o asemenea decizie cu o sabie sau să o repari cu o vrajă. Nu te
puteai lupta cu ea. Trebuia doar să strângi din dinți și nu arătai deloc mai bun, mai nobil
sau mai eroic. Rămâneai doar cu rolul tipului compătimit de toți. Finalul strica povestea –
de fapt, Quentin își dădea acum seama că poveștile înțeleseseră totul pe dos în legătură cu
ce primeai și ce sacrificai. Nu că nu fusese dispus să piardă, dar nu înțelesese și nu se
pregătise.
– Mă simt ca un nemernic, Quentin, a zis Josh.
– Nu, ascultă, ai absolută dreptate.
Buzele lui Quentin erau amorțite, dar el a continuat să vorbească.
– Ar fi trebuit să mă gândesc la asta. Uite, o să-ți placă la nebunie.
– Poți să păstrezi palatul.
– Super, omule, mulțumesc. O să fie grozav.
– Îmi pare rău, Quentin!
Poppy și-a aruncat brațele în jurul lui.
– A trebuit să accept!
– E în regulă! Iisuse!
Nu era de dorit să treacă drept adultul care rostea cuvintele: haide, măi, nu e deloc corect!
Dar, într-adevăr, nu părea deloc echitabil.
– E timpul, a zis Ember, stând acolo pe copitele lui idioate de balerină.
– Ascultă, trebuie să facem asta, a zis Eliot.
Fața lui era albă. Afacerea îl costa și pe el.
– Bine. OK. Dă-mi nasturele.
Josh l-a îmbrățișat puternic pe Quentin, apoi a venit rândul lui Poppy. Fata l-a sărutat și ea,
dar tânărul abia dacă simțise ceva. Știa că avea să-i pară rău mai încolo, dar era prea mult
pentru el. Trebuia să plece acum ca să nu facă implozie.
– O să-mi fie dor de tine, a zis. Să fii o regină bună.
– Am ceva pentru tine, a spus Eliot. Îl păstram pentru mai încolo, dar… ei bine, cred că
acum s-a sfârșit tot.
Din interiorul jachetei, Eliot a scos un ceas de buzunar, din argint. Quentin ar fi recunoscut
obiectul dintr-o mie: aparținea micului vlăstar de arbore-ceas care crescuse în poiana
magică din Pădurea Reginei, acolo unde începuse totul. Eliot trebuie să-l fi cules când se
întorsese acolo. Ceasul ticăia fericit, ca și cum s-ar fi bucurat să-l vadă iar pe Quentin.
Tânărul a pus darul în buzunar. Nu avea chef de veselie. Păcat că nu era un ceas de aur:
cadoul clasic, la pensionare.
– Mulțumesc. Este frumos.
Chiar era.
Luna uriașă și încornorată a regatului Fillory se ridicase de acum pe cer, luminând zidul de
la capătul lumii cu razele ei noptatice. Luna nu huruia, ca soarele, dar era așa de aproape
că vibra ușor, ca un diapazon. Quentin a privit-o îndelung. Probabil că n-avea să o mai vadă
niciodată.
Apoi Eliot l-a luat în brațe și, când s-a desprins din îmbrățișare l-a sărutat pe Quentin pe
gură. Quentin sigur simțise sărutul ăsta.
– Scuze, a zis Eliot. Dar i-ai pupat pe toți ceilalți.
Eliot a întins nasturele. Mâna lui Quentin tremura. Pe când îl cuprindea cu degetele,
aproape chiar înainte de a-l atinge, tânărul s-a pomenit înotând prin apa rece. Mereu fusese
neplăcut termic să se întoarcă în Țara-lui-Nicăieri, dar nu-și amintea să fi fost vreodată așa
de rece. Apa îi ardea pielea – un frig antarctic, ca atunci când trebuise să fugă până la Polul
Sud de la Brakebills Sud, cu mulți ani în urmă. Rana dintr-o parte îl durea. Lacrimi fierbinți
i se scurgeau de sub pleoape și se amestecau cu apa înghețată. Quentin a rămas acolo câteva
clipe, atârnând imponderabil. Parcă nici nu se mișca, dar pesemne că se ridica, pentru că,
pe neașteptate, ceva solid l-a pocnit în creștet, suficient de tare cât să vadă stele argintii.
Colac peste pupăză: fântâna era înghețată. Quentin a zgâriat disperat gheața de deasupra,
gata să piardă nasturele. Oare nimeni nu se gândise la asta? Te puteai îneca în apă magică?
Apoi degetele lui au găsit o margine. Tăiaseră o gaură în gheață, doar că o ratase el. Gaura
avea și ea o pojghiță de gheață, dar mult mai subțire. Quentin a crăpat gheața cu pumnul,
satisfăcut. Îi plăcea să lovească ceva și să simtă că se sparge sub mâna lui. Și-ar fi dorit să
repete gestul. Quentin s-a răsucit în sus și a ieșit – trebuise să-și întindă stângaci torsul pe
gheața alunecoasă, ca o focă, și apoi să prindă buza fântânii și să se extragă din gaură. A
zăcut acolo un minut, trăgând aer în piept și tremurând. Pentru o clipă, uitase tot ce se
petrecuse. Nimic nu era mai bun decât o sperietură de moarte ca să-ți abată mintea de la
necazuri. Apa magică se și evapora. Părul lui era uscat înainte să-și fi tras picioarele din apă.
Era singur. Piața pavată cu piatră era tăcută. Quentin era amețit și nu doar din pricina
loviturii. Realitatea îl dobora abia acum. Crezuse că știe cum arăta viitorul, dar se înșelase.
Viața lui avea să fie altfel. O lua de la capăt, doar că nu credea că mai avea energia necesară.
Nu știa dacă se putea ridica. Simțindu-se ca un bătrân, Quentin și-a luat avânt de pe
marginea bazinului și s-a sprijinit cu spatele de el. Mereu îi plăcuse Țara-lui-Nicăieri –
exista ceva reconfortant în statutul ei de tărâm de mijloc. Nu se afla nicăieri, așa că te
eliberau de povara de a te afla undeva în mod special. Era un loc bun unde să fii nefericit.
Deși, Doamne ajută, Penny avea să sosească plutind în orice clipă. Țara-lui-Nicăieri se
schimbase de când Poppy și cu el fuseseră acolo ultima dată. Clădirile erau încă în ruină, și
mai exista încă puțină zăpadă prin colțurile pieței, în umbră, dar nu mai ningea. Nu era
îngheț. Magia chiar își reluase cursul: aici puteai vedea asta clar. Ruinele prindeau iar viață,
deși nu mai reveneau la normal. Bătea chiar și o adiere caldă, chestie pe care nu o mai
simțise altă dată în Țara-lui-Nicăieri. Tărâmul fusese mereu adormit, dar acum se trezise.
Quentin se simțea și el dărâmat. Măcar atât avea asta în comun cu Țara-lui-Nicăieri. Se
simțea ca o tundră străbătută de vânturi reci, unde nu creștea nimic și nimic nu avea să
crească vreodată. Își terminase misiunea și aventura îl costase toate lucrurile și persoanele
pentru care se sacrificase. Ecuația era perfect egalizată: totul redus la zero. Iar fără coroană,
tron sau Fillory, fără prietenii lui, Quentin habar nu avea cine este.
Dar ceva se schimbase și în interiorul lui. Nu înțelegea încă, dar simțea. Cumva, deși
pierduse tot, se simțea mai mult ca un rege acum decât atunci când chiar fusese unul. Nu
era un rege de jucărie. Se simțea real. A făcut cu mâna pieței pustii, așa cum obișnuia să
salute oamenii din balconul din Fillory.
Deasupra, norii se destrămau. Quentin vedea cerul palid și soarele ce-i străpungea bolta.
Nici nu știuse că există soare acolo. Ceasul de argint primit de la Eliot ticăia într-un buzunar
interior al celei mai bune mantii a lui, cea cu perle mărunte și fir de argint. Ceasul suna ca
o pisică ce toarce sau ca o a doua inimă. Aerul era rece, dar se încălzea, iar pământul era
acoperit de bălți lăsate de zăpada topită. Vlăstari verzi și îndărătnici își împingeau capetele
printre dalele de piatră, crăpând roca veche, în ciuda tuturor lucrurilor.
NOTE
1 - Sindromul Asperger, caracterizat prin comportament repetitiv care afectează capacitatea
de a comunica (n. tr.).
2 - Velă ajutătoare, care se instalează numai pe vreme bună la extremitatea velelor pătrate
(n. tr.).
3 - Se referă la omonimia termenilor „founder“ (fondator) și „founder“ (cel care a găsit ceva)
din limba engleză (n. tr.).
4 - Scutul alb purtat de cavalerii novici, mai ales în legendele arthuriene (n. tr.).
5 - Termen ce definește stilul vestimentar al celor care combină uniforma și îmbrăcămintea
de firmă cu un mod relaxat de a le purta (n. tr.).
6 - Nava în care călătorește Doctor Who, personajul principal a unui serial britanic foarte
apreciat (n. tr.).
7 - Joc în care jucătorii își asumă diverse roluri și definesc acțiunile personajele descriindu-
le verbal (n. tr.).
8 - Joc de cuvinte: ram înseamnă „berbec“ în limba engleză (n. tr.).
9 - Actriță americană (n. tr).
10 - Joc de cuvinte: fake înseamnă „fals“ în limba engleză (n. tr.).
11 - Supererou al companiei Marvel Comics (n. r.).
12 - Trupă de rock americană. (n. tr.)
13 - Referire la filmul Clash of the Titans (n. tr.).
14 - „Command line interface“ sau „command line interpreter“. Mecanism de interacțiune
cu un computer, un sistem de operare sau un software prin introducerea de comenzi
secvențial, linie cu linie (n. tr.).
 LEV GROSSMAN

MAGICIENII
Volumul 3

TĂRÂMUL MAGICIANULUI

Traducere din limba engleză

OANA CHIŢU

NEMIRA
 Capitolul unu
Scrisoarea spunea să se întâlnească într-o librărie. Nu era o noapte pentru ieșit: început de
martie, burnița și era frig, dar nu suficient de frig cât să ningă. Nici librăria nu era cine știe
ce. Quentin a stat un sfert de oră uitându-se la micul magazin, adăpostit în stația de
autobuz, în marginea parcării goale. Pe acoperișul din plastic, ploaia bătea darabana, iar
asfaltul lucea în lumina străzii. Librăria nu era una dintre acele prăvălii excentrice, cu o
pisică roșcată tolănită la fereastră și un raft cu ediții princeps rare, semnate și un proprietar
neobișnuit, mustăcios, aflat în spatele tejghelei. Nu, aceasta era doar un punct de vânzare
al vreunui lanț de librării ce abia mai rezista, înghesuit între un salon de manichiură și un
Party City, aflat la douăzeci de minute de Hackensack, pe Autostrada New Jersey.
Satisfăcut, Quentin a traversat parcarea. Casierul masiv și bărbos nici nu și-a ridicat privirea
de la telefon când ușa magazinului a scos un clinchet. Înăuntru se putea auzi încă zgomotul
automobilelor pe șoseaua umedă, ca fâșii lungi de hârtie rupte una după alta. Singurul
element neașteptat era o colivie aflată într-un colț, care în loc să conțină un papagal sau un
cacadu, avea închisă înăuntru o pasăre grasă, negru-albăstruie. Așa de lipsit de farmec era
magazinul: avea o cioară în colivie.
Lui Quentin nu-i păsa. Locul era, până la urmă, o librărie, iar tânărul se simțea ca acasă
printre cărți, mai ales că uitase ce înseamnă „acasă”. Q avea de gând să profite. Și-a făcut
loc spre rafturile din spate, trecând de felicitări și calendarele cu pisici. Ochelarii îi erau
aburiți, iar apa din haină îi picura pe mocheta subțire. Nu contează unde te afli, dacă
încăperea e plină de cărți, atunci ești măcar pe jumătate acasă. Prăvălia ar fi trebuit să fie
goală la ora nouă, într-o noapte ploioasă și rece de marți, dar magazinul era aproape plin.
Clienții răsfoiau volumele în liniște, risipiți printre rafturi, fiecare de unul singur,
plimbându-se lent pe culoare, ca niște somnambuli. O fată cu piercinguri și părul tuns
băiețește citea Dante în italiană. Un băiat înalt, cu ochi mari și curioși, nu mai în vârstă de
șaisprezece ani, era absorbit de o piesă de teatru a lui Tom Stoppard. Un bărbat de culoare,
între două vârste, cu pomeți înalți și tăioși, stătea locului, holbându-se la biografii și privind
prin ochelarii cu lentile groase și lucioase. Aproape ai fi crezut că se aflau acolo să cumpere
cărți. Dar Quentin știa adevărul. Se întreba dacă avea să fie evident, dacă avea să știe
numaidecât sau dacă exista vreun truc. Dacă nu cumva aveau să-l pună să ghicească. Era
deja veteran – împlinea treizeci de ani anul ăsta –, dar jocul de față era nou pentru el. Cel
puțin era mai cald înăuntru. Q și-a scos ochelarii și i-a șters cu o batistă. Și-i cumpărase în
urmă cu doar câteva luni – prețul plătit pentru o viață de citit caractere mici – și încă nu se
obișnuise cu prezența lor pe fața lui: un ecran protector între el și lume, lunecându-i mereu
de pe nas și murdărindu-se când îi împingea la loc. Când și-a așezat ochelarii, Q a observat
o tânără pistruiată, drăguță, gen fata din vecini, stând într-un colț și răsfoind un volum
mare și scump ce părea a fi de arhitectură. Desene de Piranesi1: cavouri și pivnițe mari și
umbrite și închisori bântuite de mecanisme uriașe din lemn. Quentin o cunoștea pe fată.

1Giovanni Battista Piranesi (1720–1778) a fost un artist italian, cunoscut pentru gravurile sale,
printre care și celebrele imagini care redau peisaje din Roma și descriu spațiile închisorilor (n. tr.).
Numele ei era Plum. Tipa l-a simțit privind-o și s-a uitat la el, ridicându-și sprâncenele a
mirare, ca și cum ar fi vrut să spună: „Glumești! Și tu ești în chestia asta?”
Quentin a dat o dată din cap, foarte subtil și și-a luat ochii de la ea, având grijă să nu-și
arate pe chip niciun fel de expresie, dar nu ca să spună „nu, nu sunt, am venit doar pentru
noile căni de cafea și comentariile sarcastice despre micile ironii ale vieții”. Ce voia privirea
lui Quentin să zică era mai degrabă: „Hai să ne prefacem că nu ne cunoaștem.”
Părea să aibă ceva timp la dispoziție, așa că s-a alăturat celorlalți „clienți”, trecând cu ochii
peste cotoarele volumelor. Romanele cu Fillory se aflau acolo, bineînțeles, expuse pe raftul
cu literatură pentru tineri, reeditate, cu coperte lucioase, care le făceau să pară romane de
dragoste, supranaturale. Dar Quentin nu le putea face față acum. Nu în noaptea asta, nu
aici. A scos în schimb o ediție din Spionul care a venit din frig și a petrecut zece minute
satisfăcătoare citind despre un punct de control din Berlinul cenușiu al anilor ’50.
— Atenție, clienți ai magazinului Bookbumblers! a zis casierul prin sistemul de difuzoare,
deși prăvălia era suficient de mică cât să i se poată auzi limpede vocea și fără amplificatoare.
— Atenție! Bookbumblers se va închide în cinci minute! Vă rugăm să alegeți ultimele
produse!
Q a așezat cartea la loc. O femeie în vârstă, purtând o beretă care arăta de parcă o croșetase
ea însăși, a cumpărat o ediție din Tinerețea domnișoarei Jean Brodie și a ieșit în noaptea de
afară. Nu era ea. Puștiul slăbănog, care-și făcuse tabără în secțiunea pentru romanele
grafice și se așezase turcește și citise benzile desenate până aproape le zdrențuise, a ieșit
fără să cumpere nimic. Deci nu era nici el. Un tip înalt, vesel, cu păr de Cro-Magnon și fața
ca un buștean, ce studiase aprins felicitările, trăgând de timp și exagerându-și, evident,
procesul de decizie, a cumpărat una în cele din urmă. Dar nu a plecat.
La nouă fix, casierul a închis ușa și a încuiat-o cu un clinchet final și profetic, iar Quentin a
început deodată să fie neliniștit. Se afla într-o cursă din parcul de distracții, iar bara de
siguranță picase și acum era prea târziu să mai coboare. A inspirat adânc și s-a încruntat,
dar emoțiile tot nu i-au trecut. Pasărea și-a mișcat picioarele printre semințele și bucățelele
de hrană de pe podeaua coliviei și a croncănit o dată. Era genul de croncănit solitar pe care
îl auzi la lăsarea serii, pierdut într-o mlaștină, ud de ploaie. Casierul cel mătăhălos a mers
în spatele magazinului – a trebuit să își facă loc pe lângă tipul cu pomeții proeminenți – și
a deschis o ușă cenușie, din metal, pe care scria că este doar pentru personal.
— Pe aici.
Tipul părea plictisit, ca și cum repeta ritualul în fiecare noapte, ceea ce, din cât știa Quentin,
poate că așa și era. Acum că omul stătea în picioare, Q vedea că era cu adevărat uriaș – avea
un metru nouăzeci și ceva și pieptul vânjos. Nu părea încordat, dar avea umerii lați și purta
acea aură de neînduplecare molcomă, caracteristică bărbaților masivi. Chipul lui era vădit
asimetric: se bomba într-o parte de parcă ar fi fost un pic prea umflat. Casierul arăta ca o
tărtăcuță. Quentin s-a așezat ultimul la rând. În față se mai aflau opt persoane, fiecare
privind precaut în jur și având exagerat de mare grijă să nu se lovească unul de celălalt, ca
și cum ar fi putut exploda la contact. Q a făcut o mică vrajă de revelare ca să se asigure că
nu era nimic în neregulă cu ușa – și-a unit degetul mare cu arătătorul și le-a dus la ochi, ca
pe un soi de monoclu.
— Fără magie, a zis casierul, pocnind din degete spre Quentin.
— Hei, băiatu’, fără farmece, fără magie.
Capetele celorlalți s-au întors către el.
— Scuze?
Quentin făcea pe prostul. Acum nu-i mai spunea nimeni Maiestatea Ta, dar nu se simțea
încă pregătit să răspundă la apelativul de „băiatu’”. Q își terminase investigația. Ușa era
doar o ușă și nimic mai mult.
— Termină. Am zis fără magie.
Forțându-și norocul, Quentin s-a întors și l-a studiat pe casier. Prin lentilă putea vedea un
obiect mic, ce lucea în buzunarul lui, un talisman care pesemne avea legătură cu
perfomanțele sexuale. Tipul lucea cu totul, de parcă ar fi fost acoperit în alge fosforescente.
Ciudat.
— Sigur.
Quentin și-a lăsat mâinile pe lângă corp, iar lentila a dispărut.
— Nicio problemă.
Cineva a bătut în vitrină. Prin sticla udă s-a ivit un chip neclar. Casierul a clătinat din cap,
dar orice s-ar fi aflat dincolo a bătut iar, de data asta mai tare.
Tipul a oftat.
— Ce mama dracului!
Matahala a descuiat ușa și după câteva cuvinte furioase aruncate în șoaptă, tipul i-a făcut
loc înăuntru unui tânăr pe la douăzeci de ani, ud leoarcă, cu fața roșie, dar altfel chipeș ca
un prezentator sportiv, purtând o haină de ploaie prea subțire pentru vremea de afară.
Quentin se întreba unde reușise tânărul să se ardă de soare în luna martie. S-au deplasat cu
toții în camera din spate. Înăuntru era mai întuneric și mult mai mult spațiu decât se
așteptase Q; pesemne că proprietățile erau mai ieftine acolo, pe terenurile de lângă
autostradă. În cameră se aflau rafturi din metal, pline de cărți marcate cu bilețele
fluorescente; într-un colț se vedeau câteva mese, iar pereții din fața lor erau acoperiți de
orare și caricaturi din New Yorker; se mai zăreau stive de cutii din carton, un fotoliu
dărâmat și un mini-frigider. Depozitul servea pe cât se părea și ca încăpere de recreere. Dar
spațiul era în mare parte irosit. Peretele din spate era reprezentat de un grilaj din metal ce
se deschidea spre o platformă de încărcare a mărfii. Vreo câteva persoane intrau pe o altă
ușă din peretele de pe partea stângă, părând la fel de prudenți. Quentin a văzut că în spatele
lor se afla o altă librărie, una mai drăguță, cu lampioane vechi și covoare orientale. Poate
că prăvălia aia avea și o pisică roșcată. Q nu avea nevoie de magie ca să-și dea seama că ceea
ce vedea nu era deloc o ușă, ci un portal către un loc aflat la o distanță oarecare. Uite acolo:
de-a lungul uneia dintre margini se afla o dungă de lumină verzuie care-i confirma teoria.
Singurul lucru care se afla în realitate în spatele acelui zid era Orașul Petrecerilor. Cine erau
toți ăia? Quentin auzise și altă dată zvonuri despre spectacole grandioase ca acesta, ilegale,
deschise pentru toată lumea, create ad hoc, dar nu asistase niciodată la unul. Nu se gândise
în veci că ar merge. Nu crezuse că se va ajunge la așa ceva. Chestii de genul ăsta erau pentru
cei aflați la marginea lumii magice, oamenilor care se chinuiau să pătrundă sau care își
pierduseră calea și se rătăciseră cumva departe de nucleul cald și luminos, spre periferia
rece a realității, într-un lanț de magazine dintr-un Hackensack îmbibat de ploaie. Chestiile
astea nu erau pentru el, doar că acum situația se schimbase. Ajunsese până la urmă și aici.
Făcea parte din grupul lor, ei îi erau tovarăși. În urmă cu șase luni era regele unui tărâm
magic, a unei alte lumi, dar acum se terminase. Fusese izgonit din Fillory și trimis de colo
colo de atunci, dar acum era un simplu aspirant morocănos și disperat, încercând să-și
croiască din nou drum pe panta alunecoasă spre lumină și căldură.
Plum și tipul cu ochelari lucitori ședeau pe canapea. Față Roșie ocupase fotoliul descentrat.
Fata cu tunsoare băiețească și adolescentul cititor de Stoppard se așezaseră pe cutii. Restul
stăteau în picioare; erau vreo 12, 13, 14 persoane cu totul.
Casierul a închis ușa cenușie în urma lor, izolându-se de zgomotele lumii de afară și a stins
portalul. Tipul adusese colivia cu el; a așezat-o pe o cutie de carton și a deschis ușița cuștii
ca să elibereze corbul. Pasărea a privit în jur, scuturându-și mai întâi un picior și apoi pe
celălalt, așa cum fac zburătoarele.
— Vă mulțumesc tuturor că ați venit, a zis corbul. Vă voi vorbi pe scurt.
Uite ceva neașteptat. Judecând după reacțiile din cameră s-ar fi părut că Q nu era singurul
care fusese surprins. Pe pământ nu vedeai prea multe păsări vorbitoare; era mai mult un
element fillorian.
— Caut un obiect, a zis corbul. Voi avea nevoie de ajutor ca să-l obțin de la proprietarii
actuali.
Penele lucioase ale păsării sclipeau întunecate în lumina becurilor atârnate. Vocea ei răsuna
cu ecou în magazia pe jumătate goală. Glasul lui părea moale, blând, nu răgușit așa cum te-
ai fi așteptat de la un corb. Suna absurd de omenesc – orice mecanism l-ar fi ajutat să se
exprime nu avea nicio legătură cu aparatul lui vocal. Dar asta era magia.
— Deci este un furt, a zis un indian.
Nu o spusese ca și cum l-ar fi deranjat, ci ca și cum ar fi cerut o lămurire. Tipul era mai în
vârstă decât Quentin, pe la vreo patruzeci de ani, avea început de chelie și un pulover din
lână, multicolor, incredibil de urât.
— Furt, a zis păsărea, da.
— Pentru a recupera ceva sau un furt pur și simplu?
— Care e diferența?
— N-aș vrea decât să știu dacă suntem tipii răi sau tipii buni. Care dintre voi are dreptul la
acel obiect?
Corbul și-a ridicat capul gânditor.
— Niciunii, a zis. Dar dacă ajută cu ceva, noi suntem mai îndreptățiți să-l vrem decât sunt
ei.
Răspunsul a părut să-l satisfacă pe indian, deși Quentin se întreba dacă bărbatul ar fi avut
vreo obiecție indiferent de răspuns.
— Cine ești? a strigat cineva, dar pasărea a ignorat întrebarea.
— Care este obiectul? a zis Plum.
— Vi se va spune după ce veți accepta misiunea.
— Unde se află? a întrebat Quentin.
Corbul s-a legănat înainte și înapoi.
— În nord-estul Statelor Unite.
Corbul și-a întins aripile pe jumătate într-un soi de strângere de umeri.
— Deci nu știi, a spus Quentin. Așadar, găsirea lui face parte din misiune.
Corbul nu a negat afirmația. Fata cu păr scurt s-a mutat pe canapea, chestie care trebuie să
fi fost destul de dificilă pe canapeaua cu spătar dărâmat, în special cu fusta ei incredibil de
scurtă. Părul fetei era brunet și avea șuvițe mov, iar Quentin a observat câteva stele albastre
ce i se ițeau de sub mâneci; genul de tatuaj pe care ți-l făceau în adăposturi. Q se întreba
câte stele se mai aflau dedesubtul bluzei și ce făcuse fata ca să ajungă acolo.
— Bun, deci îl găsim și-l furăm și presupun că între timp ne vom și lupta. Ce soi de
rezistență te aștepți să întâmpini?
— Poți fi mai clar?
— Paza – câți oameni vor fi, cine sunt și cât de înspăimântători. E suficient de clar?
— Da. Ne așteptăm să găsim doi.
— Doi magicieni?
— Doi magicieni și alți câțiva civili. Nimic extraordinar, din câte știu.
— Din câte știu! a hohotit tare tipul cu fața roșie.
Dacă te uitai mai bine la el, omul părea un pic țăcănit.
— Știu cu siguranță că au legat obiectul prin farmece îmbinate. Evident, legătura trebuie
ruptă.
O liniște perplexă s-a lăsat în cameră, apoi cineva a scos un sunet de exasperare. Lunganul
care cumpărase felicitările a pufnit ca și cum ar fi vrut să zică: „Îți vine să crezi porcăria
asta?”
— Farmecele alea sunt făcute ca să nu poată fi rupte, a zis Plum, glacial.
— Îți pierzi vremea! a replicat Ochelaristul.
— Nimeni nu a rupt vreodată un farmec îmbinat, a zis pasărea, deloc deranjată – sau poate
că avea penele doar un pic zbârlite? Dar credem că în teorie e posibil, dacă aveam talentul
și resursele necesare. Iar camera asta e plină de talente.
— Cum rămânea cu resursele? a întrebat Băiețoasa.
— Pot fi obținute.
— Deci și asta e parte din misiune, a adăugat Quentin.
Q a numărat sarcinile pe degete:
— Trebuie să obținem resursele necesare, să găsim obiectul, să rupem farmecul, să furăm
obiectul și să ne descurcăm cum om putea cu actualii proprietari. Corect?
— Da. Plata e de două milioane de dolari pentru fiecare, în numerar sau aur. O sută de mii
în noaptea asta, restul când aduceți obiectul. Vă decideți acum. Țineți minte, dacă refuzați,
n-o să discut nimic din ce s-a spus aici cu nimeni.
Satisfăcută să-și fi dus misiunea la bun-sfârșit, pasărea a dat din aripi, cocoțându-se în
vârful coliviei.
Era mai mult decât se așteptase Quentin. Un magician avea probabil metode mai simple și
mai sigure prin care să câștige două milioane de dolari, dar nu multe erau la fel de rapide
sau atât de la îndemână. Banii nu însemnau totul în lumea magiei, dar existau momente
când erau necesari, iar Quentin se afla tocmai într-unul dintre aceste momente. Trebuia să
revină în joc. Trebuia să pună osul la muncă.
— Dacă nu sunteți interesați, plecați acum, a zis casierul.
În mod evident, tipul era aghiotantul păsării. Avea pe la vreo douăzeci și ceva de ani. Barba
neagră îi acoperea bărbia și gâtul ca un rug. Tipul cu alură de Cro-Magnon s-a ridicat.
— Baftă!
Aparent avea un puternic accent german.
— O să aveți nevoie, nu-i așa?
A aruncat cartea poștală în mijlocul încăperii și a plecat. Felicitarea a aterizat cu fața în sus:
„Însănătoșire grabnică”. Nu a ridicat-o nimeni. Cam o treime din cei aflați înăuntru s-au
strecurat afară, împreună cu el, în căutarea altor vânzători și a altor oferte mai bune. Poate
că mai erau și alte spectacole în oraș, în acea noapte. Dar era singurul despre care avea
habar Quentin și tânărul nu avea de gând să plece. A privit-o pe Plum, iar Plum l-a privit la
rândul ei. Nici fata nu a plecat. Erau în aceeași luntre – probabil că și ea trăia de pe o zi pe
alta.
Tipul cu chip roșu stătea sprijinit de zidul de lângă ușă.
— Ne mai vedem! zicea el fiecărei persoane care ieșea pe lângă el. Paaa!
Când au plecat toți care renunțaseră, casierul a închis iar ușa. Mai rămăseseră opt: Quentin,
Plum, Băiețoasa, Fața Roșie, Ochelaristul, puștanul, indianul și o femeie cu chip prelung,
într-o rochie vaporoasă și o șuviță de păr alb pe frunte; ultimii doi intraseră pe cealaltă ușă.
În cameră se făcuse parcă și mai liniște decât înainte și părea ciudat de goală. Pesemne că
erau ultimele resturi, adevăratele rămășițe.
— Tu vii din Fillory? a întrebat Quentin pasărea.
Întrebarea lui a stârnit un râset apreciativ, deși Q nu glumea deloc, iar pasărea nu a râs, dar
nici nu i-a dat vreun răspuns. Quentin nu-i putea citi gândurile pe chip; ca mai toate
zburătoarele, corbul nu avea decât o singură expresie.
— Înainte să continuăm, fiecare dintre voi trebuie să treacă un test simplu de putere magică
și talent, a zis pasărea. Lionel – se referea la casier – e expert în magia probabilistică. Fiecare
dintre voi va juca un joc de cărți cu el. Dacă îl învingeți, treceți testul.
S-au auzit mormăieli de nemulțumire, urmate de o altă rundă de priviri discrete și
analizatoare aruncate între participanți.
Având în vedere reacția stârnită de anunțul păsării, Quentin înțelegea că nu așa se proceda
de obicei.
— Care-i jocul? a întrebat Plum.
— Împinge.
— Cred că glumești, a zis Ochelaristul, cu dezgust. Tu chiar n-ai habar de nimic, nu?
Lionel scosese un pachet de cărți și le amesteca cu îndemânare, fără să se uite la el, complet
inexpresiv.
— Știu de ce am nevoie, a zis pasărea bățoasă. Știu că ofer o grămadă de bani pentru
serviciul ăsta.
— Ei bine, eu nu am venit aici să mă joc.
Bărbatul s-a ridicat.
— Atunci, de ce dracului ai venit? a întrebat Băiețoasa pe un ton înalt.
— Poți să pleci oricând, a zis pasărea.
— Poate că așa o să și fac.
Tipul a pășit spre ușă, oprindu-se cu mâna pe mâner, ca și cum s-ar fi așteptat să fie întors
din drum. Nu s-a sinchisit nimeni. Ușa s-a închis în urma lui.
Quentin îl privea pe Lionel amestecând cărțile. Tipul știa cum să mânuiască un pachet;
cărțile săltau ascultătoare în mâinile lui mari, ordonat și fără ezitări, așa cum s-ar fi mișcat
în mâinile unui profesionist. Q se gândea la examenul ciudat pe care-l dăduse ca să fie
admis la Brakebills în urmă cu… cât să fi fost? Treisprezece ani? Nu se simțise prea mândru
de test atunci, iar acum cu atât mai puțin. Plus că se întâmpla să fi fost chiar el un soi de
profesionist. Jocul cu cărțile făcea parte din magia de scenă, magia de aproape. Așa începuse
și el.
— În regulă, a zis Quentin, ridicându-se și îndoindu-și degetele. Hai s-o facem!
Q a târât zgomotos un scaun și s-a așezat în fața lui Lionel. Casierul i-a oferit amabil
pachetul. Quentin l-a luat și s-a limitat la a le amesteca obișnuit, încercând să nu pară că
face pe istețul. Cărțile erau rigide, dar nu erau noi-nouțe. Erau fermecate standard,
antimanipulare; nu era nimic neobișnuit. Q se simțea bine să le mânuiască. Călca iar pe un
teren cunoscut. Fără să se dea de gol, Q a tras cu ochiul la câteva cărți cu figuri și le-a așezat
unde s-ar fi putut folosi de ele mai târziu. Trecuse mult timp, dar jocul îi era destul de
cunoscut. Înainte, Împinge reprezentase joaca preferată a Copiilor Materiei. Era simplu și
copilăresc. Împinge semăna mult cu Război – cartea cea mai mare învinge – cu câteva
adăugiri naive, ca să spargă plictiseala (cărțile se aruncau într-o pălărie; de îndată ce aveai
cinci cărți, le puteai socoti ca pe o mână la pocher etc.) Dar nu regulile erau importante;
ideea jocului de Împinge era să trișezi. Cărțile erau vrăjite în multe feluri stranii: nu știai la
ce să te aștepți de la un pachet amestecat, era ca un vârtej de posibilități și nimic nu era
sigur până ce nu erau puse în joc. Împinge semăna cu o cutie plină ochi cu pisicile lui
Schrödinger. Cu puțină îndemânare de magician puteai modifica ordinea cărților; cu ceva
mai mult efort puteai ghici ce carte va juca oponentul chiar înainte de a o juca; cu un pic
mai mult talent puteai pune în joc cărți care conform tuturor legilor probabilității
aparțineau de drept oponentului, se aflau printre cărțile de jos sau în cu totul alt pachet.
Quentin a înapoiat cărțile și astfel au pornit jocul. Au început ușurel, schimbând cărți mici,
făcând trucuri banale, servindu-se reciproc. Quentin număra automat cărțile, deși de la un
punct încolo nu mai avea rost – când jucau magicienii, cărțile obișnuiau să-și schimbe
fețele, iar cele pe care le considerai definitiv scoase din joc aveau darul de a se întoarce în
mâna ta. Q fusese mereu curios de cât talent e nevoie ca să faci asemenea operațiuni, iar
acum își estima resursele ca fiind destul de ridicate. Era evident că n-avea să-l învingă pe
Lionel prin forță brută.
Quentin se întreba unde se antrenase tipul. Probabil că mersese la Brakebills, ca și el; magia
lui avea un stil precis, formal, care nu se regăsea în adăposturi. Deși avea și ceva în plus: o
aromă rece, străină și amară, pe care Quentin aproape că o putea simți. Q era curios să afle
dacă Lionel era chiar atât de uman pe cât părea. Într-un joc de Împinge erau douăzeci și
șase de trucuri posibile și, deși se aflau la mijlocul partidei, niciunul dintre concurenți nu-
și stabilise un avantaj precis. Dar la al paisprezecelea truc, Quentin a forțat mâna – își
folosise ceva din putere ca să aducă un rege în fruntea pachetului său, doar ca să-l irosească
pe un doi al lui Lionel. Nepotrivirea îl dezechilibrase și pierduse următoarele trei trucuri la
rând. Recuperase două, furând cărți din grămada de pe masă, dar preliminariile se
terminaseră. De-acum înainte avea să fie o bătălie pe viață și pe moarte. Încăperea se
îngustase în jurul mesei. Trecuse multă vreme de când Quentin nu-și mai pusese spiritul
competitiv la muncă, dar nu avea nicio o problemă să-l trezească acum din lungul lui somn.
Nu avea de gând să piardă; era pur și simplu de neconceput. S-a concentrat. Îl putea simți
pe Lionel încercând să miște cărțile din pachetele nedesfăcute și l-a contracarat. Au folosit
toți cei patru ași în cât mai multe trucuri, etalându-i energic. De dragul spectacolului,
Quentin și-a împărțit atenția și a folosit o vrajă simplă pentru a scoate din buzunarul lui
Lionel amuleta lui sexuală. Însă casierul nu părea câtuși de puțin afectat. Câmpurile de
probabilitate începuseră să fluctueze nebunește în jurul lor – invizibile, dar cu efecte
secundare palpabile, sub forma unor coincidențe minore, dar foarte improbabile. Părul și
hainele jucătorilor fâlfâiau într-o briză nesimțită. O carte aruncată pe o parte putea să
aterizeze pe margine și să rămână acolo, în echilibru sau să se rotească pe un colț. Deasupra
mesei s-a format o pâclă și din ea a alunecat în jos un singur fulg de nea. Spectatorii s-au
dat în spate câțiva pași. Quentin a bătut valet de inimă roșie cu regele, apoi a pierdut
următorul truc cu aceleași cărți, dar inversate. A jucat un doi, iar Lionel a înjurat pe sub
mustăți, dându-și seama că acum ținea cartea cu regulile jocului de poker. Țesătura
realității se rărea și se topea în toiul jocului. La antepenultimul truc, Lionel a jucat o damă
de pică, iar Quentin s-a încruntat – oare fața ei semăna un pic cu a Juliei? În orice caz, nu
exista vreo damă cu un singur ochi, și cu atât mai puțin una cu o pasăre pe umăr. Q și-a
jucat ultimul rege ca să o contracareze, sau cel puțin așa a crezut: când a pus cartea jos,
regele devenise valet – un valet sinucigaș, chestie care iarăși nu exista, mai ales dacă avea
și părul alb, la fel ca al lui.
Chiar și Lionel părea surprins. Pesemne că era ceva ce schimba cărțile – parcă un al treilea
jucător invizibil de la masă își bătea joc de ei amândoi. Odată cu următoarea și ultima carte,
a devenit clar că Lionel își pierduse cu totul controlul asupra jocului, pentru că a întors o
carte necunoscută – o damă de sticlă. Chipul ei era translucid, ca de celofan, albastru ca un
safir. Era leită Alice.
— Ce dracului! a zis Lionel, scuturând din cap.
Tipul avea perfectă dreptate. Quentin și-a păstrat calmul. Chipul lui Alice îl șocase, îl băgase
în sperieți, dar îi amintise și ce făcea acolo. Nu avea de gând să se lase cuprins de panică.
Nu avea să piardă. De fapt, plănuia să profite de această…
Alice avea să-l ajute. Esența magiei de aproape era distragerea atenției, iar din moment ce
Lionel era absorbit de ceea ce întâmpla, Quentin a reușit să tragă, cu degetele amorțite, un
rege de treflă din gheată și să-l trântească pe masă. A încercat să ignore costumul gri pe
care-l purta regele și creanga care-i creștea în fața chipului. Se terminase. Șah mat. Quentin
și-a sprijinit spatele de spătar și a inspirat adânc și tremurător.
— Bun, a zis pasărea. Următorul.
Lionel nu părea neapărat fericit, dar nici nu s-a opus în vreun fel, ci doar s-a aplecat și și-a
cules amuleta de sub masă. Quentin s-a ridicat și s-a sprijinit de perete, alături de ceilalți.
Avea genunchii moi, inima încă-i bătea ca nebuna, depășind cu mult limita admisă. Era
fericit să fi ieșit din joc câștigător, dar nici nu se așteptase la altceva. Nu se gândise însă că
va revedea chipul fostei lui iubite pe o carte de joc. Ce se întâmplase? Poate că cineva de
acolo știa mai multe decât ar fi trebuit despre el. Dar cine să fi fost? Cine s-ar fi deranjat?
Nu-i mai păsa nimănui dacă pierdea sau câștiga. Singurul care se mai preocupa de soarta
lui era el însuși. Poate că influențase singur jocul, poate că inconștientul îi modificase
farmecele. Sau oare Alice însăși, oriunde s-ar fi aflat și orice ar fi devenit, îl veghea și se
distrase un pic pe seama lui? Ei bine, n-avea decât. Quentin se concentra la prezent. Asta
era tot ce conta. Avea mult de muncă. Își punea ordine în viață, iar trecutul nu avea ce să
mai caute înapoi. Nici măcar Alice.
Tipul cu fața roșie a câștigat jocul fără să fie întrerupt de întâmplări neobișnuite. Nici
indianul nu a întâmpinat dificultăți. Femeia cu șuvița de păr alb a ieșit repede din joc,
mușcându-și buza, în timp ce punea pe masă cinci rânduri imposibile de doi, urmate de un
joker, apoi o carte Mergi la închisoare! de la Monopoly. Puștiul a fost scutit – pentru un
motiv sau altul, pasărea nu l-a pus deloc să joace. Plum a câștigat și ea din oficiu. Băiețoasa
a terminat jocul mai repede decât toți ceilalți, fie pentru că era foarte puternică, fie pentru
că Lionel începuse să obosească.
Când s-a terminat totul, Lionel i-a dat femeii care pierduse un teanc de bancnote de o sută
de dolari. Un alt teanc a mers la tipul cu fața roșie.
— Mulțumim pentru timpul acordat, a zis pasărea.
— Mie? a zis bărbatul, uitându-se la banii din mâna lui. Mie? Dar eu am trecut testul.
— Da, a zis Lionel. Dar ai ajuns târziu. Și cam pari un dobitoc.
Chipul bărbatului s-a făcut încă și mai roșu decât era deja.
— Hai, a făcut Lionel, depărtându-și brațele. Fă ceva!
Fața tipului s-a crispat, dar omul nu era chiar atât de furios sau de nebun încât să nu-și dea
seama de șansele mici de câștig pe care le avea.
— Du-te-n mă-ta! a zis.
Aia avea să fie singura lui ripostă înainte de a izbi ușa în urmă.
Quentin s-a trântit în fotoliul eliberat de bărbat, deși era ud de la haina lui îmbibată de
ploaie. Q se simțea moale și stors de puteri. Spera că testarea se terminase; nu se simțea în
stare să mai facă vreo vrajă acum. Cu tot cu el mai rămăseseră cinci: Quentin, Plum,
Băiețoasa, indianul și puștiul. Situația părea acum cu mult mai reală decât i se înfățișase cu
o jumătate de oră mai devreme. Nu era prea târziu, putea încă să se retragă. Nu observase
nimic suspicios, dar nici altceva care să-i inspire prea multă încredere. Misiunea putea fi
calea de întoarcere sau drumul către un loc și mai rău. Își irosise suficient timp pe lucruri
care nu-i oferiseră nimic și-i luaseră în plus tot ceea ce avusese. Putea să iasă iar în noaptea
cea ploioasă, în frig și în umezeală. Dar nu s-a răzgândit. Era timpul să schimbe ceva. Avea
de gând să reușească. Oricum, nu era ca și cum avea o grămadă de alte oferte mai bune.
— Crezi că va fi suficient? a întrebat Quentin pasărea. Doar noi cinci?
— Șase, cu Lionel. Și da. De fapt, aș zice că e numai bine.
— Ei, nu ne ține în suspans, a replicat Băiețoasa. Care-i ținta?
Pasărea nu a mai prelungit tensiunea.
— Obiectul pe care-l căutăm e o valiză. E din piele maro, de o mărime obișnuită, făcută în
1937 și poartă monograma REJ. E marca Louis Vuitton.
Corbul avea un accent franțuzesc destul de credibil.
— Impresionant, a zis fata. Ce-i în ea?
— Nu știu.
— Nu știi? Era prima oară când vorbea puștanul.
— Atunci de ce dracului o vrei?
— Ca să aflu, a răspuns corbul.
— Hm. Și ce înseamnă inițialele?
— Rupert John Chatwin, a zis pasărea, aspru.
Puștiul părea nedumerit. Buzele i s-au mișcat.
— Nu pricep, a spus. Nu ar trebui ca litera C să fie ultima?
— E o monogramă, tăntălăule, a răspuns Băiețoasa. Numele de familie se pune la mijloc.
Indianul își freca bărbia.
— Chatwin.
Tipul încerca să-și aducă aminte unde auzise numele.
— Chatwin. Dar ăsta nu e…?
Ba sigur că da, și-a zis Quentin, deși nu a spus nimic cu voce tare. Nu a făcut nicio mișcare.
Normal că despre ce bănuia el era vorba.
Chatwin: numele îi dădea mai mulți fiori decât noaptea și frigul de afară și decât pasărea și
jocul de cărți. Ar fi trebuit să-și petreacă restul vieții fără a-l mai auzi vreodată. Numele
acela nu mai avea niciun drept să intervină în destinul lui și nici invers. Povestea lui cu frații
Chatwin se terminase. Dar întâmplarea îl umplea în același timp de un sentiment macabru
de ușurare, căci asta însemna că nu se terminase. Fillory, Plover, Whitespire, frații – toate
acestea se aflau încă acolo undeva. Quentin se simțea ca un dependent care tocmai simțise
în aer aroma drogului său preferat, după o vreme îndelungată de abstinență, iar acum își
savura recidiva iminentă. Q a închis ochii ca să se bucure și mai mult de moment. Numele
era un mesaj, o flacără fierbinte de semnalizare, trimisă anume pentru el, în noapte, dincolo
de timp și de spațiu, de întuneric și de ploaie, tocmai din centrul luminos și cald al lumii.

Capitolul doi
Nu așa trebuia să se întâmple. Quentin încercase să se țină departe de magie. Începuse în
Țara-lui-Nicăieri, orașul tăcut cu fântâni italienești și biblioteci încuiate, care se află cumva
în spatele și între a tot ceea ce există. Fântânile erau de fapt portaluri către alte lumi, iar
Quentin stătea sprijinit de cea care ducea spre Fillory. Tocmai ce fusese alungat.
A rămas acolo un timp îndelungat, pipăind marginea aspră și rece a fântânii. Piatra părea
mângâietor de solidă. Fântâna era ultima lui legătură cu vechea viață, cea în care fusese
regele unui tărâm magic. Q nu voia să se termine; nu avea să se termine până ce nu pleca
și lăsa totul în urmă. Putea prelungi momentul încă un pic. Dar nu putea face asta. Se
terminase. Q a bătut marginea fântânii cu palma o ultimă dată și a pornit la drum prin
orașul pustiu, cu atmosferă de vis. Se simțea imponderabil și gol pe dinăuntru. Încetase a
mai fi cine era, dar nu era sigur cine avea să devină. Se gândea încă la Capătul Lumii: apusul
de soare, plaja subțire ce se curba la nesfârșit, cele două scaune nepotrivite din lemn,
semiluna sunătoare, cometele arzânde. Ultima imagine a Juliei, aruncându-se peste
marginea lumii de Dincolo, plonjând spre viitor. Pentru ea însemnase un nou început, dar
el se lovise de un punct mort. Gata cu Fillory. Drumul se oprea.
Deși nu lipsise atât de mult încât să nu-și dea seama cât de mult se schimbase Țara-lui-
Nicăieri. Înainte, orașul fusese liniștit și calm, prins ca sub un clopot de sticlă, în nemișcare
și muțenie, sub un cer mereu noros și semiîntunecat. Dar ceva se petrecuse: zeii reveniseră
în lume pentru a repara defectul reprezentat de magie, iar în criza ce urmase, clopotul de
sticlă se spărsese, iar timpul și intemperiile dăduseră năvală. Acum, aerul mirosea a ceață.
Nori rari și destrămați curgeau deasupra, iar peticele de cer albastru se reflectau în
băltoacele tremurătoare de zăpadă topită. Peste tot auzeai apa susurând. Șovăielnică și
nemulțumită, Țara-lui-Nicăieri experimenta prima ei primăvară. Era anotimpul distrugerii
și al ruinei. În jurul lui Quentin, clădirile fără acoperiș zăceau expuse stihiilor. Rafturile
dărâmate dinăuntru se întindeau la pământ ca niște piese de domino, goale precum
coastele unui cadavru. Pagini rupte din trupul bibliotecilor din Țara-lui-Nicăieri pluteau și
făceau tumbe sus de tot în aerul neliniștit. În timp ce traversa un pod peste un canal,
Quentin a văzut că apa ajunsese aproape la nivelul malurilor. Se întreba ce avea să se
întâmpla dacă râurile se revărsau. Probabil că nimic grav. Avea doar să se ude nițel.
Când a ajuns la fântâna care ducea spre Pământ, Q a descoperit că și aceea se schimbase.
Sculptura din centru reprezenta un lotus enorm din aramă, dar în lupta pentru magie o
ceată de dragoni se folosiseră de ea ca să între în Țara-lui-Nicăieri, astfel că floarea se
crăpase. Quentin se gândea că poate cineva venise să o repare între timp, dar fântâna se
repara singură. Vechea floare se uscase și se plecase într-o parte, iar un nou lotus din aramă
îmbobocea în locul ei. Quentin studia noua fântână, se întreba dacă șoldurile lui slabe și
osoase erau suficient de slabe și de osoase ca să treacă prin ea, când ceva i-a atins umărul.
Q a prins obiectul din zbor: era o bucată de hârtie, o pagină ruptă dintr-o carte. Pagina era
scrisă și plină de diagrame pe ambele părți. Quentin era cât pe ce să o arunce înapoi în vânt,
când s-a răzgândit brusc. A împăturit foaia în sferturi și a băgat-o în buzunarul de la spate.
Apoi a căzut spre Pământ.

Pe Pământ, sau cel puțin în Chesterton, ploua: turna tare cu găleata, iar apa era rece ca
gheața – un muson de noiembrie, în New England. Din motive ce mai bine rămâneau
necunoscute, nasturele magic alesese să-l transporte în suburbia luxoasă din
Massachusetts, unde locuiau părinții lui, pe peluza largă din fața casei lui prea mari. Ploaia
bătea pe acoperiș și curgea în pârâuri pe ferestre, vomitată de burlane într-o băltoacă de
noroi. Apa i-a pătruns imediat în haine – în Țara-lui-Nicăieri mai putuse simți încă mirosul
sărat al mării din Fillory, dar acum, ploaia îl dizolvase și îl spălase de tot. În schimb,
adulmeca aromele ploii de toamnă din suburbii: resturi vegetale putrezite, punți din lemn
umflate, câini plouați, respirația tufișurilor. Quentin a scos din buzunar ceasul din argint,
cel pe care i-l dăruise Eliot înainte să plece din Fillory. Abia dacă îl privise înainte – fusese
prea șocat și prea furios când îi spuseseră că trebuie să plece – dar acum vedea că fața îi era
uimitor decorată cu detalii bogate: două cadrane în plus, o hartă mișcătoare a cerului, fazele
lunii. Era un ceas minunat. Q s-a gândit la cum îl culesese Eliot de pe puiul de arbore-ceas,
în Pădurea Reginei, apoi îl dusese cu el și-l păstrase de-a lungul tuturor acelor luni pe mare.
Era un dar incredibil. Q își dorea să i-o fi spus lui Eliot. Apoi ceasul s-a oprit din ticăit.
Faptul că se afla pe Pământ părea să nu-i priască. Sau poate că vremea era de vină. Quentin
s-a uitat la casa întunecată a părinților lui mult timp, așteptând să simtă nevoia de a intra,
dar dorul nu a venit niciodată. Oricât de întunecată și de masivă ar fi fost clădirea, casa nu
exercita niciun soi de atracție gravitațională asupra lui. Când se gândea la părinții lui, și-i
imagina mai mult ca pe vechile iubite, atât de distanți că nici nu-și mai putea aminti de ce
legătura lui cu ei fusese altădată atât de reală și importantă. Cei doi reușiseră al dracului de
bine să crească un copil cu care nu aveau absolut nimic în comun, iar dacă acel lucru exista
totuși, niciunul dintre ei nu încercase vreodată să-l găsească. Se îndepărtaseră așa de mult,
că firul argintiu care-i mai unea se rupsese pur și simplu. Dacă Quentin mai avea vreun
cămin pe undeva, atunci casa lui nu se afla acolo.
A inspirat adânc, a închis ochii și a intonat patru silabe lungi și guturale, trasând în același
timp un cerc mare cu mâna stângă. Ploaia a început să lunece de-a lungul unei lentile
invizibile de deasupra capului său, iar Quentin a început să se simtă, dacă nu mai uscat,
măcar mulțumit că făcuse primul pas pe lungul și anevoiosul drum spre confort. Apoi s-a
îndepărtat pe trotuarul larg și umed al suburbiei. Ieșise din Fillory și nu mai era rege. Era
timpul să înceapă să trăiască nenorocita de viață la fel ca toți ceilalți. Mai bine mai târziu
decât niciodată. Quentin a mers cam jumătate de oră spre centrul orașului Chesterton, a
luat un autobuz spre Alewife, metroul spre South Station și s-a urcat într-un autobuz al
companiei Greyhound, ce urma să ajungă la Newburgh, în New York, la nord de Manhattan,
pe râul Hudson. Așa puteai ajunge cel mai aproape de Brakebills cu ajutorul transportului
în comun. De data asta îi venea mai ușor să se întoarcă. Data trecută fusese acolo cu Julia,
panicat și disperat. Acum nu se grăbea deloc și știa exact de ce avea nevoie: să se afle într-
un loc familiar și sigur, unde să aibă o preocupare, unde oamenii cunoșteau magia și-l
cunoșteau pe el. Avea nevoie de o slujbă. S-a cazat la același motel ca și data trecută, apoi
a luat un taxi ce l-a condus pe același cot de pe autostradă și după aceea și-a croit cale prin
pădurea udă. Și aici plouase, iar fiecare crenguță și creangă își revărsau apa rece asupra lui
Q. De data asta, tânărul nu și-a mai bătut capul cu vreun farmec elaborat. S-a gândit că
oricum îl puteau vedea și aveau să-l recunoască.
Quentin avusese dreptate: vizibilă de departe, printre copaci, se întindea o pată rătăcită de
soare, într-o zi ce se arată de altfel întunecată. Pe cât se apropia, pata se contura sub forma
unui oval ușor și lucitor ce atârna printre copacii uzi. Ovalul încadra capul și umerii unei
femei, exact ca un portret într-un medalion. Femeia avea în jur de patruzeci de ani, ochi
migdalați și, deși Q nu o recunoștea, ea avea aceeași privire ageră a oricărui altui magician.
— Bună, a zis Quentin, când s-a apropiat suficient de mult cât să nu trebuiască să țipe.
— Eu sunt Quentin.
— Știu, a răspuns ea. Intri?
— Mersi.
Femeia a făcut ceva, un mic gest undeva în afara razei lui vizuale, iar portretul oval s-a
deschis complet. Stătea încadrată de un arc de soare cald de vară și iarbă, tăiat în imaginea
mohorâtă a pădurii tomnatice. Femeia s-a dat la o parte, lăsându-l să treacă.
— Mersi, a zis din nou Q.
Când aerul cald i-a lovit fața, lacrimi de ușurare i-au picurat pe neașteptate din colțul
ochilor. Q a clipit și și-a întors fața, dar femeia l-a surprins.
— Nu-și pierde niciodată farmecul, nu-i așa?
— Nu, a zis el. Chiar că nu.
Quentin a ales calea mai lungă, ocolind Labirintul care trebuie să se fi rearanjat de zece ori
și s-a îndreptat spre Casă. Pe holuri era liniște. La Brakebills era august și nu găseai picior
de elev, deși dacă nu ocupaseră deja clasele, ar mai fi putut încă susține examenul de
admitere. Lumina după-amiezii cădea nestingherită pe covoarele îndelung abuzate din
sufragerii. Întreaga clădire părea că se odihnește și își revine după catastrofa anului școlar.
Q nu știa la ce să se aștepte de la Fogg: ultima dată când vorbiseră, cei doi nu se despărțiseră
tocmai în termeni amiabili. Dar Quentin se afla aici și avea de gând să-și susțină cauza. L-
a găsit pe decan în biroul lui, răsfoind dosarele de înscriere.
— Măi să fie!
La fel de ferchezuit și cu bărbiță, bătrânul s-a arătat surprins.
— Intră. Nu mă așteptam să te întorci așa de curând.
Fogg a zâmbit, deși nu s-a ridicat de pe scaun. Quentin s-a așezat, precaut.
— Nici eu nu mă așteptam, a zis. Dar mă bucur să fiu aici.
— Mă bucur întotdeauna că aud asta. Am impresia că ultima oară când te-am văzut aveai
cu tine o vrăjitoare amatoare. Spune-mi, a ajuns unde voia să ajungă?
Da, deși pe o rută lungă și ocolită, iar Quentin a evitat să între în detalii. În schimb s-a
interesat de rezultatele echipei de Tărăboi, iar Fogg i-a dat toate amănuntele pe care și le-
ar fi dorit și încă mai mult de atât. Quentin a întrebat ce se întâmplase cu mica pasăre de
metal care trăia în biroul decanului, iar Fogg a explicat că cineva o transformase în
zburătoare în carne și pene, drept teză de doctorat. Fogg a scos o țigară și i-a întins una și
lui Quentin; Q a acceptat-o; au fumat împreună.
Lucrurile mergeau mai bine decât se așteptase tânărul. Despre Fogg credea că e un tiran
meschin și răzbunător, dar acum începea să se întrebe dacă decanul chiar se schimbase sau
dacă nu cumva îl percepuse el greșit încă de la început. Poate că Fogg nu era așa de rău.
Poate că el însuși, Quentin, fusese dintotdeauna un pic cam prea sensibil și defensiv în
preajma lui. Când decanul l-a întrebat pe Q cum îi putea fi de ajutor, Quentin i-a zis
adevărul. Și uite-așa, Fogg l-a ajutat. Din pură întâmplare, în facultate era liber un post
dintre cele care necesitau cea mai puțină pregătire – cu o săptămână înainte, un adjunct
fusese dat afară după ce se descoperise că-și copiase mare parte din teza de doctorat din
Francis Bacon. Quentin îi putea prelua seminarul, dacă își dorea. I-ar fi făcut o favoare lui
Fogg. Dacă era vreun soi de Schadenfreude2, dacă Fogg își trăgea vreun soi de plăcere din a-
l vedea din nou izgonit și umilit pe aventurosul, neastâmpăratul fiu rătăcitor ce venise
târându-se înapoi, cerșind ajutorul, atunci decanul se descurca al naibii de bine.
— Nu fi așa surprins, Quentin! a zis el. Tu ai fost mereu printre cei mai isteți studenți. Toți
știau asta, numai tu nu. Dacă nu ai fi fost așa de ocupat să te convingi că locul tău nu e aici,
ai fi observat și tu că erai special.
La fel ca mulți ani în urmă, Brakebills și-a deschis porțile pentru el, l-a primit și i-a oferit
un loc în mica lui lume secretă. De pe un panou, Fogg i-a dat lui Q cheile unei camere atât
de mici și cu un tavan atât de înalt, că semăna perfect cu un puț de aerisire. Avea un birou
și o fereastră, o baie și un pat îngust, pentru doi, care-și pierduse o jumătate. Așternuturile
aveau mirosul de neconfundat al rufelor de la Brakebills, iar aroma l-a trimis pe Quentin
într-o călătorie în trecut, înapoi la anii pe care și-i petrecuse dormind cu nasul adâncit în
cearșafurile de la colegiu, visând la un viitor complet diferit de cel pe care-l trăia acum. Q
nu era tocmai nostalgic, nu-i era dor de vremurile de demult. Dar îi lipsea Fillory. Doar
când se afla singur în camera lui – care nu era dormitorul unui rege, ci al unui profesor, al
unui profesor începător – cu ușa închisă, Quentin își permitea să suspine cu adevărat de
dorul tărâmului magic. Tânjea după el. Simțea puterea pe care o pierduse. Se întindea și-și
fixa privirea pe tavanul îndepărtat și se gândea la tot ce se petrecea acolo în absența lui, la
călătorii, la aventuri, la ospețe și multele minuni magice din întregul Fillory, la oceane și la
râuri, la copaci și la câmpii și-și dorea așa de mult să fie acolo, că simțea cum dorința ar fi
trebuit să-i fie suficientă pentru a-l trage fizic de pe patul tare, din acea lume și să-l arunce
în universul unde-și găsise locul de drept. Dar dorul nu era de ajuns și nu-i servea la nimic.
I-au dat un orar, i-au dat un loc la masă și dreptul de a disciplina elevii. I-au mai dat și ceva
ce ar fi trebuit să aibă de mult și despre a cărei importanță aproape că și uitase: o Disciplină.

2 Plăcere derivată din nefericirea altora, în lb. germ. în orig. (n. tr.).
Fiecare magician avea o înclinație naturală spre un fel anume de magie, care putea fi
identificat și clasificat. Uneori era ceva trivial, alteori se nimerea să fie util, dar toată lumea
avea o Disciplină: era un soi de amprentă magică. Dar pe a lui Quentin nu fuseseră niciodată
în stare să o găsească. Pentru a putea fi introdus în colectivul de profesori, Quentin trebuia
să-și numească Disciplina, moment în care și-a dat seama că încă nu știa care este.
Ca și în urmă cu doisprezece ani, l-au trimis la profesoara Sunderland, pentru care nutrise
o pasiune arzătoare și fioroasă pe când era student. Femeia l-a întâmpinat în același
laborator luminat în care lucrase și în trecut; pentru Q era ciudat să se gândească la faptul
că ea se aflase acolo în tot acel timp în care el navigase haotic în tot multiversul și că acum
se aflau acolo din motive mult mai practice, în calitate de colegi. În orice caz, Sunderland
era acum și mai frumoasă decât la douăzeci și cinci de ani.
Chipul ei se împlinise și se îndulcise. Semăna mai mult cu ea însăși, deși ceea ce Q
interpretase în trecut ca fiind un aer seren, aproape nepământesc, aducea acum mai mult
cu lipsa de emoții – Q nu observase niciodată cât de retrasă și închistată era femeia.
Studentul de pe atunci se simțise atât de insignifiant în fața ei, încât nu era sigur că își mai
aducea aminte de existența lui. Dar Sunderland își amintea.
— Bineînțeles că îmi aduc aminte. Nu erai atât de invizibil pe cât credeai.
Oare chiar crezuse așa ceva? Probabil că da.
— Asta înseamnă că nici pasiunea mea secretă pentru tine nu a fost atât de secretă pe cât
mi-am imaginat?
Sunderland a zâmbit, dar nu răutăcioasă.
— Probabil că Disciplina ta nu are legătură cu pasiunile ascunse, a răspuns profesoara.
Ridică-ți mânecile deasupra coatelor. Lasă-mă să-ți văd dosul palmelor.
Quentin i-a arătat. Sunderland i-a frecat mâinile cu o pudră fină și un model neregulat de
scântei mici și reci i-au apărut pe piele, întocmai ca un sătuc locuit văzut din aer, pe timpul
nopții. Lui Q i s-a părut că simte și un soi de înțepături, deși probabil că i se păruse.
— Mmmm.
Sunderland și-a mușcat buza, studiindu-l, apoi i-a lovit mâinile cu palmele; un-doi, ca într-
un joc de copii, iar scânteile s-au stins. Profesoara Sunderland nu găsise nimic interesant
acolo. Pearl – acum că erau colegi, Quentin se putea obișnui să-i folosească prenumele.
Femeia i-a tăiat o șuviță de păr și a ars-o într-un alămar. Camera s-a umplut de mirosul
părului pârlit. Sunderland a studiat atent fumul.
— Nu.
Acum că schimbaseră câteva cuvinte de complezență, profesoara se concentra la ce avea de
făcut. Q părea un aranjament floral dubios pe care femeia nu-l putea înțelege. L-a studiat
pe Q printr-o serie de lentile fumurii, în timp ce tânărul a parcurs camera cu spatele.
— De ce crezi că e așa de greu? a întrebat Quentin, încercând să nu dărâme ceva.
— Cum? Nu te uita peste umăr.
— Disciplina mea. De ce e așa de greu să-ți dai seama care e?
— Sunt niște cauze posibile.
Sunderland și-a netezit părul drept și blond după urechi și a schimbat lentilele.
— E posibil să fie ascunsă. Prin natura lor, unele Discipline nu vor să fie găsite. Altele sunt
pur și simplu minore și fără sens și e greu să le distingi.
— Aha. Deși s-ar putea să fie și – Q s-a împiedicat de un scaun – pentru că e ceva interesant?
Ceva nemaivăzut?
— Sigur, de ce nu.
Quentin întotdeauna invidiase disciplina pretențioasă și, aparent, unică a lui Penny, care
era călătoria interdimensională. Dar după tonul femeii, Quentin își dădea seama că ar fi
putut enumera cu ușurință câteva motive pentru care nu era posibil.
— Mai știi când am făcut scânteile alea?
— Da. Aha. Nu-mi vine să cred că nu m-am gândit la asta mai înainte. Stai nemișcat.
Quentin s-a oprit, iar Pearl a cotrobăit într-un sertar și a scos o riglă grea, cu muchii din
aramă, marcată cu unități neregulate, pe care Quentin nu le recunoștea.
— Închide ochii.
Quentin a ascultat și a simțit imediat o durere electrizantă ce i-a străpuns dosul palmei
drepte. Și-a strâns mâna între genunchi; au trecut vreo zece secunde înainte să-și revină
cât să spună au! Când a deschis ochii, aproape că se aștepta să aibă degetele tăiate de la al
doilea nod în jos, însă degetele erau încă acolo, deși se înroșeau. Pearl le izbise cu muchia
ascuțită a riglei.
— Scuze, a zis ea. Durerea relevă de multe ori informații utile.
— Ascultă, dacă nu a ajutat cu nimic, cred că voi accepta că nu voi ști niciodată.
— Nu, a fost suficient. Ești foarte sensibil.
Quentin nu considera că a nu vrea să fii pocnit peste degete cu o riglă te făcea neapărat
sensibil, dar nu a comentat. Pearl răsfoia deja o carte uriașă și veche cu caractere alungite
și ascuțite. Lui Quentin i-a venit deodată să o oprească. Trăise astfel atât de mult timp,
încât faptul că nu avea o Disciplină devenise parte din ceea ce era – el era Tipul fără
Disciplină. Se simțea oare gata să renunțe la statutul lui? Dacă Sunderland îi divulga
secretul atunci ar fi devenit ca toți ceilalți… dar Quentin nu a oprit-o pe profesoară.
— Întotdeauna am avut o teorie despre tine.
Pearl și-a trecut degetul peste una dintre rubricile din carte.
— Cred că nu am reușit să-ți găsesc Disciplina data trecută pentru că nu aveai încă una.
Întotdeauna am considerat că erai prea copil pentru vârsta ta. Personalitatea joacă un rol
important, ca și maturitatea. Erai suficient de în vârstă să ai o Disciplină, dar emoțional nu
te aflai încă la punctul acela. Nu te desăvârșiseși.
Era cam jenant. Și, la fel ca și pasiunea lui pentru Pearl, chestiunea fusese probabil evidentă
mai multor oameni decât își imaginase el.
— Presupun că m-am dezvoltat mai târziu, a replicat Quentin.
— Gata, am găsit.
Pearl a bătut pagina cu palma.
— Repararea obiectelor mici. Ăsta ești tu.
— Repararea obiectelor mici.
— Aha!
Quentin n-ar fi zis ca era tot ce-și dorise vreodată.
— Mici… ca un scaun?
— Mai mici, a răspuns ea. Ca, nu știu, o ceașcă de cafea.
Pearl și-a curbat degetele în jurul unei căni invizibile.
— Ți s-a întâmplat vreodată să-ți reușească ceva de genul ăsta? Farmece minore,
reconstrucții?
— Poate.
Quentin n-ar fi zis că observase vreodată ceva special.
— Nu știu.
Poate că nu fusese atent.
Rezultatul era cam dezamăgitor. Disciplina lui nu se putea numi tocmai sexy. Nici nu
spărgea cu ceva tiparele. Nu avea să se plimbe între dimensiuni sau să invoce tunetul ori
animalul totem – nu cu puterea lui de a repara obiecte mici. Viața îi smulgea lui Quentin
brusc și eficient și ultimele iluzii pe care le mai păstra despre sine; una câte una, cu gesturi
scurte și necruțătoare, ca pe niște haine ude, lăsându-l complet gol și tremurând.
Dar Q nu avea de gând să se lase omorât de ger. Nu-l omora pe el atâta lucru. Nu era sexy,
dar era ceva real și asta era tot ce conta. Gata cu visele – așa era viața după Fillory. Poate că
atunci când renunți la fantezii afli că viața înseamnă cu totul altceva. Q avea să trăiască
într-o lume normală și era obligat să învețe să-i aprecieze substanțialitatea dură și
plicticoasă. Aflase multe lucruri despre el însuși în ultima vreme și, sigur, mereu crezuse că
revelațiile vor durea și nu se înșelase, dar se simțea în același timp ușurat. Astea erau
lucrurile de care se temuse întreaga viață și acum, că le avea sub nas, ele nu mai păreau așa
de înspăimântătoare pe cât crezuse. Sau poate că el însuși era mai puternic decât își
imaginase. În orice caz, nu avea să fie scos din rândul Copiilor Materiei retroactiv.
Repararea obiectelor mici se încadra destul de bine în categoria disciplinelor lor.
— Poți să pleci, a zis Pearl. Probabil că Fogg îți va da cursul de Reparații Mărunte din primul
an.
— Așa mă aștept, a zis Quentin.
Și așa s-a și întâmplat.

Capitolul trei
Quentin se gândise că predatul va fi o activitatea satisfăcătoare, dar nu se așteptase să-i și
placă. Părea că spera la prea mult. Dar, după cum se dovedea, îi făcea chiar plăcere să se
afle la catedră.
Cinci dimineți pe săptămână, la ora nouă dimineața, Q prezida adunarea de studenți de la
cursul de Reparații Minore, cu creta în mână și notițe în fața ochilor și-și privea elevii, iar
ei îl priveau înapoi. Fețele lor erau în mare parte inexpresive – inexpresive de frică, de
confuzie, de plictiseală, dar complet șterse. Quentin își dădea acum seama că la fel trebuie
să fi arătat și el. Când ești doar unul dintre studenți, tinzi să uiți că profesorul te poate
vedea. Prima lui prelegere nu a fost deloc un succes. Quentin s-a bâlbâit; s-a repetat; și-a
pierdut șirul gândurilor și s-a oprit în mijlocul frazei, încercând să-și dea seama ce voise să
spună cu doar câteva secunde mai înainte. Pregătise zece idei pe care voia să le atingă, dar
îi era așa de teamă că avea să rămână fără materiale, că a prelungit discuția despre primul
punct o jumătate de oră și apoi a trebuit să se grăbească să le parcurgă și pe celelalte. Se
dovedea că didactica era un talent care se dobândea, ca mai toate. Dar, treptat, Q a înțeles
că măcar știa despre ce vorbește. Parcursul lui în viață și în ce privea dragostea nu era
tocmai lipsit de pată, dar deținea destul de multe informații utile despre îngrijirea puterilor
supranaturale, iar a preda nu însemna decât să scoată acele informații din capul lui și să le
bage în tărtăcuțele istețe și receptive ale studenților, în deplină ordine. Nu se compara defel
cu a conduce un tărâm magic, dar pe de altă parte Fillory nu avusese niciodată atât de mare
nevoie de el. Fillory se autogospodărea. Pe când puștii ăia care se zbăteau în apele reci și
rele al magiei ar fi fost pierduți fără el. Aveau nevoie de el și Quentin se simțea bine știind
că era cineva care avea în sfârșit nevoie de el. Îl ajuta și faptul că știa acum care-i era
Disciplina. Q se considerase dintotdeauna destul de bun la magie, dar nu avusese niciodată
o idee clară despre cine era el ca magician. Acum știa: era cineva care repara lucruri. Acum
își dădea seama. În mâinile lui Quentin, un obiect distrus revenea la viață și-și amintea că
fusese, cândva, întreg. O ceașcă spartă, atât de insignifiantă și fără de putere, se scutura și
își recăpăta ceva din vechea integritate. Nu fusese dintotdeauna așa. Nu, altă dată avusese
un mâner confortabil. Avusese puterea de a conține un lichid, în loc de a-l lăsa să se verse
pe podea printre măruntaiele ei sparte. Iar cu puțină încurajare din partea lui Quentin,
ceșcuța își revenea la vechiul sine. Doamne, dar cum îi mai plăcea să facă magie! Aproape
că uitase ce satisfăcător era. A face magie era ca și cum ți-ai găsi cuvintele pe care le-ai
căutat întreaga viață. Ai știut dintotdeauna ce vrei să spui, au fost acolo, pe vârful limbii, ca
și cum ai fi avut cuvintele cu o clipă înainte, dar le-ai pierdut printre degete – și-apoi, iată-
le. A face vrăji era echivalentul găsirii vorbelor îndelung căutate: gata, asta am vrut să zic,
asta am încercat să spun în tot acest timp. Tot ce avea Q să facă era să explice acest fapt
simplu studenților lui.
Ca membru al colectivului de profesori, el trebuia să aibă și un domeniu individual de
cercetare, dar până inventa o problemă care să merite investigată nu făcea decât să predea.
Avea cursuri de cinci ori pe săptămână; prelegere la nouă și seminar la două.
În același timp, își regăsea ritmul vieții de la Brakebills, care nu era atât de diferită ca
profesor decât fusese pe când era elev. Nu mai avea teme, dar trebuia să-și petreacă nopțile
pregătind cursurile, ceea ce era în regulă pentru că oricum nu avea altceva de făcut. Se ținea
destul de departe de studenți, iar în ce-i privește pe ceilalți profesori, îl lăsau pe nou-venit
să-și facă în mare parte de cap. Puține lucruri se schimbaseră. Se zvonea că Brakebills își
achiziționase o fantomă, și deși Fogg nu o văzuse – nici nu era clar cine o zărise – decanul
vorbea cu mare mândrie despre ea. Aparent, toate instituțiile europene aveau una, iar în
acele cercuri, o școală de magie nici nu exista dacă nu era bântuită. La bibliotecă erau încă
probleme: câteva cărți dintre cele mai obscure colțuri își păstraseră autonomia în urma
unui experiment infam de demult ce implica volumele zburătoare, iar de curând ele
începuseră să se înmulțească. Studenții șocați dăduseră peste cărți chiar în momentul
procreării. Chestie care suna interesant, dar până acum, puii rezultați nu fuseseră decât
derivate previzibile (în ce privește ficțiunea) sau uimitor de plictisitoare (în ce privește non-
ficțiunea); hibrizii dintre ficțiune și non-ficțiune erau cei mai vitali. Bibliotecarul credea că
problema era că volumele bune nu se înmulțeau între ele, așa că propusese un program
forțat de împerechere. Comitetul bibliotecii a ținut chiar o întâlnire secretă legendară pe
tema problemelor etice ridicate de problema eugeniei literare, care s-a finalizat cu un
impas.
Quentin simțea cum se adâncește iar în atmosfera densă, luxoasă și confortabilă de la
Brakebills, ca o albină atrasă de miere. Uneori se întreba cum ar fi fost să rămână acolo
pentru totdeauna. Și pesemne că asta ar fi și făcut dacă nu intervenea ceva: moartea tatălui
său.
Quentin a fost surprins. Trecuse mult timp de când se simțise apropiat de tatăl lui. Nu se
gândea la el sau la mama lui. Nici măcar nu îi trecuse vreodată prin minte că ar putea să
moară. Tatăl lui Quentin trăise o viață deloc spectaculoasă și-și făcuse ieșirea la șaizeci și
șapte de ani cu o lipsă de fast care-i devenise caracteristică: murise în somn, în urma unui
infarct. Ba reușise chiar să o scutească pe mama lui Quentin de șocul de a se trezi dimineața
lângă un cadavru ce se răcea ușurel: femeia restaura locuința unui artist din Provincetown,
iar trupul bărbatului fusese descoperit de menajeră, o ucraineancă solidă și profund
catolică, mai pregătită din punct de vedere spiritual pentru întreaga experiență decât ar fi
putut mama lui Quentin să fie vreodată.
Decesul avusese loc la mijlocul lui octombrie, la vreo șase săptămâni de la întoarcerea lui
Quentin la Brakebills. Decanul Fogg îi adusese veștile, care-i fuseseră transmise lui prin
intermediul telefonul antic, cu disc, din școală. Când Quentin a înțeles ce i se spunea, a
încremenit. Era imposibil. Parcă tatăl lui ar fi anunțat că avea să înceapă să bată toba într-
o trupă de mariachi și să se alăture paradei Cinco de Mayo. Nu putea fi mort – n-avea cum.
Pur și simplu nu era lucru care i s-ar fi putut întâmpla lui. Fogg nu păruse deloc mișcat de
reacția lui Quentin, ci fusese aproape dezamăgit, ca și cum sperase să obțină ceva dramă
din toată întâmplarea. Quentin i-ar fi oferit ce-și dorea dacă ar fi știut cum, dar durerea se
încăpățâna să vină. Nu a suspinat și nici nu și-a smuls părul din cap, blestemând normele3
care-i tăiaseră firul vieții prea repede. Ar fi vrut să simtă ceva, dar nu putea, nu înțelegea de
ce îi era așa de imposibil. Emoțiile lipseau cu desăvârșire; parcă se pierduseră pe drumul
dinspre tărâmul emoțiilor. Doar după ce Fogg i-a oferit o săptămână de concediu și apoi s-
a retras, plin de tact, Quentin a început să se dezmorțească și să simtă altceva în afară de
șoc și confuzie, iar când în final și-a revenit la normal, emoția pe care a perceput-o nu era
deloc jale, ci furie. Avea încă și mai puțin sens. Nici nu știa pe cine sau de ce era furios. Ce,
îl enerva tatăl lui pentru că îndrăznise să moară? Fogg pentru că-i spusese? El însuși pentru
că nu era în stare să simtă ceea ce trebuia?
Când se gândea la trecut, Quentin nu-și aducea aminte să fi fost vreodată prea apropiat de
tatăl lui, chiar și pe când fusese copil. Văzuse fotografii vechi care-l arătau pe bebelușul
Quentin în diverse scene obișnuite și fericite de familie, alături de părinții lui, dovezi ce-ar
fi putut fi prezentate la tribunal pentru a dovedi că familia Coldwater era una caldă și
iubitoare. Dar Quentin nu-l recunoștea pe copilul care-l privea din acele poze. Nu-și aducea
aminte să fi fost vreodată acea persoană. Se simțea ca și cum ar fi fost schimbat între timp.
Nasturele avusese dreptate, până la urmă: ar fi trebuit să între în casă când i se oferise
ocazia.
Quentin a acceptat săptămâna liberă nu că ar fi avut nevoie de ea, dar pentru că voia să-și
ajute mama. Pe când își făcea bagajele pentru drumul spre Chesterton, Q și-a dat seama că
se străduia din răsputeri să nu între de-a binelea în panică. Era îngrijorat că n-avea să mai
simtă niciodată emoțiile pe care oamenii le așteptau de la el. Și-a promis că orice s-ar fi
întâmplat, orice i-ar fi cerut cineva, nu avea să se prefacă a simți ceva ce nu era acolo. Dacă
putea să se țină de acea promisiune, atunci lucrurile nu ar fi fost așa rele.

3 Zeițele destinului în mitologia nordică (n.tr.).

De îndată ce a zărit-o, Quentin și-a adus aminte că nici cu mama lui nu stabilise o legătură
deosebit de apropiată. A găsit-o stând lângă masa din bucătărie, cu o mână pe blatul din
granit, alături de un stilou – părea că mintea-i alunecase departe în toiul întocmirii unei
liste. Plânsese, dar avea ochii uscați acum. Q și-a pus bagajul jos și s-au îmbrățișat. Femeia
se îngrășase; nu o mai putea cuprinde doar cu un braț. Quentin avea senzația că mama lui
nu vorbise cu prea mulți oameni de când se întâmplase. S-a așezat alături de ea, pe un
taburet.
— Fetele de la tenis vor sosi în curând, a zis ea.
— Bun. Îmi pare bine să le revăd.
Fetele de la tenis erau Kitsy, Mollie, Roslyn – cele mai bune prietene ale mamei lui. Trecuse
mult timp de când jucaseră tenis, asta dacă se întâmplase vreodată, dar Quentin știa că
mama lui se putea baza pe ele.
— Nu terminasem cu tratarea zidului din baie.
Femeia a oftat. O bucată mare de gheață, ca un dinte imens, atârna în afara ferestrei de la
bucătărie – în lumea reală era ianuarie.
— Știam că o să-l urască. Mă tot gândesc că dacă nu murea, zidul ăla i-ar fi pus capăt.
— Mamă, n-avea cum să-l omoare zidul.
— Pictam mini-palmieri. Îl ascunsesem în spatele panoului japonez. Nu voiam să-l vadă
decât atunci când ar fi fost prea târziu ca să mai facă ceva.
Femeia și-a scos ochelarii prea mari și și-a frecat chipul cu ambele palme, ca un scufundător
care-și dă jos masca după o călătorie departe în adâncuri.
— Și acum e prea târziu! Nu-i știu nicio parolă. Poți să crezi? Nu-i găsesc nici măcar cheile!
Nu pot să intru în pivniță!
Femeia s-a uitat la ceas și a plesnit din limbă.
— N-ar fi trebuit să le cer ajutorul. Uite ce am aflat până acum despre văduvie: nimeni nu
știe ce să-ți spună. Înainte știau. Acum au uitat cu toții.
— Fetele de la tenis vor ști, mamă.
Quentin i-a strâns mâna.
— Am încredere în ele.
Quentin chiar se încredea în ele. Fetele de la tenis erau păstrătoarele unor cunoștințe ale
cercurilor înalte WASP4.
Q și-a propus să încerce mai târziu să găsească cheile cu ajutorul unui farmec. Poate că ar
fi fost în stare să descopere și parolele, deși asta se putea dovedi a fi un pic mai dificil.
O parte dintre problemele lui Quentin cu părinții lui era că ei habar nu aveau cine este,
ceea ce nu era din vina lor, pentru că Q nu le spusese niciodată. Mama lui Quentin credea
că e un investitor specializat în tranzacții imobiliare cu suficient succes cât să trăiască bine.
Femeia nu știa că magia era reală. Nici tatăl lui Q nu avusese idee de așa ceva. Quentin le-
ar fi putut spune – informațiile erau îndeaproape controlate de magicieni, iar încălcarea
regulilor era aspru pedepsită, însă se puteau face excepții în cazul părinților și al soților (și

4White Anglo-Saxon Protestant – nume aplicat unui grup închis de persoane din înalta societate,
de origine britanică, protestante (n. tr.).
copiilor de peste paisprezece ani). Însă Q nu luase niciodată posibilitatea în considerare,
pentru că i se păruse o idee absolut oribilă. Nu-și putea imagina cele două lumi amestecate:
idila maritală adormită și ordonată a părinților lui și universul sălbatic, haotic și esoteric al
magiei. Era imposibil. Lumile ar fi explodat pur și simplu la contact, ca materia și
antimateria. Sau cel puțin așa presupusese Quentin. Acum se întreba dacă nu cumva acest
secret și lipsa de încredere interveniseră cumva în relația dintre ei. Poate că îi subestimase.
Quentin și mama lui și-au petrecut restul săptămânii libere agitându-se ca două zaruri într-
un păhărel de plastic, în vila Chesterton – era o casă imensă pentru un pictor cu un succes
mediocru și un editor de cărți, cumpărată cu banii de pe urma vânzării unei proprietăți din
Brooklyn. Erau multe de făcut. Moartea era o catastrofă existențială, o ruptură în cuvertura
fină pe care oamenii o foloseau pentru a acoperi un univers dur și nepăsător, dar mai
surprinzător era numărul mare de oameni a căror meserie era să se ocupe de moarte în
locul tău, iar tot ce voiau în schimb erau cantități uriașe de bani și de timp. Quentin și-a
petrecut o zi întreagă la telefon, cu cărțile de credit ale mamei lui înșirate pe masa din
bucătărie. Femeia îl privea cu o surprindere grijulie. Se văzuseră foarte puțin în ultimii ani,
iar ea se obișnuise să se gândească la el ca la același adolescent cu nasul în pământ care
fusese când plecase la Brakebills. Femeia era consternată de bărbatul înalt, ferm, ieșit din
copilărie, care-i prezenta o listă cu urne, meniuri cu aperitive pentru priveghi, orare ale
mașinilor care aveau să o ia de acasă și să o aducă înapoi. Noaptea, comandau mâncare și
jucau scrabble și se uitau la filme pe canapea, bând din Sonoma Chardonnay-ul cu gust de
pepene din care femeia comandase un bax. În mintea lui, Quentin continua să retrăiască
scene din copilărie; tata învățându-l să pună prima barcă pe un lac din New Hampshire, cu
apă maro și fund nisipos, tata luându-l de la școală după ce îi venise rău în timpul orei de
sport. Când Q avea vreo doisprezece ani, avuseseră un scandal în toată regula când tatăl lui
refuzase să-i semneze biletul de permisiune ca Q să meargă la un turneu de șah: era prima
dată când se calificase la categoria celor de sub cincisprezece ani și era disperat să meargă
în Tarrytown. Era ciudat: tatăl lui nu păruse niciodată să întâmpine cu bucurie eforturile
lui Quentin de a se face remarcat academic. Ai fi zis că trebuia să fie mândru de el.
În prima noaptea, după ce mama lui s-a dus la culcare, Quentin a mers în biroul tatălui.
Era o cameră pătrată, cu pereți albi, care mirosea a nou. Parchetul părea nou-nouț cu
excepția unui cerc mat făcut de rotițele scaunului ce tociseră lacul. Quentin era pe jumătate
beat.
Știa ce caută: o cale de a nu mai fi furios. Se simțea încă apăsat de mânie și își dorea un loc
unde putea să scape în siguranță de ea. S-a așezat în scaunul tatălui său și s-a rotit ușor pe
loc, ca un far. S-a uitat la cărți, la dosare, la fereastră, la ecranul stins al computerului. Cărți,
dosare, fereastră, ecran. Particule fine de lumină portocalie ca de sodiu de la becurile de
afară se așezau pe lucruri precum praful. Atunci i-a venit lui Quentin ideea că poate tatăl
lui nici măcar nu-i fusese tatăl adevărat. Poate că nu fusese deloc cine pretindea. Poate că
tatăl lui de sânge era un magician.

A doua zi, de dimineață, după ce mama lui a plecat la cumpărături la Whole Foods, Quentin
s-a întors în birou. Și-a reluat locul pe scaunul răposatului. Știa că era cam în vârstă pentru
asemenea întrebări – probabil că ar fi trebuit să le expedieze undeva la pubertate –, dar Q
acordase întotdeauna mai multă atenție problemelor magice decât celor personale. Poate
că asta fusese o greșeală. Un tată se presupune că te iubește, că-și trece puterea ție, că-ți
arată ce înseamnă să fii bărbat, dar tatăl lui Q nu făcuse nimic din toate astea. Fusese o
persoană bună sau suficient de bună, dar tot ce-l învățase pe Quentin fusese cum să se
miște prin lume creând cât mai puțin deranj posibil și cum să adune și să păstreze cea mai
completă colecție a filmelor lui Jeff Goldblum în variantă Blu-ray din lume, în afara colecției
personale a lui Jeff Goldblum. Quentin nu fusese prea norocos nici cu alte figuri paterne.
Decanul Fogg, Mayakovsky, Ember – zeul berbec – niciunul nu-i inspirase cine știe ce
înțelepciune de-a lungul anilor. Orice putere sau înțelepciune ar fi avut, ceilalți nu fuseseră
foarte nerăbdători să le împartă cu el. Poate că nu-și doriseră să-i servească drept figuri
paterne. Poate că el însuși nu reprezenta un fiu prea atractiv.
Quentin a încercat să-și imagineze cum ar fi trebuit să arate tatăl lui, tatăl pe care dorise
să-l aibă. Inteligent, amuzant, plin de viață, un pic ștrengar și din când în când excentric,
dar stabil la nevoie. Un bărbat hotărât și energic, un bărbat care înfrunta lumea și o
îngenunchea după propria-i plăcere. Tatăl unui magician. Un tată care ar fi observat unde
ajunsese Quentin și ar fi fost mândru de fiul lui. Dar răposatul părea să nu fi avut niciun fel
de putere, darămite să mai și împărtășească din ea. Adevăratul lui tată avusese o singură
soție, un singur fiu, nicio pasiune și suferise probabil de o ușoară depresie pe care și-o trata
singur prin muncă. Nu toată lumea ducea o viață dublă, dar tatăl lui Quentin abia dacă
trăise una singură. Cum putea cineva care părea așa de hotărât să se lase pradă sorții să aibă
un magician drept fiu? Doar dacă nu cumva nu fusese chiar așa de lipsit de putere, se
gândea Quentin. Doar dacă nu cumva povestea nu-i fusese spusă complet. Începea să sune
ca o poveste de acoperire – exact genul pe care l-ar fi folosit un magician. Quentin a studiat
amănunțit biroul, în căutarea unei dovezi că tatăl lui nu fusese cine pretinsese – că lăsase
vreun soi de moștenire fiului său și că, dintr-un motiv sau altul, nu o putuse împărtăși cu
el în timpul vieții. A răscolit în dulapurile cu dosare – existau farmece pentru a căuta
cuvinte-cheie în documente, așa cum computerele căutau în fişierele digitale. A verificat
dacă existau coduri sau scrieri secrete. Nu a găsit nimic relevant. Nici nu se așteptase la
vreun rezultat. Nu-și făcuse decât încălzirea. Acum putea începe adevărata vânătoare. A
studiat veiozele. A strâns în brațe pernele de pe canapea și a tras covoarele. A făcut o vrajă
ca să privească prin ziduri și sub scândurile din podea. S-a uitat în spatele tablourilor. A
purificat camera, în căutarea vreunei urme de magie ascunsă, dar tot ce a găsit a fost o
veche carte de la bibliotecă cu un farmec slab anti-furt pus de altcineva care, oricum, părea
să nu fi funcționat. Cel puțin, cheile lipsă se aflau pe canapea. A verificat ca mobila să nu
aibă compartimente ascunse, a răsfoit fiecare carte de pe rafturi, în caz că vreuna era
subliniată sau goală. Din când în când avea impresia că a găsit ceva, un model secret sau
un cod, dar de fiecare dată semnul se dizolva ca praful de zâne înapoi în lumea materială.
Oare cu ce puteri magice diabolice se juca tatăl lui de fusese nevoit să le țină așa de bine
ascunse? Încă fusese nevoit să se sprijine pe fiul său ca să nu atragă atenția asupra lui? Oare
ce soartă sinistră evitase Quentin în Tarrytown? Ce însemna faptul că taică-său păstra un
vechi banjo fără coarde într-un colț al biroului? Ce era toată obsesia aia cu Jeff Goldblum?
Cu cât nu găsea nimic concludent, cu atât Quentin simțea mai clar prezența invizibilă a
adevăratului său tată, ca și cum s-ar fi aflat chiar atunci, în aceeași cameră cu el. Quentin a
pornit computerul și după o jumătate de oră de criptomanție și ghiceală calculată a spart
parola (lumeapierdută – cu Jeff Goldblum!) și a început să cerceteze toate documentele pe
rând. Totul era aproape bizar de monoton. Nicio o vorbă despre vreun scandal, niciun
jurnal, nicio poezie, nicio amantă, nici afaceri Ponzi, nimic care să nu fie ceea ce părea să
fie. Nici măcar materiale porno. Sau cel puțin nu așa de multe. Quentin nu era vreun hacker
– își petrecuse prea mult timp în gaura neagră a tehnologiei de la Brakebills ca să aibă vreo
șansă reală cu computerele – dar cunoștea ceva magie electromagnetică. A spart carcasa
tare și a trecut direct în miezul moale al informațiilor, pipăind cu degetele magice în
căutarea vreunei ciudățenii, a vreunui depozit ascuns, plin de electroni purtători de sens.
Q nu se putea gândi decât la faptul că nu avea cum să nu găsească ceva, nu se putea ca tatăl
lui să nu-i fi lăsat nimic. Hai, hai, tati, ajută-mă. „Tati” era un cuvânt pe care nu-l mai rostise
și la care nici măcar nu se mai gândise de douăzeci de ani. S-a oprit pentru o clipă. Mâinile
îi tremurau. Era singur în casa goală, în liniștea iernii reci și profunde din suburbii. Unde e,
tată? Trebuie să fie aici. Nu se poate să fiu singur. Trebuie să-mi fi lăsat ceva. Așa funcționa
întotdeauna: tatăl distant și glacial păstra mereu un secret îngrozitor, protejându-și fiul de
el, dar transmițându-și puterea doar prin moarte.
Și-apoi a găsit ce căutase. Se afla în fundul unui dulap: o cutie roșie, din plastic, cu rânduri
ce conțineau cartonașe scrise cu creionul, vârâtă în spatele unei alte cutii cu electronice
depășite și cabluri misterioase, prea importante ca să fie aruncate. Q a așezat cutia pe birou
și a căutat printre cartonașe, unul câte unul. Nume ciudate, coloane cu cifre, plusuri și
minusuri. Cutia era plină de ele. Un asemenea cifru putea cuprinde lumi întregi de putere
ascunsă, dacă Q ar fi fost în stare să-l citească. Avea de gând să o facă. Doar fusese lăsat
acolo pentru el.
Quentin s-a holbat la cartonașe vreo zece minute înainte ca cifrul să se rezolve deodată de
la sine. Nu era deloc un cod. Erau scoruri din vechea ligă de golf a tatălui său. Quentin a
împins cutia de plastic cu toată forța. Cartonașele s-au răspândit pe covor. Q le-a lăsat
acolo. Nu era niciun mister de rezolvat. Nu magia intervenise între el și tatăl lui. Adevărul
hidos despre răposat era că fusese exact persoana care păruse a fi. Nu fusese un magician.
Nu fusese nici măcar o persoană bună. Ci doar un tată obișnuit, insuficient de bărbat ca să-
și iubească propriul fiu. Crudul adevăr era că Quentin nu avusese niciodată un tată. Iar
acum nici că avea să-l mai vadă. Q și-a așezat capul pe biroul vechi și a bătut cu pumnul
până ce tastatura proastă din plastic a început să țopăie.
— Tăticule! a suspinat el, cu o voce pe care abia o mai recunoștea. Tăticule, tăticule,
tăticule!

Quentin s-a întors la Brakebills a doua zi după înmormântare. Nu-i făcea plăcere să-și lase
mama singură, dar femeia se simțea mai bine cu prietenele ei decât cu Quentin și era timpul
ca ele să-i preia acum datoria. Q își îndeplinise rolul. Maică-sa l-a condus la aeroport; Q a
așteptat până ce femeia nu l-a mai putut vedea și s-a îndepărtat de zona pentru plecări,
spre un garaj încă în construcție. A luat liftul până la ultimul etaj. În lumina după-amiezii,
sub cerul plat și alburiu, un portal s-a deschis pentru el; un cerc din puncte albe, unite prin
linii albe ce sâsâiau și scânteiau în aerul rece și uscat. Quentin a pășit înăuntru și s-a întors
în campusul de la Brakebills. Înapoi acasă.
Dar Quentin nu mai era același. Urcând scările spre camera lui, Q se simțea bizar, ca și cum
zăcuse o săptămână, pus la pat de o febră mare care cedase în cele din urmă, lăsându-l gol
și rece și scuturat de frisoane, dar de asemenea curat, purificat de toxine și impurități.
Moartea tatălui său îl schimbase și era genul de schimbare de pe urma căreia nu-ți mai
revii. Tati era dus, nu se mai întorcea niciodată acasă. Pentru Quentin, venise timpul să
meargă mai departe.
Când a intrat în cameră, Q a făcut un mic farmec incendiar pentru a aprinde lumânarea, o
vrajă pe care o făcuse de mii de ori, dar de data asta, flacăra l-a speriat. Era mai luminoasă
și mai fierbinte decât își aducea aminte.
Quentin a stins lumânarea și a aprins-o la loc. Nu exista îndoială: magia lui se schimbase.
Lumina care se juca în jurul mâinilor lui pe când făcea farmecul era mai intensă decât cu o
săptămână înainte. În beznă, culorile se deplasau puțin spre capătul violet aprins al
spectrului. Puterea îi venea mai lesne, vibra mai puternic și mai răsunător în degetele lui.
Q și-a studiat mâinile. Ceva se eliberase în el. De acum era de-a dreptul singur pe lume,
nici nu-i mai venea în ajutor. N-avea decât să se ridice singur. Undeva adânc în
inconștientul lui așteptase, păstrând închisă o fracțiune din putere. Dar acum se terminase.
Târziu, în acea noapte, ceva l-a trezit pe Quentin dintr-un somn profund, fără vise. Un
zgomot uscat, hârșâit – parcă un rozător mic era prins în cameră. Quentin a aprins lampa.
Sunetul venea dinspre birou. Nu era un animal, ci o bucată de hârtie. Aproape că uitase de
ea: era pagina pe care o prinsese în zbor, pe când pleca din Țara-lui-Nicăieri și pe care o
băgase în buzunar și apoi o aruncase pe fundul sertarului. Ceva o trezise la viață și se
desfăcea singură. Când a deschis sertarul, pagina a început să-și negocieze nebunește
libertatea. Hârtia se împăturise în trei secțiuni, ca o scrisoare formală și acum se deschisese
deodată, săltând câțiva metri în aer. Ajungând așa departe, hârtia s-a împăturit la loc, în
grabă, pe lung și a început să zburătăcească sălbatic în jurul capului lui Q, prin camera slab
luminată, ca o molie atrasă de lampă. Sau ca amintirea dintr-o altă epocă, altă lume care
nu voia să rămână trecută.

Capitolul patru
Quentin nu a citit pagina din Țara-lui-Nicăieri în acea noapte, ci a pus prespapier peste ea,
a încuiat-o în sertar și a proptit un scaun, să se asigure că stă închis. Trebuia să predea de
dimineață. S-a întors în pat și și-a tras o pernă peste cap.
Doar mai târziu, a doua zi, după cursul de aplicații practice, a dat scaunul la o parte și a
descuiat sertarul. Quentin l-a deschis lent. Pagina nu se mai mișca, dar evident că se
pregătise pentru acel moment, pentru că în clipa în care Q a luat prespapierul, a și țâșnit.
Quentin a privit-o zburătăcind prin aer, părându-i un pic cam rău de ea. Se întreba unde
voia foaia să ajungă. Probabil că dorea să meargă înapoi în Țara-lui-Nicăieri, înapoi acasă.
Q a oprit-o cu blândețe din zbor și a dus-o la fereastră, ca să o poată vedea la lumina
soarelui. Netezind-o cu palma, i-a țintuit cele patru colțuri cu un sfeșnic, un ceas, un pahar
gol de vin și un amonit fosilizat, pe care-l ținea pe birou. Pagina a înțeles că fusese înfrântă.
A renunțat și a rămas nemișcată. Acum, Q putea vedea despre ce era vorba. Textul era scris
de mână, pe ambele părți, strâns și caligrafiat cu mare grijă cu cerneală neagră. Din când în
când răsărea câte un cuvânt mai important, cu roșu. Era o pagină sobră, plină de informații.
Hârtia era veche, nu din cea modernă – care se roade singură din cauza acidului din pulpa
lemnului – ci hârtie făcută din resturi de bumbac, care ar fi putut practic să reziste pentru
totdeauna.
Pagina era ruptă de-a lungul uneia dintre margini și fusese smulsă din carte. Câteva litere
dispăruseră astfel, dar foarte puține. Înclinarea ordonată și abruptă a caracterelor dădeau
textului aparența lucrului făcut cu hotărâre, ca și cum ar fi fost urme de praf de pușcă,
conducând spre o descoperire explozivă. Al oricui ar fi fost scrisul, omul acela avusese ceva
de spus. Din loc în loc, textul era întrerupt pentru a face loc tabelelor și diagramelor: un
tabel cu numere cu o grămadă de zecimale; o schiță botanică mică, dar foarte precisă, a
unei plante fără flori, cu rânduri ordonate de frunze și o capsulă goală; o diagramă elegantă
constând în cercuri concentrice și suprapuse, elipse care ar fi putut trece cu ușurință drept
atomi sau sisteme solare.
Textul începea la mijlocul unei propoziții și se termina în mijlocul alteia. Când Quentin a
studiat pagina mai atent, a văzut că frunzele plantelor se unduiau foarte ușor în vânt, iar
planetele (sau electronii) din diagrame înaintau lent pe orbitele lor, care la rândul lor se
învârteau ușurel una în jurul celeilalte. Valorile din tabel se schimbau odată cu mișcările
obiectelor.
La început, Quentin a crezut că nu poate citi textul, dar a răsuflat ușurat când a început să
recunoască câte un cuvânt ici și colo. Era o formă târzie, oarecum coruptă, a germanei
vechi, scrisă cu o variantă excentrică de caractere gotice, îngroșate. Q putea fredona
melodia, chiar dacă nu cunoștea toate versurile. Totuși, cam aici se terminau descoperirile
lui. Conținuturile erau foarte teoretice și abstracte – chestii aflate la mare înălțime, unde
oxigenul conceptual era periculos de rarefiat. Se vorbea mult despre magie, materie și
schimburile dintre cele două în condiții extreme, la nivel cuantic. Uneori, lui Q îi venea
greu să priceapă cât din informații erau exact ce păreau a fi și cât erau metafore: când se
vorbea despre un cocoș, oare textul se referea la un soi de cocoș alchimic simbolic? Sau era
un cocoș obișnuit, cu pene și care face cucurigu? Contextul nu ajuta. Iar planta… Quentin
avea să-i arate pagina profesorului Bax, în seră (sau, cum, inevitabil, o numeau studenții,
Golful Botaniștilor). După ce s-a holbat la pagină timp de trei ore, fără a o întoarce pe partea
cealaltă, Quentin s-a lăsat pe spate, în scaun și și-a presat palmele peste ochii ce-l dureau.
Pierduse cina, dar mai putea mânca alături de oamenii de la bucătărie. Un lucru era
limpede: pagina era un fragment dintr-un tom magic al adepților Țării-de-Nicăieri, gașca
lui Penny, ca un soi de meteorit ultradens din vreun tărâm intelectual extrasolar, căzut pe
Pământ, fără nicio posibilitate de a ghici ce fel de elemente exotice conținea. Oricum ar fi
fost, Q părea să-și fi găsit subiectul pentru cercetare. Decanul Fogg îl tot bătea la cap. Și
altfel, își găsise și aventura. Era un alt soi de aventură față de cele din Fillory, una mai
măruntă și intelectuală, dar nu exista nicio îndoială cu privire la misterul din spatele ei.
— Mulțumesc, a zis Q paginii. Mulțumesc că ești aici. Voi avea grijă de ceea ce conții,
indiferent ce ar fi. Promit.
Oare își imaginase sau foaia chiar se îndoise ușor – se aranjase un pic, bucurându-se de
atenția cititorului ei? Quentin a ridicat sfeșnicul greu de pe un colț. Apoi, cu grijă, a
îndepărtat paharul de vin și ceasul. De îndată ce a mișcat și amonitul, pagina a zvâcnit într-
o parte, îndreptându-se spre crăpătura de sub fereastră.
— Nu încă.
Q a prins-o sub palmă și a așezat sfeșnicul la loc, cu un pocnet.
— Îmi pare rău, serios. Dar nu poți pleca încă.
Există încă un aspect al vieții lui Quentin la Brakebills care era departe de a fi ideal – viața
lui socială ce lipsea cu desăvârșire. Deși avea aproape treizeci de ani, era cu mult mai tânăr
decât majoritatea celorlalți profesori și îi venea greu să formeze legături cu ei. Poate era din
cauza vârstei sau pentru că nu-și plătise încă datoriile, ceea ce era adevărat. Poate că
ghiciseră că n-avea să rămână printre ei prea mult timp, așa că ce rost avea? Politicile
cancelariei erau bizantine și implicau jocuri de putere în care el, ca om cu influență limitată,
nu avea prea multă relevanță. De asemenea, era posibil ca pur și simplu ceilalți să nu-l placă
prea mult. Se mai întâmplase și altă dată.
Oricare ar fi fost motivul, Quentin îndeplinea multe sarcini de unul singur, cum ar fi să
arbitreze meciurile de Tărăboi pe frig și umezeală și să peticească rețeaua plicticoasă, dar
deasă de farmece care se presupunea că-i împiedica pe studenți să încalce ora stingerii.
(Acum că avea ocazia să studieze mai îndeaproape sistemul, lui Q nu-i venea să creadă cât
de mult se putuseră îngrijora pe când erau elevi. Vrăjile erau așa de șubrede și produceau
atât de multe alarme false, că profesorii le ignorau în mare parte.)
A doua zi, după A.P., Quentin a mers la Golful Botaniștilor. Nu avea așteptări prea mari.
Nu vorbise niciodată cu Hamish Bax și nu știa ce să creadă despre el. Pe de o parte,
profesorul era tânăr, cel puțin pentru standardele de la Brakebills – avea poate pe la treizeci
și ceva de ani. Pe de altă parte, omul avea un stil incredibil de bombastic: era de culoare,
venea din Cleveland, dar se îmbrăca în tweed scoțian și fuma o pipă în forma unui cap de
turc gras. Era prima persoană pe care Quentin o văzuse în realitate purtând pantaloni de
golf. Întreaga lui înfățișare îl făcea să fie o figură opacă, deși poate că tocmai asta era și
ideea. Cel puțin Quentin avea o scuză să viziteze sera, o bijuterie minunată victoriană, din
sticlă și fier, ce părea prea delicată pentru a rezista unei ierni din nord. Înăuntru te aflai ca-
ntr-o bulă verde și calmă de aer umed. Sera era înțesată cu mese și plante în ghivece de
toate formele și mărimile imaginabile. Podeaua de ciment era umedă. Scund și solid,
profesorul Bax l-a întâmpinat cu aceeași lipsă de interes ca și pe ceilalți profesori. Omul nu
părea neapărat mulțumit să fie întrerupt din ceea ce făcea, cu brațele îngropate până la cot
într-un vas enorm din ceramică, plin de pământ negru. Dar bărbatul s-a luminat imediat la
față când Quentin a deschis o servietă căptușită cu catifea, iar pagina s-a scuturat imediat
și s-a răsucit, eliberându-se, ca un pește argintiu ce scapă dintr-o plasă.
— E vie, a zis profesorul, cu dinții strânși în jurul pipei.
Bărbatul și-a șters mâinile pe o cârpă. Rostind un farmec scurt complet necunoscut lui
Quentin, omul a oprit pagina în aer, chiar în fața lui, ca și cum ar fi prins-o între două bucăți
de geam. Magia folosită de Bax era curgătoare și mai degrabă tehnică și nu te-ai fi așteptat
la ea din partea unui botanist.
— Mmmm. Ești departe de casă, a zis profesorul.
Apoi, întorcându-se spre Quentin:
— De unde ai asta?
— Ți-aș spune, dar nu m-ai crede. Recunoști planta?
— Nu. Crezi că e reală? Desenată după un exemplar viu?
— Nu am nicio idee, a recunoscut Quentin. Tu?
Profesorul Bax a studiat pagina timp de cinci minute, privind-o, la început, așa de aproape,
că fața-i atingea hârtia, apoi de la un metru, după aceea din partea cealaltă a încăperii,
trebuind să mute o masă încărcată de răsaduri puse în cartoane de ouă.
Bax și-a scos pipa din gură.
— O să rostesc un cuvânt pe care nu-l cunoști.
— OK, a răspuns Quentin.
— Phyllotaxis.
— Nu-l cunosc.
— E felul în care frunzele sunt aranjate în jurul unui lujer, a explicat profesorul Bax. Pare
să fie un lucru total aleatoriu, dar ordinea lor urmează o secvență matematică. De obicei
Fibonacci, alteori Lucas. Dar frunzele acestei plante nu respectă niciuna dintre reguli. Ceea
ce sugerează că originea ei este exotică.
— Sau că ăla e un desen inventat.
— Sigur. Iar briciul lui Occam spune că probabil așa și este. Și totuși… Hamish s-a încruntat.
Are ceva. Plantele au o anumită… structură, știi? E greu să falsifici așa ceva. Ești sigur că
nu-mi poți spune de unde provine?
— Nu ar trebui.
— Atunci nu-mi spune.
Profesorul a arătat către text.
— Poți să citești porcăria aia?
— Mă străduiesc.
Profesorul Bax a eliberat pagina din capcană și a smuls-o din aer înainte să cadă. Foaia era
moale și maleabilă în mâinile lui – părea să-i dea mai multă ascultare decât îi dădea lui
Quentin.
— Super! a zis. Vrei să bei ceva?
„Da” era singurul răspuns posibil. Bax a scos o sticlă de șapte sute cincizeci de mililitri de
whisky dintre glastrele cu flori unde se părea că o ascunsese în grabă chiar înainte să între
Quentin. Așa, pur și simplu, Quentin spărsese orice barieră invizibilă care mai stătea între
el și restul corpului didactic sau cel puțin un membru al corpului didactic – de-a lungul
serii a devenit clar că Hamish nu era mai popular printre restul profesorilor decât era
Quentin. Oricare ar fi fost păcatul nenumit al lui Quentin, Hamish se făcuse și el vinovat
de același lucru. Cei doi emiteau același fel de radiații. Q a început să frecventeze sera după
terminarea seminarului, iar el și Hamish obișnuiau să bea câteva pahare de whisky înainte
de cină.
Hamish l-a inițiat pe Quentin în unele dintre misterele cele mai ascunse ale campusului
Brakebills. Cel mai surprinzător era cât de multe din lucrurile discutate de elevi pe șoptite,
după cursuri, se dovedeau a fi adevărate. Bucata goală de zid, de exemplu, unde ar fi trebuit
să se afle o cameră și tencuiala era un pic mai deschisă la culoare – acolo nu se afla de fapt
niciun puț de aerisire. În anii ’50, niște studenți instalaseră un câmp termal în cameră,
probabil ca să țină berea rece, dar cum au consumat berea, s-au gândit să inverseze câteva
hieroglife, ceea ce a avut efectul neașteptat de a coborî temperatura aproape de zero
absolut. Câmpul rezultat era așa de stabil, că nimeni nu a putut să-și dea seama cum să-l
risipească. Era absolut inofensiv dacă nu intrai, din greșeală, în el, caz în care mureai înainte
să știi ce ți se întâmplă. Unul dintre puștii care făcuseră vraja își pierduse astfel mâna, sau
cel puțin așa se zvonea. În cele din urmă, consiliul a ridicat pur și simplu din umeri și a
zidit încăperea. Se credea că mâna înghețată se afla încă acolo. Mai era adevărat și că una
dintre micile rotițe ale ceasului era făcută din metal luat din corpul Golemului de Argint
din Bialystock. Sau că exista o anagramă amuzantă și infantilă pentru Brakebills – Biker
Balls5 și că tablele scârțâiau îngrozitor dacă încercai să o scrii pe ele. De asemenea, iedera
nu creștea pe o porțiune golașă de zid din spatele bucătăriilor, pentru că una dintre pietre
fusese blestemată cu năduf într-un incident destul de urât în care fusese implicat un elev
care trecuse cumva de protocoalele de admitere ce ar fi trebuit să-i elimine pe sociopați și
alți indivizi nepotriviți, din punct de vedere mental, să facă magie. În zilele umede, piatra
se acoperea de acid. Mai exista și o a șaptea fântână, secretă, undeva în subsol, la care se
putea ajunge doar printr-o trapă din podeaua prăfuită a unui hambar cu scule de grădinărit;
fântâna era ținută încuiată pentru că apa colcăia de pești mușcători. Iar Quentin nu știuse
niciodată că Labirintul era redesenat în timpul verii, dar aparent, în fiecare iunie, grădinarul
le înfometa așa de tare pe animalele verzi, că începeau să se devoreze unele pe altele într-
un soi de holocaust vegetarian încet, oribil. Labirintul era reconstruit din ce mai rămânea
din supraviețuitori. Doar cei mai puternici rezistau. Trebuie să fi fost unele dintre cele mai
evoluate sculpturi în vegetație existente pe Pământ.
Asta era acum lumea lui Quentin și i se părea uimitor cât de repede o acceptase, ba chiar o
îmbrățișase. Pesemne că spiritul uman e un nemernic plin de curaj, s-a gândit el. Trecuse
de la a fi rege la meseria de profesor, fusese scos cu forța din universul magic din Fillory și
aruncat în gaura aceea din zid de unde crezuse că scăpase pentru totdeauna, dar iată, se
adapta. Viitorul lui se afla acolo; anii pe care-i petrecuse în Fillory se duseseră acum ca și
cum nici n-ar fi existat. Își plângea singur vechea viață, unicul om de pe Pământ care știa
că odată ca niciodată purtase o coroană și șezuse pe un tron. Dar nu poți jeli la nesfârșit.
Sau se poate, dar din câte se părea, existau alte lucruri mai bune de făcut. Trecând printre
rândurile unei clase liniștite, supraveghind cefele șirurilor nesfârșite de elevi aplecați asupra
foilor de examene din toamnă, Quentin și-a dat seama că își pierduse vechiul obicei de a
căuta din priviri lumea din spatele lumii. Era cea mai veche posesie a lui și lăsase să-i scape
fără să-și dea măcar seama că o pierduse. Q devenea altcineva, o persoană nouă. I se părea
nebunesc să știe că ceilalți se aflau încă acolo, călărind la vânători, primind oameni în
camerele lor, întâlnindu-se în fiecare după-amiază în cel mai înalt turn din Castelul
Whitespire. Iar Julia se afla Dincolo, îndeletnicindu-se cu Dumnezeu mai știe ce. Dar toate
astea nu mai aveau acum nicio legătură cu el. Se dovedise, în cele din urmă, că povestea lor
nu fusese și a lui. Nu fusese decât o eroare temporară și greșeala se îndreptase de la sine, în
timp util. Cu toate acestea, Quentin se uita uneori la lună, așteptând să vadă astrul tăios și
proaspăt din Fillory. În comparație cu semiluna magică, satelitul Pământului arăta la fel de
palid, uzat și șters ca o monedă veche.
Nu se aflau decât la o sută șaizeci de kilometri nord de Manhattan, dar iernile de la
Brakebills erau diferite de cele din oraș: erau mai grele, mai hotărâte și mai ferme, ca și
cum, pentru că veneau cu trei luni mai târziu, erau decise să te prindă pentru totdeauna.
În lumea de afară era februarie, iar păsările și plantele începeau să arate sclipiri de optimism
precaut, dar Brakebills se bălăcea încă în neaua densă și mută de noiembrie, înaltă de

5 „Ouăle biciclistului”, în lb. engl. în orig. (n.tr.).

jumătate de metru. Acum, că preda, Quentin înțelegea de ce membrii colegiului nu se
obosiseră niciodată cu reglarea climei. Asta îi ținea pe oameni incredibil de concentrați. Îi
vedeai pe elevi încercând să alerge prin zăpadă, ridicând cu picioarele rotocoale de pudră,
apoi renunțând și abia târându-se. Vedeai chiar cum hotărârea de a trăi clipa și viața la
maximă intensitate scăpăra din ei și în schimb tinerii se dedicau studiului singuratic, liniștit
din camerele lor sau din sălile de cursuri. Existase dintotdeauna o propunere ce fusese
mereu ignorată de a institui iarna pe tot timpul anului la Brakebills.
Quentin studia și el. Transcrisese întreaga pagină. În total patru sute două de cuvinte
aranjate în douăzeci de propoziții plus una incompletă la început și alta la final și-și
tapetase pereții cu ele. Fiecare cuvânt era scris pe o foaie separată umplută de adnotări și
legată de alte cuvinte înrudite prin linii lungi și buclate trasate cu creta, pentru a indica
noțiuni asemănătoare. Q trăia, aproape literalmente, înăuntrul paginii. Își vedea în
continuare de cursuri, dar în afară de asta, deslușirea paginii misterioase îi ocupa tot
timpul. Înaintând în studiu, Quentin a început să întâlnească concepte matematice. Lucra
socotelile cu creionul pe hârtie – nu puteai să faci ecuații magice cu ajutorul computerului
pentru că mașina dădea răspunsuri aleatorii înainte să termine procesul. Matematica
magică trebuia procesată de un creier. Dar pas cu pas, pagina începea să se deschidă, să
înflorească, să-și reveleze ideile pe care le ținea încuiate în cuvintele ei ca pe niște boboci
bine strânși. Conceptele se desfăceau în fața lui, descoperind dimensiuni ascunse și
interacționând unul cu celălalt în feluri neașteptate. Pe când prindeau contur, ele ofereau
din ce în ce mai multe indicii despre un total mult mai mare și mai obscur: cartea din care
provenea pagina. Volumul părea să fi fost un tratat despre interacțiunile dintre magie și
materie. Pe Pământ, magia și materia erau lucruri diferite: puteai face o vrajă asupra unui
obiect și el devenea fermecat, dar obiectul și vraja rămâneau entități separate – obiectul se
asemăna unei bucăți de metal încărcat magnetic. Dar Quentin știa, sau cel puțin bănuia
destul de tare, că în Fillory magia și lucrurile erau, cumva, unul și același lucru. Magia exista
pe Pământ, sigur, dar Fillory era el în sine magic. Asta era o diferență fundamentală.
Ceea ce îi arăta pagina erau noțiuni foarte teoretice, iar lui Quentin nu-i plăcea teoria.
Rămăsese încă un Copil al Materiei, așa că îi plăcea practica. Oare în condițiile potrivite și
investind suficientă energie puteai să faci ceva pe Pământ să fie magic? Să-l îmbibi de
magie, să le contopești până ce punctele de sudură nu se mai vedeau, așa cum se întâmpla
în Fillory? Suna ca o idee interzisă, o limită pe care nimeni nu trebuia să o treacă, dar era
prea ispititoare să nu încerci măcar.
Quentin a cerut un laborator gol, aflat la subsol, dar chiar și cu puterile lui magice recent
îmbunătățite era destul de greu să dai forțat o formă reală conceptelor abstracte de pe
pagină. Ori nu obținea niciun rezultat, ori vreuna dintre vrăji elibera ceva ca un ghem de
energie ce lumina camera într-un albastru glaciar și practic distrugea toate măsurile de
siguranță pe care Quentin le instalase ca să nu fie evaporat. Ca formă de precauție, Q făcea
toate farmecele din interiorul unui glob din ce în ce mai mare, mai greu și mai dens de
forță, ca o bulă suflată dintr-un lichid gros, vâscos și translucid, care nu-i prea dădea voie
să-și dea seama ce se întâmpla înăuntru. Și oricum, la ce i-ar fi folosit, chiar dacă ar fi mers?
La ce bun un obiect magic? Vraja era puternică, dar avea nevoie de un scop. Era un răspuns
în căutarea întrebării. Quentin îmbătrânea, venise momentul să se gândească la a realiza
ceva, a construi un lucru care să dureze. Dar ce? Nu-și dădea seama cum elucidarea paginii
magice l-ar fi adus mai aproape de scopul lui. Într-o seară, în timp ce stătea singur în sala
comună, bându-și primul pahar de vin pe acea noapte și schițând diagrame în minte, Q a
băgat mâna în buzunarul jachetei, acolo unde-și ținea ceasul din Fillory – ceas ce încă nu
funcționa, dar pe care îi plăcea să-l țină aproape – și a găsit alături de el un plic. Înăuntru
era o scrisoare tipărită la mașina de scris, ce-l invita politicos, ba chiar pompos, să se
prezinte la ora cutare, în data cutare din luna martie, la o anume librărie, dacă era interesat
de o slujbă. Semnătura era de neînțeles – urmele de zgârieturi ale unei păsări. Hm. Era
intrigant, iar pe Quentin l-a cuprins ceva din vechiul neastâmpăr. Iată un alt mister de
rezolvat. Clasica invitație pentru aventură, la fel ca în vremurile de demult. Doar că tocmai
asta era meteahna acelor vremuri: erau trecute. Viața lui era acum la Brakebills. Era
mulțumit, iar dacă nu se putea numi chiar fericit, atunci oricum avea o stare mult mai bună
decât își închipuise vreodată că va mai trăi. Avea treabă de făcut. A mototolit scrisoarea și
a azvârlit-o în foc. Foaia s-a aprins, iar un buștean greu s-a deplasat, scăpărând scântei în
jur. Trecutul rămânea trecut, restul era pură fantezie.

Capitolul cinci
Eliot s-a încruntat. Campionul din Lorian era un tip îndesat, practic pe cât de lat, pe atât
de înalt și cu o moștenire etnică destul de diferită de majoritatea compatrioților săi. Lorienii
erau echivalentul vikingilor, pe tiparul zeului Thor: înalți, cu păr lung și blond, bărbii
puternice, piepturi late și bărbi mari. Dar personajul acesta nu măsura decât vreun metru
șaptezeci, avea țeasta rasă și poseda un chip rotund și plin de Buddha, ca o gălușcă, arătând
semne clare ale unui amestec de ADN asiatic. Era dezbrăcat până la brâu, deși afară erau
doar patru grade Celsius, iar pielea lui cafenie era unsă. Sau poate că pur și simplu
transpirase foarte tare. Pântecul rotund și greu al campionului îi atârna peste brâu, dar
omul tot arăta ca un ticălos destul de înfricoșător. Spatele-i era o șa enormă de mușchi și
avea bicepșii cât coapsele. Trebuie să fi avut ceva masă musculară în brațe, măcar după
volumul lor, deși sincer arătau cam plinuțe. Arma lui era destul de ciudată – un fel de suliță
cu o cruce mare și curbată din metal ascuțit, la capăt – cu care știai din prima că putea
realiza ceva extraordinar de periculos. Când a pășit în față, armata loriană a izbucnit în
urale isterice. Soldații au început să-și lovească săbiile și scuturile între ele și s-au uitat unii
la alții de parcă ar fi vrut să spună: da, poate că arată un pic caraghios, dar băiatul nostru îi
va măcelări cu siguranță pe ceilalți, așa că de trei ori ura, în numele lui Crom sau care o mai
fi zeul nostru! Aproape că ți-i făcea simpatici pe lorieni. Cultura lor era mult mai diversă
decât ai fi crezut prima oară. Deși nu exista nicio șansă ca preferatul lor să reușească într-
adevăr să-l ucidă pe campionul din Fillory, campionul lui Eliot, pentru că acela era însuși
Eliot.
Existase o mică polemică atunci când ideea de a-l trimite pe Marele rege din Fillory în luptă
individuală cu omul de căpătâi al armatei loriene fusese înaintată. Dar în scurt timp a
devenit limpede că Eliot era decis, deși motivele lui erau pe atât personale, pe cât erau și
tactice. Își începuse mandatul de Mare Rege într-un stil decadent – ba chiar reprobabil, dar
pe măsură ce se scurgea timpul, tânărul își intrase în rol și devenise mai serios, iar acum
venise momentul de a arăta tuturor – chiar și lui însuși – cam cât de judicios se făcuse.
Rangul de rege nu era doar o poză, ci îl definea, așa că Eliot avea de gând să investească
foarte public și foarte literalmente niște energie.
Eliot a pășit înainte, ieșind din primul rând al armatei care, previzibil, dar satisfăcător, a
început la rândul ei să aclame. Eliot a zâmbit – un zâmbet strâmbat de maxilarul lui diform,
dar exprimând o fericire sinceră, din toată inima. Sunetul uralelor regimentului regelui din
armata filoriană nu se asemăna cu nimic de pe lume. Erau acolo bărbați și femei strigând și
izbindu-și armele una de alta, dar cel mai impresionant era vuietul de zgomote nonumane
din jurul lor. La capătul îndepărtat se vedeau câteva zâne zumzăind la viteze supersonice;
zânele credeau că tot balamucul militar era prostesc, dar continuau parada din același
motiv pentru care zânele fac orice, și anume distracția. Apoi auzeai chițăitul liliecilor,
croncănitul păsărilor, răgetul urșilor, urletul lupilor și nechezatul oricărei ființe care purta
un cap de cal: pegași, unicorni, cai vorbitori obișnuiți. Grifonii și hipogrifii cârâiau și ei, dar
mai grav, baritonal – un sunet îngrozitor. Minotaurii mugeau. Ființele cu cap de om țipau.
Dintre toate ființele mitice din Fillory, acestea din urmă erau singurele care încă îl mai
băgau în sperieți pe Eliot. Satirii și driadele și altele de felul lor erau în regulă, dar găseai
acolo câteva manticore și sfincși care arătau îngrozitor de nenatural. Și tot așa, în orchestra
de sunete, până ce ajungeai la bașii uriașilor ce mârâiau și-și tropăiau picioarele. În fapt,
spectacolul era absurd: Eliot ar fi putut alege un uriaș drept campion, dar asta ar fi tranșat
lucrurile în zece secunde. Însă n-ar mai fi transmis același mesaj. Când Eliot primise vestea
că lorienii invadau Fillory, se simțise sinistru de entuziasmat. Adunați drapelele, Fillory
pornește la război! Au fost invocate formule și protocoale antice. De prin magazii se
strânseseră o grămadă de armuri, arme, steaguri și echipamente pentru cai serioase, nu de
ceremonie; obiectele fuseseră lustruite și ascuțite și unse. Odată cu ele ieșiseră la suprafață
o cantitate însemnată de praf și aroma încântătoare a unor fapte îndrăznețe și a unor
vremuri glorioase. Un miros de legendă. Eliot a tras adânc în piept mireasma lor.
Invazia nu era tocmai surprinzătoare. În romane, lorienii puneau întotdeauna ceva la cale:
răpeau prințese, obligau caii vorbitori să are pământul, încercau să-i facă pe toți să creadă
în lista lor de zei cvasi-nordici. Însă trecuseră veacuri de când trecuseră cu forța granița. De
obicei, lorienii erau prea ocupați să se lupte între ei ca să se mai organizeze. În plus,
vârfurile Barierei de Nord erau vrăjite ca să-i țină pe lorieni la distanță. Ăsta era rolul
Barierei. Eliot nu era sigur ce se întâmplase acolo. Eliot își propusese să afle, când se va
termina totul, de ce nu funcționaseră farmecele. Regele luase rapid măsuri pentru a alunga
forța invadatoare, deși era sceptic la ideea de a produce el însuși victime. Nu erau în vreo
poveste de Tolkien – lorienii nu erau orci, troli, păianjeni uriași sau mai știu eu ce alte
creaturi malefice pe care le-ar fi putut supune unui genocid fără complicații morale. Orcii
nu aveau soții și copii și povești de viață. Dar Eliot era destul de sigur că lorienii erau oameni
și că a-i ucide constituia o crimă, iar asta era o idee pe care nu o accepta. Unii dintre ei erau
chiar sexy. Și oricum, cărțile lui Tolkien nu erau decât ficțiune, iar Eliot, în calitate de Mare
Rege a tărâmului Fillory nu se ocupa de asemenea fantezii. El se afla în postura de a face
istorie. Întreaga afacere se impunea ca fiind destul de delicată. În opinia lui Eliot, din
experiența lui limitată, nu exista nimic mai obositor decât etica. Din fericire, fillorienii
aveau un avantaj, și anume că beneficiau de oricare alte avantaje. Îi depășeau pe lorienii
din toate punctele de vedere imaginabile. Lorienii erau niște tipi cu săbii. Armata filloriană
includea orice bestie din Manualul Monștrilor, condusă de un grup de regi și regine
vrăjitoare – ne pare rău, dar știați la ce să vă așteptați. Cu toate acestea, lorienii erau mulți
și știau cum să facă prăpăd – era talentul lor de bază.
Pe la sfârșitul primăverii lorienii pătrunseseră prin Cheiul Pizmei și călcaseră pe pământ
fillorian. Purtau coifuri din oțel și cămăși de zale și duceau cu ei săbii vechi crestate și
topoare. Unii călăreau cai mari și mițoși. Dăduseră nas în nas cu un adevărat coșmar.
Lorienii făcuseră o mare greșeală. Când trecuseră Bariera de Nord, invadatorii incendiaseră
niște copaci și o fermă și omorâseră un pustnic. Chiar și Janet fusese surprinsă de furia ce-
l cuprinsese pe Eliot. Adică, sigur, și ea era mânioasă, dar Janet era nervoasă tot timpul.
Poppy și Josh își luaseră fețele de înmormântare – așa-și exprimau ei obida. Dar reacția lui
Eliot fusese nebunească, exacerbată. Incendiaseră copaci? Copacii lui? Omorâseră un
ermit? Cum adică omorâseră un ermit? Eliot uita de sarcasm când venea vorba de Fillory și
de locuitorii lui. Gândurile sale se îndreptaseră către omul ăla ciudat și singur din coliba lui
inconfortabilă. Eliot nu-l întâlnise niciodată și probabil că n-ar fi avut să-și spună prea
multe dacă i-ar fi fost dat să-l cunoască, dar oricine ar fi fost pustnicul, era evident că-și
urâse semenii, iar acest lucru era de înțeles pentru Eliot. Iar acum, sărmanul om era mort.
Eliot voia să-i distrugă pe lorieni, să-i anihileze, să-i ucidă! Bine, nu de tot. Dar avea de gând
să-i scuture zdravăn. Regele se simțise tentat să-i lase să traverseze Marea Mlaștină din
Nord, unde ororile îngropate acolo ar fi avut grijă de ei, dar Eliot nu voia să-și lase dușmanii
nici măcar o zi pe pământurile lui. În plus, în drum se mai aflau câteva ferme. Astfel, le-a
dat voie lorienilor să-și mai continue drumul până la amiază, până ce li s-a făcut cald și s-
au umplut de praf, pregătiți să se oprească pentru masa de prânz. Probabil că lorienilor nici
nu le venea să creadă ce ușor le era. Aveau să reușească, erau cei mai tari, aveau să
cucerească blestematul de Fillory! Eliot i-a lăsat să treacă Marele Râu de Sare și i-a
întâmpinat pe celălalt mal. Regele s-a dus singur, deghizat în țăran, așteptând în mijlocul
drumului, fără să se miște. Lorienii l-au perceput treptat. Când cei din față și-au dat seama
că omul nu avea să se miște din drum au oprit întreaga armată. Eliot a așteptat până ce
soldații din spate s-au ciocnit de primii, ca într-un meci de fotbal și s-au oprit și ei și tot
așa, până la capăt, în valuri. Pesemne că erau vreo mie de oameni. Cel ce conducea primul
rând a pășit în față și i-a cerut – nu foarte politicos – să se dea din drum, ori o mie de lorieni
aveau să-i scoată mațele și să-l spânzure cu ele. Eliot a zâmbit, și-a târșâit picioarele, umil,
pentru o clipă și apoi i-a tras tipului un pumn în față. Gestul îi luase pe lorieni prin
surprindere.
— Ieși din țara mea, cretinule, a zis Eliot.
Pumnul fusese curat și simplu, fără pic de magie. Eliot luase lecții de box și-l pocnise pe tip
cu o lovitură directă. Probabil că lorianul nu se așteptase la un atac sinucigaș din partea
unui țăran. Eliot știa că nu-l rănise prea tare și că nu avea să mai aibă vreo altă șansă, așa
că a ridicat mâna stângă și l-a împins pe soldat atât de tare, încât a dărâmat vreo șase
rânduri de oameni. Regele se simțea bine. Eliot nu avea copii, dar credea că așa trebuie să
te fi simțit când îți apărai urmașii. Își dorea să-l fi văzut Quentin. Și-a scos pelerina și a
rămas drept în veșmintele lui împărătești, astfel încât să le fie tuturor clar că era rege, nu
țăran. Vreo câteva săgeți îndrăznețe au pornit pe o traiectorie arcuită din spatele rândurilor,
dar Eliot le-a dat foc în aer: puf, puf, puf. Era așa simplu când erai mânat de furie și posedai
talent de vrăjitor; iar Eliot era al dracului de mânios! Și al dracului de talentat. Regele a
bătut o dată cu toiagul în pământ și lumea s-a cutremurat. Toți cei o mie de lorieni au căzut
în sincron pe fundurile lor de troglodiți. Eliot n-ar fi fost în stare să scuture pământul când
avea chef, ci stătuse toată noaptea făcând pregătiri, dar atacul avusese un efect grozav, mai
ales din moment ce lorienii nu știau ce se afla în spatele lui. Eliot le-a dat voie să se
dezmeticească. Apoi Regele a desfăcut o vrajă și a dezvăluit o parte din armata ce șezuse
invizibilă până atunci. Uitați-vă bine, domnii mei! Ăia cu trup de cal sunt hipogrifi. Grifonii
au corp de leu. Sunt ușor de confundat. Apoi – iar aici Eliot a tresărit de plăcere – a făcut
uriașii vizibili. În basme nu ți-e dat să apreciezi exact cât de incredibil de terifianți sunt
giganții. Băieții lui Eliot erau înalți cât un bloc cu șase etaje și nu aveau gând de șagă. În
viața reală, oamenii nu ucideau uriași pentru că era pur și simplu imposibil. Era ca și cum
ai încerca să dărâmi o clădire de apartamente cu mâinile goale. Uriașii erau încă și mai
puternici decât păreau – trebuie să fi fost puternici ca să încalce Legea Cubului care făcea
ca organismele de o asemenea dimensiune să fie imposibile în lumea reală –, iar pielea lor
era groasă de șase centimetri. Erau doar vreo douăzeci de uriași în Fillory, pentru că nici
măcar ecosistemul generos de aici nu-i putea hrăni pe toți. Șase dintre ei veniseră la luptă.
Nu mișca nimeni, cu excepția Marelui Râu de Sare. Apa se afla chiar în spatele lorienilor,
iar nimfele s-au năpustit de pe maluri direct asupra armatei dușmane ca un tsunami
încântător. Mulți dintre soldați au fost duși de valuri; Eliot le făcuse pe nimfe să-i promită
că aveau să înece cât mai puțini oameni posibil, dar le spusese că erau libere să-i abuzeze
în orice fel le-ar fi plăcut. Câțiva dintre cei care rămăseseră în picioare au vrut să lupte
oricum, pentru că erau pur și simplu atât de bravi. Eliot presupunea că trebuie să fi avut
copilării traumatizante sau ceva de acest gen. Bine ați venit în club, s-a gândit el, primim
pe toată lumea. El și prietenii lui aveau să le ofere o maturitate la fel de grea.

A durat patru zile să-i împingă pe lorieni înapoi spre Cheiul Pizmei – acesta fusese ritmul
maxim în care reușiseră să le tăbăcească fundurile. Ajunși aici, Eliot s-a oprit și le-a chemat
campionul la înaintare. Se iviseră zorile de acum, iar trecătoarea constituia un decor
dezolant, asortat cu împrejurările, aflată între coastele amețitor de abrupte ale munților ce
coborau din ambele părți, presărate cu stânci căzute și pârâiașe de zăpadă topită. Deasupra
lor se înălțau crestele înghețate care, din câte știa Eliot, nu fuseseră niciodată cucerite, cu
excepția razelor de soare ce le sărutau acum, îmbujorate.
Un duel, ca de la bărbat la bărbat. Dacă Eliot câștiga, lorienii plecau acasă și nu se mai
întorceau. Asta era înțelegerea. De se întâmpla să iasă victorios campionul dușmanilor –
numele lui era Tatăl Rău, pentru un motiv sau altul – atunci… în fine. Oricum, nu se punea
problema că ar fi avut vreo șansă. Rândurile de soldați se aflau la vreo patruzeci și cinci de
metri în spate, iar între ei se lăsase o liniște minunată. Trecătoarea parcă fusese creată
pentru așa ceva; pereții ei formau un amfiteatru natural. Terenul era perfect plat – nisip
cenușiu aspru și bine bătut, din care orice piatră mai mare decât un ciob fusese îndepărtată
peste noapte. Eliot a bătut pământul un pic sub picioare, ca un jucător de baseball ce-și
stabilește poziția în locul lui. Tatăl Rău nu arăta ca și cum abia ar fi așteptat să înceapă cea
mai importantă bătălie din viața lui. Arăta ca unul care așteaptă autobuzul. Nu-și luase
poziția de luptă, ci stătea pur și simplu acolo, cu umerii moi lăsați și burdihanul
proeminent. Ciudat. Mâinile îi erau uriașe, ca doi crabi. Eliot se gândea că nici nu arăta mai
puțin straniu. Nu purta armură, ci doar o cămașă lălâie din mătase albă și pantaloni de
piele. Ca armă, Regele avea un cuțit lung în mâna dreaptă și o prăjină scurtă, din metal, în
stânga. Presupunea că le era tuturor clar că habar nu avea să le folosească altfel decât în
mod obișnuit. Eliot a dat din cap spre Tatăl Rău. Tipul nu a schițat niciun gest. Timpul
trecea. Începuse să devină puțin jenant. Un vânticel rece sufla; pe culmile înghețate era
extrem de frig chiar și în mai. Sfârcurile maronii ale Tatălui Rău, din dotarea sânilor lui de
mascul, își ițeau capetele ca niște smochine uscate. Omul nu avea nicio cicatrice pe pielea-
i netedă, ceea ce, cumva, părea chiar mai înfricoșător decât dacă ar fi fost făcut praf. Apoi
Tatăl Rău a dispărut brusc. Nu folosise magia, ci se mișcase într-un fel straniu, ca la
patinajul-viteză, pe terenul ferm. Într-o clipită, lorianul a și răsărit la jumătatea distanței
dintre ei, împungându-și sabia, sau ce-o fi fost, direct spre mărul lui Adam din gâtul lui
Eliot. Regele abia s-a ferit la timp. Teoretic, manevra nici nu ar fi trebuit să-i reușească.
Exact ca un idiot, Eliot se gândise că T.R. Avea de gând să-și legene sabia spre el ca pe o
spadă, la capătul suliței lungi, acordându-i astfel suficient timp să vadă atacul. Bineînțeles,
mișcarea ar fi fost prostească, dar, în fine, Eliot înțelegea acum că arma lorianului era făcută
pentru a străpunge. De drept, lama ei ar fi trebuit acum să-i iasă prin ceafă, lucioasă și unsă
cu lichidul limpede al coloanei lui vertebrale. Însă scăpase, pentru că Eliot era protejat de
Armura Spectrală a lui Fergus, care i-ar fi salvat oricum viața, chiar și dacă arma își atingea
scopul. Pe lângă asta, Regele pusese în aplicare o varietate de alte Vrăji Folositoare în Luptă
care-i amplificaseră puterea de vreo câteva ori, dar și mai important, îi ascuțiseră reflexele
și percepția asupra timpului de zece ori. Ce? Uite, Tatăl Rău își petrecuse toată viață
învățând să omoare alți oameni cu un cuțit și cu un băț. Asta însemna să trișezi? Ei bine, în
timp ce lorianul își făcuse antrenamentele fizice, Eliot își dedica viața magiei. Când el și
Janet terminaseră de făcut vrăjile, cu câteva ore înainte în lumina răsăritului friguros,
Regele era atât de acoperit de farmece încât lucea ca un neon în mărime naturală, în formă
de Eliot. În cele din urmă diminuaseră efectele, astfel că armura nu era vizibilă decât din
când în când, poate o dată la câteva minute și doar pentru o clipită, ca o lucire a ceva
translucid și perlat. Vraja pentru reflexe și percepția timpului funcționa asemănător
efectului aceluia din Matrix, când Neo evită glonțul; de fapt, funcționa exact la fel. Vraja
intra în acțiune când Eliot mișca din nas. Așa că Regele și-a umflat nările, iar lumea a
încetinit brusc. Eliot s-a lăsat pe spate și s-a dat înapoi din calea lamei ce înainta lent și
grațios, și-a pierdut echilibrul și s-a sprijinit cu o mână în nisip, s-a rostogolit, apoi s-a
ridicat în picioare, în timp ce T.R. încă își ducea mișcarea la bun sfârșit. Deși nimeni nu
ajungea așa de masiv și gras ca Tatăl Rău fără să învețe câte ceva. Lorianul nu părea
impresionat sau surprins, ci doar și-a canalizat avântul într-o mișcare de rotire menită să
nimerească stomacul lui Eliot cu capătul suliței. Presupun că nu se pretează să rămâi cu
gura căscată pe câmpul de luptă. Deși Eliot era cu adevărat impresionat. Văzându-l încetinit
astfel, nu-ți rămânea altceva de făcut decât să-i admiri calitățile de atlet. Mișcările lui erau
aproape mișcările unui balerin. Eliot a privit prăjina de lemn apropiindu-se de abdomenul
lui, s-a pregătit, iar la momentul potrivit a izbit arma cât a putut de tare cu bastonul lui din
metal. Lemnul a pocnit la vreun metru de capăt. Fergus, oricine ai fi, te iubesc! T.R. Și-a
corectat din nou poziția, bineînțeles, întinzând mâna liberă să apuce bucată ruptă, în timp
ce se învârtea în aer. Elliot a azvârlit însă stinghia înainte ca lorianul să ajungă la ea și a
privit-o îndepărtându-se de atingerea Tatălui Rău, cu o viteză solemnă, selenară. Văzând
că mai are ceva timp la dispoziție, Eliot a aruncat bastonul din mână și l-a plesnit pe Tatăl
Rău peste față, cu mâna goală. Lui Eliot nu-i venea ușor să-și manifeste violența îndreptată
spre o persoană anume; de fapt, găsea gestul lipsit de gust. Ce mai încolo și-ncoace, el era
un tip sensibil, soarta îl înzestrase și-l blestemase în același timp cu o inimă blândă; plus că
obrazul lui T.R. Era foarte ud de sudoare. Eliot își dorea să fi purtat mănuși sau gantlete. S-
a gândit la pustnicul mort și la copacii arși, dar chiar și așa, a renunțat la pumn. Cu puterea
și viteza lui atât de amplificate, nu avea nici cea mai mică idee cum să-și calibreze lovitura.
Era foarte posibil să-i spulbere fața tipului. Din fericire, Eliot luase decizia corectă, dar Tatăl
Rău simțise fără îndoială palma. Fălcile i-au tresărit acoperindu-i pe jumătate fața, într-o
mișcare lentă. Era clar că lovitura avea să lase o urmă. Prinzând curaj, Eliot a renunțat și la
cuțit, s-a apropiat de lorian și i-a mai servit câteva lovituri scurte în dreptul coastelor –
antrenorul îi spusese că croșeul cu brațul îndoit era o mișcare potrivită pentru el. Tatăl Rău
a încasat loviturile și a valsat departe pentru a-și recăpătă suflarea și a-și analiza opțiunile.
Eliot s-a luat pe urmele lui, împungându-l și pălmuindu-l pe ambele părți, când din stânga,
când din dreapta. „E soră-mea, e fiica mea, soră-mea, fiica mea.6” Sângele îi fierbea în vine.
Lupta era a lui. Nu o căutase el cu lumânarea, dar de acum avea de gând să o termine cu
orice preț.
Era teribil de liniștitor să fii supus unei asemenea viteze. Îi dădea lui Eliot timp să se
gândească la diverse lucruri și să-și pună în balanță propriile alegeri în viață. Eliot era, în
general, satisfăcut cu deciziile lui. Se afla în locul potrivit. Trăia cum nu se putea mai bine.
Câți alți oameni din multivers ar fi putut spune același lucru? Se trezea în fiecare dimineață
știind ce vrea să facă, apoi pur și simplu mergea și-și îndeplinea dorința, iar atunci când
termina, Eliot se simțea mândru. Credea că e un bun Mare Rege și avea o mulțime de dovezi
care să-i susțină această opinie. Poporul era fericit. Când nu se ducea pe copcă, Fillory era
un loc bun, ba chiar grozav. Trebuia o cantitate însemnată de management prost, rău-
intenționat, ca să destabilizeze Fillory, iar nimeni nu avea să scape basma curată atâta timp
cât Eliot era rege. Cu atât mai puțin lorienii. Singura lui nemulțumire la ora actuală era
legată de Quentin. Trecuse un an de când prietenul lui fusese detronat și alungat din Fillory
și Julia trecuse Dincolo. Fusese șocant pentru toată lumea, dar Eliot fusese cel mai afectat,
după Quentin. Anul se scursese prosper și liniștit, iar într-un fel, atmosfera din castel era
mai veselă cu Josh și Poppy în rolurile de Rege și Regină, în locul lui Quentin și al Juliei,
cugetătorii-șefi din Fillory. Însă lui Eliot îi era dor de Q; și-l dorea alături de el. În ciuda
tuturor defectelor lui, Quentin îi fusese cel mai bun prieten și abia ce începuse să-și revină.
Ultima aventură îl ajutase mult pe Q. Tânărul aruncase ultima haină a adolescenței și-și
lăsase la vedere natura blândă, curiozitatea, inteligența, loialitatea fanatică, inima rănită.
Fillory nu era la fel fără el. Nimeni nu iubea regatul mai mult decât Quentin, nici măcar
Marele Rege. Nimeni nu înțelegea Fillory precum Q, nimeni nu se bucura de plăcerile lui
așa ca el și nimeni nu știa cum să rezolve probleme mai bine ca Quentin atunci când
apăreau. Jocul era încă în desfășurare, dar dacă era să fie sincer, Eliot ar fi recunoscut că nu
mai era la fel de amuzant. Iar Quentin pierdea atât de multe. Moartea lui Martin Chatwin
și trecerea crizei magice care urmase făcuseră loc unei perioade de glorie în istoria regatului
Fillory, o nouă Epocă de Aur, nemaiîntâlnită din vremurile dinaintea venirii fraților

6 Replică dintr-un film noir, Chinatown, din 1974 (n. tr.).

Chatwin. Erau timpuri de legendă, de fapte mărețe și minunate, de aventuri ce se
desfășurau sub soarele auriu, văratic, ce se tot înălța pe boltă, fără a se stinge. În acel an,
Eliot și gașca lui alungaseră deja un mare dragon ghimpat dintr-un canion din Dinții
Cocoșului și recuperaseră două Săbii Botezate din tezaurul lui. Vânaseră vreo doi troli cu
cincizeci de capete prin Pădurile de Negură și îi scoseseră cu forța la lumină, îi țintuiseră la
pământ și auziseră pârâitul bolborosit ca al gheții care pocnește într-un pahar de apă tonică
și votcă, pe când ființele se preschimbau în piatră, sub soarele dimineții. Eliot se întorsese
de la vânătoare cu o pisică-trol zbârlită și rea. Lui Quentin i-ar fi plăcut la nebunie. La drept
vorbind, Eliot își făcea griji pentru el. Quentin era perfect capabil să aibă grijă de el însuși,
mai puțin atunci când nu era capabil. Q se descurca de minune atâta timp cât se afla în
echilibru, dar ultima dată când îl văzuse Eliot, stabilitatea lui Q era destul de precară. Eliot
complota să-l aducă înapoi încă din ziua în care Quentin fusese alungat, dar nu făcuse cine
știe ce progrese. În mintea lui, dacă reușea să-l învingă pe Tatăl Rău, salvând regatul, Ember
ar fi putut să-i ofere o recompensă. Atunci i-ar fi cerut berbecului să-l ierte pe Quentin.
Duelul de față era pe jumătate motivat de dorința de a-l aduce înapoi pe Q.
Și că veni vorba, Tatăl Rău era iar pus pe fapte mari, cu aceeași expresie goală pe chipu-i
apatic și buhăit. Eliot simțea că ar fi fost cazul să bage și mai mult frica în adversarul lui,
dar în fine… A schimbat vraja și timpul a revenit la normal pentru o clipă; Tatăl Rău își
învârtea ciomagul rupt pe o traiectorie ce aducea cu forma frunzei de trifoi, crezând că o
să-i fie cumva de folos. Regele a încetinit iar și s-a ferit aplecându-se, țopăind în jurul suliței,
lovind trupul bărbatului ca pe un sac de box, încercând să-i scoată sufletul din el. Trebuia
să aibă mai multă grijă. Eliot subestimase abilitatea de a suporta lovituri ale dușmanului
sau poate că-și supraevaluase propria putere. Cu siguranță nu luase în calcul viteza tipului,
chiar dacă era relativă față de timpul accelerat al lui Eliot și cât de plin de încredere pornise
T.R. La atac împotriva oponentului neexperimentat. Chiar pe când încasa o rafală de pumni,
Tatăl Rău s-a năpustit asupra lui Eliot și a reușit să-l cuprindă cu brațele. Nu conta, Regele
putea să se strecoare din îmbrățișare. Ar fi părut simplu la prima vedere, dar realitatea era
alta. Era mai greu decât crezuse. Un moment de ezitare îi venise de hac. Fața netedă, de
bebeluș, a Tatălui Rău, cu dinții lui galbeni și respirația de vită, se afla chiar lângă Eliot, iar
brațele ca o menghină începuseră să-l strângă și să-l zdrobească. Tatăl Rău analizase,
evident, situația și decisese că nu conta cât de rapid era dușmanul când nu mai era în stare
să mai miște nici măcar un mușchi, așa că încasa orice pumn ca să-l prindă pe celălalt în
îmbrățișarea lui de urs. Lorianul își atinsese scopul, iar acum încerca, încet, dar ciudat de
consecvent, să scoată viața din Eliot și să-și împlânte dinții în urechea Regelui. Destul. Tipul
era puternic și avea toate avantajele, dar nu era un superom. De acum, Eliot simțea că fusese
încorporat Tatălui Rău și nu mai respirase ca lumea de aproximativ treizeci de secunde.
Regele a început să se elibereze. Însă tot era mai greu decât își închipuise – nu avea niciun
punct de sprijin, iar Tatăl Rău nu glumise deloc când se autointitulase astfel, dar Eliot s-a
smuls, alunecând din prinderea de fier și s-a îndepărtat, clătinându-se, câțiva metri mai
încolo. Încă încerca să-și recapete echilibrul, când a simțit ceva împungându-l dureros în
spatele unuia dintre umeri. Eliot și-a arcuit spatele, evitând punctul acela arzător și a
strigat:
— Ah!
Nimic din ce avea lorianul asupra lui nu ar fi trebuit să pătrundă prin Armura Spectrală.
Eliot s-a învârtit pe loc, îndepărtându-se de Tatăl Rău, dar nu atât de mult pe cât se
așteptase; în viața reală, mișcările lor trebuie să fi apărut simple pete mișcătoare. Tipul avea
arme magice; Eliot ar fi trebuit să inspecteze mai bine lama de pe suliță. Pesemne că era
făcută din metal fillorian. Metal magic. „Pe pariu că a luat-o de la ermit, și-a zis Eliot. Pun
pariu că sulița e făcută dintr-o lamă de plug fillorian. Oh, deci așa.” Eliot a simțit că
înnebunește. S-a ridicat în picioare, s-a învârtit în jurul lamei și a cuprins cu mâinile ce mai
rămăsese din mânerul armei, smulgând-o din încleștarea Tatălui Rău.
„Cred că i-am jupuit un rând de piele, s-a gândit Eliot. Bun.” Eliot a aruncat bastonul cât de
departe a putut, cât de departe putea vraja Fergus. Obiectul nu-și terminase ascensiunea
când a dispărut în spatele unui nor ce atârna jos, în jurul unui vârf de munte. Eliot a sărit
înapoi și și-a luat poziția pe care i-o arătase instructorul lui de box, apoi a început să
dănțuiască, înaintând. Făcea box în mare parte pentru mișcare și ca să aibă o scuză pentru
a se afla în preajma antrenorului, al cărui tors superb era suficient să-i alunge lui Eliot dorul
de pornografia de pe Internet. Însă exercițiile aveau și o valoare practică. Directă față,
directă spate, croșeu. Eliot aplica pumnii ferm și cu hotărâre. Nu se mai abținea. Îl făcea pe
Tatăl Rău să se legene pe călcâie. Eliot și-a dat seama că mârâia ca o bestie, împroșcându-
și adversarul cu vorbe aspre la fiecare lovitură:
— Tu. Ai. Omorât. Un. Ermit. Bandit. Ciudat. Și. Nădușit!
„Să nu cumva să cazi, muistule! Să nu cazi, că am chef să te mai tăvălesc.” Cei doi se
întorseseră practic în marginea rândurilor de lorieni, când Eliot l-a lovit pe Tatăl Rău în
testicule și apoi, savurând o fantezie personală, și-a balansat piciorul și l-a privit pe dușman
întorcându-se pe loc, în sensul acelor de ceas și coborând în același timp până ce până la
urmă s-a prăbușit cu un bufnet, hohotind pe nisipul bătut. Dar exact în momentul următor,
lorianul a dat să se ridice. Eliot i-a tras un picior în față. Se săturase de tâmpiții ăia. „Regatul
meu. Țara mea. A mea.” Eliot a renunțat la vrăji. Puterea, viteza, armura – tot.
— Hai.
Ei, bine, poate nu chiar toate vrăjile. Vocea lui amplificată răsuna cu ecou între pereții de
stâncă ai trecătorii, ca un tunet. Eliot a ridicat de jos un fragment rătăcit din arma Tatălui
Rău și l-a aruncat în nisip. Din fericire pentru apetența lui Eliot pentru teatral, bucățica de
lemn s-a înfipt dreaptă în sol.
— Plecați! Fie ca această suliță ruptă să arate granița dintre pământurile noastre. Dacă
vreun bărbat sau vreo femeie va îndrăzni s-o încalce, nu garantez că va scăpa basma curată.
Mila regilor din Fillory e mare, memoria le este grozavă, iar răzbunarea teribilă.
Hm, nu era tocmai Shakespeare.
— Dacă înfruntați berbecul, a continuat el, îi veți întâlni coarnele.
Mai bine o lăsa așa. Eliot a aruncat o încruntătură regească aprigă spre ceata de lorieni, apoi
s-a întors și s-a îndepărtat, rostind o vrajă în șoaptă. În spatele lui, farmecul transforma
sulița într-un frasin ce foșnea și scârțâia înălțându-se. Cam clișeistic. Dar erau clișee pentru
un motiv. Eliot a continuat să meargă. Respirația îi revenea la normal. Se săvârșise, arătase
lumii că, atunci când se impunea nevoia, Marele Rege își risca propria piele.
Trecătoarea se întindea de la nord la sud, iar soarele se ițea de acum în marginea ei estică,
deși luminase cerul regatului de peste o oră. Rândurile de soldați s-au dat la o parte să-i
facă loc lui Eliot. Doamne ce-i mai plăcea uneori să fie rege. Nu se putea să trăiești ceva mai
bun în viață decât momentul în care soldații se dau din fața ta, mai ales dacă tocmai ce ai
tăbăcit fundul cuiva care merita, așa cum se cuvine, în văzul tuturor. Eliot a evitat să
privească în ochii lor, deși a îndreptat două degete spre cel mai bătrân dintre uriași, dându-
i de înțeles că aprecia favoarea pe care i-o făcuse Marelui Rege, prin faptul că se arătase la
luptă. „Rămân dator, omule!” Gigantul a înclinat grav capul lui imens spre Eliot. Neamul
lor era unul de luptători serioși.
Eliot se simțea caraghios să revină la timpul normal, după ce privise lumea desfășurându-
se cu încetinitorul prin fața ochilor timp de o jumătate de oră. Totul părea nebunesc de
accelerat: plantele clătinându-se, mișcarea norilor, trăncăneala oamenilor. Era o dimineață
frumoasă și senină, aerul îi răcorea creierul supraîncins. Eliot a decis că avea să continue să
pășească și că avea să parcurgă kilometrul ce-i despărțea de tabără de unul singur. Dar de
ce dracului să n-o facă? Mulți încercaseră să-l oprească din cauza umărului rănit care
probabil că încă sângera, iar acum, că excitația dispăruse, rana începea să-l usture destul
de tare. Dar Eliot nu voia să fie înconjurat de oameni. Nu încă. Toate la timpul lor. Războiul
cu Loria se terminase. Viața era minunată. Era amuzant cum, când credeai că ai descoperit
totul despre tine, îți descoperi o nouă putere, un izvor de energie despre care nu avusesei
habar și deodată îți dai seama că strălucești mai puternic și mai fierbinte decât oricând.
Eliot se gândea că Quentin l-ar fi înțeles.
— Dragă! Sunt acasă!
Eliot a deschis brusc fanta cortului.
— Ține-o tot așa, a zis Janet, fără să-și ridice privirea. Poate la un moment dat o să și fie
amuzant.
Janet stătea aplecată deasupra unei mese demontabile, acoperită cu hărți enorme ale
regatului Fillory, pe care le foloseau pentru scurta, dar glorioasa lor companie împotriva
lorienilor. Deasupra hărților erau împrăștiate figurine mici – Eliot le comandase special ca
să reprezinte ambele tabere. Nu erau tocmai necesare, din moment ce nu existau decât
două armate și un singur front – nu te ducea exact cu gândul la Axă și la Aliați –, dar se
distraseră copios împingând micile piese cu niște palete lungi din lemn. Cortul era inundat
de lumina roz ce se strecura prin mătasea lui roșie. Eliot s-a lăsat moale într-un fotoliu. În
cort era cald chiar și la acea altitudine: anotimpurile filloriene erau neregulate și
imprevizibile, iar lunile de vară continuau de Dumnezeu știe când. La început fusese
superb, dar devenise obositor.
— Te-ai ocupat de problemele cu tati?
— Da, a răspuns Eliot.
— Eroul meu.
Janet a înconjurat masa și l-a sărutat pe obraz.
— L-ai omorât?
— Nu l-am omorât. Dar l-am pus în fund.
— Eu l-aș fi ucis.
— Păi, poți să mergi tu data viitoare.
— Așa o să fac.
— Dar n-o să mai fie o dată viitoare.
— Ce tristețe!
Janet s-a așezat pe celălalt fotoliu.
— În așteptarea inevitabilei tale victorii, am invocat doi pegași ca să ne ducă înapoi la
Whitespire. Vor ajunge aici în câteva minute.
— Vrei să-mi vezi rana de război?
— Arată-mi.
Eliot s-a învârtit pe loc cât de mult a putut, fără să se ridice, suficient cât ea să poată zări
carnea decupată de Tatăl Rău din deltoid sau trapez sau ce mușchi o mai fi fost și ăla.
— Mișto, a zis ea. Distruge tapiseria de pe fotoliu.
— Asta-i tot ce poți să spui? Că distruge tapiseria?
— Te-aș întreba dacă vrei o medalie, dar știu deja că vrei.
— Și-o să am una.
Eliot a închis ochii, simțindu-se deodată extenuat, deși nu era decât nouă și jumătate
dimineața. Valul de adrenalină trecuse, iar acum tremura un pic. Își tot aducea aminte de
strânsoarea Tatălui Rău și cum îi strivise coastele.
— O să mi-o acord singur. Poate o să pun bazele unui ordin, Ordinul Suliței Rupte. Din el
vor face parte oameni excepțional de bravi. Ca mine.
— Felicitări. Te simți în stare să zbori?
— Da.
El și Janet vorbeau astfel tot timpul. Fillorienii nu prea înțelegeau, credeau că Marele Rege
Eliot și Regina Janet se urau, dar adevărul e că în lipsa lui Quentin, Janet devenise
principalul lui confident. Eliot presupunea că situația se datora parțial faptului că amândoi
găseau romantismul ca fiind înșelător și destul de neinteresant, așa că niciunul dintre ei nu
avea o relație serioasă și apelaseră unul la celălalt pentru o tovărășie intelectuală. Eliot
obișnuise să-și facă griji în privința lipsei lui de nevoie pentru un partener de cursă lungă;
poate asta însemna că avea probleme psihice – era blocat emoțional sau poate îi era teamă
de angajamente. Dar începuse să se gândească din ce în ce mai puțin la asta. Nu se simțea
în niciun fel blocat sau speriat. Pur și simplu îi plăcea să fie singur. Spre deosebire de Josh
și de Poppy. La șase săptămâni după ce-și ocupaseră tronurile, deveniseră un cuplu, iar
după șase luni se logodiseră. Nimeni nu ar fi putut prevedea evoluția lucrurilor, dar acum
că Eliot se gândea mai bine, îi venea greu să-și amintească un moment în care cei doi nu
fuseseră împreună. Eliot se întreba dacă nu chiar coroanele sau o magie antică făcuse ca
orice cuplu regal, al cărui membri nu erau rude, să devină parteneri și să producă
moștenitori. După ce se obosise încercând să-i atragă laolaltă pe Eliot și pe Janet, vraja își
îndreptase atenția spre Josh și spre Poppy și avusese mai mulți sorți de izbândă cu ei. Poate
era adevărat. Dar Josh și Poppy chiar păreau să se iubească. Eliot credea că Poppy trebuie
să fi fost cu adevărat grozavă, din moment ce-l înțelesese pe Josh; chestie care nu era la
îndemâna oricui. Josh nu era arătos și, deși era isteț, nu se lăuda cu asta. Nu, ceea ce era cu
adevărat deosebit la Josh era inima lui generoasă și nobilă. Eliot își dăduse seama de asta
abia după ani buni. Poppy înțelesese mai repede. Acum, cei doi constituiau un cuplu de
nedespărțit, iar în urmă cu o săptămână îl anunțaseră că Poppy era însărcinată. Încă nu
făcuseră vestea publică, dar pântecul începuse să se vadă. Oamenilor le-ar fi făcut mare
plăcere să afle. În Fillory nu se mai născuse un prinț sau o prințesă de secole întregi. Eliot
se simțea un pic singur și un pic pustiit, însă doar un pic. Viața era lungă. Mai avea o
grămadă de timp pentru așa ceva, dacă descoperea vreodată că-și dorește un cămin. Era
Marele Rege al Epocii Luminate. Singura lui treabă era să înregistreze niște Fapte Mari.
Eliot a auzit bufnetul copitelor pe iarbă și vârful tare ale unei aripi a șters mătasea aspră a
cortului, lângă capul lui. Pegașii sosiseră. Eliot a deschis ochii și s-a ridicat; era destul de
sigur că rana nu mai sângera, deși simțea locul unde i se lipise cămașa de carne. Aveau să-l
repare la Whitespire. O să-i roage să-i lase o cicatrice frumoasă. Fără să o mai aștepte pe
Janet, Eliot și-a luat chipul regesc și a ieșit. Pegașii tropăiau pe iarba rece, dându-și ocol
unul altuia, fără astâmpăr, cu aripile lor albe, de vultur, încă pe jumătate întinse. Pegașilor
nu le plăcea deloc să stea locului. Erau niște ființe incredibile, de un alb imaculat și ușori
ca aerul, deși arătau la fel de robuști precum caii obișnuiți, cu mușchi ca sforile groase și
vinișoare albastre și șerpuitoare ițindu-se de sub piele ca niște cabluri electrice sub un
covor. Copitele lor argintii – platinate? oricum foarte lucitoare – aruncau scântei în soarele
dimineții. Pegașii s-au oprit și l-au privit, așteptând. Ființele puteau vorbi, dar catadicseau
foarte rar, și în orice caz nu conversau cu oamenii; nici măcar cu Marele Rege.
— Janet! a strigat Eliot.
— Vin imediat!
— Lasă-ți lucrurile aici. O să împacheteze ei.
— Ai dreptate.
Tânăra a ieșit din cort în clipa următoare, cu mâinile goale; își schimbase hainele cu niște
pantaloni de călărie.
— Știi, m-am gândit la ceva, a spus Janet. Din moment ce tot am mobilizat armata, de ce
să nu profităm de avantaj și să-i alungăm, să cucerim Loria?
— Să cucerim Loria.
— Sigur. Apoi ducem armata în Țara-lui-Nicăieri și trecem prin fântână și cotropim
Pământul! Zi că nu! Ar fi așa de simplu!
— Uneori, a zis Eliot, mi-e foarte greu să-mi dau seama când glumești.
— Și eu am aceeași problemă.
Pegașii păreau mai circumspecți ca de obicei să rămână la sol. Abia dacă au așteptat
suficient ca Eliot și Janet să încalece. Pegașii refuzau să poarte șei, așa că te agățai pur și
simplu de coamele lor, de gât, de pene sau de orice puteai prinde. Eliot simțea mușchii
puternici încordându-se sub piele, pe când bestia își croia drum prin aer. Au urcat din ce
în ce mai sus, iar urechile i-au pocnit și tabăra s-a făcut mică-mică sub el. Eliot a văzut
trecătoarea unde luptase cu Tatăl Rău, armata filloriană aranjată încă în rânduri ordonate,
pe lorienii care se târau spre casă. Când se aflau la vreo trei sute de metri în aer, pegașii au
schimbat direcția și s-au îndreptat la sud-est de Whitespire. Eliot iubea Filloryul în general,
dar nicicând nu-l găsea mai frumos decât văzut de sus, când pământul se rostogolea sub el
ca o hartă dintr-o carte îndrăgită, la care te holbezi întreaga copilărie, studiind-o, dorindu-
ți să o calci cu picioarele, simțind că ai putea aproape să pășești pe ea. Iar Eliot chiar își
îndeplinise visul. De acolo, de sus, putea vedea zidurile vechi de piatră care traversau în
cruce regatul, construite de mâini necunoscute, din motive misterioase, făcând peisajul
verde să semene cu o cuvertură moale. În unele locuri, zidurile erau sparte și risipite din
cauza intemperiilor, a animalelor sau a oamenilor care avuseseră nevoie de pietre pentru
alte scopuri urgente și practice. Tufișuri de un verde închis însoțeau drumurile principale
de-a lungul a kilometri întregi. De sus păreau linii duble ordonate, dar când te apropiai,
erau la fel de groase și descurajatoare precum gardurile vii din Normandia. Eliot a încercat
să rețină unde deveneau liniile nestatornice. Avea să-l anunțe pe Maestrul Tufișurilor. S-au
înălțat tot mai sus, prin norii albi, iar Fillory a dispărut. Norii din regat nu erau la fel de
umezi și dezamăgitori precum cei din lumea reală; te mângâiau calzi și moi, ca niște
tampoane de vată, suficient de solizi ca să le simți atingerea catifelată. La dracu’ cu
dragostea, cu însurătoarea, cu moștenitorii, la dracu’ și cu sexul: asta era povestea lui de
iubire, tărâmul fantastic la cârma căruia se afla, conducându-l tot mai departe spre viitor;
o lume fără sfârșit, până ce el ar fi dat colțul și în locul lui ar fi răsărit statui flatante. N-avea
nevoie de nimic mai mult, acum și niciodată. Când au ieșit din nori, se aflau deasupra Marii
Rovine din Nord. Acolo jos se întâmplau lucruri rele. De fapt, apa era dislocată chiar pe
când privea, de-a lungul unei zone foarte mari, în timp ce spatele împestrițat al unei
creaturi se ascundea dedesubt, în mocirla neagră. Poate într-o zi, dacă se plictisea suficient
de tare, avea să conducă o expediție acolo, să vadă despre ce era vorba. Sau poate că totuși
nu avea să se ducă. S-a uitat spre mlaștină vreme îndelungată, pierdut în gânduri, iar când
și-a înălțat privirea și-a dat seama că pe lângă Janet mai apăruse cineva în aer. Ember li se
alăturase, încadrându-se între el și regină. Trecuse ceva timp de când îl întâlnise pe zeu.
— Mare Rege, a zis berbecul. Aș vrea să vorbim.
Vocea profundă, de bas, a lui Ember se auzea clar și în ciuda aerului ce-i vâjâia lui Eliot pe
la urechi. Ember nu avea aripi și nici nu se obosea să galopeze, dar uneori vântul îi ciufulea
cârlionții deși, de lână. Zeul doar plutea între ei, cu picioarele-i groase de berbec strânse
sub El ca și cum ar fi șezut pe o carpetă zburătoare invizibilă.
— Bună! a strigat Eliot. Ascult!
— Azi ai obținut o mare victorie pentru Fillory.
— Știu! Mulțumesc!
Poate că acum era momentul potrivit să-l aducă în discuție pe Quentin. Dar Ember a
continuat:
— Dar nu a fost decât o singură bătălie. Eliot, se pune la cale un război; un război pe care
nu-l putem câștiga. Ultimul război.
— Ce? Ia stai, că nu pricep. Ce vrea să însemne asta?
Nu acela era discursul așteptat de Eliot. Regele visase că berbecul avea să-l ridice în slăvi,
să-l răsfețe cu laude părintești, răsplătindu-l cu un bonus.
— Despre ce război vorbești? a strigat Janet. I-am zdrobit pe ăia! Eliot i-a făcut praf! S-a
terminat!
— Nu v-ați întrebat cum de au reușit lorienii să traverseze Bariera de Nord și să între în
Fillory?
— Păi, ba da, a recunoscut Eliot. Un pic.
— Vechile vrăji au slăbit. Invazia a fost doar o previziune făcută acum multă vreme.
Războiul pe care îl pierdem e cu timpul.
— Oh, a făcut Eliot. OK.
Oare chiar era OK? Un război cu timpul. Eliot își amintea vag că în cărți se menționa ceva
de acest gen, dar le citise demult. Și nici măcar atunci nu le citise cu mare atenție. Încă o
dată, își dorea ca Quentin să fi fost acolo.
— Sfârșitul se apropie, Eliot, a spus Ember.
— Sfârșitul cui?
— A tot, a răspuns Ember. Al acestui regat. Al lumii. Fillory e pe moarte.
— Ce? Ei, hai!
Ce prostie! Fillory nu dispărea. Fillory era pe cai mari acum. Era un timp de legendă! O
lume fără sfârșit!
— Despre ce vorbești?
Ember nu a răspuns. În schimb, pegasul a deschis gura pentru prima dată. Eliot nu mai
auzise niciodată vreunul vorbind.
— Vai, nu, a zis, oftând cabalin. Nu din nou.

Capitolul șase
Au plecat de la librărie în două mașini. Un SUV Lexus negru a parcat în fața rampei de
încărcare a mărfii, iar Lionel a așezat colivia cu grijă pe bancheta din spate, apoi a încheiat
centura de siguranță deasupra ei și s-a urcat pe partea cealaltă. Îndată ce au plecat, o
limuzină lungă, albă a oprit în locul SUV-ului. Încă ploua.
— Dacă știam că e seara balului, a zis Băiețoasa, mi-aș fi pus rochia.
Tinerii s-au înghesuit în automobile. Aranjamentul părea intim, în mod involuntar; de
parcă ar fi fost niște străini, împărțind un taxi, în drumul dinspre aeroport. Doar că nu mai
erau străini deloc, ci tovarăși de arme. Quentin se întreba dacă poveștile celorlalți erau la
fel de complicate precum a lui. Era în mod deosebit curios cu privire la Plum: din câte știa,
fata n-ar fi trebuit să sfârșească în acel loc.
Plafonul limuzinei era acoperit cu o oglindă, iar interiorul era căptușit în catifea neagră,
mărginit cu șiruri de beculețe. Deasupra exista și o trapă, în caz că se simțea cineva tentat
să o deschidă și să scoată nasul afară. Nu era tocmai respectabil, dar înăuntru era suficient
de mult spațiu și cei cinci s-au lungit pe banchete cât să pună maximum de distanță între
ei. Nimeni nu a scos o vorbă, în timp ce limuzina luneca prin noaptea ce acoperea New
Jersey, ieșind din parcare și rulând pe autostradă, trecând de centrala electrică ce nu părea
să se mai termine, iluminată de o rețea de lumini portocalii, palide. O clipă, Quentin și-a
adus aminte de nopțile petrecute pe Muntjac: alunecând dinspre o insulă spre alta, pe
întunecimea uleioasă, departe, în Oceanul de Est al regatului Fillory, legănat de valurile ce
plesneau ușor lemnul și luceau fosforescent în urma corabiei. Q se avânta din nou spre
necunoscut. Apoi Led-urile s-au aprins. Puștiul găsise butoanele de comandă și alesese un
model de iluminare disco, multicolor.
— Ce pot să zic, a spus el, îmi place viața de noapte.
— Deci, a zis Plum, grupului. Eu sunt Plum.
— Eu sunt Betsy, a răspuns Băiețoasa.
— Quentin.
— Numele meu e Pushkar, s-a prezentat bărbatul mai în vârstă, indian.
Tipul purta o bărbuță grizonantă și părea mult prea molcom și suburban ca să fie implicat
în așa ceva.
Toți s-au întors spre puști. Quentin îi dădea cam cincisprezece ani.
— Voi glumiți, nu? a zis băiatul. O să vă folosiți numele reale?
— Nu, a replicat Quentin, nu glumim. Și da.
— Păi eu nu vi-l zic. Îmi puteți spune Artful Dodger.
Băiețoasa – Betsy a chicotit.
— Mai încearcă!
— Ce are Artful Dodger? Ca personajul din Oliver!7
— Știu de unde vine, doar că n-am să te strig așa.
— Păi n-o să fiu Fagin, în niciun caz.
— Poate ar trebui să te numim Stoppard, a propus Quentin.
Băiatul părea confuz.
— Nu pricep, a zis. E din Oliver!?
— E numele celui care a scris cartea pe care o citeai mai devreme, a lămurit Pushkar. În
librărie. Rosencrantz și Guildenstern sunt morți.8
— Frate, credeam că prostia aia e de Shakespeare.
— Păi, a spus Pushaker, pe un ton amabil, ai crezut greșit.
— Bine, OK. Eu sunt Stoppard. În fine…
— Stoppard, te rog, schimbă luminile în alb.
Stoppard a pufnit tare, dar s-a conformat.
În lumina albă, Quentin putea vedea mai bine, iar ceea ce a observat era o echipă de cinci
oameni care nu arătau defel ca un grup de hoți de talie mondială. Se simțea mai mult ca și
cum s-ar fi alăturat Legiunii Străine9: erau resturile lumii magice, sufletele pierdute și se
aflau acolo pentru nimeni altcineva nu-i mai accepta. Când și-a sprijinit spatele de
banchetă, Quentin a simțit izul de bere stătută și de mahoarcă, urmele petrecerilor de
burlaci din trecut.
— Știe cineva unde mergem? a zis Betsy, uitându-se la reflexia din oglinda de deasupra.
— Dacă ar fi să ghicesc, a răspuns Plum, aș zice că ne îndreptăm spre Newark.
— Nu e nevoie să ghicești, a intervenit Stoppard. Mergem spre hotelul Marriot din Newark,
de la Liberty Internaţional Airport.
— De unde știi?
— L-am văzut pe tip introducând adresa în GPS.
— Da, asta-i chiar treabă de magician, a replicat Betsy. În mă-sa, speram măcar la un
DoubleTree.10
Dintre ei, doar ea se potrivea profilului. Avea atitudine și lăsa se vadă multă agresivitate. Și
încă ceva. Accepta zeflemeaua, dar avea aerul unei persoane care încasase niște lovituri
destul de serioase în trecut.
— Voi ați mai făcut așa ceva până acum? a întrebat Plum.

7 Rosencrantz and Guildenstern are dead, piesă de teatru scrisă de Tom Stoppard și pusă în scenă
pentru prima dată în 1966, urmărește aventurile a două personaje minore din tragedia
shakespeariană Hamlet (n. tr).
8 Rosencrantz and Guildenstern are dead, piesă de teatru scrisă de Tom Stoppard și pusă în scenă

pentru prima dată în 1966, urmărește aventurile a două personaje minore din tragedia
shakespeariană Hamlet (n. tr).
9Legiunea Străină (Légion étrangère) este o unitate a armatei franceze, care a fost întemeiată pe 9

martie 1831 printr-un decret dat de Ludovic-Filip al Franței. A fost creată pentru voluntarii străini
care, după Revoluția franceză din iulie 1830, nu mai aveau voie să se înscrie în armata franceză (n.
tr.).
10 Lanț hotelier aparținând Companiei Hilton (n. tr.).
Fata arăta hotărâre în a menține conversația.
— Cum ar fi ce? a întrebat Stoppard. Să furăm?
— Da, să furați.
— Eu da, a răspuns Quentin.
— Serios. Nu zău?
Betsy avea niște sprâncene foarte expresive, iar acum și le înnodase sceptic pe frunte.
— Ce-ai furat?
— O coroană. Niște chei.
Betsy nu părea impresionată, nici din invidie, nici altfel.
— Altcineva?
— Și eu am furat chestii, a zis Stoppard.
— Cum ar fi?
— De parcă o să-ți zic ție!
Băiatul a deschis mini-barul, dar frigiderul era gol, așa că a trântit ușa la loc.
— Cioară zgârcită!
— Te pomenești că ești mare băutor. Câți ani ai, doișpe?
— Nu-i cioară, e mierlă, l-a corectat Plum. Ciorile au pliscul negru, asta îl avea maro.
În limuzină, atmosfera era ușor amuzantă – tinerii puteau la fel de bine trece drept un grup
de turiști aflați în aceeași telecabină, pasându-și o butelcă de schnapps de la unul la altul.
Aveau să sosească pe vârful muntelui din clipă în clipă și-atunci urmau să se împrăștie care-
ncotro. Doar că ei nu se despărțeau la sosire. Lui Quentin i se părea bizar că probabil trebuia
să-și pună viața în mâinile oamenilor ălora.
— Spuneți-mi, a zis Pushkar, cine dintre voi a mers la Brakebills?
— Ce e Brakebills? a întrebat Stoppard, nebănuitor.
— Doamne!
Betsy arăta de parcă ar fi fost gata să sară în fața unei mașini.
— Zici că-i o Școală de sâmbătă mobilă aici!
— Eu am mers, a răspuns Quentin, neputând găsi niciun motiv pentru care să o fi ținut
secret.
— Și eu, a zis Plum, ridicând din umeri. Într-un fel.
Limuzina a încetinit și a trecut peste un prag limitator de viteză. Era deja aproape de
aeroport.
— Se presupune că avem diverse specialități? a zis Plum.
— Așa funcționează? Credeam că trebuie să avem fiecare un talent special sau ceva.
— Vrei să zici că nu ai nicio abilitate? a răspuns Betsy.
— Asta am exprimat? Mă aflu probabil aici pentru că au nevoie de cineva care se ocupă de
iluzii.
— Eu sunt specializat în transport, a zis Pushkar, scurt. Și ceva precogniție.
— Stoppard?
— Artefacte, a răspuns puștiul, mândru.
Quentin îl categorisise provizoriu ca fiind un soi de copil minune, sau în orice caz, foarte
precoce. Asta i-ar fi explicat vârsta foarte mică și tratamentul preferențial din partea păsării.
— Bun, a zis Betsy. Presupun că eu mă ocup de atac. Infiltrare. Daune. Tu, Quentin?
Fata îi pronunțase numele de parcă nu era complet convinsă că era cel adevărat.
— Eu nu fac cine știe ce, a răspuns. Disciplina mea e să repar.
— Să repari? a făcut Stoppard. La ce dracu’ ne trebuie cineva care să repare chestii?
— Nu-mi pot da seama. Întreabă pasărea.
Quentin se îndoia că Disciplina lui era motivul pentru care se afla acolo. Se îndoia din ce
în ce mai mult, dar nu vedea de ce ar fi spus ceva deocamdată.
Din fericire, drumul a fost scurt: limuzina a parcat sub prelata luminată a hotelului Marriot,
de lângă aeroport, iar portarii îmbrăcați în livrea ieftină au ieșit în întâmpinarea ei, sperând
probabil să întâlnească o pereche de tineri căsătoriți beți și darnici. Ce dezamăgire.
— Abia aștept să ies din chestia asta, a zis Betsy.
— Vorbește pentru tine, a contrazis-o Plum. Eu nu am fost la bal.

Lionel rezervase trei apartamente. Cei cinci s-au așezat pe o canapea mare, bej, într-una
dintre sufragerii, așteptând să li se dea mai multe informații despre misiune. Betsy răsfoia
meniul de room service. Pasărea gusta, ciocănind, niște semințe din mini-bar. Câteva sticle
de bere Heineken stăteau pe măsuța de cafea, dar numai Stoppard bea. După expresia de
pe fața lui nu părea deloc imposibil ca aceea să fi fost prima experiență de gen pentru el.
— Bun, a zis Lionel. Uite ce știm până acum și uite ce nu știm.
Tipul stătea lângă televizorul cu ecran plan, pe care-l scosese din priză. Lionel a atins
aparatul, iar pe sticlă a apărut o imagine – aparent era capabil să proiecteze ceea ce avea în
minte, un truc pe care Quentin nu-l mai văzuse.
— Asta-i valiza. Nu cea în cauză, dar e de aceeași fabricație și același model.
Era un obiect frumos, dar modest, din piele, de un maro deschis, uzată, dar plăcută privirii,
foarte englezească, cu multe catarame simpatice și capse. Părea numai bună pentru un
weekend la țară.
— Deci îl căutăm pe Bertie Wooster11, a zis Quentin.
Nu a râs nimeni.
— Suntem destul de siguri că se află pe coasta de est.
Pe ecranul mort al televizorului a apărut o hartă a statelor estice, cu posibile locuri-ținte
marcate și notate.
— Suntem, de altfel, foarte siguri că cei care o dețin acum nu știu ce au în posesie. Din câte
știm, ei nu au fost capabili să o deschidă.
— De ce nu o cumpărați de la ei? a întrebat Plum. Din moment ce tot nu știu despre ce e
vorba. E evident că aveți o grămadă de bani.
— Am încercat, a zis Lionel. Poate că nu știu ei ce e, dar sunt convinși că e vorba de ceva
important și nu vor să renunțe până ce nu deslușesc misterul. Au pus mâna pe valiză în
urma unei capturi de artefacte, de la un dealer pe care presupunem că l-au omorât. Din
păcate, încercările noastre de a achiziționa valiza nu au făcut decât să-i confirme valoarea
estimată.
— Ia stai, a zis Stoppard. L-au omorât?

11
Personaj recurent în seria de romane Jeeves a autorului britanic P.G. Woodhouse, tipul
gentlemanului bogat (n. tr.).
— Au omorât-o. Și da.
Ochii lui Stoppard erau larg deschişi. Părea mai mult încântat decât terifiat. Puștiul a mai
sorbit o dată, grăbit.
— Singura chestie în privința căreia nu trebuie să vă faceți griji când îi înfruntați e
conștiința voastră. Sunt niște ticăloși de primă mână. Se autointitulează Cuplul.
Pe ecran, una lângă alta, au apărut fotografiile a două persoane, un bărbat și o femeie,
amândoi arătoși, pe la treizeci de ani; pozele erau făcute de la distanță, prin lentile de
depărtare.
— Sunt manipulatori. Lucrează din umbră, făcându-și de cap cu civilii. Așa se distrează ei;
pentru ei e doar o joacă.
Quentin s-a încruntat. Auzise despre magicieni care făceau asta: concurau unul cu celălalt
pentru a destabiliza bursa, pentru a răsturna rezultatele alegerilor, începeau războaie,
alegeau papi. Lumea obișnuită era o mare tablă de șah pentru ei. Aparent, întregul haos
electoral din 2000 fusese din cauza a doi magicieni care încercaseră să lămurească un pariu.
— Cum o să-i găsim? a întrebat Q.
— Nu vă faceți griji din cauza asta.
— Eu tot nu pricep de ce vreți valiza, a zis Plum.
— Nici nu trebuie, a răspuns pasărea. Nu vă plătim să înțelegeți.
— Păi, nu, așa presupun. Dar informațiile par destul de vagi.
Betsy a chicotit.
— Vag! Ce-mi place. Vorbești cu o pasăre într-un hotel Marriot, de la aeroport.
Betsy avea dreptate. Quentin simțea o mare tentație să o ia pe Plum deoparte, să o întrebe
de ce se băgase în afacerea asta, ce știa despre ea și dacă era în regulă. Era îngrijorat din
cauza ei, și-n plus avea nevoie un aliat, iar fata părea cel mai promițător candidat. Betsy a
răspuns la telefon și a început să șușotească în taină cu cei de la room service.
— Ești sigur că nu vă trebuie mai mulți oameni? a zis el. Cum ar fi un medium sau un
vindecător?
— Sunt sigur.
— Când să ne așteptăm să demarăm acțiunea? a întrebat Pushkar. Cât de curând?
Dintre ei toți, indianul semăna cel mai puțin cu un hoț profesionist. Nici a magician nu
arăta. Poate că folosea un soi de vrajă de protecție; cu siguranță tipul părea cel mai împăcat
cu situația.
— Nu știm, a răspuns Lionel.
— Da, dar e vorba de săptămâni? Luni? Trebuie să-mi anunț familia.
Pushkar era singurul ce purta o verighetă.
— Ca să știți, eu nu am de gând să locuiesc într-un hotel luni întregi, a intervenit Betsy,
întrerupându-și conversația telefonică. Nici măcar câteva săptămâni. Sau ba chiar una
singură. Singurele fibre naturale din cameră sunt propriile mele fire de păr din cadă.
— Vă vom anunța de îndată ce vom ști.
— Ca să înțeleg mai bine, a zis Quentin – există doi oameni răi, criminali recunoscuți care
sunt, cu tot respectul cuvenit, mult mai înfricoșători decât suntem noi, avem o valiză
undeva pe coasta de est, nu se cunoaște locul precis și nici ce conține, aflată sub o vrajă
îmbinată. Și noi o să o furăm de la ei.
— Avem cifrele, a spus pasărea. Și elementul-surpriză.
— Eu, unul, o să fiu foarte surprins dacă funcționează, a remarcat Pushkar, vesel.
— Ne ascunzi ceva?
— Cum rămâne cu farmecul? a spus Plum. Cum o să-l dezlegăm? Din moment ce e, practic,
imposibil să îl distrugi.
— Va trebui să realizăm imposibilul, a răspuns pasărea, motiv pentru care am angajat
magicieni, nu contabili. V-am amintit mai devreme de resurse. Vom discuta nevoile
fiecăruia în parte.
Ședința s-a disipat treptat. Quentin s-a ridicat. Puteau vorbi despre nevoile lui, oricare ar fi
fost ele, și mai încolo. Momentan nu voia decât să ia niște aer curat și să mănânce, și poate
să bea, sărbătorindu-și astfel noua carieră de infractor. Dar înainte să ajungă la ușă, ceva
moale i-a trecut pe la ureche și i-a pișcat umărul. Q a trebuit să se abțină să nu plesnească
obiectul invizibil. Era păsărea.
— Isuse! a exclamat. Nu mai face așa ceva.
Poate că te obișnuiai, până la urmă. Julia se obișnuise.
— Știi de ce ți-am cerut să vii aici? a șoptit zburătoarea, lipindu-și ciocul de urechea lui.
— Aș putea ghici.
— Nu e datorită talentului tău de a repara lucruri minore.
— Nu asta urma să spun.
Pasărea și-a luat iar zborul, înapoi pe umărul lui Lionel. Quentin abia acum observă că
tricoul tipului era pătat și tocit de atâta uzură.
Plum a fost de acord să-l întâlnească la barul hotelului. Luminile erau prea aprinse,
funcționau prea multe televizoare, dar era un bar, iar acolo, ca și în librării, Quentin se
simțea tot acasă. De fapt, băuturile aduceau mult a cărți: nu conta unde ești, conținutul
unui tonic cu votcă era întotdeauna mai mult sau mai puțin același, și-n plus puteai conta
pe alcool să te ducă într-un loc mai bun sau măcar mai interesant. Ceilalți clienți păreau să
fie afaceriști aflați în tranzit și turiști lăsați de izbeliște de zboruri întârziate; privind în jur,
Quentin era destul de sigur că în bar nu exista nici măcar o singură persoană care să se fi
aflat acolo din proprie inițiativă. Nu mai avea timp de pierdut cu jumătăți de măsură. Q s-
a așezat pe locul de lângă Plum și a comandat un martini cu gin sec, cu lămâie.
— Credeam că ești genul care bea vin, a zis Plum.
Fata comandase apă minerală.
— A trebuit să cresc doza în ultima vreme. Am crezut că tu bei vin.
— Mă gândesc că momentan ar trebui să-mi păstrez mintea întreagă.
Au privit o clipă la televizor – rula un meci de fotbal. Terenul verde părea răcoros și
primitor; aproape că era păcat că fusese cotropit de jucători. Fata nu părea nerăbdătoare să
înceapă discuția, așa că a făcut Quentin primul pas.
— Cum au ajuns la tine?
— Printr-o scrisoare, a zis. Când m-am întors, în noaptea aia, în cameră, am găsit-o pe pat.
Încă încerc să-mi dau seama cum au reușit să facă una ca asta. Până acum, chestia cu
scrisoarea e ce m-a impresionat cel mai mult din toată operațiunea.
— Ești sigură că vrei să fii aici?
— Bineînțeles că nu vreau să fiu aici! a izbucnit Plum. Vreau să mă întorc în blestemata
mea de cameră și să-mi termin nenorocitul de an, ca un om normal! Dar asta a ieșit din
discuție. Așa că…
— Nu mă îngrijorează decât riscul.
— Păi, și pe mine. Doar că se-ntâmplă să nu am prea multe alte opțiuni în acest moment.
Nu că te-ar interesa. Nu mai sunt responsabilitatea ta.
— Știu.
— Și asta nu-ți dă dreptul să te dai la mine.
— Isuse Christoase, a făcut Quentin. Ai puțină încredere!
Fata avea tot dreptul să fie caustică, dar nu cu el. Q voia să o ajute. Nici tranziția lui dinspre
Brakebills în lumea reală nu fusese tocmai delicată. Când absolvise, crezuse că viața avea să
i se transforme într-un roman cu el în rolul eroului și că lumea urma să-i ofere o serie
nesfârșită de rele asupra cărora să triumfe și multe lecții de viață. Îi luase ceva timp să-și
dea seama că realitatea nu funcționa așa.
Martiniul a sosit. O buclă groasă de coajă aurie de lămâie zăcea pe fundul adâncimilor lui
argintii; fructul își întinsese la suprafață o peliculă uleioasă. Quentin a băut repede, înainte
ca băutura să apuce să se încălzească.
— Uite, îmi pare rău, a zis ea. Nu am vrut să mă răstesc la tine. Știm bine că nu e vina ta.
Doar că… Am necazuri.
Fata a dat, neajutorată, din cap.
— Nu știu ce să mă fac. Nici nu le-am spus alor mei ce s-a întâmplat, încă. Nu știu cum să
le dau vestea. Brakebills a însemnat foarte mult pentru ei. Cred că au suprainvestit în mine.
Sunt singură la părinți.
— Vrei să vorbesc eu cu ei?
— Hmm…
Plum l-a măsurat pe Q din priviri.
— Nu, nu cred că o să ajute la ceva.
— Și eu sunt singur la părinți. Deși ai mei au… subinvestit în mine.
— Mda, păi, vezi, în cazul meu, o să-i cam distrugă.
— Dar e bine că le pasă, a zis Quentin. Nu vreau să sun ca o Pollyanna12, dar, dacă chiar te
iubesc, atunci te vor iubi la fel, indiferent de ce s-ar întâmpla.
— Oh, o să mă iubească.
Plum ridica din nou tonul.
— Ce-o să mă mai iubească! Mă vor privi toată viața ca pe o pasăre bolnavă, cu o aripă
ruptă, ce nu-și va mai reveni niciodată!
Fata a sorbit nervoasă apa minerală printr-un pai.
— Nu știu. Oricum, după aia s-a ivit asta, eu oricum nu știu ce fac, așa că m-am gândit să
încerc, iar acum uite-mă implicată. Oricum, e diferit. Tu cum ai ajuns aici?
— În mod similar, a răspuns Quentin. Am primit o scrisoare. Am vrut să o ignor, dar după
aia m-am trezit deodată șomer. Am rămas fără opțiuni. Și uite-ne împreună.
— Nu mă înțelege greșit, a zis fata, dar mă simt un pic responsabilă.
— Uită.

12Titlul unui roman celebru din 1913, scris de Eleanor H. Porter, considerat clasic al literaturii
pentru copii. Personajul omonim a devenit un simbol al optimismului (n. tr.).
— Doar că…
— Serios, las-o moartă. Am făcut propriile alegeri în viață.
Quentin pronunțase ultima propoziție calm. Era adevărat.
— Și tu crezi că vom reuși?
— N-am nici cea mai vagă idee, a răspuns Quentin. Pasărea cheltuie o grămadă de bani.
Pesemne că are motive întemeiate să creadă în succesul nostru.
— Sau suficient de disperată.
— E adevărat.
Quentin putea simți băutura făcându-și magia glaciară, înghețându-i mintea, cotropindu-i
lobii frontali cu o pudră de argint, pregătind terenul pentru un îngheț veritabil. Nu luase
cina și efectul se resimțea rapid. Q se gândea că ar fi putut să mai comande un martini.
— Ți-e dor de Brakebills?
Fata nu l-a privit. La TV, o minge trimisă cu capul a ricoșat din bară.
— Bineînțeles, a răspuns Q. Mereu. Dar mă obișnuiesc. Nu e cel mai rău lucru din lume.
Iar viața înseamnă mai mult decât școala. Eu încerc să trăiesc la maximum.
— Acum chiar că zici că ești Pollyanna.
Quentin a zâmbit larg. Era clar că Plum avea să iasă cu brio din încercare – era tânără și
foarte neobișnuită, dar era și foarte puternică. Și isteață. Poate că se puteau ajuta unul pe
celălalt. Quentin a surprins atenția barmanului și i-a făcut semn spre paharul gol.
— Să-ți zic ce mă nedumirește pe mine, a spus el. Mă întreb cum o să deschidem valiza
dacă Cuplul nu a fost în stare.
— Am o teorie. Dar nu cred că o să-ți placă.
— De ce nu?
— Pentru că nici mie nu-mi place, a răspuns Plum. Probabil că ar trebui să știi ceva despre
mine…
— Chochachos! a exclamat cineva, bătându-i pe amândoi pe umeri, în același timp.
Era Stoppard.
— Ce avem de băut?
Băiatul părea la fel de fericit cum numai o persoană care s-a îmbătat pentru prima dată în
viață ar putea arăta. Era incredibil că îi dădeau alcool, având în vedere că nici nu avea vârsta
legală și mai și bea peste măsură. Puștiul s-a încruntat la ei, cu ochii încețoșați.
— Ia stai, a zis el. Voi vă cunoașteți sau ceva? De dinainte?
— Ai putea spune și așa, a replicat Quentin.
— Nu e ce crezi tu, a completat Plum.
— Ăhăă.
Stoppard i-a privit chiorâș, de parcă ar fi vrut să spună că știa el mai bine.
— Chiar nu e ce crezi, a întărit Quentin.
— Doar că i-am distrus viața, atât, a zis Plum. Și pe a mea. Și cred că până la urmă o să beau
și eu ceva.

Capitolul șapte
Am putea spune că a început ca o glumă inocentă, dar nu ar fi tocmai adevărat. Chiar Plum
recunoștea că nu fusese deloc nevinovat. Și poate că în adâncul inimii ei, acesta era și
motivul pentru care o făcuse.
Plum era președinta Ligii, nealeasă, dar necontestată și, de asemenea, fondatoarea ei. Când
îi înscrisese pe ceilalți, fata prezentase Liga ca fiind o organizație cu o tradiție
împământenită și un renume nobil la Brakebills, ceea ce nu era deloc corect; dar din
moment ce Brakebills exista de aproximativ patru sute de ani, lui Plum i se părea destul de
probabil ca o altă Ligă să fi luat ființă la un moment dat, în trecut, sau dacă nu, măcar ceva
similar. Posibilitatea nu putea fi complet exclusă. Deși, în realitate, ideea îi venise fetei
dintr-o nuvelă de P.G. Woodhouse.
Chestiunea stătea în felul următor: Wharton se purta necuviincios, iar după legile Ligii, el
trebuia pedepsit, făcându-i-se o farsă. Atunci poate că înțelegea sau se purta mai puțin urât;
în caz contrar, Liga avea măcar satisfacția de a-i fi cauzat lui Wharton suferință pentru
crimele lui. N-ai zice că e o idee tocmai inocentă, dar era de înțeles. Și oricum, conceptul
de festă nevinovată era un non-sens.
Plum iubea Brakebillsul. Era noiembrie, iar anul terminal și cu ea încă nu se plictisiseră de
școală; nici măcar un pic. Fata iubea tradițiile multiple și elaborate ale colegiului, ritualurile
și legendele, cu o iubire sinceră și înălțătoare de care refuza să se rușineze. În orice caz,
Plum credea că trebuie să mai fi existat oameni ca ea, drept care înființase Liga.
Studenții se întâlneau după ore, într-un birou caraghios și mic, trapezoidal, într-o parte a
Turnului Vestic, care, din câte știa Plum, scăpase de sub supravegherea magică a colegiului,
așa că era în regulă să încalci ora de culcare.
Fata stătea culcată cu spatele pe podea; aceasta era poziția din care prezida, de obicei,
întâlnirile Ligii. Restul fetelor erau împrăștiate prin cameră, pe canapele, pe scaune, moi și
extenuate, ca niște confetti la o petrecere reușită, de la care toată lumea pleca ușurată să se
fi sfârșit.
Plum a făcut liniște în sală – folosea o mică vrajă care amuțea orice zgomot pe o rază de
nouă metri. Toată lumea observa când Plum făcea un truc.
— Să supunem la vot, a zis ea, sobru. Toți cei în favoarea farsei jucate lui Wharton să spună
„da”.
Da-urile au reverberat pe tonuri diverse: cu entuziasm virtuos, cu echidistanță ironică sau
cu un acord leneș. Din punctul de observare al lui Plum, care ședea cu ochii închiși și părul
lung și castaniu răsfirat pe covorul odată lânos și moale, dar bătătorit acum până ce
ajunsese o suprafață tare și lucioasă, cenușie, răspunsurile lor păreau mai mult sau mai
puțin unanime. Drept urmare, fata s-a lipsit să asculte împotrivirile. Se stabilise. Păcatul lui
Wharton nu era o chestiune de viață și de moarte, dar Liga jura că avea să i se pună capăt.
Darcy, care stătea tolănită pe canapea, își studia reflexia într-o oglindă lunguiață, cu o ramă
aurită și zgâriată. Fata purta o frizură umflată, afro, în stilul anilor ’70; ba din păr i se ițea
chiar și un pieptăn afro. Fata își făcea de lucru cu imaginea din oglindă – cu mâinile-i lungi,
cafenii și elegante, Darcy practica o vrajă care-i strângea, apoi îi turtea părul, și tot așa.
Capul i se umfla cât o minge de plajă, după care se reducea la dimensiunea unui balon
alungit. Tehnica din spatele exercițiului îi scăpa complet lui Plum, dar magia în oglindă era
Disciplina lui Darcy. Se cam da mare, dar nu era ca și cum ar fi avut alte prea multe ocazii
să-și folosească talentul.
Faptele privind cazul Wharton erau următoarele. La Brakebills, o mare parte din datoriile
de a servi la mese erau îndeplinite de studenții din primul an, care apoi mâncau separat.
Dar, prin tradiție, un student favorizat din al patrulea an era ales anual pentru postul de
sommelier, responsabil cu potrivirea vinului, cu reumplerea paharelor și alte câte cele. Tot
lui i se încredința și cheia cămării cu vinuri. Wharton avusese onoarea de a fi selectat și nu
fără motiv. Băiatul știa multe despre vin; sau în orice caz, își amintea numele a o grămadă
de regiuni, de titluri și altele. Însă din perspectiva Ligii, Wharton păcătuise împotriva
onoarei carierei lui, păcătuise odios servind sistematic mai puțin vin, în special celor din
anul al cincilea (Finns, în argoul de la Brakebills) cărora li se dădea voie să bea câte două
pahare la cină. Serios, Wharton turna doar câte două treimi. Toți erau de acord. Plum nu
prea bea, ce-i drept, dar Liga trata cu seriozitate orice amenințare la adresa rezervei ei de
vin. Nu putea exista iertăciune pentru o asemenea crimă.
— Ce crezi că face cu tot? a întrebat Emma.
— Tot ce?
— Tot vinul în plus. Probabil că-l scurge. Pun pariu că se alege cu o sticlă în plus în fiecare
noapte, pe șestache.
Din Ligă făceau parte opt fete, dintre care erau prezente șase. Emma era singura din anul
al doilea.
— Nu știu, a răspuns Plum. Presupun că-l bea.
— N-ar da gata o sticlă pe noapte, a opinat Darcy.
— Atunci el și prietenul lui. Cum l-o fi chemând. E grec.
— Epifanio, au zis Darcy și Chelsea laolaltă.
Chelsea ședea pe canapea, la capătul opus față de Darcy, cu genunchii strânși, încercând în
lehamite să strice vraja din oglindă a celeilalte. Era mai ușor să dai peste cap farmecul altuia
decât să faci tu însuți unul. Asta era una dintre micile nedreptăți ale magiei. Darcy s-a
încruntat și s-a concentrat și mai tare, respingând atacul. Interferențele au creat un bâzâit
sonor și, sub presiune, reflexia lui Darcy s-a răsucit și s-a întors în ea însăși.
— Oprește-te, a zis. O să o distrugi.
— Probabil că are vreo vrajă permanentă care îl consumă, a zis Emma. Trebuie să-i dea vin
o dată pe zi. Ca un farmec pentru virilitate.
— Ia stai, a spus Plum, sugerezi că Wharton are o vrajă alimentată de vin care acționează
asupra penisului său în fiecare clipă a vieții lui?
— Păi…
Emma s-a făcut mov de rușine. O luase gura pe dinainte în prezența superiorilor ei.
— Știți, e așa de musculos.
În timp ce toată lumea era distrată de întrebarea despre virilitatea lui Wharton, Chelsea
reușise să facă reflexia lui Darcy să se strângă în ea însăși în mod bizar, ca înghițită de o
gaură neagră și apoi să dispară cu totul. În oglindă, parcă fata nici nu era acolo, cu excepția
pernei de pe canapea, ce era ușor lăsată.
— Ha! a făcut Chelsea.
— Musculos nu înseamnă viril.
Aceasta era Lucy, o Finn palidă și profund filozofică. Tonul ei trăda ceva ce putea trece
drept amărăciunea unei experiențe personale.
— Oricum, pun pariu că dă vinul fantomei.
— Nu există nicio fantomă, a contrazis-o Darcy.
Cineva mereu se găsea să susțină că Brakebills ar avea o stafie. În anul acela devenise o
modă – se constituise practic un cult. Emma susținea că o văzuse o dată, privind-o pe o
fereastră; și Wharton zicea la fel.
Plum își dorea, în secret, să o vadă și ea, dar fantomele nu apăreau niciodată când le căutai.
Fata nu era complet convinsă de existența spectrului. Era ca și cum ai fi zis că mai existase
o altă Ligă, dar nimeni nu putea demonstra contrariul.
— De fapt, a zis Chelsea, ce înseamnă viril?
— Înseamnă că are sânge în instalație, a răspuns Darcy.
— Fetelor, vă rog! a intervenit Plum. Nici sângele, nici instalația lui Wharton nu ne
interesează acum. Întrebarea e ce să facem cu vinul dispărut. Cine are un plan?
— Tu ai un plan, au zis Darcy și Chelsea în același timp, din nou.
Cele două fete erau ca două gemene pe scenă.
Era adevărat, Plum avea mereu un plan. Creierul ei părea să le secrete în mod natural,
nelăsându-i altă soluție decât să le împărtășească cu lumea din jurul ei. Era o trăsătură ușor
maniacală.
Planul lui Plum era să profite de ceea ce ea percepea ca fiind punctul sensibil al lui Wharton,
și anume creioanele lui. Tânărul nu folosea instrumentele de la colegiu, care, în ce o privea
pe Plum, erau perfect funcționale și suficiente în decursul unei zile: albastru închis à la
Brakebills, cu „BRAKEBILLS” scris în litere aurii pe lungul lor. Dar lui Wharton nu-i plăceau
– el zicea că erau prea groase, că îi displăcea cum „se simțeau în mână”. Cărbunele era
moale. Tânărul își adusese creioane de acasă, din cele foarte scumpe. În fapt, creioanele lui
Wharton erau remarcabile: măslinii și făcute dintr-un lemn tare, uleios, aromatic care
elibera o aromă cerată, o reminiscență a vreunui copac dintr-o pădure tropicală
îndepărtată. Gumele erau legate prin inele de un gri opac, din oțel tocit care părea prea
industrial și întărit cu carbon ca să servească doar la susținerea gumelor ce erau făcute, în
loc de materialul rozaliu precum carnea, dintr-unul mai negru ca noaptea. Wharton își
ținea creioanele într-o casetă plată, din argint, ca o tabacheră, ce conținea, de asemenea (în
propriul lui buzunăraș înghesuit, din catifea), un cuțit mic, pe care băiatul îl folosea ca să
păstreze creioanele ascuțite. Plus că trebuie să fi luat parte în vreo dezbatere sau decatlon
academic în prima parte a vieții, pentru că Wharton făcea mereu niște trucuri cu creioanele,
din cele folosite în general ca să-i intimidezi pe campionii la mate. Studentul făcea adesea,
aparent involuntar, asemenea șmecherii. Planul lui Plum era ca Liga să fure creioanele și să
le țină ostatice, răscumpărarea fiind o explicație în legătură cu ce mama dracului se
întâmpla cu tot vinul, împreună cu promisiunea de a se opri din ceea ce făcea. Până la
unsprezece jumătate noaptea, toți membrii Ligii căscau, iar Darcy și Chelsea aduseseră
înapoi reflexia lui Darcy și apoi începuseră să o distorsioneze din nou; însă bazele pedepsei
fuseseră stabilite. Planul fusese complet explicat, conturat, aprobat, îmbunătățit și
complicat fără sens. Fetele îl împodobiseră cu ghimpi răi și buclați de sârmă și rolurile
fuseseră împărțite. Dreptatea avea un chip urât, dar cineva trebuia să facă ordine la
Brakebills, iar dacă profesorii nu catadicseau, atunci creierele luminate ale Ligii erau
obligate să ia atitudine. Administrația putea să închidă ochii, dacă așa dorea, dar ochii
vigilenți ai Ligii păzeau zi și noapte, neobosiți.
Imaginea lui Darcy a tremurat și s-a tulburat, prinsă între vraja inițială și contraatac, ca o
ceașcă de ceai în menghină.
— Încetează, a zis Darcy, de-a dreptul enervată acum. Ți-am zis…
Îi spusese, iar acum fapta devenea realitate: oglinda s-a spart cu un plici sonor și ascuțit, ca
o mișcare înainte a mecanismelor unui ceas. O stea albă și crăpată a apărut în colțul din
dreapta jos al oglinzii, înconjurată de cercuri concentrice și tentacule fracturate. Dintr-un
motiv sau altul, Plum se simțea inconfortabil din cauza spărturii. Pentru o clipă, fata a
simțit că mica încăpere era asemenea unei batisfere ce atinsese o adâncime extraordinară,
iar acum ferestrele plesneau, și oceanul rece, greu și neștiutor stătea să se reverse înăuntru…
— Rahat! a zis Chelsea.
Mâinile i s-au dus instinctiv la gură.
— Sper că nu era, gen, foarte scumpă!

Plum s-a trezit la opt, a doua zi de dimineață, destul de târziu după standardele ei, dar în
loc să-i fi odihnit creierul, orele în plus de somn o aruncaseră într-o stare de confuzie. Toate
gândurile care se presupunea că fuseseră limpezi erau acum mânjite pe interiorul craniului.
Tendința ei depresivă, cealaltă fațetă a componentei maniace, începuse să se agite. Până la
urmă, care era scopul lor final? Ce mai pierdere de timp și de energie. De creioane. Plum
avea nevoie să se miște, dar îi venea greu să dea un sens lucrurilor, ca și cum însemnătatea
lor se cojea ca o etichetă veche.
În calitatea ei de student în an terminal, care-și finalizase toate cursurile obligatorii, Plum
studia toate seminariile într-un singur semestru, iar prima ei oră era un colocviu pe tema
magiei din perioada secolului al cincisprezecelea, din zona continentală. Cursul conținea
multe informații despre elemente și tehnici ciudate de divinație și lucruri despre Johannes
Hartlieb.
Holly – o membră a Ligii, cu chip rotund și drăguț, cu excepția unei urechi acoperite de un
semn din naștere de culoarea vinului de Porto – stătea vizavi de ea la masă. Plum era atât
de cuprinsă de visare în acea dimineață, că Holly a trebuit să-și atingă, complice, nasul mic
și ascuțit, de două ori înainte ca Plum să-și aducă aminte că acela era semnalul că Etapele
unu și doi ale planului fuseseră duse la bun sfârșit.
Etapa unu: „Dur, dar eficient”. Cu câteva ore mai înainte, iubitul lui Chelsea o introdusese
în secret pe fată în Turnul băieților, sub pretextul unei partide de sex înainte de zori. După
ce natura își urmase cursul, Chelsea mersese la ușa lui Wharton, își sprijinise spatele de ea,
își netezise pe spate buclele aurii de pe frunte, cu un gest devenit atât de obișnuit, că nici
nu mai era mai conștientă de el, își dăduse ochii peste cap și pătrunsese în cameră sub
forma unei proiecții astrale rare și argintii. Chelsea făcea asta tot timpul – proiecția astrală
era Disciplina ei –, dar era încă una dintre cele mai frumoase demonstrații de magie pe care
Plum le văzuse. Chelsea întorsese camera băiatului cu susul în jos în căutarea casetei cu
creioane, o găsise și o înșfăcase cu ambele ei mâini abia materiale. Nu putuse să scoată
astfel casetă din cameră, dar nici nu fusese nevoie. Tot ce trebuise să facă era să ridice
obiectul până la punctul unde putea fi văzut pe fereastră. Wharton ar fi putut să vadă tot
spectacolul, dacă era treaz, dar nu conta. Lasă-l să vadă. De îndată ce Chelsea dusese caseta
la fereastră, Lucy cea serioasă o putuse zări de la o altă fereastră aflată într-o sală de curs
goală, aflată în aripa opusă camerei lui Wharton, ceea ce însemnase că putuse să teleporteze
penarul în acea direcție, din cameră, în afara ei. Fata nu putea transporta obiecte mai
departe de aproximativ un metru, însă era suficient. Bine că existau oameni cu Discipline
folositoare. Penarul căzuse apoi doisprezece metri, în locul unde Emma aștepta să-l prindă
într-o pătură, tremurând în tufișuri, în dimineața rece de noiembrie. Aici nu mai avuseseră
nevoie de magie.
Eficient? Fără îndoială. Inutil de elaborat? Poate. Dar complexitatea de dragul complexității
era ceea ce definea Liga. Ăștia erau.
Apoi urmase Etapa doi: „Micul dejun al campionilor”. Wharton avea să coboare târziu, după
ce-și petrecuse toată dimineața căutând înnebunit caseta. Tulburat de grijă, băiatul abia
dacă avea să bage de seamă că bolul cu ovăz nu-i fusese trântit în față de un boboc
necunoscut, ci de Holly, cea cu ureche violet. Prima gură de mâncare avea să i se pară
dubioasă, așa că avea să se oprească și să examineze terciul cu mai mare atenție. Fulgii de
ovăz nu erau ornați cu bucățelele obișnuite de zahăr brun, ci cu o pudră fină, aromatică,
măslinie din rămășițele unui creion ascuțit. Complimente din partea Ligii.
În timpul zilei, Plum a reintrat în spiritul farsei. Fata știa că așa avea să se întâmple. În
general, doar diminețile erau neplăcute. Îți trebuia multă energie să fii Plum. În unele zile,
fata avea nevoie de doar câteva ore ca să se pună în mișcare.
Programul ei s-a desfășurat mai departe: Kinetică accelerată avansată; Magie cuantică;
Farmece în tandem cu mâinile legate; Manipularea plantelor lemnoase. Numărul de cursuri
la care aplicase Plum ar fi fost descurajant pentru un candidat la doctorat, probabil chiar
pentru mai mulți candidați la doctorat, dar Plum sosise la Brakebills cu capul mai plin de
teorie și exerciții de magie decât plecau majoritatea oamenilor de acolo. Fata nu era una
dintre cei care se blocau, se aruncau cu capul înainte și-și trăiau primul an de studenție cu
dureri de mâini și ochii plini de stele. Plum era isteață și Plum sosise pregătită la Brakebills.
Fiind singurul colegiu de magie acreditat pe continentul nord-american, Brakebills avea o
rezervă generoasă de aplicanți din care să poată alege, și drept urmare secase băltoaca.
Practic, nimeni nu se înscria din proprie inițiativă, ci decanul Fogg alegea crema celor mai
buni liceeni. Crema cremelor – deviații, cazurile extreme de genii precoce și motivații
obsesivi, ciudații statisticilor, care aveau creierul pregătit și toleranța la durere necesare
studiului magiei. Fogg îi lua deoparte și le făcea o ofertă pe care nu o puteau refuza; sau în
orice caz, dacă o refuzau, măcar nu și-o mai puteau aminti. În secret, Plum era de părere
că ar fi putut pune mai mult accent pe inteligența emoțională în cadrul procesului de
selecție, alături de celelalte feluri de inteligență. Corpul de studenți de la Brakebills aducea
un pic cu o menajerie psihologică. Să duci cu tine atâta putere de procesare cognitivă
trebuie să-ți fi alterat personalitatea. Ca să vrei să muncești atât de mult trebuie să fi fost
cu adevărat un pic țăcănit.
Disciplina lui Plum era magia de camuflaj, de ascundere și fata era considerată o iluzionistă,
lucru cu care se mulțumea pe deplin. A fi iluzionist la Brakebills era, dacă așa zicea Plum,
o afacere destul de bună. Fata avea ocazia să-și petreacă timpul într-un castel invizibil de
la marginea pădurii, ceea ce era destul de dificil de realizat dacă nu aveai o Disciplină de
tipul iluzionismului. Castelul era delicat și gingaș și foarte asemănător palatului
Neuschwanstein, ceea ce era o formă de a spune – deși Plum nu se pronunța niciodată – că
semăna cu cel din logoul Disney. Ca să ajungi într-unul dintre turnuri, trebuia să te cațeri
pe o scară dinăuntru, ca și cum negociai cu un tub Jeffries, iar în camera rotundă de sus nu
exista spațiu de mai mult decât un scaun mic și un birou. Fata nu voia să fie partizan, dar
castelul ei era mult mai bun decât Cabana înghesuită cu care se pricopsiseră Copiii Materiei.
Când dădeau petreceri, tot locul putea să lucească și să plutească un pic în aer, ca palatul
unor zâne, legat de pământ doar printr-o scară șubredă și terifiantă, fără balustradă, de pe
care oamenii cădeau mereu din cauza beției, direct pe iarba moale de sub castel. Lui Plum,
clădirea îi amintea de palatul plutitor de la finalul romanului The Phantom Tollbooth. La
naiba, chiar că era ca în Disney. Disney să trăiască!
Din când în când, câte cineva o mai întreba pe Plum ce adolescență avusese de sosise la
Brakebills atât de pregătită de luptă. Fata le spunea adevărul, și anume că crescuse pe o
insulă aproape de Seattle, într-un mediu plăcut, fiind fiica unui cuplu mixt: un magician și
un civil. Era singură la părinți și ai ei aveau așteptări mari de la tânără, în special tati – el
era magicianul. Fiind singurul produs al muncii lor, fata trebuia să le susțină cu totul visele,
așa că o educaseră în privat și, de îndată ce talentul magic ieșise la suprafață, se asiguraseră
temeinic că Plum devenea cea mai bună. Tati nu o lăsa să-i scape de sub priviri, obligând-
o să repete limbile exotice și exercițiile, astfel că fata chiar ajunsese pricepută.
E adevărat, nu mersese la bal și nu practicase vreun sport pe care nu-l puteai face stând jos,
în liniște deplină, dar nu faci omletă magică fără să spargi niște ouă magice. Acesta era
adevărul. Iar dacă lui Plum îi plăcea și avea încredere în persoana care ridica o asemenea
întrebare, fata recunoștea că da, fusese foarte greu: pe dinafară părea isteață și capabilă, dar
la fel de reală era și prăpastia de extenuare ce se căscase în interiorul ei. Se simțea atât de
obosită uneori. Și din cauza tuturor standardelor impuse de familia ei, lui Plum îi era rușine
să se simtă obosită. Nu putea și nu avea să lase prăpastia aceea să o înghită, oricât de mult
și-ar fi dorit. Ar fi putut continua să spună că magia era o chestiune de tradiție în familia
ei, dar de obicei evita această confesiune. Oamenii tindeau să fie amuzați din cauza asta,
iar de fapt chiar și Plum simțea că e un pic nostim, așa că păstra informația pentru sine.
Nu-i era greu să ascundă adevărul, pentru că trăise cea mai mare parte a vieții în America
și nu avea nici cea mai mică urmă de accent britanic, iar cum povestea aparținea familiei
din partea mamei, numele de Chatwin se pierduse. Totuși, maică-sa purta acel nume:
femeia era fiica singurului băiat al lui Rupert Chatwin, ceea ce însemna că Plum, din câte
știa ea, era ultimul descendent direct, în viață, a faimoșilor frați Chatwin din cărțile cu
Fillory. Nimeni altcineva din generație nu mai reușise să aibă urmași, așa că fata era unica
moștenitoare a ceea îi lăsase familia Chatwin (deși tânăra se grăbea să accentueze că nu era
deloc o Chatwin, ci o Darby, Plum Polson Darby, Chatwin nu era nimic, nici măcar numele
mijlociu). De fapt, existase o sumă de bani din drepturile de autor pe care Plover le păstrase,
curtenitor, pentru copiii ce-l ajutaseră să-i strângă averea. (A doua lui avere; omul era deja
bogat când începuse să scrie despre Fillory.) Rupert își folosise partea ca să cumpere o casă
mare la țară, în afara orașului Penzance, din care abia dacă mai ieșise, până ce a fost chemat
la armată și a murit, în cele din urmă, în Al Doilea Război Mondial.
Plum văzuse poze cu vila. Era una dintre acele clădiri care sunt mereu numite complexuri;
un mare complex georgian. Vila avea un nume, dar Plum îl uitase. Mama ei crescuse acolo,
dar nu vorbea mai deloc despre copilăria ei – în cel mai bun caz, descria casa ca pe un loc
expus curentului și pustiu. Nu era tocmai mediul propice pentru un copil. Podeaua era
presărată de tencuiala căzută de pe decorațiunile fărâmicioase, iar mama lui Plum își
petrecea după-amiezile de iarnă ghemuită pe scări, lângă o conductă uriașă de încălzire,
suficient de mare cât să se poată târî înăuntru, dacă nu ar fi fost acoperită de o ușiță din fier
forjat, lăsând aerul călâu să se scurgă, slab, asupra ei. Când crescuse, mama lui Plum îi lăsase
moștenirea în urmă. Strămoșii ei din familia Chatwin îi păreau periculos de melancolici și
capricioși, așa că vânduse casa cu tot ce conținea și se mutase în America, pentru ca să
devină agent de presă pentru Microsoft. Îl întâlnise pe tatăl lui Plum la un bal de caritate și
doar foarte târziu bărbatul îi dezvăluise cu ce se ocupa în timpul liber. De îndată ce mama
a trecut peste șocul vieții ei, cuplul a mers mai departe și s-au căsătorit oricum, având-o pe
Plum și formând, astfel, o familie nucleară fericită și magică.
La Brakebills nu puteai vorbi despre Fillory. Toți iubeau romanele. Era cea mai de preț
fantezie copilărească a tuturor; studenții obișnuiseră să alerge prin curți sau pivnițe sau
camere de recreere sau pe unde se mai găseau ei, prefăcându-se că erau Martin Chatwin,
băiatul-erou dintr-o lume magică plină de câmpii verzi și animale vorbitoare, unde aveau
să-și atingă întregul potențial.
Plum înțelegea asta pe deplin. Era visul lor, era perfect și inocent și sincer, cel puțin atât
cât puteau să fie de adevărate asemenea idei. Nu avea să fie ea cea care să le calce idealurile
în picioare. Și-apoi, literalmente, toți cei de la Brakbills crescuseră cu Fillory. Colegiul era
un soi de convenție Fillory ce se lungea pe cinci ani. Însă Plum, prin ale cărei vine curgea
chiar sângele eroic al fraților Chatwin, nu gustase din plăcerea aventurilor din Fillory. Nici
măcar nu aveau cărțile acasă la ea; Plum nu citise decât primul roman, Lumea din zid, și
asta pe apucate, la biblioteca publică. Părinții lui Plum nu fumau, nu beau și nu citeau
Christopher Plover. Pe Plum nu o deranja. Odată ce aflai că magia era reală, lumile
minunate ficționale deveneau, prin comparație, destul de insignifiante. Astfel, tânăra se
retrăsese discret din viața publică, în rolul de moștenitor al familiei Chatwin. Îi era foarte
bine fără toată agitația: să fie încarnarea celor mai arzătoare și inocente fantezii din
copilărie a tuturor celor pe care-i întâlnea nu era tocmai un dar de la zei.
Însă povestea era mult mai complexă de atât. Dincolo de disprețul și de indiferența
manifestate de mama lui Plum, se ascundea ceva, iar fata nu era tocmai sigură, dar credea
că ar fi putut fi vorba de teamă. Fillory făcuse familia Chatwin faimoasă, dar majoritatea
oamenilor nu știau – sau alegeau să ignore – că faima îi distrusese pe frați. Martin, fratele
bunicului lui Plum, mare rege și erou al romanelor, dispăruse când avea treisprezece ani.
Nu fusese găsit de atunci. Jane, cea mai tânără dintre ei, își pierduse urma la aceeași vârstă.
Ceilalți supraviețuiseră, oarecum, dar toți rămăseseră cu sechele. Helen își schimbase
numele și murise în Texas, devenind evanghelistă. Fiona Chatwin își continuase viața fără
a menționa măcar o dată numele Fillory; când se insista asupra subiectului, femeia se
prefăcea brusc surprinsă și pretindea că nu auzise niciodată acea denumire. Cât despre
Rupert, străbunicul lui Plum, omul ajunsese, după câte se știa, o ruină care-și petrecuse
viața de adult într-o izolare nevrotică, până ce feldmareșalul Erwin Rommel13 îl scutise de
chin. Ceva se întâmplase cu familia. Exista un blestem asupra lor, iar blestemul se numea
Fillory – mama lui Plum vorbea despre regatul magic ca și cum aproape ar fi existat aievea.
Poate că fusese din cauza cărților, a lui Plover, a părinților, a războiului sau a sorții, dar

13Erwin Johannes Eugen Rommel (n. 15 noiembrie 1891 – d. 14 octombrie 1944) a fost unul dintre
cei mai distinși și remarcabili feldmareșali ai Germaniei, ai Wehrmachtului și al celui de-Al Doilea
Război Mondial, fiind totodată unul dintre cei mai mari comandanți militari germani (n. tr.).
când Fillory și Pământul se intersectaseră, coliziunea produsese un adevărat dezastru, iar
frații Chatwin fuseseră prinși la mijloc. Se aflaseră chiar la punctul de impact și fuseseră
vaporizați, ca umbrele umane de la Hiroshima. Plum era destul de sigură că niciunul dintre
ei nu-și atinsese nici măcar parțial potențialul. Mama lui Plum nu voia să mai aibă nimic
de-a face cu toate astea și era, până la urmă, un lucru bun, mai ales că și Plum simțea,
undeva în adâncul ei, aceeași teamă.
Când tânăra descoperise magia, fusese cea mai nemaipomenită surpriză; genul de surpriză
care nu încetează să te uimească. Lumea era încă și mai interesantă decât credea ea! Însă
revelația o făcuse să se simtă și inconfortabil. Dacă, rațional vorbind, magia era reală, atunci
cum putea fi sută la sută sigură că Fillory nu era și el la fel de real? Iar dacă Fillory chiar
exista – ceea ce mai mult ca sigur că nu era cazul –, atunci oricare ar fi fost lucrul ce băgase
frica într-o generație întreagă din familia ei, precum leul într-o turmă de gazele, era la fel
de real și poate că încă stătea la pândă pe undeva.
Plum se înfrupta din magie cu ambele mâini, însă în mintea ei exista mereu gândul că risca
să meargă prea departe, să sape prea adânc, să scoată la suprafață ceva ce și-ar fi dorit să
rămână îngropat. Fata cugeta la toate astea mai ales în momentele când substanțele
anhedonice, ce-i imprimau depresia, îi zumzăiau prin vene, fiindcă atunci se simțea tentată
să cerceteze mai îndeaproape. Voia să privească adevărul în față. Fata auzea tărâmul Fillory
chemând-o, iar dacă nu era Fillory, atunci trebuie să fi fost un loc frumos și îndepărtat,
fascinant, unde nu mai mersese niciodată, dar în care se simțea ca acasă. Știa foarte bine și
din ce parte a familiei moștenea predispoziția ei spre depresie. Genele Chatwin își făceau
de cap. Astfel, ajunsese să-și păstreze calitatea de urmașă a fraților magici pentru sine. Nu
voia ca oamenii să scurme, să se agațe prea mult de identitatea ei, exista riscul ca marginile
firave să se desprindă. Câteodată, Plum se întreba dacă exista vreo metodă prin care să-și
folosească Disciplina ca să ascundă și altceva în afară de lucruri: cuvinte, fapte, sentimente,
să le ascundă pe toate atât de bine încât să nu le mai poată găsi nici ea. Ce-și dorea, în fapt,
era să se ascundă de sine. Însă nu era posibil. Era o idee prostească. Era cine era, își trăia
viața ei. Nu era profitabil să treacă prin viață cugetând prea adânc – psihologul ei denumise
asta „gândire ruminativă”. Trebuia să-și vadă de treburi. Înființase Liga. Îi făcuse o ditai
farsa lui Wharton. Plum concluziona că avusese o zi destul de bună sau, în orice caz, mult
mai bună decât a lui Wharton.
În timpul primei ore găsise alte rămășițe de creion pe scaun. Mergând spre sala de mese, la
prânz, băiatul își înfundase mâinile în buzunarele pline ochi cu resturile gumelor negre ca
ciuma. Era ca-ntr-un film de groază – creioanele lui prețioase erau torturate de moarte,
minut cu minut, într-un loc secret, iar băiatul nu putea face nimic să le salveze! Tânărul
avea să-și regrete amarnic zgârcenia. Trecând pe lângă Wharton, în curte, din întâmplare,
Plum și-a intersectat privirea cu a lui, aruncându-i un zâmbet scurt, pentru care se simțea
doar un pic vinovată. Oare i se păruse sau băiatul părea un pic terifiat? Poate că la Brakebills
chiar exista o fantomă, până la urmă. Poate că fantoma era Plum.
În sfârșit, venea și lovitura finală. Fusese ideea lui Plum și, în secret, fata credea că era cea
mai abilă. La al patrulea curs, un seminar despre reprezentarea grafică a energiilor magice,
Wharton descoperise că creionul de la Brakebills, pe care-l folosea în ciuda a cât de prost
era, nu desena ceea ce voia băiatul să deseneze. Oricare ar fi fost vraja pe care încerca să o
reprezinte, orice punct și rază și vector pe care încerca să le schițeze, creionul crea,
inevitabil, o serie de litere care formau fraza: URĂRI DE BINE DIN PARTEA LIGII.

Capitolul opt
Masa de cină, la Brakebills, păstra o nuanță de prețiozitate formală și plăcută. Când tristețea
le dădea ghes, absolvenții nostalgici de la Brakebills, ce se remarcaseră în timpul studiilor,
se întorceau, mai devreme sau mai târziu, să retrăiască zilele de glorie și se strângeau,
invariabil, în vechea sală de mese, pentru a depăna amintiri. Încăperea era lungă, îngustă,
umbroasă și îmbrăcată în lambriu din lemn închis, decorată cu picturi obscure, în ulei, ale
celorlalți decani, îmbrăcați în diverse haine potrivite epocii lor. Lumina se răsfira dinspre
candelabrele odioase, asimetrice, din argint, așezate de-a lungul mesei din trei în trei metri.
Flăcările lumânărilor ba ardeau prea puternic, ba stăteau să se stângă sau își schimbau
culoarea sub influența vreunei vrăji rătăcite. Toți purtau uniforme identice. Numele
studenților erau inscripționate pe masă, în dreptul locurilor rezervate lor, lucru ce se
schimba în fiecare noapte, după bunul plan al mesei, din câte se părea.
În acea noapte, Plum a mâncat primul fel, două bucăți de specialități cu crab, fără vin, ca
de obicei, apoi s-a ridicat, scuzându-se că merge la baie. Pe când Plum trecea prin spatele
lui Darcy, fata i-a întins discret caseta din argint, iar Plum a sustras-o cu îndemânare.
Bineînțeles, tânăra nu se ducea la toaletă. Adică, ba da, însă nu pentru că avea nevoie. N-
avea să se mai întoarcă la masă după aceea. Plum a traversat iute Casa spre Salonul
Seniorilor, pe care profesorii arareori se deranjau să-l încuie; așa erau de încrezători că elevii
n-ar fi îndrăznit să-i treacă pragul neînsoțiți. Dar Plum cuteza. Salonul Seniorilor era o
cameră cavernoasă și mută, în formă de L, cu pereții ticsiți cu biblioteci și presărată cu
sofale roșii și lucioase din piele. Încăperea era goală; sau aproape goală. Singura persoană
de acolo era profesorul Coldwater, dar fata nu-și făcea griji din cauza lui. Se gândise că era
posibil să-l găsească în Salon. Majoritatea profesorilor erau la cină, dar, conform
programului, era rândul lui să mănânce mai târziu, alături de studenții din primul an.
Profesorul Coldwater era un dubios. Prea tânăr să se afle la catedră. Era tăcut și rareori îl
vedeai în afara clasei. Era nou și părerile despre el erau împărțite: geniu sau nebun sau câte
puțin din amândouă? În jurul lui, printre studenți, se formase un soi de cult: prelegerile lui
erau asezonate cu trucuri exotice și demonstrații de bravură, sau cel puțin așa spuneau
legendele. Plum nu asistase niciodată la cursurile lui – trecuse demult de Reparațiile
Minore. Ceilalți profesori nu păreau să-l aibă așa mult la suflet. Coldwater primea frecvent
cele mai urâte sarcini, pe care nimeni altcineva nu le dorea, cum ar fi să mănânce cu
bobocii. Lui nu părea să-i pese sau poate că nici nu observa. Plum avea impresia că, de fapt,
era altceva la mijloc, ceva ce făcea parte dintr-o poveste mult mai elaborată, mai materială
și mai importantă decât cea țesută de lumea neschimbată, însă efemeră de la Brakebills. Pe
profesorul Coldwater îl vedeai mereu ieșind sau intrând în fugă în bibliotecă, ducând cărți
groase sub braț, mormăind ca pentru sine, ca și cum rezolva probleme de matematică în
minte. Acesta era unul dintre motivele pentru care Plum nu-și făcea griji dacă profesorul o
surprindea în Salon. Chiar dacă o observa, probabil că nu i-ar fi păsat așa de tare cât să o
scrie pe lista de infractori; mai degrabă ar fi dat-o direct afară din cameră. În orice caz:
scopul merita toate riscurile.
Acum, profesorul Coldwater se afla la capătul opus al camerei, așezat cu spatele la ea.
Bărbatul era înalt și slab și stătea drept. Avea, în mod ciudat, părul alb și în mână ținea un
pahar de vin de care probabil uitase, privind fix spre foc. Plum a șoptit o rugăciune spre
sfântul care veghea asupra profesorilor distrați și se asigura că mințile lor rămâneau prinse.
Fata a traversat iute unghiul drept al L-ului, spre latura scurtă a camerei, acolo unde el nu
o mai putea zări. Sosise timpul marii dezvăluiri. Spre finalul cinei, când Wharton era gata
să aducă vinul pentru desert, băiatul se retrăgea în cămara cu sticle, care semăna mai
degrabă cu o garsonieră. Spre surpriza lui, acolo avea să o găsească pe Plum, ce avea să
pătrundă hoțește printr-un pasaj dosit, dinspre Salonul Seniorilor. Zarurile erau, astfel,
aruncate. Avea apoi să-i prezinte cererile Ligii și el urma să cedeze la fiecare dintre ele.
Aceasta era cea mai nesigură parte a planului, pentru că existența pasajului secret aparține
mai mult domeniului speculației, dar în fine, dacă nu funcționa, atunci avea să găsească
altă metodă mai normală și mai puțin dramatică de a-l strânge cu ușa.
Fata a privit scurt peste umăr – Coldwater tot nu se vedea și/sau ocupându-se cu altceva –
, apoi a îngenuncheat lângă lambriu. Plum a inspirat adânc. Al treilea panou de la stânga.
Hmmm – ultimul era doar jumătate de panou și nu era sigură dacă putea să conteze pe el.
Oricum, avea să încerce în ambele feluri. Fata a trasat cu degetul un cuvânt din engleza
veche, scriindu-l într-un fel de alfabet runic, Elder Futhark, limpezindu-și, între timp,
mintea de tot, în afară de gustul puternic de stejar al unui chardonnay, alături de pâine
prăjită cu mult unt. Floare la ureche. Fata a simțit farmecul pus drept încuietoare chiar
înainte să se întâmple: panoul s-a deschis în exterior, alunecând în balamalele până atunci
invizibile. În mod enervant, însă, culoarul fusese blocat. Trei metri mai încolo, pasajul se
închidea cu un zid, iar cărămizile fuseseră așezate în așa fel încât să formeze un model pe
care Plum îl recunoștea ca fiind un farmec de întărire, dar, doar un farmec, însă unul extrem
de puternic. Nu fusese opera vreunui student. Un anume profesor se chinuise să instaleze
zidul acolo și-și petrecuse ceva timp realizând operațiunea. Plum și-a țuguiat buzele și a
pufnit pe nas. Lăsându-se pe vine, fata a intrat în pasaj și a tras mica ușă în urma ei. A făcut
repede o vrajă simplă pentru lumină – o flăcăruie lucitoare și prietenoasă. Apoi a rămas cu
ochii pironiți la zid timp de cinci minute, în bezna micului culoar, rătăcită de restul lumii
ca-ntr-un fel de transă analitică. În mintea ei, modelul din cărămizi plutea liber și atârna în
fața ei de unul singur, pur, abstract și luminos. Mental, pătrunsese modelul, îl deschisese
dinăuntru cu degetele-i cognitive, pipăind în căutarea unor puncte slabe sau nereguli
subtile. Trebuie să fi existat ceva. Haide, Plum: e mai ușor să strici magia decât să o faci, știi
bine. Oricine desenase sigiliul era un tip deștept. Dar oare era mai inteligent decât Plum?
Era ceva ciudat în legătură cu unghiurile. Esența unei litere incizate ca aceea nu erau
unghiurile, ci topologia din spatele ei – puteai să o deformezi cât doreai de mult, nu-și
pierdea puterea, proprietățile ei geometrice rămâneau intacte. Unghiurile formate de
îmbinări erau, până la un punct, arbitrare. Dar partea amuzantă era că fuseseră desenate
caraghios. Unghiurile erau mai ascuțite decât ar fi fost nevoie. La o privire mai atentă,
modelul nu părea deloc arbitrar. Exista un model al unghiurilor în modelul principal:
șaptesprezece grade și trei grade. Șaptesprezece și trei. Două aici, două acolo; singurele
unghiuri care apăreau de două ori. Când fata și-a dat seama, a pufnit din nou. Era un cod.
Un cod idiot de simplu, alfabetic. Șaptesprezece și trei. Q și C. Quentin Coldwater. Era un
soi de semnătură, un filigran sau watermark. Un Coldwatermark. Profesorul Coldwater
instalase pecetea, iar când Plum a înțeles asta, a înțeles deodată totul. Profesorul își dorise
ca sigiliul lui să aibă un punct slab, o ieșire de urgență, în caz că ar fi trebuit să refacă totul,
mai târziu. Semnătura lui vanitoasă era defectul din model. Fata a scos micul cuțit din
caseta lui Wharton și a început să sape cu el în mortarul fărâmicios, în jurul unei anume
cărămizi. Fata a trecut lama de-a lungul marginii, apoi a ciocănit în cărămidă: dah-di-di-
dah-di, di-dit. Eliberată și slăbită, cărămida a ieșit imediat: poc! Lipsit de o cărămidă și
pierzându-și integritatea modelului, restul zidului a cedat și s-a dărâmat.
De ce sigilase el pasajul? Și de ce Coldwater, când toți știau că profesorul era un chefliu
amator de vin? Fata l-ar fi putut întreba oricând, că doar se afla la douăzeci de metri mai
încolo. Sau putea continua cu misiunea. În pasaj era răcoare, mult mai răcoare decât în
Salonul confortabil. Zidurile era făcute dintre plăci neterminate turnate peste pietrele
foarte vechi. Dacă era să ghicească, erau aproximativ nouăzeci de metri de la Salon spre
spatele cămării cu vinuri, însă Plum parcursese doar jumătate din distanță când s-a lovit de
o ușă, din fericire neîncuiată și nepecetluită. A mai mers un pic în pasaj, apoi a dat de altă
ușă. Parcă trecea printr-o serie de ecluze pneumatice. Straniu. Nu știai niciodată ce poți
găsi în acel loc, chiar și după ce trăiai acolo patru ani și jumătate. A cincea ușă s-a deschis
în afară. Asta era, cu adevărat, foarte ciudat. Fata a zărit o curte mică, pătrată și drăguță, pe
care nu o mai văzuse niciodată, cu o latură de aproximativ optsprezece metri. Curtea era
acoperită, în mare parte, de iarbă și cuprindea un singur copac, un păr, sprijinit cu spalieri
de un zid înalt și vechi. Plum mereu crezuse că spalierii sunt un pic înspăimântători. Parcă
răstignise cineva bietul arbore. În plus, Plum era aproape sigură că nu ar fi trebuit să fie
lună în acea noapte.
— Ce nebunie, a zis Plum, încet.
Fata s-a încruntat, privind astrul. Luna i-a întors privirea goală, prefăcându-se că nu-i pasă.
Plum s-a grăbit apoi să traverseze curtea spre următoarea ușă. De data asta nimerise direct
pe unul dintre etajele superioare ale bibliotecii. Asta sigur nu era în regulă; fata străbătea
niște spații despărțite prin magie. Biblioteca de la Brakebills era organizată între zidurile
rotunde ale unui turn care se îngusta spre vârf, iar acela trebuie să fi fost unul dintre etajele
cele mai mici, de sus, la care Plum doar privise în fugă, de departe și despre care, sincer,
crezuse că existau doar de fantezie. Nu-i trecuse niciodată prin cap că acolo chiar se aflau
cărți. De fapt, acum își dădea seama că etajele erau pesemne construite pentru a da impresia
falsă că turnul era mai înalt decât în realitate, căci spațiul era tare strâmt, abia cât un balcon,
ca una dintre casele miniaturale pe care regii nebuni le construiau pentru piticii de la curte.
Fata a trebuit să traverseze etajul târându-se în mâini și pe genunchi; se simțea ca Alice în
Țara Minunilor, când crescuse prea mare. Cărțile păreau însă destul de reale. Cotoarele
îmbrăcate în piele maro se cojeau precum învelișul unei merdenele, iar în carnea lor erau
săpate litere aurite. Rândul de volume era format dintr-o serie interminabilă despre
fantome. Un alt lucru ciudat era că nu păreau tocmai inanimate: cărțile se repezeau la ea,
de pe rafturi, o împungeau pe când se târa pe lângă ele, ca și cum ar fi invitat-o să le
deschidă și să citească; ori poate o provocau sau o implorau. Câteva dintre ele au pocnit-o
chiar în coaste, destul de tare. Pesemne că nu primesc prea mulți vizitatori, s-a gândit fata.
Probabil că așa e când vizitezi cățeii la adăpost și țopăie toți, vrând să fie mângâiați.
Nu, mersi. Dacă dorea să le consulte, avea să apeleze la ele pe calea obișnuită. Plum a
răsuflat ușurată când s-a strecurat prin ușa micuță de la capătul balconului – intrarea era
cât o ușiță pentru pisici – și a ieșit pe coridorul normal. Incursiunea dura mai mult decât
plănuise. Dar nu era prea târziu. Timpul alocat felului principal se scursese pe jumătate,
dar acolo se servea încă desertul și fata bănuia că în acea seară aveau brânză. Dacă se grăbea,
putea încă ajunge la timp.
Coridorul era strâmt și aproape că te obliga să te apleci. De fapt, din câte își dădea seama,
se afla în interiorul unuia dintre ziduri. De cealaltă parte era sala de mese: putea auzi
murmurul estompat al vocilor și pocnetele argintăriei grele și putea privi înăuntru prin
intermediul unora dintre picturi – ochii aveau găuri de spionaj, ca-n filmele vechi cu case
bântuite. De fapt, studenții abia serveau felul principal, miel în sânge, asezonat cu crenguțe
de rozmarin, iar priveliștea o făcea pe fată să-i fie foame. Se simțea de parcă era la milioane
de kilometri distanță de toată lumea și de tot ce cunoștea. Parcă devenise ea însăși o
fantomă, scheletul de la festin, lumea din zid. O cuprinsese deja nostalgia, ca pe unii dintre
studenții plângăcioși, în legătură cu momentul în care stătuse la masă, cu crabul ei insipid,
în urmă cu o jumătate de oră, când știuse exact unde se află. Iată-l și pe Wharton, turnând
încet și zgârcit în pahare, fără a manifesta nici cea mai mică urmă de remușcare. Scena îi
dădea curaj. De asta se afla acolo. Avea să termine misiunea. Pentru Ligă.
Deși, Dumnezeule, oare cât avea să dureze? Următoarea ușă s-a deschis pe acoperiș. Aerul
rece al nopții te pătrundea până în oase. Nu mai urcase acolo de când profesoara
Sunderland îi preschimbase în gâște și zburaseră spre Antarctica, pentru ca să studieze la
Brakebills Sud. După vacarmul din sala de mese, acoperișul i se părea mut și pustiu – fata
se afla foarte sus, mult mai sus față de vârfurile golașe ale celor mai înalți arbori. Acoperișul
era atât de înclinat, încât Plum a trebuit să se târască iar, simțind țiglele cum îi trosnesc sub
palme. Putea zări, în depărtare, râul Hudson, ca o mâzgălitură lungă, sinuoasă și plumburie.
Tremura doar uitându-se la el. Și că tot a venit vorba: luna nu se vedea nicăieri. Dispăruse,
întoarsă la locul ei.
Încotro? Plum căuta firul invizibil. După o pauză lungă de gândire, în urma căreia nu
rezultase nicio concluzie, Plum a forțat încuietoarea celei mai apropiate camere și s-a
strecurat înăuntru. Se afla în camera unuia dintre studenți, iar dacă era să ghicească, ar fi
zis că era chiar dormitorul lui Wharton, deși ea nu-l văzuse niciodată.
— Doamne, a zis ea tare. Ce ironie!
Care ar fi fost șansele? Locurile în care se tot plimbase erau mai mult decât îndepărtate.
Cineva de la Brakebills sau poate chiar Brakebills se juca cu ea. Camera era oribil de
dezordonată, ceea ce era cumva înduioșător, din moment ce Plum îl considera pe Wharton
un obsedat de control. Și mirosea plăcut. Fata bănuise pe jumătate că nimerise într-un duel
cu Wharton, doar că tipul n-avea cum să fi pus la punct așa ceva. Poate că fusese ajutat,
poate făcea parte dintr-o Anti-Ligă obscură, ce jurase să dejoace planurile Ligii! Ar fi fost
chiar mișto.
Momentul era propice să abandoneze misiunea și să se întoarcă în sala de mese. Dar nu:
însemna să renunțe, iar asta nu-i stătea deloc în fire lui Plum. Fata mergea tot înainte, fără
să întoarcă privirea. Avea de atins un scop, de îndeplinit o sarcină în numele Ligii al cărei
director era. Astfel, Plum nu voia să lupte cu logica onirică, avea să alunece pe sanie și să
vadă unde o ducea. Înainte și tot mai jos. Știa instinctiv că dacă pleca pe ușa de la intrare
ar fi însemnat să rupă vraja, așa că a deschis în schimb dulapul lui Wharton, cumva
încrezătoare că în spatele lui urma să găsească o ușiță. Întorcându-se să arunce o ultimă
privire, Plum a observat că pe biroul băiatului se afla o altă cutie de creioane. Făcuse deja
rost de înlocuitoare. De ce crezuseră oare că cele furate erau singurele? Probabil că tânărul
avea sute. Fata a deschis ușa din dulap și s-a aplecat, trecându-i pragul.
De aici înainte, pașii o duceau complet pe cărarea visului. Plum s-a trezit într-o altă curte,
doar că acum era zi. Locurile își pierdeau vecinătatea temporală, cât și spațială. De fapt,
Plum știa unde și când se afla, pentru că iat-o pe ea însăși, cu câteva ore mai înainte,
traversând iarba degerată și trecând pe lângă Wharton în timp ce îl țintuia cu privirea. Ce
priveliște stranie! Toleranța lui Plum pentru bizar era însă în creștere, având în vedere cum
își petrecuse ultima jumătate de oră. Fata s-a privit pe ea însăși ieșind din curte. Se întreba
dacă nu cumva în cazul în care țipa și-și flutura mâinile, cealaltă o auzea și se întorcea,
distrugând astfel pentru totdeauna linia temporală sau dacă scena funcționa ca un fel de
oglindă dublă. Poate că ar fi fost în stare să se sfătuiască pe sine să mănânce fra diavola de
creveți, în loc de specialitățile din crab!
Fata s-a încruntat. Cauzalitatea era încâlcită, deși măcar un lucru era clar: cizmele alea își
trăiseră viața. Pe de altă parte, dacă așa arăta fundul ei văzut din spate, atunci nu era deloc
rău. Ea una i-ar fi dat nota zece.
Ușa următoare era chiar mai depărtată temporal, pentru că o trimisese într-un cu totul alt
Brakebills, deși inițial n-ai fi știut exact să zici care era diferența. Era mai mic, mai întunecat
și oarecum mai dens. Tavanele erau mai joase, coridoarele mai înguste și aerul mirosea a
fum de lemn. Lumina venea de la focurile din șeminee și de la lumânări. Plum a trecut pe
lângă o ușă deschisă și a văzut un grup de fete ghemuite împreună într-un pat mare de
patru persoane. Purtau cămăși albe de noapte și aveau părul lung și drept și dinții cariați.
Plum înțelegea ceea ce vede. Acela era Brakebillsul de demult, din perioada războiului.
Fantoma Brakebillsului Trecut. Fetele și-au ridicat privirea scurt, fără să fie prea curioase,
apoi s-au întors la pălăvrăgeală. Nu exista nicio îndoială în legătură cu ce plănuiau. O altă
Ligă, și-a zis Plum. Știam că trebuie să fi existat una. Fata încă savura satisfacția descoperirii
când a deschis următoarea ușă într-o încăpere pe care nu a recunoscut-o inițial. Când și-a
dat seama unde se afla, a încercat să se retragă, însă ușa se zăvorâse deja în urma ei. Nu
nimerise nici măcar într-o cameră, ci într-o peșteră rotundă, cu pereți din stâncă aspră,
unde un grup de străini punea în scenă ultimul act sângeros al unei tragedii bizantine. Doi
băieți erau trântiți la pământ, cu fața în jos, tremurând, pe când sângele lor prețios
transforma nisipul din jur într-o mâzgă neagră.
— Rahat, a șoptit Plum. Căcat, căcat, căcat.
S-a lipit de perete. Nu mai văzuse niciodată o rană adevărată. Alte patru fete și băieți stăteau
în jur, purtând pe chipuri diverse expresii șocate, temătoare sau furioase. Una dintre ele
avea un pistol; ceilalți își concentrau toată puterea magică pe un bărbat în costum gri.
Energii nebunești și dure izvorau dinspre ei și trosneau în aer, lovindu-l pe om, fără a avea
alt efect asupra lui decât acela că-i făceau gulerul să fluture. Tipul părea oarecum cunoscut.
Iar mâinile lui păreau foarte nefirești.
În colț, făcut grămadă, zăcea un trup lânos, uriaș, din care se ițea un singur corn tare și
ondulat. Doamne. Scena începea să i se limpezească fetei, să prindă un sens oripilant ce
depășea cu mult adevărul deja evident. Berbecul trebuie să fi fost Ember, unul dintre zeii
gemeni din Fillory. Iar pe bărbatul în costum Plum îl recunoștea, deși cumva ca prin vis.
Fața lui rotundă și păstoasă era trăsătură neîndoielnică a familiei Chatwin. Tipul era vreun
strămoș de-ai ei, iar fata nimerise în Fillory. Totul era real. Însă nu semăna cu regatul din
cărți, ci cu o variantă de coșmar. Încăperea străfulgera și se aprindea de lumini periculoase.
Pietrele cădeau asupra bărbatului în costum. Aerul mirosea a explozibil. Plum simțea că
înnebunește. Oricare ar fi fost lucrul ce-i măcinase strămoșii, o găsise, acum, și pe ea și se
afla în aceeași încăpere cu ea. De fapt, era însăși încăperea.
— Nu, a zis ea, inspirând. O, Doamne, nu! Doamne, nu!
Plum a încercat iar ușa din spate, în speranța că trebuia să se deschidă pur și simplu, căci
ea nu se putea afla acolo! Din fericire, ușa a cedat, milostivă. Fără ca fata să se opintească
vreun pic, ușa s-a deschis spre exterior, chiar dacă înainte se deschisese spre interior. Plum
a alergat, pe jumătate, și pe jumătate a căzut prin cadrul ei și a trântit poarta în urmă, iar
liniștea s-a lăsat iar împrejur. Se afla într-o încăpere fără zgomote, o încăpere sigură: salonul
familiar și confortabil, trapezoidal, unde Liga își ținea ședințele. O, Doamne! Slavă
Domnului. Se terminase.
Plum respira repede și a suspinat o dată, sec. Nu fusese real, nimic nu se întâmplase. Sau
poate că fusese real, dar acum dispăruse. Fetei aproape că îi venea să râdă. Nici nu-i păsa,
atât timp cât era în siguranță. Poate că adormise acolo noaptea trecută, după întâlnire, și
totul nu fusese decât un vis. Oricum, turul magic, misterios și bizar trebuia să se termine.
Nu se mai întorcea și nici nu avea de gând să meargă înainte. Avea să rămână în camera aia
idioată și înghesuită, fără ferestre și covor de rahat pentru totdeauna, dacă era necesar. Ea
o iubea. Era cea mai frumoasă încăpere pe care o văzuse vreodată. Se clătinase pe marginea
găurii de iepure, făcându-și vânt cu mâinile, ca să-și păstreze echilibrul, dar, în final, reușise
să nu cadă. Nu căzuse. Rămăsese în lumea sigură scăldată de iarbă și cer și nu avea de gând
să o mai părăsească. Greșise că se gândise vreodată la altă posibilitate. Universul stâlcit
încercase să o răpească, dar Plum era puternică.
Plum s-a prăbușit pe canapea. Își simțea genunchii ca pe două pungi de apă. Fata s-a forțat
să se gândească la ce însemnase tot circul. Cineva sau ceva aflase că era o Chatwin și acum
încerca să o sperie. Sau poate că era una dintre chestiile alea când îți înfrunți, automat, cea
mai mare teamă.
Însă ce simțea cu adevărat Plum era că Fillory întinsese o mână spre ea și o trăsese subtil
de mânecă, șoptind: Nu uita. Ești a mea. Dar Plum își învățase lecția. Sau în orice caz
învățase o lecție: nu avea să mai încerce în veci să pătrundă în magazia cu vinuri pe altă
cale decât cea obișnuită. Canapeaua era atât de moale și dărâmată că aproape o înghițea.
Plum s-a oprit din gândit și s-a uitat la reflexia ei din oglinda spartă de Darcy și de Chelsea
cu o noapte în urmă. Însă imaginea ei nu se afla acolo. În oglindă se vedea o altă fată. Sau
cel puțin avea conturul unei fete. Ființa era albastră și complet goală, iar pielea ei iradia o
lumină blândă, nepământească. Chiar și dinții i se ițeau albaștri. Creatura îi zâmbea. Ochii
i se potriveau cu nuanța pielii. Ființa atârna nemișcată în aer, un metru deasupra solului.
Conturul fetei era ciudat: uneori părea ușor tulbure, iar alteori se lămurea clar și tăios. Plum
s-a îndreptat pe canapea, s-a ridicat ușor în picioare, iar după aceea a rămas nemișcată
pentru că înțelesese că nu mai putea clinti niciun mușchi. Știa cine era ființa din oglindă.
Trebuie să fi fost fantoma de la Brakebills. Până la urmă, spectrul fusese de vină. Plum
crezuse că scăpase, dar stafia doar se jucase cu ea. Acum, fata se afla țintuită în centrul
pânzei, iar păianjenul își făcuse apariția.
Fantoma nu era una prietenoasă, dar nici un caz de poltergeist răutăcios. Chestia aia era
moartă și ura viii. Odată, pe când era copil, după o furtună, Plum văzuse un cablu de
electricitate căzut zvârcolindu-se neîncetat și aruncând arcuri de energie pe asfaltul umed,
luminos ca un soare. Fata albastră semăna leit cu imaginea aceea. Izolația căzuse de pe fața
lumii, iar Plum rămăsese să înfrunte curentul electric. Cele două fete s-au uitat una la alta:
cea care supraviețuise și cea care trecuse dincolo. Spiritul zâmbea din ce în ce mai larg, ca
și cum ar fi fost la o petrecere cu ceai.
— Nu, a zis Plum. Nu eu. Nu mă vrei pe mine.
Dar Plum mințea. Înțelegea perfect. Fantoma o dorea chiar pe ea. Mereu o dorise. Era o
Chatwin, iar cei din familia Chatwin trăiau cu împrumut. Plum se întreba dacă avea să o
doară. Buf! Sunetul venise dinspre peretele din stânga ei – ceva se lovise de el, în partea
cealaltă. De pe tavan s-a scurs o ploaie de var. Vocea unui bărbat a rostit ceva de genul „uf”.
Plum a privit spre perete; dar fantoma nici nu s-a clintit. Buf! Peretele a explodat spre
interior, iar Plum s-a ferit și un bărbat a căzut prin spărtură, acoperit cu totul de praf alb.
Era profesorul Coldwater. Bărbatul s-a scuturat ca un câine ud ca să scape de colb, deși încă
arăta ca și cum ar fi fost lovit cu un sac de făină. Din mâinile lui a izbucnit o energie
albicioasă, ca niște sclipiri, atât de luminoase, că Plum le vedea străfulgerând mov. Când
Coldwater a zărit ce era în oglindă, a înghețat.
— Oh, a făcut el, încetișor. Doamne. Ești chiar tu.
Plum nu credea că profesorul vorbise cu ea. Oare cunoștea ființa aia? Părea să o știe
personal, ceea ce ar fi fost destul de ciudat, chiar și pentru un personaj ca el. Coldwater a
inspirat adânc și și-a regăsit stăpânirea de sine.
— Nu te mișca până nu-ți zic, a spus.
Replica îi fusese, de data asta, adresată lui Plum. Fata nu s-a mișcat, dar nici nu îndrăznea
să creadă că profesorul chiar o putea salva. Tot ce reușise să facă fusese să-l atragă și pe el
în catastrofă.
Protejându-și fața cu un braț, profesorul Coldwater a îndoit în spate unul dintre picioarele
lungi și a lovit oglinda. A trebuit să o izbească de trei ori – primele două dăți, sticla doar ce
s-a crăpat și s-a deformat, dar la a treia încercare piciorul i-a intrat direct prin ea. Pantoful
a rămas un pic blocat când profesorul a vrut să-și retragă piciorul. Primul gând al lui Plum
a fost că neapărat o să-i spună lui Chelsea că nu trebuie să plătească oglinda, ceea ce
probabil era doar o indicație a stării de șoc în care se afla fata.
Fantoma nu dispăruse, dar era, cu siguranță, deranjată. Ființa încă îi privea, plutind în aer,
dar acum era nevoită să privească de după marginea găurii. Profesorul Coldwater a întors
spatele oglinzii; fantoma a aruncat ceva spre ei, deși Plum nu vedea ce fusese, iar Coldwater
a respins obiectul cu o mână, fără să se uite. Bărbatul și-a lipit apoi palmele una de cealaltă.
— Pune-te la pământ, a zis el. Întinde-te pe podea.
Plum l-a ascultat. Aerul a pâlpâit și a străfulgerat, iar părul fetei a prins a trosni încărcat de
atâta energie statică, că o durea scalpul. Întreaga lume era inundată de lumină. Pe fundal
se auzea bufnetul grav, ritmat, al ușii din spatele ei, care ieșea din țâțâni.
— Acum ridică-te și fugi, a zis profesorul Coldwater. Fugi! Du-te înainte, voi fi chiar în
spatele tău.
Plum a luat-o la goană. Ar fi putut rămâne să încerce să ajute, dar asta ar fi însemnat să se
poarte încă și mai prostește decât o făcuse deja. Și-a luat inima în dinți și s-a încrezut în
profesor: a sărit peste canapea, ca un atlet, și s-a simțit împinsă de o undă de șoc, pe când
profesorul Coldwater detona o ultimă vrajă. Forța a dezechilibrat-o o clipă pe Plum, dar
fata și-a regăsit balansul și a continuat să fugă.
Aparent, se deplasa mai rapid la întoarcere decât atunci când venise. Tânăra sprinta ca și
cum ar fi purtat ghetele vrăjite din basme, iar inițial Plum a crezut că era din cauza
adrenalinei, dar de fapt magia își făcea treaba. Dintr-un pas s-a aflat în peștera infernală,
apoi s-a trezit în Brakebillsul colonial, după aceea a sărit în camera lui Wharton, pe
acoperiș, în sala de mese, în spațiul dintre ziduri, în bibliotecă, a virat abrupt la stânga, în
curtea cu părul ciudat și în pasaj. Sunetul ușilor ce se închideau în urma ei semăna cu
bubuitul în serie al unor pocnitori. Fata nu s-a oprit până nu a ajuns în siguranță și gâfâind
în Salonul Seniorilor. Profesorul era chiar în spatele ei, așa cum promisese. Coldwater
reușise, îi scosese de acolo. Nimic nu-i fusese lui Plum mai limpede în viață decât faptul că
avea să moară în acel loc, dar coșmarul de terminase acum. Oroarea evadase din hruba în
care se ascunsese toată viața ei, dar profesorul reușise să o izoleze din nou. Deocamdată.
Fără să spună vreun cuvânt, profesorul Coldwater a resigilat pasajul. Fata l-a privit lucrând,
în timp ce respirația i se întorcea încetul cu încetul la normal, amețită, dar nu atât de
amețită încât să nu fie interesată de aspectele tehnice: mișcându-se cu repezitorul, brațele
bărbatului ce zburdau nebunește, ca într-o înregistrare secvențială, au reasamblat întregul
model complicat al zidului de cărămidă în aproximativ cinci secunde. Plum se întreba unde
învățase el un așa truc. În niciun caz la colegiu. De data asta, profesorul a renunțat la
semnăturile pretențioase în unghiuri ascuțite. Atâta lucru le putea spune despre el:
bărbatul învăța din greșeli. Profesorul a ieșit apoi din culoare și a închis ușa. Erau singuri.
Ai fi zis că nu fusese decât un vis, dacă umerii profesorului n-ar fi fost plini de praf.
— De unde ați știut? a zis Plum. De unde ați știut unde sunt și unde se afla fantoma?
— Nu e o fantomă, e un niffin. Nu e lucru bun.
— Ce voia lucrul ăla?
— Fata aia. A fost om. Și habar nu am ce dorea. Ți-a zis ceva?
— Nu. Pot să vorbească?
— Nu știu, a răspuns Coldwater.
Unul dintre degetele lui încă trosnea de la un pic de foc alb; profesorul și-a scuturat mâna
și flăcăruia s-a stins.
— Nimeni nu cunoaște prea multe despre ei.
— Dar ați părut surprins când l-ați văzut. Parcă l-ați recunoscut. Pe ea, vreau să zic.
— Știu.
Profesorul Coldwater părea mai trist și mai puțin triumfător decât se gândea fata.
— Știu ce vrei să spui. Îmi doresc să-mi fi vorbit. Nu-mi păsa dacă mi-ar fi citat din Biblia
Regelui James.
Decanul Fog a apărut de după colțul salonului în formă de L, pășind iute. Bărbatul nu părea
fericit.
— Știți câte alarme ați declanșat prostindu-vă așa prin subspațiu?
Profesorul Coldwater a numărat, tăcut, pe degete.
— Unsprezece?
— Da. Unsprezece.
Fogg părea macabru de nefericit că profesorul dăduse răspunsul corect.
— Ce dracului făceați acolo? Darby?
Plum a roșit. Farsa – uitase complet de ea. Fata încă avea caseta idioată a lui Wharton în
buzunar. Fusese atât de incredibil de inutil. Poate că asta încercase fantoma să o învețe:
totul e în zadar. Soarta te prinde din urmă orice ai face, așa că nu o mai da pe după vișini,
pentru că nu reușești decât să pari și mai ridicol decât ești deja. Toți suntem fantome, doar
că tu nu arăți ca una deocamdată. Dar Plum nu era gata să accepte explicația. Dacă ăsta era
adevărul, atunci ce rost mai avea totul? Ideea o înfuria. Oricum ar fi fost, fata avea de gând
să se mai eschiveze un pic. Cui dracului îi păsa de cât de penibil arăta ea.
Plum și-a îndreptat umerii și și-a ridicat bărbia.
— Căutam un pasaj secret spre cămara cu vinuri, a răspuns tânăra, clar și răspicat, ca să-i
pot face o farsă lui Wharton.
— O farsă.
Fogg nu era impresionat de curajul ei existențial.
— Înțeleg. Coldwater?
— Domnule decan.
— Nu ai îndeplinit protocoalele pentru încălcarea zonei interzise. Niciunul dintre ele.
— Nu, a răspuns Coldwater. Nu am avut timp. Situația era destul de urgentă.
— Ai încercat măcar să elimini blestemăția? Sau să o izgonești?
— Eu…
Coldwater și-a înghițit cuvintele.
— Nu.
— De ce nu?
Un mușchi a tresăltat pe falca profesorului.
— Nu am putut.
— Profesorul Coldwater mi-a salvat viața, a intervenit Plum.
— Mulțumesc, Darby, a zis Fogg, și, pe lângă asta, a pus viețile tuturor celor din școală în
pericol. Am riscat cu tine, Quentin, și se pare că a fost o greșeală. Ești concediat. Să eliberezi
camera până mâine-seară. Profesorul Liu poate să-ți preia cursurile.
Coldwater nu a făcut nicio mișcare, nici măcar nu a clipit, dar Plum a tresăltat pentru el,
așa cum se întâmplă când vezi pe cineva încasând un pumn.
— Bine. Înțeleg.
— Oare?
Fogg era așa furios, că scuipa în timp ce vorbea.
— Oare? Ei bine, mereu ai fost un învățăcel iute de minte! Aș crede că tu, dintre toți
oamenii, ar fi trebuit să te prinzi cel mai rapid, având în vedere că ai fost martor direct al
motivului pentru care protocoalele au fost create inițial. Darby?
— Da, domnule.
— Poți termina ultimele trei săptămâni ale semestrului. Apoi vei fi exmatriculată.
Fogg i-a fulgerat pe amândoi din priviri, apoi a ieșit din cameră. Plum își dorea din răsputeri
să-și păstreze calmul. Nu credea că avea să plângă, doar că voia să se așeze pe una dintre
canapelele din piele roșie, să-și pună capul între genunchi pentru o clipă, în timp ce privirea
avea să i se întunece. Fata chiar iubea Brakebillsul. Îl iubea așa de tare. Îl iubise, mai bine
zis.
Plum a simțit canapeaua lăsându-se pe când profesorul Coldwater s-a așezat la celălalt
capăt. Bărbatul a oftat adânc.
— Ei bine…
— Îmi pare rău, a izbucnit ea. Îmi pare așa de rău! Nu am vrut să vă pun în pericol! Nu am
vrut să fiți concediat!
Și nu s-a mai putut abține să nu suspine: o dată, de două ori, de trei ori. Aveau să o
izgonească în lumea cea rece și rea. Plum nu era pregătită. Nu era un loc sigur. Ce o să facă?
Cum o să trăiască?
— Știu. Te rog, nu-ți face griji, a zis Coldwater, încetișor. Am fost alungat din locuri mai
bune. Și-ai putea la fel de bine să-mi spui Quentin.
— Dar ce-o să faci? Ce-o să fac eu?
— O să găsești ceva, o să vezi. E o lume mare. Probabil mai mare decât crezi.
— Dar sunt ratată! O ciudată! Am fost eliminată de la Brakebills, pentru numele lui
Dumnezeu!
Vorbele abia dacă se adunau în vreun sens în mintea ei. În curând însă fata știa că aveau să
rezoneze foarte puternic. Dar pentru moment, cuvintele îi amorțeau buzele, ca și cum erau
otrăvite. Fusese exmatriculată. Plum s-a gândit că o să trebuiască să le pronunțe în fața
părinților ei și privirea i s-a întunecat din nou.
— O să apară ceva. Mulți au diplome de la Brakebills, dar câți pot spune că au fost
exmatriculați? E un club destul de exclusivist.
Plum nu era atât de distrusă încât să nu pufnească în râs.
— Dar, dacă nu te deranjează că te întreb, a continuat Coldwater, ce anume făceai acolo?
Am sigilat coridorul cu un motiv. Nici măcar eu nu mi-am putut da seama unde duce.
— Oh, i-am spus adevărul decanului Fogg. Chiar îi făceam o farsă lui Wharton.
— De ce?
— Păi, s-a cam zgârcit cu vinul în ultima vreme. Și-n plus, mi s-a părut că locul ăsta are
nevoie de mai multă chițibușărie. În general. Farse la nivel înalt. Pare prostesc acum, dar
știi la ce mă refer. Ca să mai relaxăm atmosfera. Pentru că, cine știe, am putea muri în orice
moment.
— E adevărat.
— Sau să fim exmatriculați.
Quentin părea să-i accepte logica fără rezerve. Bătrânii: niciodată nu știai cu cine ai de-a
face.
— Tot mai vrei să știi unde e pasajul secret? Cel spre cămara cu vinuri?
— Sigur, a răspuns Plum, tremurătoare.
Fata a reușit să chicotească un pic amar.
— La dracu, de ce nu.
Fata vorbise însă din inimă. La naiba cu tot. Aparent o puteau alunga de la Brakebills, dar
onoarea Ligii avea să dăinuiască veșnic. Mândria să-i rămână pentru totdeauna.
— Trebuie să deschizi celălalt panou, a zis Quentin. Nu pui la socoteală și jumătatea de
lambriu.
Aha. Fata a desenat același cuvânt runic ca mai înainte și ușa s-a deschis. Plum s-a uitat
înăuntru. Era exact cum crezuse: floare la ureche. Pasajul nu măsura nici măcar o sută de
metri, ci mai degrabă șaptezeci. După tot ce se întâmplase, ajunsese aproape la timp. Plum
tocmai închisese ușa secretă a magaziei în urma ei – ușa era ascunsă în spatele unui raft fals
– când Wharton a intrat grăbit, lăsând un moment să se audă în spatele lui clinchetul și
trăncănelile de la desert. Părul fetei arăta dezastruos, dar asta făcea parte din efectul de
scenă. Părea cu adevărat în spiritul Ligii.
Wharton a înlemnit, cu o sticlă căreia abia îi pusese dopul într-o mână și două pahare cu
gura în jos în cealaltă, atârnându-i de degete. Plum l-a privit cu calm. Ceva din farmecul
chipului lui Wharton venea din asimetria lui: cândva i se operase o buză de iepure, iar
intervenția reușise, astfel că acum nu se mai vedea decât o mică cicatrice de vagabond, ca
și cum ar fi încasat-o la un moment dat direct în față, dar nu se dăduse bătut. Pe lângă asta,
linia părului îi forma un V pe frunte. Unii tipi beneficiaseră de tot norocul din lume.
— Le-ai dat mai puțin vin studenților din anul al cincilea, a zis Plum.
— Da, a recunoscut băiatul. Mi-ai luat creioanele.
— Da.
— Nu mă interesează creioanele, a recunoscut Wharton, cât caseta. Și cuțitul. Sunt din
argint vechi, marca Smith and Sharp. Nu se găsesc oriunde.
Plum a scos caseta din buzunar. N-avea să cedeze deloc, nici măcar după tot ce se petrecuse.
Mai ales după tot ce se petrecuse. La naiba cu fantoma și la naiba cu Brakebills și la dracu
cu familia Chatwin. Lumea i se deschisese sub picioare și nimic nu avea să mai fie la fel, dar
putea încă să-și joace rolul până la capăt. Până la final. Asta nu i-o puteau lua.
— De ce te-ai zgârcit cu vinul?
— Pentru că am nevoie de el.
Doamne, oare băiatul chiar era alcoolic? Nimic nu o mai surprindea acum pe Plum, dar
chiar și-așa. Wharton nu părea genul. Epifanio poate că da, dar nu Wharton. Iar tânărul nu
i-ar fi furnizat astfel de băutură prietenului său.
— Dar de ce îți trebuie? a întrebat Plum.
Fata ținea caseta departe de atingerea lui.
— Îți înapoiez creioanele și toate celelalte. Vreau doar să știu.
— Tu pentru ce crezi? a răspuns Wharton. Îl las afară pentru nenorocita de fantomă.
Chestia aia îmi face părul măciucă.
Explicația lui părea la fel de rezonabilă ca oricare alta. Plum a oftat și s-a așezat pe o cutie.
Îi pierise toată puterea.
— Și mie.
Fata i-a întins caseta.
Wharton s-a așezat lângă Plum și a tras aproape o masă mică, punând cele două pahare pe
tăblia ei.
— Vrei vin?
— Mersi, a zis Plum. Aș bea un pic.
Dacă nu acum, atunci când? Wharton a turnat din belșug de data asta, ba poate chiar un
pic peste. Lichidul întunecat părea negru în pahar, iar Plum a trebuit să se abțină să nu-l
dea pe gât deodată. Tutun proaspăt. Coacăze negre. Doamne, ce bun era. Plum a ținut vinul
o clipă în gură și a numărat până la zece înainte să înghită. Vinul ieșea cu totul de sub
spectrul magiei; vinul era doar vin. Plum putea parcă să miroasă fânul umed de pe un câmp
secerat din Toscana, la primele ore ale dimineții, după ce se luminează cerul, dar nu înainte
ca soarele să usuce roua. Vinul îi mai amintea de un alt loc pe care nu-l văzuse niciodată,
darămite să-l mai și miroasă – un loc cu verdeață, neîntinat și depărtat, pe care fata îl
cunoștea bine, deși nu-l vizitase nicicând și care, la rândul lui, o cunoștea. Plum îi simțea
atracția, ca întotdeauna. Dar pe moment tânăra nu voia să-i știe numele.

Capitolul nouă
Sosiseră la hotelul Marriot doar de o săptămână, iar Quentin nu știa cât mai putea să
îndure. Nu era un loc în care oamenii să rămână mai mult de două nopți la rând. Nu era o
locuință pe termen lung; nici măcar una pe termen mediu. Pereții erau subțiri, mâncarea
era groaznică, iar decorațiunile interioare erau încă și mai rele. Locul era rău pentru suflet.
Quentin nu se intersecta prea mult cu ceilalți, în afară de Plum. Pushkar era ocupat să
survoleze coasta de est, împreună cu pasărea și cu Lionel, în căutarea valizei sau a Cuplului.
Stoppard construia în dormitorul lui ceva mare și complicat din bucăți mici de metal.
Puștiul nu ieșea din cameră decât o dată sau de două ori pe zi, la ore ciudate, purtând un
șorț unsuros. Pasărea îi încredințase lui Betsy cartea de credit și o trimisese să cumpere cele
necesare. Între timp, lui Quentin și lui Plum li se dăduse misiunea de a găsi o soluție la
faimosul farmec încorporat. Problema era spinoasă, dificilă și elaborată; o adevărată bătaie
de cap. Quentin auzise de farmece încorporate, deși nu întâlnise niciunul în realitate.
Teoria spunea așa: imaginează-ți o lume bidimensională, un plan plin de obiecte infinite
bidimensionale. Tu, o ființă tridimensională, ai putea, teoretic, să te înclini deasupra lui și
să îndoi unul dintre aceste obiecte, ancorându-l pe planul lui pentru totdeauna; dacă ai face
asta cu grijă, e posibil să nici nu provoci cine știe ce distrugeri. În cazul unui farmec
încorporat, o operațiune asemănătoare avusese loc într-un spațiu tridimensional folosind
o ancoră patru-dimensională pentru a lipi obiectul definitiv de substanța tridimensională
a planului spațio-temporal.
Problema era la fel de complicată precum suna și extrem de greu și de încâlcit de realizat.
Acele de siguranță patru-dimensionale nu creșteau în copaci sau cel puțin nu în lumea
noastră. Farmecele încorporate erau ultima modă în rândul securității magice, iar Cuplul
trecuse, pesemne, prin multe încercări ca să-l facă, dar astfel valiza devenise de neatins.
Doar că pasărea nu credea că farmecul era impenetrabil. Din experiența lui Quentin,
creaturile magice precum zburătoarea nu păreau să știe prea multe despre magie, din punct
de vedere tehnic. Ființele acestea nu făceau magie, ci erau magie, așa că substraturile nu
prea contau. De asemenea, multe dintre ele nici nu erau cine știe ce înțelepte. Dar pasărea
avea oareșce idei despre ce însemna farmecul sau cineva o pusese la curent, iar la o primă
vedere, conceptele ei nu părea să fie prostii. Aplicarea ideilor însă ridica o varietate de
dificultăți practice și spinoase, iar pasărea lăsase, generoasă, în sarcina lui Quentin și a lui
Plum rezolvarea micilor inconveniente.
La început fusese amuzant: problema era una stufoasă, bogată și cu adevărat dificilă, iar
tinerii o atacaseră cu entuziasm. Petrecuseră o săptămână schițând tabele pe hârtia
furnizată de hotel, apoi trecuseră la topuri întregi de coli de copiator șmanglite de la centrul
de afaceri și, în final, pe o rolă groasă de hârtie cerată cumpărată de la un magazin cu
produse pentru artele plastice. Însă ce păruse înainte ca fiind o idee ambițioasă, dar relativ
clară, continuase să se ramifice din în ce în ce mai mult în farmece secundare, terțiare și
cuaternare, până la punctul la care tinerii fuseseră nevoiți să inventeze un cod de culori
care necesitase o cutie de 120 de nuanțe de Crayola. Quentin și Plum se certau mult mai
aprins decât era necesar cu privire la ce culori se potriveau fiecărei vrăji. Ăsta ar fi trebuit,
probabil, să fie un semnal de alarmă. După o săptămână, reușiseră să sape destul de adânc
încât să se lovească de dificultăți cu adevărat grele, de întrebări care păreau că ar fi trebuit
să aibă răspunsuri, dar care în schimb se întorceau înzecit. Dacă n-ar fi fost Alice, Quentin
ar fi renunțat.
Ani buni – mai exact șapte – Q se gândise la Alice ca la o persoană care aparținea trecutului.
Fata nu era moartă, ci… dusă. O jelise. Dar când Quentin o zărise în acea noapte în oglinda
de la Brakebills, toate acestea fuseseră șterse cu buretele, iar tânăra se întorsese brusc în
prezentul lui. Q nu o mai văzuse de atunci, din Cripta lui Ember, iar reîntâlnirea fusese
haotică și neașteptată, astfel încât în acel moment, Q nu știuse ce să gândească sau ce să
simtă – Fogg avusese dreptate, nu urmase protocoalele pentru că regulile spuneau să
izgonești sau să ucizi orice trece de cordoanele de protecție de la Brakebills; Quentin nu
fusese dispus să facă una ca asta. Și nici nu dorise să ofere vreo explicație. Alice apăruse din
senin, suficient de aproape să-i vorbească și să-l ucidă. Sau să o ucidă pe Plum, pe care,
până în acea noapte, Quentin nu o remarcase altfel decât ca pe o față din mulțime. Însă
Alice nu făcuse nimic. Exista în Q o părticică ce-și dorea să nu o fi văzut pe Alice, să nu se
fi aflat în Salonul Seniorilor sau să fi fost rândul lui să mănânce cu bobocii. Nu fusese, oare,
suficient că o pierduse o dată? Acum, Alice trebuia să-l vâneze, să-și intersecteze lumea cu
a lui și să-l alunge din unicul cămin pe care-l avea? Când lovise oglinda, o parte din el o
făcuse cu mare convingere: voise să o trimită înapoi, să o respingă. Quentin știa că avea să
piardă Brakebillsul chiar înainte să-l concedieze Fogg. Știuse imediat ce o zărise.
Dar acum nu mai conta. Tot ce mai avea importanță era că el îi simțea prezența fetei. Alice
nu dispăruse: trupul ei se preschimbase, dar esența lui Alice se afla acolo, undeva, sub forma
fetei pe care o cunoscuse, prinsă înăuntrul flăcării toxice și albastre, precum o muscă în
chihlimbar. Q era sigur. O recunoscuse pe vechea Alice, cea pe care o iubise, deformată,
dar reală, și nu putea să o lase acolo. Dacă exista vreo cale să o scape, atunci el avea să o
găsească. Aceasta era misiunea lui.
Însă avea nevoie de un plan. Trebuia să se adune, să adune resurse, să-și găsească o locuință.
Trebuia să afle tot ce putea despre niffini. Pentru asta, avea nevoie de bani, și ca să facă rost
de bani era nevoie să spargă nenorocitul de farmec. N-aveau să reușească fără puțin ajutor.
Din păcate, singurul magician pe care Quentin îl considera suficient de inteligent să-i ajute
se afla departe, pe un alt continent, într-un loc pe care el și Alice îl cunoscuseră bine.
Când Quentin a propus o excursie în Antarctica, Plum nu a reacționat cu mare entuziasm.
Era frig și o adevărată corvoadă să ajungi acolo, și-n plus, profesorul Mayakovsky era un
măgar. Însă Plum era o creatură ce trăia pentru senzații noi și nu i-a trebuit mult să
reconsidere ideea. Avea să fie o aventură! Putea deveni iar gâscă! îi plăcuse la nebunie să fie
gâscă.
— Doar că, a zis ea și mai încântată, de ce să fii gâscă? Am fost deja. Ne-am putea
preschimba în altceva! În orice!
— Mă gândeam să mergem ca ființe umane, și-a dat Quentin cu părerea. Cu avionul.
Plum se așezase deja la laptop și căuta pe Internet.
— OK, ia uite aici! Care-i cea mai rapidă pasăre migratoare de pe Pământ?
— Avionul.
— Da, mă rog, ești cel mai plin de scorneli magician din lume. Uite aici, se numește becață.
— Ești sigură că e o pasăre adevărată? Parcă e ceva scos din romanele lui Lewis Carroll.
— Se spune că unele zboară non-stop timp de patruzeci și opt de ore și parcurg peste șase
virgulă șapte sute șaizeci de kilometri. Nu inventez eu, scrie aici.
— De pe Wikipedia.
Totuși. Quentin a privit peste umărul fetei. Becața mare era o pasăre grăsuță și mică, de
apă, aducând cu un ou, cu un cioc lung și mare și dungi maro, în zigzag, ca o scoică mai
mult obișnuită. Zburătoarea nu semăna deloc cu un demon al vitezei.
— Femelele becațe sunt, în medie, mult mai mari decât masculii, a adăugat Plum.
— Am avea nevoie de ceva pe care să ne bazăm vraja, cum ar fi ADN-ul unei alte becațe.
Cel puțin așa a fost prima oară. Nu cred că transformarea poate fi făcută doar după o
imagine dintr-un articol Wikipedia.
— Ești sigur? E la rezoluție înaltă.
— Chiar și-așa. Plus că îmi fac griji din cauza frigului. Pasărea aia nu arată ca și cum ar fi
evoluat în Antarctica.
— Doar că acolo va fi încă vară, a zis Plum. Anotimpurile sunt inversate.
— Chiar și-așa.
— Încetează să spui asta.
Plum s-a încruntat, apoi s-a înveselit iar.
— OK, lasă păsările. Nici măcar nu știu de ce mă gândeam la păsări. Am putea fi pești! Sau
balene – balene albastre!
— Tot ar trebui să mergem pe jos ultima porțiune de drum. Când ajungem în Antarctica.
— O să înotăm sub gheață!
— Ăla-i Polul Nord. Antarctica e un continent. Sub zăpadă nu-i decât solul.
Fata a pufnit enervată.
— Cum zici tu, Nanook.
Dar bineînțeles că Plum avea dreptate: ar fi fost mișto să devină balene albastre. Ideea îl
încânta. Era sigur: ar fi fost protejați prin lege și în afară de atacurile rare ale balenelor
ucigașe, cele albastre nu aveau niciun prădător natural. Singurul dezavantaj era că deși erau
foarte rapide pentru standardele cetaceene, tot erau incredibil de încete comparativ cu
majoritatea păsărilor, darămite cu marea becață – douăzeci de metri pe oră era viteza
maximă a unei balene pe distanțe lungi. În ritmul ăsta, drumul până în Antarctica ar fi durat
câteva luni.
— Mă îndoiesc că am putea amâna misiunea atâta timp, a zis Quentin.
— Mda, a făcut Plum, cu jumătate de gură. Ar fi fost drăguț însă. Ei bine, a mai murit un
vis.
Dar în final au găsit o modalitate de a salva ceva din fantezie. Au zburat cu o companie
aeriană majoritatea distanței, până în Ushuaia, un port mic, dar neașteptat de încântător
din Țara de Foc, care pretindea titlul de cel mai sudic oraș din lume. Așezarea era înghesuită
pe o limbă îngustă de uscat, între Canalul Beagle și vârfurile acoperite de zăpadă ale
Munților Marțial din spate, ca și cum ar fi fost sprijinită de ei, încercând să nu cadă în apa
înghețată. De acolo, au putut traversa Strâmtoarea Drake, spre coasta Antarcticii, ca balene.
De la aeroport au luat un taxi spre faleză. Nu-și aduseseră niciun fel de bagaj. Privit de pe
cheiul din beton, Canalul Beagle părea, într-adevăr, incredibil de rece; o dungă cenușie de
apă marină izbea ghețarii de pe ambele părți. Dar tinerii nu puteau face nimic stând pe
uscat. Pentru transformare trebuia să se afle în adânc. Dacă erau turiști, pescari amatori
sau contrabandiști, rațional ar fi fost să închirieze o barcă. Dar Quentin și Plum era
magicieni, așa că au așteptat până la miezul nopții, apoi și-au vrăjit pantofii și au avansat
în largul canalului, pe jos. La început fusese destul de dificil să se adapteze valurilor din
fericire blânde și ritmului hulelor. Doar pantofii lor erau plutitori, așa că dacă se întâmpla
să cadă, s-ar fi udat ca oricine altcineva. De îndată ce s-au aflat la câteva sute de metri de
mal, departe de luminile lucitoare de pe plajă, s-a făcut liniște și foarte întuneric și frig.
— Simt cumva că săvârșim o blasfemie, a zis Plum. Adică, doar Isus are voie să meargă pe
apă.
— Chiar nu cred că l-ar deranja.
— De unde știi tu?
Fata a rămas tăcută o vreme, concentrată la mers. Nu era complet diferit de a încerca să
pășești într-un castel întunecat, rece și extrem de instabil.
— Ți-a plăcut la Brakebills Sud?
— Nu cred că îi place cuiva. Dar mie mi-a prins bine. Am învățat multe.
— Da. Mi-a plăcut când am fost animale.
— A fost frumos. V-a făcut vulpi?
Plum a scuturat din cap.
— Urși și foci. Dintr-un motiv sau altul, nu mai preschimbă pe nimeni în vulpe.
Când se urcaseră în avion în acea dimineață, Brakebills Sud păruse îndepărtat, dar acum că
aproape ajunseseră la o aruncătură de băț de Antarctica, colegiul se apropiase deodată
foarte mult, iar amintirile lui Quentin îi reveneau în minte ca și cum s-ar fi întâmplat ieri.
Erau atât de inocenți pe atunci, atât el, cât și Alice; chiar și după ce se întâmplase pe când
fuseseră vulpi. Emoțiile lor pure îi cotropiseră cu o urgență de nestăvilit, iar tinerii nu
știuseră ce să facă. Quentin își dorea să trăiască din nou momentul. Ar fi încercat să fie mai
drăguț, mai puternic. Doar că lucrurile nu stăteau chiar așa. De fapt, singurul lucru pe care
și-l dorea era să o aibă pe Alice înapoi, în prezent. Și jurase că avea să o recupereze.
— V-ați întrecut până la Pol, la final? a întrebat Plum. Pun pariu că da.
— Da, ai câștigat.
Plum părea încântată să se întoarcă.
— Pun pariu că ai ajuns primul.
— Aici greșești.
— Ha!
Râsul fetei s-a pierdut printre valuri.
— Nu pot să cred că marele profesor Coldwater a fost învins la Pol! Cine te-a întrecut?
— Un magician mai bun ca mine. Tu ai câștigat?
— Normal, a zis fata. La diferență de un kilometru.
Luna răsărise nenatural de strălucitoare; o hostie din alb fosforescent, dar apa întunecată
părea mai degrabă să înghită lumina decât să o reflecte. O singură undă era suficientă ca
tinerii să se împiedice, așa că mergeau cu pași exagerat de mari. Îndepărtându-se de plajă,
apa se netezea, dar valurile se făceau mai mari. Puținele ferestre luminate din Ushuaia,
unde se dădea stingerea după zece noaptea, păreau incredibil de atrăgătoare. Din fericire,
magicienii purtau haine călduroase, geci cu glugă și chiloți cu mânecuță pe care, dacă totul
mergea conform planului, nu aveau să le mai vadă niciodată.
Au înaintat cam trei sute de metri în golf. Conform graficelor nautice pe care le consultase
Quentin, ar fi trebuit să fie suficient. Cei doi s-au oprit și au rămas clătinându-se comic
înainte și înapoi pe apă, puțin asincronic. Pregătiseră vraja cât putuseră de bine dinainte.
Quentin a inspirat adânc și și-a mișcat umerii. Era un lucru rar ca magicienii să se sinucidă
cu propriile vrăji, dar poveștile cu acest final începeau de obicei în felul în care-și
propuseseră ei.
— E totul bine?
Plum și-a mușcat buza și a dat din cap.
— Bine.
Quentin a deschis o caserolă Tupperware plin de o pastă grețoasă pe care o făcuse în New
York, pe bază de praf de os de balenă, răzuit de pe o sculptură din os de balenă pe care o
cumpărase dintr-un magazin cu antichități. Tinerii și-au înmuiat două degete în pastă și și-
au uns frunțile.
— Poate că ar trebui să ne depărtăm unul de celălalt, a propus Plum. Dacă merge, o să
devenim foarte mari.
— Corect.
Magicienii s-au dat câțiva pași înapoi, ca și cum se pregăteau să lupte într-un duel, apoi s-
au întors cu fața în aceeași direcție. Quentin și-a făcut curaj. Având în vedere amintirile lui
despre metamorfoza în gâscă, de la Brakebills, Q era destul de sigur că transformarea avea
să fie foarte neplăcută. A inspirat adânc, a ridicat mâinile și a coborât apoi un singur braț,
ca și cum ar fi dat startul unei simfonii de Mahler. Transformarea începea. În mod
surprinzător, senzația nu era atât de rea. Probabil faptul că trebuise să se micșoreze, să
piardă masă, ca și cum ai stoarce un tub de pastă de dinți, fusese neplăcut atunci când
devenise gâscă, dar de data asta lucrurile se petreceau invers, Quentin se lărgea și nu era
deloc rău. Se umfla ca un balon; capul, în special, se făcea absolut uriaș. Geaca i s-a întins
și apoi a plesnit într-un norișor de fulgi. Gâtul și umerii i s-au contopit cu trupul și au
crescut, iar ochii i s-au bulbucat în direcții opuse pe cele două părți ale capului gigantic.
Brațele și mâinile au crescut mai încet, devenind proporțional mai mici, apoi s-au aplatizat
și și-au pierdut articulațiile, devenind înotătoare – parcă purta mănuși fără degete – și au
alunecat ușor spre talie. Picioarele i s-au unit și ceva ciudat se întâmpla cu laba piciorului,
dar Quentin nu a băgat de seamă decât în trecere – nu-l alarma în mod deosebit. Cea mai
amuzantă îi era gura: colțurile i s-au lățit spre urechi, astfel că țeasta îi era practic împărțită
în două de un zâmbet curbat de cinci metri. Dinții de jos i s-au topit de tot, cei de sus s-au
lungit și s-au înmulțit nebunește într-un maxilar păros, supraoclusiv, ce aducea mai mult a
mustață decât a dinți. Singurul moment de panică a sosit când s-a rostogolit spre apă și a
intrat la fund. Instinctele lui umane îi spuneau că mai avea un pic și îngheța sau se îneca
sau amândouă, dar aparent se înșelase. Apa nu era nici caldă, nici rece – nu era nicicum.
Semăna cu aerul. Quentin a eliberat o serie de strănuturi magnifice și tunătoare de balenă
înainte ca sistemul lui respirator să înceapă să funcționeze. Dar chiar și strănuturile acelea
erau plăcute. După aceea, totul a rămas nemișcat. Q atârna în vid, plutind lin, la șase metri
sub suprafață. Grăsanul Quentin fusese lansat la apă. Era o balenă albastră. Era aproximativ
la fel de lung ca un teren de baschet. Se simțea tare bine.
Plum și Quentin au plutit unul lângă celălalt timp de câteva minute, ochi lângă ochi. Apoi,
coordonându-se cumva, au ieșit amândoi la suprafață, și-au arcuit spatele, au supt
kilograme de aer prin gaura din creștet și s-au scufundat la loc. Quentin nu ținea minte să
se mai fi simțit vreodată așa de calm. Împreună cu Plum, tânărul a lovit apa cu aripa mare
și plată și a început să se unduiască în mare. De abia dacă simțea că depune vreun efort; i-
ar fi fost mai greu să stea pe loc. Quentin a tras o gură plină de apă – gura și gâtul i se
destindeau caraghios ca să sugă din ce în ce mai mult lichid – și apoi a scuipat-o printre
dinții lui ciudați din față (fanon, așa se numeau) ca și cum ar fi mestecat tutun. În urma ei,
apa lăsase rămășițe delicioase de creveți învârtiți, pe care Quentin i-a savurat și i-a înghițit.
Se gândise că o să aibă un soi de vedere oceanică de primă calitate care venea la pachet cu
noile simțuri de balenă, dar de fapt nu vedea mai bine decât văzuse în formă umană. Având
ochii pe părți diferite ale capului, puterea bioculară de percepție a adâncimii era nulă, iar
fără gât, tot ce putea face ca să-și schimbe perspectiva era să-și rotească ochii în orbite sau
să-și învârtă tot corpul gigantic. De asemenea, în mod tulburător, părea să nu aibă pleoape.
Quentin nu putea clipi. Nevoia părea să descrească în timp, dar nu dispărea cu totul. Q
avea o idee vagă despre cum să se avânte spre ocean, după curenți. Nu era așa de greu: se
aflau în Canalul Beagle, care lega Oceanul Atlantic de Pacific. Ei aleseseră Atlanticul. De
îndată ce au ieșit din Țara de Foc, percepțiile lui Quentin s-au mărit enorm. Lumea a
devenit imensă. Poate că vederea nu-l ajuta cu nimic, dar auzul era cu totul altă poveste.
Pentru o balenă albastră, oceanul era o cameră uriașă de rezonanță, un mare timpan din
apă, întins de-a latul și de-a lungul pământului, străbătut de vibrații fugitive ce alergau
continuu înainte și înapoi. Bazându-se pe ele, Quentin putea simți forma și proporțiile
lumii din jurul lui în orice moment, ca și cum și-ar fi trecut niște degete auditive invizibile
asupra ei. Însă dacă ar fi avut mâini, Q ar fi fost capabil să deseneze coastele sudice din
Chile și din Antarctica și o hartă în relief a fundului oceanului dintre ele. Iar dacă marea
cameră albastră amuțea vreodată, Quentin își făcea propria muzică. El putea să cânte. Gâtul
lui era ca un fel de didgeridoo sau un corn de ceață ce eliberează pulsuri grave și rezonante
și gemete. Oceanul era plin de voci, ca o centrală telefonică sau o cameră acustică; ba chiar
ca o rețea de Internet, vie și zumzăind de informații codate ce treceau sub formă de apeluri
și răspunsuri. Balenele se verificau mereu una pe cealaltă, iar Quentin făcea la fel, într-o
limbă pe care o cunoștea fără să fi trebuit să o învețe. Plum și Q nu comunicau doar din
nevoie socială. Acesta era un mare secret: balenele făceau vrăji. Doamne, întregul ocean era
străbătut de o dantelărie de magie submarină. Pentru majoritatea farmecelor era nevoie de
mai multe balene. Vrăjile erau în mare parte făcute să atragă cantități mari de creveți și,
ocazional, să reconsolideze integritatea straturilor mari de gheață. Quentin se întreba dacă
o să-și mai amintească orice când o să redevină om. Se întreba, dar nu-i păsa cu adevărat.
În plus, în prăpăstiile abisale și întunecate ale oceanului se mai afla ceva. Ceva ce dorea să
se ridice. Balenele țineau acel lucru la locul lui. Ce să fi fost? O armată de sepii
monstruoase? Cthulhu? Un ultim supraviețuitor al Carcharodon megalodon14? Quentin nu
a aflat și spera să nu afle vreodată.
Dintre toate formele pe care le luase, cea de balenă îl mulțumea cel mai mult pe Q. Deținea

14Megalodonul este o specie dispărută de rechini, care a trăit aproximativ acum 28–1,5 milioane
de ani în urmă, în era Cenozoic (Oligocen târziu până în Pleistocen) (n. tr.).
un creier baban, capabil să întrețină o mare parte din software-ul personalității lui la aceeași
viteză precum cea obișnuită. Însă nu era tocmai același Quentin. Quentin-cetaceul era
calm, calculat, satisfăcut. Era o creatură colosală, planetară, ce se mișca prin întunericul
albastru neamenințată de nimic și neavând nevoie de mai mult decât de aer și de creveți.
Strâmtoarea Drake era lată de o sută șaizeci de kilometri și le-ar fi luat cam două sau trei
zile să o parcurgă, dar timpul era un concept de care mintea de balenă a lui Quentin abia
dacă se interesa. Timpul era definit de schimbare, iar pentru o balenă albastră nu se
schimbă prea multe lucruri. Q observa tot, dar nu-l interesa nimic. În Strâmtoarea Drake
e, practic, cea mai rea vreme de pretutindeni, dar asta nu însemna decât că atunci când
ieșea la suprafață să respire, o dată la un sfert de oră sau cam așa ceva, valurile se izbeau un
pic mai tare de spatele lui lat și lucios. Plum și cu el erau doi zei uriași și albaștri, zburând
înotătoare la înotătoare, și totul din jur le prezenta omagii. Pești, meduze, creveți, rechini;
o dată, Q a observat un rechin alb, înotând țanțoș de unul singur în adâncuri, cu zâmbetul
lui permanent de mâncător de rahat. Rechinul avea atât de mulți dinți, că parcă-și pusese
aparat dentar. Mașina de ucis perfectă a naturii! Bună treabă! Nu, serios, e simpatic.
Apoi, deodată, podeaua oceanului a început să se încline spre ei. Quentin aproape că uitase
pentru ce se aflau acolo, alungase gândul departe și-și permisese ca mintea să-i dispară
definitiv în marea trăire de balenă albastră. Dar nu: veniseră acolo cu un motiv. Asta avea
să fie partea cea mai rea. O să trebuiască să iasă la mal, de preferat pe nisip moale, dar cel
mai probabil că urmau să nimerească pe rocă sau chiar mai rău. N-aveau decât să spere că
pielea le era destul de groasă, iar terenul suficient de delicat, încât abdomenele lor gingașe
să nu fie făcute franjuri în proces. Au gemut un pic unul spre celălalt, cum face orice balenă,
și s-au aruncat spre coasta Antarcticii.
Pe când se apropiau, niște apeluri urgente ce veneau dinspre un banc mai depărtat i-au
avertizat că trebuia să se întoarcă în apele mai adânci. Atenție! Nu înaintați! Celor doi le
venea incredibil de greu să ignore mesajele – Quentin se simțea ca pilotul unui 747 în picaj,
iar turnul de control îl implora să tragă de manșă! Însă Plum și Q au păstrat traseul, tăind
apa cu cozile, câștigând viteză și avântându-și trupurile masive prin apă. Dacă ar fi avut
dinți, ar fi rânjit.
Apoi Quentin s-a trezit cu fața în jos, pe niște stânci negre, sub un cer albicios, complet gol.
Doar picioarele ce deja erau cuprinse de amorțeală erau scăldate de fluxul cumplit de rece
și slab al Oceanului sudic. Pesemne că așa te simțeai la naștere, scuipat din marea caldă și
învăluitoare și expulzat în lumea lucitoare și ucigător de rece. Pe scurt, era oribil!
Quentin a făcut singurul lucru despre care știa că avea să-l facă să se simtă mai bine: a
închis ochii pentru prima oară după trei zile și i-a ținut astfel un minut. Îi fusese dor să aibă
pleoape. Plum zăcea lângă el. În urmă cu o clipă, Quentin nu era nevoit să-și întoarcă
privirea spre ea, dar de data asta și-a răsucit nodul mic și palid ce trecea drept cap uman în
direcția ei. Fata l-a privit și ea, albă ca varul și tremurând.
— Ultima sută de metri, a zis el, răgușit.
Ce chestie: buze și dinți. Quentin și-a mișcat neîndemânatic gura.
— Ultima sută de metri, a repetat ea.
Quentin s-a ridicat de pe stâncă și a căzut imediat la loc. Gravitația era un inamic vechi. Ce
modalitate tâmpită de a te deplasa. Să stai în picioare era ca și cum ai încerca să echilibrezi
un stâlp de telefonie pe un capăt.
Magicienii se aflau pe o plajă îngustă și curbată, acoperită cu pietricele negre și nisip
cenușiu; era cea mai puțin tropicală plajă din lume. Erau amândoi dezbrăcați și, deși ar fi
putut să existe la un moment un interes măcar principial pentru nudul lui Plum, în calitate
de bărbat, Quentin era, mental, încă pe jumătate cetaceu, iar chestiunile relative precum
nuditatea sau decența unui om de orice sex nici n-ar fi putut să-l intereseze mai puțin. Abia
dacă-și amintea pentru ce se aflau acolo.
Din fericire, discutaseră dinainte despre ce o să facă mai departe, creaseră o rutină în
mințile lor despre care știau că nu aveau să mai funcționeze la capacitate maximă. Au
început amândoi să caute printre stânci și printre urmele lăsate de valuri, cu frunțile în jos.
Trebuiau să termine repede, înainte ca hipotermia să se instaleze. Quentin s-a clătinat ca
un bețiv, tăindu-și tălpile ciudate, de nesuportat de moi, galben-rozalii, în pietrele
neprietenoase, până ce a găsit ce avea nevoie: o pană. Era albă pătată cu gri. Quentin a
smuls-o dintr-un morman lipicios și mirositor de deșeuri marine. Nu era cazul să fie
pretențios. Practic, orice pană, în afară de una de pinguin, era bună. Scopul întregii călătorii
îi revenea în minte. Q a așteptat, țopăind pe vârfurile picioarelor, cu mâinile vârâte la subraț
ca să-și păstreze degetele calde și devenind din ce în ce mai jenat până ce Plum și-a găsit
pana ei. Apoi Q a prins fulgul între dinții ce-i clănțăneau și magicienii au făcut vraja în
același timp. De data asta, metamorfoza era neplăcută, și primul lucru pe l-a făcut Q după
ce s-a preschimbat a fost să vomite, deși, trebuie spus, pentru o pasăre nu e cine știe ce
mare lucru. A făcut-o scurt, igienic – o rutină. După scurta reîntâlnire cu umanitatea,
creierul lui Quentin se întorcea la forma animală, fiind nevoit de data asta să îndure jignirea
de a fi înghesuit în craniul unei păsări marine, un cap cât o lingură. Quentin s-a orientat la
timp ca s-o vadă pe Plum micșorându-se la dimensiunile unei zburătoare, undeva la
douăzeci de metri mai departe; corpul ei palid se umplea de pene și se sfrijea – Q nici măcar
nu știa în ce fel de pasărea se preschimba fata sau ce specie era el. Quentin se transformase
în zburătoarea a cărei pană o găsise. Privirea lui a surprins pentru o clipă pupila galbenă
precum turmericul și perfect rotundă a lui Plum, apoi s-au avântat amândoi spre înălțimi.
Tot înainte și cât mai sus.

Capitolul zece
Quentin nu mai auzise de nimeni care să fi mers la Brakebills Sud în perioada de timp
dintre toamnă și primăvară și nu era nici măcar sută la sută convins că puteau pătrunde.
Era posibil să găsească colegiul închis; poate că Mayakovsky plecase sau se ascunsese,
lăsând locul impenetrabil. Dacă se întâmpla una ca asta, magicienii ar fi trebuit să-și
schimbe imediat tehnica și să se oprească la una dintre bazele de cercetare non-magice de
pe coastă, unde sosirea lor ar fi fost cel puțin greu de explicat.
S-au răsucit spre sol, păstrându-și echilibrul cu aripile lor chinuite, pregătindu-se pentru
momentul în care picioarele lor de păsări marine, cu degete lipite, aveau să alunece pe
suprafața tare a unui dom invizibil, însă clipa a întârziat să apară. Aparent, Mayakovsky
considera că opt sute de kilometri de pustiu antarctic era o apărare suficientă împotriva
spărgătorilor. Păsările au aterizat pe acoperișul plat al unuia dintre turnuri și au redevenit
oameni. Quentin se gândea că ar fi fost mai bine să-l lase pe Mayakovsky să-i găsească,
decât invers – nu voia să-l sperie pe bătrânul magician și să-l forțeze să-și demonstreze
puterile magice letale, de apărare. Astfel, au încercat să facă cât mai puțin zgomot în timp
ce au coborât scările.
Prima oară s-au oprit la spălătorie, de unde au sustras două robe cu emblema Brakebills
Sud: nuditatea începuse să devină iar o problemă urgentă. Locul părea ca interzis. Se simțea
ca și cum ar fi vânat minotaurul în labirint. Quentin și-a trecut alene o mână peste un zid.
Piatra netedă era rece și lipicioasă de la umezeala ce se trăgea în urma vrăjilor de încălzire.
Mirosul semăna cu cel din pivnițele mucegăite și-i aducea aminte de ultima oară când se
aflase acolo, când studiau tăcuți timp de optsprezece ore pe zi, urmând regula strictă a lui
Mayakovsky. De un singur lucru nu trebuia Quentin să se îngrijoreze la Brakebills Sud:
nostalgia. Oricum era prea flămând să mai simtă ceva.
Plum și Q s-au retras în bucătărie și s-au îndesat cu tot ce au putut găsi și le-ar fi putut
alunga gustul de cioc de pasăre din gură. Quentin era conștient că Mayakovsky nu avea
niciun motiv real să îi ajute, chiar dacă ar fi putut. Q știuse de la început că nu avea ce să-i
ofere profesorului, în afară de o dilemă interesantă, ceva lingușiri nerușinate și, mai
presupunea el, prezența strict platonică a unei femei tinere, frumoase și inteligente. Dar,
cumva, oferta păruse mult mai convingătoare inițial.
Nu l-au auzit pe Mayakovsky venind. Omul a apărut pur și simplu în pragul ușii, tăcut ca o
fantomă, cu chipul întunecat, mahmur și nespălat. Barba îi era un pic mai albă, burta mai
proeminentă, unghiile mai galbene, dar altfel se păstrase bine. Parcă Antarctica îl
conservase uscat, la rece. Bărbatul nu a încercat să-i ucidă.
— V-am văzut venind, a mârâit el. De la câțiva kilometri.
Purta un halat fără cordon, o cămașă albă, cu nasturi până jos, ce avea mare nevoie de un
înălbitor și o pereche de pantaloni foarte scurți, foarte neprofesionali.
— Profesore Mayakovsky.
Quentin s-a ridicat, vesel.
— Vă cer scuze că v-am încălcat intimitatea, dar trebuie să deslușim o problemă interesantă
și am avea nevoie de ajutorul dumneavoastră.
Mayakovsky a tăiat capătul unei pâini tari cu un cuțit nespălat și a întins un strat de cam
trei centimetri de unt moale, scos din frigider. Bărbatul a început să mănânce stând în
picioare. Era destul de clar că nu avea să le răspundă, așa că Q a continuat: i-a explicat
despre farmecul încorporat și despre ce încercau să facă și de ce doar el, Mayakovsky, dintre
atâția practicanți ai artelor invizibile, le putea oferi sprijinul de care avea atât de disperat
nevoie. Mayakovsky a mestecat neîntrerupt și zgomotos, privind în depărtare cu ochii lui
apoși, ce clipeau iute.
Când Quentin a terminat, Mayakovsky a înghițit mâncarea, a oftat și umerii i s-au ridicat
și coborât sub halat și apoi a ieșit din cameră. Omul s-a întors apoi cu o bucată de hârtie și
un creion bont. A scuturat niște firimituri pe podea și a așezat instrumentele în fața lui
Quentin.
— Scrie, a zis el.
Apoi, arătând spre Plum:
— Tu. Fă cafea.
Plum s-a strâmbat pe la spatele profesorului. Quentin a ridicat palmele ca și cum ar fi zis:
ce să-i faci? Iar Plum s-a strâmbat și la el.
— Bine, desenezi tu și fac eu cafeaua.
În timp ce Plum a reprodus o aproximare vagă a tabelului lor original, Quentin a pregătit
cafeaua într-un espressor dărâmat din epoca sovietică. Mayakovsky s-a întors să ia atât
desenul, cât și ibricul de cafea – omul nu se deranjase să toarne în ceașcă, ci luase tot vasul
– și a plecat din nou. Mai bine așa; Quentin începuse să obosească. Nu mai dormise de
patru zile; nu existaseră pauze în timpul zborului de pe coastă, iar balenele nu prea
dormeau de fel. Și-a amintit drumul spre aripa cu dormitoare și s-a întins pe un pat pliant
în una dintre celulele goale. Q a adormit imediat, scăldat de lumina lăptoasă a Antarcticii.
N-avea nicio o idee cât dormise, dar când a coborât în sufragerie, lucrurile progresaseră.
Mayakovsky se întorsese purtând acum ochelari cu rame groase, negre. Bărbatul ședea la o
masă și discuta aprins cu Plum, clătinându-și brațele. Tabelul era pe masă, în fața lor; arăta
de parcă fusese îndoit de mai multe ori în pătrate de cinci centimetri și desfăcut iar.
Majoritatea spațiilor albe erau acum completate cu notații și calcule făcute cu scrisul
mărunt și strâns al profesorului, o aglomerare de numere și litere, romane și chirilice și alte
câteva simboluri obscure. Quentin și-a tras un scaun. Mirosul corporal al lui Mayakovsky
îți muta nasul din loc.
— E nebunesc ce vreți să faceți.
Mayakovsky a dat din cap cu melancolie slavă, ca și cum simpla lor incompetență îl întrista.
— E un demers valid, bun, în regulă. Dar sincer, asta de aici e o chestiune total inutilă.
Absolut.
Profesorul a bătut hârtia tare, cu palma.
— Și ăsteia îi schimbi ordinea – funcționează împotriva efectelor secundare, aici și aici.
Vraja se luptă cu ea însăși. Înțelegi? Dar restul nu e așa de rău.
Era mai bine decât se așteptase Quentin. Ascultându-l cum le analiza strict munca încâlcită
și făcută pe ghicite, Quentin știa că luase o decizie bună să apeleze la el, indiferent de cât
de mult îi costase și avea să-i mai coste.
— Astea însă nu.
Rotunjise ultimul cuvânt, cu un accent puternic rusesc. Mayakovsky a arătat una dintre
etapele majore ale vrăjii cu podul palmei, ca și cum nici măcar nu voia să o atingă – așa de
mult o disprețuia.
— E imposibil. O pierdere de timp. Mai multă putere vă trebuiește vouă, mult mai multă
putere. E o simplă chestiune de scară. Voi… nu știu. Voi ca și cum încercați să săpați într-
un munte cu o scobitoare.
Profesorul Mayakovsky a clătinat iar din cap. Devenea, vizibil, din ce în ce mai mohorât.
Quentin s-a aplecat mai aproape de el.
— Mult mai multă putere vă trebuiește. Vedeți? Aicia și aicia vă trebuiește.
Omul a indicat două puncte pe tabel; ca mulți ruși, Mayakovsky reușise să fie un maestru
în puncte oculte al matematicii înalte, dar nu reușise niciodată să învețe unele reguli
gramaticale.
— Între punctele astea două.
— Așa am zis și eu! a spus Plum, entuziasmându-se aiurea. Îți amintești? Practic, e exact ce
am spus și eu.
— Îmi amintesc.
Quentin s-a uitat la tabel. Încrederea lui începea să se clatine. Acum totul părea incredibil
de nepotrivit.
— Cât de multă putere?
— Multă. De o magnitudine enormă.
Magnitudini.
— Vreți să rupeți farmecul cu asta?
Profesorul a cuprins degetele lui Quentin cu mâna lui precum o labă de urs și i le-a scuturat
în fața ochilor.
— Chestiunile astea mici? E o pierdere de timp. V-ar lua o sută de ani! Sau o sută de
Quentini!
— Sau o sută de Plum, a zis Plum.
— Cinzeci de Plum, a răspuns Mayakovsky galant, lăsând să se întrevadă un rânjet galben.
— Dar nici nu vă apropiați. Nici pe departe. Timp pierdut.
Profesorul a mototolit diagrama și a aruncat în perete.
Quentin a urmărit hârtia oprindu-se din rostogolire, sub o masă. Tânărului i-ar fi plăcut să
i se mai acorde câteva minute pentru a parcurge vraja cu răbdare, civilizat și colegial, în
căutarea ariilor mai flexibile, ale zonelor unde multiplii puteau fi ajustați ca să compenseze
pentru diferențe. Dar Mayakovsky l-a asaltat și l-a alergat rapid prin tot procedeul
matematic, înmulțind numere de câte trei sau patru cifre în minte. Asta era tot ce putea
Quentin să facă să țină pasul. Aparent, Mayakovsky cunoștea totul despre farmecele
încorporate, de parcă le studiase anume înainte de sosirea lor. Le înțelesese vraja mult mai
bine decât o înțelegeau ei doi.
Quentin se întreba cum arăta activitatea lui Mayakovsky, dacă avea vreuna. Profesorul
stătea singur acolo jumătate de an, în fiecare an. Ce dracului făcea cu tot timpul ăla? Cu o
minte ca a lui pesemne că nu exista limită la ceea ce putea realiza, dacă își dorea. Dar nimeni
n-ar fi putut spune ce voia Mayakovsky.
Quentin a închis ochii și și-a dus degetele la tâmple. Vedea întreaga vrajă în minte și putea
urmări logica lui Mayakovsky, dar nu întrezărea răspunsul. Trebuia să existe o cale. Să fie
al dracului dacă avea de gând să se întoarcă fără un rezultat.
— Poate că aș putea să o stochez, a zis Q. Să acumulez putere cu timpul. Să construiesc un
fel de container – aș putea face vraja de o sută de ori, să o înmagazinez și să o eliberez pe
toată odată.
— Și cum o stabilizezi? Cum o păstrezi? Care este matricea de înmagazinare?
— Nu știu, nu știu. O nestemată, o monedă, ceva de genul.
Mayakovsky a scos un sunet grosolan.
— Asta-i magie proastă și periculoasă.
— Sau, a continuat Quentin, aș putea strânge o sută de magicieni împreună. Vom face vraja
cu toții, în același timp.
— Nu cred că le puteți dezvălui micul vostru proiect celor o sută de magicieni.
Era just.
— Probabil că nu.
— Ar fi foarte riscant.
— Adevărat.
— Nu știu pentru ce vreți să rupeți un farmec încorporat, dar orice ar fi, nu cred că e legal.
N-ar fi trebuit să-mi spuneți nici mie.
Mayakovsky îl analiza pe Quentin de peste masă. Quentin îl analiza la rândul lui. Fața
apatică a profesorului era imposibil de citit. Plum urmărea cu interes schimbul de priviri.
Dacă merge la cacealma, trebuie să te prefaci că îl crezi, dacă nu, ce rămâne de făcut?
— Poate că ar trebui să ne dai de gol, a zis Quentin calm. Adică, dacă se află că am fost aici,
ți-ai putea pierde locul de muncă.
— Poate că ai dreptate.
Mayakovsky s-a ridicat, a mers spre un dulap și a început să cotrobăie în el. A scos o sticlă
cu un lichid limpede, fără etichetă.
— Vreau să ieșiți din casa mea, a zis el. Voi face un portal.

Doar că, după aceea, în loc să-i izgonească, profesorul se scufundase în melancolie. Omul
s-a așezat din nou la o masă din colț și a început să bea. După câteva minute, i-a oferit
amabil sticla lui Plum.
— Bea.
Plum a mirosit, a tras o dușcă, a tușit, și-a șters gura și i-a trecut sticla lui Quentin.
— Bea, a zis Plum.
Lichidul mirosea a fluid de radiator.
— Isuse, a spus Q, ce e asta?
Revolta lui Quentin a stârnit râsul lui Mayakovsky, lucru ce se întâmpla foarte rar.
— Whisky antarctic.
Răspunsul nu era unul foarte încurajator. Ce putea crește acolo, ca să poată fermenta?
Licheni? Q spera că era vorba de licheni. Variantele părea cu mult mai rele.
Mayakovsky s-a scufundat iar în liniște. Omul părea să nu simtă nevoia de a le lua măcar
prezența în seamă, deși Quentin observa că nici nu-i lăsa singuri. El și Plum au schimbat
câteva priviri perplexe. Mayakovsky nu dădea semne că ar mai vrea să discute despre
farmecele încorporate. Tinerii au încercat să deschidă subiecte ușoare precum viața la
Brakebills Sud, dar omul se dovedea a fi imun la pălăvrăgeală.
— Sunteți rudă cu poetul? l-a întrebat Plum.
— Niet.
Mayakovsky a adăugat ceva răutăcios în rusă, probabil despre poeți. Astfel Plum și Quentin
și-au comparat notițele despre experiența ca balene albastre, bârfind diferitele bancuri pe
care și le puteau aminti, în timp ce Mayakovsky se holba la un perete și bea constant și
mecanic. Profesorul a adus o bucată de pâine neagră și niște murături, dar nu a mâncat, ci
doar ridica pâinea din când în când și o mirosea, punând-o la loc, pe masă.
Cât mai avea de gând să continue? Ei bine, Quentin nu voia să-l ajute. Își propusese să
prelungească momentul cât se putea de mult, până la final. Nici prin cap nu-i trecea să
renunțe până ce Mayakovsky nu-i obliga. Lumina arctică de afară semăna cu lampa dintr-
o cameră de interogare, fermă și nemiloasă. Parcă erau ultimele persoane de pe lume.
Oricât de mult i-ar fi urât, Mayakovsky nu părea să fie în stare să-i alunge. Poate că se
simțea mai sigur decât lăsa să se arate. În cele din urmă, profesorul a scos un set de șah, cu
un pion înlocuit de un mâner de dulap. Mai întâi l-a făcut praf pe Quentin, apoi a bătut-o
pe Plum de două ori, prima oară un pic mai greu, iar a doua oară după trei sferturi de oră
și destul de la limită. Quentin o suspecta pe Plum că îl lăsa pe profesor să câștige. Poate că
și Mayakovsky suspecta același lucru. Pe la jumătatea celui de-al treilea meci, bărbatul s-a
ridicat brusc.
— Hai.
Omul a ieșit din cameră, pășind cu mersul lui rostogolit și hotărât.
— Adu sticla.
Quentin s-a uitat la Plum.
— După tine, a zis ea.
— Doamnele-s primele.
— Vârsta vine înaintea frumuseții.
— P e înainte de Q.
Începea să fie amuzant. Erau doi comedianți de duzină, un soi de Rosencrantz și
Guildenstern pentru Hamletul macabru al lui Mayakovsky. Alege ce-l tulbură. Quentin a
găsit niște pahare – se săturase să împartă sticla cu Mayakovsky, deși fără îndoială că
alcoolul avea proprietăți de sterilizare destul de puternice. Magicienii l-au urmat pe bărbat.
Omul i-a condus pe o ușă pe care Quentin nu o mai văzuse niciodată descuiată și împreună
au intrat în dormitorul profesorului. Quentin și-a ferit privirea din calea diverselor piese de
vestimentație mărunte și murdare care zăceau împrăștiate pe podea.
— Bea! a tunat Mayakovsky, în timp ce continuau să meargă.
— Mersi, a zis Quentin, dar eu…
— Bea! Profesorul tău ți-a dat un ordin, skraeling!
— Știi, a spus Q, acum sunt și eu profesor. Teoretic. Sau am fost.
— O să vă arăt ceva, profesore skraeling. Ceva ce nu veți mai vedea nicăieri.
Aparent, prețul ce trebuia plătit pentru a fi admis în sanctuarul lui Mayakovsky era o
sesiune sinucigașă de băut, dar Quentin era dispus să urmeze orice urmă, indiferent cât de
fragilă. Q se simțea încă un pic amețit în urma picajului, dar alcoolul îi aprinsese în stomac
o căldură sufocantă, un jar ce-l ardea încet. Mayakovsky nu părea neapărat beat, cu excepția
faptului că dispoziția i se preschimbase din depresivă în maniacală.
Profesorul a coborât împreună cu ei două etaje, în adâncurile de stâncă ale Antarcticii.
Poate că bărbatul era anti-Moș Crăciun al Polului Sud și avea să le arate locul unde se
pregăteau bucățelele de cărbuni pentru Anti-Crăciun. Quentin se ruga fiecărui zeu care îi
venea în minte, mort sau viu, ca secretul să nu fie ceva sexual.
Rugămințile lui Quentin au fost ascultate. Mayakovsky îi condusese în laboratorul lui: mai
multe camere întunecate, pătrate, fără ferestre, mobilate cu bănci și mese uzate, un mic
cuptor de fierărie și un strung. În contrast cu tot ce intra sub stăpânirea lui Mayakovsky,
laboratorul era incredibil de curat și de ordonat. Ustensilele și instrumentele erau lustruite
și așezate în rânduri drepte pe cârpe, ca și cum ar fi fost puse la vânzare. Mașinăriile luceau
negru-albăstrui și mate. În cameră era liniște, cu excepția unor mișcări tăcute și regulate ce
se auzeau din umbră: un pendul care se legăna lent; un titirez care pentru un motiv sau
altul nu se mai oprea; și o sferă armilară ce se întorcea molcom.
Cei trei au rămas în picioare, privind în jur, prin semiîntuneric, uitând momentan de
rachiul din licheni sau ce-o fi fost. Liniștea era chiar mai adâncă decât ambientul obișnuit
al Antarcticii: o tăcere absolută, de vid.
— E minunat, a zis Plum.
Era adevărat.
— Minunat.
— Știu de ce faceți asta, a spus Mayakovsky.
Omul continua mai degrabă un monolog care pesemne că se desfășurase în capul lui în tot
acel timp.
— Tu – și omul s-a uitat la Plum –, tu, nu știu. Poate că te-ai îndrăgostit de el?
Plum a făcut repede semn din mână indicând că nu era cazul: Nu, sub nicio formă.
— Dar pe tine, Quentin, pe tine te înțeleg. Tu ești ca mine. Ai ambiție. Vrei să fii un
magician mare. Poate Gandalf, Merlin, Dumbledore.
Mayakovsky îi vorbea încet și blând. Profesorul a mai tras un gât din sticlă și a tușit,
scuipând umed într-o batistă pe care a vârât-o în buzunarul halatului. Trăia singur de foarte
mult timp.
Oare? s-a gândit Quentin. Oare își dorea să fie un magician important? Ăsta să fi fost
adevărul? Poate că visase mai demult, dar acum nu voia decât să fie magician și atât. Voia
să rupă un farmec încorporat. O voia pe Alice înapoi. Dar în acel moment adevărul părea
destul de relativ și solubil în tărie de licheni.
— Sigur, a zis. De ce nu.
— Dar nu vei ajunge mare. Da, ești isteț – ai un cap bun.
Mayakovsky s-a aplecat și a ciocănit în țeasta lui Quentin cu degetele.
— Nu face asta.
Dar Mayakovsky era de neoprit; era un cavaler de onoare beat mangă hotărât să țină un
toast jenant.
— Bun cap. Mai bun decât al multora. Dar din păcate pentru tine mai sunt mulți ca tine. O
sută. Poate chiar o mie.
— Sunt sigur că ai dreptate.
Nu avea rost să nege. Quentin s-a sprijinit de metalul rece și unsuros al unei bormașini.
Substanțialitatea obiectului era ca un aliat ce-i păzea spatele.
— Cinci sute, a zis Plum, generoasă.
Fata și-a luat avânt și s-a suit pe o masă.
— Să fim cinstiți.
— Nu vei fi niciodată grozav. Nu știi ce înseamnă măreția. Vrei să vezi? O să-ți arăt eu.
Mayakovsky și-a rotit brațele din ce în ce mai larg, iar mesele de lucru și toate cele de prin
cameră, din metal ori sticlă, s-au agitat pe locurile lor, au lucit și au prins viață. Motoarele
au prins a se mișca, roțile să se învârtă și flăcările să se aprindă.
— Acesta-i muzeul meu. Muzeul Mayakovsky.
Profesorul le-a arătat tinerilor ce construise în timpul lungilor ierni antarctice. Atelierul lui
Mayakovsky nu era doar o minune, ci o întreagă arhivă de minuni. Era un catalog de
răspunsuri, de vise imposibile și sfinte graaluri.
Dintr-odată, Mayakovsky devenise un showman, poftindu-i cu gesturi teatrale de la o masă
la alta: aici vedeai o mașină în perpetuă mișcare și dincolo o pereche de ghete magice.
Profesorul le-a arătat o picătură de solvent universal pe care nu-l putea conține niciun vas
și astfel trebuia ținut suspendat prin magie. Le-a pus în fața ochilor boabe de fasole magice,
un stilou care scria doar adevărul și un șoarece care îmbătrânise invers. Mayakovsky a
preschimbat un pai în aur și aurul în pai.
Laboratorul era destinația din basme, unde se strânseseră toate premiile pentru care prinții
și cavalerii se luptaseră, muriseră, rezolvaseră ghicitori și sărutaseră broaște. Mayakovsky
avea dreptate – aceea era într-adevăr magie de prim rang; rezultatul unei munci însingurate
și grele de o viață. Lui Quentin îi venea greu să-și amintească ce alte minuni mai văzuse –
alcoolul eliminase detaliile din creierul lui ca un detergent universal –, dar își aducea
aminte de un pian automat care improviza în funcție de starea ta de spirit, fără a se repeta,
modificând muzica după cum răspundeai, devenind din ce în ce mai frumoasă până ce nu-
ți mai doreai să asculți altceva. După câteva minute, melodia devenise aproape dureros de
minunată și Quentin a trebuit să-i spună lui Mayakovsky să oprească pianul înainte să se
pună pe plâns. Mai târziu, nu avea să mai poată nici să fredoneze melodia.
— Asta, Quentin, e măreția. Acestea sunt lucrurile pe care nu le vei realiza niciodată. Nu le
vei înțelege niciodată.
Era adevărat. Chiar și cu puterea pe care o câștigase după moartea tatălui său, Quentin tot
nu se încadra în liga lui Mayakovsky. Nu-l costa nimic să recunoască atâta lucru. Doar că-
și dorea ca bătrânul profesor, cu tot geniul lui, să-i poată ajuta.
Dar Plum se încrunta.
— Dar, de ce sunteți încă aici? a zis ea. În Antarctica? Dacă tot sunteți un mare vrăjitor?
Nu pricep. Adică, uite la toate astea! Ați putea fi faimos!
— Aș putea, a zis Mayakovsky amar; saltimbancul dispăruse. Dar de ce aș încerca? De ce
mi-ar păsa dacă oamenii îmi cunosc numele? Oamenii nu-l merită pe Mayakovsky.
— Vă place aici? Așa singur? Nu înțeleg.
— De ce să nu-mi placă?
Profesorul și-a mușcat buza de jos. Nu-l prea interesa psihanaliza.
— Aici am totul. Acolo, afară, nu mă așteaptă nimic. Aici îmi pot desfășura activitatea.
— Dar Plum are dreptate; nu are niciun sens.
Quentin își regăsise glasul.
— Probabil că ați rezolvat probleme pentru care oamenii încă se dau cu fruntea de pereți.
Trebuie să vă întoarceți și să spuneți tuturor.
— Nu trebuie să fac nimic!
Apoi, profesorul a adăugat mai încet.
— Destul. Nu mă voi întoarce niciodată. M-am săturat.
Chiar și cu mintea lui obișnuită și mediu-genială Quentin începea să înțeleagă. Cunoștea
câteva ceva despre viața personală a lui Mayakovsky: cum avusese o aventură cu o elevă
numită Emily Greenstreet, idilă ce se terminase atât de dezastruos, că fusese nevoit să se
retragă la Brakebills Sud. Iar Quentin mai știa câte ceva și despre cum era să te ascunzi de
lume. Practicase acest sport destul de mult. Fusese atât de deprimat și traumatizat după
tot ce se întâmplase cu Alice că se retrăsese din lumea magiei și jurase să nu mai facă
niciodată vreo vrajă. Q gândea că dacă nu mai risca, atunci nu mai avea să piardă nimic. Nu
mai putea răni pe nimeni. Dar hotărârea nu rezistase prea mult. Nu era împăcat cu ideea.
Neasumându-și vreun risc însemna să nu mai aibă, să nu mai facă sau să nu mai fie nimic
niciodată. După câte urma să i se arate, viața din asta era făcută. Eliot, Janet și Julia veniseră
după el și Quentin se întorsese în Fillory până la urmă. Riscase iar și câștigase, apoi
pierduse; îl durea ca dracu, dar nu regreta nimic.
— Greșești, a zis Quentin. Bine, ești un geniu, dar te înșeli. Te-ai putea întoarce. Nu e așa
de rău pe cât crezi.
— Nu-mi spune tu ce pot face. Nu-mi spune tu cine sunt. Când vei putea face toate astea,
micuțule, vei avea dreptul să mă judeci.
— Nu te judec, spun doar…
— Tu… nu ești deloc un mister.
Mayakovsky l-a împins pe Quentin în piept cu degetul precum un cârnat uscat.
— Crezi că nu te cunosc? Te-au alungat din locul ăla, lumea în care ai mers. Nu? Și te-ai
întors la Brakebills. Dar nu te-au primit nici acolo! Și iar ai rămas fără cămin!
Isuse, profesorul știa despre Fillory sau, cel puțin, despre Țara-de-Nicăieri. Mayakovsky a
început să pășească spre Quentin, care bătea în retragere.
— Păi, da, a zis Quentin, dar după cum vezi, nu m-am închis în castelul meu de gheață să-
mi plâng de milă.
— Nu! Nu! Acum vrei să fii infractor! Dar până și asta e prea mult! A trebuit să alergi la tati,
implorându-i ajutorul.
— Tata e mort.
Quentin s-a oprit.
— Poate că sunt un magician de mâna a doua, a spus el, dar cel puțin nu sunt un pustnic
nebun care țipă la oameni. Trăiesc în lume, încercând să fac ceva. Și-ți mai zic un lucru:
cred că știi cum să rupi farmecul încorporat. De fapt – Doamne, poate chiar era un geniu –
, de fapt cred că te afli tu însuți sub o asemenea vrajă. Asta te ține legat aici, nu-i așa?
Mayakovsky se pregătise foarte bine pentru vizita lor; prea bine chiar și pentru el. Era o
idee cam riscantă, dar Mayakovsky a ezitat și Quentin a știut atunci că se apropia de adevăr.
— Spune-mi cum să rup farmecul.
Quentin și-a forțat norocul.
— Trebuie să-ți fi dat seama, doar că ești prea speriat să o faci singur. Spune-mi cum. Ajută-
ne.
Atinsese o coardă sensibilă, pentru că privirea lui Mayakovsky s-a răcit brusc și omul i-a
tras lui Quentin o palmă peste față. Q uitase cât de mult îi plăcea bărbatului să facă acel
gest. Ustura ca naiba, deși nu așa de tare pe cât ar fi durut dacă n-ar fi fost beat. Urechile
lui Quentin au zbârnâit, dar fața îi era deja pe două treimi amorțită. Quentin era suficient
de amețit ca să facă ceva ce-și dorise dintotdeauna: l-a pălmuit și el pe Mayakovsky. Pielea
lui țepoasă se simțea ca pielea de crocodil. Mayakovsky a rânjit cu dinții lui de un galben
sulfuros.
— Ia uite! a strigat el. Din nou!
Quentin l-a plesnit iar. Fără niciun fel de avertisment, Mayakovsky și-a aruncat brațele lui
groase în jurul lui Quentin, cuprinzându-l într-o îmbrățișare ca de urs mare, rusesc. Era
greu să urmărești logica emoțiilor, dar Quentin s-a lăsat dus de val. De ce nu? Peste umărul
lui Mayakovsky, Quentin o vedea pe Plum privindu-i cu ochii bulbucați, ca și cum ar fi
încercat să se teleporteze din cameră prin simpla dorință. Dar la dracu, de ce n-ar fi trebuit
ca doi bărbați să se îmbrățișeze într-un subsol din mijlocul Antarcticii? Q l-a bătut pe
Mayakovsky pe umăr cu mâna rămasă liberă. Sărmanul tip. Pe de altă parte, tatăl lui
Quentin murise. Pe cine mai putea îmbrățișa? Probabil că așa e când ai o familie, s-a gândit
el. Probabil așa își îmbrățișează copiii părinții. Bunul Mayakovsky. Nu erau așa de diferiți,
până la urmă.
— Eu sunt un om mort, Quentin. Ăsta-i mormântul meu. M-am îngropat aici.
— E ridicol, a răspuns Quentin. E stupid. Poți rupe farmecul. Te poți întoarce oricând. Vino
cu noi!
Mayakovsky s-a tras din îmbrățișare și l-a îndepărtat pe Quentin.
— Poți să-ți păstrezi lumea de rahat! Mă auzi? Păstreaz-o. Eu o să rămân aici. Am terminat!
Profesorul l-a bătut pe Quentin pe obraz.
— Pentru mine s-a terminat. Ești întruchiparea mediocrității patetice, dar ești curajos. Nu
vei sfârși ca Mayakovsky. Pentru tine mai e o șansă.
Bărbatul a ridicat apoi sticla. Hristoase! Quentin se gândise că terminaseră de băut, dar
sticla se umpluse practic la loc. Probabil că Mayakovsky o alimenta prin magie.
Quentin nu și-a mai amintit prea multe despre ce a urmat. Mai târziu avea să reconstruiască
o serie de amintiri disparate cu Mayakovsky ce cânta și râdea și plângea, dar totul se
amesteca cu visele cu gust de licheni pe care le avusese după ce leșinase și nu mai reușea să
separe ce se petrecuse aievea de halucinații. În visele lui cel puțin se așezaseră pe podeaua
atelierului, trecându-și sticla de la unul la altul și Mayakovsky le povestise cum fusese și el
în Țara-lui-Nicăieri când zeii se întorseseră și încercaseră să-și ia magia înapoi. Le
dezvăluise cum se luptase cu zeii mari și albaștri, alături de dragoni, cum călărise fără șa pe
spatele unui dragon mare, alb, din Lacul Vostok, cum spărsese clopotul de sticlă ce era
așezat asupra Țării-de-Nicăieri cu fulgere și tunete iscate de mâinile lui.

A doua zi, Quentin s-a trezit în patul lui. Nu în Brakebills Sud, ci în patul de la hotelul
Marriot. Nu-și aducea deloc aminte cum ajunsese acolo. Mayakovsky pesemne că-i
trimisese înapoi printr-un portal, ca atunci când îl transportase pe Quentin înapoi la
Brakebills, după cursa de la Polul Sud. Cu toate că, Isuse, Quentin se cutremura la gândul
că Mayakovsky deschisese un portal în starea în care se aflase. Alcoolul și portalele magice
nu erau o combinație prea grozavă.
Când Quentin s-a ridicat, și-a dorit instantaneu să fi murit într-un accident catastrofic de
teleportare. Fiecare mahmureală pare a fi cea mai rea dintotdeauna, dar asta era cu
siguranță un caz aparte. Una la o mie de ani. Quentin se simțea ca și cum toată apa din
organism îi fusese suptă cu forța; parcă era o caisă pusă în dehidrator și umplută în schimb
cu venin de la o viperă furioasă.
Ușor, cu grijă, Quentin s-a ridicat pe mâini și pe genunchi. Q și-a împins fața în pernă,
implorând oricare ar fi fost zeul cel mânios ce-i făcuse una ca asta. Poate că undeva în
corpul lui mai exista un strop de sânge curat care avea să curgă spre creierul ce-l chinuia.
Cu degetele, Quentin a simțit ceva sub pernă, ceva tare, rotund și rece la atingere. Un dar
de la zâna măseluță. Q a scos obiectul la lumină.
Tânărul avusese dreptate. Chiar era un dar, o monedă lucitoare și aurie, de mărimea unui
dolar din argint, dar un pic mai groasă. Sub pernă se găseau trei monede. Quentin a întors
una dintre ele în palmă. Obiectul lucea ca și cum ar fi fost scăldat de soare, doar că
draperiile erau trase. Q a știut imediat ce reprezenta banul.
Quentin a zâmbit, iar buzele uscate i s-au crăpat imediat. Mayakovsky reușise să facă exact
ceea ce îi spusese Q: stocase putere în monedele acelea, puterea de care avea nevoie ca să
rupă farmecul. Mayakovsky trebuie să le fi pregătit să-și desfacă propria vrajă, dar nu le
folosise niciodată. Binecuvântat fie bătrânul netrebnic. Poate că tatăl lui Quentin nu
avusese puteri, dar Mayakovsky avea, și mai mult de atât, avea și curajul de a le da mai
departe. Mayakovsky se înșelase în legătură cu el însuși: era curajos până la urmă.
Îngenunchind pe pat și simțind cum durerea de cap îi și trecea, Quentin a ținut una dintre
monede între două degete și a făcut-o să dispară – prestidigitație cu o singură mână –, apoi
a adus-o la loc. Banul era precum darul pe care-l așteptase toată viața. Nu avea să-l
irosească. Planul urma să funcționeze, o să rupă farmecul, să fure valiza și apoi să înceapă
o viață nouă. Putea să-și vadă de munca lui. Pentru prima dată de când plecase de la
Brakebills, viața lui începea să capete un sens.
Marginile monedei erau ascuțite și era proaspăt bătută. Pe o parte se vedea imaginea unei
gâște sălbatice în zbor. Pe cealaltă se contura un chip, profilul unei femei tinere. Chiar și
după atât timp, Quentin o recunoștea: fata era Emily Greenstreet.

Capitolul unsprezece
— Mamă, a făcut Josh, nu pot să cred că vine sfârșitul lumii.
— Nu mai spune așa ceva, a ripostat Janet.
— Liniște, a zis Eliot, nu pentru prima dată.
Poppy tăcea. Tânăra se gândea, strâmbându-și gura dintr-o parte în alta. Regii se aflau în
camera pătrată din turnul Castelului Whitespire, unde regii și reginele se întâlneau în
fiecare zi la ora cinci. Rămășițele înfierbântate ale soarelui ce apunea la ora cinci ardeau în
geamul orientat spre vest din spatele ei.
— Nu se poate să se sfârșească, a zis ea în cele din urmă.
— Și totuși, a intervenit Janet.
— Mă simt ca și cum abia am sosit aici. De fapt, chiar am sosit aici de foarte puțin timp. Ce
altă dovadă avem că finalul se apropie? Adică, în afară de mărturisirea lui Ender.
— Dragă, el e zeul nostru, a spus Josh. Probabil că știe ce vorbește.
— Nu e infailibil.
— De unde știi?
— Pentru că dacă ar fi fost, a intervenit Janet, nu ar fi atât de prost tot timpul.
Janet nu se dădea niciodată înapoi de la a susține ambele tabere într-o discuție în
contradictoriu.
— Știi, a zis Josh, pun pariu că din cauza ereziilor de genul ăsta se termină lumea. Umorul
tău brut și ireverențios ne-a adus prăpădul.
— Poppy are dreptate, a spus Eliot. Să nu uităm că prima oară când l-am întâlnit pe Ember,
berbecul era prizonier. Martin Chatwin îl închisese în Cripta lui Ember.
— Nu o fi omnipotent, a concluzionat Josh, apărându-și punctul de vedere, dar tot ar putea
să fie infailibil.
— În orice caz, el niciodată nu ne comunică tot ce știe.
Eliot și-a aranjat coroana ce i se strâmbase pe frunte.
— Cel puțin nu înainte să fie prea târziu. Nu m-aș mira ca și acum să se întâmple la fel. Tot
ce mi-a zis Ember a fost că dacă lucrurile vor continua așa, lumea se va termina. Asta nu
înseamnă că nu putem salva Fillory. Nu neapărat.
Eliot a așteptat să riposteze cineva, dar nimeni nu a comentat nimic.
— Ce sugerez eu e că poate noi, regi și regine, am putea să-l salvăm.
— Sigur, a zis Janet. Am putea ține un adevărat spectacol! Am putea folosi vechiul hambar!
— Vorbesc serios.
— Da, iar eu iau la mișto ideea ta serioasă, ca să-ți arăt cât de penibilă e.
— Uite, Ember e zeu, a continuat Eliot, dar e zeu doar în Fillory. E limitat. Nu știe tot ce e
de știut despre universul larg. Cred că ar trebui să investigăm singuri, să ne asigurăm că nu
i-a scăpat ceva. Să vedem cât se poate întinde puterea noastră regească. Poate că a trebui
să încercăm să prevenim dezastrul.
Noua idee a fost întâmpinată și cu mai multă liniște, în timp ce toată lumea încerca să
găsească un motiv pentru care propunerea lui Eliot era plauzibilă sau viabilă.
— Da, sigur, a spus Josh. Adică, o să mergem la luptă, nu?
— Sigur!
Poppy cea loială a înclinat ușor bărbia ei mică și ascuțită.
— Și… ce? a replicat Janet. Ne întoarcem în sălbăticie? Căutăm aventura și orice om mai
găsi?
— Corect, a zis Eliot. Exact asta o să facem.
Tânăra a cântărit sugestia, țuguindu-și buzele, gânditoare.
— OK. Dar de data asta vin și eu. Data trecută m-ați lăsat să văd de țară și voi ați fost plecați
un an și jumătate. Când pornim?
— Cât mai curând.
— Și dacă nu putem? a zis Poppy. Dacă nu putem preîntâmpina haosul?
Janet a ridicat din umeri.
— Presupun că ne întoarcem acasă. Adică, la cealaltă casă. Fosta noastră casă.
— Pentru asta există Țara-de-Nicăieri, a zis Josh.
— Hei, ia ascultați!
Eliot s-a aplecat în față și și-a luat vocea și chipul de Mare Rege. Uneori îi plăcea să semene
pe cât posibil cu Elrond, Lord de Rivendell, din Stăpânul inelelor și nu se gândea că poate e
la milioane de kilometri distanță de o imitație reușită. Eliot i-a privit pe toți în ochi, pe
rând.
— Știu că nu sunteți de acord, cel puțin nu în această privință. Dar dacă Ember are dreptate
și Fillory chiar va pieri, eu o să rămân aici să văd cum moare. Aici am devenit ceea ce sunt
și ceea ce am fost menit să fiu. Ceea ce reprezint e definit de rolul meu în Fillory, iar dacă
Fillory moare, atunci o să mor cu el.
Eliot și-a studiat unghiile regești.
— Cred că am luat această decizie acum mult timp. Nu mă aștept să faceți la fel ca mine,
dar vreau să știți că nu mai există cale de întoarcere. Cel puțin pentru mine.
Semiluna se întrezărea deja devreme, răsărind în partea opusă apusului, ca un corn alb ițit
deasupra lumii. Eliot își putea imagina acum că fusese acolo marginea lumii, cu zidul ei
nesfârșit și peticul îngust și cenușiu de plajă și unica ușă spre Dincolo. Turnul era destul de
înalt încât să ai uneori, în zilele senine ca aceea, impresia că puteai vedea zidul. Josh și-a
împins capul în față, și-a întors fața într-o parte și l-a studiat pe Eliot cu un ochi închis.
Tânărul a arătat, ezitant, cu degetul spre el.
— Du-te-n mă-ta!
Eliot a rânjit strâmb. Toți s-au relaxat.
— Uite, e ca dracu’, a zis el. Nu-mi place nici de urât, dar vom înainta cât vom putea, apoi
ne vom retrage. Ne întoarcem pe Pământ și bem boierește drept compensație. Mai vedem
cu ce se ocupă Quentin.
— Oh, Doamne! a făcut Janet. Cred că aș prefera să mor.
Toți au râs, cu excepția lui Poppy, care încă se gândea.
— Îmi doresc numai…
Tânăra s-a oprit și a oftat tremurătoare, încercând să se calmeze. Aproape că reușise. Josh
i-a apucat mâna pe sub masă.
— Ce e, scumpo?
— Dacă se termină totul, bebelușul n-o să vadă niciodată Fillory! Știu că e prostesc, dar îmi
doream să se fi născut aici. Voiam să vadă toate astea. Voiam să avem un mic prinț sau o
prințesă!
— Tot vor fi prinți, iubito, a zis Josh. Orice s-ar întâmpla. Vom fi regi în exil. Se pune.
— Nu, a spus Janet, nu se pune.

În final, doar Janet și Eliot au plecat, pentru simplul motiv că Josh nu era în stare să
călărească nici măcar un cal vorbitor, care l-ar fi putut instrui, iar Poppy nu voia să plece
oricum în timp ce era însărcinată și Josh nu voise să o lase singură.
Așa că nu rămăseseră decât Eliot și Janet. Experiența era foarte diferită de campania
împotriva lorienilor sau de vânătorile din vremurile de mai demult. Drumul acesta era mai
tăcut, mai grav. Cuplul regal a plecat la scurt timp după răsărit, trecând printr-o mică
arcadă din piatră din spatele castelului și care se continua cu o cărare îngustă, abia puțin
mai lată decât cea făcută de capre și care ajungea până pe vârful stâncilor de deasupra
golfului. Fără fanfară, fără confetti, fără însoțitori. Janet și Eliot au plecat singuri.
— Încotro? a întrebat Janet.
Eliot a arătat spre nord. Nu avea niciun motiv anume, dar era bine să fii decis în asemenea
situații.
Iarba era încă udă. Noul soare rozaliu plutea deasupra Golfului Whitespire. Eliot se simțea
foarte mic în comparație cu Fillory, care părea mare și sălbatic. Trecuse ceva timp de când
pe Eliot nu-l mai încercase acest sentiment. Misiunea lor era serioasă și era posibil să fi fost
și ultima. Deznodământul conta cu adevărat acum.
Eliot știa că îi fusese greu înainte să găsească Fillory: bea prea mult, căuta mereu modalități
istețe de a fi răutăcios cu oamenii, nu părea niciodată să aibă emoții care să nu fi fost
generate ironic sau chimic. Tânărul se schimbase în Fillory, iar gândul că se putea întoarce
să redevină acea persoană îl speria. Nu avea să moară odată cu Fillory, vorbise serios, dar
Eliot știa că dacă Fillory dispărea, atunci ceva din el, ceva mic, dar esențial, nu avea să
supraviețuiască. Însă n-o să-i lipsească vara interminabilă. Anotimpul reținea un fel de
maiestate incendiară, dar în acel moment, Eliot își dorea din răsputeri ca dogoarea să se
potolească.
O adiere de vânt se trezise dis-de-dimineață și răscolea copacii, densă și puternică precum
un râu, alunecând printre frunzele verzi, dar care începeau să se îngălbenească de secetă.
Copacii pesemne că știu ce se apropie, s-a gândit Eliot. Dacă Julia ar fi fost acolo, ar fi putut
să-i întrebe.
Whitespire – orașul, spre deosebire de castel și de golf – avea dimensiuni reduse, iar
cuplului regal nu i-a luat mult ca să ajungă la periferie. Orașul era înconjurat de un zid de
o înălțime și structură variabile; era făcut din resturi de materiale de construcție –
cărămidă, piatră, mortar, lemn și pământ bătut. Zidul fusese demolat și reconstruit și apoi
consolidat ca să nu pice cu tot, pe când orașul se tot lărgise sau se micșorase de-a lungul
secolelor. Dincolo de zid se aflau câmpuri năpădite de oameni ce lucrau afundați până la
umeri în grânele aurii, cu coșuri mari pe spate, ca într-o pictură de Brueghel. Lucrătorii au
amuțit când Eliot și Janet au trecut printre ei; majoritatea s-au lăsat pe un genunchi și și-
au înclinat capetele. Eliot și Janet au salutat – tânărul învățase demult că era mai bine să
accepți dovezile lor de loialitate; modestia și abnegația erau lucruri derutante la un rege.
După o jumătate de oră, cei doi călăreți se aflau tot pe câmp și se îndreptau spre Pădurea
Reginei, aflată în nordul orașului. Eliot și Janet s-au oprit chiar în marginea ei. La limita
pădurii nu găseai tufișuri; codrul era delimitat limpede și clar de câmpuri. Pădurea nu
apăruse în mod natural. Eliot avea sentimentul unei întâlniri oficiale, ca și cum intraseră în
sala de bal. Bună seara, bătrâne prietene! Ce-ar fi să mai dansăm o dată?
— După tine, a zis Janet.
— Du-te dracului.
Dacă te aflai în prezența unei regine, aceasta trebuia să pășească prima în Pădure. Așa era
regula. Copacii – stejari uriași, căscați, cu coaja neagră, acoperiți de noduri și cioturi îi
păruseră mereu lui Eliot că ar forma chipuri ce nu erau de fapt acolo – au lunecat ușurel
într-o parte, ca într-o scenetă. Janet a dat pinteni înainte calului.
— Ai vreo idee unde mergem? a zis ea, fără să-l privească pe Eliot.
— Am vorbit despre asta. Nu așa funcționează misiunile. Nu o să ne gândim la nimic expres,
ci doar vom călători.
— Nu pot să nu mă gândesc.
— Ei, atunci nu exagera.
— Nu mă pot abține! a ripostat Janet. Oricum, tu poți să nu gândești pentru amândoi.
Au lăsat în urmă dimineața însorită, schimbând-o cu crepusculul permanent din inima
pădurii. Tropotul cailor a devenit un soi de ropot, trecând de la dalele de piatră la huma
bătută cu secole în urmă.
— Dacă nu se întâmplă nimic? a zis Janet.
— Nu o să se întâmple nimic. Cel puțin la început. Trebuie să avem răbdare. Face parte din
misiune.
— Păi, ca să știi, eu îți stau la dispoziție o săptămână, a zis Janet. Atât. Șapte zile.
— Știu cât înseamnă o săptămână.
— Ce cred eu că facem acum e să luăm pulsul regatului, a continuat tânăra. Asta-i un fel de
misiune de diagnoză. Ce vrem noi să zicem e de fapt: Măi regatule, tu mai funcționezi? O
să ne mai oferi o aventură, iar aventura asta o fie felul tău de a ne spune ce-i în neregulă cu
tine și cum să te reparăm? Că dacă-i așa, apăi e grozav. Dar dacă după o săptămână nu
aflăm absolut nimic, eu plec. Înregistrăm ora morții și-l vedem murind.
— O săptămână nu e timp suficient să decizi soarta unei întregi lumi, a subliniat Eliot.
— Eliot, te iubesc ca pe fratele pe care nu l-am avut și pe care nu mi l-am dorit niciodată, a
zis Janet, dar o săptămână e, de fapt, un interval foarte mare de timp. După o săptămână,
noi doi o să ne plictisim foarte tare unul de celălalt.
Cărarea lor șerpuia, mergea drept sau se încolăcea prin Pădurea Reginei, desenată parcă
dintr-o toană de conștiința colectivă a arborilor. Călătorii ar fi putut încerca să-i dea o
direcție, dar de data asta au ales să se lase duși de ea, predând comanda autopilotului. Era
sinistru de liniște: copacii Pădurii Reginei obișnuiau să-și selecteze fauna pe care nu și-o
doreau – se găseau destule crengi căzute sau ramuri ucigașe – și astfel în codru nu erau
decât puține căprioare și câteva păsări de decor. Solul pădurii fusese năpădit de o pătură
groasă de ferigi și dungat de lumina care se strecura prin găurile rare din acoperământul de
deasupra. Nu existau trunchiuri căzute. Pădurea Reginei îți îngropa morții. Copacii se tot
dădeau la o parte din calea lor – Eliot se gândea că gestul era vag erotic. Arborii semănau
cu un șir interminabil de picioare ce se desfăceau, poftindu-i în spații din ce în ce mai
intime. Călăreții s-au afundat tot mai departe. Din când în când, cărarea se bifurca, iar Eliot
alegea o ramură ori alta, fără niciun motiv anume, dar fără a ezita vreodată.
Exact ca un magician care scoate un porumbel dintr-un buzunar secret, pădurea i-a adus
brusc la poiana circulară cu arborele-ceas uriaș, cea în care prinseseră Iepurele Vizionar și
unde murise Jollyby. Copacul purta o cicatrice adâncă, acolo unde fusese ceasul. Acum,
trunchiul semăna cu un ciclop orbit, dar cel puțin nu se mai agita în vânt, ci stătea liniștit.
Lăstarul de pe care Eliot scosese ceasul dat cadou lui Quentin murise. Lui Eliot îi părea rău,
dar nu atât de rău încât să-și dorească să n-o fi făcut. Gestul meritase, știa că oriunde s-ar
fi aflat, Q ducea ceasul cu el.
Regele și regina au hotărât să înnopteze acolo. Dacă istoria le dăduse vreo lecție, aceea era
că poiana reprezenta un loc potrivit ca să aștepte evenimentul fantastic și prevestitor. Janet
și-a făcut vânt de pe șa.
— O să fac cina.
— Ne-au pus cina la pachet, la castel, a zis Eliot.
— Mi-am mâncat porția la prânz.
Janet a tras una dintre securile pe care le purta încrucișate pe spate într-o manieră foarte
oficială și s-a îndepărtat printre copaci. Eliot nu o mai văzuse niciodată pe tânără mânuind
o secure, dar Janet ținea obiectul ca și cum ar fi știut ce să facă.
— Hmmm, a făcut el.
Poiana părea destul de sinistră ca să rămână singur, fără regina lui. Iarba era presărată cu
flori sălbatice; Eliot își dorise dintotdeauna să numească unele dintre florile din Fillory, dar
nu apucase niciodată să-și ducă ideea la bun sfârșit, iar acum probabil că nici nu mai avea
să apuce momentul. Era prea târziu. Eliot auzea din toate părțile foșnete și scârțâituri ce l-
au speriat inițial, până și-a dat seama că arborii de la marginea poienii îi dăruiau, generoși,
crengi uscate pentru foc. Pesemne că îi acceptaseră prezența, s-a gândit. Gestul era ciudat
de înduioșător.
Dintr-unul dintre sacii de pe cal, Eliot a scos cortul – un pachet frumos împăturit din pânză
– și l-a aruncat pe iarbă. Cortul s-a desfăcut în liniște și s-a ridicat singur în lumina ce se
stingea. Sunetul lui suna precum cel făcut de o pânză ridicată pe catarg în toiul vântului.

Dimineața, o ceață subțire atârna deasupra poienii, ca și cum un foc de artilerie puternic
tocmai se stinsese cu câteva clipe înainte, lăsând în urma lui rotocoale moi și tăcute de praf
alb de pușcă.
Regele și regina au călărit întreaga zi fără vreun incident – trecuseră deja două zile, mai
rămâneau cinci, zisese Janet –, iar până la apus, călăreții ajunseseră la capătul splendorii
verzi a Pădurii Reginei și au intrat în labirintul adiacent de brazi cenușii numit Wormwood.
În a treia zi, au trecut la pas râul Ars, ceea ce nu era niciodată o experiență prea plăcută,
deși arareori cu adevărat periculoasă. Apa lui neagră era întotdeauna tulburată de cenușă –
nimeni nu știa de ce –, iar nimfa ce locuia în el avea pielea la fel de neagră și lucitoare ca a
unui gândac – o creatură terifiantă, cu ochi argintii ce traversa râul în sus și-n jos, țipând
în toiul nopții. Eliot a propus să încerce să discute cu ea, dar Janet s-a cutremurat.
— O să facem asta când rămânem fără alternativă, a zis tânăra. În ziua a șasea.
— Mă rog. Nu e ca și cum s-ar termina lumea.
— Trebuie să te anunț că nu ai dreptul să faci gluma aia de mai multe ori, așa că sper că te-
ai distrat.
Eliot ar fi preferat să se îndrepte spre vest, spre lacurile numite Lacrimile lui Umber sau
poate spre Barion, un oraș molcom, cocoțat pe deal și înconjurat de zid, unde se făcea un
lichior incredibil de limpede, dintr-un fel de cereale indigene. Eliot avea o vilă de vacanță
foarte confortabilă în acel loc, dar abia dacă apuca să o viziteze vreodată. Însă Janet voia să
călărească spre nord.
— Ar trebui să fie în regulă, a zis Eliot, doar că există un lucru îngrozitor numit Mlaștina
din Nord. E la nord, de unde și numele.
— De asta vreau să mergem acolo. Simt mlaștina.
— Eu nu. Urăsc chestia aia.
— Oau, și eu care credeam că trebuia să faci pe Johnny Quest. Bine, ne întâlnim în Barion.
— Dar nu vreau să merg singur în Barion! a scâncit Eliot.
— Văicărerile tale sunt cu mult mai mult decât neatractive. Vino cu mine la mlaștină și
apoi ne întoarcem împreună în Barion.
— Dacă mor în Mlaștina din Nord? Știi că au mai fost cazuri.
— Atunci o să mă întorc singură în Barion. Îmi place să călătoresc de una singură. Dacă
mori, pot să am eu casa ta?
Eliot nu a răspuns. În secret și cumva împotriva propriei dorințe, Eliot înțelegea că Janet
era mânată de instinct spre mlaștină, iar cu lucrurile astea nu era de șagă. Nu în contextul
unei misiuni. N-aveau decât să meargă acolo.
— Bine, a zis el. Îți testam doar hotărârea. Ai trecut cu brio. Spre mlaștină!
Mlaștina din Nord nu era chiar atât de departe spre nord. Până la finalul după-amiezii, solul
începuse deja să se înmoaie, iar călăreții au ridicat tabăra la marginea terenului moale, chiar
în acea noapte. A doua zi a început cenușie și activă. Regele și regina și-au făcut cale printre
păpuriș și ierburi aspre și băltoace reci, până ce caii au refuzat să mai înainteze. Armăsarul
lui Janet era un Cal Vorbitor, iar creatura a explicat politicos că vorbea în numele lui și al
tovarășului său mai prost când spunea că acela nu era un loc pe care să-l traversezi purtând
copite, mai ales că picioarele cailor se rupeau așa de ușor. Eliot a acceptat înțelegător
demisia și cuplul regal a continuat la pas. Aerul mirosea a nămol cald și a putreziciuni.
Tinerii au dat ocol unei întinderi mari de apă stătătoare, năpădite de vegetație și, din când
în când, s-au avântat printre ierburi, la nevoie. Marea Mlaștină din Nord era un loc pustiu
și tăcut. Ai fi crezut că dădea pe afară de broaște, insecte, păsări, dar prin jur nu părea să
existe nicio ființă vie. Doar o grămadă de plante și organisme mirositoare.
Pe când înaintau forțat tot mai în adâncuri, solul a început să combine porțiunile de noroi
cu apa, fiind din când în când presărat de smocuri cocoșate și încăpățânate de iarbă.
Cizmele tinerilor se tot afundau în nămol, fără să poată face ceva, iar Eliot a simțit cum
solul solid pierdea teren în fața apei, cedându-i până la urmă lent și inexorabil întregul
domeniu. Cărarea lor se apropia de a deveni impracticabilă, când cei doi au găsit o estradă
din lemn pe care Janet o căutase fără să-i spună lui Eliot. Estrada era formată doar din două
scânduri cenușii, uzate de vreme, așezate una lângă cealaltă deasupra băltoacelor flămânde
și ridicate din loc în loc la câțiva centimetri deasupra solului, cu ajutorul unor piciorușe și
stâlpi și cioturi de copaci aflate tocmai la locul potrivit. Eliot s-a oprit o clipă să-și curețe
cizmele, deși era destul de sigur că nu mai avea ce să mai salveze din ele, apoi au pornit iar
la drum. Nu exista balustradă și aventurierii erau obligați să-și mențină echilibrul mergând
ca într-un număr de circ. Eliot a încercat să-și amintească dacă nisipurile mișcătoare erau
reale sau doar un mit urban.
— Mă întreb unde s-au dus toate păsările, a zis el, ca să-și ia mintea de la mlaștină. Cred că
am văzut vreo două. Ar trebui să fie plin de ele pe aici.
— Mă face să-mi doresc să o fi avut pe Julia cu noi, a spus Janet. Se pricepea la păsări.
— Mm. Serios? Chiar ai vrea să fi fost aici?
— Normal. Am plăcut-o pe Julia.
— Nu ai prea lăsat să se vadă.
— Dacă ai fi înțeles-o, a explicat Janet, ți-ai fi dat seama că nu aprecia oamenii care-și arătau
prea fățiș emoțiile.
Replica reginei îl făcea pe Eliot să reanalizeze retroactiv toate interacțiunile pe care și le
amintea dintre cele două tinere. Pașii lui sunau goi pe scânduri, în liniștea din mlaștină.
— E incredibil că podișca asta mai rezistă.
Janet a continuat.
— Nu-mi imaginez cine o întreține.
— Cum de cunoști locul?
— Am fost aici o dată, când erai plecat pe mare. Am considerat că ar trebui să investigheze
cineva zona. Părea ciudată și interesantă. Am văzut niște chestii înspăimântătoare și m-am
retras, dar nu înainte de a întâlni câțiva oameni bizari și fascinanți.
Nu era prima dată când Eliot se surprindea întrebându-se ce anume făcuse Janet în timpul
petrecut de ei pe marea cea albastră. Primise, evident, explicația oficială, și anume că
avusese grijă de treburile țării și că se descurcase de minune. Dar din când în când, Janet
spunea niște lucruri care-l făceau să pună la îndoială că regina îi mărturisise tot adevărul.
— Îți dorești vreodată să fi mers cu Julia? Dincolo sau cum s-o fi numit locul ăla.
— Mă gândesc uneori, a răspuns Eliot. Dar nu. Nu-i chip să fi putut pleca. Sunt rege aici și
e ceea ce mă definește. Nu glumeam când v-am zis asta mai devreme.
Eliot s-a clătinat o clipă pe scândurile instabile.
— Mi-aș dori să știu însă cum e acolo.
— Probabil că mai puțină mocirlă. Știi ce e amuzant?
— Zi-mi.
— Știu cum se simte Poppy, a zis Janet. În legătură cu bebelușul. Și eu vreau ca micuțul să
vadă Fillory. Vreau ca el să rămână pe tron după ce noi n-o să mai fim.
În acel moment, Eliot era mai concentrat la posibila lui moarte iminentă cauzată de
mlaștina teribilă și a creaturilor ce trăiau în ea. Presupunea că dacă se întâmpla să se
scufunde, cadavrul lui avea să se păstreze intact de-a lungul anilor, ca trupurile acelea
scoase din turbăriile irlandeze. Aspectul ăsta ar fi adăugat ceva grandoare sfârșitului tragic.
Dar probabil că avea să fie mâncat. Și-apoi, lumea oricum se sfârșea. Așa că…
— Apropo, uite ce se întâmplă cu păsările.
Janet a arătat cu degetul. Tânăra nu avea nicio problemă să-și mențină echilibrul; nici
măcar nu se uita la picioare când pășea. În depărtare, un lucru alburiu, de un roz translucid,
plutea la vreo nouă metri deasupra păpurișului. Creatura arăta exact ca o meduză, cu
tentacule lungi și înflorite ce atârnau. Era o priveliște îngrozitor de teribilă: un parazit
aerian extraterestru. O rândunică pe moarte se zbătea în unul dintre tentacule, prinsă ca o
muscă pe hârtia cu lipici.
— Oau, a făcut Eliot.
— Să nu atingi vreuna, veninul e mortal. Îți oprește inima.
— Nici nu aveam de gând. Cum zboară? Pe bază de heliu, de hidrogen sau aer cald sau
altceva?
— Nici gând. Doar prin magie.
Pesemne că se apropiaseră de centrul rovinei, băltoacele se făceau din ce în ce mai mari și
mai adânci și mai întunecate și mult mai calme, unindu-se una cu alta până ce mlaștina
aproape că se transforma într-un lac veritabil. O ceață aburoasă se strângea în jurul lor. Din
loc în loc, câte o floare de lotus scotea capul deasupra apei: bulbi alb-rozalii de mărimea
unei mingi de softball, sprijiniți pe un lujer gros și verde. Era ciudat că ceva atât de pur și
de frumos putea să crească în toată mocirla aia: unicul lucru curat și perfect ce se decantase
din mizerie.
Lui Eliot îi venea greu să nu se gândească la forma uriașă pe care o zărise acolo pe când
zburaseră deasupra Rovinei. Tânărul spera că ființa locuia în apele mai adânci, deși se părea
că exact într-acolo se și îndreptau. Podișca se înălța acum sus de tot deasupra mlaștinii pe
stâlpișori lungi și fusiformi. Semăna mai degrabă cu un ponton îngust, iar estrada îi
conducea direct peste lac. Malurile apei dispăruseră în ceață. Eliot se simțea dezorientat și
abandonat de zei. Dacă aventura lor avea să funcționeze într-un fel sau altul, atunci trebuie
să fi aflat, să fi văzut sau simțit ceva până în acel moment, socotea el. În schimb, se aflau în
pustietate, înconjurați de incertitudine, atârnând în aer, pe două scânduri uscate, deasupra
unui ochi întunecat de apă stătută.
— Cât de departe o să…
— Până aici.
Podișca se termina brusc. Dacă Janet nu și-a pus mâna pe umărul lui Eliot, regele ar fi călcat
în gol. În caz că Eliot se simțea tentat să facă baie, în josul estradei exista o scară șubredă
ce ducea în jos.
— Trebuie să pun o întrebare unui vechi prieten, a zis Janet. Hei!
Tânăra strigase spre apă.
— Hei!
Nu se auzea ecoul. Janet a privit în jur.
— Ar fi trebuit să aduc o piatră, ca să o arunc. Hei!
Călătorii au așteptat. Ceva a săltat în nemișcarea din jur, poate o broască sau un pește, dar
Eliot s-a mișcat prea încet ca să surprindă mișcarea. Când și-a întors iar capul spre apă,
lacul se tulburase.
Mai întâi, un val larg și neted s-a repezit mut spre ei, udând pilonii până sus. Eliot s-a ridicat
instinctiv pe vârfuri. Apoi, o carcasă mare, ridată, măslinie și plină de negi a ieșit la
suprafață, lată de vreo cincisprezece metri, ca un submarin. Era o țestoasă; după ciocul
coroiat, ca al unui șoim, ai fi socotit că era vorba de o țestoasă agresivă de apă dulce.
Hristoase! Chestia aia era un leviatan. Nici nu era de mirare că nu supraviețuia nimic acolo.
Meduzele mâncau păsările direct din aer, iar creatura uriașă probabil că prăda apa de tot
ce era format din mai mult de o celulă. Bule uriașe de metan se spărgeau la suprafață în
jurul ei, eliberate din nămolul în care trebuie ca ființa să fi stat îngropată. Mirosul era de
nedescris. Sau de fapt nu, putea fi descris foarte simplu: mirosea a rahat.
— Cine-l cheamă pe Prințul Mocirlei?
Țestoasa vorbea lent. Vocea ei era răgușită și aspră, ca a unui fumător. Capul ei era bont și
pătrățos și un pic comic, ca un deget mare vorbitor. Ochii ei porcini erau adânciți în
cuiburile de piele cornoasă, ceea ce o făcea să pară furioasă. Eliot era gata să accepte
agresivitatea monstrului ca pe un dat, până la proba contrarie.
— Oh, a zis broasca. Tu erai.
— Da, eu. Pfoa, dar ce puți!
— E mirosul vieții.
— E miros de bășini. Am o întrebare pentru tine.
— Ce altceva mai ai? Nu pot mânca întrebări. Vânătoarea a mers prost.
Fața ei uriașă era toată numai piele și cioc. Țestoasa avea gâtul la fel de gros precum capul.
— Oh, nu știu.
Eliot se întreba uneori dacă Janet nu era ușor sociopată. Cum altfel și-ar fi putut folosi tonul
de plictis și de relaxare într-o situație ca a lor? Dar Eliot știa că tânăra avea sentimente, doar
că le înmagazinase în locuri diferite față de majoritatea oamenilor.
— Avem vreo doi cai. Răspunde-mi la întrebare și mai negociem.
Eliot încerca să nu se dea de gol. Janet juca, pesemne, la cacealma. N-avea cum ca Janet să
dăruiască armăsarii chestiei ăleia.
— Sunt Marele Rege Eliot, a zis el.
— El deține haznaua asta, a completat Janet.
— Eu sunt Prințul…
— Prințul Mocirlei, i-a tăiat-o Janet. Pe care Eliot o deține. Știm. Ești o țestoasă gigant.
— O fi regatul tău larg, dar e împrăștiat. Al meu e în adâncuri.
Țestoasa și-a întors lent capul, dintr-o parte în cealaltă, studiindu-i mai întâi cu un ochi
mat, apoi cu celălalt. O meduză a plutit în apropiere, atingând cu tentaculele fruntea
leviatanului, dar broasca nu a părut să observe.
— Ember spune că Fillory e pe moarte, a zis Eliot. Tu ce crezi? E adevărat?
— Moarte. Viață. Un pește moare. Un miliard de paraziți îl mănâncă și trăiesc. În mlaștină
nu există nicio diferență.
— Contează pentru pește, a zis Janet. Ești un filozof de doi lei, așa că nici nu mai încerca.
E Fillory pe terminate?
Dacă țestoasele ar fi avut umeri, atunci prințul i-ar fi înălțat nepăsător.
— În cazul ăsta, da, Fillory e pe moarte. Dă-mi caii!
— Stai, tu vorbești serios?
Janet era acum furioasă. Părea că până în acel moment nici nu crezuse ce-i spuse Eliot.
— Chiar vine sfârșitul? Păi, putem să oprim cumva asta?
— Nu.
— Nu putem noi, a zis Eliot. Dar poate că există cineva cu suficientă putere.
— N-aș putea spune. Întrebați-o pe regină.
— Eu sunt regina, a zis Janet. Sau cel puțin una dintre ele. Regina principală. Și te-am
întrebat ceva.
— Regina piticilor din Pustiuri. Destul! Dă-mi caii sau lasă-mă în pace.
Țestoasa a început să se scufunde, retrăgându-și capul sub acoperământul carapacei, abia
tulburând apa înnegurată, până ce bărbia i-a rămas la suprafață.
— Nu cunosc nicio regină a piticilor, a zis Janet. Tu știi vreuna, Eliot?
— De unde să știu? Nu există pitici femele.
— Nu există, i-a zis Janet țestoasei. Mai încearcă.
— Fii atentă.
Țestoasa a izbucnit. Capul ei a țâșnit întins la maximum. Lui Eliot nu-i venea să creadă că
ceva atât de mare se putea mișca atât de repede. Parcă un camion Mack se îndrepta spre ei
cu toată viteza. Pe când își căsca gura, monstrul și-a întors capul într-o parte, ca să-i
cuprindă pe amândoi dintr-o înghițitură. Eliot a reacționat rapid. S-a ghemuit și și-a
acoperit fața cu brațele. Din poziția lui relativ sigură, regele a simțit cum prezentul se
întuneca pentru ei și a auzit un trosnet despre care a crezut inițial că era digul distrus de
fălcile ţestoasei. Dar finalul nu a sosit așa cum se așteptase.
— Îndrăznești? a zis Janet.
Vocea ei era acum răsunătoare și făcea scândurile să le vibreze sub picioare. Eliot și-a ridicat
privirea spre ea. Tânăra se ridicase în aer, plutind la șaizeci de centimetri deasupra cheiului,
iar hainele îi erau garnisite cu brumă. Janet radia ger; pielea ei emana un soi de ceață,
precum gheața carbonică. Brațele tinerei erau deschise larg, iar în mână ținea o secure
scurtă. Eliot observa acum capetele din gheață limpede ale topoarelor. Țestoasa se oprise
șocată, prinsă la jumătatea mișcării. Janet o înghețase; mlaștina era un lac de gheață de jur-
împrejur. Janet invocase iarna, iar apa Rovinei din Nord se solidificase până în depărtare,
trosnind și adunându-se în valuri. Țestoasa se blocase. Ființa ei se chinuia să se desprindă,
izbind înainte și înapoi neputincioasă.
— Isuse! a făcut Eliot.
Regele s-a ridicat din poziția lui de apărare.
— Frumos.
— Îndrăznești? a zis Janet iar, cu glasul ei puternic, imperial. Să te miri că încă mai trăiești,
Prinț al Rahatului.
Țestoasa nu părea surprinsă, ci doar furioasă.
— O să-ți vin de hac, a sâsâit ea, ridicându-se și întinzându-se.
Gheața a trosnit și a gemut și a început să se crape. Janet a accentuat vraja, oricum ar fi
făcut-o, și a înghețat mlaștina și mai tare.
— O să-ți îngheț ochii, a șuierat Janet, și o să ți-i sparg! O să-ți crăp carapacea și o să-ți
ciugulesc carnea!
Isuse, de unde învățase toate acele lucruri? Țestoasa s-a forțat încă o dată și apoi a rămas
nemișcată, ca o corabie mare blocată în banchiza arctică. Ființa se holba la ei furioasă, cu
ochii arzând de o dorință ucigașă. Janet a coborât pe scânduri.
— Mai du-te la dracu’! a zis Janet. Știi mai bine de atât. Data viitoare o să te ucid.
Janet a scuipat, iar flegma a înghețat în aer și a alunecat pe pojghița alunecoasă și rece.
Astfel, tânăra a întors spatele și s-a îndepărtat. Eliot aproape căzuse de pe scânduri,
făcându-i loc. Regele nu-și dorea să atingă securile alea. Simțea că ar fi trebuit să spună
ceva înainte să plece de la locul faptei, așa că a dat curs impulsului:
— Tâmpitule!
— Vierme! a hârâit țestoasa.
Respirația creaturii scotea aburi în frigul instalat brusc.
— Vei vedea. Sunt doar țestoase, până jos.
— Da, sigur, a zis Eliot. Am mai auzit-o.
Apoi regele s-a grăbit să o prindă pe Janet. Urmele tinerei erau acoperite de gheață.

Capitolul doisprezece
Doar după câteva ore, când se aflau deja pe cai, îndreptându-se spre sud-vest, în direcția
uscatului binecuvântat și a orășelului Barion, cel înzestrat cu balsamul alcoolic, Janet și-a
dres glasul și a zis:
— Presupun că te întrebi cum de m-am transformat deodată în regina zăpezii și am două
securi din gheață.
Eliot chiar era curios, dar voia să vadă cât putea rezista fără să menționeze întâmplarea. Nu
avea legătură cu faptul că nu dorea să știe, știau amândoi că Eliot murea de curiozitate. De
fapt, jucau o șaradă care se numea Ignoră elefantul din cameră. Erau amândoi conștienți că
Eliot avea să cedeze până la urmă.
— Ce ai? a zis el, absent. Ah, sigur, bănuiesc că așa o fi.
— Am numit securea dreaptă Mâhnire, a zis Janet. Știi cum se numește stânga?
— Fericire?
— Mâhnire. Nu le pot deosebi.
— Mmm. Mhm.
Aventurierii au călărit în tăcere vreo cinci minute. Erau amândoi destul de experimentați
în jocul elefantului. Eliot se tot uita peste umăr – îi era teamă ca nu cumva una dintre
meduzele roz să se strecoare pe la spatele lui și să-și treacă tentaculele peste el. După ce îi
oprea inima, probabil că meduza avea să-l vâre în burta ei și l-ai fi putut vedea în timp ce
era digerat prin carnea translucidă a creaturii. O moarte foarte publică. Deși ce mai conta,
dacă lumea tot urma să se sfârșească? Însă avea importanță. Eliot știa bine asta. Totul avea
încă importanță și poate chiar una mai mare decât avusese vreodată. Eliot decisese să se
recunoască învins.
— OK. Și cum ai devenit tu deodată etcaetera, etcaetera?
— Sunt așa fericită că ai întrebat! mai știi când ați plecat pe mare și m-ați lăsat la cârma
regatului un an și jumătate?
— Și am salvat magia și, prin extensie, întreaga lume? Sigur, cum să nu-mi amintesc.
— Păi a fost distractiv să conduc și să iau toate deciziile și să implementez reforme ce
trebuiau adoptate demult, dar după vreo lună, am rămas fără activitate și am avut nevoie
să încep un proiect. Știi deșertul ăla de la sud de Fillory, de peste Munții de Aramă?
— Am auzit de el.
— L-am anexat.
— Stai.
Eliot a tras de frâiele calului și s-au oprit amândoi.
— Ai invadat deșertul?
— L-am anexat. Mă gândeam cum în cărți alte țări atacă mereu Fillory și-am zis de ce să
nu fie și invers? Hai să ne extindem! Hai să punem mâna pe ceva! Adică, avem toată magia
și toți monștrii dubioși din lume. Doar giganții singuri sunt echivalentul unui arsenal
nuclear. Ah, și-n plus, avem propriul nostru zeu, care e chiar pe bune. Decizia a fost un
manifest al destinului.
Eliot a dat pinteni calului și animalul s-a pus iar în mișcare. O iubea pe Janet, dar chiar că
era incredibilă. Eliot a tăcut o perioadă de timp, care i s-a părut a fi potrivită.
— Să nu crezi că dacă tac nu sunt șocat și nu regret, a zis Marele Rege. Pentru că e exact
invers. De asta nici nu spun nimic.
— Ei, dacă nu voiai să invadez deșertul nu ar fi trebuit să pleci să salvezi lumea, a zis Janet.
Pe plan intern a fost o inițiativă populară. Oamenilor le-a plăcut ideea. Iar armata noastră
doar campa degeaba, în timp ce nobilimea își țesea ițele încercând să urce pe scara
ierarhică, să câștige niște titluri și onoruri sau mai știu eu ce. Trebuie să te folosește de
chestiile astea, că de nu, se întorc împotriva ta, așa cum s-a întâmplat cu familia Fenwick.
Eliot a pufnit.
— Păi, de asta nu înțelegi tu politica, a spus Janet.
— Politica nu mă înțelege pe mine!
— Și gândește-te la resursele de acolo. Minereurile pure sunt de căcat în țara noastră.
— Te rog, abține-te să mai insulți minereurile Marelui Rege.
— Sunt de căcat. Așa că am luat un regiment și câțiva elefanți vorbitori și pe lady Aral,
luptătoare ninja – știi tu, cea pe care a învins-o Bingle în turneu, și nu mă face să-mi aduc
aminte de prefăcătoria aia – și am traversat Munții de Aramă. I-ai văzut vreodată? Sunt
minunați. Practic, chiar sunt din cupru și au căpătat o nuanță verzuie grozavă, din cauza
oxidării. Există și un cuvânt pentru procesul ăsta: cocleală. Aral m-a învățat. Aparent e
mortală la Scrabble.
— Cuprul e un minereu. Și li se spune brigăzi, nu regimente.
— Nu am fost niciodată sigură dacă noi chiar dețineam Munții de Aramă sau nu, știi? Nu e
foarte limpede pe hartă.
Parcă Janet nici nu-l auzea.
— Dar acum sunt clar ai noștri, pentru că i-am anexat în drum spre deșert. N-a durat decât
vreo două zile. Un elefant a căzut de pe o stâncă – una de aramă; mi-a frânt inima. Elefanții
și gravitația nu se amestecă prea bine. Dar știi ce? Ceilalți s-au oprit imediat, au coborât și
au găsit ce mai rămăsese din el și s-au așezat în cerc în jurul lui. N-am putut vedea ce-au
făcut, dar când au terminat – a durat o zi – victima noastră s-a făcut iar întreg și a luat-o la
pas. L-au reînviat. Nu am mai văzut niciodată așa ceva. Elefanții știu niște chestii grozave.
Nu știu de ce îi dominăm; ei ar trebui să ne conducă pe noi.
— Asta-i trădare, a zis Eliot, voios. Însă e adevărat. Cum a fost în deșert?
— În deșert? E cel mai frumos loc pe care l-am văzut vreodată.
Petrecându-și atât de mult timp în preajma lui Janet, Eliot se obișnuise cu trecerile ei bruște
de la ironie și agresivitate la expresia sinceră a emoțiilor sincere, omenești.
— Trebuie să te duci acolo, Eliot. Iarna. Deșertul Rătăcitor e ca un ocean de nisip, ceea ce
știu că e un clișeu, dar chiar e, literalmente, ca un ocean. Dunele se mișcă la fel ca niște
pânze de corabie în largul mării. Încet, dar observabil. Ne-am petrecut o zi întreagă doar
stând pe pantele Munților de Aramă, privindu-le cum se rostogolesc și se lovesc de coline,
pe mutește, ca niște brizanți uriași.
— Și-apoi, a zis Eliot, când ți-ai dat seama că erai pe cale să invadezi un deșert frumos, dar
altfel inutil și complet nevinovat, ți-ai strâns calabalâcul de greșeli tactice și etice și te-ai
întors…
— Dar nu a fost așa. Nu m-am întors. De fapt, atunci mi-am dat seama de ce venisem. Am
trimis elefanții înapoi. Auzi, elefanți, Doamne, la ce m-oi fi gândit când am decis să
traversez munții cu elefanții? Presupun că la Hannibal. Micuții nu au comentat, dar nu era
locul potrivit pentru ei. Le-am zis că putem merge să pască pe Pășunile din Sud. Au părut
să le placă ideea. Am trimis și regimentul la plimbare. Sau brigada, în fine. Erau oameni
buni, foarte îndrăzneți și nu au vrut să plece, dar le-am ordonat și nu au avut încotro.
Presupun că sperau să lupte, dar nu aveam cu cine să ne batem. Când au dispărut, m-am
dus la plimbare singură, prin deșert.
— De ce? a întrebat Eliot. De ce mama dracului ai face așa ceva?
Pe când călăreau, peisajul din jurul lor se transforma din mlaștini înnegurate în pășuni
înverzite, iar solul se alegea de noroi ca și cum se trezea dintr-un coșmar. Dar Janet
alunecase departe și vedea cu totul alt peisaj în mintea ei.
— Știi, nu cred că am să fiu în stare vreodată să explic. A fost ceva atât de pur. Toată viața
asta, toată verdeața mi s-au părut deodată inutil de elaborate, de umede și murdare.
Deșertul a fost sincer și real: doar nisip uscat ce forma curbe netede pe un cer pustiu. M-
am simțit de parcă aș fi rătăcit adâncită în noroi toată viața și brusc descoperisem ieșirea.
Presupun că îmi luam viața în propriile mâini, dar nu părea deloc astfel. Acolo m-am simțit
în siguranță. Mai în siguranță decât oriunde în altă parte. Nu a mai trebuit să port vreo
mască, ci doar să fiu.
Janet a oftat, frustrată.
— Știu că nu are niciun sens ce zic. Dumnezeu știe că nu sunt o tipă spirituală, dar acolo
am simțit că pot respira.
— Nu, înțeleg. Continuă.
Eliot dezvoltase de mult timp teoria că în mintea lui Janet toți cei din jur erau la fel de critici
ca și ea, iar dacă acesta era adevărul, atunci lumea trebuie să-i fi părut tinerei un loc tare
înfricoșător. Nu era de mirare că-i plăcuse să fie singură acolo.
— În noaptea aceea s-a petrecut cel mai minunat lucru pe care l-am văzut vreodată: stele
au coborât din cer. Nu erau obișnuite să vadă oameni, așa că nu le-a fost frică. Parcă erau
păsări dresate – mă împresuraseră, la doar câțiva metri de sol și fiecare avea dimensiunea
unei mingi de softball. Țepoase și un pic calde și parcă chițăiau. Le puteai ține în mână.
Janet a oftat iar.
— Știu că sună ciudat, chiar și pentru Fillory. Uneori mă întreb dacă nu cumva am visat.
Am mers trei zile, până ce mi-am terminat resursele, dar nu mi-a trecut niciodată prin cap
să mă întorc. Nici măcar o singură dată. Mă așteptam din clipă în clipă să-mi pierd răbdarea,
dar nu s-a întâmplat. Am continuat să merg spre sud. Valurile se înalță acolo, în centru, se
fac la fel de mari ca dealurile. De pe vârf puteai vedea mult în depărtare, dar nu am zărit
marginea. Poate că nu se termină. Ei, poți să ghicești ce a urmat. Am leșinat din cauza
foamei și a extenuării și m-am trezit în barca de nisip a unui tip ce traversa deșertul.
— Serios? a zis Eliot. Am crezut c-o să spui că ți-ai dat seama că o să mori și că ai decis să
te întorci pe unde ai venit. Ori asta, ori că elefantul care căzuse de pe stâncă și fusese readus
la viață și-a făcut apariția, galopând maiestuos printre dune și te-a salvat. Poate cu Aral pe
post de călăreț. M-am gândit că ai păstrat asta ca pe surpriza de final.
— Păi, nu. M-am trezit în barca tipului. Nu era cine știe ce corabie; doar o scândură cu o
prăjină înfiptă în ea și un cearșaf legat de stâlp. Semăna mai degrabă cu o placă pentru
windsurf. Băiatul stătea cu picioarele încrucișate pe ea, cu o mână pe cârmă și alta pe sfoara
velei – antebrațele lui erau ca popicele – iar ambarcațiunea se deplasa zburând pe nisip, cu
o viteză incredibilă. Tipul nu a spus nimic, dar era incredibil de arătos. Înalt, cu nasul mare
și pielea măslinie. M-a dus la el acasă, pe o stâncă uriașă ce ieșea din nisip. În vârful ei se
afla un crater mare plin de pământ negru, creșteau plante din el. Un întreg trib locuia acolo,
în mici cocioabe săpate în cercul de stâncă din jurul lui.
— De unde luau apă? a întrebat Eliot.
— Și eu m-am întrebat același lucru. În cele din urmă am aflat, dar voi reveni mai târziu la
asta. Erau o echipă destul de puternică. Tipul care m-a salvat pe mine era liderul lor și i se
spunea Întâiul. Am încercat să-i explic că noi îi invadasem – sau, în orice caz, eu îi invadam
– și că deșertul făcea parte din Fillory. M-am gândit să renunț, din moment ce-mi salvase
viața, dar o invazie e o invazie. Sau anexare. Oricum, m-am gândit că e mai bine să fiu
sinceră, să le spun că erau liberi să se bucure de beneficiile de a fi un teritoriu
semiindependent cvasinaționalist în cadrul mai larg al imperiului Fillory. Dar Întâiul nici
nu a vrut să audă! A fost foarte ferm. A zis că el nu avea știre de niciun Fillory. Incredibil,
nu? M-a enervat la culme, dar m-a și impresionat. Așa că am mai întârziat pe acolo. Îmi
plăcea. Pentru o mână de oameni fără dușmani, locuitorii deșertului aveau un stil de luptă
extrem de tâmpit: purtau cu toții o armă făcută dintr-un metal negru extraordinar. Era ușor
și puternic și când lovea ceva scotea scântei albastre – un material foarte misterios; nu mi-
am putut da seama de unde făcuseră rost de el. Întâiul deținea o întreagă suliță făcută din
așa ceva. Tipul avea o întreagă poveste despre cât de grozavă îi era arma. Zice că fusese
făcută în deșert și omorâse un zeu… chestii de genul ăsta. Zicea că funcționează ca un soi
de centru pentru magie – îți amplifica disciplina –, dar eu nu l-am văzut niciodată folosind-
o astfel. Am decis că o să-i aduc de partea mea, fiind fermecătoare. Am început să ajut la
treburi, să încerc să intru în ritmul vieții tribului. Nu ți-ar fi venit să crezi că o vezi pe regina
din Fillory în patru labe, scoteam păstârnac din pământ, mâncam larvele scârboase pe care
le pescuiau în nisip – am încercat să mă gândesc la ele ca la homari, dar erau viermi. Și știi
ce? Nici măcar nu m-a deranjat. Nu m-am înfuriat. Nici nu pot să-mi amintesc când m-am
mai simțit așa de puțin mânioasă ca acolo. Și-n plus, m-am culcat cu Întâiul. Nu-l iubeam,
dar îmi plăcea mult și îmi plăcea lumea lui. Îmi doream să fac parte din locul ăla. Și,
Doamne, ce frumos mai era! Sexul cu el a fost minunat. Parcă mă culcam cu deșertul. După
vreo trei luni…
— Stai, a zis Eliot, ai stat în Orașul din Stâncă trei luni? Ce se întâmpla în Fillory?
— În Fillory lucrurile se desfășurau conform instrucțiunilor. Ce crezi că se putea petrece?
Dacă programezi o țară bine, o să se conducă singură. I-am convins pe oamenii ăia că le pot
auzi gândurile, pentru numele lui Isus. Le era teamă să se și pișe la duș. N-aveau cum să
încerce vreo șmecherie. În fine, după vreo trei luni, Întâiul mi-a spus că dacă aveam de gând
să-mi prelungesc șederea, atunci era nevoie să trec prin ritualurile lor de inițiere. Era o
chestie destul de importantă; vreo câțiva oameni mureau în fiecare an. Dar nu mi-a păsat.
Nu eram gata să plec. Iar dacă rezistai încercării, atunci primeai una dintre armele alea din
metal negru. Să nu zici niciodată că fac lucrurile doar pe jumătate.
— N-ai să mă auzi niciodată spunând-o, a promis Eliot solemn. Janet, ce-mi spui tu e
palpitant.
— Știu. Și nici măcar nu ai auzit partea mai interesantă. Încalc un jurământ sacru
povestindu-ți, dar ce dracu’. Întâiul m-a scos din oraș, înapoi în deșert, apoi a îngenuncheat
cu mine și și-a umplut mâna de nisip și mi-a zis că ceea ce căutam se afla acolo. Păi, ce mă-
sa, nu? Așa că m-am uitat la blestemăția aia de nisip. După un timp mi-am dat seama că în
el se aflau bucățele mici și lucitoare de ceva. Nu multe, dar din când în când descopereai o
grăunță neagră, lucioasă. Începeam să mă prind. Acela era metalul negru din care se făceau
armele. Metalul era peste tot, în jurul nostru, în nisip. O grăunță neagră la o mie din cele
obișnuite, mi-a explicat Întâiul. Tipul mi-a dat un sac de pânză și mi-a zis că trebuia să
rămân singură în deșert până ce umpleam sacul doar cu boabe de metal, culese una câte
una. Am întrebat dacă trebuia să-l umplu ochi sau știi, doar așa, cât de cât. Întâiul mi-a
răspuns că urma să știu când era suficient, pentru că un lucru pe numele de Topitorul avea
să sosească la mine. El urma să transforme minereul în metal pur și să-mi făurească o armă.
— Serios? a zis Eliot. Cât de incredibil de drăguț.
— Păi, știu. Destul de convenabil. Ai fi zis că trebuia să fiu suspicioasă, dar țineam morțiș
să am o armă ca alea. Era pur și simplu necesar. Așa că am rămas acolo. Luam o mână plină
de nisip, făceam o grămăjoară în palmă și alegeam grăunțele negre și după aceea le
măturam din mână în sac. Fără pic de magie, doar eu și sacul și mâinile mele goale. După
câteva ore, ochii mi s-au înroșit, au început să curgă și parcă vedeam încrucișat. Până a
doua zi, în zori, începusem să am halucinații. Sacul începea să se umple, îl puteai măsura
cu mâna, dar era o adevărată provocare să văd dacă reușeam să termin sau înnebuneam
între timp. A fost destul de rău. Mi s-au întâmplat toate lucrurile ce se petrec de obicei când
treci printr-un calvar. Am făcut pipi pe mine. Practic am orbit. La un moment dat, am
vomitat. A fost incredibil de neplăcut. Dar în același timp simțeam cum chinul ăsta mă
reclădea. Știi ce vreau să zic? Ca și cum deșertul însuși mă modela, îmi topea toate
slăbiciunile și impuritățile și extrăgea doar ce era puternic și adevărat. M-am gândit la
multe dintre rahaturile astea pe când culegeam grăunțe de metal.
— Janet.
Eliot nu știa ce să spună. Tânărul nu o mai auzise niciodată vorbind atât de deschis despre
sentimentele ei. Orice se întâmplase acolo, Janet se schimbase cu adevărat. Regele nu
observase până acum.
— Janet, cum ai putut să-ți faci singură una ca asta?
— Nu știu, dar am simțit că trebuia. Am cules și am cules și am cules. Mâinile îmi tremurau
nebunește. În a treia zi, pe la apus, am simțit că eram pe cale să termin. Nu era un sac
enorm – mai degrabă o punguță –, dar părea destul de plin. Dacă cineva ți-ar fi cerut un sac
de minereu, nu ți-ar fi fost rușine cu ce reușisem eu să adun. Teoretic, dacă se întâmpla să
ai până și o singură fărâmă de nisip obișnuit acolo, Topitorul nu se arăta. Eu nu știam dacă
să cred sau nu, dar am tot scuturat sacul și am căutat înăuntru ca să văd dacă îmi scăpase
vreo grăunță rea. Îmi priveam cu drag recolta. Metalul era rece și uleios și dens. Avea un
miros special. M-am simțit așa de mândră. Abia așteptam să văd ce armă avea să iasă din
el. Știam că orice ar fi fost, trebuia să vină sub forma celei mai ascuțite și de neclintit expresii
a voinței mele. Poate că asta așteptasem toată viața. Probabil că mi-am lăsat garda jos,
pentru că mi-au venit în minte multe dintre lucrurile la care evitasem să mă gândesc o
lungă perioadă de timp. De exemplu, mi-am adus aminte de cum a sosit Alice la Brakebills,
hălăduind prin pădure, fără să știe măcar dacă aveau să îi dea voie înăuntru. M-am gândit
la cât de nasol m-am purtat cu ea înainte să moară. M-am gândit la Julia, care a tot așteptat
singură, în camera ei, ca Brakebills să vină după ea, dar în schimb nu a apărut niciodată.
Mi-am amintit de tine și la ce am simțit pentru tine, și la cât de rău a durut. M-am gândit
la cât de departe ai ajuns. Eliot, tu chiar te-ai pus pe picioare când ai venit aici și respect
asta. Cred că nu ți-am spus-o niciodată. Toți simt la fel.
— Mulțumesc.
Nu, Janet nu-i mărturisise niciodată ce credea, dar era un sentiment plăcut.
— Mi-am adus aminte de o întâmplare de la internat. Eu nu mă gândesc niciodată la
copilărie, dar în noaptea aia m-au năpădit amintirile. Știi că ai mei m-au trimis la internat
când aveam opt ani? Nu, cred a fost și mai devreme, dar în momentul respectiv am crezut
că așa e normal. Nici nu cred că școala mai primește elevi așa de mici. După câte se pare,
ăla a fost un an greu pentru familia mea – am avut un frate mai mic care a murit subit –
cred că ai mei au uitat de mine, cu tot doliul și restul. S-au gândit probabil că puteam să-
mi port și singură de grijă. Ceea ce presupun că era adevărat, dar ăla a fost un an foarte
prost.
— De ce nu mi-ai spus niciodată toate astea?
— Oh, nu știu. Cred că nu mi-am permis niciodată să simt exact cât de tare a durut. Dar
am retrăit cumva întreaga experiență în a patra noapte în deșert, așteptându-l pe Topitor.
Chiar m-am reîntors la vârsta de opt ani. În fine, era iunie pe atunci și anul școlar se
terminase, așa că sosise vremea să merg acasă. Dar în ultima zi a avut loc o încurcătură;
tata a avut impresia că trimisese o mașină, dar asistentul lui uitase sau șoferul nu ajunsese,
în orice caz, nu a venit nimeni după mine. Am stat așezată pe valiză, în hol, toată ziua, în
timp ce alți copii plecau unul câte unul, legănându-mi picioarele și citind și recitind cărțile
mari și moi cu Peanuts și nu a sosit nimeni. Asta se întâmpla înainte să apară telefoanele
mobile, așa că cei de la școală nu au putut lua legătura cu ai mei. Personalul bârfea pe la
spatele meu. Le părea rău pentru mine, dar îmi dădeam seama că într-un fel voiau să fi
plecat mai devreme, ca să poată merge și ei acasă. Încă îmi amintesc priveliștea din hol:
linia de palmieri ce se vedea prin ușile din sticlă, razele apusului aruncate pe pătratele
șubrede de linoleum și mirosul vopselei pe băncile din lemn. Nu voi uita niciodată. Mă
uitam la umbre și mă gândeam: sigur o să sosească până când umbra ferestrei întâlnește
colțul băncii; dar tata nu apărea și apoi alegeam un alt loc. Cred că atunci mi-am dat seama
pentru prima dată ce mică însemnătate aveam în lumea părinților mei. Ei erau totul pentru
mine, dar eu nu reprezentam totul pentru ei. Am mâncat cu personalul în acea seară, lucru
ce nu le era permis elevilor obișnuiți. Au dat comandă la Popeye’s. Mă simțeam așa de
încântată și de specială.
Eliot își dorea să fi călătorit în timp și să o ia acasă pe mini-Janet. Dar era imposibil.
— Apoi, după cină, tata a ajuns în final. A intrat pășind nervos, a deschis ușa fără să se
oprească din mers, cu cravata desfăcută. Probabil că era furios pe el însuși, din cauza
încurcăturii, dar cumva părea că e mânios pe mine. De parcă era vina mea. S-a purtat ca un
ticălos. Presupun că îți dai seama cum a decurs totul. În momentul ăla eram foarte slăbită.
Eram amețită, adormeam la fiecare cinci minute. M-am trezit în zori, în ziua a cincea și mi-
am dat seama că Topitorul nu avea de gând să sosească. Așa că am renunțat. Se terminase.
M-am întors la stâncă. Încă aveam la mine sacul cu metal. Nu-mi venea să mă despart de
el – poate că îl foloseau la altceva, nu știu. Nu eram deloc într-o stare bună, îți zic sincer.
Eram așa de deshidratată, că nici nu eram în stare să plâng. Parcă eram într-o scenetă cu
nebuni, ca Ofelia, în Hamlet. Doar că, mult mai pe uscat, îți dai seama. Am ajuns în oraș și
cei de acolo au avut grijă de mine; m-au pus la o masă plină de mâncare și băuturi. Dădeau
o petrecere. Se strânsese tot tribul. Toți zâmbeau. Topitorul nu venise la mine, dar, cumva,
totul era în regulă. Eu dădusem greș, dar asta era situația. Deșertul era etern, iar eu mă
luptasem cu el din răsputeri și pierdusem și nu aveam ce să fac mai mult de atât. Oamenii
stăteau acolo, zâmbindu-mi și, după o vreme, am început să le zâmbesc și eu. Întâiul mi-a
cerut să vin în capătul mesei, unde stătea el. Mi-a zis să îngenunchez, mi-a luat sacul de
metal și l-a ridicat. „Ești o străină, a zis el. Dar ai venit la noi și te-ai plecat în fața deșertului,
i-ai cercetat nisipul cu degetele.” Aici a urmat o pauză dramatică. „Ai crezut că deșertul îți
va dărui comorile lui. Comorile neamului nostru. Ai crezut că îți va dezvălui secretele lui.
Metalul nostru. Puterea noastră. Ai crezut că ne poți lua deșertul și să ne conduci. Asta e
tot ce ți-a dăruit deșertul: un sac plin de nisip inutil.” Și a deșertat sacul pe podea. „Nu ne
vei găsi niciodată metalul. Deșertul îl păzește bine. Îl împarte doar cu fiii și fiicele lui. Poți
să duci nisipul ăsta înapoi la Marele tău Rege din Fillory și să-i spui că te-am lăsat să trăiești.
Spune-i că ne poate trimite și alte târfe dacă are poftă; asta a fost numai bună.”
Janet a continuat să călărească în tăcere preț de ceva timp. Avea spatele întors spre Eliot.
Tânărul nu știa dacă regina încerca să-și revină sau doar se pierduse în gânduri. Apoi a
văzut-o atingându-și fața o dată și asta a fost tot.
— Janet, a zis el.
— Întâiul s-a distrat copios cu ultima replică, crede-mă.
Când a continuat, vocea îi era neschimbată.
— Tipul își cunoștea spectatorii. Nisipul negru era într-o grămăjoară în fața mea, pe podea.
Păruse mult mai mult în deșert. Încă nu-mi venea să cred că nu era metal. Aproape că
murisem pentru el. Dar nu am terminat povestea de dinainte, de când am fost la internat.
Știi ce am făcut în ziua aia, când tata a venit după mine? L-am scuipat. I-am zis că nu vreau
să mai merg niciodată acasă. I-am rupt cămașa scumpă. M-a plesnit și m-a târât la mașină,
în timp ce țipam și dădeam din picioare. Dar nu mai am opt ani. Nu mai sunt o fetiță. Și
Întâiul nu era nici jumătate din bărbatul care era tata. I-am șoptit ceva. Tipul a trebuit să
se aplece ca să mă audă. Am șoptit: „Nu am nevoie de secretele tale. Dar vă voi lua armele.
Și vă voi lua și deșertul.” Apoi i-am aruncat un pumn de nisip negru fix în ochi, m-am ridicat
și am început să vorbesc cu voce tare. „Și îi puteți spune zeului vostru când îl vedeți că nu
v-am lăsat să trăiți. Dar cred că asta o să fie destul de evident.” Vezi, gagiul a făcut o mare
greșeală. A crezut că mă trimitea în pustiu ca să mă distrugă, dar s-a înșelat. Mă întărisem.
Deșertul m-a făcut să îmi privesc propriile secrete, cele pe care le ascundeam până și de
mine însămi. Mă întorsesem fără armă, dar devenisem eu una. Când e necesar, pot să fac
vraja Puterii Țesute destul de repede. Crede-mă, eram extenuată, dar nimic nu putea să-mi
stea în cale. L-am trimis pe Întâiul în zid dintr-un singur pumn, înainte să-și dea seama ce
s-a abătut asupra lui. Aveam mâinile ca stânca. M-am simțit foarte bine. O vreme, ceilalți
nu au făcut decât să privească. Cred că se gândeau că OK, era o luptă dreaptă și voiau să
vadă dacă Întâiul era în stare să iasă singur din necaz. Probabil că nu voiau să-l jignească
oferindu-i ajutor. Până când s-au răzgândit, era deja prea târziu și pentru șeful de trib, dar
și pentru ei. Adică, înțelege, eram furioasă. Nu cred că sunt violentă așa degeaba, dar ei îmi
declaraseră război, iar tipul se purtase ca un nemernic, așa că l-am făcut țăndări. L-am
aruncat printre câteva uși și a țipat ca un bebeluș. Știi ce se scria înainte pe tunuri? „Ultimul
argument al regilor.” Cred că ai putea spune că magia e ultimul argument al reginelor.
Eliot nu a spus nimic. În ciuda anilor pe care și-i petrecuse alături de Janet, nu ajunsese să
o cunoască. Uneori, tânărul o privea și se gândea: Doamne, ce-o fi dincolo de toată furia și
armura aia tare și lucitoare? Poate că se ascundea doar o fetiță inocentă și rănită, ce vrea să
iasă afară la joacă, să se lase iubită și să fie fericită. Dar acum Eliot se întreba dacă nu cumva
fata aia dispăruse demult sau dacă nici nu existase vreodată. Ce se ascundea sub armură,
sub mânie? Încă și mai multă mânie și armură. Doar atât.
Chipul lui Janet era alb, dar vocea îi era încă liniștită.
— Când Întâiul a terminat de plâns, l-am forțat să-mi arate totul. Toate secretele lor. Nici
nu-mi mai păsa; voiam doar să-și dea seama că fusese învins, și încă în ce hal. Stânca se
continua în jos, sub deșert – oamenii tăiaseră puțuri în ea, iar dedesubt am găsit grote din
gheață. De acolo venea apa. N-am văzut însă nici urmă de metal. Nu exista nici fărâmă. Îți
vine să crezi? Nu aveau decât armele alea – cred că le-au făcut din vreun meteorit sau ceva,
acum mult timp. Le făuriseră din vreun fel de metal din stele. Le transmiteau de la tată la
fiu, de la mama la fiică. L-am încuiat pe Întâi într-una dintre peșterile de gheață și l-am
lăsat acolo. M-am gândit că prietenii lui o să-l găsească în cele din urmă. Poate că avea să
moară sau să fie în regulă; eu de unde să știu, ce, sunt doctor?
Eliot a dat pinteni calului, a ajuns alături de Janet și, pe cât i-a permis poziția, s-a aplecat,
și-a petrecut brațul în jurul tinerei și a sărutat-o pe obraz. Eliot a simțit-o zâmbind.
— Înainte să plec, i-am luat sulița. Aveam încă suficientă putere, așa că am rupt arma în
două, cu mâinile goale, chiar în fața lui și am format câte o lamă de topor, din gheață,
pentru ambele bucăți. Nu e rău, nu? Am vrut să zic ceva de genul „Poți să te consideri
anexat, dobitocule!”, dar uneori o replică de final poate fi exagerată, știi la ce mă refer?
— Da, a zis Eliot, încet. Știu. Chiar știu.
— În fine, a concluzionat Janet, dând pinteni calului pe cărarea ce ducea spre Barion, așa
mi-am căpătat topoarele.

Capitolul treisprezece
Într-o zi, la aproximativ o săptămână după ce Quentin se întorsese din Antarctica, Lionel
i-a bătut la ușă. Era două și jumătate după-amiaza.
— Zece minute.
Lionel nu a așteptat ca Q să-i deschidă.
— În hol. Adu echipamentul.
Până să ajungă Quentin, Lionel coborâse deja pe hol, la celălalt apartament.
Mijlocul după-amiezii devenise un soi de moment mort în cadrul programului zilnic al
micii lor celule infracționiste. Își stabiliseră deja rolurile încă o dată, pe cât putuseră de bine
constrânși de limitările unei camere de hotel care probabil că nu semăna cu nimic din ce
aveau să întâlnească pe teren. Oricum, știau destul de puțin și despre situația reală în care
urmau să se afle. Stoppard nu părea să se plictisească tot meșteșugind la aparatele lui, timp
de optsprezece ore pe zi, dar restul începeau să-și iasă ușor din minți. Își petrecuseră
dimineața modificând câteva detalii care nu avuseseră nevoie de nicio ajustare. Quentin se
forțase cât putuse de mult și acum era nerăbdător. Alice era acolo, undeva, iar el nu era nici
măcar pe aproape de momentul în care avea să o aducă înapoi.
Afară era prea frig ca să iasă, iar dacă totuși ieșeau, se aflau pe Aeroportul Internațional
Newark, așa că în schimb rămăseseră în casă, jucând cărți, citind, uitându-se la televizor
sau făcând exerciții cu degetele și alergând pe benzile de la centrul sportiv. Betsy scria într-
un jurnal voluminos. Uneori mergeau la înot în piscina cu apă joasă a hotelului, închisă
într-un soi de grotă umedă de la ultimul etaj și cu apa atât de clorinată, că tinerii se simțeau
oarecum intoxicați timp de o jumătate de oră după ce ieșeau de acolo. Quentin era
mulțumit să iasă din rutină. Poate că aveau să iasă pe teren, ca să testeze întreaga afacere.
S-au întâlnit cu toții în hol, cu excepția lui Pushkar, ce nu se vedea nicăieri. Stoppard a sosit
cărând două valize tari din plastic, din care una era în mod evident foarte grea. Quentin își
adusese o geantă umplută cu tot ce considera că aveau nevoie să rupă farmecul, dacă
reușeau – asta rămânea încă sub semnul întrebării. Nu era ca și cum ar fi avut pe ce să
exerseze. Quentin își pusese în buzunar monedele de la Mayakovsky. Betsy a sosit cu
mâinile goale.
— Excursie! a zis ea. Slavă Domnului. Acum pot s-o zic. Sunteți gata? Plum sforăie. Gata,
am spus-o.
— Mă bucur că te-ai descărcat, a replicat Plum.
— Crezi că sosit momentul? a întrebat Stoppard. Adică, să îndeplinim misiunea?
— Nu.
Betsy a dat din cap cu dispreț.
— În niciun caz. Este doar o repetiție cu costume. O mică încercare.
— Cu ceilalți ne întâlnim pe teren, a anunțat Lionel în timp ce-i conducea afară.
Limuzina albă își făcuse iar apariția. De data asta, șoferul a ieșit din mașină, iar Lionel a
trecut la volan. Restul grupului s-a urcat în spate.
Era o idee bună. Quentin aprecia improvizația când nu exista absolut nicio altă soluție, dar
ar fi fost plăcut să se pregătească cât mai mult posibil. Poate că pasărea făcuse un farmec
încorporat pentru a avea cu ce să exerseze. Limuzina a accelerat pe autostradă,
îndreptându-se spre nord. Intercomul s-a aprins.
— Cutia de carton, a zis Lionel.
Pe podea, într-un colț, se afla o cutie. Quentin a rupt banda adezivă cu o cheie. Aparent,
cutia era plină de haine: geci negre și lucioase, blugi negri și fesuri din lână.
— Găsiți-vă mărimile. Schimbați-vă.
Totul arăta ca o misiune sub acoperire.
Stoppard a răscolit încântat hainele până ce a găsit o geacă ce i se potrivea. A tras haina pe
genunchi și a pipăit-o tandru.
— M-am îndrăgostit, a zis el. Sunt îndrăgostit de geaca asta.
Betsy își trase deja jos pantalonii, scoțând la iveală o pereche de chiloți albi și două picioare
foarte palide și a început să-și pună blugii.
— Forma asta conică e exact cum se poartă în Jersey, a spus fata.
— Eu cred că mai aștept, a zis Plum.
Limuzina a traversat râul Hudson și a intrat în Bronx, apoi a înaintat spre nord, pe cursul
râului și a virat în Connecticut. Quentin privea lumea zburându-i prin fața ochilor: poduri
rutiere mătăhăloase, case din cărămidă năpădite de prea multe ferestre mici, centre
comerciale cu panouri publicitare uriașe ce urlau parcă, alte case în construcție și apoi, în
final, ca un oftat de ușurare, copaci. Prin crepusculul permanent al geamului fumuriu,
priveliștile păreau distante și străine precum conținutul unui acvariu.
Au oprit de două ori, o dată ca să alimenteze și încă o dată, la o clădire lunguiață și joasă
din cărămidă, cu o pancartă care anunța mândră că era vorba de un centru de reabilitare,
unde Lionel a primit chitanța pentru un pachet lung și maro, învelit în hârtie, de la o
persoană care abia a deschis ușa. Stoppard se tot fâțâia îmbrăcat deja în geaca neagră, deși
era prea cald pentru ea în limuzină. Puștiul asortase hainele și o pereche de ochelari de
soare, tip aviator. Mâinile tot căutau butoanele pentru luminile disco.
— Să nu îndrăznești, a spus Plum, amenințător.
În mașină se acumulase o energie ce parcă aștepta să explodeze.
— Deci, a zis Betsy, voioasă. Stoppard. Tu ce dracu cauți aici? În misiunea asta, adică?
— Același lucru ca voi toți, a răspuns. Am venit pentru bani.
Betsy i-a tras puștiului ochelarii de pe nas cu o repeziciune înfricoșătoare. Stoppard a dat
să-i prindă, dar fata i-a făcut să dispară; tânăra avea un mod fluid și rapid de a face vrăji
care-i amintea de altcineva. La început nu-și putuse da seama despre cine era vorba, dar
până la urmă și-a amintit: Julia. Fără ochelari, Stoppard arăta mult mai tânăr.
— Nu ne aburi, Maverick, a zis ea. Câți ani ai? Nouă? O să-ți dau ochelarii înapoi când ne
spui cum ai ajuns aici.
— Am șaptesprezece ani, dacă vrei să știi. Și oricum, mai bine ai zice cum ai ajuns tu aici.
— Păi, să vedem…
Betsy și-a dus un deget la bărbie și s-a uitat în sus și într-o parte, prefăcându-se că se
gândește.
— Sunt cea mai bună la ceea ce fac. Trebuie să mă ocup de niște lucruri și mi-ar fi mai
simplu cu două milioane de dolari în buzunar. Și îmi place violența și să mă dau cu
limuzina, alături de niște tocilari. Sfârșit!
Betsy a surâs.
— Acum e rândul tău.
În cazul în care Stoppard nu se îndrăgostise încă nebunește de Betsy, pesemne că
inevitabilul se petrecuse până ce fata își terminase discursul. În orice caz, ceva din
enervarea băiatului cedase în mod evident.
— Presupun că îmi place să construiesc chestii.
Stoppard voia să joace în stilul lui Betsy, dar îi lipseau rezervele de sarcasm și de sânge rece,
așa că a sfârșit prin a fi sincer.
— Pentru un timp, am fost interesat de computere, dar mi-era greu să obțin ce aveam
nevoie. Chiar și când îți construiești propriile echipamente, cipurile sunt destul de scumpe.
Și am stat împreună cu câteva familii adoptive – nu ai pic de intimitate. Nu îți poți urma
pasiunile. Mai ales când și mai costă ceva. Niciunul dintre părinții mei nu a avut vreo
legătură cu mafia. Doi băieți de la Best Buy m-au pus pe fir, dar i-am lăsat în urmă destul
de curând. Când mi se pune pata pe ceva, trebuie neapărat să aflu despre ce e vorba, știi ce
zic? Nu mă opresc. În momentul ăla nu prea dădeam pe la școală, iar în zona în care locuiesc
nici nu-ți dorești să stai prea mult pe afară… aveam o grămadă de timp liber, iar la ultima
familie primisem propria mea cameră.
Băiatul le arăta pentru prima dată ceva încredere.
— Dacă-i dai unui tocilar suficient timp la dispoziție și o ușă pe care să o poată închide în
urma lui, atunci o să rezolve cam orice. Dar oricum, magia și computerele nu sunt o
combinație bună, așa că a trebuit să aleg. Dar după aia am aflat de orologie, de oromanție.
— Te rog, spune-mi că termenul ăla nu înseamnă ce mi se pare mie că înseamnă, a zis Plum.
— Magia ceasurilor. Primeam ce era mai bun din ambele lumi. Mereu mi-au plăcut
mecanismele și e mai simplu să aduni piese pentru ceasuri decât pentru calculatoare – nici
nu ți-ar veni să crezi ce chestii aruncă oamenii. Plus că, ăăă, poți să și furi, dacă e nevoie.
După o vreme am pus pe picioare niște aparate destul de sofisticate, ca să-mi dau seama ce
fel de magie aș putea atrage – efecte temporale, evident, dar ăla e doar începutul. Înveți,
încetul cu încetul: vremea, optica, probabilitățile, efectul de câmp. Descopeream chestiile
astea în marte parte de unul singur. E diferit față de toată bombăneala aia a voastră.
Băiatul și-a legănat degetele ca și cum ar fi făcut o vrajă.
— Metoda mea e lentă și sigură. Tic-tac, tic-tac.
Quentin începea să-l respecte mult pe Stoppard. Singuraticii veritabili erau un lucru rar în
lume magiei, dar tipul ăsta era adevărat sută la sută. Un deviat ca la carte: motivat,
autodidact, aflat până și la marginea adăposturilor. Tipul era propriul lui Brakebills pentru
o singură persoană. Nu arăta el cine știe ce, dar Quentin nici nu se apropiase de magie de
unul singur, în Brooklyn.
— În orice caz, aparent nu am fost suficient de subtil, pentru că într-o dimineață m-am
trezit cu o scrisoare pe pat care zicea ceva despre întâlnirea de la librărie. După aia am
acționat fără să mai gândesc. Adică, lasă banii, mecanismul pe care mi l-a dat pasărea – ar
trebui să aibă un râu infinit de bani. Era o chestie despre care doar citisem, visul meu umed.
— Cam așa ceva, a admis Betsy.
Fata ar fi putut face o glumă, dar își pierduse cumva apetitul pentru sânge – Stoppard nu
părea întocmai ținta apetisantă la care sperase. Era prea inocent, prea facil de rănit.
— Dacă îți plac ceasurile, a zis Quentin, uită-te la ăsta.
Q a vârât mâna în buzunarul hainei și a găsit ceasul aflat la capătul lănțișorului din argint
și i l-a trecut băiatului. Chiar și cu noul lui talent la reparații, Quentin nu reușise să-i dea
de capăt. Stoppard a examinat obiectul așa cum ar studia un veterinar o rândunică rănită.
Băiatul a privit ceasul din unghiuri diferite și l-a dus la ureche. Devenise rapid și
profesionist.
— Nu funcționează?
— Acum nu, a zis Quentin. Crezi că l-ai putea face să meargă?
— Nu știu. Probabil.
Stoppard a așezat obiectul în poală și a deschis una dintre valizele de plastic, care era în
mod evident construită ca să conțină un set de unelte mici, lucioase, din oțel. Puștiul a scos
o lupă de bijutier și a ales o pensetă, punând o alta în gură, apoi a desfăcut capacul ceasului
pentru a se uita la mecanism. Quentin nu reușise niciodată asta. O lumină pală a izvorât
din interiorul ceasului. Stoppard aproape că a rămas cu gura căscată.
— Doamne, a șoptit el. Doamne Dumnezeule! De unde îl ai?
— De foarte departe.
— Ce e? a zis Plum, aplecându-se. Oooh… ce de rotițe minuscule.
— Mecanismele astea nu există. Nimeni nu face așa ceva. Uite, are un al doilea cadran.
Băiatul a dat la o parte cadranul de la exterior, scoțându-l pe cel de sub el la iveală. Expresia
de pe chipul puștiului încerca să comunice că-l subestimase pe Quentin și că îi părea rău,
atât cât era capabil să regrete ceva. Apoi Stoppard și-a îndreptat iar atenția spre ceas,
ignorând încercările lui Plum de a privi peste umărul lui.
În următoarea oră, până ce limuzina s-a oprit, puștiul nu a scos nicio vorbă. Lionel a ieșit
din mașină și le-a deschis ușa. Aerul cald s-a împrăștiat afară.
— Gata, băieți. Faceți liniște. Nu e voie cu magie până nu vă spun eu. Ne aflăm încă la
câteva zeci de kilometri de casă, dar nu știm mare lucru despre securitate.
— Stai așa, ce vrei să zici? a spus Plum. Dar asta nu e misiunea adevărată, nu?
— Ba asta e, gata, a repetat el, nerăbdător.
Lionel arăta chiar mai palid și mai umflat ca de obicei, iar barba îi crescuse și mai mult și
în neorânduială.
— Pentru Dumnezeu, a zis Quentin. Îți dai seama că nu suntem nici măcar aproape gata.
— Atunci pregătiți-vă. Am rămas fără timp. Sunteți profesioniști, nu?
Răspunsul a venit sub forma unui cor asurzitor de liniște.
— Uite, voi faceți-vă treaba.
Lionel a dispărut lăsând în urmă limuzina în care toți amuțiseră șocați. Plum s-a întors spre
Quentin.
— Ce zici?
— Nu știu, a răspuns Q. Ne-am putea retrage.
I-ar fi fost greu să bată acum în retragere. Ar fi dat înapoi cu luni bune și asta avea să-l
doară. Dar riscul era mult mai mare decât se angajase să accepte.
— Ei, hai, a zis Betsy. E doar o sarcină de serviciu.
— Asta e și ideea. N-are cum să valorizeze viețile noastre.
— Doar dacă rupe farmecul ne dă o șansă de cincizeci-cincizeci, a zis Plum. Hai să ne
gândim la asta o clipă.
Betsy s-a aplecat pe scaunul de vizavi.
— Hai să ne gândim la altceva, a șoptit ea, zâmbind ca și cum le mărturisea un secret
minunat și intim. Dacă te retragi acum, te voi vâna și te voi ucide. Nu o să mă opresc până
nu te găsesc. Am renunțat la prea multe și sunt prea aproape. Pricepi?
Fata se holba la Quentin, fără să clipească.
— Nu sunt nici măcar pe aproape, a zis Quentin, fără să clipească la rândul lui.
Nu-i plăcea să fie strâns cu ușa.
— Ce-ți pasă? De ce te apropii? Nu e vorba decât de bani.
— Știi ce e în valiză?
— Nu. Nici măcar pasărea nu știe.
— Eu știu, a zis Betsy. Și o să-ți dau un indiciu: nu e vorba de bani.
— Poate ai putea vorbi un pic mai clar.
Dar fata fie nu voia, fie nu putea dezvălui mai multe. Betsy s-a uitat în ochii lui Quentin
ceva vreme, apoi s-a lăsat pe spate, pe banchetă. Quentin a privit-o pe Plum, apoi pe
Stoppard, care începuse să meșterească la ceasul lui.
Quentin și-a strâns ochii, încercând să ia o hotărâre. Erau așa de aproape, iar ideea de a o
lua de la capăt să găsească o nouă oportunitate nu-l atrăgea defel. Dacă ar fi putut să
reușească din prima și să termine odată, atunci ar fi reușit să-și vadă de viață. Și-apoi mai
exista și legătura cu familia Chatwin, la care nu putea renunța. Și mai era și Alice. Pe cine
încerca să păcălească? Nu avea de gând să dea înapoi. Se implicase prea mult în situație.
Quentin a deschis ochii. Betsy încă îl privea.
— Ai face mai bine să crezi când îți zic că dacă lucrurile iau o întorsătură urâtă, eu o să fiu
primul care o să-și ia tălpășița. Și după aceea poate că o să te vânez eu pe tine. Gândește-te
la asta.
Quentin și-a așezat mâna pe umărul lui Stoppard, care s-a uitat la el ca și cum abia se trezise
dintr-un vis.
— Dă-mi ceasul înapoi deocamdată. Îl poți studia mai târziu.
Stoppard a dat din cap și a închis ceasul și i l-a înapoiat tăcut lui Quentin, deși ochii lui îl
urmăreau pe Q vârându-l înapoi în jachetă.
Au ieșit din limuzină. Era sfârșitul lunii martie, în jurul orei patru după-amiaza, iar
temperatura se apropia de zero grade. Se aflau pe un drum pustiu, acoperit doar cu pietriș,
undeva în partea rurală a statului Connecticut. Pe de o parte și alta a drumului se înșirau
copaci și muri. Erau înconjurați de câmpuri. În jur nu se vedea nicio casă. Plum a rămas în
mașină ca să se schimbe, iar când a ieșit, erau cu toții asortați în hainele negre. Quentin
purta haina lui în locul gecii, pentru că arăta mai mult a magician și pentru că paltonul era
oricum negru și oricum habar nu avea dacă urma să mai vadă vreodată limuzina. Alături
de ceas, în buzunar, avea împăturită pagina din Țara-lui-Nicăieri.
— Ei bine, a zis Plum, nici nu arată suspect.
Vântul era rece și chiar dacă nu aveau voie să facă magie, Quentin a rostit repede niște
incantații ca să îi țină de cald. Dintr-o parte, de pe unul dintre câmpuri, Pushkar le făcea
cu mâna, iar tinerii au pornit în direcția lui, prin iarba netăiată și uscată. Lionel se afla în
spatele indianului, mare cât o căpiță de fân, iar mierla a coborât zburând dintre copacii ce
se întunecau, așezându-i-se pe umăr. Acolo, la țară, zburătoarea arăta mai mult ca o
sălbăticiune. Quentin se întreba cum o priveau celelalte păsări.
Pushkar avea un covor uriaș, dreptunghiular, desfăcut pe iarbă; un obiect superb, cu model
floral brodat, în crem și auriu și albastru deschis. Pushkar analiza carpeta și dădea din cap
încet, aplecându-se din când în când, netezindu-i faldurile și aranjând câte un ciucure ori
modelul ce părea țesut în material, dar care se schimba odată atins. Un covor zburător.
Quentin nu mai văzuse niciodată unul în realitate. Pushkar purta pe sub geacă un pulover
multicolor sport, extrem de urât.
— Mișto covor, a zis Quentin, din moment ce carpeta chiar era impresionantă.
— Ghici cât a costat?
Pushkar nu a așteptat răspunsul lui Q.
— Șaptezeci de mii de dolari. Pasărea a plătit cu banii jos. Am văzut cu ochii mei.
Grupul s-a strâns în jurul carpetei. Tinerii păreau că se adunaseră la un picnic înfrigurat,
formal și foarte prost planificat. Pasărea li s-a adresat de pe capul lui Lionel.
— Am dat de urma Cuplului în urmă cu o săptămână. Se află într-o casă la trei kilometri în
direcția nord-vest. E o vilă mare, singuratică. Am avut-o sub supraveghere și am învățat
obiceiurile locuitorilor ei. În dimineața asta i-a alertat ceva. Suntem îngrijorați că se
pregătesc de acțiune – poate vor să plece, poate că și-au întărit securitatea, nu știm. Dar nu
mai avem timp. Ne vom încerca norocul în această noapte. Aveți întrebări?
Quentin nu avea nicio idee. Plum și-a tras nasul. Stoppard și-a ridicat valizele.
— E în regulă dacă…?
— Sigur, a încuviințat Pushkar.
Stoppard a pășit prudent pe covor, de parcă îi era teamă să nu-i fugă de sub picioare sau să
nu se ruleze cu el cu tot. Băiatul a îngenuncheat și și-a deschis ambele genți; una era plină
de unelte, iar cealaltă, cea grea, conținea un cilindru argintiu și îndesat, de aproximativ
treizeci de centimetri în diametru și lung de șaizeci. Aparent, la asta lucrase puștiul în
camera lui – Quentin văzuse aparatul pe bucăți, dar niciodată asamblat. La un capăt,
cilindrul avea un cadran de ceas din email alb și un roi de rotițe și discuri la celălalt.
Stoppard a desfăcut un suport fusiform și a așezat aparatul pe el, apoi a deschis caseta din
oțel și a început să lucreze ceva.
Lionel se îndepărtase; tipul purta doar un tricou negru, același pe care-l avusese și în
noaptea din librărie, dar nu părea să îi fie frig. Cel puțin aveau un haidamac de partea lor.
Betsy începuse un exercițiu de încălzire.
— Simt că ar trebui să facem și noi ceva, a zis Plum.
— Aș vrea să fumez. Vrei să repetăm vrăjile?
— Nu prea. Tu?
— Aș vrea, dar cred că mi-ar cădea capul.
Astfel, Quentin și Plum s-au așezat turcește pe carpetă, cuprinși de frig și au așteptat.
Quentin putea simți monedele lui Mayakovsky în buzunarul pantalonilor. Prezența lor îi
dădea un sentiment plăcut, de încredere. Sttoppard a scos o manivelă mică din metal, a
potrivit-o într-un locaș de la spatele mașinăriei și a început să o învârtă cu năduf.
— Arc motor, a zis fericit, acoperind păcănelile.
Tipul scotea aburi albi în aerul rece.
— Aliaj alb. O sursă constantă de energie cinetică. E greu să îi vii de hac prin magie.
— Ce face chestia asta?
— Protejează, în mare parte. Creează o bulă în jurul nostru. Devine mai greu să fim văzuți,
auziți sau detectați magic. Ar trebui să ne țină și de cald; eu personal abia aștept.
Quentin și-a dat seama că Stoppard nu cunoștea farmecele cele mai simple pentru încălzire,
așa că a făcut câteva asupra lui în timp ce băiatul învârtea manivela. Pasărea privea totul.
Zburătoarea era fie agitată, fie nerăbdătoare; nu era chip să știi sigur. De îndată ce au trecut
câteva minute de când mașinăria începuse să ticăie, Stoppard a scos manivela și a băgat-o
la loc în valiză. Băiatul a făcut câteva modificări și s-a auzit un zbârnâit moale ca aripile
unui colibri zbătându-se într-o fereastră, iar mecanismele au început să se miște. Aparatul
a sunat de două ori limpede și muzical și lumina a trecut prin măruntaiele lui lucioase ca
un fulger în interiorul unui nor.
Vântul s-a oprit în jurul tinerilor. Alte efecte perceptibile nu erau, dar Stoppard părea
mulțumit. Puștiul a închis caseta. Lionel s-a apropiat, s-a încruntat și a dat din cap.
— Bun, a zis Lionel. Toată lumea la bord. Pushkar, ridică-ne de la sol.
La un semn al lui Pushkar, covorul s-a întărit sub ei și s-a netezit, iarba turtită pe care era
așezat a fost înlocuită cu podeaua unei săli de bal. Tinerii s-au strâns instinctiv cu toții în
mijloc, cât mai departe de margini, iar covorul s-a ridicat rapid și tăcut spre cer:
cincisprezece, treizeci, șaizeci de metri, suficient de sus cât să domine cei mai înalți copaci.
Era o senzație odihnitoare, ca într-un vis – nu semăna defel cu zborul, ci mai mult ca și cum
s-ar fi urcat într-un lift de sticlă, fără clădiri în jur. Acum, Quentin putea observa că se aflau
într-o zonă puțin populată, presărată de păduri, cu locuințe mari și îndepărtate, unele
dintre ele întunecate, altele luminate prietenos și galben.
Nu vorbea nimeni. Covorul s-a oprit din ascensiune și a început să înoate ușor înainte,
molcom, ca o plută dusă de un râu calm. Ciucurii îi atârnau moi. Cu cât se obișnuiau mai
mult cu zborul, tinerii se împrăștiau spre margini. De la acea înălțime puteau aprecia
munca meticuloasă a celui ce cosise ultimul acele câmpuri: omul lăsase în urmă un model
precis, buclat din dungi mai închise și mai deschise.
După cinci minute, pasărea a zis:
— Acolo.
Lionel a arătat cu degetul în locul zburătoarei. Era o vilă mare, cu acoperiș cenușiu, aflată
cam la un kilometru distanță. Casa nu avea nimic ostentativ, ci era doar o clădire mare din
piatră, cu un brâu alb, în stil Georgian, deși la o scară mult mai mare.
— Rafinat, a zis Betsy.
— Sunt mulți bogătași aici, a zis Lionel. Bancheri. Am auzit că și locuința lui Judge Judy15 e
pe aici pe undeva.
Era greu de conceput un univers în care Lionel se uita la Judge Judy. Umbrele copacilor de
pe marginea câmpilor se întindeau din ce în ce mai lungi, topindu-se și gonind pe când
soarele aluneca în jos.
Când erau la opt sute de metri de casă, Pushkar a oprit covorul și a purtat o conversație
rapidă cu Stoppard și cu pasărea, negociindu-și drumul printr-un soi de perimetru de
securitate invizibil și foarte sensibil și care necesita grijă specială pentru mașinăria lui
Stoppard. Viteza și intensitatea bâzâitului au crescut, apoi s-au diminuat iar de îndată ce
au trecut. Între timp, Betsy a scos un colac de sârmă din cupru, lung de aproape un metru
din geanta lui Lionel. A marcat sârma din trei în trei centimetri cu o lamă Leatherman, apoi
a îndoit capetele cu un clește și le-a legat împreună, formând un soi de cerc de câțiva metri
în diametru. Intonând câteva note muzicale cu vocea ei absurd de înaltă și blândă, aria din
interiorul cercului s-a aprins, arătând o vedere puternic luminată a peisajului ce se vedea
prin el. Fata a ridicat cercul și l-a învârtit ușor în jur, pe linia orizontului. Betsy s-a oprit cu
fața spre est.
— Uite, a zis ea. Lionel. E un portal mare chiar acolo. La vreo opt sau nouă kilometri. E
ciudat.
Lionel a mijit ochii și s-a încruntat.
— E petrecerea altcuiva, a concluzionat el. Hai să ne vedem de ale noastre.
Betsy s-a întors cu cercul spre casă. Terenurile erau așa de bine orânduite că parcă ar fi fost
desenate direct pe iarbă verde-cenușie de un arhitect ce lucrase cu rigla și compasul. În

15Judith Sheindlin, fostă judecătoare realizează o emisiune tip reality-show, ce discută cazuri în
direct (n. tr.).
lumina crepusculului, în jurul casei părea să nu se afle nimeni, dar prin lupa creată de cerc
se vedeau șase sau șapte paznici colorați fosforescent.
— Probabil că așa se simte și o dronă Predator, a zis Quentin.
— Ține asta fix.
Betsy i-a cercul lui Q.
— Plum, ești gata? Cum am vorbit?
— Poți s-o faci de aici?
— Da. Oricând ești gata.
Betsy nu părea câtuși de puțin îngrijorată; ba chiar mai mult, tonul ei devenise mai calm și
mai blând decât îl auzise Quentin vreodată. Pesemne că fata era în elementul ei. Covorul
s-a aplecat mai mult spre sol.
— OK. Țintește-l pe ăla de acolo primul.
Plum a arătat spre cel mai apropiat paznic, aflat mai departe de casă și care stătea singur la
o poartă din zid.
Betsy a strâns pumnul și l-a pus deasupra imaginii din cerc și a suflat prin el ușor. Omul s-
a prăbușit la pământ; parcă îl adormise.
— Doarme? a întrebat Quentin.
— Somn, comă. Tot aia.
Plum se concentra, șoptind ceva în arabă.
— Mai repede, a răbufnit Lionel. Hai odată.
Plum a mărit ritmul. Câteva secunde mai târziu, un paznic sau umbra unuia a părut să se
ridice de la pământ și să ia locul celui căzut. Silueta nu lucea în cerc la fel ca omul, dar altfel
semăna perfect cu el. Plum a expirat adânc.
— OK? a zis ea.
Lionel a studiat imaginea, și-a țuguiat buzele, dar a dat din cap în scârbă.
— Din ce l-ai făcut?
— Frunze. Nu am găsit altceva. O să arate suficient de bine de la distanță.
— OK. Data viitoare să te miști mai repede.
Covorul a plutit tăcut înainte, înconjurat de bula lui invizibilă la doar cincisprezece metri
de sol, a depășit zidul exterior al proprietății, apoi o peluză, un teren de tenis și o piscină
golită și acoperită pe timpul iernii. Era incredibil că nu-i putea vedea nimeni – Quentin nu
se simțea deloc invizibil –, dar nimeni nu a strigat și nu s-a dat alarma. Carpeta nu avea
umbră. Vorbeau în șoaptă, chiar dacă Stoppard susținea că ar fi putut da și un concert rock
înăuntru fără să-i audă nimeni. Betsy și Plum au pus la pământ și au recreat patru, cinci,
șase paznici. Copiile lui Plum erau convingătoare, cel puțin de la depărtare. Fata le făcea
din materialele pe care le găsea în apropiere – iarbă, resturi, compost, humă de pe terenul
de tenis sau umbre apropiate –, însă toate copiile purtau aceleași haine ca și victimele și,
deși nu mergeau, se puteau mișca de pe un picior sau altul ori puteau întoarce rapid capul,
așa cum ar fi făcut orice alt paznic real, ca acei dușmani minori din jocurile video.
— Uite, a zis Lionel. La fereastra aia. Aripa din dreapta, ultimul etaj, fereastra de la mijloc.
— Acolo e valiza? a întrebat Quentin.
— Pe acolo intrăm.
Pentru o clipă, Quentin nu și-a putut da seama ce anume îi scăpa, apoi a înțeles: mașina lui
Stoppard își încetase ticăitul. Stoppard a reacționat mai rapid decât el și s-a aruncat pe
covor, din locul în care se oprise să vorbească cu Betsy, a potrivit manivela în gaura ei și a
început să învârtă nebunește. Mașinăria a început să funcționeze iar aproape imediat.
— Prostovanul dracului! a șuierat Lionel. Cât timp am fost vizibili?
— Nu știu!
Stoppard nu se oprise din învârtit manivela.
— Câteva secunde poate. Îmi pare rău, nu știu ce s-a întâmplat!
Au așteptat cu toții să pornească alarma și au rămas nemișcați, ca într-un submarin ce știe
că va fi bombardat. Covorul a înaintat nestingherit. Quentin a pășit în interiorul unui scut
magic atât de dens, că ar fi putut să oprească probabil și un glonț. Când Stoppard a obosit,
Quentin a cuprins manivela în locul lui, până ce resortul a început să geamă.
Dar bombardamentul nu venea, iar grupul și-a continuat misiunea. E ridicol, și-a zis
Quentin rece – nu avea de gând să se lase cuprins de panică. Improvizăm din mers.
Pushkar încetinise mersul covorului și făcea mici modificări de traseu, virând un pic la
stânga și la dreapta, sus și jos, șoptind răbdător bidiviului său, ca un pilot ce-și manevrează
tancul într-o curbă îngustă. Se aflau aproape de casă, trecând peste o terasă acoperită cu
lespezi și mobilată cu scaune uzate Adinrondack. De acolo, tinerii puteau vedea că luminile
câtorva camere erau aprinse. Quentin a zărit o femeie ce stătea în picioare lângă o masă și
bea cafea, citind o revistă. Doi bărbați se aflau afară, în curtea interioară, fumând; oamenii
își țineau țigările în stil est-european, ca pe niște săgeți de darts. Puteau fi oricine, în orice
casă, de oriunde. Covorul avea să treacă la doar trei metri deasupra capetelor lor. Câmpul
invizibil a lovit o creangă. În loc ca lemnul să treacă prin bulă, creanga s-a agățat ca și cum
câmpul protector ar fi fost făcut din lipici, apoi s-a curbat și s-a îndoit. Tinerii au privit
neajutorați până ce lemnul a cedat și o mână de frunze s-a scuturat. Eliberată, creanga și-a
revenit la poziția inițială. Quentin s-a crispat. În aceeași clipă când creanga a plesnit, ceva
s-a auzit căzând în casă – parcă fusese o ceașcă – și s-a spart pe podea. Cei doi bărbați și-au
întors privirile. Dinăuntru s-a auzit vocea femeii înjurând. Cei trei erau distrași. Momentul
periculos trecuse.
Era imposibil să fi fost atât de norocoși. Cineva trebuie să fi… da, Lionel tocmai ce termina
o vrajă care se ocupa de manipularea probabilității, respirând greu din cauza efortului.
— Frumos, a zis Quentin.
— N-ar fi trebuit să avem nevoie.
— Nu e vina lui, a zis Quentin. Nici măcar nu a apucat să testeze mașina. Suntem norocoși
că am ajuns așa departe.
Lionel l-a privit mai mult surprins decât nervos – ca și cum nici nu știuse că Quentin poate
vorbi.
— Taci dracului din gură! a zis și și-a întors privirea spre casă.
S-au oprit în fața ferestrei și au rămas plutind acolo. Marginea franjurată a covorului atingea
șindrila albă a casei. Înăuntru nu era lumină. Stoppard a scos un scarabeu mic de cupru din
una dintre valize și l-a așezat pe geam. Creatura s-a târât jur-împrejur, într-un pătrat mare
și, oriunde pășea, lăsa o tăietură în sticlă. Când a terminat, Stoppard a pus cu grijă pătratul
tăiat pe covor și a așezat scarabeul înapoi în caseta lui.
— Quentin, e rândul tău, a zis Lionel.
— E rândul meu să… ce?
— Aia, a răspuns Lionel, arătând spre fereastră. E timpul să-ți faci partea.
Lui Quentin nici nu-i trecuse prin cap că era singurul care nu făcuse încă nimic. A privit
prin gaură. Era înspăimântător, dar se bucura că se terminase așteptarea. Avea nevoie de
acțiune. A făcut un tur rapid al tuturor experiențelor lui cu infiltrările. Mai întâi invadase
Cripta lui Ember alături de Dint și de Fen; apoi atacul castelului de pe Insula Benedict. Q
era mai puțin speriat decât fusese prima dată și mult mai puțin înnebunit decât la a doua
încercare. Poate că experiența își spunea cuvântul.
— Lasă-mă o secundă. E OK dacă fac vrăji?
Lionel s-a uitat la Stoppard, așteptând aprobarea, apoi a încuviințat. Quentin a închis ochii,
și-a pus câte un deget de la mâna opusă pe fiecare pleoapă și a pronunțat cuvintele unui
farmec indian pentru vederea nocturnă. Când Q a deschis iar ochii, i s-a părut că lumina și
contrastul din lume fuseseră intensificate, iar culorile reduse. Pushkar a dat din cap a milă.
— Va trebui să vorbim mai târziu despre cunoștințele tale de hindi.
Stoppard își făcea de lucru cu mecanismele lui.
— Se încălzește, a zis el. Aș zice că mai are vreo cinșpe minute.
Puștiul a susurat cuvinte de liniștire mașinăriei, ca și cum ar fi fost un copil cuprins de
febră.
— Cinșpe minute? a spus Plum. O să dureze un sfert de oră numai să desfacem farmecul.
Minimum.
— Atunci mișcați-vă, a zis Lionel.
Quentin a băgat capul prin gaura din geam și a văzut limpede, deși inundată de culori
pastelate, o cameră uriașă și goală pentru oaspeți, mobilată luxos. Era mult mai frumos
decât la Marriot. Apoi Q s-a târât cu totul înăuntru. Pasărea a pătruns după el și s-a așezat
pe umărul tânărului. Quentin a tresăltat, dar nu la fel de puternic ca data trecută.
— Ieși pe hol, mergi la dreapta, apoi fă stânga la colț și iar mergi la stânga. Intră pe prima
ușă de pe dreapta. Nu mai e nimeni la etajul ăsta. O să te urmărim cu ajutorul mașinăriei.
Tu stai în aria ei de acțiune.
După cum avea să se demonstreze, aparatul îl urmărea singur: suportul pe care stătea așezat
s-a cățărat agil pe fereastră cu toate cele șase picioare unite ale lui, ca o furnică uriașă cu
un singur ochi holbat. Carpeta groasă și albă le amuțea pașii. Quentin a privit pe hol, la
stânga și la dreapta; se simțea ca un copil care se strecoară afară de la o petrecere în
pijamale. Pasărea avusese dreptate: nu se afla nimeni acolo. Pereții erau goi; casa arăta exact
ca o clădire luxoasă, anonimă, ideală pentru închiriat, ceea ce probabil că și era. O clipă,
Quentin s-a gândit la ce avea să facă dacă misiunea reușea. Urma să cumpere o casă, să
studieze niffinii. Oare o putea invoca pe Alice? O putea prinde? Oare fata devenise demon?
O putea aduce la Brakebills dacă era absolută nevoie; Hamish ar fi putut să-i dea drumul
înăuntru. S-ar fi întors și la Mayakovsky dacă trebuia.
Quentin s-a întors la colț și imediat holul a prins să se învârtă în jurul lui ca un tunel dintr-
un parc de distracții. Tânărul s-a împiedicat și a lovit tare podeaua. S-a prins de covor,
încercând să-și îndese degetele în puful lui, simțind cum gravitația se schimba în jur. Isuse,
la ce se așteptase? Doar invada casa unui magician. Quentin a privit peste umăr, dar singur.
Nu mai era nimeni, iar coridorul rotitor părea să se întindă la infinit. Apoi totul s-a oprit.
Ceilalți erau acolo, uitându-se la el oarecum îngrijorați, pe când Quentin zăcea întins pe
podea, încercând cu disperare să se agațe de ceva. Plum a îndepărtat ultimele fărâme ale
iluziei.
— Ridică-te, a zis Lionel.
— E o capcană, a spus Plum. Ești în regulă.
Quentin s-a ridicat precaut. Ritmul inimii începea deja să-i încetinească. Plum avea
dreptate – chiar era în regulă.
Q s-a întors iar la stânga și a găsit ușa. Era o ușă obișnuită; Q nu detecta pic de magie asupra
ei. Probabil că locuitorii nu se așteptaseră să ajungă cineva atât de departe. În depărtare, Q
a auzit bubuitul înăbușit al unui tunet: pesemne că o furtună se apropia cu repeziciune. Q
și-a întors privirea spre ceilalți ce se înșirau în spatele lor, pe hol. Pushkar și Lionel rulaseră
covorul fermecat și îl cărau pe umeri.
Quentin a deschis ușa. Nu era nici măcar încuiată. Era o sală de biliard, lungă și bine
amenajată, cu un șir de ferestre pe un perete și canapele pe celălalt. Atmosfera generală era
cea artificială de club exclusivist. În colțuri se aflau câteva fotolii din piele, iar la unul din
capetele camerei se vedea un șemineu mare, din piatră, care nu părea să fi fost folosit
vreodată. Cutii și lăzi de toate mărimile posibile zăceau împrăștiate peste tot și distrugeau
impresia de lux. Alături de ele se mai găseau acolo și alte obiecte prea mari ca să încapă
într-o cutie: o căprioară împăiată, un velociped, un tonomat vechi și un contrabas din lemn
de culoare închisă.
Un bărbat în vârstă, cu păr rar și blond, ședea pe o canapea jucându-se cu telefonul. Era
jumătatea masculină a cuplului. Omul și-a ridicat, surprins, privirea, dar înainte să apuce
să spună ceva, Betsy l-a și înghețat cu o vrajă pe care o pregătise dinainte, apoi l-a adormit
cu o alta. Bărbatul stătea încă drept pe canapea, dar avea ochii închiși.
Masa de biliard era monstruoasă. Avea opt picioare și era sculptată și decorată pe întreaga
suprafață, asortată cu un dulap lipit de perete ce conținea tacuri și rânduri de bile pentru
scor și altele asemenea. Probabil cântărea o tonă. Arăta ca un obiect ce nu ar fi trebuit să
se afle la al doilea etaj al unei case. Un capăt al mesei era acoperit de cutii și vrafuri înclinate
de cărți. Tot pe masa de biliard, la vedere, era valiza maro, din piele. Mai uzată, dar altfel
exact ca aceea pe care le-o arătase Lionel la hotel. Pe o parte avea o etichetă pe toată
suprafața, de la compania Cunard–White Star.
— În regulă, a zis Quentin încet. Închideți ușa. Să nu o atingă nimeni.
Era rândul lui și al lui Plum. Stoppard s-a ghemuit și a analizat ecranele mai mici de pe
mașinărie.
— Nouă minute, a zis.
Lucrând rapid, au eliberat spațiul din jurul valizei, astfel încât să rămână doar ea pe masa
de biliard. Quentin a curățat postavul cu o măturică, apoi a presărat valiza cu o pudră fină
și albă. Plum a vârât un prosop umed pe întreaga lungime a pragului ușii și a aprins focul
sub un alămar; fata așezase obiectul în șemineu. Camera s-a umplut de fum aromat. Pe
fundal, Quentin o auzea pe Betsy instalând bariere și capcane, pregătindu-se pentru
momentul în care scutul lui Stoppard avea să cedeze, iar proprietarii casei urmau să le
detecteze dintr-odată, catastrofic, prezența. Fata sigilase camera ca pe un seif, din toate
părțile, inclusiv podeaua și tavanul. Plum a trasat câteva linii cu creta și rigla pe postavul
din jurul valizei și a început să calculeze în minte. Quentin a ridicat un cadru din metal în
jurul obiectului și l-au umplut de fire întinse la maximum, așezate asimetric. Folosiseră
coarde de vioară pentru sunetul Mi – cele mai înalte.
— Două minute, a zis Stoppard.
— Nu e gata! au replicat Quentin, Plum și Betsy în același timp.
Isuse, nu doar că nu aveau să reușească, dar nu erau nici măcar pe aproape.
Un fum alb și subțire se ridica din măruntaiele mașinii lui Stoppard, iar aerul de deasupra
ei pâlpâia din cauza fierbințelii. Mecanismul ticăia mai încet. Părea că stă să se topească.
— Cuplul o să fie gata, a spus Lionel.
— Pe mă-sa!
Betsy a aplicat la repezeală niște bucăți de ceară roșie pe broasca ușii, apoi a apăsat un
sigiliu în materialul moale. Pushkar a luat un tac de pe raft și a început să exerseze
profesionist câteva mișcări de luptă. Tipul părea să știe ce face, deși Quentin credea că dacă
se ajungea la punctul unde se vedeau nevoiți să lupte cu tacuri de biliard atunci pesemne
că aveau să o încaseze oricum destul de urât.
Pushkar și-a întrerupt exercițiul.
— Vine ceva, a zis el.
Indianul și-a dus degetul la tâmplă.
— Precogniție.
— Pregătește covorul, a spus Lionel. Quentin, Plum, cât mai durează?
Plum, încă recitând ușor, a ridicat două degete. Quentin a scos un acordor din buzunar și
a început să ciupească coardele de pe cub – cincimi perfecte; trebuia să fie foarte exacți și
să nu depășească doi hertzi.
Betsy s-a întors pe rând spre fiecare perete, apoi spre podea și tavan, cu mâinile împreunate
și mișcându-și buzele. Zidurile se aprindeau argintii. Din colțuri s-a scurs praf de tencuială.
Mecanismul lui Stoppard a oftat și a amuțit când ceva dinăuntrul lui a pocnit și a încetat să
mai funcționeze, iar păcănitul s-a oprit cu totul. Nu mai mișca nimeni. O vreme
îndelungată, în cameră nu s-au mai auzit decât șoaptele lui Plum. Quentin a strâns în palmă
una dintre monedele de la Mayakovsky. De undeva de la etajul întâi s-au auzit strigăte
răgușite, apoi s-a așternut liniștea. O ușă s-a trântit. Pushkar a privit pe fereastră și a clătinat
din cap: încă nu se vedea nimic. Betsy se legăna pe vârfuri, întinzându-și degetele și
fredonând de entuziasm. Lionel se uita înnegurat la ușă, scrâșnind din dinți. Tipul și-a adus
mâinile grosolane în fața pieptului, pregătit de luptă. Podeaua a săltat o dată, apoi încă o
dată sub picioarele lor – Quentin trebuise să se sprijine cu o mână pe masa de biliard, iar
câteva teancuri de cutii s-au rostogolit la vale. Oamenii încercau să pătrundă pe dedesubt.
Q abia se mai putea concentra la farmec. Pe hol s-au auzit tropăituri. Pașii s-au oprit la ușă.
Ceva ce Betsy lăsase acolo, afară, a explodat cu un bubuit asurzitor, însă era greu de spus
cât de eficient fusese.
Erau aproape gata. Quentin și Plum nu-și desprindeau ochii unul de la celălalt pentru a se
asigura că erau în sincron. Ușa a început să vibreze prinsă în cadrul ei, scoțând un sunet ce
creștea treptat în intensitate. A urmat un bufnet, iar în zid a apărut o crăpătură, la nivelul
capului. Apoi o alta și alta. Dar reușiseră. Sosise momentul. Strunele zumzăiau împreună,
fără a mai fi atinse. Funcționa acum. Quentin a strâns moneda în pumn – i se părea că o
simte încălzindu-se, pregătindu-se să-și îndeplinească sarcina. Q a inspirat. Luminile s-au
stins deodată, fără niciun zgomot. Oare el făcuse asta? Nu – Quentin încă nu rostise
cuvântul cheie. Plum și-a ridicat capul, confuză, prin semiîntuneric.
Deodată, ferestrele au explodat. Un val de cioburi s-a izbit de ușă. Unda de șoc l-a azvârlit
pe Quentin spre peretele opus. Nu fusese chiar suficient ca să-l rănească grav, dar creierul
i s-a blocat o secundă. Uitase unde se afla. Când și-a revenit suficient ca să se ridice în
genunchi și să-și ia mâinile de la față, camera părea să se fi umplut de siluete înveșmântate
în robe și care se luptau.
— Ce dracu? a șoptit el.
Se întâmpla ceva foarte rău. Pentru o clipă a avut impresia că pierduse moneda prețioasă
de la Mayakovsky, dar banul se afla la câțiva centimetri pe covor, lucind încă de la puterea
indescriptibilă ce o conținea. Q a avut suficientă prezență de spirit să ridice moneda rapid
și să o vâre la loc în buzunar. Camera întunecată se umpluse de oameni ciudați – vederea
lui nocturnă se oprise cu totul.
Doi dintre atacatori o țintuiseră pe Betsy la perete, iar fata îi înjura de mama focului. Era
ceva bizar la acei oameni: mâinile. Nu erau din carne, ci luceau ușor auriu, iar trupurile lor
erau translucide – puteai vedea prin ele. Quentin a dat să se ridice, dar una dintre siluete
stătea asupra lui. Inamicul și-a pus piciorul pe pieptul lui și l-a împins la loc; nici nu trebuise
să depună prea mult efort. Quentin s-a uitat la picior. Era un picior ca oricare altul, de
femeie, încălțat într-o sanda de piele și cu siguranță uman.
În cameră se aflau șapte sau opt atacatori – era greu să numeri prin întuneric. O altă femeie
s-a îndreptat spre valiză. Apoi, de nicăieri, Pushkar a apărut în spatele ei și a izbit-o la ceafă
cu un tac; sau cel puțin încercase: tacul s-a rupt ca și cum ar fi fost făcut din lemn de plută
și ar fi lovit o statuie din marmură. Femeia care-l țintuise pe Quentin a făcut o vrajă cu o
singură mână și l-a înghețat pe indian, lăsându-l să cadă pe podea, rigid ca o scândură.
Ignorând lupta din jurul ei, femeia a studiat colivia pe care o ridicase Quentin; în lumina
gălbuie pe care o emanau mâinile creaturii, chipul ei părea ușor amuzat. A ridicat cadrul
din metal și l-a aruncat într-o parte, apoi a rostit câteva cuvinte deasupra valizei, pe un ton
practic – ar fi putut la fel de bine să comande pizza. Era ceva dubios de familiar cu privire
la modul în care vorbea. Cuprinzând mânerul cu una dintre mâinile ei bizare și lucitoare,
femeia a ridicat valiza pur și simplu. S-a auzit o pârâitură, ca și cum valiza nu ar fi fost fixată
cu altceva decât scai, apoi s-a desprins cu totul de masă. Femeia a vârât obiectul la subraț.
Oamenii ăia erau hoți, la fel ca ei. Îi lăsaseră pe Quentin și pe tovarășii lui să le deschidă
drumul, apoi dăduseră buzna și îi tâlhăriseră pe tâlhari. Buimăcit, Quentin aproape că îi
admira pentru competența și stăpânirea de care dăduseră dovadă. Inamicii făceau o treabă
excepțională.
Atacatorii s-au deplasat în același timp spre fereastră, coordonându-și retragerea și având
fiecare în grijă un om din tabăra adversă. Quentin s-a sprijinit pe coate și s-a ridicat să
privească, încercând să nu pară o amenințare pentru nimeni. Tâlharii erau al dracului de
bine organizați, oricine ar fi fost. Doi dintre ei puseseră mâna pe covorul lui Pushkar și îl
întindeau afară, în aer.
— Nu! a strigat Betsy. Nu puteți face asta!
Fata gestiona situația mult mai bine decât Quentin. Betsy se ridicase deja în picioare și se
îndrepta spre inamici, lansând atacuri nebunești cu ambele mâini, scăpărând fulgere și foc
ce inundau camera de lumină. Însă trei dintre oamenii în robe își uniseră mâinile creând o
barieră, iar farmecele fetei se stingeau fără să-și facă efectul. Quentin se ridicase acum de-
a binelea. Capul i se mai limpezea. Betsy avusese dreptate: acelea erau misiunea și valiza
lor. Oamenii ăia nu aveau niciun drept acolo. Q s-a așezat într-un genunchi. Acum știa de
ce farmecele lor i se păruseră așa de cunoscute: dușmanii vorbeau un soi de germană veche,
scâlcită, pe care Q o cunoștea bine, era aceeași limbă în care fusese scrisă pagina găsită în
Țara-lui-Nicăieri. Ultimul dintre ei se urcase pe covorul furat.
— Stai! a țipat Betsy.
Fata a alergat spre fereastră pe când dușmanii se îndepărtau. Pasărea a ieșit de sub masă.
— Nu pot deschide valiza, a zis zburătoarea. Tot nu pot deschide valiza.
Quentin s-a împleticit în direcția ferestrelor, dar n-a putut decât să trimită o rază de foc
inutilă, care a ricoșat de pe scutul lor și a ars zidul lângă care se afla tânărul. Plum
îngenunchease lângă Pushkar, ce încerca să se elibereze de sub vraja care-l imobilizase.
Lionel stătea tot în mâini și genunchi, holbându-se absent la podea.
Bubuitul din ușă se auzea din nou, mult mai alert. Lemnul începuse să se crape. Chiar și
tipul blond de pe canapea, cel pe care-l înghețase Betsy, începuse să se miște. Dar Quentin
era calm. Frica și zăpăceala dispăruseră, le pierduse urma în luptă. Și nici măcar nu
terminaseră de luptat. Aveau să termine misiunea chiar de-ar fi fost să se descurce singur.
— Pushkar.
Vocea lui Q suna ciudat și îndepărtată în urechile lui rănite. Q și-a curățit gâtul de praf.
— Pushkar. Poate zbura ceva din camera asta?
Sprijinindu-se încă de masa de biliard, Pushkar a privit în jur.
— Da, a răspuns el.

Capitolul paisprezece
Tinerii au ieșit ca un roi de albine înfuriate prin ferestrele sparte. Plum și Stoppard stătea
călare pe scaune din piele; Betsy alesese un covoraș de rugăciune ce se aflase în fața
șemineului și pe care-l manevra stând în picioare, ca pe o placă de surf; Quentin se alesese
cu velocipedul. Pushkar, împreună cu Lionel și cu pasărea conduceau masa enormă de
biliard, care, în ciudat mărimii și a greutății ei se dovedise a fi surprinzător de ascultătoare
la vrăjile pentru zbor. Masa era un pic mai lată decât cadrul ferestrei, dar a reușit să iasă
spărgând zidul și iscând o explozie de cărămizi și praf, vomitând un șir de bile multicolore
din măruntaiele ei.
Soarele apunea și la sol era deja semiîntuneric, însă pe când hoții se ridicau dintre copaci,
apusul și-a aruncat asupra lor lumina slabă și aurie. Zburau cu viteză prin aerul înghețat,
pe cerul proaspăt al înserării, accelerând pe când se tot înălțau, înaintând spre vest pe urma
fărâmei de covor fermecat ce devenea tot mai mic la orizont.
Pushkar era un maestru, iar viteza cu care se deplasau era incredibilă și palpitantă –
Quentin se jucase și el puțin cu zborul, dar experiența de față era complet diferită. Casa se
micșora deja în urma lor. Șaua din piele a bicicletei era tare ca stânca, dar Q nu avea niciun
drept să se plângă. Cel puțin nu călărea contrabasul. Quentin se întreba dacă ar fi zburat
mai repede dacă pedala. Quentin se ținea aproape de masa de biliard, zburând alături de
ea. Lionel reușise, în tot acel timp, să țină la subraț pachetul lung, înfășurat în hârtie maro.
Nimeni nu scotea vreo vorbă, ci stăteau doar aplecați asupra aparatelor de zbor
improvizate, lăcrimând și încercând să obțină toată viteza de care erau capabili. Betsy luase
deja urma covorului. Părul scurt și castaniu îi flutura în vânt. Fata stătea aplecat în față, pe
vârfuri și privea aprig înainte, ca un săritor cu schiurile aflat în picaj.
Începuseră să prindă covorul din urmă, centimetru cu centimetru. Hoții – ceilalți hoți –
foloseau și ei vrăjile lui Pushkar, dar indianul nu pregătise covorul pentru viteză. Tinerii
aveau de gând să recupereze valiza, orice s-ar fi aflat în ea.
Sub ei, pădurile din Connecticut se desfășurau pe kilometri întregi; poate că ieșiseră deja
din stat; Quentin nici măcar nu-și dădea seama. Covorul a pierdut din altitudine, a șters
vârfurile copacilor, s-a învârtit și răsucit, apoi a început să urce iar. Quentin își arunca
umbra asupra lui.
După zece minute, distanța dintre cele două grupuri se diminuase cu câteva sute de metri.
Oamenii de pe covor au trimis în direcția lor câteva sfere de foc și ceva ce a lucit și a pocnit,
dar tinerii observaseră atacurile la timp. Stoppard zbura așezat; Plum își întorsese scaunul
invers și îngenunchease pe el. Nu exista nici pic de îndoială că-i puteau prinde pe tâlhari
din urmă. Însă ce aveau să facă atunci când ajungeau acolo? Să urce pe covor? Quentin se
simțea înnebunit de viteză și de adrenalină și trebuia să-și aducă aminte că nu se afla într-
un joc video, că avea o singură viață și că magia nu avea să-i dăruiască membre noi dacă
pierdea vreunul. Poate că Pushkar reușea să farmece covorul și să-l oprească în aer. Quentin
și-a îndreptat bicicleta spre masa de biliard, vrând să-și împărtășească ideile, dar pe când
pedala în direcția mesei, a auzit din spate un huruit grav ce se făcea din ce în ce mai
asurzitor. Q a riscat să se uite în urmă. Două comete aprinse se năpusteau asupra lui
sfâșiind aerul liniștit al serii și lăsând în urmă o dâră de fum și scântei. Cometele au năvălit
grămadă peste ei, depășindu-l pe Quentin ca doi meteoriți cu destinație îndepărtată; unul
a trecut la un metru și jumătate de el, iar unda de șoc aproape că l-a aruncat de pe bicicletă.
Dar nu pe el îl țintiseră proiectilele. Cometele gemene s-au izbit de covor: un, doi.
Era Cuplul. Veniseră să-și recupereze valiza. Covorul a început să coboare sub forța
impactului dublu. Betsy s-a aruncat pe urma lui, iar Quentin a urmat-o îndeaproape. Vântul
smulgea strigăte, fragmente de țipete, obscenități, ordine, vrăji. Era greu să-ți dai exact
seama de ce se întâmpla, dar pesemne că avea loc o luptă corp la corp.
Unul dintre membrii Cuplului, femeia, stătea înfășurată în lumină în centrul covorului,
înconjurată de siluetele misterioase. Bărbatul ricoșase imediat de pe scutul defensiv ce
învăluia carpeta, dar a atacat din nou ca o molie ce se lovește de bec și s-a avântat dedesubt
unde a început să destrame scutul cu ambele mâini.
Pentru moment, Quentin nu putea decât să privească și să păstreze ritmul. Avea să aștepte
deznodământul și apoi puteau să atace pe oricine se întâmpla să supraviețuiască, profitând
de slăbiciunile lor. Q a privit în jur și i-a zărit pe ceilalți prin lumina ce stătea să se stângă.
Cu toții așteptau, ca și el, cu excepția lui Betsy, a cărei urmă o pierduse.
În depărtare lucea un lac, apoi urmau alți copaci, iar grupul a tăiat un strat subțire de nori
joși. Energia magică ce era eliberată în lupta de pe covor era de-a dreptul extraordinară.
Cuplul folosea probabil artefacte, puterile lor erau vizibil îmbunătățite. Poate că erau
oameni răi, însă se dovedeau a fi niște vrăjitori de temut și aparent neînfricați. Ce bine că
Q nu trebuia să-i înfrunte direct. Quentin l-a zărit pe bărbat străpungând covorul cu
pumnul, de dedesubt și apucând glezna unuia dintre călugării cu mâini aurii și azvârlindu-
l ca pe un titirez spre întunecimea de jos. Femeia se apropia deja de valiză, dar își croia cale
printr-o furtună de vrăji de apărare. Un călugăr a pășit în față și a luat o poziție de atac. Cei
doi s-au apropiat, apoi haosul s-a dezlănțuit într-o vijelie de mișcări înnebunitoare și
lumini. Apoi, în toiul luptei, ceva s-a apropiat în viteză de deasupra, prăbușindu-se ca un
cormoran și a lovit covorul așa de tare, că a scuturat praful din el. Era Betsy.
— Fir-ar al dracului! a zis Quentin.
Fata ar fi trebuit să aștepte, dar aparent motivația ei personală și tendința naturală de a se
pune voluntar în pericol de moarte îi înneguraseră rațiunea. La dracu, la dracu, la dracu.
Părăsit, covorul fetei a zburat pe lângă Quentin. Q și-a împins bicicleta ridicolă,
apropiindu-se ușor de carpetă. Fata nu era în toate mințile, dar o echipă era o echipă. Q
recunoștea sentimentul de rece resemnare de dinaintea unei lupte. Avea să fie o bătălie
corp la corp, așa că tânărul și-a întărit repede chipul și mâinile. A încercat apoi să se
concentreze asupra unei surse de furie justificabile: pentru Alice. Q s-a ferit pe când o formă
întunecată a trecut rostogolindu-se spre el, aproape lovind masa de biliard. Era bărbatul
din Cuplu. Părea paralizat și abia conștient, dar tipul nu a căzut, iar Quentin i-a dat drumul.
De acum, ciucurii tremurători ai covorului se aflau la câțiva centimetri în față. Q a văzut-o
pe Betsy lovind-o pe femeia din Cuplu cu dosul palmei – o străfulgerare și un bufnet au
însoțit lovitura, iar capul femeii s-a întors la nouăzeci de grade –, apoi fata a pus mâna pe
valiză. Femeia și-a revenit și s-a aruncat și ea asupra obiectului dorit, în timp ce călugării
rămași le dădeau târcoale, așteptând să vadă pe cine trebuia să elimine. Dar înainte să aibă
cineva ocazia să câștige lupta, Betsy s-a așezat pe vine și și-a pus mâna liberă pe covor. Q a
văzut-o mișcându-și buzele, dar nu recunoscuse vraja. Orice ar fi fost, însă, farmecul
trebuie să fi fost puternic și funcționa împotriva magiei, căci carpeta și-a pierdut coeziunea
și s-a destrămat într-un nor de ațe. Un stol întreg de trupuri au trecut pe lângă Quentin și
au rămas în urmă, prăbușindu-se. Quentin s-a străduit să o zărească pe Betsy: fata pica
precum o stâncă, încă ținând valiza cu o mână. Incredibil, femeia Cuplului nu dăduse
drumul obiectului. Cele două inamice se învârteau una în jurul celeilalte. Hainele le
fluturau și zburau sălbatic în vânt. Quentin și-a îndreptat ghidonul spre ele și a pornit în
jos, pe urma lor, pe cât a putut de abrupt.
Q a început să se prăbușească incontrolabil și a continuat să accelereze, cu mintea-i golită
de orice gând conștient de viteza nebunească. Pământul s-a apropiat de ei, verde și ridat de
munții scunzi. Q și-a încleștat dinții și și-a împins bicicleta antică în jos tot mai repede.
Vântul șuiera prin spițe, iar efortul îi sfâșia dinăuntru pieptul. Cele două luptătoare se
vedeau mai clar acum: niciuna dintre ele nu dădea drumul valizei și niciuna nu părea
dispusă să renunțe, așa că se atacau una pe cealaltă cu dinții și mâinile libere și făceau vrăji
pe care le puteau pune în funcțiune cu o singură mână, date fiind circumstanțele. Nu mai
era timp. Peisajul se făcea din ce în ce mai clar sub ei, mărindu-se: un izvor, un câmp,
copaci.
Quentin și-a potrivit direcția cu a lor, și-a luat avânt spre ele și s-au ciocnit. Femeia reușise
să pună mâna pe el, dar Q s-a smuls din capcana ei. Q n-avea cum să reușească cu eleganță.
Nu era nici măcar sigur că avea să reușească. De acum, pământul era foarte aproape.
Genunchii lui Quentin tremurau și roata din față a explodat precum cauciucul și s-a
destrămat. Q s-a năpustit iar asupra celor două femei, le-a simțit pe amândouă încercând
să se agațe de el cu mâinile libere. Q a auzit-o pe femeie urlând sălbatic și a simțit cum îi
înfige mâna în păr. Dar femeia nu țipa, ci râdea.
Quentin avusese de gând să încetinească treptat, dar a privit solul și s-a panicat și a oprit
brusc. Sub ei, un pin s-a preschimbat dintr-o jucărioară, cum păruse mai sus, într-un
monstru țepos, iar tustrei s-au lovit de bicicletă, iar bicicleta a izbit crengile arborelui.
Quentin nu a mai avut timp decât să-și zică: să-i ia dracu’ pe toți, dacă eu mor așa! Pentru
o valiză în care nici măcar nu știa ce se află! Acele de brad i-au înțepat fața. Apoi au lovit
pământul și vederea i-a cedat complet.
Ceva suna ca un clopot. Era capul lui. Pieptul parcă i se golise, iar Q se zvârcolea la pământ
ca o larvă. Quentin a încercat să respire oricât de puțin, dar din gura lui au ieșit doar niște
gemete. Fie își rupsese coastele și oasele îi străpunseseră plămânii și murea, fie că pur și
simplu rămăsese fără respirație și avea să fie în regulă în câteva momente.
Q a dat să se ridice. Lumea se învârtea în jurul lui ca un carusel. Pe când se mai liniștea,
Quentin a văzut-o pe Betsy, care era deja în picioare și se învârtea în cerc. Quentin a
încercat să spună ceva, dar nu a reușit decât să tușească și apoi a scuipat.
— Unde e? a zis ea răgușit. Unde e? O vezi?
Femeia zăcea încă pe jos, la vreo trei metri mai încolo, dar începuse să se miște. Quentin o
vedea de aproape pentru prima dată: era înaltă și zveltă ca un model, însă mai în vârstă
decât în poză, cu părul negru și ondulat și o tăietură urâtă ce părea să necesite niște copci
pe frunte. Quentin a zărit valiza într-un tufiș de ferigi, așezată pur și simplu acolo, ca și
cum ar fi ieșit de pe o bandă rulantă, la câțiva centimetri de femeia rănită. Ea a văzut încotro
se uita Quentin, a scâncit ceva și a început să se târască spre valiză, dar Betsy era cu mult
înaintea ei. Pe când femeia trecea pe lângă Betsy, fata s-a aplecat și și-a pus mâna pe gâtul
celeilalte. Femeia s-a cutremurat, cuprinsă de un spasm și și-a arcuit spatele ca o pisică.
Betsy o atinsese cu cealaltă mână, apoi a încălecat-o ca pe un cal, descărcând energie în ea;
degetele ei scoteau scântei. Trupul femeii s-a întins sub ea de parcă i se aplicaseră
defibrilatoare.
— Oprește-te! a strigat Quentin.
Însă era deja prea târziu. Betsy i-a dat drumul celeilalte, iar femeia a căzut cu fața pe
pământul negru, încă scuturată de șoc. Quentin simțea mirosul cărnii arse.
— M-am oprit, a zis Betsy, continuând să meargă.
Fata a ridicat valiza, a analizat-o sceptic, încercând să vadă de nu fusese distrusă și a
cântărit-o în mâini. Părea să fie foarte ușoară. Quentin s-a târât spre muribundă, dar s-a
oprit înainte să o poată atinge. Nu era chip să știe ce fel de magie mortală îi împânzea încă
trupul. Din părul ei negru se ridica fum. Oricum era tardiv.
Betsy îl privea. Fata a scuipat pe pământ.
— Dacă încerci să mă oprești, te omor și pe tine.
Pădurea era tăcută. Era început de primăvară și ierburile joase își reveneau încă de pe urma
șocului nedelicat al iernii. Se auzeau doar câțiva greieri. Femeia fusese un criminal. Cu doar
trei minute mai înainte i-ar fi lăsat pe amândoi să moară. Betsy s-a pus pe vine și a așezat
valiza pe pământ, încercând încuietorile.
— Căcat!
Fata a tras de ele, s-a forțat și a tras iar.
— Căcat. De asta îmi era teamă. Unde dracu’ e Plum când ai nevoie de ea?
— Ce vrei de la Plum?
Chiar în acel moment, mai mult sau mai puțin la timp, Plum și Stoppard au coborât printre
crengi, ferindu-și fețele din calea acelor. Erau înghesuiți pe același scaun; ceva trebuie să se
fi întâmplat cu celălalt. Aterizarea lor era rapidă, dar controlată, până ce scaunul a lovit o
piatră și unul dintre picioare s-a rupt, aruncându-i pe amândoi pe pământul moale.
Plum s-a ridicat în picioare, frecându-și palmele de coapse.
— Isuse! a exclamat ea. Ce s-a întâmplat?
— Tipa a dat colțul, a zis Betsy. Deschide valiza.
— Poftim? Acum? N-ar trebui să…?
— Deschide-o!
— Ai face mai bine să o asculți, a spus Quentin. A omorât-o pe femeie.
Betsy trebuie să fi fost destul de obosită de acum, s-a gândit Q, dar nu poți ști de ce e în stare.
— Isuse! a zis Stoppard. De ce ai făcut una ca asta?
Puștiul chiar părea să vrea un răspuns, dar Betsy l-a ignorat. Chipul ei era înnegurat și ferm.
— Deschide-o. Acum!
— Ce te face să crezi că pot să o deschid?
— Știi tu ce.
Plum a oftat și s-a resemnat.
— Presupun că ai dreptate.
Fata s-a așezat turcește în fața valizei și a desfăcut încuietorile ca și cum nici nu ar fi fost
ferecate. De îndată ce valiza s-a deschis, Betsy a îmbrâncit-o la o parte.
— Hei!
Fata a scotocit printre obiecte și a aruncat deoparte o carte, apoi a ridicat un cuțit lung ce
părea făcut din argint mat. Era o armă simplă, fără pic de ornamente. Părea foarte practic
și foarte vechi.
— Da, a șoptit Betsy cuțitului.
Vocea i s-a spart.
— Oh, da. Salutare!
Vâjâind și bubuind, masa de biliard a picat direct prin frunziș și a aterizat pe picioarele ei
groase pe solul pădurii. Lionel o adusese la pământ stând în picioare, cu pasărea pe umăr.
Pushkar nu se vedea nicăieri.
— Unde e valiza?
Lionel a privit pe rând cadavrul, apoi pe Quentin, pe Plum, Stoppard, Betsy și cuțitul.
— Ai deschis-o.
Lionel desfăcuse coletul: era o armă, o pușcă boantă de asalt, ce încăpea perfect la subraț.
Patul armei și butoiașul erau gravate cu spirale și motive ornamentale – arma era evident
un hybrid, o tehnologie înaltă însă augmentată prin magie.
— Ba bine că nu, a zis Betsy.
— Unde e Pushkar? a întrebat Stoppard.
În loc să răspundă, Lionel a ridicat calm pușca la umăr, a țintit și a tras două focuri
controlate scurt și eficient spre pieptul lui Stoppard. Băiatul ar fi trebuit să moară pe loc.
Dar chiar înainte ca Lionel să apuce să tragă, Betsy se interpusese deja între ei, ținând
cuțitul – fata se mișcase mai repede decât putuse Quentin vedea. Gloanțele au lucit și au
ricoșat de pe cuțitul din argint ca doi tripleți metalici și au zburat în tufișuri. Orice ar fi fost
cuțitul ăla, arma venea la pachet cu o mulțime de alte beneficii, iar unul dintre ele era că
nu lăsa pe cel care-l mânuia să fie rănit.
Quentin s-a holbat la Lionel.
— Ce mama dracului? Gras nenorocit!
Cu cinci minute înainte se simțise așa de extenuat, crezuse că nu avea să mai facă vrăji
vreodată, dar frica și furia găsesc puteri nelimitate, iar astfel Q s-a ridicat în picioare. Simțea
că era capabil să facă o vrajă, dar înainte să apuce să încerce, Betsy a făcut trei pași rapizi și
s-a năpustit asupra lui Lionel, ca o felină uriașă – pesemne cuțitul îi dădea o grămadă de
puteri: forță, viteză și protecție. Lionel s-a întors rapid și a mai tras o dată cu arma, dar
cuțitul a înghițit gloanțele fără pic de efort. Betsy era acum prea aproape ca Lionel să mai
încerce un atac. Cei doi au valsat clătinându-se în jurul mesei de biliard. Lionel gemea, în
timp ce Betsy îl măcelărea stând în picioare. Ciudat, dar nu curgea niciun strop de sânge.
Cuțitul întâlnea foarte puțină rezistență – a intrat în torsul bărbatului până la claviculă,
apoi fata a împlântat lama adânc în pieptul lui. Ascuțișul a pătruns prin Lionel ca prin unt.
Ultima tăietură i-a detașat capul de trup. Țeasta a căzut și s-a rostogolit printre frunze.
Capul nu vorbea, dar ochii i-au clipit. Ciotul gâtului arăta ca făcut din piatră.
— Hm, a făcut Betsy, aplecându-se peste trupul decapitat. Un golem. Ar fi trebuit să-mi
dau seama.
Hm. Deși părea important de reținut că fata nu știuse despre adevărata natură a lui Lionel
înainte să-l atace. Abia acum Betsy respira greu, ca și cum totul o prinsese în sfârșit din
urmă: misiunea, zborul, căderea, crimele, valiza, întregul fiasco multilateral al situației.
— Unde-s banii? a întrebat Stoppard.
— Nu e niciun ban, a zis Quentin.
Acum înțelegea și el. Fuseseră luați prin surprindere de călugări și trădați de două ori: o
dată de Betsy și apoi de pasăre. Probabil că zburătoarea plănuise să-i omoare încă de la
început, în loc să-i plătească. Nu fusese niciodată vorba de bani. Quentin se găsea pe o
poziție și mai rea decât plecase. Era departe de casă și de Alice. Deși puseseră mâna pe
valiză sau pe ce mai rămăsese din ea, în cazul în care pasărea nu se întorcea să o recupereze.
Deocamdată mierla nu se vedea nicăieri; Quentin nici măcar nu o zărise zburând.
Betsy a sărit de pe masa de biliard, iar genunchii aproape că i-au cedat când a aterizat. Pe
fată o părăsise toată puterea.
— Mă gândeam eu că o să încerce asta.
Betsy părea obosită și, pentru prima dată de când o întâlnise Quentin, copilăroasă. Nu avea
cum să aibă mai mult de douăzeci și un pic de ani.
— Ce chestie. Să nu te încrezi niciodată în ceva fără mâini. Sau cu mâini.
— Mersi, a zis Stoppard. Mi-ai salvat viața.
— Ochii sunt aici, sus, a zis Betsy, arătând. Dar cu plăcere.
— Ce e chestia aia? a spus Quentin.
— Asta?
Betsy a ridicat cuțitul, admirându-i marginea.
— Pentru asta am venit aici. Asta mi-am dorit tot timpul. E o armă pentru ucis zei.
— Și de ce ai vrea un asemenea obiect?
— Ai întâlnit vreodată un nenorocit de zeu?
— Presupun că înțeleg ce vrei să zici.
Plum a ridicat cartea pe care Betsy o aruncase. Volumul avea o copertă din piele, fără nicio
inscripție – arăta ca un carnet sau un jurnal.
— Ești sigură că zeii pot muri? a întrebat Plum.
— O să ucid unul, o să aflu și poate vă zic și vouă.
Betsy și-a băgat cuțitul la centură.
— Ne mai vedem. Nu mă căutați.
— Nici n-aș îndrăzni, a replicat Quentin. Ai grijă de tine, Betsy.
— Mda, a zis și Stoppard. Ai grijă de tine!
— Mă cheamă Asmodeus, tâmpiților, a replicat ea. Și dacă o vedeți pe Julia, să-i ziceți că
am plecat la vânătoare de vulpi.
Fata s-a întors și a dispărut în noapte.

Capitolul cincisprezece
După o pauză odihnitoare în Barion, Eliot și Janet au trecut Marele Râu de Sare, lat de opt
sute de metri și adânc de cincisprezece centimetri – o bandă lată și maronie ce traversa
ținutul înverzit, ca și cum cineva uitase un furtun deschis pe undeva.
Aventurierii au trecut un deal jos și năpădit de iarbă în care era săpată o figură albă; iarba
și solul fuseseră îndepărtate în linii drepte, astfel că terenul calcaros și alb de dedesubt să
fie expus. Desenul era simplu și înfățișa un bărbat ținând un toiag orizontal deasupra
capului. Omul se afla de obicei acolo sau prin împrejurimi – uneori pleca la plimbare, dar
în acea zi Eliot și Janet îl găsiseră pe deal. Era plăcut să-l vezi la postul lui.
Au traversat apoi un ținut pustiu, urmând cărări făcute în iarbă, ca pe un covor subțiat de
vreme. Au trecut pe câmpii însorite, străbătute de ziduri din piatră, aproape necălcate de
picior uman. Oriunde te uitai, peisajul regatului Fillory se compunea din linii egale formate
de culmile munților și vârfurile de copaci de mai aproape sau de mai departe, linii ce-și
deschideau nuanța cu cât se îndepărtau, alunecând ușor când la dreapta, când la stânga.
Un stol lung și greu de nori atârna deasupra orizontului, nori complet nemișcați și conturați
gingaș pe cer, ca silueta unui val tăiat din hârtie.
— Uită-te la toate astea, a zis Janet. Privește numai. Parcă lumea nici nu stă să se sfârșească.
— Parcă.
Chiar și acum ideea părea ireală. Cu atât de multă frumusețe în jur, oricui i-ar fi fost simplu
să uite că Fillory era pe moarte. Poate că erau ultimele străfulgerări de viață ale tărâmului.
Eliot și Jane s-au scufundat apoi în întunecimea Codrilor Întunecați, unde aterizaseră prima
dată când sosiseră în Fillory. Aici se înfățișa o scenă încă și mai haotică decât în Pădurea
Reginei; nu toți arborii erau conștienți, iar cei care erau tindeau să fie singuratici și fără
simț civic.
Călătorii și-au petrecut o dimineață întreagă căutând locul precis în care sosiseră – după
câte își aminteau, acolo trebuia să se afle un arbore-ceas și un soi de ravenă. Ar fi fost drăguț
să puncteze circularitatea întregii aventuri și să-și arate respectul locului din care porniseră.
Însă cuplul regal a sfârșit prin a se certa cu privire la destinație, iar când și-au dat seama că
niciunul dintre ei nu avusese dreptate erau deja într-o dispoziție proastă. Nu putuseră găsi
nici măcar Hanul Lunilor Gemene, unde speraseră să ia prânzul și să bea bere.
A doua zi, de dimineață, au ieșit iar din pădure și au intrat în Pustiurile Ceasurilor, care se
dovedea a fi o câmpie vastă și plată, presărată ici și colo cu arbori pitici și contorsionați; cel
mai înalt dintre copaci le ajungea la brâu. Pustiurile erau o pădurice de bonsai. Ținutul
Pustiurilor începea mai mult sau mai puțin brusc, ca mai toate lucrurile din Fillory: una
dintre ciudățeniile regatului era aceea că semăna straniu cu o hartă a lui însuși.
Eliot nu mai vizitase niciodată Pustiurile Ceasurilor. Nu exista niciodată un motiv serios să
ajungă prin acele părți și credea că pur și simplu nu avusese treabă prin partea locului. Era
bine să marcheze și acea experiență înainte să fie prea târziu. Eliot se întreba dacă vedea
totul pentru o primă și ultimă dată și ce altceva mai ratase fără a avea ocazia de a recupera
vreodată.
— Deci cam asta e, a zis el.
Nu reușea să-și găsească vorbele. Așa se întâmpla uneori.
— Am crezut că o să fie… a început Janet. Nu știu, mai plin de ceasuri.
Regina a împuns unul dintre copăceii miniaturali cu o secure fără capăt.
— Și eu.
— Poate că de fapt e și nu știm noi cum să-l percepem. Poate că de deasupra arată ca un
ceas enorm sau ceva de genul ăsta.
— Nu arată deloc ca un ceas enorm.
Nu existau cărări, dar nici nu aveau neapărat nevoie de una. Copacii pitici erau suficient de
depărtați ca să permită cailor să pășească printre ei. Eliot a trebuit să-și înăbușe sentimentul
de panică, o nevoie imperioasă de acțiune. Era a șasea zi a termenului lui Janet și chiar dacă
tânăra venise cu ideea dintr-o pornire de moment, hotărârea ei părea suficient de fermă și
autoritară.
Aveau o pistă, una destul de slabă, dar ar fi fost o îndrăzneală să o numească aventură. Nu
avea ce-i trebuia ca să poată fi numită misiune. Aventurierii plecaseră în căutarea unui lucru
pe care nu și-l definiseră exact și nu găseau nicio cale de a grăbi procesul, dacă exista vreun
proces. Călătoria lor era o poveste cu Don Quijote. Și nici măcar atât, era mult mai puțin
decât aventurile eroului nebun. Regatul le fusese schimbat cu o moară către care își aruncau
sulițele.
— Mi-a venit o idee azi-noapte, a zis Janet. Despre cum să salvăm lumea. M-am trezit în
toiul nopții, dar până adineauri nu mi-am mai adus aminte de ea. Ești gata?
— Gata.
— Vânăm Cerbul Alb, cum a făcut Quentin. Îl prindem sau îl rănim sau ce-o fi. Ne
îndeplinește trei dorințe. Ne dorim ca Fillory să dăinuiască veșnic și să nu moară. Gata.
Necazul e evitat.
Eliot tăcea.
— Trebuie să recunoști…
— Nu, e o idee bună, a replicat el. E foarte bună. Crezi că cerbul ar putea face asta pentru
noi?
— Habar nu am. Dar merită încercat, nu?
— Absolut. De acord. Dacă misiunea asta dă greș, facem cum ai zis.
— Și-n plus, după ce salvăm lumea, tot ne mai rămân două dorințe, a spus Janet. Una pentru
fiecare. Tu ce ai cere?
— Cred că aș vrea să-l avem pe Quentin înapoi.
Janet a râs.
— Atunci mi-aș putea folosi dorința să-l trimit iar la plimbare. Da’ cum să nu?!
Și-au petrecut noaptea în Pustiuri, fiind nevoiți să ardă vegetație pentru a face loc cortului.
Copacii erau surprinzător de rezistenți la foc – lemnul era fantastic de tare și dens – dar
când au reușit să-i aprindă, arborii au ars precum combustibilul de rachetă, fierbinte și
trimițând trâmbe de scântei spre cerul nopții, lăsându-le urme incendiare pe retină.
Atmosfera aducea cu o zi de patru iulie; semăna cu un carnaval în pustiu. Călătorii au
desfăcut ultima ladă de vin. După câteva sticle, Janet a sugerat să aprindă un foc imens,
unul care să arate foarte impresionant; Eliot credea că ar fi fost mai prudent să nu
incendieze mica pădure, dar a fost de acord că dacă nu puteau salva lumea, se puteau
întoarce oricând să dea foc Pustiurilor Ceasurilor.
Pe la mijlocul dimineții, în a șaptea zi, au reușit să-și dea seama încotro se îndreptau: la
orizont se înălța un singur crâng de arbori obișnuiți, de o mărime normală. Pe când se
apropiau, aventurierii au observat să arborii formau un cerc larg și că în mijlocul lor se afla
o casă.
— Pustiu sau Pustiuri? a zis Janet. Poți să ai mai mult de unul? Sau multiple? Pustiiciuni?
— Ia taci. Asta e.
S-au apropiat la câteva sute de metri de inelul de arbori. Toți erau arbori-ceas. Era o
priveliște bizară și frumoasă. Eliot nu mai văzuse niciodată mai mult de arbore-ceas la un
loc; Quentin obișnuia să glumească spunând că probabil în Fillory nu exista decât un singur
arbore-ceasornic, doar că se mișca foarte repede când nu te uitai la el. Dar crângul era făcut
din doisprezece copaci de feluri diferite: un stejar cocârjat; un mesteacăn zvelt cu un cadran
dreptunghic; un pin drept ca un ac; un baobab obez ce parcă se topea. Casa de la mijlocul
lor era perfect pătrată, cu un acoperiș foarte înclinat, acoperit cu șindrilă. Casa era făcută
din piatră deschisă la culoare ce părea să fi fost adusă de la mare depărtare.
— Zici că e ca-n Hansel și Gretel, a spus Janet.
— Nu e făcută din turtă dulce.
— Știi ce vreau să spun.
Eliot însă chiar o înțelegea. Atmosfera semăna cu cea de basm.
Nu le-a răspuns nimeni, așa că au dat ocol casei, iar în spatele ei au găsit o bătrână ce lucra,
așezată în genunchi într-o grădină de legume. Femeia era, evident, vrăjitoarea matroană.
Părul ei era grizonant, dar și-l ținea strâns într-o coadă de cal, ca al unei fetișcane. Purta o
rochie lungă și maro, aspră și foarte practică. Când s-a ridicat ca să-i întâmpine, Eliot și
Janet au văzut că fața femeii era plăcută și liniștită, deși se vedea parcă o urmă de
zburdălnicie.
— Salutări, a zis ea, Marelui Rege din Fillory și Reginei Janet, bineînțeles.
— Bună, a răspuns Eliot. Ne pare rău că am apărut așa, pe nepusă masă.
— Nu e nicio problemă. V-am văzut venind.
Femeia s-a așezat pe vine și a început să fixeze iar un clopot mic din paie deasupra unei
tufe de mazăre dulce.
— Mi-am dat seama că nu încercați să vă furișați când ați dat foc arborilor. Nu vă întrebați
de unde știu cum vă cheamă?
— Suntem faimoși, a răspuns Janet. Îți suntem rege și regină.
— Vă cunosc numele, a zis femeia, pentru că sunt vrăjitoare. Și eu sunt destul de faimoasă.
Jane Chatwin. Sau cum am devenit cunoscută – Santinela.
— Jane Chatwin, a zis Eliot.
Regele se simțea cumva aproape cuprins de venerație.
— Ei bine, ne-am întâlnit, în cele din urmă.
Femeia avea dreptate, chiar era faimoasă: era una dintre primii copii care ajunseseră în
Fillory cu zeci de ani în urmă și bântuise regatul timp îndelungat sub numele de Santinela.
Ea, cu ajutorul unui ceas magic ce controla timpul, orchestrase călătoria lor inițială în
Fillory și confruntarea dezastruoasă cu Bestia care fusese, odată, fratele ei, Martin Chatwin.
— Sau ai rămas Santinela? Cum să te numim?
— Oh, Jane este perfect. Nu am mai fost Santinela de ani buni.
— Aveam cumva impresia că ești mai sexy, a opinat Janet.
— Ați vorbit cu Quentin. De ce nu intrați, o să vă fac ceai.
Căsuța era bine întreținută, curată ca lacrima și fără fir de praf. Decorul reprezenta o
aproximare filloriană a camerelor de pictură englezești din perioada interbelică pe care Jane
și le amintea probabil din copilărie. Era amuzant cum în ciuda eforturilor pe care le
depusese ca să scape din lumea reală, femeia ajunsese să o recreeze tocmai acolo. Jane a
invocat o scânteie de foc albăstrui în sobă și a așezat un ceainic pe plită. Era greu să-ți dai
seama cum se branșase la gaze în pustietate.
— Poți fierbe apa prin magie, a zis ea, dar nu are gust la fel de bun.
Pe când așteptau ceaiul, cei trei s-au așezat în jurul unei mese de un galben solar, din lemn,
pe care se afla un pahar plin de flori de câmp. Acum că ajunseseră acolo, Eliot s-a gândit că
se cuvenea să mai aștepte puțin înainte de a pune marea întrebare.
— De când trăiești aici? a zis el. Nici nu știam că te afli încă în Fillory.
— Oh, nu am plecat niciodată. Trăiesc aici de ani buni, de la confruntarea voastră și a lui
Quentin cu Martin. De când am spart ceasul.
— Întotdeauna m-am întrebat ce s-a întâmplat cu el, a spus Janet. Chiar e distrus?
— Da. Nu a mai rămas nimic din el. L-am spart și am călcat piesele în picioare.
— Mamă!
Eliot nici nu se gândise la asta. Ceasul s-ar fi putut dovedi folositor dacă reușeau să-l repare.
Deși nu era sigur că ar fi făcut lucrurile altfel dacă se întorceau. Poate că ar fi retrăit aceiași
ani pentru totdeauna. Oare așa funcționa magia? Era derutant și irelevant în acel moment.
— Nu că nu mi-ar fi dor de el, a zis Jane. Din câte se pare, era singurul lucru ce mă păstra
tânără. Când l-am spart, am trecut de la a avea douăzeci și cinci de ani la vârsta de șaptezeci
și cinci peste noapte sau cam așa ceva. Cu toate plimbările înainte și înapoi în timp uitasem
ce vârstă aveam. Acum știu.
Femeia s-a uitat în jos la dosul palmelor ei noduroase și pistruiate.
— Mi-aș dori ca piticii să mă fi avertizat. Ei trebuie să fi știut.
— Îmi pare rău, a zis Eliot.
Regele a sorbit din ceai; lichidul era amar și îi pișca buzele.
— Fillory îți e îndatorat.
— Sunteți datori unul față de celălalt. Întotdeauna am crezut că mă urâți pentru cum m-
am folosit de voi.
Janet a ridicat din umeri.
— Ai făcut ce trebuia să faci. Nu e ca și cum ai scăpat ușor – fratele tău e mort. Iar fără tine
nu am fi ajuns în Fillory deloc. Suntem chit. Deși m-am întrebat mereu ce s-a ales de tine.
Ce dracu’ faci în pustietatea asta?
— Învăț de la pitici acum. Mă învață meșteșugul ceasornicăriei.
— Nu știam că se găsesc pitici aici, a zis Eliot. Credeam că trăiesc doar în munți.
— Piticii sunt pretutindeni. Sunt ca furnicile – pentru fiecare pitic pe care-l vezi există alți
cincizeci ascunși pe undeva. Cei de aici locuiesc sub pământ.
Zicând asta, femeia a bătut cu piciorul în podea.
— Sunt tunele peste tot sub pustiuri. Acum sunteți așezați deasupra uneia dintre intrări.
Hm. Janet greșise basmul; ar fi trebuit să vorbească despre Albă ca Zăpada. Eliot și-a înfrânt
dorința de a se uita sub scaun. Ideea că Fillory era străbătut de tuneluri de pitici îi părea
inconfortabilă. E adevărat, micuții nu făcuseră niciodată vreun rău cuiva, dar Doamne
Dumnezeule! Erau ca termitele. Desigur, asta explica branșamentul la gaze.
— E un întreg oraș acolo jos. Vi l-aș arăta, dar piticii sunt sensibili în legătură cu secretele
lor. Sunt îngrozitor de politicoși, dar găsesc ei un motiv să nu vă lase înăuntru.
— Cum se face că te-au primit pe tine? a întrebat Janet.
— Mi-am plătit datoriile. Și-n plus, le-am făcut câteva favoruri.
— Cum ar fi…?
— Cum ar fi să salvez Fillory.
În cameră se instala un soi de atmosferă competitivă, o rivalitate învechită: prima generație
de regi din Fillory împotriva celei de-a doua. Jane Chatwin nu părea deranjată de franchețea
lui Janet. De fapt, era greu să ți-o imaginezi pe Jane deranjată de ceva.
— Și noi am salvat Fillory, a răspuns Janet.
— De două ori.
— Dar cine ține socoteala?!
— E un început, a zis Jane.
Când au terminat ceaiul, femeia i-a condus în camera alăturată, în care se simțea un miros
plăcut de țiței și de metal proaspăt tăiat. Pereții erau presărați cu cârlige și de fiecare cârlig
atârna un ceas de buzunar. Ceasurilor erau de cupru, de oțel, de argint, de aur și platină,
inscripționate cu numere albe și cadrane transparente din cristal ce lăsau să se vadă
mișcările mecanismelor din spatele lor. Unele dintre ceasuri indicau doar timpul, altele
aveau cadrane mai mici în plus care indicau temperatura și anotimpul și mișcările
planetelor. Unele erau la fel de grosolane ca mingile de softball, iar altele aveau mărimea
unei zale.
— Tu ai făcut toate astea? a întrebat Janet. Sunt grozave.
Ai fi putut spune că tânăra era sinceră. Eliot avea impresia că Janet își dorea un ceas, dar
nu îndrăznea să ceară.
— Pe majoritatea, a răspuns Jane Chatwin. Mă scutește de necazuri.
— Doamne! a făcut Janet. Tu încerci să reconstruiești ceasul, nu-i așa? Cel care călătorește
în timp. Am dreptate? Încerci ingineria inversă sau ceva de genul!
Jane a clătinat grav din cap.
— Ei, așa mi-aș dori.
— Dacă nu controlează timpul, atunci ce fac? a întrebat Eliot.
— Măsoară timpul, a zis Jane. E destul.
Când au terminat turul, cei trei au ieșit iar afară și au admirat grădina. În spatele ei, ruginite
și pe jumătate năpădite de iarbă, erau rămășițele distruse a ceea ce Eliot credea a fi faimoasa
caleașcă-ceas din bronz aurit a Santinelei, oprită în cele din urmă. Eliot a vrut să o întrebe
pe Jane despre caleașcă, dar simțea că în ceea ce o privea pe femeie, vizita lor se apropia de
final, iar regele nu avea de gând să plece fără să obțină informația pentru care veniseră.
— Ce fac piticii aici? a întrebat Janet. De ce construiesc tunele în mijlocul pustietății? Sau…
sub pustietate?
— O să-ți arăt.
Jane a luat o cazma ce sta sprijinită de casă și a împlântat-o, scrâșnind, în pământ. Când a
întors lopata, în sol se vedeau grăunțe lucitoare.
— Nu v-ați întrebat niciodată de ce se numesc Pustiurile Ceasurilor?
— Ba cred că da.
Jane s-a aplecat gemând, a ales trei sau patru dintre lucrușoarele strălucitoare din pământ
și le-a scos la lumină. În palma ei zăceau două mecanisme mici și perfecte – o rotiță din
aramă, subțire ca hârtia și un arc delicat rotit.
— Mecanisme, a zis ea. Se găsesc în mod natural aici. Ar trebui să vedeți ce piese mari
găsesc în subteran. Ai putea face Big Ben-ul din ele. Nici nu sunt sigură că nu au încercat
deja să-l construiască.
Femeia a aruncat piesele în iarbă. Eliot și-a înăbușit pornirea bruscă de a alerga în căutarea
lor. Genul ăsta de lucruri total întâmplătoare și inexplicabile îl făceau să vrea să salveze
Fillory mai mult ca oricând.
— În plus, le plac copacii scunzi, a adăugat Jane.
— Jane, a zis Eliot, am venit aici cu motiv. Ember spune că Fillory e pe moarte. Se apropie
sfârșitul lumii.
Jane a dat din cap mai întâi, fără să răspundă. Soarele la apus se răsfrângea în fațeta unui
arbore ceas și lucea portocaliu pe argintiul obiectului.
— Am bănuit, a zis ea. Ați observat ceasurile? Nu mai indică aceeași oră. Înainte se
sincronizau perfect, dar uită-te la ele acum. Limbile se rotesc aleatoriu. Parcă ar fi cuprinse
de panică. Idioții mici!
Jane s-a încruntat privind cercul din arbori-ceas de parcă ar fi fost niște copii neascultători.
Eliot presupunea că pentru femeie, ceasurile erau singurii copii pe care îi avea sau urma să-
i aibă.
— Ce crezi că înseamnă?
— E greu de spus.
Pierdută în gânduri, Jane a părut pentru o clipă tânără, frumoasă și foarte curioasă, așa cum
arătase probabil când îl recrutase pe Quentin din Brooklyn, cu mulți ani în urmă îmbrăcată
în paramedic.
— Știți, aceștia sunt ultimii arbori-ceas pe care i-am făcut. Întotdeauna am crezut că ar
trebui să inventez un nume mai bun pentru ei. Rădăcinile lor se adâncesc mult în pământul
regatului. Nu chiar până Dincolo; nu cred să fi ajuns atât de departe, dar sunt pe undeva pe
la mijlocul distanței. Rădăcinile sunt ca un sistem nervos; înregistrează foarte repede orice
schimbare. Sunt folositoare. Dar nu ar trebui să indice informații contradictorii. Nu ar
trebui ca așa ceva să fie posibil. Dedesubt, rădăcinile formează un singur copac mare –
arborii se unesc acolo și cresc împreună. Uneori, piticii le taie din greșeală, dar ele cresc
imediat la loc. Doar că de data asta se pare că rana a fost prea adâncă. Se pare că în adâncuri
ceva roade copacii. Roade regatul.
Jane a pășit spre unul dintre arbori, cel mai mic, bondoc și aplecat ca un măslin. Copacul
era așa de cocoșat că femeia trebuise să-i pună proptea ca să nu cadă. Jane a bătut de două
ori în fațeta din cristal a ceasului; orologiul creștea pe o secțiune a trunchiului paralelă cu
solul, iar cadranul era orientat spre cer. Ceasul s-a deschis: mai întâi fața de sticlă, apoi
cadranul și în cele din urmă ei au putut vedea mecanismele și rotițele ce se învârteau și
angrenau tăcute. Jane și-a mușcat buza.
— Ce e de făcut? a zis Eliot.
— La naiba dacă știu.
Femeia a trântit la loc fațeta ceasului de parcă ar fi fost ușa unei mașini de spălat.
・Ascultă, Eliot.
— Maiestatea Ta, a corectat-o Janet.
Tânăra își luase libertatea de a nu-i arăta respect lui Eliot; foarte multă libertate, dar nu
accepta ca alți oameni să facă la fel.
Jane a ignorat replica reginei.
— Uită-te la mine: așa arată finalul unei povești. Îmi dădeam viața pentru țara, pentru
lumea asta înainte să te fi născut tu. Toți cei dragi mie sunt acum morți. Mi-am ucis propriul
frate. Nu am un partener, nu am copii. Mi-am îndeplinit faptele vitejești și am luat tot ce
am putut. Nu mă mai las atrasă într-o altă aventură. Eu m-am împăcat cu gândul.
— Păi, nici nu am vrea să te atragem, a zis Janet, dar vezi tu, vine apocalipsa.
— V-ați gândit că ați putea accepta pur și simplu ideea? a spus Jane, aprinsă.
Era o femeie măruntă, dar își îndreptase spatele, iar în maniera ei surprindeai ceva din
demnitatea edwardiană.
— V-a trecut prin cap că nu e nevoie să porniți o cruciadă de fiecare dată când lucrurile nu
merg după bunul vostru plac? Copiii și aventurile! Poveștile au final! De ce nu lăsați Fillory
să moară cu eleganță, la timpul lui și în felul lui? Poate că tărâmul vrea să se sfârșească. Eu
nu am fost niciodată paramedic adevărat, dar mi-aduc aminte de o expresie: nu resuscita.
Lasă-l să se ducă. Lăsaţi regatul să moară în pace.
— Nu.
— Nu îți cerem să vii cu noi, a zis Eliot. Spune-ne doar ce știi. Trebuie să fie ceva. Te rugăm.
Marele Rege al regatului Fillory se așezase într-un genunchi în fața Santinelei.
— Te rog. Poveștile noastre încă nu s-au terminat, spre deosebire de a ta. Dacă a sosit
timpul, atunci fie, dar nu sunt eu ultimul Mare Rege din Fillory. Nu pot să cred asta.
Tărâmul ăsta nu e gata să moară.
Jane l-a privit mult timp, apoi a scos un sunet de dezgust, s-a întors și s-a ridicat pe
trunchiul răsucit al arborelui-ceas ce se apleca în fața apusului.
— Bine, a zis ea. Foarte bine. Vă voi spune ce știu, dar nu e mare lucru. Simt că știu din ce
în ce mai puține pe zi ce trece. Poate că e din cauza călătoriei în timp – în unele zile mă
întreb dacă nu cumva am început să trăiesc invers, ca Merlin. Doamne, mai bine mă omor.
Sau m-am sinucis deja? Fratele meu v-ar fi putut ajuta, dar e mort. De foarte mult timp.
— Cine, Martin? Nu prea văd cum.
— Nu el, celălalt, Rupert. Și-a petrecut mult timp în Fillory. Era apropiat de Martin.
— Nu constituie chiar un avantaj din punctul nostru de vedere, a comentat Janet.
— Ar trebui să fie. Martin a fost un ticălos, dar era isteț. A descoperit lucruri despre Fillory
pe care voi sau eu nu le vom afla niciodată și nu avea decât treisprezece ani. V-ați întrebat
vreodată cum a obținut toată puterea aia? Cum a devenit ceea ce era?
— Ba presupun că da, a răspuns Eliot.
— Și eu. Nu am aflat niciodată răspunsul, dar Rupert știa. Era cu Martin în ziua în care a
dispărut. Mereu a susținut că nu a văzut nimic, dar eu cred că mințea. Rupert era ca o carte
deschisă, nu se pricepea deloc să țină un secret, deși el credea contrariul. Dacă e să căutăm
piese lipsă din puzzle, eu cred că acolo ar trebui să începem. Întoarceți-vă pe Pământ, găsiți-
i lucrurile, vedeți ce a lăsat în urmă. Poate că a făcut vreo însemnare. Cred că a și șterpelit
ceva – nu e voie să transporți lucruri de pe un tărâm pe celălalt, din Fillory pe Pământ, sau
în orice caz nu ceva important, dar Rupert cred că a încălcat regula. În orice caz, s-a făcut
mare tevatură când a plecat. Nimeni nu l-a putut acuza, dar de acum Martin deja începuse
să facă răutăți, așa că toată întâmplarea și-a pierdut din importanță; eu cred însă că Rupert
a luat ceva ce nu avea voie să ia. Asta e ceea ce aș face eu: m-aș întoarce în momentul în
care a început dezastrul. Voi nu erați aici; nici măcar eu nu eram. Dar Rupert s-a aflat la
fața locului.
Doar atât putuseră obține de la femeie. Eliot i-a mai pus câteva întrebări politicoase în
legătură cu grădina, în timp ce Janet se plimba de la un arbore la altul, ciocănind în fațetele
lor, încercând să le deschidă așa cum făcuse Jane; femeia susținea că nu știa de ce nu dădeau
ceasurile ascultare reginei. După vreo alte zece minute, Eliot a spus că sosise timpul să
plece, dar Jane nu l-a contrazis. Femeia i-a condus la caii ce nu voiseră să între în interiorul
cercului de arbori-ceas.
— Succes! a zis Santinela. Sincer.
— Mersi, a răspuns Eliot. Baftă la lecțiile de ceasornicărie.
— Mulțumesc.
— Pun pariu că-ți dorești să nu fi distrus ceasul ăla, a comentat Janet.
Tânăra nu avea de gând să cedeze vreun pic.
— Dorințele sunt pentru copii, a replicat Jane Chatwin. Eu am crescut.

Capitolul șaisprezece
Misiunea semăna cu o petrecere extrem de proastă când, colac peste pupăză, cel ce trebuie
să te conducă acasă te lasă de izbeliște și trebuie să te întorci pe jos. Era frig, iar Plum își
făcea griji că pasărea avea să vină înapoi în orice moment, aducând întăriri pentru a-și
revendica bunurile furate. Era atât de îngrijorată, că își pierdea orice urmă de rațiune când
auzea vreun croncănit sau țipăt de cucuvea ori vreunul dintre ei călca pe o creangă. Pasărea
trebuie să fi fost pe urmele lor, nu exista altă opțiune, mai ales după toate câte se
întâmplaseră. Singura întrebare era când o să-i prindă.
După ce Betsy sau Asmodeus plecase, Stoppard părăsise și el scena la viteză maximă pe
scaunul rupt, promițând să reia legătura cu ei în New York, de îndată ce lucrurile o să se
clarifice. Plum și Quentin aveau de gând să folosească masa de biliard, dar când au încercat
să o ridice, au descoperit că le lipsea puterea necesară. Toată energia lor magică se epuizase,
așa că au pornit pe jos. Poate că ar fi trebuit să ia arma lui Lionel pentru protecție, dar
refuzaseră. Nu o voiau, pur și simplu.
A fost o noapte lungă și un drum și mai lung, dar aveau multe explicații de dat și o grămadă
de lucruri la care să se gândească. Quentin i-a spus lui Plum că știa de ce Asmodeus (ăsta
era numele) își dorea cuțitul, iar după ce a auzit povestea cu Reynard, vulpoiul-zeu criminal
și violator, Plum a concluzionat că decizia fetei era destul de ușor de înțeles. Probabil că
Asmodeus plănuise să fure cuțitul de la început și acela era singurul motiv pentru care li se
alăturase. Plum se împăcase cu ideea și-i dorea fetei mult succes pe mai departe.
Dar cum de știuse Asmodeus că arma se afla în valiză? Plum nu avea nici cea mai mică idee.
Quentin habar nu avea, iar dacă totuși își formase vreo părere, prefera să nu o
împărtășească.
Mai îngrijorător era că Asmodeus cunoștea, în mod evident, familia lui Plum. Fata își
dăduse seama de ceva vreme că pasărea avea informații; acum devenise clar că identitatea
ei secretă nu era deloc pe atât de misterioasă pe cât crezuse inițial și că fiind o Chatwin
însemna că făcea deja parte din poveștile a multor oameni, în feluri de care abia devenea
conștientă. Plum se gândea că era totuna dacă-i mărturisea și lui Quentin; oricum, tânărul
o întrebase cum de reușise ea, dintre toți oamenii, să deschidă valiza. Bineînțeles că Q nu
avea de gând să renunțe până nu afla adevărul, iar răspunsul nu putea fi decât unul. Bunicul
lui Plum încuiase valiza și se asigurase că doar un membru al familiei o putea deschide.
Fata ar fi putut inventa o minciună, dar era atât de obosită, că nu-i venise nicio altă idee și,
oricum, ce rost ar mai fi avut?
În orice caz, Plum găsea legătura lui Quentin, chiar și indirectă, cu un personaj așa de dur
precum Betsy ca fiind extrem de fascinantă. Dar Q se arăta a fi un mister la rândul lui, în
felul său, sau oricum, un tip mult mai greu de deslușit decât crezuse Plum inițial. Oriunde
privea, elementele păreau să aibă o legătură sau cel puțin acum devenea limpede că fuseseră
dintotdeauna legate. Tendința asta devenea îngrijorătoare. Toți aveau o poveste captivantă
și toate poveștile se întrețeseau undeva în adânc într-o rețea ce o includea pe Plum. Dar
care era istoria lui Plum? Toți cei din jur păreau ocupați să-și rezolve treburile. Însă ce fel
de misiune avea Plum?
Spre zori, Plum și Quentin își recăpătaseră destul de mult puterea de pe urma festinului
magic de cu o zi înainte, așa că puteau risca un zbor la mică altitudine, chiar deasupra
copacilor. Habar n-aveau unde se află. De îndată ce soarele s-a înălțat pe cer, cei doi au
găsit un drum și au mers de-a lungul lui. Pesemne că arătau destul de jalnic și inofensivi,
pentru că un tip ce ieșise la plimbare dis-de-dimineață cu o Honda Element i-a condus în
cel mai apropiat oraș.
Orașul se numea Amenia, ca Armenia, dar fără „r”. Se aflau în districtul Dutchess, în New
York, și aparent orășelul reprezenta ultima stație a trenului ce mergea în Manhattan la un
interval de două ore și jumătate.
Astfel, călătorii au sustras câțiva dolari dintr-un bancomat și au cumpărat bilete, niște cafea
proastă și croissante ca plasticul de la un magazin din gară. Apoi s-au așezat pe o banchetă
roșie și veche din sala de așteptare. Era nouă dimineața, iar trenul următor nu sosea decât
la prânz.
Plum și Quentin avuseseră parte de o noapte și o zi lungă, iar Plum avea mare nevoie să
doarmă și poate să viseze – poate că în vis reușea să proceseze și să înțeleagă imaginea
camerei pline de siluete înveșmântate în robe, cu mâini aurii și pe Betsy ce încălecase un
cadavru electrocutat și pe Lionel ce deschisese focul asupra lui Stoppard, apoi pe
Asmodeus, născută Betsy, tăind în bucăți cu un cuțit un Lionel care se dovedea a nu fi deloc
uman… se cutremura numai când se gândea la toate astea. Lucrurile merseseră foarte
departe, iar creierul ei era șocat de ce se întâmplase.
Nu așa își imaginase Plum că o să-și petreacă ultimul semestru la Brakebills. Misiunea
depășise chiar și așteptările pe care le avusese de la viața de infractor de după Brakebills.
De îndată ce citise scrisoarea găsită pe pat în noaptea cu atacul fantomei, fata știuse că avea
să accepte slujba. Regula numărul unu a lui Plum era să se țină mereu ocupată. Și da, o
parte din ea se bucura clandestin de aventură. Plum nu trecuse printr-o fază de revoltă și
nici nu era sigură că-și dorea să o experimenteze, dar reușise să între într-una indiferent de
voința ei. Era nebunesc, ciudat și cam decadent, iar fata îmbrățișase ideea. Cel puțin
învățase ceva magie de la Quentin și de la Pushkar. Poate că reușea să le prezinte părinților
întreaga aventură ca pe un stagiu de practică.
Chiar și după mărturisirea dramatică, ea și Quentin rămăseseră în cele din urmă fără
subiecte de discuție, iar acum ședeau pur și simplu pe banchetă, în sala goală a gării din
Amenia, privind spre peronul din ciment, la șinele pustii ce luceau sub cerul alb, simțind
greutatea unei nopți albe apăsându-le umerii ca un ocean în care se tot scufundau. Plum
își lăsa mintea să rătăcească. Creierul ei nu era capabil momentan să se mai gândească la
viitor sau la trecut. Nu funcționa la acel nivel. Așa că Plum se agăța de fiecare secundă a
prezentului.
Gara era surprinzător de bine dotată pentru un oraș așa de mic și de îndepărtat de New
York. Pe ecranul plat al unui televizor îndesat în colțul sălii se desfășurau știrile locale care
arătau înregistrări proaste făcute cu un iPhone ale unor obiecte ciudate ce traversaseră
cerul noaptea trecută. Plum se întreba dacă oamenii chiar făceau naveta de acolo spre
Manhattan. Se întreba cum era să fii o persoană obișnuită din Amenia, New York. Fata
credea că trebuie să fi fost destul de simpatic.
Quentin se tot uita la ceasul lui de buzunar. Plum ar fi vrut să găsească gestul enervant. Din
moment ce obiectul nici nu mergea, în ciuda încercărilor lui Stoppard, obiceiul lui Quentin
semăna mai mult cu o toană de hipster. Însă ceasul era foarte ciudat și frumos. Fata îl
urmărea cu privirea. Plum presupunea că fusese un cadou de la cineva care-l iubise pe
Quentin. Poate că de la acea Julia. Și astfel se nășteau alte povești.
— Vrei să citești cartea? a întrebat Q.
Ah, cartea învelită în piele. O luaseră cu ei, bineînțeles, cărând-o prin pădure, dar acum,
gândul de a o deschide o umplea pe Plum de teroare.
— Poate ar trebui să o ardem, a zis. Pasărea o să vină după ea mai devreme sau mai târziu.
Așa că, atunci când o să sosească, o să vrem să nu o avem.
— Pasărea va trebui mai întâi să-și găsească alte ajutoare, alți fraieri ca noi. O să dureze.
Între timp, poate că o să ne fie de ajutor să aflăm de ce pasărea o consideră importantă.
— Presupun că ai dreptate. O putem arde mai târziu.
— Acum mai vii de acasă.
— Dă-mi-o.
Era un carnet vechi, îmbrăcat în piele, deși l-ai fi putut numi mai degrabă registru, ca acele
volume în care notau contabilii cu cozoroc verde, într-o bancă de demult. Coperta purta
aceeași monogramă ca valiza: REJ. Cotorul carnetului era colorat ciudat, în albastru și
verde.
— A fost al străbunicului meu.
— Mi-am dat seama.
— Ce crezi că vom găsi în el?
— Un jurnal? a zis Quentin.
— Dacă o să conțină paragrafe deocheate? Confesiuni intime și altele de genul ăsta.
— Nu putem afla decât într-un singur fel.
Fata a dat din cap, resemnată, dar tot n-a deschis cartea de pe genunchi. Carnetul părea
greu, prea greu pentru a-l ridica. Plum se găsea la o răspântie fără indicatoare. Se întreba
ce anume putea să fie în cartea aia, astfel că unii își dăduseră viața pentru ea; Plum
presupunea că Lionel îi venise de petrecanie lui Pushkar. Fata se întreba dacă nu cumva o
să-și regrete decizia mai târziu. Așa erau cărțile: un drum cu sens unic. Odată ce le citești,
nu ți le poți șterge din minte.
Dar Plum îl simțea pe Quentin gâfâind practic de emoție – ce mai dobitoc! Mereu era gata
de acțiune. Dintr-odată, Plum a simțit cum o cuprinde un val de oboseală fizică și psihică
și și-a dorit să fi citit ceva, orice, mai degrabă decât să privească zidurile din bolțari ale gării.
Era prea obosită să mai simtă altceva. Voia să lase cartea să-și îndeplinească misiunea
obișnuită: să înece lumea din jur, să o dea la o parte și să o transforme în altcineva dintr-
un cu totul alt loc.
— Bun, a zis ea. Până la fund.
— Hai noroc!
Exclamația lui Quentin o făcea pe Plum să-și dorească să fi băut ceva serios, nu cafeaua aia
îngrozitoare.
Era evident de la prima pagină că Străbunicul Rupert avusese înclinații literare și că
începuse proiectul cu o intenție serioasă, aranjase prima foaie ca pe o pagină de titlu.
Bărbatul scrisese cu stiloul. Cerneala se preschimbase acum din albastru intens în bleu, dar
scrisul arăta încă elegant, ca al unui elev conștiincios. Paginile nu era trasate pentru proză,
ci cuprindeau coloane pentru numere, însă Rupert umpluse rândurile cu litere. Plum s-a
gândit la sărmanul om. Probabil că trecea prin criza vârstei mijlocii, iar ăla era romanul sau
jurnalul pe care pur și simplu simțise nevoia să-l scrie. Acela fusese felul lui de a lăsa o
amprentă, de a spune ceva, de a echilibra balanța și de a arăta lumii că nu era ca toți ceilalți.
(Dar dacă acesta era adevărul, atunci de ce închisese cartea în valiză?)
Cu îndelungă pregătire și cu hotărârea unui om care credea sincer că începe o nouă viață
curată, Rupert scrisese, apoi tăiase două titluri posibile:

PRIETENII DIN FILLORY

apoi
DESPRE CEASURI ȘI REGI
iar în cele din urmă se hotărâse:
POARTA DIN PAGINĂ
Viața dintre lumi de Rupert Chatwin

— Bun titlu, a zis Quentin.

— Cred că l-a nimerit.
— A treia oară e cu noroc.
Fata a întors pagina. Următoarea foaie începea astfel:
Cu toții știam că Martin va da de necaz într-o zi, iar în cele din urmă așa s-a și întâmplat.
Doar că nu a fost genul de încurcătură la care ne așteptam.
Era evident că Rupert fusese mulțumit de prima frază, dar nu și de cele care urmaseră,
pentru că restul paginii era rupt, lăsând propoziția inițială singură pe bucățica ei de hârtie
orfană, ca un deget întins acuzator.
Următoarea pagină dispăruse și ea – de fapt, vreo patru sau cinci foi fuseseră smulse
deodată, lăsând în urmă o bucată mare de cioturi. Plum își dădea seama că nu se simțea
deloc pe atât de nerăbdătoare pe cât crezuse. Uitase că străbunicul ei fusese o persoană
reală, ca și frații și surorile lui. Trăiseră de-adevăratelea, avuseseră visuri, speranțe și secrete
veritabile și niciunul dintre ele nu se îndeplinise așa cum speraseră. Strămoșii fetei fuseseră
eroii propriilor povești, așa cum Plum era la rândul o eroină, dar asta nu garanta că totul
sau măcar o mică parte o să se termine cu bine.
După începutul fals, Rupert scrisese rapid, curgător, folosind punctuația la minimum și
făcând corecturi doar ocazional. Plum avea impresia că bărbatul nici măcar nu-și recitise
rândurile.
Prima oară s-a întâmplat la una dintre petrecerile mătușii Maude pe care ea le ținea adesea
într-un mod excesiv despre care oamenii credeau că nu se potrivea prea bine cu sacrificiile
pe care noi toți, ca servitori credincioși ai Regelui, ar fi trebuit să le facem în numele
războiului.
Presupun că duceam o viață fascinantă, dar noi nu am avut niciodată această impresie. Știm
cu toții ce înseamnă să fii copil, să fii inocent, să nu înțelegi nimic. Noi, toți cinci, nu
pricepeam absolut nimic. Dar observam totul. Îi priveam pe muzicieni acordându-și
instrumentele, ungându-și strunele și golindu-și valvele pentru salivă în paharele de vin.
Vedeam femeile schimonosindu-și fețele din cauza pantofilor inconfortabili și pe bărbați
trăgându-se de gulerele inconfortabile. Puteam observa fețele servitorilor ce-și luau o mină
neutră înainte de a păși în camera aglomerată. Furam aperitive de pe tăvi și ușuram
buzunarele musafirilor de mărunțiș.
Dar discuțiile despre război ne plictiseau, iar conversațiile cu substrat romantic ne oboseau
încă și mai tare; niciunuia dintre musafiri nu-i păsa de altceva. Scena ar fi putut fi luxoasă,
așa cum sunt descrise adeseori asemenea petreceri, dar pentru noi nu însemna mai nimic.
Singurii care ne acordau atenție erau tinerii ce ne călcau casa ca la parade, doar pentru a-și
atrage favorurile mătușii Maude. Eforturile lor erau însă vane – interesul pentru copii nu
era un atribut pe care mătușa să-l fi apreciat prea mult. În ochii ei, tinerii păreau doar slabi
și sentimentali.
La aproximativ o oră de la sosirea invitaților, începea dansul, iar mătușica obișnuia să-și
întindă brațele lungi și, în cele din urmă, întregul tors peste pian. Orele noastre de culcare
variau, dar nimeni nu se ocupa de asta. În cele din urmă, noi, frații Chatwin, ne retrăgeam
căscând irascibili în camerele din spate și la etajele superioare ale Casei Dockery, așa cum
era cunoscută vila, deși mătușii Maude nu-i plăcea numele – ea credea că e prea pretențios
și victorian, dar acela era motivul pentru care nouă, copiilor, ne era drag.
La una dintre petreceri, Martin a început să se joace cu vechiul ceas cu pendulă pe care-l
găsise stând singur în capătul unui hol. Lui Martin îi plăceau mecanismele și nu putea
rezista să nu se joace cu ceva complicat și valoros. Fiind, pe lângă Martin, singurul băiat al
familiei, presupun că oamenii se așteptau să împărtășesc pasiunea fratelui meu, dar a
trebuit să-i dezamăgesc. Nu am fost unul dintre acei copii entuziaști, cu interese clare și
bine definite – aveam prea puține preocupări în afară de cărți. Nu mă pricepeam la jocuri,
la muzică, la desenat sau la matematică. Nici nu mă mir că Martin, așa cum am aflat mai
târziu, credea că sunt slab, ca acei tineri care îi făceau mereu curte mătușii Maude. Însă
dezastrul care a urmat i-a ales pe cei mai puternici și i-a cruțat pe cei nătângi.
Îmi amintesc că Fiona îi spusese lui Martin să se oprească pentru că o să strice ceasul, iar
Helen îi luase apărarea fratelui meu – Helen nu înceta niciodată să-și certe frații, dar pe
Martin îl venera, iar în ochii ei el nu ar fi putut face vreodată o faptă rea. Eu nu credeam că
ar fi contat prea tare dacă ceasul se strica, din moment ce Maude nici nu vizita prea des
acea parte a casei. Ar fi trecut ani până ce mătușa să descopere ceasul defect și atunci ar fi
considerat probabil că nu funcționase niciodată. Era o femeie tare neglijentă.
Jane nu spunea nimic. Ea vorbea arareori neîntrebată și câteodată tăcea și dacă i te adresai
direct. De îndată ce a deschis dulapul, Martin a început să tot repete în șoaptă „fir-ar să fie”.
Chiar și Helen îl atenționa când Martin înjura, obicei ce se instalase de când tata plecase în
Franța – eram în anul 1915, dacă am omis să menționez, iar tata lupta ca locotenent în
Mișcarea Artiștilor, un regiment ce avea să pornească spre cea mai mare bătălie pe care
Marele Război urma să o vadă. Eu mă îndepărtasem puțin pe hol ca să studiez o pânză
interesantă de păianjen de la colțul tavanului, dar când l-am auzit pe Martin, m-am întors.
Cred că speram ca el și Helen să se certe.
Ceasul era monstruos. Cadranul mare din aramă era împânzit de cercuri și limbi și
simboluri ciudate care arătau ca niște fețe mânioase. Martin a târât un scaun mai aproape,
ca să-l studieze mai bine. Din interiorul dulapului se răsfrângea o adiere rece și umedă, de
parcă s-ar fi deschis spre intrarea unei peșteri. Pe când îl priveam, ceasul a prins viață și a
bătut ora nouă. Micuța Jane a căscat. Martin se uita aprig la ceas, înfruntându-i privirea
încruntată și ciufulindu-și părul fără să bage de seamă, așa cum făcea mereu, când ceva îl
nedumirea. Martin a sărit apoi de pe scaun.
— Fir-ar! a repetat. Rupes, ia uită-te înăuntru! Ce vezi?
Mi-am aplecat, ascultător, capul și m-am uitat în dulap. Atunci, Martin mi-a cuprins brațele
și a încercat să mă vâre înăuntru. Așa erau glumele lui. Mereu mă îmbrâncea în ziduri și pe
scări. Nu era nimic sinistru la micile șicane, doar că eram plictisiți de moarte.
— Lasă-l, Martin, a zis Fiona, fără prea mare convingere.
Ne-am încăierat, iar ceasul a început să se clatine periculos; Martin era mai puternic, dar
forța era de partea mea și în cele din urmă mi-am proptit umerii în deschizătura dulapului
astfel încât să nu mă mai poată împinge. Uneori mă întreb dacă lucrurile ar fi decurs altfel
dacă reușea atunci ce-și propusese. Dar astfel, văzând că distracția se terminase, a decis să
mă lase în pace. Aveam obrajii roșii și gâfâiam și gulerul mi se ridicase într-o parte. Martin
s-a ridicat și a început să se plimbe încoace și încolo ca să arate că nu intenționase nimic
rău.
— Serios, uitați-vă, a zis el. Nu e niciun mecanism înăuntru. Nicio pendulă. Cum merge
ceasul?
Niciunul dintre noi nu era atât de intrigat de mister. Jane a început să cojească o bucată de
tapet dezlipit. Fiona s-a sprijinit de perete și și-a dat ochii peste cap.
— Bine, a spus el, intru eu.
Martin era hotărât să se amuze cumva pe seama ceasului gol. Ca frate mai mare, cred că
băiatul se simțea responsabil să ne distreze. A început să se îndese în corpul de lemn al
ceasului. Nu cred că se așteptase să reușească – umerii lui erau lați încă de pe atunci – și
îmi amintesc încruntătura lui ciudată când a întins brațul și nu a atins fundul dulapului. Și-
a băgat capul și umerii înăuntru. Parcă făcea un număr de magie, intrând într-una dintre
cutiile cu uși false ale lui Houdini.
L-am văzut ezitând doar o clipă. A făcut un pas înainte, apoi a mișcat și celălalt picior și
după aceea a dispărut de tot. Ne-am uitat unul la celălalt. Fiona, enervată de ideea că cineva
îi făcea o farsă, și-a vârât și ea capul în dulap. Fiind mică de vârstă și mărunțică la trup, fata
nici nu a trebuit să se aplece și a dispărut și ea înăuntru. Helen și cu mine am rămas
holbându-ne la ceas.
— Jane, am strigat, fiindcă soră-mea era ocupată cu tapetul.
Mi se pare incredibil acum, dar trebuie să fi avut doar vreo cinci ani pe atunci.
— Jane.
Fata a venit tropăind, nepăsătoare.
— Unde e Fi? a zis ea.
După standardele ei, întrebarea fusese un solilocviu lung.
În acel moment, Martin, apoi Fiona au ieșit din ceas. Martin era furios la culme, iar Fiona
plutea într-un fel de aură de vis. Primul lucru pe care l-am observat înainte să le văd hainele
a fost că amândoi erau bronzați și în formă și că părul le crescuse câțiva centimetri.
Miroseau a iarbă proaspătă.
Timpul curge altfel în Fillory. Pentru ei trecuse o lună. Într-o clipită, Martin și Fiona trăiseră
prima lor aventură în Fillory, despre care Christopher Plover avea să scrie mai târziu în
Lumea din Zid. Acela a fost începutul și sfârșitul pentru noi, frații Chatwin.

Capitolul șaptesprezece
Mare parte din ceea ce urmează a fost povestit suficient de abil de Christopher Plover în
Fillory și mai departe, seria lui de romane îndrăgite pentru copii. Nu îi voi critica munca. M-
am împăcat cu gândul. Dar, după cum veți vedea, povestea lui spune doar jumătate din
adevăr.
Doresc să insist asupra unui detaliu în mod special, și anume că ceea ce Plover a prezentat în
mod naiv a fi ficțiune s-a întâmplat aievea. Fillory nu a fost doar un produs al imaginației
noastre, ci o altă lume, una în care am călătorit și din care ne-am întors și unde ne-am
petrecut o mare parte din copilărie. Totul a fost foarte real.
Rupert se întrerupsese aici și îngroșase ultimele litere – foarte real – de mai multe ori, până
ce hârtia se tocise, ca și cum nu reușise să susțină greutatea cuvintelor cu care Rupert o
împovărase, sarcina sensului pe care el îl dăduse acelor ultime vorbe.
La început, Plum nu era în stare să indice exact ce anume o înfricoșa la acea poveste. Dar
în cele din urmă și-a dat seama că se așteptase ca istorioara lui Rupert să fie un simplu
jurnal cu întâmplări haioase ale unui băiețel englez ce avusese ocazia să privească după
cortina realizării romanelor Fillory. Însă fata înțelegea acum că Rupert nu avea de gând să
renunțe la farsă. Străbunicul ei continuase povestea, iar mesajul ei clar era că Fillory exista
în realitate.
Poate că aceea era moștenirea familiei Chatwin. Strămoșii ei fuseseră roși de nebunie. Plum
și-a așezat un deget pe hârtia ruptă și i-a pipăit suprafața aspră. Fata voia să o vindece, dar
nu avea cum. Tot ce putea face era să continue să citească.
Mi-e dificil să scriu aceste cuvinte, știind că nu voi fi crezut. Dacă aș fi în locul vostru, n-aș
crede nici eu. M-aș opri din citit. Dar vorbele mele sunt adevărate și nu pot scrie altceva. Nu
sunt nebun și nu mint. Jur pe tot ce am mai drag. Cred că aș putea spune că Dumnezeul din
cer știe că ce zic nu sunt scorneli, dar poate că nu acela-i zeul la care ar trebui să vă gândiți.
După ce Martin și Fiona au intrat în Fillory prin ceasul cu pendulă, am urmat eu și Helen și
așa s-au desfășurat evenimentele prezentate în Faţa care a controlat timpul – o viață de
aventuri ce au avut loc în doar cinci minute petrecute pe holul întunecat al unei case vechi,
în timpul Primului Război Mondial. De acum, Jane se trezise, așa că am plecat toți cinci,
împreună.
Vă văd deja clătinând din cap: nu, ai înțeles greșit, călătoreau doar câte doi. Ei, atunci să fiți
blestemați și voi, și Plover. Plecam adesea împreună. De ce nu am fi călătorit așa?
Adevărul e că sunt multe aventuri pe care nu i le-am povestit lui Christopher Plover și altele
pe care, din motivele lui personale, nu a considerat că ar fi potrivite pentru a fi incluse în
romane. Presupun că nu funcționau în cadrul poveștii. Nu îmi pot înăbuși sentimentul că am
fost oarecum uitat în Fillory și mai departe. E josnic din partea mea să o spun, dar iată-mă
mărturisind. Am stat de pază la porțile Castelului Whitespire în timpul Nopții celei Lungi.
Am revendicat Sabia celor Șase și apoi am distrus-o pe vârful Muntelui Merriweather. Dar nu
ați ști nimic din toate astea dacă l-ați citi doar pe Plover. Poate că nu eram un tânăr atrăgător,
așa ca Martin. Nu eram material valoros, cum se spune în industria literară. Dar presupun
că dacă nu m-a inclus în povești în momentele de glorie, departe de mine gândul să mă fi
menționat în alte momente. El nu a știut niciodată partea rea a aventurilor. Niciunul dintre
frații mei nu a cunoscut-o, cu excepția lui Martin.
În orice caz, viețile noastre s-au schimbat în acea noapte. Au devenit duble. Un tutore mai
grijuliu decât mătușa Maude ar fi observat schimbarea – discuțiile șoptite, chipurile bronzate
și părul netuns, centimetri în plus pe care-i câștigasem în înălțime, mai ales în timpul unei
călătorii mai lungi în Fillory. Dar Maude nu a observat nimic. Oamenii sunt foarte hotărâți,
de obicei, să vadă doar ceea ce pot explica. Oricine duce o viață secretă – spionii, criminalii,
fugarii, infidelii – știu că a întreține aparența nu e deloc un lucru ușor, iar unii oameni sunt
mai pricepuți decât alții. Eu, din câte se părea, aveam un adevărat dar la a le îndruga minciuni
adulților; uneori mă întreb dacă nu cumva mă excludeau din unele expediții doar pentru că
aveau încredere că le voi acoperi spatele. Nici nu mai știu de câte ori m-am văzut nevoit să
inventez povești – nebunești, dar mult mai apropiate de normalitate decât realitatea – ca să
explic de ce un frate ori altul nu venise la slujbă, la lecții sau la ceai. Mereu ne grăbeam să
ieșim din hainele din Fillory și să le schimbăm cu ale noastre înainte de a fi descoperiți.
Luptele își lăsau amprentele – zgârieturi și vânătăi – pe care trebuia să le explicăm. Tibia lui
Martin a fost o dată ruptă de o săgeată aruncată de o bandă de tâlhari, aproape de Pământul
lui Corian. Martin și-a petrecut o lună întreagă în convalescență, în Fillory.
Poate că cea mai mare nedreptate era că trebuia să ne prefacem a nu ști tot ce aflam în Fillory.
Încă îmi amintesc cum am râs văzând-o pe Fiona, marea vânătoreasă din Pădurea Reginei,
lăudându-se cu talentul ei, apoi încurcându-se în fire și în cele din urmă așezându-se în fund,
încercând să întindă coarda unui arc mic și îndoit de fetiță. În cele din urmă, am renunțat la
scuze. Lui Jane nu-i păsa așa mult de prefăcătorii, iar într-o zi a fugit pur și simplu de ora de
călărie, strigând ca o țăcănită pe limba centaurilor pe când a sărit peste zidul de piatră și a
dispărut în pădure. După aceea, nu ne-a mai păsat nici nouă. Oamenii n-aveau decât să se
mire, dacă era absolut nevoie. Adesea, când drumul spre Fillory era inaccesibil și epuizam
toate opțiunile puse la dispoziție de casa, biblioteca, personalul și domeniul mătușii Maude,
traversam drumul și ne croiam cale printre copaci și printr-o gaură din gardul viu al casei
domnului Plover. Știu că nu poate să fi avut mai mult de patruzeci de ani, dar noi îl priveam
ca pe un om tare bătrân, pentru că avea părul deja cărunt. Cred că la început îi era destul de
frică de noi – nu avea copii și nu era foarte obișnuit cu toanele lor. Și așa cum le stă în fire
unor copilandri, noi ne purtam destul de infantil. În acel moment al vieților noastre, Martin
reprezenta cumva figura părintească și deși fratele meu își dădea toată silința să-și
îndeplinească rolul, băiatul nu avea totuși decât doisprezece ani. Eram gălăgioși și
neascultători și aproape răi.
Chiar din prima zi când am invadat casa lui Plover, am simțit dilema pe care americanii
trebuie să o înfrunte în Anglia: ei sunt prea speriați de englezi ca să fie obraznici și prea
ignoranți ca să știe cum să fie politicoși. Noi am exploatat această stare de fapt. Nevrând să
ne dea afară, incapabil să ne distreze sau să ne găsească altă preocupare, Plover ne-a oferit
ceai, deși nu era decât trei după-amiaza.
Nu a fost un început de bun augur. Plover ne-a aruncat cojile pe pâine și s-a duelat cu lingurile
noastre, a chicotit și a șușotit și ne-a pus întrebări nepoliticoase pe când mâncam – dar noi
am continuat să mâncăm pentru că ceaiul era foarte bun, servit cu biscuiți și marmeladă de
casă. E imposibil ca Plover să se fi bucurat prea mult de compania noastră, dar era bogat,
neînsurat și se retrăsese deja din afaceri, așa că era pesemne la fel de plictisit ca și noi de
traiul de la țară. Astfel, ne-am făcut camarazi.
Vizita a fost, din multe puncte de vedere, un fiasco. Nu aveam cum să ghicim că urmau multe
altele. Îmi dau acum seama că trebuie să fi fost, toți cinci, niște copii foarte supărați: mânioși
din cauza absenței părinților noștri, a prezenței mătușii Maude cea extravagantă și neglijentă
și a numeroșilor ei pretendenți, mânioși pe război, pe Dumnezeu, pe propria noastră
ciudățenie și aparentă irelevanță. Dar oamenii nu recunoşteau mânia la niște țânci, iar copiii
nu recunosc niciodată mânia la ei înșiși, așa că furia își găsește alte modalități de a se
exterioriza.
Oricare ar fi fost motivul, ne-am luat toți cinci la întrecere pentru a împinge cât mai departe
granițele bunului-simț. Fiona câștigase concursul – îmi amintesc expresia ei triumfătoare și
plăcerea aproape senzuală pe chipul fetei – menționând regatul Fillory. Fiona nu încălca doar
reguli pământești, ci și pe cele din Fillory. Jignirea nu-l privea pe dl Plover, care era pur și
simplu uimit, ci pe Ember și pe Umber, în fața cărora jurasem să păstrăm secretul. Până în
acel moment, niciunul dintre noi nu pronunțase cuvântul „Fillory” de față cu un adult. Nici
măcar nu eram siguri că aveam voie să-l spunem. Oare magia berbecilor avea să traverseze
vidul dintre lumi și să ne închidă gurile?
Aveam să aflăm că nu exista pedeapsă. La masă s-a lăsat tăcerea. Fiona înghețase, străbătută
de un fior de încântare la gândul victoriei și de altul de groază pe când își conștientiza păcatul.
Oare mersese prea departe? Nu avea nimeni vreun răspuns. Așteptam toți cinci fulgerul
dreptății.
— Fillory? a întrebat dl Plover, pe tonul lui plat, de american din Chicago.
Părea încântat să fi găsit în final o întrebare pentru noi.
— Ce Dumnezeu mai e și asta?
— Oh, a făcut Martin, nepăsător, ca și cum nu l-ar fi costat nimic să recunoască. Nu se află
pe Pământ. E un loc unde mai mergem din când în când. L-am găsit înăuntrul unui ceas.
După aceea, granița a picat definitiv, iar zidurile s-au surpat și ne-am aruncat înainte,
vărsând poveștile una după alta, fără a dori ca vreunul dintre noi să rămână în urmă. Era
într-adevăr amuzant. Plover ne asculta și, după un timp, a început să noteze ceva pe o coală
de hârtie. Privea cu ochi mari la comoara produsă de imaginația unor copii – probabil că se
credea a fi un Charles Kingsley al zilelor noastre, un Charles Dodgson de nos jours. Era un
om arid, preocupat de economie și eficientizarea muncii și nu avea pic de imaginație.
Presupun că s-a folosit de bogăția minții noastre ca de un fel de substitut, o proteză.
Nu ne întreba niciodată direct despre Fillory, dar tatona terenul cu grijă – trăncănea și dădea
din cap și făcea câte o observație, dar sosea mereu momentul în care își lua un carnet de care
părea să nu se mai dezlipească, își arunca un picior peste celălalt, se apleca înainte și ne
întreba, cu accentul lui ciudat, nici american, nici britanic: „Și ce mai e nou în Fillory, ei?”
Pentru noi conta mult însă că eram capabili să povestim cuiva, oricui, chiar și unui străin
neinteresant așa cum era Plover. Pentru noi, asta însemna că Fillory era real și devenea mai
mult decât un simplu joc. Cel puțin, acum aveam o audiență. Uneori inventam povești, râzând
isteric la fețele pe care ne imaginam că le-ar fi făcut domnul Pete-de-Foc sau Regele Ciot la
auzirea scornelilor noastre cu păsări din frunze și giganți ce mâncau nori. Ce mai prostii!
Helen nu se pricepea deloc la jocul ăsta: nu inventa decât povești cu arici. Arici-de-mare, arici-
om, un Arici de Foc. Nu era mai talentată decât Plover – aricii erau singura extravaganță pe
care o putea produce imaginația ei. Dar Plover înghițea totul fără excepții. Singurele povești
la care a strâmbat din nas au fost cele despre Calul Puf, uriașul de catifea; iar, culmea, acele
povești erau chiar reale. În cele din urmă, l-am convins să le scrie și pe ele, nu suportam
gândul ca sărmana creatură să fie lăsată pe dinafară.
Acum, că mă gândesc mai bine, văd clar tensiunea sub care ne aflam, negociind permanent
contractul dintre două realități: una în care eram tratați ca regi și regine și alta în care eram
doar niște copii invizibili și inoportuni. Șocul acestor treceri bruște ar fi făcut pe oricine să-și
piardă cumpătul.
Plover a împărțit poveștile foarte ordonat în cinci volume, dar realitatea nu e deloc atât de
orânduită sau de simplă. Plover ne plasează, în mod convenabil, în Fillory în timpul
vacanțelor de vară – cu o singură excepție în Faţa care a controlat timpul –, dar adevărul e că
ne-am petrecut acolo întregul an. Nu fusese niciodată decizia noastră; mergeam de fiecare
dată când Fillory găsea potrivit să ne cheme. Nu știam niciodată când se deschidea o ușă, fie
vară sau iarnă, zi sau noapte. Uneori treceau luni întregi fără să găsim vreun portal și atunci
începeam să ne întrebăm dacă nu cumva marea noastră halucinație se terminase; atunci ne
simțeam ca și cum ne pierdusem unul dintre simțuri. Ne făceam din ce în ce mai irascibili, ne
certam între noi, acuzându-ne reciproc că distrusesem visul, că îi jignisem pe Umber și Ember
sau că încălcasem una dintre legile Lor, tăindu-le astfel accesul tuturor. Uneori, în decursul
acestor lungi așteptări, începeam să suspectez că frații mei se strecurau în Fillory în secret.
Îmi imaginam cum mă scoseseră din schemă. Apoi, ca din senin, jocul reîncepea ca și cum nu
s-ar fi oprit niciodată. Helen sau Fiona venea alergând într-o după-amiază oarecare, purtând
vreo rochie de gală pe care nu o mai văzusem înainte, cu obrajii îmbujorați și părul împletit
în cozi extravagante, strigând „ia ghici unde am fost!”. Și atunci știam cu toții că aventura nu
se terminase. Aveam două opțiuni: ospătam sau flămânzeam. Într-un an, cred că era 1918, ni
s-a părut că am petrecut jumătate de vară în Fillory. Ba devenise chiar enervant. Căutai o
cămașă curată în dulap și te trezeai uitându-te la una dintre câmpiile alea frumoase filloriene,
la plajele rotite acoperite de scoici sau te trezeai în mijlocul tăcut al pădurii, în toiul nopții.
Din câte știu eu, niciunul dintre noi nu a refuzat vreodată o călătorie; nici nu știu dacă am fi
putut refuza. Uneori era chiar iritant – te pregăteai să mergi în oraș cu bona, primeai un șiling
pentru dulciuri, iar grăjdarul îți promisese că avea să te lase să încaleci pe armăsarul cel bun
după aceea, te aplecai doar să-ți culegi și celălalt pantof de sub pat și deodată te trezeai că te
ridici de pe podeaua Castelului Whitespire. Până te întorceai – trei săptămâni mai târziu,
pentru tine, cinci minute pentru ceilalți – pierduseși banii și uitaseși ce trebuia să faci, iar de
acum toți erau supărați pe tine pentru că-i lăsaseși să aștepte.
În vara aceea, Fillory parcă era flămând. Își întindea brațele și ne înhăța de oriunde putea, ca
un amant nesătul. Mi-amintesc că mergeam spre oraș pe biciclete și am văzut un vârtej mic
de frunze care venea în direcția noastră. Martin nu a mai apucat să spună decât „fir…” înainte
ca vârtejul să-l prindă. Frunzele i-au dus pe el și pe Helen în partea cealaltă.
Așa a început povestea Regelui Arici, pe care nu mai știu dacă Plover a inclus-o în romane.
Am uitat; detaliile îmi vin ca un torent în minte, iar aici, în Africa, nu am cărțile cu mine. Mi-
aduc însă aminte că bicicletele nu s-au mai întors. Chiar și mătușa Maude s-a supărat din
cauza asta.
Într-un fel, Fillory ne apropiase, dar în altfel ne și îndepărtase unul de altul. Ne certam
îngrozitor din mărunțișuri. Fiona ne mărturisise o dată că Umber o dusese într-o călătorie
specială, doar pentru ea, spre Dincolo, în capătul celălalt al lumii. Îi arătase o grădină
minunată, unde toate gândurile și sentimentele care fuseseră vreodată gândite și simțite
existau sub formă de plante îmbobocite și verzi, atât timp cât existau și în mințile și inimile
oamenilor, după care se ofileau și se uscau, reapărând altă dată sau dispărând de tot. Era o
poveste încântătoare și trebuie să fi fost adevărată; Fiona n-avea cum să o fi inventat. Nu
avea genul ăla de imaginație. Dar îmi lăsase un gust amar. De ce ea și nu noi? De ce nu eu?
În secret ne certam în legătură cu Ember și Umber. Dacă credeam în ei – ceea ce era adevărat
– atunci nu săvârșeam o blasfemie ducându-ne la biserică, în lumea reală și rostind rugăciuni
unui dumnezeu care, până una-alta, nu ne arătase nicio grădină magică, niciun castel doar
al nostru sau măcar un amărât de pegas? Sau poate că fiecare lume avea propriul zeu sau zei
și tot ce trebuia să faci era să venerezi zeitatea locului în care se întâmpla să fii? Era posibil
ca toți zeii să fi fost de fapt unul singur, reprezentând diverse fețe ale lui?
Prostii, zicea Janet, nici nu auzise vreodată tâmpenii mai mari. Ne certam aprig și în cele din
urmă ne împărțeam în Apostolii Berbecilor – așa cum îi numeam pe cei care se închinau doar
lui Umber și Ember, adică Martin, Helen și Jane – și pragmaticii Indeciși – Fiona și cu mine –
care se rugau berbecilor gemeni în Fillory și lui Dumnezeu în lumea reală.
După aceea, Helen găsea mereu un motiv să nu meargă la biserică. Jane, care avea zelul unui
martir, mergea intenționat și făcea cele mai urâte scene cu râsul ei isteric, așa că trebuia să
fie scoasă din clădire. Martin se ținea pur și simplu grav și mohorât oriunde ne-am fi aflat.
Cred că dintre noi, el iubea Filloryul cel mai mult, dar era o dragoste înfierbântată, furioasă,
geloasă, ce pândea mereu semne de trădare. Nu spun asta ca să-l apăr pe Martin, dar cred că-
l pot înțelege.
Când au plecat părinții noștri, Martin ne-a umplut golul din vieți mai mult ca oricine
altcineva. El ne ridica de jos când cădeam și ne cânta cântece de leagăn noaptea. Dar cine
umplea golul din viața lui Martin? Fillory trebuie să fi fost unicul răspuns la această întrebare.
Dar Fillory era un părinte nestatornic și capricios.
Era un singur lucru în legătură cu care nu ne certam niciodată: de ce, dintre toți copiii din
lume, doar nouă ne fusese dat darul de a vedea regatul magic? De ce noi și nu alții? De ce ne
făceau nouă Ember și Umber și restul creaturilor favoruri speciale, când în lumea reală eram
doar niște oameni obișnuiți? Cred că, dintre noi toți, doar pe mine mă chinuia această
întrebare. Mă deranja atât de mult, încât pe la zece ani sufletul meu era ros de curiozitate.
Eram sigur că se săvârșise o greșeală, o mare boroboață, căci știam că nu-s nici puternic, nici
isteț și nici deosebit de milos. Eu știam că nu merit Fillory.
Când adevărul avea în cele din urmă să iasă la suprafață, iar farsa să-și piardă coeziunea,
pedeapsa urma să fie îngrozitoare, iar suferința noastră grea și crudă, proporțională cu
binecuvântarea ce se abătuse asupra capetelor noastre.
Nici măcar nu am observat, până ce Martin m-a făcut atent. Ne aflam la școală, la Sfântul
Austol din Fowey și Martin mă luase cu el într-o plimbare lungă și geroasă peste Câmpia
Înaltă, un teren înghețat și distrus de rugby, unde elevii mergeau să-și împărtășească secrete
și să discute chestiuni importante.
Îi eram recunoscător că mă luase cu el. Martin era mai mare ca mine cu doi ani și băieții mai
mari nu-și băgau, în general, în seamă frații mai mici la Sfântul Austol. Ne aflam pe la
mijlocul pistei, când Martin a zis:
— Rupes, știi tu că au trecut trei luni de când am mers dincolo?
Așa numeam regatul: dincolo. Nu era nevoie să specifice la ce loc se referea. Martin vorbea
cu o neglijență elaborată, pe care învățasem să o traduc ca pe un semn rău când venea de la
el.
— Așa de mult?
— Da, așa de mult! Ați mers tu și Fiona în august, apoi Helen și Fiona, apoi Jane și Fiona și
după aia nemernicul de tine din nou, acum două săptămâni. Eu unde am rămas?
— Păi presupun că pe Pământ.
Nu intenționasem să fac pe istețul.
— Exact, pe Pământ! Sunt blocat în locul ăsta blestemat! Știi că am început să mă ghemuiesc
în dulapuri și șifoniere și nu mai știu ce, poate că doar-doar voi găsi o cale de a merge acolo?
De fiecare dată când văd o veveriță, alerg după ea, în caz că o fi una magică, în drum spre
Fillory. Ceilalți băieți cred că am înnebunit, dar nu-mi pasă. Aș face orice să plec de aici.
— Haide, Martin, am zis. Știi cum funcționează lucrurile astea. O să vină și rândul tău din
nou.
— Au pomenit berbecii numele meu? Le-am ieșit din grații, așa e?
— Sincer, nu au zis nimic. Oricum, în mare parte din timp nici nu știu despre ce vorbesc, dar
sunt destul de sigur că nu te-au menționat. Ți-aș fi spus.
— Dar îi vei întreba, nu-i așa? Când îi vezi data viitoare.
— Bineînțeles, Martin. Fără îndoială.
— Trebuie să fac ceva.
Martin a lovit atunci cu piciorul într-o bășică grea și neagră ce arăta ca un cap micșorat și
trebuie să fi fost o minge de cricket.
— Dar, uite, am zis, știu cum te simți. Nici mie nu-mi place când nu sunt chemat. Dar nu e
chiar așa de rău nici aici, nu? Adică, Fillory nu înseamnă chiar totul.
— Dar te înșeli.
Martin se oprise și se uita în ochii mei.
— E totul. Ce altceva mai există? Asta? Pământul?
Martin a cules mingea de cricket de pe jos și a aruncat-o cât a putut de tare.
— Ascultă, o să te întorci după mine?
Martin mi-a cuprins brațul – mă implora.
— Știi că uneori lucrurile merg mai lent. Ca atunci când te-ai dus cu Jane și la început ați
nimerit într-o tapiserie. V-a luat zece minute să o parcurgeți pe toată. Ai putea veni după
mine când începe. Vom merge împreună, ca în vremurile bune.
— Voi încerca, Mart, chiar mă voi strădui.
Dar știam amândoi că nu așa mergeau lucrurile. Umber și Ember decideau cine venea și cu
asta basta.
— Tu ai pășit primul în Fillory. Tu ai început totul. Ai găsit calea. Știm amândoi că vei merge
din nou. Rămâne doar de văzut când. Doar ești Marele Rege!
— Sunt Mare Rege! a repetat el, dar fără entuziasm.
În acel moment, credeam sincer, în mare parte, în ce spusesem. Aveam zece ani, iar el avea
doisprezece, dar diferența dintre noi îmi păruse mereu mai mare de atât. Îl respectam pe
Martin. Nu mă puteam imagina având ceva ce nu avea el, făcând ceva ce nu putea face și el.
Dar până la sosirea verii viitoare, devenise limpede că avusese loc o schimbare în relațiile
dintre Martin și Fillory. Povestea de dragoste se terminase. În decursul acelui an școlar,
Martin nu trecuse decât o dată dincolo, iar berbecii nu-l lăsaseră să stea mai mult de două
zile amărâte și plicticoase. Își petrecuse acele momente mohorât și stricând totul din ciudă,
chiar dacă știa că era foarte posibil să fie ultima lui călătorie. Abia dacă ieșise din bibliotecă.
Berbecii îi evitau compania. Martin avea să fie alungat și cu toții știam asta.
N-ar fi fost un lucru atât de rău dacă, dintre noi toți, Martin nu era cel care avea cea mai
mare nevoie de Fillory. Sincer, acum că mă gândesc, pe atunci Fionei îi era indiferent dacă
mai rămânea acolo sau nu. Farmecul regatului începuse deja să pălească în mintea ei. Pentru
Jane, care avea doar cinci ani când începuse totul, aventurile erau un lucru de zi cu zi. Soră-
mea nu-și putea imagina viața fără Fillory – abia dacă avea vreo însemnătate specială pentru
ea. Dacă berbecii o goneau pe Helen, fata ar fi acceptat decizia fără să pună vreo întrebare –
„facă-se voia lor”. Așa era de habotnică. Probabil că ar fi găsit un soi de plăcere bolnavă în
martiriul ei. Cât în ceea ce mă privește pe mine, eu nu crezusem oricum niciodată că fericirea
avea să dureze. Mă așteptasem în fiecare zi și în fiecare clipă să se termine. Într-un fel, cred
că m-aș fi simțit ușurat.
Poate că de vină era faptul că Martin era mai mare, că trăise mai mult timp fără Fillory. Își
aducea aminte cum era viața fără magie și înțelegea mai bine ca noi toți ce loc bizar și prețios
era. Noi ne făceam prietenii în afara celor din familie, în lumea reală, dar Martin devenea din
ce în ce mai singuratic. Chiulea de la ore și-și umplea caietul de exerciții cu urși înaripați –
creaturile fuseseră văzute zburând deasupra Colțului Cloștei – și blazoane filloriene. Martin
era un atlet înnăscut, ce abia dacă trebuia să depună vreun efort, dar de acum încetase să
mai încerce. Era dezgustat de tot ce însemna lumea noastră și o ura din tot sufletul. Ba mânca
chiar din ce în ce mai puțin, ca și cum o îmbucătură din plăcinta cu carne l-ar fi prins pe vecie
aici, în beznă, ca pe Persefona. Trăia pentru Fillory.
Dar Fillory nu exista pentru el. Am cunoscut, mai târziu în viață, destui alcoolici și am aflat
pe chipurile lor ceva din Martin. Sunt profeții loiali ai unui zeu indiferent.
Poate că Martin ieșise din grațiile regatului, dar niciodată din ale lui Plover – el rămânea
favoritul, indiferent de ce se întâmpla la Whitespire sau Casa Darras. Afecțiunea lui Plover
părea să fie invers proporțională cu cea a berbecilor, sau poate că era tocmai pe dos. Oricare
ar fi fost motivul, Martin era singurul dintre noi pe care Plover îl invita acasă, de unul singur.
Martin nu mi-a mărturisit niciodată ce discutau la masa privată de prânz sau la ceai, dar din
câte îmi pot da seama, întâlnirile nu-i făceau o deosebită plăcere. Adesea, se întorcea acasă
mohorât, iar alteori evita cu totul să-l vadă pe Plover. Bineînțeles, acum, ca om matur și ceva
cunoștințe despre lume, nu pot să nu mă întreb dacă interesul lui Plover pentru fratele meu a
fost cu totul potrivit și decent. Speculațiile sunt inevitabile, dar din moment ce niciuna dintre
părți nu mai e în viață – sau aproximativ – cred că ar trebui să fim miloși și să presupunem
că Plover nutrea o afecțiune paternă pentru sărmanul băiat isteț și sensibil, rămas orfan.
Dorea poate să îi devină mentor.
Și totuși. Martin și cu mine nu am vorbit despre asta decât o dată și amintirea nu e plăcută.
L-am întrebat ce discutau ei doi în timpul vizitelor, iar Martin s-a răstit la mine:
— Dacă Plover îți cere vreodată să mergi la el de unul singur, nu te duce. Să nu intri niciodată
în casa aia neînsoțit.
M-a obligat să-i promit că o să-l ascult, dar Plover nu m-a invitat niciodată la el. Pe atunci
am crezut că amenințarea lui se datora mândriei – credeam că era vorba de gelozia lui și de
dorința de a-și proteja statutul de favorit. Dar acum cred că încerca să mă avertizeze, ba chiar
să mă protejeze. Mi-aș dori să știu. Nu mi-am mai văzut fratele de douăzeci și cinci de ani,
dar uneori, când mă gândesc la trecut, cred că mărturisirea trebuie să fi explicat dependența
lui de Fillory. Mergea acolo ca să scape de sfântul nostru binefăcător Christopher Plover și să
găsească, în berbeci, îndrumători mai buni, mai înțelepți și măcar mai siguri. Iar dacă așa
stăteau lucrurile, vă întreb dacă nu cumva, printr-o ironie îngrozitoare, acela fusese motivul
pentru care zeii nu-l mai aduceau pe Martin în Fillory. Fratele meu fugea de Plover, dar Fillory
nu-l mai voia. Pentru că Plover îl pângărise.
Pe atunci, aceste griji și îndoieli nu mă preocupau prea mult. Sau nu destul. În anii care au
urmat, umbrele trecutului au crescut din ce în ce mai mari și adânci, dar în acea vreme,
soarele din Fillory era la zenit, iar eu eram doar un copil și umbrele erau abia vizibile.
În acea vară, subiectul exilului misterios la care fusese supus Martin era îndelung discutat în
dormitorul nostru mare și dărăpănat de la Dockery, mai ales când fratele meu nu se afla cu
noi. Care era cauza? Și ce puteam face?
Încercaserăm cu toții să abordăm problema cu berbecii, dar fără sorți de izbândă. „Nu e acum
momentul”, ziceau ei. „O să vină când o să vină.” Și așa mai departe. Fuseseră multe
asemenea replici, dar niciuna nu însemna nimic. Sfânta Helen credea că era păcat, dar dacă
aceea era voia berbecilor, atunci noi nu aveam cum să punem la îndoială înțelepciunea Lor.
Jane îi lua partea Helenei – lucru pe care cred că l-a regretat mai târziu. Fionei nu-i plăcea să-
i contrazică pe Ember și pe Umber, dar credea că dacă înaintam o petiție colectivă, atunci
poate că ar fi fost de acord să aducă pe Martin înapoi sau să ne spună măcar cu ce greșise și
să-i dea o șansă să se spele de păcate. Cu toții le făcuserăm o grămadă de favoruri berbecilor,
luptaserăm pentru ei, ne riscasem viețile. Ne datorau măcar atâta lucru.
În fața lui Martin afișam o îngrijorare solidară și chiar așa ne și simțeam, doar că unele dintre
griji erau îndreptate spre propriile noastre persoane. Martin creștea. Se apropia de pubertate,
un lucru despre care știam prea puține, dar eram conștienți că maturitatea ne alerga din
urmă, iar noi nu auzisem vreodată de un adult care să fi călătorit, din lumea noastră, în
Fillory. Înțelegeam, instinctiv, că Fillory era un univers ce funcționa pe bază de inocență, că
avea nevoie de copilărie ca de un combustibil și că Martin își epuizase rezerva. În cele din
urmă, cu toții aveam să ne pierdem copilăria. Maturitatea avea să o prindă din urmă pe
Helen, apoi pe mine. Ca mai toți copiii, eram niște creaturi mici și egoiste. Sper ca asta să
explice, dacă nu să scuze, ceea ce am făcut mai departe.
Martin a contribuit în mare parte, dar l-am ajutat și noi. Ne dorisem ca el să reușească pentru
că nouă ne era prea frică.
Am încheiat un pact: data viitoare când eram chemați, aveam să ținem portalul deschis cât
puteam de mult și să încercăm să-l vârâm pe Martin înăuntru. Blocam ușa, preluam controlul
punții ce făcea legătura dintre Pământ și Fillory și îl trimiteam pe Martin cu forța dincolo.
Probabil că n-avea să meargă, dar cel puțin nu se putea spune că nu am încercat. Planul
nostru contravenea spiritului vrăjilor, dar pe de altă parte pe vrăji nu te puteai baza niciodată.
Câteodată nu conta decât spiritul, dar alteori nu ni se arătau decât litere pe o pagină, cuvinte
scrise în aer și atunci totul se restrângea la o singură chestiune, cum ar fi zis Humpty
Dumpty: cine era șeful.

Capitolul optsprezece
Asta-i o poveste pe care nu i-am spus-o lui Plover.
În unele zile puteam simți portalul. Pentru altcineva ziua putea fi senină și însorită, dar nouă
ni se părea că aerul era mai umed și încărcat, ca înainte de o furtună. Puteam simți lumea
pregătind ceva, contorsionându-se spre un punct fix. Atunci ne priveam conspirativ și ne
trăgeam de urechi – acesta era semnalul – și din acel moment nu mai eram buni de nimic
altceva. Se instala nebunia și ne vedeai agitându-ne înfrigurați, incapabili să mai stăm jos, să
citim sau să fim atenți la lecții. Nimic nu mai conta până când unul dintre noi dispărea și
atunci se elibera toată tensiunea.
Alteori, Fillory ne lua prin surprindere. Nici nu-ți dădeai seama când vine. Poate că nici nu
aveam chef, dar ni se arăta dintr-odată și nu aveam de ales decât să ne lăsăm smulși de vraja
ce ne răpea din lumea noastră.
Într-una dintre aceste zile din urmă s-a întâmplat ce urmează să vă zic: era o sâmbătă
obișnuită și leneșă, când soarele părea să sugă toată energia din lume, lăsând-o moale și
imobilă. Nu ne puteam juca, nu puteam învăța, nu ne mai opream din căscat. Chiar și efortul
de a ieși afară și de a vizita peștișorul auriu uriaș cu ochi bulbucați din heleșteul împrejmuit
cu piatră din spatele casei ar fi fost inimaginabil.
Fiona și cu mine ne aflam în bibliotecă, o încăpere plăcută, înaltă de două etaje, cu două scări
mobile care, dacă le împingeai una spre cealaltă la viteză mare, produceau un bubuit tare
satisfăcător. Însă ca bibliotecă, această cameră era complet inutilă. Cărțile erau închise în
dulapuri – le puteai vedea cotoarele prin grătarele de fier, ca pe un oraș interzis, ascuns în
junglă, dar nu puteai ajunge la ele. Din câte știam eu, nimeni nu avea acces la volume: cheile
fuseseră pierdute.
În bibliotecă se găsea o singură carte ce putea fi citită – cumva scăpase de încarcerare.
Volumul era un catalog cu scoici, un tom uriaș pe care abia îl puteam ridica, iar cotorul lui
trosnea ca un pistol când o deschideai. Fotografiile erau în alb-negru, dar din cincizeci în
cincizeci de pagini pozele fuseseră colorate de mână, iar acele scoici păreau cumva foarte
reale; ca scoase din Fillory. În acea dimineață, Fiona și cu mine răsfoiam tomul. Paginile erau
groase și lipicioase în căldura verii; foile erau făcute dintr-o hârtie lucioasă, aproape
cauciucată, ca frunzele unei plante mari, tropicale. Ca de obicei, noi discutam aspectele
estetice ale scoicilor și posibilele proprietăți otrăvitoare ale locuitorilor lor. Dintr-odată,
Fiona s-a oprit. Sora mea își trecuse degetul sub pagina următoare, sperând că avea să fie
una colorată, dar degetele ei nu pipăiau decât aer. Parcă volumul se golise. Fata s-a uitat la
mine și s-a tras de ureche. Pagina s-a întors singură, suflată de o adiere de dedesubtul ei. Din
Fillory. Portalul se deschisese exact în pagina cărții enorme, culmea, tocmai pe o plajă – am
recunoscut imediat coasta orașului Whitespire, unde se găsea o punte lungă și delicată din
piatră vie ce ducea spre o insulă din apropiere. De sus, vedeam direct nisipul alburiu și fin ca
o pudră, iar tentația de a ne arunca imediat prin portal era aproape insuportabilă. Pe când
priveam la peisaj, Fiona a trecut de partea cealaltă, uitând de Martin, de pactul nostru. Sora
mea s-a cocoțat pe scaun, apoi pe masă și a căzut prin pagina deschisă ca și cum s-ar fi
aruncat de pe un mal înalt direct într-un heleșteu.
Eu nu am trecut. Cu un efort incredibil, m-am retras din fața portalului ce mă trăgea
înăuntru. Parcă îmi lăsasem pielea acolo. Am fugit după aceea să-mi aduc fratele. Martin era
singur într-o cameră goală. Trebuia să lucreze la schița unei vaze, pentru lecția de desen, dar
când l-am găsit eu, Martin privea inert la cum vântul împingea și trăgea din nou un oblon.
Fratele meu s-a ridicat imediat ce am intrat în cameră. Nu era nevoie să spun niciun cuvânt.
Știa de ce sosisem.
Eram sigur că portalul avea să se închidă, dar când am dat buzna împreună în bibliotecă,
poarta magică era tot acolo, așteptându-ne – sau așteptându-mă pe mine. De la depărtare,
imaginea plajei văzută prin cartea deschisă era imposibilă din punctul de vedere al
perspectivei, era o iluzie optică și îmi deruta percepția.
Când Martin s-a apropiat de masă, cartea s-a mișcat și a încercat să se închidă – volumul
părea jignit, ca și cum ar fi fost surprins într-o postură indecentă. Dar Martin era pregătit
pentru o asemenea reacție. Băiatul a întins trei degete spre carte și a strigat câteva cuvinte.
Nu am înțeles ce spusese – pesemne că vorbise în limba piticilor, pentru că auzeam aceleași
sunete fricative, scârțâitoare. Până în acel moment nu înțelesesem că Martin studia magia.
Poate că până la urmă mai făcuse și altceva decât să se ascundă de lume în biblioteca de la
Whitespire.
Cartea s-a cutremurat, forțându-se să se închidă. Martin și cartea, Martin și Fillory însuși se
luptau, iar priveliștea era oribilă, pentru că eu îl iubeam deopotrivă pe fratele meu, cât și
regatul. Martin a prins cartea cu ambele mâini și a tras de ea, gemând, încercând să o rupă
în două – credea că astfel portalul nu mai putea să se închidă. Dar catalogul era prea gros,
iar legătura solidă, așa că în loc să o sfâșie, Martin încerca să o țină deschisă, așa cum s-ar
lupta un om cu un aligator. S-a urcat pe masă și încet și ciudat și-a vârât picioarele și șoldurile
prin portal. Pe când Martin intra, cartea a început să geamă îngrozitor, ca și cum forțarea,
violul, o durea fizic. Când Martin trecuse deja jumătate dincolo, am avut impresia că volumul
avea să se închidă; în schimb, paginile au căzut la loc, moi și nemulțumite că fuseseră forțate
să înghită ceva neplăcut.
Rușinat, m-am cățărat iute și am căzut pe plajă. Privind înapoi, am văzut-o pe Jane apărând
în cadrul ușii de la bibliotecă, iar ochii noștri s-au întâlnit în spațiul dintre lumi, însă pentru
ea era deja prea târziu. Cartea înghițise suficienți frați Chatwin pentru o singură zi, iar
paginile s-au închis. Portalul a dispărut.
Marea era la reflux, iar vântul bătea slab. Oceanul era o întindere netedă ca un pat făcut.
Părea să fie în jur de unsprezece dimineața.
Martin urcase deja dunele pe jumătate. Avusese suficient timp să se gândească la ce urma să
facă în Fillory, dacă i se mai dădea șansa să se afle acolo. Martin își furase oportunitatea de
față și nici n-avea de gând să o irosească.
— Hei! l-am strigat. Așteaptă-ne!
Fiona îl privea și ea, dar nu l-a urmat. Gluma se dusese prea departe pentru ea.
— Nu merge spre Whitespire, a zis ea, încet.
— Nu? Martin! am țipat. Ce faci?
— Cred că ar trebui să te duci cu el, a spus Fiona. Cineva ar trebui să-l însoțească.
Martin s-a oprit pe creastă și s-a uitat la noi.
— Păi, hai odată, a zis, dacă aveți de gând să veniți.
Eu m-am dus. Fiona a rămas unde era.
Nimic din ce s-a întâmplat mai târziu nu a fost așa cum a povestit Plover. Toată afacerea cu
domnul Pete-de-Foc în Pădurea zburătoare e invenția lui – simplă ficțiune. În realitate, nu am
călătorit decât eu și Martin. Am fost singurul martor. Ținutul din spatele dunelor era
împădurit. Pașii lui Martin îl purtau hotărâți și întinși, iar eu trebuia să alerg ca să-l prind
din urmă.
— Unde mergem?
— Nu mă întorc, a răspuns.
— Poftim?
— Nu mă mai întorc în Anglia, Rupes. O urăsc, urăsc Anglia și toți cei de acolo mă urăsc pe
mine. Știi prea bine. Și, știi și tu, dacă vin înapoi acasă, n-o să mai putea vedea Fillory
vreodată. Ai văzut ce a făcut cartea; aproape că mi-a retezat picioarele. Dacă berbecii vor să
plec, atunci vor trebui să mă dea afară, iar când o să vină acel moment, jur pe Dumnezeu că
o să mă lupt.
Nu avea niciun sens să mă cert cu el. În Martin regăseam ceva din tatăl nostru, iar în acel
moment cuvintele fratelui meu sunaseră exact ca ale tatei când îi blestema pe nemți, lucru pe
care obișnuia să-l facă adesea și pentru perioade lungi de timp.
— Ce-ai de gând să faci?
— Orice, a răspuns el. Totul. Orice va fi nevoie.
— Dar ce anume?
— Vreau să încerc un lucru. Mi-a venit ideea să fac un târg.
— Un târg? Cu cine? Ce poți da tu la schimb?
— Mă am pe mine, a șuierat el. Oricât aș valora.
Martin a continuat apoi mai puțin furios, pe tonul micuțului băiat care n-avea să mai existe
decât pentru vreo oră.
— Vii cu mine?
— Bine. Unde mergem?
— Vizităm pe cineva. Cine știe, poate o să poți face și tu același troc.
Martin a privit peste umăr, asigurându-se că Fiona nu ne urmărise, apoi a desenat rapid cu
degetele un dreptunghi în aer. Forma a devenit o fereastră ce dădea spre un soi de mlaștină,
iar fratele meu a trecut peste pervaz și a intrat cu totul în cealaltă parte. Ritmul rapid și
relaxat cu care făcuse întreaga operațiune m-a șocat. Îi văzusem cu toții pe vrăjitorii din
Fillory făcând magie, dar, din câte știam, niciunul dintre noi nu o studiase. Însă Martin
trebuie să fi exersat în taină luni de zile, ducând o viață pe care o ascunsese de noi. O existență
secretă în cadrul unei alte vieți secrete.
L-am urmat prin fereastră.
— Unde suntem?
— În Mlaștina din Nord, a zis. Vino!
Aici, pământul era mocirlos, dar Martin își purta pașii cu încredere, ca un explorator curajos.
Am încercat să calc unde călca și el, dar m-am dezechilibrat și m-am sprijinit într-o mână.
Când m-am ridicat, degetele și palma mea erau acoperite de noroi negru. În curând, pantofii
noștri erau plini de apă, iar mlaștina îi tot aspira de parcă i-ar fi plăcut gustul lor. Nu eram
îmbrăcat potrivit pentru expediție; aveam noroc să fiu încălțat.
După vreun sfert de oră, m-am cocoțat pe o piatră rotundă, o oază de soliditate, și m-am
oprit. În față nu se vedeau decât bălți negre și păpuriș și alte bălți, apoi o întindere de apă.
— Mart! Oprește-te!
Martin s-a întors și mi-a făcut cu mâna. Apoi s-a uitat pentru ultima oară în jur, la orizont,
și-a lipit palmele în față, ca într-o rugăciune, și s-a aruncat cu fruntea înainte într-una dintre
bălți.
Apa de-abia dacă i-ar fi ajuns la glezne, dar balta l-a înghițit cu totul, foarte ușor, de parcă ar
fi fost un ocean. Am privit suprafața limpezindu-se și închizându-se în urma lui, redevenind
netedă ca sticla.
Doar atunci mi s-a făcut cu adevărat frică.
— Mart! Martin!
Mi-am lăsat pantofii pe piatră – ar putea fi încă acolo, cine știe? — și-am înaintat cu greu
prin nămol, să văd unde dispăruse. Mi-am vârât mâna până la umăr în băltoacă. Nu am dat
de fund. Am inspirat adânc și mi-am băgat capul sub apă. Urechea mea internă a început să
o ia razna. Am încercat să îmi recapăt echilibrul, dar am căzut înainte. Mi s-a făcut greață
pentru o clipă și m-am simțit imponderabil și amețit, apoi m-am trezit zăcând pe spate, pe
un teren umed, respirând greu, ca un pește. Treptat, lucrurile au revenit la normal. Mă aflam
de partea cealaltă a mlaștinii – inversul câmpiei inundate pe care tocmai o traversasem.
Gravitația se întorsese. Dacă mă uitam în jos, priveam de fapt în sus prin bălți, la cerul
albastru din Fillory. Dacă îmi îndreptam privirea în sus, nu vedeam decât întuneric. Era
noapte în lumea de sub Mlaștina de Nord, iar în fața mea se ridica un castel ca de zâne, făcut
din stâncă neagră. Turnurile lui erau îndreptate în jos, nu în sus, dar așa arăta totul, chiar și
eu.
Era un sentiment nou. Martin ne condusese într-un loc cu totul ciudat. Fillory era un tărâm
al minunilor, dar ținutul acela avea o bizarerie pe care nu o pot descrie ca fiind nelalocul ei.
Era un spațiu ce nu ar fi trebuit să existe, undeva în afara marginii tablei de joc, unde nu
puteai așeza vreo piesă. Aventura noastră nu era una obișnuită; nu era doar o altă legendă.
Știam deja că Plover nu avea să afle vreodată de călătoria noastră; ceea ce făceam nu-și avea
locul în cărți.
M-aș fi putut întoarce, dar știam că dacă făceam drumul înapoi îmi pierdeam fratele pentru
totdeauna. Mai știam și că ceea ce i se întâmpla lui urma să mă ajungă și pe mine. Aveam
zece ani; îmi mai rămăseseră doi sau trei ani, cel mult. Încă nu-mi doream ca jocul să se
sfârșească. O să-l urmăresc pe Martin de la distanță, mi-am zis, și o să văd ce face; poate că
a găsit o ieșire din labirint.
M-am ridicat, înfruntându-mi amețeala. Martin mă aștepta în fața marii uși a castelului. Era
ud leoarcă și zâmbea, deși mi s-a părut a fi un pic trist. Mi-am croit cale spre el, evitând
băltoacele.
— Asta e, a zis. Exact cum au scris în cărți, dar e diferit când îl vezi de-adevăratelea.
— Cine a scris? Martin, ce e asta?
— Ce ți se pare că ar fi? a spus el, grandios. Bine ai venit la Castelul Blackspire.
— Blackspire.
Evident. Era la fel ca Whitespire, fiecare pietricică, dar în loc să fie alb, era negru, iar ferestrele
erau goale și întunecate. Era Whitespire inversat și pe dos, în miezul nopții, așa cum trebuie
să fi arătat când noi dormeam și visam. Martin și-a scos puloverul ud peste cap și l-a aruncat,
pleoscăind, pe piatra netedă.
— Dar cine trăiește aici?
— Nu știu sigur. La început am crezut că o să găsesc niște versiuni pe dos ale noastre. Știi tu
– Nitram, Trepur, așa ceva. Cum o fi Fiona, scris invers? Nu pot să îmi dau seama. M-am
gândit că trebuia să ne luptăm până la moarte cu gemenii noștri răi. Dar încep să cred că m-
am înșelat.
— Păi, slavă Domnului! Cum o fi înăuntru?
— Nu știu, a spus. Hai să aflăm!
Martin s-a proptit de una dintre ușile mari, iar aceasta s-a deschis mut, rotindu-și balamalele
unse. Sala cea mare era luminată de torțe. Slujitori palizi și tăcuți, în livrele negre, stăteau
înșiruiți de-a lungul zidurilor.
— Bun.
Martin nu părea deloc tulburat. Cred că-și depășise deja frica. A ridicat tonul – brava inutil.
— Stăpânul vostru e acasă?
Slujitorii și-au plecat capetele, tăcuți ca niște piese de șah.
— Bine. Spuneţi-i că au sosit Marele Rege și fratele lui. O să-l așteptăm în sala tronului. Și
aprindeți niște focuri, e frig aici.
Doi dintre slujitori s-au retras cu spatele, arătând respectul cuvenit. Sau poate că toată lumea
mergea cu spatele la Castelul Blackspire. Ne îndepărtaserăm mult de la cale, ieșiserăm din
poveste și ne vedeam obligați să improvizăm. Tot ce făcusem până acum în Fillory fusese doar
o joacă în costume, foarte distractivă, pe seama căreia ne amuzam până ajungeam în
dormitoarele noastre. Dar Martin pășise într-un soi de joc cu mult mai amenințător; un joc
dublu: fratele meu încerca să-și salveze copilăria, să o păstreze și să o închidă în ambră, dar
pentru asta invoca ființe ce depășeau cu mult lumea copilăriei, ce puteau să-l lase și mai puțin
inocent decât era deja. Ce avea să devină? Nici copil, nici adult, nici naiv, nici înțelept. Poate
că asta-i definiția unui monstru.
Nu-mi doream să-l urmez. Voiam să rămân în urmă și să mai copilăresc un pic. Dar nu
suportam să-l pierd.
Martin a înaintat din ce în ce mai mult în castel – știam amândoi calea. Eu îmi târam
picioarele, dar fratele meu pășea de parcă s-ar fi dus la o petrecere. Își propusese să sfârșească
odată, într-un fel sau altul, și ardea de nerăbdare să își pună planul în aplicare. Era atât de
ușurat, că strălucea de mulțumire.
— Nu-mi place aici, Mart. Vreau să mă întorc.
— Atunci pleacă, a zis. Dar pentru mine nu e cale de întoarcere. E ultima mea șansă. Încalc
regulile, Rupe. Ori le încalc eu pe ele, ori voi fi distrus. Nu-mi mai pasă, de când Umber și
Ember au decis să mă pedepsească de pomană.
— Ce reguli?
Aveam lacrimi în ochi.
— Nu înțeleg!
Martin ne-a condus într-un vestiar dintr-o parte a sălii tronului, o cameră care în Castelul
Whitespire, în lumea de lumină și aer, demnitarii străini ce vizitau Fillory așteptau să fie
invitați când pofteam noi. Acolo ardea un foc și eram mulțumit de căldură. Am găsit haine
uscate, în culorile Blackspire, iar Martin a început să se dezbrace. Eu mi-am păstrat hainele
ude.
— O să-ți spun cum am aflat de locul ăsta, a spus. M-am gândit că e ciudat să fim regi și
regine aici; doar suntem copii, nu? Nu suntem nici măcar de aici. Nu suntem speciali; sau cel
puțin nu din câte știu eu. Dar pesemne că deținem ceva deosebit, nu? Ceva ce nu poți obține
în Fillory.
— Presupun că ai dreptate.
Complet dezbrăcat și deloc rușinat, Martin și-a încălzit pielea expusă și albă în fața focului.
Era mai fericit decât fusese în ultimele luni.
— Ce e? Al dracului dacă știu. Presupun că umanitatea. Dar orice ar fi, pentru mine nu
înseamnă nimic, așa că vreau să aflu cât valorează pentru ei. Mi-am pus darul la vânzare și
acum am găsit un cumpărător. Suntem aici ca să aflăm cât pot obține.
— Nu înțeleg. O să-ți cumperi întoarcerea în Fillory?
— Ah, nu așa. Nu cer favoruri. Eu vreau putere, suficientă putere ca nici măcar Umber sau
Ember să nu mă mai poată trimite acasă.
— Dar Umber și Ember sunt zei.
— Atunci poate că o să devin și eu un mic zeu.
— Dar dacă…?
Am înghițit în sec, ca un copil naiv ce eram.
— Dacă îți vinzi o parte din tine, dacă nu o să mai fi Martin?
— Și ce dacă? a zis el, visător. La ce e bun Martin? Toată lumea îl urăște, inclusiv eu însumi.
Aș prefera să fiu altcineva. Oricine. Chiar dacă e un nimeni.
Martin a ales o cămașă curată dintr-un teanc orânduit de haine, de pe un scaun.
— Presupun că sunt asemenea unuia dintre invitații de la petrecerile mătușii Maude, aceia
care nu pleacă acasă nici măcar dacă mătușa aprinde luminile. Dar eu nu mai am nicio casă.
Rupert, când mă uit acum la Anglia, nu mai văd decât un loc mort. Un pustiu. Nu vreau să
trăiesc într-un pustiu. Mai bine mor în paradis.
Hainele păreau scumpe și i se potriveau de minune, așa cum bănuiam deja: culori reci și
umbroase, catifea neagră și perle mici, argintii, ca niște biluțe de zahăr pentru torturi. Aducea
mult cu un rege.
— Mart, haide, am spus eu, deși știam din experiență că implorările îl enervau mai tare.
Renunță. Hai să ne întoarcem la cum am fost.
— Nu începe!
Martin și-a împuns degetul spre mine. Mă simțeam cu mult mai mic decât eram față de el –
cumva, fratele meu învățase secretul unei furii mai dense și mai puternice, de adult.
— Nu mai e cum era înainte! Nu va mai fi niciodată! Au schimbat regulile și, în ceea ce mă
privește, situația s-a schimbat complet.
Martin și-a strâns cureaua.
— Dacă și-ar fi cerut iertare, dacă ar fi arătat vreun semn de regret, atunci poate mă
răzgândeam. Poate. Dacă ar fi spus măcar de ce. Dar nu au vrut. Așa că am pornit război, la
fel ca tati. Dacă nu ne pot da ei Fillory înapoi, atunci nu avem decât să-l luăm singuri. Berbecii
au jucat murdar, dar eu voi juca și mai și. Ei sunt răi, iar eu voi fi încă și mai crunt.
Martin a deschis ușile sălii tronului.
— Mart, cine locuiește aici? am întrebat. A cui e casa asta?
Martin a intrat; eu rămăsesem în prag. De-a lungul pereților sălii erau înșirați slujitori
încremeniți și cu pleoapele grele, ca broaștele. Torțele ardeau ciudat; nu erau calde și galbene,
ci împroșcau scântei ca artificiile de sărbători.
— Iată-mă! a strigat Martin.
Nu puteam vedea chipul fratelui meu, dar îi percepeam zâmbetul în voce – se desfăta cu furia
și rușinea. Cred că-și reprimase emoțiile prea mult timp, încercând să nu mai simtă nimic,
iar după atâta letargie, orice fel de simțire părea dulce; chiar și durerea.
— Ei, hai!
Martin și-a desfăcut brațele larg.
— Am ce-ți dorești. Vino și ia-l!
Cred că atunci mi-am dat seama de ce berbecii nu ne lăsau să rămânem în Fillory. Nu era,
pentru că eram prea mici sau prea bătrâni sau prea păcătoși. Nu pentru că le puteam face
cunoscută înțelepciunea în lumea noastră. Nu era, pentru că a fi în Fillory te făcea fericit și,
în felul ei, prea multă fericire e la fel de periculoasă ca tristețea. Nici măcar Ember și Umber
nu îndrugau o asemenea minciună.
Nu, ne alungau pentru că Fillory era crud, la fel de crud ca și lumea noastră. Nu exista nicio
diferență, deși noi, cu toții, ne prefăceam că o găsisem. Nu era nimic drept în Fillory, așa cum
nu era nici când tații mergeau la războaie, iar mamele înnebuneau și oamenii precum
Christopher Plover vânau băieței; corect nu era nici ca noi, dintre toate animalele, să fim
blestemați cu o dorință aprigă de a ajunge într-un loc mai frumos, un loc ce nu a existat și nu
ar exista nicicând. Fillory nu era cu nimic mai bun decât casa noastră. Era doar mai drăguț.
Atunci nu am gândit toate aceste lucruri, dar le-am simțit pe toate când l-am privit pe Martin
în ochii gălbui și grei ai marelui berbec, Umber. Berbecul umbră. Castelul Blackspire era casa
lui. Umber era cumpărătorul lui Martin. Spre meritul lui, Martin nu a fost deloc șocat.
— Ah, tu erai, nu-i așa? a zis el. Păi, hai, prefăcut bătrân. E aici și e doar un pic pătat. Ești
gata?
— Da, s-a auzit răspunsul răsunător.
Vocea nu semăna cu a lui Ember: era mai înaltă, calmă, civilizată, ba chiar cosmopolită.
— Sunt gata.
— Atunci, hai, ia-l. Ia-l pe tot, lașul naibii, și dă-mi ce vreau!
Atunci am renunțat. Aș mai fi putut încerca o dată să-l fac pe Martin să se răzgândească. Aș
fi putut încerca să-l târăsc afară din sala aia. Aș fi putut încerca să-i iau locul sau să mă lupt
cu zeul; dar nu am făcut nimic. Mi-era frică și am fugit. Am alergat pe holurile goale ale
castelului umbră și nu m-am oprit până ce nu m-am trezit cu fața în nămolul cald de la
marginea Mlaștinii de Nord.
Nu mi-am mai văzut fratele niciodată. Dispariția lui Martin a fost pe prima pagină a ziarelor
în toată Anglia, dând la o parte chiar și știrile despre război. Englezilor le place tragedia, mai
ales atunci când implică un copil, iar întâmplarea cu fratele meu a creat senzație pentru ceva
timp. Au fost trimiși detectivi din Fowey până în Penzance, la Londra și chiar mai departe.
Casa Dockery și locuința lui Plover au fost întoarse pe dos, de la pod până la pivniță. Au fost
împărțite afișe. Au fost trimiși câini. Grădinile au fost desfundate. Au secat lacurile și
fântânile. Oamenii mai zvelți au intrat în puțuri, în căutarea lui Martin. S-a recuperat un
număr uimitor de lucruri pierdute: biciclete, animale de companie, chei, obiecte ciudate din
argint, câțiva infractori minori și un fagot ce fusese furat și apoi abandonat într-un șanț când
nu putuse fi vândut. Din moment ce fagotistul murise între timp, instrumentul a fost adus
temporar – și în cele din urmă definitiv – la Casa Dokery, ca pe un soi de scuză – un fel de
înlocuitor pentru băiatul pe care nu reușiseră să-l găsească. În felul ei misterios, Jane a
învățat să cânte la el destul de bine.
O umbră de suspiciune s-a așternut asupra lui Christopher Plover, dar s-a risipit de-a lungul
timpului, așa cum fac norii, oprindu-se din când în când asupra altor localnici mai puțin
extravaganți, dar rămânând mereu fără rezultat. Adevărul e că nemernicul de Plover a suferit
nițel când a dispărut Martin. Nu s-a găsit nicio dovadă și nu a fost nimeni arestat. Noi, copiii,
știam în mare parte unde dispăruse Martin, deși nu le povestisem celorlalți tot ce știam. Nu
le-am spus niciodată că Umber acceptase oferta lui Martin. Nu am avut curaj. Le-am zis în
schimb că nu-l urmasem pe fratele nostru în Castelul Blackspire. Cred că adulții bănuiau că
ascundem ceva, dar nu au reușit niciodată să ne surprindă secretul cu mințile lor veștede,
lacome și nepricepute. Era doar taina noastră.
Aveam fiecare păreri diferite în legătură cu fapta lui Martin. Helen, în mod special – ea era
mereu total de partea berbecilor – îl critica aspru pe Martin, condamnându-l că sfidase voia
lui Ember și a lui Umber, văzând lucrurile așa cum erau de fapt. Dar cred că toți înțelegeam
și, într-un anume fel, îl admiram. Eu știu sigur că îi respectam curajul. Cred că îi trebuise o
voință de fier și multă istețime ca să-l caute pe Umber, să cadă la învoială și să continue tot
procesul. Martin avea multe fațete, și doar Dumnezeu știe ce a devenit acum, dar Martin
Chatwin, băiatul de doisprezece ani, nu era deloc prost și nici laș.
Era totuși dificil să compensăm dezastrul creat în lumea reală cu bravura lui Martin. Unul
dintre secretele pe care Martin trebuie să le fi aflat în Mlaștina din Nord era cum să nu-ți pese
de unele lucruri și că exista putere în această atitudine, puterea de a trăi ca și cum acțiunile
nu ar fi avut niciun fel de consecințe. Povara de a face față urmărilor căzuse pe noi; iar
rezultatele nu erau deloc plăcute. Nervii mamei noastre au fost mereu fragili, iar dispariția
lui Martin a reușit în cele din urmă să o distrugă. O vedeam din ce în ce mai rar, iar în puținele
ocazii când o întâlneam, într-una dintre instituțiile acelea triste, femeia nu pierdea nicio
ocazie de a ne acuza că-l ascundeam pe Martin de ea. Propriii ei copii i se păreau străini și
înfricoșători. Știa cumva, instinctiv, că noi cunoșteam adevărul. Și avea dreptate.
Însă eu nu l-am mai văzut niciodată pe Martin. L-am căutat tot timpul, deși pe cât trecea
vremea, am început să mă îngrijorez din ce în ce mai mult despre ce s-ar fi întâmplat dacă îl
găseam. Nu putea sau nu voia să mi se arate. Nu am înțeles niciodată de ce alegea să se
ascundă.
Martin avusese, cu siguranță, multe ocazii să ne întâlnească. Pentru noi rămăseseră încă
multe aventuri de trăit în Fillory, majoritatea fiind incluse în Marea misterioasă și în Duna
rătăcitoare. Nici măcar nu m-am gândit să refuz călătoriile. Chiar și după ce văzusem în acea
zi, chiar dacă aveam inima frântă, tot nu puteam întoarce spatele regatului Fillory.
Apoi Fillory ne-a întors spatele nouă. Până la finalul aventurilor din Marea misterioasă,
împlinisem deja doisprezece ani și după aceea nu aveam să mai fiu chemat. Unul câte unul,
noi, frații Chatwin, am devenit prea bătrâni pentru Fillory. Helen a fost într-o ultimă misiune
alături de Jane, iar fetele s-au întors cu o cutie plină de nasturi fermecați despre care Jane
pretindea că ne garantau accesul în Fillory pentru totdeauna. Însă Helen considera nasturii
ca fiind o anomalie, credea că dacă-i foloseam am fi săvârșit o blasfemie la adresa berbecilor
și astfel a avut grijă să scape de ei. Nu am reușit să aflăm de la ea unde-i ascunsese.
Argumentele ei erau puternic înrădăcinate în credința fetei în berbeci și niciunul dintre noi
nu era de partea soră-mii; nici măcar Jane. A avut loc o schismă, iar după aceea, frații
Chatwin nu au mai fost niciodată apropiați. Integritatea noastră de grup și-a pierdut și mai
mult din substanță. Poate că cea mai ciudată consecință a dispariției lui Martin a fost că
Plover s-a apucat de scris. Oricare ar fi fost legătura lui cu Martin, oricare ar fi fost
preocupările lor, când s-a sfârșit totul, bărbatul a început să aștearnă ce știa pe hârtie, iar
într-o zi, Plover ne-a surprins cu o carte. O tipărise în secret. Intitulase romanul Lumea din
zid. Pe copertă era propriul lui desen amatoricesc, dar fermecător, reprezentându-l pe Martin
și ceasul cu pendulă.
O să sune bizar, dar după surpriza inițială, cartea nu ne-a interesat niciodată prea mult. Ne-
am aruncat privirea repede peste, am râs de ilustrații – Plover avea cele mai naive și
sentimentale idei despre înfățișarea unui pitic –, dar știam deja tot ce era scris înăuntru.
Oamenilor le place să numească romanele Fillory magice, dar nouă nu ni s-au părut nicicând
astfel. Dacă ai văzut magia, atunci romanele Fillory sunt doar niște imitații palide. Cuvintele
lui Plover erau pentru noi ca niște flori uscate, bățoase și sfărâmicioase, presate între paginile
unei cărți. Noi trăisem cu nasurile în bobocii vii. Acum îmi dau seama cât de simplu făcuse
Plover să sune totul. Citind cărțile, ai impresia că tot ce ai de făcut e să fii cinstit și curajos.
Ce mai lecție pentru copii! Ce mai mod de a-i pregăti pentru viață.
Cu timpul ne-am găsit propriile noastre feluri de a trăi fără Fillory. Lumea reală nu era la fel
de fantastică și de extraordinară ca regatul magic, dar era suficient de plină de distracții.
Chiar dacă nu conținea pegași și giganți, clocotea de fete ce păreau cel puțin la fel de magice
și de periculoase. Fillory era drăgălaș, dar lumea noastră ni se arăta fascinantă. Era destul de
simplu să uiți de Fillory când orice meci de fotbal, orice examen și sărut furat te îndemna să
renunți, să uiți, să lași totul în urmă. Între noi, vorbeam din ce în ce mai puțin despre Fillory,
iar pe Plover îl vizitam și mai rar, astfel că trecutul s-a topit cumva, îndepărtându-se mai
mult de realitate. De acum, cărțile începuseră deja să se vândă și o ploaie miraculoasă de bani
a început să cadă asupra capetelor noastre. Nu voiam să recunoaștem nici măcar unul de față
cu celălalt că simțeam ca și cum vândusem regatul – sau că îi vândusem existența reală, o
redusesem la statutul unei fantezii copilărești, în schimbul unor depozite regulate și din ce în
ce mai mari în conturi de care ne puteam folosi când împlineam douăzeci și unu de ani. De
acum împlinise șaptesprezece ani și mă aflam în pragul examenului de admitere la Colegiul
Merton, din Oxford. Nu sunt sigur că mai credeam în Fillory.
Însă Jane credea. Ea nu a încetat niciodată să caute nasturii ascunși de Helen și cred că i-a
găsit atunci când a dispărut, la vârsta de treisprezece ani. Însă Jane știa că nu avea vreun rost
să mă ia cu ea, iar niciunul dintre noi nu a încercat să o urmeze. Când nu s-a mai întors, am
presupus doar că urmase aceeași cale ca și Martin. Au trecut ani de când eu, Helen sau Fiona
am mai menționat Fillory altfel decât referindu-ne la finanțele noastre. Nu vorbim despre
Martin sau despre Jane – într-un fel, frații noștri au devenit niște ființe la fel de fantastice ca
și Calul Puf. Fără toate aceste lucruri, subiectele de conversație dintre noi au sărăcit
considerabil. Aș da orice să nu mai aud pălăvrăgeala entuziastă a lui Helen despre Isus, cu
accentul ei americanizat și ochii strălucitori. E ca și cum noi trei suntem unicii
supraviețuitori ai unui mare dezastru – ca bombardamentul unui oraș, așa cum Londra e
bombardată acum –, iar prin simpla reamintire a ceea s-a întâmplat riscăm să atragem din
nou avioanele asupra noastră, într-un atac criminal. Nici măcar nu aș fi scris atât de mult
dacă nu s-ar fi petrecut evenimentele care au cuprins Anglia și lumea în ultimii trei ani.
Faptele recente m-au adus pe culmi ale disperării pe care nici nu le crezusem posibile. Nu e
chip să știm cine va învinge în prezentul conflict și există șanse mari ca nemții să ocupe însăși
Anglia înainte să se sfârșească totul. Poate că va sosi ajutor. Poate că Martin simte
evenimentele din lume, de acolo de unde o fi, și se va întoarce; dacă lui nu-i pasă, atunci sper
ca măcar Jane să se înduplece. Dacă ei nu sunt capabili să intervină în treburile acestei lumi,
atunci poate Ember și Umber se vor milostivi. Ce mai imagine: frații mei pierduți și cei doi
Berbeci din Fillory, cuprinși de putere, mărșăluind întins spre Berlin, să-l atragă pe Hitler
afară din buncărul lui ca pe o hermelină.
Însă nu au sosit și încep să cred că nu vor veni vreodată. De aceea scriu aceste cuvinte. Cartea
asta e o colecție de amintiri, o istorie secretă, dar e și un act de sfidare calculată. În prezent
mă aflu cu Divizia a șaptea armată în Tobruk, Libia, pregătindu-mă pentru lupta de mâine
cu Rommel și panzerele lui.
Eu, Rupert Chatwin, rege al Fillory, care a călărit un grifon împotriva armatelor Regelui
Șoptitor, care a învins Suflarea din Vest într-o singură bătălie și și-a frânt spatele, va lupta
împotriva nemților într-un tanc Crusader vechi, plin de păduchi și duhnind a mine și a
trupurile tovarășilor mei de arme, care deja a scurs ulei în mai bine de jumătate din Africa.
Dacă supraviețuiesc, voi trimite cartea acasă, cu instrucțiunea de a fi publicată în decurs de
șase luni, cu excepția cazului în care trimit vorbă. Vestea că Fillory e real va împânzi prima
pagină a tuturor ziarelor din Marea Britanie, dacă nu mă primiți pe mine și pe familia mea
înapoi. Da, vorbesc cu voi: Ember și Umber, Martin și Jane. Dacă nu ne puteți lua, atunci
salvați-mi soția și copilul, singurul vostru nepot; asta e tot ce mai cer. Sigur că vă stă în
putere. Sigur că veți găsi compasiune în inimile voastre. Dar dacă tot nu-i suficient, atunci vă
ofer ceva în schimb. Nu am fost pe deplin sincer: când am fugit din Castelul Blackspire, nu
am plecat cu mâna goală. Blackspire e geamănul Castelului Whitespire și știam unde se află
camera comorilor și mai știam și cum să o deschid. Chiar și așa, cuprins de frică și de jale,
am fost destul de egoist și de mânios ca să jefuiesc trezoreria, luând orice aș fi putut căra. Nu
eram un expert, ca Martin, dar chiar și eu puteam recunoaște puterea când îmi era dat să o
văd. Am luat un cuțit și o vrajă și cred că sunt, într-adevăr, foarte puternice. Fac parte din
lucrurile mai vechi și cele mai strașnice. Puteți veni și încerca să mi le luați, dar cred că nu o
veți face. Poftim: vi le ofer de bunăvoie dacă îmi ascultați ruga. În numele lui Dumnezeu,
Ember și Umber, Martin și Jane sau în numele a orice vă este sacru, dacă citiți cuvintele mele,
atunci duceți-ne în Fillory. Mă voi căi pentru păcatele mele oricum veți pofti de veți mai
deschide pentru o ultimă dată ușa aceea. Am fost, odată, rege în Fillory, dar mă voi întoarce
ca slujitor umil dacă deschideți ușa. Vă implor. Când voi întoarce pagina, vreau să deschideți
ușa.
Cartea se încheia aici.
Plum a lăsat carnetul deschis în poală. Cântărea parcă aproximativ cinci sute de kilograme.
Fata nu se putea uita la Quentin. Nu voia să împărtășească acel moment cu el. Poate că
avea să-l privească curând, dar nu chiar atunci.
Nu sosiseră. Martin și Jane și zeii nu-l salvaseră pe Rupert, iar bunurile furate ale
străbunicului rămăseseră furate, iar el murise în deșert, deși soția și copilul lui – bunicul lui
Plum – supraviețuiseră oricum. Cuțitul era prada lui Betsy. La început, Plum se întrebase
unde era vraja, dar au găsit-o la sfârșitul caietului, decupată și lipită, pe o bucată
zgrunțuroasă de pergament, un pic mai mică decât restul paginilor: vreo douăsprezece foi
de scris mărunt, într-un alfabet străin.
Apoi totul s-a înecat în ceață, pentru că ochii lui Plum se umpluseră de lacrimi. Negase
adevărul toată viața ei, dar acum, după tot ce se întâmplase, după ce îi arătase fata din
oglindă, Plum nu mai putea întoarce privirea. Se întâmplase de-adevăratelea. Nu mai era
doar o poveste oarecare, ci o poveste adevărată. O găsise, o atrăsese între paginile ei, iar
acum era rândul lui Plum să-și joace rolul. Fillory îi rumegase strămoșii și îi scuipase. Acum
regatul era iar flămând și ținta era Plum; fata se vedea nevoită să găsească un mod de a
învinge ținutul.
Plum și-a așezat capul în mâini și a vărsat câteva lacrimi în sala de așteptare a gării din
Amenia. După cinci minute, fata s-a ridicat și a mers la magazine să-și cumpere șervețele.
— Quentin, a zis ea, când s-a întors. Cred că Fillory era real.
Îi era greu să rostească vorbele, de parcă nu ar fi vrut să fie spuse.
— Știu că sună nebunesc, dar cred că Rupert a spus adevărul. Cred că e totul adevărat.
Quentin a dat doar din cap. Nu părea surprins. Plum bănuia doar că și tânărul vărsase o
lacrimă sau două cât nu fusese de față.
— E real, Plum, a zis el. Am fost acolo.

Capitolul nouăsprezece
Casa se afla pe o stradă lăturalnică în West Village, una dintre acele alei ciudate unde
structura ordonată a orașului Manhattan începe să se strice, dincolo de Fourteenth Street.
Strada nu era foarte circulată, ceea ce se și căutase: era o destinație discretă. Plum zicea că
achiziționase locuința cu banii primiți de la bunici; partea lor din drepturile de autor pentru
romanele Fillory, venituri pe care le economisiseră cu intenția de a-i folosi ca rezervă în
perioada glorioasă de după absolvire ce urma să și-o petreacă la New York. Acum, ea și
Quentin se foloseau de mica rezervă ceva mai devreme.
De afară, casa părea întunecată și părăsită, iar tinerii au avut mare grijă să păstreze
aparența. Quentin nu știa după cine o să vină mai întâi pasărea: ei sau Betsy/Asmodeus,
dar cert e că zburătoarea se întorcea mai devreme sau mai târziu și probabil că intenționa
să aleagă victima mai slabă, ceea ce o scotea pe Asmodeus din socoteli. Deocamdată,
Quentin și Plum voiau să se piardă în marele oraș.
Nu se mai atinsese nimeni de casă de când fostul proprietar se mutase. Nu exista nici măcar
mobilă, așa că fugarii s-au așezat pe podeaua prăfuită din camera din față. Erau secătuiți și
extenuați de întreaga misiune dezastruoasă. Jurnalul lui Rupert îi obosise și mai tare, în alt
fel, dar Quentin s-a străduit să instaleze un mic scut minimal de protecție, înainte să
adoarmă. Vraja nu era specială, ci un farmec standard, însă era suficientă să ascundă casa
și să o facă opacă celor ce se întâmplau să mai treacă pe acolo, însă nu atât de opacă încât
să devină suspectă. Quentin nu se mai deranjase să includă în bula protectoare și etajele de
sus. Pentru moment, nu aveau ce căuta acolo.
Apoi s-au trântit pe podeaua sufrageriei, îmbrăcați încă în geci și cu fesurile trase pe frunte.
Trebuia să aducă niște canapele sau măcar niște saci de dormit. Și mâncare și căldură. Dar
nu momentan. Quentin nu dormise cu o noapte înainte și-și sucise spatele în timpul
căzăturii, iar acum resimțea o durere puternică în coloană. I se mai întâmplase de câteva
ori înainte. Până pe la douăzeci și cinci de ani nici măcar nu știuse că are o coloană: era
doar un sistem echilibrat, perfect neted și independent. Acum spatele lui era ca o cutie de
viteze stricată în care cineva vârâse o mână de nisip. Stând întins pe podeaua tare, Q
resimțea mai puțin durerea. Quentin se gândea la cât de prost merseseră lucrurile. Se
întâmpla adesea. Era din vina lui? repeta oare aceleași greșeli iar și iar? I-ar fi plăcut să
creadă că înfăptuia măcar alte erori.
Plum a adormit direct pe podea, cu geaca neagră, căpătată în limuzină, pe post de pat. Dar
Quentin nu putea pune geană pe geană. Jurnalul îi afectase în feluri diferite. Pentru Plum
fusese ca un ceas deșteptător, o rectificare de proporții ce o forțase să accepte în cele din
urmă că Fillory era real și că, inevitabil, făcea parte din el. Quentin îi povestise fetei, în tren,
întreaga lui poveste, de la cap la coadă, pe când podurile, gările și alte trenuri goneau pe
lângă fereastră, alături de multe pluguri leneșe de zăpadă și grădini cu balansoare și leagăne
întoarse la pământ. Q îi spusese totul, despre Alice, despre Julia și toate celelalte.
Dar pentru el, descoperirea însemna altceva, iar pe când Plum dormea, Q s-a ridicat, s-a
sprijinit de un perete și a citit carnetul din nou. Existau câteva noutăți: dacă Rupert spunea
adevărul, atunci Umber fusese cel care-l transformase pe Martin în Bestie, în schimbul unui
sacrificiu grotesc și obscur. Asta îl nedumirea pe Quentin la fel ca orice altceva. Trebuie să
fi fost ceva în neregulă cu unul dintre zeii din Fillory. Însă dacă Umber îl ajutase pe Martin,
atunci de ce-l omorâse Bestia, așa cum îi mărturisise lui Jane Chatwin? Nu avea niciun sens.
Însă lucrurile nu se terminau aici. Când Q a recitit jurnalul lui Rupert, tânărul a recunoscut
ceva în povestea lui. Din multe puncte de vedere, Rupert era exact ca el – povestea lui Q
era doar un ecou al vieții lui. După copilăria petrecută în Fillory, Rupert nu crescuse
niciodată în adevăratul sens al cuvântului. Fillory îl împiedicase să se maturizeze, iar când
adolescentul pierduse regatul, își pierduse și calea, fără a o mai regăsi vreodată. Și Quentin
iubise și pierduse Fillory, dar el nu voia ca povestea lui să se termine la fel.
Aveau nevoie de un plan nou, de o metodă de a da înainte sau chiar de o nouă slujbă. Data
viitoare aveau să fie pregătiți – pasărea îi trădase, nu respectase regulile, dar Quentin știa
de acum că nici nu existase vreo regulă. Dar mai întâi trebuia să se odihnească și să se
recupereze. Și să-și oblojească spatele. De asemenea, Q avea multe lucruri la care să
mediteze.
Plum s-a trezit cu noaptea în cap, plesnind iar de energie – fata era neobosită. Fără să știe
care erau planurile păsării, li se părea riscant să iasă afară din casă, așa că au rămas înăuntru.
Au comandat multă mâncare și niște mobilă ieftină, de asamblat, iar Plum a început să-și
aranjeze casa.
Cineva dăduse o tentă disco locuinței, prin anii ’70. Apoi un alt proprietar înlăturase toate
acele elemente retro, însă tot mai existau câteva covoare în culoarea avocado și urmele
plăcilor cu oglindă lipite de pereți. Un candelabru ce arăta ca Sputnik scăpase și el de
epurare. Dar casa avea o structură bună și păstra încă podelele cu scânduri late și ferestrele
cu tocărie din lemn, elegante, dar ineficiente din punctul de vedere al consumului de
energie, cu obloane frumoase și vechi. Pe tavan se vedeau multe ornamente drăguțe și
minuțios lucrate, din ipsos. Casa avea un soi de integritate. Plum cunoștea mai mult despre
magia de decor decât știa Quentin și-n plus era împiedicat de durerea de spate, așa că își
asumase rolul de consultant magic semi-priceput pentru contractorul hipercompetent. Sub
atenta îndrumare a fetei, tinerii au oprit prăbușirea iminentă a zidului din spate, ce era ros
de apă, căci burlanul era spart, iar scurgerea din curte era blocată. Instalațiile electrice și
sanitare nu mai fuseseră îmbunătățite de prin anii ’30, iar zidurile erau ticsite cu fire învelite
în pânză și țevi din plumb ce stau să se dizolve. Au reparat totul cât au putut de bine. Au
făcut toate vrăjile la care se putuseră gândi, până ce au îndepărtat suficient praf, mizerie,
zgură și resturi de tutun de pe ziduri, podele, chiuvete și căzi, astfel încât să ajungă pentru
a construi o altă casă din ele. Au pus în funcțiune cazanul, instalația de gaze și de apă. Dar
în timp ce Quentin lucra cu mâinile, mintea lui se preocupa de alte lucruri. Întreaga lui
schemă era distrusă. Ar fi trebuit să se simtă distrus de nereușită, în schimb… în ciuda a tot
ce întâmplase, orfan de tată și cu monedele lui Mayakovsky în buzunar, Q se simțea bizar
de liber.
La un moment dat, cineva dărâmase toate zidurile interioare ale ultimului etaj, lăsând în
urmă patru coloane singuratice și îngreunate de cărămidă, de care încă se agățau bucăți de
tencuială, creând astfel o sală lungă, de la un capăt la celălalt. Plum se tot fâțâia prin casă,
îmbrăcată în salopete și mănuși din plastic, atacând orice defect și reparând oriunde se ivea
ocazia; fata nu voia ajutorul lui Quentin și, în plus, spatele continua să-l chinuie pe tânăr,
așa că Q s-a retras în sala cea mare ca să-și limpezească mintea. Cu o bucată de cretă găsită
într-un dulap de sub scări, Quentin a trasat pe podea conturul unui labirint clasic. Făcuse
desenul din memorie, pe modelul vechiului șablon grecesc din Lemnos. Nu reușise de
prima dată să obțină așezarea potrivită a tuturor elementelor structurale, dar activitatea în
sine era un bun exercițiu de meditație. Culoarul labirintului se rotea și se răsucea în jurul
celor patru stâlpi. Labirinturile făceau parte din ramura veche a magiei și reprezentau
lucruri tare ingenioase: erau bune pentru reîncărcarea resurselor magice când acestea
tindeau spre minimum. Când a terminat, Q a atârnat la ferestre niște cearșafuri mai ieftine
și ponosite ce produceau o lumină slabă, difuză și imaterială. Q a pășit în labirint și s-a târât
încetinel prin ele de mai multe ori. Mersul îi elibera gândurile și-i relaxa spatele. Quentin
își simțea mintea din ce în ce mai atrasă de jurnalul lui Rupert și de vraja de la spatele
carnetului. Din câte își putea da Quentin seama, Rupert ori nu făcuse niciodată farmecul,
ori nu înțelesese la ce folosea. Acum era rândul lui Q să-și pună această întrebare. Vraja era
o comoară furată din măruntaiele întunecate ale regatului Fillory, așa că trebuie să fi valorat
ceva. În plus, exista ceva profetic în modul în care o găsiseră. Oare cum o numise Rupert?
Descântec vechi? Poate că era magie de război sau ceva ce-i putea ajuta dacă pasărea venea
după ei. Poate că reprezenta o vrăjitorie misterioasă și ciudată și suficient de puternică încât
să o poată ajuta pe Alice.
Quentin a citit vraja pe când parcurgea labirintul. Nu a trecut mult și putea deja păși fără
să se mai uite pe unde călca. Studiul pe care-l făcuse asupra paginii găsite în Țara-lui-
Nicăieri nu fusese degeaba; cel puțin îi șlefuise abilitatea de a desluși retorica noduroasă a
vrăjilor făcute în limbi pe care le cunoștea foarte puțin. Trecuse mult timp de când nu mai
încercase să citească în filloriana arhaică, darămite să înțeleagă notițele care indicau
gesturile magice.
Cu cât citea mai mult, cu atât vraja părea să contrazică așteptările lui Quentin. Q
presupusese că avea de-a face cu vreo tehnică de luptă: ori un scut foarte puternic ori o
armă letală sau chiar amândouă. Poate că era vorba de un farmec de camuflaj sau un soi de
efect cataclismic al vremii. Dar textul nu părea să indice nimic din toate astea. Cumva,
farmecul nu avea forma potrivită. În primul rând, era extrem de lung – majoritatea vrăjilor
puteau fi transcrise pe maximum câteva pagini, pentru că pur și simplu nu era necesar mai
mult, dar vraja lui Rupert se întindea pe douăzeci de pagini. Spre finalul descântecului erau
multe elemente formale ce păreau să îndeplinească o funcție pur ceremonială, dar nu puteai
ști niciodată ce aveai voie să omiți, așa că erai obligat să faci vraja de la cap la coadă. Ba mai
mult, farmecul necesita multe materiale, inclusiv câteva obiecte exotice. În concluzie, vraja
era o povară și cerea mult timp, efort și bani. Era chiar mai dificilă decât vraja pe care o
făcuseră ca să rupă farmecul încorporat (pe care nici măcar nu apucaseră s-o facă, la dracu).
Totuși, în construcția ei exista ceva elegant. Descântecul era un haos total, dar în spatele
detaliilor elaborate se ascundea o structură complexă. Etapele mai târzii se îmbinau cu cele
anterioare, acumulând efecte și amplificându-se reciproc – într-un fel, farmecul era o operă
de artă. Un timp, Quentin s-a gândit dacă nu cumva avea de-a face cu o invocație precum
cea folosită de Fogg ca să strângă demonii sau aceea făcută de Julia și de prietenii ei, în
Murs, și care avusese efecte atât de dezastruoase. Dar Q nu credea că avea vreo legătură.
Magia nu semăna cu nimic din ce mai văzuse vreodată. Vraja îi făcea degetele să tresară, ca
și cum își dorea să fie făcută. Quentin a ieșit din labirint și a dus hârtia la Plum.
— Am citit vraja aia, a zis el. Cea pe care ți-a lăsat-o străbunicul tău.
— Aha.
Plum se afla în pivniță, așezată pe o scară și lucra absorbită asupra grinzilor, deși Quentin
nu-și dădea exact seama ce anume.
— E interesantă, a spus el.
— Îmi imaginez.
— Nu am văzut niciodată așa ceva.
— Aha.
Plum și-a pus palma pe o grindă mare și a apăsat. Grinda a scrâșnit și a gemut, iar întreaga
casă parcă s-a mișcat un pic. Plum a studiat rezultatele.
— Chestii de structură, a explicat ea.
— Nu te deranjează dacă o mai analizez un pic?
— Ai binecuvântarea mea.
— Nu vrei să-ți arunci și tu o privire?
Fata a clătinat din cap, fără să-l privească pe Quentin. Era complet absorbită.
— Din câte am văzut, nu pot s-o citesc. Tu înțelegi scrierea?
— Mai mult sau mai puțin.
— Păi, ține-mă la curent.
— Așa o să fac.
Încetul cu încetul, Q a început să se pregătească. Din câte își putea da seama din
manuscrisul lui Rupert, avea nevoie de echivalentul magic al unei camere sterile dintr-o
fabrică de semiconductori, așa că tânărul a curățat și a izolat ultimul etaj în toate felurile la
care se putea gândi. A zguduit cu șocuri electrice zidurile, bârnele și grinzile, așa de tare că
dintre crăpăturile lor a sărit praful și apoi a continuat să zguduie și praful. Reticent, Q a
luat o cârpă umedă și a șters labirintul din cretă, care-și îndeplinise însă scopul. A urcat pe
scări câteva mese de lucru, ridicându-le prin aer și lovindu-le de pereți. Plum se încruntase
la vederea găurelelor din tencuială. La intrarea în cameră, Quentin trebui să dezasambleze
mesele pentru că nu estimase corect mărimea și obiectele nu încăpeau pe ușă.
Când intrai în detalii, vraja nu era deloc un corp unic, ci era compusă din vreo cincisprezece
sau douăzeci de farmece diferite, combinate, ce la un moment dat se intersectau sau chiar
se sincronizau. Unele descântece puteau fi făcute mai devreme, chiar și cu o zi înainte, dar
majoritatea erau importante și trebuiau săvârșite pe moment. Lui Quentin îi venea greu să
rețină totul. Dar oare ce spusese Stoppard? Dă-i unui tocilar o ușă pe care să o poată
închide.
Quentin a făcut incursiuni precaute în oraș, în căutarea de resurse, strecurându-se la
adăpostul domurilor magice de camuflaj. Pereții atelierului de la ultimul etaj au început să
se umple de șiruri de cărți – ghiduri, atlase botanice, volume de vrăji uriașe, cu cotoare
negre și pielea crăpată fin, ca un pământ uscat, așezate în teancuri înalte și instabile care
se legănau îngrijorător dacă treceai pe lângă ele. Mesele au început să se umple de o
aglomerare bizară de unelte din oțel și aramă și vase ciudate, asimetrice, din sticlă. Pe când
studia detaliile tehnice, una dintre funcțiile majore ale farmecului îi devenea din ce în ce
mai clară; contururile ei se profilau limpede într-o mie de amănunte practice. În mare parte,
vraja părea să aibă de-a face cu spațiul. Aici, un descântec te învăța să fabrici, literalmente,
spațiu, să întrepătrunzi spațiul și timpul dintr-o sursă nouă. Dincolo, alt farmec extindea
spațiul, îl umfla ca pe un balon. Altă vrajă îl contura, asta îi stabiliza limitele și se asigura
că nu se destramă când se forma. Dar după aceea, vraja devenea foarte obscură și greu de
urmărit. Unele vrăji invocau materia. Această porțiune a farmecului se ocupa cu sustragerea
entropiei dintr-un sistem, forțând materia să se organizeze; apoi materia era trecută printr-
o serie de transformări încurcate, dintre care unele nu păreau să aibă niciun efect, iar altele
anulau alte modificări anterioare. Exista și o serie întreagă de farmece botanice, pentru
vreme sau apă și vânt, descântece prin care puteai modela cactușii. În cadrul descântecului
se găseau și câteva detalii incredibil de complicate ce încercau să restabilească parametri
fizici de bază ai universului: sarcina elementară, viteza luminii, constanta gravitațională. În
ciuda complexității ei elegante, vraja emana un iz primordial, primitiv. Descântecul era
vechi și ciudat, o relicvă dintr-o altă vreme și altă lume. Parcă nu mai fusese făcut de mii
de ani. Un lucru era sigur: magia era de proporții. Quentin nu mai încercase niciodată așa
ceva și vraja avea să-l pună binișor la încercare. Până în acel moment, nu fusese decât un
vrăjitor itinerant destul de competent, dar dacă reușea s-o ducă la final, devenea de-a
dreptul maestru. Quentin nu voia să se mulțumească cu mai puțin.
Într-o dimineață, devreme, o furtună cu fulgere iscată în zori l-a trezit pe Q și pe când zăcea
în pat întrebându-se dacă să mai adoarmă, imaginea completă a farmecului i s-a format în
minte. Elementele se aranjaseră spontan, ca și cum ar fi așteptat să se dea din calea lor și să
le lase să-și ia forma. Iată-l, farmecul, stins și pâlpâind, dar complet, cu toate părțile la locul
lor.
Nu era magie de război. Vraja nu te proteja și nu te ascundea. Nu omora și nici nu invoca
un pericol. Nici nu avea să o aducă înapoi pe Alice. Vraja crea ceva; vraja crea un tărâm.
Q s-a pus pe râs. Era prea amuzant, prea nebunesc. Dar acum, că înțelesese despre ce era
vorba, nu mai putea să ignore evidența. Quentin putea urmări scopul principal ca pe o
poveste ce șerpuia abrupt prin diverse secțiuni și paragrafe și subclase, întocmai unei
spirale de ADN. Farmecul exista pentru a crea o mică lume. Era teribil și brutal de ingenios.
Nu consta într-un act cosmic creaționist, ca un fulger venit din Olimp; era mult mai subtil
de atât. Aducea cu o sămânță, cu embrionul uscat, în formă de lacrimă, al unei mici lumi,
atât de mici că putea scăpa într-o crăpătură din asfalt, dar plină de nisip și ploaie, de stele
și legi fizice, plină de viață, comprimate și uscate sub forma unor cuvinte pe o pagină. Dacă
făceai vraja în mod corect, pagina avea să se desfacă într-un loc ascuns de lumea reală; o
grădină secretă.
Quentin putea deja să vadă în mintea lui lumea nouă, proaspătă și încă nedescoperită.
Câmpuri verzi de iarbă încâlcită, lacuri adânci și tăcute, umbrele norilor întinse sub ochii
lui ca o gravură de Escher, așa cum îi păruse Pământul când fusese gâscă. Păsările
zburătăceau prin tufișuri, căprioarele mergeau cu picioarele lor țepene prin păduri. Nimeni
n-o să dețină sau să conducă lumea asta, dar puteai avea grijă de ea. O puteai avea în
administrare.
Stând întins pe pat, prin semiîntuneric, Quentin a uitat cu totul de pasăre și de bani. Acum
păreau să nu mai aibă niciun rost. Uitase de Brakebills și chiar de Alice, pentru o clipă. Vraja
avea un iz nou: era pe jumătate magie, pe jumătate operă de artă. Quentin își irosise prea
mult timp căutând regate noi. Voia acum să construiască el însuși unul, un loc magic, ca
Fillory. Dar nu Fillory, ci aici, pe Pământ.

— Să nu crezi că te fac nebun, a zis Plum, dar mi s-a părut c-ai spus că vrei să creezi un
tărâm.
— Da, o să creez. Sau o să-l creăm. La asta servește vraja lui Rupert.
Plum s-a încruntat.
— Nu pricep, a recunoscut ea. Nu poți să creezi pur și simplu o lume.
— Știi, m-ar ajuta să nu pui problema așa.
— Adică o să aibă stânci și copaci și chestii din astea?
— Exact.
— Uau!
Fata s-a întins și și-a cuprins genunchii cu brațele. Tinerii luau micul dejun la noua lor masă
Ikea.
— Uau! Păi, ce mai vrajă! Străbunicul nu le prea avea cu scrisul, dar trebuie să recunoști că
a fost un hoț destul de priceput. Crezi că e posibil să reușești?
— Cred că ar trebui să aflăm.
— Dar nu pricep. De ce? Adică, sună mișto, dar pare a fi o mare bătaie de cap.
Quentin sesiza însă importanța pe care o căpăta vraja. Noul tărâm putea fi un loc bun în
care să se ascundă de pasăre, dacă se dovedea a fi nevoie, dar nici nu conta. Ideea era că el
dorea să încerce. Asta însemna ceva pentru el. Tărâmul avea să fie precum insula lui
Prospero: o lume model, sigură și liniștită și intimă. Tărâmul unui magician. Cu simțul ei
de observație extrem de dezvoltat, Plum își dădea seama că nu exista chip să-l facă pe Q să
se răzgândească. Fata a oftat.
— Și dacă vom crea un tărâm, noi ce devenim? Un soi de zei?
— Nu cred, a zis Quentin. Nu cred că lumea asta o să aibă vreun zeu. Sau poate că o să aibă.
Dar trebuie să-i creăm și pe ei.
Cu Plum alături de el, sau cel puțin fără să opună rezistență, lucrările au progresat mai
repede. Quentin a luat legătura cu un vrăjitor foarte dezgustător și neatrăgător din sudul
Bronxului, care i-a vândut o cutie din metal aburindă, ce bâzâia ușor și despre care jura că
ar fi conținut o mostră de ununennium, un element sintetic cu numărul atomic 119, ultimul
din tabelul periodic. Existența lui era încă, în mare parte, teoretică – laboratoarele nu
creaseră decât câțiva atomi deodată și, de obicei, elementul se destabiliza în câteva
milisecunde. Dar atomii din mostra aceea erau criogenați cronologic sau fuseseră cel puțin
extrem de încetiniți. Ori se presupuneau că ar fi. Quentin își cheltuise pe cutia din metal o
mare parte din banii primiți de la pasăre în prima zi.
— Chiar crezi că găsim elementul acolo?
Plum se uita sceptică la cutie.
— Nu știu, a răspuns Quentin. O să aflăm.
— Cum?
— Presupun că riscăm și aflăm.
Quentin avea, făcut special pentru proiect, un toiag foarte scump și foarte grandios, din
pernambuco – lemnul foarte dens și negru, aproape fără pic de granulație, din care sunt
făcute arcușurile pentru violoncel –, potcovit și gravat cu argint. Quentin nu lucra, în mod
normal, cu baghete sau toiege, dar de data asta era posibil să aibă nevoie de el în caz de
urgență, ca un soi de buton de panică, dacă lucrurile o luau complet razna.
Trebuise să ascundă totul, ca să nu atragă atenția păsării, dar problema mergea chiar și mai
departe: Quentin era destul de sigur că vraja e interzisă din punctul de vedere al
comunității magice. Nu existau multe legi printre magicieni, dar să sintetizezi un întreg
tărâm și să-l ascunzi într-o casă din Manhattan trebuie să fi încălcat o mare parte din ele,
așa că în ceea ce privea energia magică, clădirea trebuia închisă etanș. Nivelul de putere
cerut era și el enorm și Quentin nu putea decât să fie recunoscător că nu folosiseră
monedele lui Mayakovsky pentru a desface farmecul încorporat. Avea să utilizeze una
pentru proiectul lui. Nu pentru asta le crease Mayakovsky, dar Q considera că profesorului
i-ar fi plăcut ideea.
Quentin scrijelise șapte rânduri lungi de scriere filloriană în podeaua tare a atelierului cu
ajutorul unei dalte și a unui ciocan. Apoi trecuse la tavan, îngropând în tencuială rotocoale
mari de fire de platină. Pe alocuri, decojise pereții și prinsese alte fire de-a lungul pilaștrilor
goi. Singura piesă de puzzle care lipsea cu desăvârșire era blestemata de plantă, cea de pe
pagina din Țara-lui-Nicăieri. În mod incredibil, desenul se regăsea și în vraja lui Rupert.
Quentin nu era sigur că planta era absolut necesară, dar în orice caz, tot nu o putea
identifica, așa că nu aveau decât să se descurce și fără ea.
Într-o noapte, după ce lucraseră amândoi până la extenuare, Q și Plum stăteau întinși pe
canapele în camera fostă-disco, ca și cum ar fi nimerit acolo aruncați de o explozie. Erau
prea obosiți să meargă la culcare.
— Deci cât de mare o să fie lumea asta? a întrebat Plum.
— Încă nu știu. Nu cred că poate fi gigantică. De vreo zece acri, poate. Ca Pădurea-celor-o-
sută-de-acri, din Winnie-the-Pooh.
— Doar că vor fi doar zece.
— Mda. Încerc să menționez asta pe undeva, a zis Quentin, dar e greu să-mi dau seama ce
și unde se potrivește.
— Dar nu va ocupa spațiu în lumea reală.
— Sper că nu.
— Quentin, de ce faci asta?
Q înțelegea importanța întrebării. Tânărul hotărâse să adoarmă pe canapea, simțea că se
topește. Dar a încercat să răspundă înainte să-l cuprindă somnul.
— Pentru ce crezi că există magia?
— Nu știu. Nu-mi răspunde la întrebare cu altă întrebare.
— Obișnuiam să mă gândesc mult la asta, a zis Quentin. Adică, nu e la fel de evident cum
citești în cărți. E mai pe ocolite. În cărți apare mereu cineva, gata să-ți spună: „Hei, lumea
e în pericol, răul își arată fața, dar dacă ești rapid și iei inelul ăsta și-l arunci în vulcanul ăla
de colo, totul o să fie bine.” În viața reală, tipul ăla din poveste nu apare niciodată. Nu e de
găsit. E ocupat să dea sfaturi în alt univers. În lumea noastră nu știe nimeni niciodată ce să
facă și toți sunt la fel de nedumeriți și plini de sugestii de rahat, așa că trebuie să te descurci.
Iar după ce înțelegi situația și ai săvârșit ce trebuia săvârșit, nu vei ști niciodată dacă ai făcut
bine sau rău. Nu vei ști niciodată dacă ai aruncat inelul în vulcanul potrivit sau dacă
lucrurile ar fi mers mai bine dacă nu făceai nimic. Nu există nicio pagină cu răspunsuri la
finalul cărții.
Plum a rămas tăcută atât de mult timp, încât Quentin se întreba dacă nu cumva fata
adormise în timp ce el vorbea. Apoi Plum a zis:
— Deci… ce? Tu știi ce ai de făcut și magia există ca să creezi tărâmuri?
— Nu.
Quentin a închis ochii.
— Tot nu am nici cea mai vagă idee la ce servește magia. Poate că asta e o decizie pe care
trebuie să o iei singur. Dar trebuie, în mod categoric, să te hotărăști. Magia nu e ca să stai
în fund și o știu prea bine pentru că am încercat. Are vreun sens ce spun?
— Cuvintele tale nu mai au sens de ceva timp.
— Mi-era teamă de asta. Ei, o să înțelegi când o să ajungi la vârsta mea. Cât ai acum,
douăzeci și doi de ani?
— Douăzeci și unu.
— OK, păi eu am treizeci.
— Nu ești bătrân, a spus Plum.
— Nu mă lua de sus.
— Just. Și cum crezi că o să arate lumea?
— Nici asta nu știu, a răspuns Quentin. Uneori încerc să mi-o imaginez, dar e diferită de
fiecare dată. Câteodată e făcută doar din câmpii. Altă dată e o livadă, cu rânduri infinite de
meri. Poate că arată oricum ai vrea tu să arate.
— Sper să fie ca Pădurea-celor-o-sută-de-acri, a zis Plum. Cred că ar trebui să te concentrezi
pe asta.

Capitolul douăzeci
Plum avea nevoie de o noapte liberă. Era începutul lui aprilie în Manhattan, iar vacanța de
iarnă aproape că se terminase la Brakebills, însă unii dintre foștii ei colegi de școală se aflau
încă în oraș. Știind cât de aproape se aflau de ea, fata fusese cuprinsă de un dor nebun de
vechea ei viață. Plum a decis să dea curs sentimentului. Nici măcar nu era sigură că după
plecarea ei dramatică de la Brakebills mai putea fi primită politicos, așa că fata a răsuflat
ușurată când s-a ivit invitația.
Locul de întâlnire era un bar de la subsol, pe strada Houston. Barul avea un tavan jos și o
grămadă de canapele dărăpănate și un tonomat bunicel. Locul supraviețuise neatins de
nebunia pentru cocteilurile artizanale elaborate. Majoritatea celor din vechea Ligă se aflau
acolo, alături de câteva fețe noi, printre care și Wharton – intrarea lor iminentă în lumea
largă părea să-i fi unit, până în punctul la care băiatul și Liga ajunseseră practic de aceeași
parte a baricadei. Plum avea impresia că Liga se cam lenevise în absența ei. Ei bine, era
timpul să lase deoparte copilăriile, cum spune versetul. Cel puțin ei terminaseră colegiul.
Au băut halbe de bere blondă indiană și au încercat să se amuze observându-i pe civilii,
prostănacii sau plicticoșii, sau cum ai fi vrut să le zici, din jurul lor. Au făcut pariuri despre
ce simțeau oamenii, iar Holly, care avea un talent aparte, le-a citit gândurile ca să vadă care
dintre ei avusese dreptate. Fata nu reușise să obțină date exacte precum cuvinte sau
imagini, ci doar tonul lor emoțional, dar de obicei acesta era de ajuns. Barurile erau un loc
potrivit pentru un asemenea joc. Alcoolul făcea mințile oamenilor mai transparente, ca
uleiul pe hârtie.
Plum știa că o să vorbească despre Brakebills și mai știa că o s-o doară. Durerea era de fapt
o parte din motivul pentru care se afla acolo. Voia să-și testeze noua personalitate din
punctul de vedere al fetei care trecuse deja de pragul critic, care gustase viața în lumea
reală, chiar dacă circumstanțele fuseseră forțate. Din fericire, atunci când a venit, durerea
a fost suportabilă. Veștile din lumea de cristal de la Brakebills o ajutau să o jelească pe
comparativ mai simpla Plum, ce obișnuise să facă parte din acel univers. Noaptea aceea
avea să fie o veghe pentru cealaltă Plum, aceea care nu ar fi încercat în veci să facă farsa
prostească. Odihnească-se în pace.
Fata i-a interogat cu de-amănuntul. Foștii ei colegi bolboroseau de bârfe: din cauza
absolvirii care se apropia, studenții din anul al cincilea se întorseseră cumva la o formă
primordială a lor înșiși. Toți cei care se ținuseră sub control în ultimii cinci ani se eliberau
acum de orice zăgaz. Chiar și studenții introvertiți sau excesiv de supuși în fața autorității
începuseră să experimenteze în mod riscant cu obrăznicia.
Bula luminată se afla pe o traiectorie dezastruoasă cu lumea dură și sălbatică a realității, iar
când cele două aveau să se izbească, bula de Brakebills urma să se spargă. Toate astea se
întâmplau fără Plum. Fata se simțea ca și cum se născuse prea devreme – era un copil
prematur, bolnăvicios și sfrijit, alături de alți bebeluși sănătoși și rozalii, născuți la termen.
Mulți dintre colegii ei aveau planuri pentru perioada de după absolvire. Darcy o să lucreze
pentru cineva care lucra la rândul lui pentru un judecător de la Curtea Vrăjitorilor (cuvântul
„vrăjitor” era un anacronism care apărea în general în contexte ce priveau dreptul). Lucy o
să fie asistenta unui artist posibil escroc, dar indubitabil faimos, care construise sculpturi
enorme, invizibile, pe cerul de deasupra orașului. Wharton voia să se ocupe de probleme
de mediu. Holly făcea parte dintr-un grup cvasiparamilitar de duri care se ocupă de
anticiparea și prevenția violențelor dintre civili. Ceilalți erau ocupați cu plăcerile sau măcar
lenevirea. Viața începea deja să-i împartă în categorii, fie că voiau sau nu. Tot ce mai puteau
face era să se holbeze prostește unii la alții peste golurile ce se făcea din ce în ce mai mari.
Plum se regăsea introdusă într-o subcategorie ad hoc formată dintr-un singur membru.
Nimeni nu se simțea confortabil să o întrebe despre cum decurgea viața ei după dezastrul
ce-i distrusese cariera și, din punctul lor de vedere, viața. Așa că Plum s-a oferit să le spună
că lucra voluntar cu fostul profesor Quentin Coldwater la un Proiect Absolut Fascinant de
Cercetare, a cărui natură exactă nu o putea dezvălui. Capetele s-au întors spre ea. Bârfa asta
era din cel mai bun lot – pură ca un mediu farmaceutic.
— Mamă, Doamne! a zis Darcy, lovindu-se cu palma peste gură. Doamne! Zi-mi că nu te
culci cu el. Minte-mă, dacă e nevoie, dar vreau să aud aceste cuvinte.
— Nu mă culc cu el! Isuse, ce mai idee!
Din fericire, Plum nici nu trebuia să se prefacă îngrozită de idee. Quentin îi era mai mult
ca un soi de frate mai mare și mai deștept.
— Drept cine mă iei?
— Deci tu… doar locuiești și muncești cu tipul ăsta misterios și posac, mai mare ca tine,
douăzeci și patru de ore pe zi, șapte zile pe săptămână, a zis Chelsea.
— Nu știu de ce îmi vine în minte expresia „Girl Friday”16, a comentat Wharton.
— Băieți. Relația noastră nu e deloc atât de intimă pe cât vă închipuiți. Trăim în aceeași
casă. Eu îl ajut cu un proiect.
— Vezi, orice fărâmă de intimitate ar exista, știi tu… Chelsea și-a frânt mâinile panicată,
îmi dă fiori.
— Nu știu, a replicat Lucy, loială, contracarând atacul. Hai, ce, nu are decât… patruzeci de
ani?
— Treizeci.
— Scuze. E greu să-ți dai seama din cauza, știi tu, a părului. N-am vrut decât să zic că nu
suntem tocmai într-un scenariu cu Humbert Humbert. Nu întocmai.
— Nu suntem în niciun fel de scenariu! Doamne! Nu exista niciun scenariu!
— Bine, bine.
Darcy a ridicat mâinile: ne predăm. Deocamdată.
— Aș vrea doar să ne dai un indiciu în legătură cu ce lucrați.
Plum a dat curs rugăminții lor. Se săturase. Ceva din ea dorea să răspundă la provocarea de
a se apăra, atât pe ea, cât și pe Quentin. La un moment dat – fata n-ar fi știut să spună când
– pasiunea pentru proiect trecuse de la impulsul ciudat al lui Quentin la ea. Plum își dorea
ca ei doi să reușească.

16O femeie de ajutor, mână dreaptă; numele este inspirat de personajul lui Daniel Defoe, Vineri
(Friday în lb. Engl.) (n. tr.).
— Uite, a zis, știu că sună ciudat. Am tot respectul pentru tot ceea ce faceți voi. Chiar așa
e. Chiar dacă o să stați mai mult drogați și o să proiectați spectacole de lumini pe tavan.
Chelsea a ridicat ambele mâini, făcând semnul victoriei.
— Alea sunt drumurile voastre și sunt grozave. Eu urmez pur și simplu altă cale și e, cu
siguranță, o cale în sine, dar că e diferită pentru că nu știu exact unde va ajunge. Ceea ce
face Quentin – uite, nu vreau să intru în detalii, dar e destul de minunat și țintește către
ceva real. E un alt soi de magie. E grandios și nou și dificil. Riscă enorm. Mie îmi place asta.
Cred că mi-ar plăcea ca într-o zi să fac și eu ceva asemănător.
Plum și-a terminat berea în tăcere. Cu toții se simțeau un pic jenați că Plum nu ținuse un
discurs autocritic sau amuzant. Ei, și? și-a zis ea.
— Deci…
Darcy spărsese tăcerea.
— Deci vreți să știți ce facem? Facem magie. Și dacă reușim, o să fie o ditai capodopera.
Asta era magia, nu? Iar un lucru trebuia reținut: magia nu era niciodată amuzantă.

Ceea ce spusese Plum nu era însă în totalitate adevărat. Încă nu făcuseră nicio vrajă. Dar
aveau să încerce în curând. Pregătirile complexe ale lui Quentin de la etajul al patrulea
începeau să aibă efect. Într-o dimineață, Plum a intrat în cameră și a observat ceva ciudat
la una dintre ferestre, un mic pătrat în peretele din spate. Părea întunecat, ca și cum era
acoperit de ceva din afară, în timp ce restul de ferestre erau inundate de lumina solară din
Manhattan. Nu era blocată, dar priveliștea se schimbase. Acum, prin ea puteai vedea alt loc
sau un alt timp: o mlaștină tăcută, cenușie ca oțelul, la înserat. Acri întregi de ierburi înecate
și unduitoare în lumina ce sta să se stângă, întinși spre orizont. Plum a atins geamul. Deși
celelalte ferestre erau reci, sticla era irațional de caldă.
— Ciudat. Unde dracu’ o fi locul ăsta?
— Nu am absolut nicio idee, a răspuns Quentin.
Spatele lui Q își mai revenise, dar tot avea nevoie de ajutor, iar acum o folosea pe Plum pe
post de asistent vrăjitor. La început, fata nu se implicase din rușine: se pregătise, aflând că
Fillory era real, de un atac din partea laturii ei depresive. Descoperirea părea să fie exact
elementul care să insufle depresiei o putere și substanțialitate înfricoșătoare. În schimb,
Plum făcuse față veștilor surprinzător de bine și de relaxată, ca și cum nu moștenirea ei
genetică, ci însăși pregătirea constantă pentru impact fusese lucrul ce-i cauzase atâtea
necazuri de-a lungul anilor.
Q și Plum și-au petrecut o zi întreagă lungă și rece pe acoperișul plat și lipicios, acoperit cu
smoală, al casei, finalizând scutul protector acolo. Dacă vreun satelit aflat în trecere se
întâmpla să facă o poză, atunci niște chestii cu adevărat ciudate o să apară pe Google Earth.
— Povestește-mi despre Alice, a zis Plum.
Fata picta niște sigilii cu vopsea neagră pe acoperișul negru.
— Adică, spune-mi mai multe despre ea.
Cuvintele fetei l-au făcut pe Quentin să tacă o lungă perioadă de timp, iar Plum se întreba
dacă nu cumva depășise o anumită limită. Tânăra cunoștea informațiile esențiale, dar
Quentin nu fusese foarte darnic cu detaliile. Probabil că nu voia să discute. Dar Plum avea
chef să știe.
— Ce vrei să știi?
— Cum era ea, ce lucruri îi plăceau, chestii de genul ăsta. Adică, i-am văzut fantoma sau
niffinul sau ce-o fi fost, dar nu știu cum era ea în viața de zi cu zi.
Quentin s-a oprit din lucru, s-a ridicat și și-a masat șalele.
— Alice era grozavă. Era bună, amuzantă și ciudată. Era deșteaptă – mai deșteaptă decât
mine și un magician mult mai bun. Făcea lucruri pe care nici acum nu le înțeleg. Într-un
fel, făceau parte din ceea ce era ea – avea o forță, o putere pe care nu le-am mai văzut la
nimeni altcineva.
— Ai fost îndrăgostit de ea? Adică, știu că ați fost iubiți, dar…
— Da, absolut.
Quentin a zâmbit.
— Totalmente îndrăgostit. Dar nu eram pregătit pentru ea. Era mult mai matură ca mine
și mai aveam încă multe de lămurit cu mine însumi. Am făcut niște greșeli. Am crezut că
unele lucruri erau mai importante decât s-au dovedit a fi în realitate.
Plum s-a ridicat și ea. Era arsă de soare și obosită, iar materialul de pe fundul pantalonilor
ei s-a dezlipit de acoperiș în așa fel încât sugera că probabil smoala îi distrusese.
— Am impresia că eviți să spui ceva.
— Mda. Probabil faptul că m-am culcat cu altcineva.
Ah. Lui Plum îi părea cam rău că întrebase, dar Quentin a continuat.
— Apoi ea s-a culcat cu altcineva. A fost urât, aproape că am stricat tot. Apoi, în momentul
în care începeam să înțeleg, atunci a murit.
— Ce nasol! Îmi pare rău.
— Mi-a luat mult timp să trec peste.
Periplul romantic al lui Plum era destul de limitat și beneficia de o cantitate minimală de
dramatism. Era singurul aspect în privința căruia nu se simțea deloc jenată să rămână în
urma apropiaților ei, dar se mândrea cu înțelegerea profund filozofică a relațiilor altor
oameni.
— Și dacă ai reuși cumva să, știi tu, să o aduci înapoi, crezi că ați fi împreună? Adică, tu
încă o iubești?
— Nu o mai recunosc, Plum. S-a întâmplat acum mult timp. Acum sunt altă persoană, sau
cel puțin așa sper. Va trebui să vedem.
— Deci ai lua-o de la început.
— Dacă ar vrea și ea, da. Deși am impresia că pe atunci eram tocmai pe punctul de a începe.
Nu am lua-o de la capăt, ci am începe pur și simplu.
Raze de un portocaliu intens se strecurau din cer, încetinite de aerul urban vâscos pe la
care-l traversau, plin de particule și emisii toxice. Genunchii lui Plum au trosnit.
— Uite ce nu înțeleg eu. Dacă erai așa de nepregătit, dacă mai aveai atât de mult de învățat,
de ce crezi că te-a iubit?
— Nu știu, a zis Q. Nu am știut niciodată.
— Ar fi poate mai bine să afli. Preferabil înainte să o aduci înapoi.

A doua zi de dimineață avea loc repetiția cu costume. Au spart vraja în elementele ei

componente, parcurgându-le pe fiecare individual, apoi în grupuri mici, atenți în tot acest
timp să nu le lase să se combine în ceva viu și volatil. În cazurile în care vrăjile erau deosebit
de costisitoare sau periculoase din punct de vedere fizic, tinerii doar le mimau. Deși, la un
moment dat, Plum a uitat și a rostit ceva ce nu ar fi trebuit să spună și uite așa, dintr-odată,
camera s-a umplut de lumină și de căldură. Pentru o clipă a fost îngrozitor, ca atunci când
feedbackul e prost printre spectatori.
— Rahat! a sărit Quentin.
Fata a auzit după aceea apa din baie.
Când s-a întors, unghiile lui tot mai luminau ușor.
— Scuze! a zis Plum. Îmi pare rău!
— Nicio problemă, a răspuns Quentin, deși era evident enervat. Ia-o de la capăt.
Era amuzant cât de dezordonată și de imperfectă era magia. Când oamenii spuneau că
unele lucruri merg ca prin farmec, ei nu se refereau decât la faptul că nu costa nimic și că
magia făcea exact ceea ce voiau ei. Dar erau o grămadă de lucruri pe care nu le puteai realiza
prin vrăjitorie. Magia nu învia morții, nu te făcea fericit, nu te făcea frumos. Și chiar nici
acelea pe care le putea îndeplini nu erau mereu ideale. Și mereu, fără excepție, magia costa.
Și-n plus era ineficientă. Sistemul nu era niciodată etanș, ci elimina mereu energia în plus,
irosind-o sub forma sunetelor, a căldurii, a luminii și a vântului. Mereu aveai parte de
bâzâieli, de murmure, de luciri și străfulgerări ce nu serveau niciunui scop precis. Magia
era, fără doar și poate, imperfectă. Însă lucrul cu adevărat amuzant, s-a gândit Plum, era
că, dacă ar fi fost perfectă, probabil că și-ar fi pierdut din frumusețe.
În ziua cea mare, Quentin și Plum se puseseră de acord să înceapă la prânz, dar ca orice
eveniment care implică mai mult de o persoană și o grămadă de piese mobile – repetiții
muzicale, jocuri de softball, lansări de rachete-model – pregătirile au durat de cinci ori mai
mult decât planificaseră. Au dat cărțile la o parte și le-au așezat în ordine în colțuri. Au
așezat toate uneltele și materialele pe tăvi, etichetate cu grijă și înșiruite în ordinea în care
aveau să le folosească. Quentin a prins pe perete o listă a vrăjilor, ca și lista de cântece de
la un concert. Existau multe etape pe care le săriseră, de comun acord, în timpul repetiției,
dar care acum se dovedeau a necesita mult timp, precum să citească de nouă ori textul
integral al unui dintre descântecele vechi religioase.
Au început cu ce era mai ușor, având grijă ca împrejurările să fie optime și să rămână astfel.
Temperatura constantă; un pic de oxigen în plus; lumină slabă de la candelabru; nicio
intervenție magică dubioasă. Tinerii au făcut vrăji unul asupra celuilalt pentru a preveni
orice încărcătură și energii ciudate și ca să-și mărească un pic viteza de reacție; unele dintre
descântece nu puteau fi făcute în ritmul normal, uman. Cofeina îi ajuta la rândul ei, așa că
și-au pus deoparte cantități mari. Aerul din atelier era liniștit și rece și începuse să miroasă
puțin dulce – lui Plum i se părea că aducea a iasomie, deși nu era foarte sigură. Nu-și aducea
aminte când aranjaseră asta.
Pe la cinci după-amiază, tinerii și-au dat seama că amânau să facă orice vrajă care îi arunca
dincolo de punctul zero – care avea să-i oblige să înceapă procesul în acea noapte, nu mâine
sau în altă zi. Trenul se afla încă în gară, mai putea fi întârziat, însă ei rămăseseră fără
alternative de a ocoli subiectul. Acum ori niciodată.
Plum își dădea seama abia acum cât de încordată era.
— Eu încep, a zis Quentin. Hai să-i dăm drumul odată.
— Bine.
— Ia-o tu înainte și fă Nimbul Limpede.
— OK.
— Eu o să încep să pregătesc Visul Scitic.
— Verificat.
— Bun! Dă-i drumul!
— Înțeles.
Plum a început, s-a întors spre primul set de materiale de pe raft: trei farfurioare și un
castron de argint pline cu o pudră neagră. Nimbul Limpede. Între timp, Quentin a rostit
un cuvânt ce invoca putere, iar lumina din cameră s-a făcut sepia, ca înaintea unei furtuni.
Toate sunetele au început să aibă ecou, de parcă s-ar fi aflat într-o cameră mai mare. Așa,
dintr-odată, tinerii trecuseră Rubiconul. Trenul ieșise din stație. De aici încolo situația era
pur și simplu un haos controlat. Câteodată lucrau împreună – una sau două vrăji se făceau
la patru mâini. Altădată, cursul descântecelor se despărțea și făceau descântece total
diferite, în paralel, trăgând pe furiș cu ochiul unul la celălalt, ca să se asigure că urmau să
termine concomitent. Tinerii conversau mereu și munceau în același timp.
— Mai încet, mai încet. Termină în trei, doi…
— Ai grijă, se bifurcă cursurile. Se bifurcă!
Un singur arc de foc irlandez se despărțise în două, apoi în patru, rotindu-se în ambele
părți. Spiralele se orientaseră îngrijorător în spate, spre Plum, care le invocase.
— Am rezolvat, a zis ea. La dracu!
Focul s-a stins.
— Din nou, din nou. Mai e timp.
Au ținut-o așa timp de trei sau patru ore – era greu să ții socoteala. De acum avansaseră
deja foarte mult în vrajă, iar atmosfera din cameră căpătase de-a dreptul un aer oniric. De-
a lungul pereților se plimbau umbre mari. Sala părea să se încline și să se legene ca și cum
își luase zborul cu ei înăuntru. Plum a trântit o tavă pe masa de lucru din fața lui Quentin
și tânărul a început să culeagă ce avea nevoie de pe ea, fără ca măcar să se mai uite la ce
făcea. Plum își dăduse, șocată, seama că se aflau la penultimul cântec de pe listă. Aproape
terminaseră.
Plum nu mai avea nimic de făcut, așa că îl privea pe Q, bând un pahar de apă pe care-l
așezase pe masă când începuseră, reușind cumva să nu-l dărâme între timp. Restul vrajei îi
revenea lui. Fata era amețită și-și simțea brațele slăbite și tremurătoare. Plum și-a încrucișat
mâinile peste piept, încercând să se liniștească.
Plum credea că prietenii ei nu ar mai fi râs de Quentin în acel moment. O vreme, fata se
obișnuise să-l privească pe Q ca pe un coleg, dar în ultima săptămână își adusese aminte că
tânărul era cu zece ani mai vârstă decât ea și că practica magia la un cu totul alt nivel. În
acea clipă, Q semăna cu Prospero, la prima tinerețe. Tânărul își scosese jacheta și-și ridicase
mânecile cămășii albe ude de sudoare. Quentin trebuie să fi obosit, dar vocea lui suna încă
fermă și rezonantă, iar degetele lui refăceau cu o precizie exersată poziții pe care Plum nu
le mai văzuse niciodată; tendoanele mâinilor lui Q se vedeau ieșind prin dosul palmei. Plum
se gândea că exact acela era felul de magie pe care avea să-l facă și ea când o să crească.
Valuri mari de energie se scurgeau prin cameră. Plum s-a gândit că exact genul acela de
vrăji transformau oamenii în niffini când ieșeau de sub control. Serii și structuri uriașe de
magie pe care până atunci Plum nu le observase decât separate se ciocneau și interacționau
ca fenomenele meteo. Intensitatea s-a dublat o dată și încă o dată. Fără niciun fel de
avertisment, camera a trepidat și a căzut, lăsându-i să se prăbușească pentru o clipă – dacă
s-ar fi aflat într-un avion, acum probabil că ar fi coborât măștile de oxigen. Vocea lui
Quentin suna gravă, în mod artificial și tânărul începuse să tremure un pic din cauza
efortului de a ține totul laolaltă. Q și-a trecut iute un braț peste frunte.
— Toiagul, a zis. Toiagul!
A doua oară, Quentin urlase, iar Plum s-a trezit și s-a întors și a luat toiagul negru de lemn
din colțul unde îl sprijinise.
Quentin apăsa pe butonul de panică. Q i-a smuls toiagul repede și fără să se uite la fată și
de îndată ce obiectul s-a aflat în mâinile lui, a început să zvâcnească și să vibreze ca un
pește gigant pe uscat sau ca un zmeu uriaș pe curenți puternici de vânt. Plum a dat să-l
ajute, dar Q a dat din cap.
— Ai face bine să nu mă atingi, a șuierat el printre dinții încleștați. S-ar putea să nu fie de
bine.
Aerul era încărcat de mirosul metalului ars și al sudorii magicienilor obosiți. Plum simțea
acum prezența tărâmului acolo, cu ei în cameră: un prunc furios, flămând, însetat, care
cerea viață, gata să o răpească de unde s-ar fi aflat. Creația lor plângea cu o voce aproape
umană.
Un val de lumină aurie a izbucnit dintre degetele lui Quentin: probabil că una dintre
monedele lui Mayakovsky își făcea partea. La ferestre – la toate – se vedea acum un alt peisaj
ce gonea, aproape prea neclar ca să-l poți desluși. Spațiul se distorsionase grotesc și pentru
o clipă camera a părut să se întindă în toate direcțiile, să se bulbuce, ca și cum o bășică
umflată se formase pe suprafața realității. Plum era speriată de ce avea să se întâmple dacă
bășica ar fi explodat.
Quentin a strigat, fie cuprins de durere, triumfător sau de disperare:
— Nothung!17
Quentin a rotit toiagul și i-a izbit capătul acoperit în argint de podea. Pocnetul a sunat ca
un foc de armă. Fata a simțit șocul prin călcâie. Firele din tavan și din ziduri erau
incandescente, iar literele de pe podea ardeau albe ca magneziul.
Apoi literele s-au stins și totul s-a oprit, încetul cu încetul. Podeaua s-a stabilizat. Aerul era
iar tăcut; câteva lumânări erau încă aprinse, iar flacăra lor a pâlpâit și s-a îndreptat la loc.
Quentin s-a prăbușit pe masa din fața lui. În cameră era liniște, cu excepția unui zornăit
slab și înalt, argintiu; deși Plum credea că doar îi țiuiau urechile. Lumea de afară redevenise
Manhattan chiar și la fereastra ciudată din colț. Quentin a ridicat capul și s-a îndreptat. A
privit curios în jur, la tavan, spre cotloanele întunecate ale camerei. Apoi s-a uitat la Plum.
Fata i-a arătat ceva ce se afla în spatele lui.
În zid apăruse o ușă roșie. Ușa era din lemn vopsit, bătută cu fier negru ce fusese lucrat în
arcuri complexe și spirale delicate. Quentin a scăpat toiagul și bastonul a huruit pe podea.

17Denumirea sabiei lui Siegfried din opera Cântecul Nibelungilor. Denumirea Nothing se regăsește
la Richard Wagner (n. tr).
 Capitolul douăzeci și unu
Plum l-a privit pe Q făcând câțiva pași lenți, precauți și neîncrezători spre ușă, apoi
oprindu-se din nou pe când praful s-a așezat la loc și țiuitul a încetat. Plum se simțea stoarsă
și înfrigurată, ca și cum ieșise la alergat pe stomacul gol, dar nu-și putea dezlipi ochii de la
ușa roșie.
— Am reușit, a zis Quentin, solemn. Chiar a mers. Am făcut un nou tărâm.
Ușa avea un singur mâner de aramă, în centru. Quentin a atins mânerul și apoi l-a cuprins
ezitant în mână, ca și cum se aștepta să-l curenteze sau ca și cum îi era teamă ca degetele
să nu treacă direct prin el, ca prin aer. Dar mânerul era solid. Q l-a întors și a împins ușa;
văzând că nu funcționa, Q a tras. Ușa s-a deschis ușor. Un vânt rece s-a rostogolit în cameră.
Adierea răcorea fruntea înfierbântată a lui Plum, dar înfiora de asemenea ceva în ființa ei.
— Quentin, a zis fata.
Tânărul nu s-a mișcat, iar Plum a pășit alături de el, în prag.
— Intrăm?
Quentin s-a uitat la Plum ca și cum își revenea dintr-un vis.
— Într-o clipă.
Q a ridicat mâna.
— Eram sigur că o să am o cicatrice de la moneda lui Mayakovsky. Ca în Raiders. Simțeam
cum mă arde. Dar nu e nimic.
Plum habar nu avea despre ce vorbea Q, dar nu a zis nimic. Nu părea să fie momentul
potrivit.
Tărâmul creat nu semăna deloc cu Pădurea-celor-o-sută-de-acri. Nu era nici măcar o livadă.
Nici nu era în aer liber. Parcă se uita în oglinda de la Brakebills, după ce dispăruse reflexia
lui Darcy: camera de dincolo semăna perfect cu atelierul lor, doar că ei nu se aflau acolo.
Era inversul casei.
— Prin oglindă, a zis Quentin.
Nu la asta se așteptase Plum. Quentin a ridicat o lingură cu coadă lungă de pe masă și a
aruncat-o dincolo. Obiectul a zăngănit și a alunecat pe podeaua celeilalte încăperi. Părea
destul de sigur.
— Ce e asta? a întrebat fata.
— Cred că e tărâmul nostru.
— Dar de ce arată așa? Așa ar fi trebuit să fie?
— Nu știu.
— La asta te așteptai? Credeam că vrei să creezi o livadă. Asta ai încercat să obții?
— Nu.
Quentin s-a încruntat.
— De ce ai invoca un tărâm care seamănă exact cu cel în care ne aflăm deja?
— E o întrebare bună.
Quentin a pășit peste prag și a intrat în cealaltă cameră. Fata l-a privit cum se uita în jur.
Plum trebuia să recunoască: Q nu părea deloc speriat, ci doar verifica locul.
— Clasic, a zis el. E complet inversat. E tărâmul opus. Trebuie să apreciezi cât de bine
respectă tradiția.
Quentin și-a îndepărtat brațele.
— Intră, dacă vrei, cred că suntem în siguranță.
Plum a dat curs invitației. Chiar că era ciudat. Casa parcă primise un geamăn siamez, lipit
de trupul ei prin ușa roșie. Plum se lupta cu un sentiment de dezamăgire.
— A mers, într-un fel, a spus Plum. Adică, am făcut un tărâm, nu?
Quentin a dat din cap.
— Sau, în orice caz, o casă. Hai să fim cu băgare de seamă, Plum, am un sentiment ciudat.
Clădirea era foarte tăcută. Casa originală era antifonată magic, așa că și acolo era liniște,
dar în cea nouă tăcerea era diferită. Locul părea complet izolat de orice fel de sunet – ca și
cum pereții ar fi fost acoperiți de cartoane pentru ouă, cum se folosesc în studiourile de
muzică. Și-apoi, te mai cuprindea și un alt fel de senzație, de claustrofobie. Plum nu și-a
putut da exact seama despre ce putea fi vorba până ce explicația nu i-a sărit, la propriu, în
fața ochilor.
— Uită-te la ferestre, a zis ea. La toate ferestrele. Sunt oglinzi.
Era ca și cum casa orbise.
— Hm. Mă întreb ce sunt oglinzile.
Da, bună întrebare. În baia de serviciu de pe casa scărilor se găsea o oglindă. Fata s-a
pregătit pentru un eventual șoc specific filmelor de groază, apoi a intrat în încăpere.
Lucrurile deveneau din ce în ce mai bizare. Oglinda se afla acolo, în baie, și era exact ceea
ce ar fi trebuit să fie, dar în interiorul camerei din reflexie ningea – aproape că viscolea.
Neaua începuse să acopere podeaua, suportul pentru prosoape, marginea chiuvetei, se
prinsese în părul și în genele lui Plum. Dar numai în oglindă: fata și-a atins din reflex părul,
dar nu a simțit pic de umezeală. Zăpada nu era adevărată. Quentin a apărut în spatele ei.
— Bau, a zis el, inexpresiv.
Era clar că experiența îi afecta pe tineri în feluri diferite.
S-au plimbat prin casă ca domnul și doamna noului lor domeniu supranatural. Cu puține
excepții, toate lucrurile erau la locul lor: mobila, perdelele, argintăria, vesela. Ușile era uși
obișnuite. Dar nu existau computere și nici telefoane. Cărțile erau și ele acolo, dar paginile
lor erau goale. La baie nu găseai produse de igienă și nici haine în dulapuri. În casa aceea
nu trăia nimeni. Apa curgea la robinete, însă era doar rece. Quentin și Plum s-au contrazis
în legătură cu poziția inversată a unuia dintre covoarele orientale – Quentin era sigur că în
lumea reală carpeta era așezată altfel –, dar Plum își amintea altceva și niciunul dintre ei
nu avea chef să verifice.
Oboseala și dezamăgirea îi făceau pe amândoi să atingă vag pragul isteriei.
— E ca o debara imensă, a zis Plum. Am putea depozita lucruri aici. Am avea mai mult
spațiu ca oricine din New York.
— Nu o să depozităm nimic aici.
— Instalăm câteva monitoare cu ecran plat, un Xbox, un fotoliu: loc de joacă!
Ajunseseră din nou la ultimul etaj, când au auzit un bufnet sub ei. Sunetul venise dinspre
dormitorul fetei.
— Cred că se schimbă situația, a zis Quentin. Scoate bagheta, Harry!
Plum a pufnit – mărinimoasă, pentru că era o persoană bună –, dar i-a dat ascultare. Fata
și-a pregătit apărarea: un farmec drăguț și puternic de blocaj. Dacă-l făceai, ținea cât aveai
nevoie de el; nu trebuia decât să spui un cuvânt-cheie ca să-l aplici. Vraja pe care o pregătea
Quentin isca un vaier din ce în ce mai sonor.
Când au ajuns însă în dormitor, camera era goală. Doar scaunul lui Plum zăcea acum căzut
pe podea, cu piciorul lui mic rotativ în aer, de parcă făcea pe mortul zicând: ah, m-au prins!
Quentin a ridicat încet scaunul și l-a așezat la loc.
— A căzut scaunul, a zis el, relaxat.
— Bine, bine.
Parcă se provocau unul pe celălalt, încercând să-și dea seama cine avea să-și piardă primul
cumpătul. Au coborât pe scări la al doilea etaj. Aici au mai observat ceva: fotografiile color
erau toate alb-negru.
— Mă întreb…
Dar Quentin nu a apucat să-și termine ideea, același bufnet s-a auzit de data asta de
deasupra. Fusese din nou scaunul.
— Hm.
Niciunul dintre ei nu voia să verifice.
— Mă întreb ce e afară.
— Eu nu, a zis Plum. Și te provoc să nu te uiți nici tu.
Pentru o clipă au crezut amândoi că era ceva în patul lui Quentin, dar tânărul a dat
cuvertura la o parte și n-au găsit acolo decât o pernă. Periplul prin casa geamănă o băga pe
Plum în sperieți. Apoi ceva s-a auzit spărgându-se în bucătărie – parcă scăpase cineva un
pahar de vin.
Ascultători, tinerii au coborât amândoi. Quentin deschidea calea. Iată, în centrul camerei,
pe podea, zăcea un pahar spart.
— Trebuie să fi fost vântul, a spus Plum.
De data asta fata era vinovată. Psihologul ei i-ar fi spus că folosea umorul ca să evite emoțiile
mai profunde. Psihologul ar fi avut dreptate.
Quentin și Plum au continuat să cotrobăie aiurea prin casă; sperau să găsească ceva care să
le facă creația să pară interesantă, magică și romantică, așa cum speraseră, dar nimic nu le
venea în ajutor. Lui Plum nu-i plăcea tărâmul acela. Parcă ar fi format un număr greșit de
telefon. Nu asta comandaseră.
— Mă întreb dacă găsim mâncare aici și dacă o putem mânca, a zis Quentin.
Fata și-a făcut curaj și a deschis frigiderul. Înăuntru se aflase un bol cu struguri verzi, dar
boabele erau acum mărgele verzi din sticlă.
Quentin tot alegea cărți și le deschidea.
— Omule, toate o să fie goale.
— Poate. Nu la asta m-am așteptat, dar nici nu știu de ce. A părut că facem ce trebuie în
timpul vrajei, dar ceva a mers greșit.
Q a pus cartea la loc și a pășit, curajos, spre ușa de la intrare, însă înainte să o deschidă, s-
a auzit un bufnet înăbușit de la etajul al doilea. Pesemne că o lampă căzuse pe covor.
Quentin s-a oprit cu mâna pe mâner.
— Quentin…
— Știu, a zis. Ăsta-i cu siguranță un tărâm, doar nu sunt complet sigur că e al nostru.
— Atunci al cui e?
Q a clătinat din cap. Nu știa. Plum se străduia din răsputeri să nu înceapă să fredoneze
„This Land Is Your Land.”18
— Păi, noi l-am făcut, a răspuns Plum.
— Știu, știu. Vrei să vedem cine a dărâmat lampa?
— Hai.
Fata l-a urmat pe Quentin pe scări, dar tânărul s-a oprit la jumătatea drumului, ascultând.
— De ce am impresia că ni se întinde o cursă?
Q a făcut cale întoarsă și a trecut pe lângă ea, coborând înapoi.
— Mă întorc imediat.
— Faimoasele ultime cuvinte.
Fata l-a privit cum ajunge la capătul scărilor și înlemnește, holbându-se la ceva pe care ea
nu-l putea vedea.
— Rahat!
— Ce e?
Însă Plum înțelesese ce era în bucătărie chiar înainte să-l întrebe pe Quentin. Pe stâlpul
lustruit al balustradei de lângă ei se vedeau sclipiri albăstrii. Plum recunoștea albastrul
acela.
Quentin fusese destul de calm – impresionant de calm – la Brakebills, când o salvase prima
dată de fantomă și își păstrase stăpânirea de sine pe parcursul întregii lupte haotice, dar
acum își pierduse cu totul firea. Quentin a sărit pe scări, spre ea, alb la față.
— Isuse, fugi!
Ar fi călcat-o în picioare dacă Plum nu se dezmeticea și nu pornea ca din pușcă înaintea lui.
Ființa nu ar fi trebuit să se afle acolo. Fata se simțea de parcă o creatură din vis o urmase în
lumea reală, sau poate că fusese tocmai invers – ea intrase în vis. Quentin alerga repede cu
picioarele lui lungi și a întrecut-o la etajul al doilea, gonind pe lângă ea în dormitor. Q i-a
prins însă mâna pe când o depășea și a tras-o după el, smulgându-i brațul din locul lui. Pe
când alerga, tânărul și-a lovit tibia de o canapea; trebuie să fi durut ca naiba.
— Fugi, fugi, fugi! Hai!
La etajul al treilea, Quentin s-a oprit și a făcut o vrajă îndreptată spre scări, peste umărul
lui Plum. Vraja lucise fierbinte pe fața ei. Apoi au început iar să alerge, umăr la umăr, pe
trepte, intrând în atelier și apoi, prin ușă, în lumea reală.
Fata a trântit ușa în urma lor, apoi a activat vraja de blocaj pe care o făcuse pentru orice
eventualitate. Plum uitase cu desăvârșire de farmec. Aerul din fața ușii a vibrat. Q și Plum
s-au privit. Amândoi respirau greu.
— Nu. Cred. Că poate. Să între, a gâfâit el.
Acum, că se uita la el, Plum vedea că Q nu părea atât speriat, cât șocat. Parcă urma să plângă
sau să vomite sau ambele. Plum spera să nu facă nimic din toate astea. Fata se gândea că
nu ar fi trebuit să umble la vrajă. Isuse, cât de prost trebuia să fii – magia antică trezește
frica primordială; era cea mai veche poveste din istorie. Hybris. Fuseseră niște idioți.
— Cum mama dracului a ajuns ea acolo? a zis Plum, cu respirația întretăiată.

18Unul dintre cele mai cunoscute cântece folk americane. Titlul se traduce prin „Această țară e a
voastră” (n. tr.).
Quentin nu a răspuns. Fața lui arăta ciudat: era vesel și trist și îngrozit în același timp.

Capitolul douăzeci și doi

Quentin nu a dormit deloc în acea noapte. A încercat, pentru că părea important, pentru
că somnul era o activitate din timpul nopții, dar adevărul e că pe el îl ocolea deplin. După
câteva ore în care s-a holbat, tremurând, la tavan, capul a început să i se învârtă și să se
clatine ca o mașină de uscat cu un pantof în ea. Q a renunțat la somn, s-a ridicat din pat, s-
a îmbrăcat și a urcat la etajul al patrulea. Era trei dimineața. A stat în fața ușii roșii cam o
jumătate de oră, cu genunchii tremurânzi din cauza agitației și strângând din dinți așa de
tare, că au început să-l doară. Apoi a început să se acopere de scuturi și și-a îmbunătățit
reflexele prin magie și a făcut tot ce a mai putut găsi de folos. Avea de gând să se întoarcă
în cealaltă casă.
Probabil că măsurile de precauție erau inutile. Alice fusese mai puternică decât el chiar și
când era om, probabil că acum fata se afla la un cu totul alt nivel, conectată direct la rețeaua
principală de putere. Dar Q trebuia să se apropie de ea. Oare o invocase prin vraja lui
Rupert? Oare o închisese el în casa aia ciudată în oglindă?
Vraja dăduse greș, dar în același timp mersese de minune. Quentin habar n-avea cum de se
întâmplase una ca asta, dar primise ce-și dorea. Crezuse inițial că avea să creeze un tărâm,
dar rezultatul era mult mai bun de atât. Alice se întorsese sub forma șarpelui din Edenul
lui. Acela era momentul potrivit.
Q știa că Alice o să i se opună și că nu era ceea ce își dorea ea. Dar ce voia, până la urmă?
Să-l bântuie, să râdă de el, să-l tortureze sau să-l omoare? Un lucru era însă clar: fata trebuia
să redevină om. Iar Quentin avea la fel de multă nevoie de umanitatea ei, ca și Alice. Dorea
să o vadă iar, ea fusese singura persoană cu care se simțise vreodată liniștit. Q știa că ar fi
trebuit să aștepte, să mănânce, să doarmă și să discute totul cu Plum, dar – își spunea el –
era greu să-și dea seama cât timp avea la dispoziție. Toanele unui niffien erau definiția
perversiunii. Dacă Alice pleca acum, era posibil ca Quentin să nu o mai revadă vreodată,
așa că își propusese să termine ce începuse. Și-n plus, Plum ar fi încercat să-l facă să se
răzgândească.
În casă era liniște. Q nu se simțea deloc obosit. Uitându-se la ușa roșie, Quentin a încercat
să și-o aducă aminte pe Alice de dinainte. Oare chiar își mai amintea cum fusese ea? Poate
că plecase pe urmele unei fantome, spectrul unei fantome, o creație a propriei lui minți.
Trecuseră șapte ani: nici măcar nu o cunoștea de atât timp. Poate că tot ce mai rămăsese
din fată era simpla lui fantezie. Cine urma să fie ea, dacă Q reușea să o aducă înapoi?
Quentin avea să afle. A deschis ușa, dar nu a trecut pragul. Cealaltă cameră, geamănă, se
afla încă acolo, cu ferestrele ei din oglinzi. Q s-a așezat turcește pe podea și a așteptat.
Stătea acolo de vreo zece minute, când Alice a apărut plutind ușor, în profil, târându-și ușor
picioarele în urma ei, la fel de tăcută și rea ca un rechin în acvariul lui. Fata nu l-a văzut, iar
dacă îi remarcase prezența, atunci nici măcar nu se obosise să întoarcă privirea.
De îndată ce Alice a dispărut, Q a așteptat alte cinci minute și a pășit în cameră. Totul era
exact ca înainte. Aceeași tăcere înăbușită. Vântul nu zguduia ferestrele-oglinzi. Nu se mișca
nimic. Sau aproape nimic: cu coada ochiului, Q percepea o pâlpâire enervantă, ca lumina
unui televizor lăsat aprins, fără sonor. Era oglinda din baie, unde fulgii de nea continuau să
cadă.
A rămas în capătul scărilor, și-a legănat brațele și a săltat pe vârfurile picioarelor. Nu avea
nici măcar cea mai mică idee ce să facă. Cum să transformi un monstru în om? Alice a
apărut mult mai târziu, iar Q începuse să se întrebe dacă nu cumva ar fi trebuit să o strige
pe nume, când a auzit un tropot înăbușit și repetat în camera de sub el, ca și cum cineva
lovea cu piciorul un obiect mic și greu pe un covor. Un moment mai târziu, lucirea slabă,
albăstruie, a apărut pe casa scărilor. Orice ar fi avut de gând să spună sau să invoce i-a
dispărut instantaneu din minte, iar Quentin a început să pășească crispat spre ușă. Nu se
putea opri. Parcă picioarele lui erau bionice și altcineva le controla. Așa era să-ți fie frică
pentru propria viață. Q s-a oprit respirând greu în fața ușii. Nu voia să plece încă. Ce avea
să facă? Voia să-i strige creaturii: Trezește-te! Amintește-ți cine ești! Trebuie să vorbesc cu
Alice! Dar cu monștrii nu poți vorbi despre propria lor natură, pentru că nu o recunosc.
Fata s-a ridicat prin podea. Quentin a sărit prin ușă, în cameră și a alergat pe scări ca un
atlet. În urma lui a auzit un râset sinistru de familiar. Era râsul ei, dar mai rece, muzical,
mecanic, ca un clinchet de pahare. Alice l-a urmat, plutind, pe scări, iar Q s-a retras în
versiunea în oglindă a dormitorului lui Plum. Quentin a surprins-o o clipă cu privirea –
ființa nu arăta exact ca Alice. Niffinul a pâlpâit o clipă, ca o versiune holografică de calitate
redusă a lui însuși. Părul fetei plutea imponderabil în jurul capului ei. Alice zâmbea
continuu cu buzele și dinții ei albăstrii. Poate că era distractiv să fii niffin. Poate că restul
lumii își crease o idee greșită despre soarta lor. Fata l-a urmat pe scări, spre primul etaj,
apoi în sufragerie și înapoi pe scări: sus, jos, sus, jos și iar sus, la etajul al treilea. Alice nu se
grăbea, deși atunci când Quentin mărea pasul, fata ținea ritmul, ca și cum asta ar fi fost una
dintre regulile jocului. Ar fi fost comic dacă Q nu era urmărit de un demon albastru ce-l
putea arde doar atingându-l sau probabil și fără să pună mâna pe el. Uneori, fata avea grijă
să ocolească pereții și podelele, dar alteori trecea direct prin obiecte, fără să întâmpine vreo
rezistență. Poate că cel mai ciudat lucru la duelul acela suprarealist era că lui Quentin
începuse să-i placă. Oricât de distorsionată și schimbată era ea, ființa aia rămânea tot Alice.
Fata era acum făcută din magie, din furie pură și din putere, dar Q iubise mereu furia și
puterea ei. Acelea erau doar dintre cele mai mari calități ale ei. Creatura nu era tocmai
Alice, dar nici ceva complet străin de ea.
În ritmul ăsta, Quentin reușea să fie mereu în fața ei, dacă evita fundăturile. Parcă devenise
el însuși o fantomă, s-a gândit, jucăuș, iar Alice era Pac-Man sau invers. (Deși Pac-Man
putea mânca fantomele când deveneau albastre; în fine. Concentrează-te.) Quentin se
întreba cât timp mai dura până ce Alice își pierdea răbdarea și îl ataca. Parcă înota cu
rechinii, doar că despre rechini ar fi știut să spună ce-și doreau, însă n-ar fi putut ghici
gândurile lui Alice în vecii vecilor.
Erau momente când Q se simțea tentat să se arunce spre ea, să îi aterizase direct în brațe și
să o lase să-l preschimbe-n cenușă într-o secundă. Ce mai idee tâmpită!
După vreo jumătate de oră, Quentin a ieșit prin ușa roșie, în lumea reală. Nu ajungeau
nicăieri așa. Q s-a așezat pe marginea mesei de lucru, gâfâind un pic din cauza cursei. Era
încă în viață, dar nu făcea niciun progres. Într-un fel sau altul, proceda greșit.
Când Plum a urcat în atelier la ora șapte, aducând cafeaua, Quentin se afla tot acolo.
— Isuse! a zis ea. Tu joci prinselea cu chestia aia?
— Cu Alice, a corectat-o el automat. Cred că da.
— Și cum merge?
— Destul de bine, a zis Quentin. Nu am murit.
— Și Alice…?
— Ea-i tot moartă.
Plum a dat din cap.
— Nu vreau să crezi că te critic, a spus ea, dar poate că ar trebui să renunți. Să nu mai
forțezi soarta. Mă simt ciudat să știu că mă aflu în aceeași casă cu lucrul ăla. Cu ea.
— Vreau să aflu câte ceva despre Alice.
— Și ce ai obținut până acum?
— Nu prea multe. Îi place să se joace. M-ar fi putut omorî până acum, dar nici nu a încercat.
— Isuse! Quentin!
Amândoi se uitau la ușă ca și cum ar fi fost un televizor sau o copcă.
— Îmi pare ciudat că ea mi-a omorât unchiul, pe Martin, a zis Plum. Dar s-ar părea că a
avut motivele ei. Oare chiar trăiește?
— Nu știu. Așa pare.
— OK. O să te las în pace.
Plum s-a oprit în pragul ușii.
— Doar că… știu că o să fii obsedat de chestia asta, așa că nu încerca să scapi din vedere ce
contează. Dacă nu există nicio speranță, promite-mi că o să o lași în pace.
Fata avea dreptate, bineînțeles. Când devenise ea mai înțeleaptă decât el, la doar douăzeci
și unu de ani?
— O s-o las, promit. Dar nu acum.
— Te las singur.
— Nu sunt singur, a răspuns Quentin. Alice e cu mine.

Mai târziu, în aceeași zi, Quentin a încercat să se lupte cu ea. O văzuse pe Alice
distrugându-l pe însuși Martin Chatwin, cu un arsenal de arme magice pe care el nu le mai
întâlnise vreodată, dar asta se întâmplase demult. Acum, Q știa și el să folosească vreo
câteva vrăji de apărare și protecție. Putea să creeze un proiectil magic. Q era un proiectil
magic uman. Iar Alice se juca cu el. Totul era doar o joacă pentru fată. Quentin avea acest
avantaj: el nu se juca deloc. Ideea că trebuia să lupte cu o persoană pe care își dorea să o
iubească îi făcea rău, dar momentan, Alice nu era capabilă de iubire.
Q a cercetat câteva dintre cele mai dense și incredibil de bune vrăji de protecție despre care
avea habar și le-a îmbunătățit pe ici, pe colo. Inspirând adânc, Quentin a pășit prin ușiță și
a creat scutul cât a putut de repede, de șase ori la rând. Șase bariere atârnau invizibile în
fața lui. Sau aproape invizibile: aerul căpăta o nuanță rozalie când priveai prin ele. Dacă ar
fi făcut mai mult de șase scuturi, vrăjile ar fi interferat una cu cealaltă. Efecte adverse. Plus
că nici nu se credea în stare să mai creeze vreunul.
Apoi au urmat proiectilele. Le făcuse dinainte, cu toate îmbunătățirile: greutatea triplă,
încărcate electric, eficiente împotriva armurilor și otrăvite. Q n-ar fi îndrăznit nici măcar
să pregătească vraja pe Pământ, darămite să o și facă dacă locuința nu ar fi fost așa de bine
protejată. Dacă rata, proiectilele aveau să iasă direct prin pereți, ca prin hârtie, plus că nu
erau nici de departe legale. Tehnic, Q voia să folosească proiectilele în altă dimensiune, așa
că poate ieșea din orice jurisdicție. Alice urca să-l întâlnească: venise ora mesei. Quentin
observase că tălpile fetei nici nu atingeau podeaua, deși când Alice l-a zărit uitându-se la
ea, a mișcat ușor din picioare, aproape gingaș, ca o mișcare de balet, în joacă, ca și cum ar
fi vrut să spună – mai știi când mergeam pe chestiile astea două? Sigur că-ți amintești. Mai
știi când mi le depărtam pentru tine, dragul meu?
Quentin a încercat să o omoare. Știa bine că nu avea sorți de izbândă, dar se gândise că
Alice putea simți, iar cât timp fata era niffin, aceea avea să fie singura formă de interacțiune
pe care o puteau întreține. A eliberat proiectilele la putere maximă; bombele aproape că-i
jupuiseră vârfurile degetelor. Proiectilele erau lucrușoare verzi și clocotitoare care se
îndreptau spre Alice ca niște peștișori. Însă la aproximativ trei metri de ea, proiectilele au
încetinit. Fata s-a uitat la ele, satisfăcută, ca și cum Quentin îi copsese fursecuri. Nu trebuia
să te deranjezi!
Sub privirea ei, proiectilele și-au pierdut curajul și convingerile. Bombele au format un
singur șir și au înconjurat ascultătoare talia lui Alice, ca un inel lucitor, efervescent și
luminos. Apoi inelul a explodat în toate direcțiile. Două dintre proiectile au ricoșat
zgomotos de pe scutul înșesit al lui Quentin. Tânărul a tresărit. Nu ar fi supraviețuit nici
măcar unuia. Deodată, Alice a apărut în cealaltă parte a camerei, unde se afla Q, atârnând
chiar în fața lui. Quentin nu știa dacă fata se teleportase sau se repezise ca o săgeată asupra
lui, dar se deplasase rapid. Pentru prima oară, Alice părea iritată. Fata și-a dezgolit dinții
de safir. Oare furia venea din faptul că era niffin sau așa fusese mereu? Poate că mânia se
afla deja în interiorul fetei, iar devenind niffin o scosese doar la suprafață, arzând stratul
protector. În orice caz, ființa semăna leit cu Alice; Quentin ar fi recunoscut-o oriunde. Fata
era mai mult decât vie, rezona și trosnea de energie. Ochii ei erau cei mai luminoși, mai
furioși, mai magnific de amuzați ochi pe care îi văzuse Q vreodată. Fata s-a întins și a atins
cu mâna primul scut. L-a apăsat cu două degete albastre, apoi le-a trecut prin el. Scutul a
străfulgerat și s-a stins. Al doilea scut a bâzâit când l-a atins Alice. Și asta ar fi trebuit să o
omoare; Q încărcase scutul cu o energie despre care doar citise într-o carte la care nu ar fi
trebuit să aibă acces. Fata și-a mișcat degetele cu o plăcere senzuală. Încântător! A prins cu
ambele mâini al treilea scut și l-a ridicat, punându-l deoparte de parcă era un obiect fizic,
o ramă veche de tablou, și l-a sprijinit de perete. Era o glumă, magia nici măcar nu funcționa
așa, dar când erai niffin, puteai face ce-ți doreai. Alice a repetat gestul cu următoarele două
scuturi, așezându-le frumos ca pe niște scaune pliante.
Quentin nu a așteptat finalul. Înțelegea cum avea să decurgă acțiunea. Cedând câmpul de
bătălie, Quentin a pășit înapoi prin pragul ușii roșii. Las’ să-l urmeze, dacă putea, dacă Alice
nu a reușit să treacă dincolo. Pragul era pentru ea neted și dur ca sticla. Fata și-a apăsat fața
și sânii de barieră, ca un copil care-și apasă fața pe o fereastră, și l-a privit cu un singur ochi
grotesc, complet albastru.
Fata îl momea, îl provoca. Hai! Nu te mai juca! Nu vrei să ne distrăm? Când Alice a deschis
gura, gâtlejul ei a lucit; arăta ca negativul unei fotografii.
— Alice, a zis Quentin. Alice.
Q a închis ușa roșie. Văzuse suficient.

Alice era femeia nebună din pod. Duelul lor unilateral, de la unu la unu, era ciudat de intim.
Nu ca sexul, dar intim. Q semăna cu un scufundător ce încerca să atingă adâncimi din ce
în ce mai mari, forțându-se să înainteze chiar dacă îi plesneau plămâni. Apoi începea să
lovească apa nebunește, spre suprafață, cu înotătoarele lui jalnice, de om, având pe urme
colții mari și albaștri.
Quentin făcea însemnări despre fiecare călătorie într-un caiet cu spiră: unde mersese, unde
mersese ea, ce făcuse el, ce făcuse ea. Activitatea lui nu prea avea sens din moment ce
acțiunea era mai mult sau mai puțin aceeași de fiecare dată, dar îl ajuta să-și învingă
tristețea. În plus, Q observase un lucru: lui Alice îi plăcea să-l atragă spre ușa de la intrarea
casei, ca și cum îl provoca să o deschidă. Totuși, asta era o provocare căreia mai bine nu-i
răspundea. Dar dacă i se oferea altceva? Dansul lor semăna cu finalul unui joc de șah
sângeros: regina îl urmărea pe regele hărțuit pe o tablă goală, refuzând sadic să-l pună în
șah-mat. Era greu să-ți dai seama dacă prin mintea reginei trecea ceva, dar un lucru era
clar: Alice se pricepea mai bine la jocul lor decât Quentin. În orice caz, ea părea să-l
cunoască mai bine decât se cunoștea el însuși. Mereu fusese așa.
Astfel, în acea noapte, aproape de miezul nopții, când Plum mersese deja la culcare,
Quentin a inversat iar tactica. Alice voia ca el să deschidă ușa de la intrare? Atunci o să se
ducă la ușă. O să-i dea ce vrea și o să aștepte să vadă ce face cu asta. Quentin tot nu știa ce
caută, dar poate că afla ce căuta fata.
A pregătit câteva vrăji dinainte și a făcut-o pe prima de îndată ce a pășit pe ușă. Farmecul
crea o imagine suficient de veritabilă a lui însuși în toate camerele casei. Trucul poate că
nu o derutase pe Alice, dar cu siguranță o enervase, căci Q abia a ajuns în dreptul scărilor,
că Alice a alungat iluzia atât de dur, încât Q s-a simțit de parcă cineva îi ștersese creierul
cu un burete de sârmă. Înainte sau înapoi? Cuprins de o panică deloc demnă, Quentin a
pornit spre scări, a trecut aproape pe lângă Alice, arcuindu-și trupul ca un toreador și s-a
închis în baia de serviciu de pe casa scărilor.
Acum chiar că picase singur în cursă. Quentin s-a căutat în buzunare și a scos Sharpie19 pe
care-l păstrase cu el în caz de urgență. Scrijelind în viteză, Q a scris pe ușă câteva cuvinte
în swahili, apoi a schițat un dreptunghi mare în jurul cadrului, cu ornamente migăloase la
colțuri, executând totul dintr-o singură mișcare neîntreruptă. Vraja era un simplu scut
protector în fața magiei; Quentin spera ca logica lui să nu-l înșele: Alice era acum făcută
din magie. Asta era singura soluție pe care o putea găsi.
Ușa s-a zguduit în urma unui impact, s-a bombat vizibil la interior, iar pe la margini a
răsuflat aer, ca și cum în spatele ei ar fi fost detonată o grenadă. Ușa a rezistat, dar a început
imediat să se îndoaie în cadrul ei, iar vopseaua a prins să se umfle. Vraja n-avea să mai
reziste mult. Ușa nu era făcută să funcționeze pe post de barieră magică, ci doar să închidă
baia.
Quentin s-a întors și privirea i-a picat pe oglinda dulăpiorului cu medicamente, cea în care
continua să ningă. Curios, Quentin a întins mâna spre ea – nimic. Nu întâmpina rezistență.
Oglinda era un alt portal. Quentin și-a așezat un picior pe vasul de toaletă, și-a proptit
genunchiul pe chiuvetă și s-a vârât prin deschizătura îngustă.
Era frig în cealaltă baie – cealaltă-cealaltă baie. S-a târât disperat de pe chiuvetă și a căzut

19 Marker (n. tr.).

pe podeaua umedă de zăpadă topită. Unde nimerise acum? Era la depărtare de două luni
de realitate; într-un tărâm din interiorul altui tărâm. Un alt nivel mai jos.
Ce-o să facă în clipa când o să cedeze ușa? Se poate să fi fost capabil să se strecoare iar pe
lângă ea, dar ce-ar fi avut de câștigat? Q nu voia să se întoarcă iar cu mâna goală.
Scufundătorul ăsta se îndrepta spre fund, chiar dacă însemna că nu îi mai era dat să urce la
loc. Trebuie să fi fost ceva interesant acolo. La acea adâncime poate că unele reguli începeau
să se destrame.
Ridicându-se cu chiu, cu vai, pe jumătate mergând, pe jumătate patinând, Quentin a intrat
în hol și în imaginea în oglindă a imaginii în oglindă a atelierului. Aici, luminile erau stinse,
așa că a făcut repede o vrajă – palmele îi luceau ca niște lanterne. Ceva era diferit aici.
Quentin aproape că putea simți presiunea crescută a straturilor multiple de realitate de
deasupra lui. Universul acela era, cumva, mai greu, ca și cum ar fi fost trecut printr-un filtru
foto, iar culorile fuseseră toate accentuate și contururile negre îngroșate. Lumea încerca
parcă să îi între prin ochi și prin urechi. Q nu putea sta acolo prea mult timp. Dar unde să
fi plecat? Q a mers la ferestre și a deschis una.
Strada semăna cu a lor: era un drum și se vedeau lumini, dar în jur nu se mai zărea nicio
altă casă. Parcă era pe un șantier abandonat din cauza dificultăților financiare care obligase
construcția să se oprească tocmai când începea. De jur-împrejur, în depărtare, nisip rece
aluneca mătăsos și șuierător pe încă și mai mult nisip rece. Era noapte și teribil de frig, iar
în loc de lumină, becurile stradale emanau apă, ca și cum ar fi plâns. Cerul era negru, fără
nicio stea, iar luna era plată și argintie: o oglindă ce reflecta un Pământ fantomatic. Q nu
ar fi trebuit să vadă toate astea. Noul univers era o schiță neterminată, o scenă fără decor.
Quentin a închis fereastra. Atelierul avea și el o ușă roșie. Q a deschis ușa și a pășit înăuntru.
Acum chiar putea simți că se apropia de ceva. Se afla cu trei niveluri mai jos, în cea mai din
interior cameră, cea mai măruntă păpușă rusească – un dop mic de lemn cu trăsături
mânjite pe chip ce abia mai aducea a păpușă. Camera asta nu semăna defel cu casa reală,
dar Q o recunoștea. Covorul moale, mirosul cald și fructat – casa unui străin în care pășise
o singură dată, pentru cincisprezece minute, dar în care se simțea acum ca și cum nici nu
o părăsise vreodată. Se întorsese în Brooklyn, în urmă cu vreo treisprezece ani, în casa unde
sosise pentru interviul de admitere la Princeton.
Quentin se afunda din ce în ce mai departe în propria minte, înapoi în trecut, în amintiri.
Aici începuse totul. Poate că dacă rămânea acolo suficient timp dădea până la urmă
interviul. Se putea întoarce să-și obțină diploma de master. Oare era casa adevărată sau
doar un simulacru? Oare exista un Quentin mai tânăr așteptând în fața ușii, mai deprimat
ca oricând, pe când ședea tremurând în ploaia rece, alături de prietenul lui, James cel tânăr
și puternic și brav? Buclele deveneau mai ciudate, liniile temporale se strângeau într-un
nod gordian, scenariul se schimonosise fără a mai putea fi recunoscut.
Sau asta era a doua lui șansă? Așa o aducea înapoi pe Alice? Schimbă tot trecutul ca să nu
se petreacă niciodată – rupe plicul și pleacă? Quentin a auzit sunetul lemnului crăpat în
depărtare, în altă realitate, două realități mai sus. Ultima dată când se aflase în acea casă
căutase în dulapul cu băutură. Își învățase lecția. Quentin a privit în jur: da, un ceas cu
pendulă, exact ca în cărțile lui Christopher Plover. Era așa de evident acum. Q a deschis
ușa. Interiorul ceasului era plin de monede aurii și lucitoare. Banii s-au rostogolit pe podea
ca un jackpot câștigat în Vegas. Monedele semănau cu cele dăruite de Mayakovsky, doar că
erau cu sutele. Doamne, ce cantitate inimaginabilă de putere. Cât n-ai fi putut face cu ea?
Devenise un maestru magician. O putea aduce pe Alice înapoi. Putea îndrepta totul.
Quentin și-a înfundat buzunarele cu monede.
Apropo: Alice tocmai intrase, plutind pe ușa din spatele lui Quentin, înotând languros pe
spate, ca o vidră. Sosise timpul ca Quentin să plece.
Q a țâșnit pe lângă fată și a ieșit pe ușă, în partea cealaltă. În atelier, zăpadă se transforma
în ploaie și Quentin aproape că a căzut alergând, cu buzunarele îngreunate de comoară. Q
a trântit ușa băii, dar a dat să scoată markerul și l-a pierdut. Nu mai avea timp. A bolborosit
o vrajă care-i dubla viteza, s-a grăbit să se urce pe chiuvetă și a simțit în urmă, pe gleznă,
arsura unei magii puternice care se apropiase. În spatele lui, Alice era o pată albastră, iar Q
nu era cu mult mai rapid decât fata, dar alerga suficient de repede cât să traverseze scările,
să ajungă în atelier și apoi la ușa roșie și, în cele din urmă, în lumea reală. Alice nu-l
prinsese. Nu azi. Quentin a rămas acolo un minut, pufnind și suflând și revenindu-și. Avea
mâinile pe genunchi, dar după aceea a căutat în buzunare și a scos aurul pe masă. Ia să
vedem ce am câștigat!
Quentin ar fi trebuit să-și dea seama. Era aurul zânelor, ca în povești – din acela care se
transformă în frunze moarte și flori uscate când răsare soarele. Asta găsise. Monedele se
preschimbaseră în bănuți obișnuiți. Nu avea să fie ușor. Așa nu mergea. Trebuie să fi existat
o altă cale. Quentin avea nevoie de somn.
— Quentin.
Eliot stătea în pragul ușii. Îmbrăcat în veșmintele lui de curte, filloriene, tânărul parcă
tocmai ieșise dintr-o pictură de Hans Holbein. Eliot ținea un păhărel plin de whisky din
bucătărie și l-a ridicat în semn de salut.
— Arăți de parcă ai fi văzut o fantomă, a zis el.

Capitolul douăzeci și trei

Quentin l-a îmbrățișat pe Eliot așa de strâns, că regele a vărsat băutura pe el. Eliot nu a
scăpat ocazia să se plângă de accident, dar lui Q nu-i păsa. Trebuia să se asigure că prietenul
lui era real și în carne și oase. Nu pricepea deloc cum de se putea afla acolo, dar Slavă
Domnului că venise. Quentin avusese parte de suficientă tristețe și groază și zădărnicie
pentru o singură zi. Q avea nevoie de un prieten, cineva care să-l cunoască de demult.
Văzându-l pe Eliot acolo, din senin, fără niciun motiv, îi demonstra lui Quentin că lucrurile
imposibile puteau deveni posibile. Quentin avusese nevoie și de asta.
— Ce bine îmi pare să te văd! a zis.
— Și mie.
— Ai cunoscut-o pe Plum?
— Da, fermecătoare fată. Presupun că sunteți…?
— Nu, a răspuns Quentin.
— Nici măcar…?
— Nu!
Eliot a clătinat trist din cap.
— Văd că am venit la țanc.
Eliot și Q au stat la povești despre ce se petrecuse între timp până târziu, apoi s-au trezit
spre prânz și au băut prea multă cafea și au repetat procesul. Veștile lui Eliot îl făceau pe
Quentin să-și dea brusc seama de un lucru: fie că el se afla acolo sau nu, fie că-l putea vedea
și atinge sau nu, Q crezuse mereu că Fillory exista undeva. Iubea sentimentul de certitudine
că regatul chiar exista. Ideea în sine dădea substanțialitate conceptului de fericire, așa cum
o grămadă de bani ar putea asigura valoarea unei bancnote. Quentin se simțea incredibil
de trist să știe că Fillory murea.
— Dar crezi că există ceva ce l-ar putea salva? a întrebat Q. Ceva ce a avut Rupert?
Rupert se plimba prin sufragerie. Plum și Quentin ședeau pe canapele diferite, privindu-l.
Cât timp dormiseră ei, Eliot stătuse treaz până mai târziu, citind jurnalul lui Rupert. La
început fusese entuziasmat că cercetările lui se intersectaseră cu ale lui Q și Plum, dar acum
se întorsese frustrarea.
— Poate că aveam nevoie de cuțit, dar ce să fac eu cu el? Pe cine să înjunghii cu el? Eu
niciodată nu știu pe cine să înjunghii. Dar nici cu vraja nu știu ce să fac.
— În orice caz, nu trezește la viață un tărâm mort, a zis Quentin. E pentru a crea unul nou.
— Atunci trebuie să fie altceva în manuscris, un indiciu, un cod.
Oricât ar fi părut de urgentă problema, mintea lui Quentin era concentrată tot asupra lui
Alice. O parte din el își dorea să activeze modul eroic și să sară în apărarea regatului, dar
misiunea de salvare era acum datoria lui Eliot. Lui Q îi venea greu să recunoască, dar era
adevărat. Avea să facă tot ce-i stătea în putință, dar sarcina lui era acum Alice.
— Și-atunci, Martin a încheiat târgul cu Umber? a zis Eliot, în cele din urmă. Credeam că
Umber era bun. Și apoi, nu l-a ucis Martin pe Umber?
— Ba e posibil, a spus Q. Trădarea dublă, clasică.
— Sau poate că Umber e încă în viață pe undeva. Poate că noi doar trebuie să-l considerăm
mort.
— Oh, îmi place ideea asta, a zis Plum. De unde știi că Martin l-a omorât pe Umber?
Doamne, tot nu-mi vine să cred că vorbesc despre ei ca despre niște persoane reale. Sau
animale, sau zei sau… ce-or fi.
— Ember i-a zis lui Jane Chatwin, a spus Quentin. Jane mi-a povestit mie. Dar ai dreptate;
poate că toate astea sunt din vina lui Umber. Poate că în spatele apocalipsei e exact mâna
Lui – sau copita.
— Dar de ce?
Eliot și-a frecat fața cu ambele mâini.
— De ce ar face una ca asta? Cum să fie El în viață? Unde a fost tot timpul ăsta? Cum de e
rău? Ce, e fratele geamăn malefic al lui Ember? E un pic clișeic, chiar și pentru Fillory.
Ferestrele erau inundate de lumina exagerată. Quentin se simțea prins în casă – nu mai
ieșise afară de zile întregi. Oricât se simțise de obosit, Q nu dormise bine cu o noapte în
urmă. Îi era greu să știe că Alice se afla acolo sus, arzând, tot arzând, despărțiți doar de o
fâșie subțire de lume. Q se întreba dacă Alice dormea vreodată. Probabil că nu.
— Și Castelul Blackspire?
Eliot se agita din ce în ce mai tare.
— Ce mai e și asta? Strică toată structura! Unde se termină? Umber trebuie să fie cheia,
într-un fel sau altul. E musai. Ăsta trebuie să fi indiciul pe care a vrut Jane să-l găsim.
Terminând criza produsă de cafeină, Eliot s-a prăbușit moale pe un fotoliu din vinilin.
— O să-i trimit un mesaj lui Janet. Ar trebui să afle toate astea.
— Poți să faci asta? Să trimiți un mesaj în Fillory?
— Nu-i ușor. Ca o telegramă foarte scumpă. Dar da, rangul are privilegiile lui. Hai să vorbim
despre altceva. Ce-ai aflat despre iubita ta moartă?
— Nu e moartă, a zis Quentin.
— Bzzz! a făcut Eliot, apăsând un buton imaginar din brațul unui fotoliu din platoul unui
joc televizat. Răspunsul pe care-l căutam era: „Nu e iubita mea, e un demon nebun mistuit
de furie.” Poate că ar trebui să distrugi tărâmul. Să te recunoști înfrânt.
— Cum, cu Alice încă acolo?
— Păi, probabil că o să supraviețuiască. Nu poți omorî chestiile alea. O să se întoarcă de
unde a venit.
— Dar trăiește încă, Eliot, și se află chiar acolo. Chiar acolo! Dacă a existat vreodată vreo
șansă de a readuce la normal, asta e.
— Quentin…
— Nu mă lua așa.
Acum agitația îl prindea pe el.
— Cu asta mă ocup eu. E datoria mea. Tu salvezi regatul, eu pe Alice.
— Quentin, uită-te la mine.
Eliot s-a ridicat și s-a aplecat înainte.
— Ai dreptate. Dacă a existat vreodată cea mai mică oportunitate, atunci asta trebuie să fi
fost. Dar nu există nici o șansă. Aia nu e Alice. Alice a murit acum șapte ani și nu o mai poți
aduce înapoi.
— Am fost în lumea de apoi și nu am găsit-o acolo.
— Nu ai găsit-o, dar nu înseamnă că nu a fost acolo. Am mai discutat asta. Quentin, aș avea
nevoie de ajutorul tău. Fillory are nevoie de ajutorul tău. Și urăsc să fiu bădăran, știi prea
bine, dar Alice e doar o persoană. Noi vorbim despre Fillory, despre un regat întreg, despre
mii de oameni și alte animale drăguțe.
— Știu.
Își pierdeau timpul; Q trebuia să se întoarcă la etaj.
— Știu. Dar trebuie să încerc. Dă-mi doar câteva zile la dispoziție.
— Care e planul tău? a întrebat Plum.
— Nu știu. Să mai alerg un pic încolo și încoace, să fac câteva vrăji. Poate găsesc ceva. Învăț
din greșeli.
Plum și-a bătut buzele cu un deget.
— Nu e locul meu să spun asta, dar mi se pare că ești un blocat.
— Chiar sunt.
— Am impresia, a continuat ea, că te codești. Te strecori, te ferești, eviți confruntarea.
— Nu te contrazic, doar că nu știu ce altceva să fac.
— O să-mi calc pe inimă, a zis Plum, și o să-ți prezint situația din perspectiva unei femei.
— Sunt așa de nerăbdător să văd unde duce totul, a zis Eliot. Nici nu pot să-ți povestesc. Zi
în continuare.
— Ce vreau să zic e că trebuie să o înfrunți. Să lupți. Nu te mai furișa. Vezi ce se întâmplă.
— Am încercat. Am dat greș.
— Mie mi se pare că ai încerca să te ascunzi în spatele a nouăzeci de scuturi, a comentat
Plum. Chestia aia probabil că a enervat-o și mai tare și, din câte văd, era oricum deja destul
de furioasă. Știi ce îi înnebunește pe oameni? Când ei încearcă să-ți spună ceva și tu nu îi
asculți. Când simt că trebuie să vorbească mai tare și mai tare și tu tot nu ești atent. Te
sperii degeaba.
— E de speriat!
— Vrea să o înfrunți, Quentin. Ce vreau să zic e: intră și fă-i față. Trateaz-o ca pe o persoană.
Quentin a clătinat din cap.
— E sinucidere curată.
— Oare? Mie îmi sună mai mult a relație.
— Nu știi ce vorbești, a răspuns Quentin.
— Oare? De ce nu te-a omorât încă?
O liniște grea s-a lăsat în cameră. Problema era că fata avea dreptate.
Oricum ar fi ajuns Alice acolo, întâmplarea nu poate să fi fost o simplă coincidență. Q
încerca să creeze un tărâm și dăduse greș. Voise să dea naștere la ceva nou, să fie el însuși
un om nou, dar părea din ce în ce mai evident că planurile lui trebuiau să aștepte până ce
își rezolva vechile probleme, își plătea datoriile și își elibera fantomele.
Quentin știa că Plum avea dreptate, pentru că Alice ar fi făcut exact cum spusese fata.
— Eu tot cred că ar trebui să-l distrugi, a zis Eliot, vizibil dezamăgit. Ai nevoie de un început
nou.
— Am sentimentul că e un pic cam târziu pentru asta, a comentat Plum.

În atelierul de la etajul al patrulea, Quentin a deschis din nou ușa roșie. Începuse să se
sature de cum arăta celălalt univers, semăna cu un copil născut mort: Q voise să facă ceva
nou și proaspăt și produsese în schimb copia aia sterilă și rece a realității. Ceva mersese
prost și Quentin începea să suspecteze că poate el era problema. Crezuse să era pregătit să
creeze un tărâm, dar se înșelase. Dovada acestui fapt era chiar sub nasul lui.
Quentin s-a așezat la masa de lucru și a privit notițele, gândindu-se la ce îi spusese Plum și
așteptând ca din toată harababura să audă un soi de semnal. Oare ar fi trebuit să între pur
și simplu și să o înfrunte? Poate că da.
Alice se ivise chiar acolo, în prag, privindu-l ca și cum știa la ce se gândește.
— Sunt aici, a zis el. Alice, trebuie să vorbim. E timpul să rezolvăm dilema asta.
Fata plutea uitându-se prin el. Lipsea ceva: dacă aveau de gând să vorbească și dacă discuția
urma să aibă vreo însemnătate, atunci tratativele trebuiau purtate în lumea reală, nu în cea
din oglindă. Q voia să o aducă dincolo de prag, să o atragă la lumină, pe teritoriul lui. Era
un risc incredibil. Un niffin în sudul Manhattanului – dacă Q pierdea controlul, ar fi putut
declanșa un soi de unsprezece septembrie magic. Dar se găsea scăpare din orice situație.
— Vino aici!
Oare putea?
— Ieși afară. Hai să terminăm odată.
Alice a zâmbit slab, dar nimic mai mult. Fata ori nu putea, ori nu voia să treacă singură.
Asta însemna că tânărul trebuia să o ajute.
Q a început să facă o serie de farmece de radiere, de alungare și să lucreze la atacurile
antimagie, unul mai puternic decât celălalt; însă tărâmul era mai puternic decât părea.
Încercările lui nu afectaseră bariera nici cât de puțin. Noul univers nu avea de gând să
cedeze cu una, cu două.
Quentin a schimbat tactica: și-a luat toiagul lui minunat din lemn negru, încrustat cu
argint. Doar după cinci încercări, timp în care l-a izbit de stâlpii din cărămidă din atelier,
Q a reușit să rupă toiagul în jumătate și să desprindă cele două părți. Însă chiar și așa
tărâmul persista. Pe Alice părea să o distreze spectacolul. Poate că problema nu trebuia
abordată prin forță brută.
Q a mers spre pragul celor două lumi și a rămas acolo, în picioare, la vreo cincisprezece
centimetri depărtare de ușă. Închizând ochii, Quentin a rugat tărâmul să se ducă. Și-l
imagina cedând, predându-se, lăsându-și substanța rece să se dizolve ca și cum nici nu ar
fi existat. De fapt, nu ar fi trebuit să existe. Tărâmul nu mai voia să fie. Renunță. Da. Q a
deschis ochii.
— Stinge-te, flăcăruie, a zis el și a suflat o dată.
Casa-oglindă a cedat din interior. A urmat un moment de liniște – Q își imagina pustiurile
reci de nisip răsfirându-se și felinarele stradale plouate dispărând. Apoi s-a auzit un bang
îndepărtat, pe când etajele inferioare începuseră să se contracte ca un acordeon. Quentin
s-a dat din fața ușii cât a putut de repede. Alice a privit peste umăr – dacă niffinii erau
capabili de neîncredere, atunci fata părea să nu creadă ce-i vedeau ochii. Bubuitul s-a auzit
apoi din ce în ce mai aproape și, în cele din urmă, camera din spatele lui Alice s-a închis
precum un compactor de gunoi și fata a fost împinsă cu forța prin ușă.
Când și-a întors fața spre el, pe chipul lui Alice se zărea un nou soi de hotărâre. Nu se mai
juca. Quentin a strigat spre scări.
— Băieți! Plum!
Alice a zâmbit, ca și cum ar fi vrut să spună: sigur, hai, cheamă-ți iubițica!
— Nu e ceea ce crezi.
Pe când trecea pe lângă masă, degetele niffinului au atins în treacăt lemnul, iar mobilele au
luat foc. Quentin s-a retras, precaut, spre scări, fără a-și dezlipi privirea de la Alice; parcă
era un animal sălbatic.
— Plum? a strigat el. Eliot? Alice a ieșit. Am distrus tărâmul și ea a ieșit.
Quentin a auzit-o pe Plum agitându-se în camera ei.
— Ce?
Plum a deschis ușa dormitorului, îmbrăcată într-o bluză de trening, cu părul pe spate și a
dat cu ochii de Alice, la capătul scărilor. Fata probabil că trăgea un pui de somn.
— Oh. A fost o idee bună?
— Probabil? Eliot!
Unde era Marele Rege căcănar?
Ce era cel mai ciudat e că Quentin nu se temea. De obicei, în momente de criză, Q se
pierdea în vacarmul de opțiuni, paralizat de posibilitatea că ar putea face o greșeală – erau
așa de multe variante și atât de puține erau corecte! Dar nu și acum. Acum, calea de acțiune
i se arăta clară lui Quentin. Nu exista decât o opțiune corectă și putea fi fatală, dar moartea
ar fi fost preferabilă unei vieți petrecute făcând fie lucrurile greșit, fie nimic.
— Plum, treci în spatele meu.
Fata l-a ascultat și, împreună, s-au retras pe scări, spre sufragerie, unde Quentin a încercat
să o încetinească pe Alice, blocând ușa. Magie kinetică: era grosolan, dar Quentin se vedea
nevoit să încerce. Q a aruncat laolaltă o barieră din cărți, vase din bucătărie, perne de pe
canapea și orice mai putea cuprinde prin magie. Uneori, lucrurile o opreau. Dar fata trecea
imediat prin obiecte, iar când le atingea, luau foc.
— Quentin! a zis Plum. E casa mea! Proprietate personală! Nu o distruge!
Fata a stins flăcările, dar aerul mirosea a izolație arsă.
— Plum, trebuie să ieși de aici, a zis Quentin iute. Găsește-l pe Eliot și plecați.
Fata a ezitat, dar până la urmă a fugit. Oricare ar fi fost planul, Quentin nu putea acționa
dacă trebuia să se îngrijoreze și pentru Plum. Q nu mai rezista, iar controlul lui nu era deloc
stabil. De fapt, dacă Q era norocos, atunci controlul lui avea să fie foarte prost.
Situația o să se termine într-un fel sau altul: ori o aducea înapoi pe Alice, ori murea
încercând. Ea își dăduse sufletul pentru el o dată, iar Q se gândea că ar fi putut face, la
rândul lui, același sacrificiu.
Un experiment: Quentin și-a lipit mâinile una de cealaltă, și-a împletit degetele iar toate
firele electrice din cameră s-au repezit spre Alice ca niște șerpi furioși. Acesta era un truc
pe care Q nu l-ar fi putut face înainte de moartea tatălui său, dar acum purta acea energie
în plus cu el. Curentul s-a scurs, luminile s-au întunecat, iar aura albastră a lui Alice a
pâlpâit. Quentin a simțit în aer miros de plastic topit. Alice a strâns ochii de plăcere.
Ce mai urma? Q încercase deja proiectilele magice. Poate că o să facă o cușcă magnetică.
Nu? Atunci n-o să folosească decât forța: paveze, scuturi, straturi groase de putere
înfășurate în jurul ei, strânse și întărite de altele. Lumina se refracta și se frângea în jurul
lui Alice, producând distorsiuni și curcubeie. Farmecele creau mici scântei orbitale și
mănunchiuri de raze. Quentin a simțit-o împingând straturile magice cu doar o mică parte
a puterii ei, dar fata încă nu pătrunsese prin ele. Simplul fapt că Alice întâmpina rezistență
reprezenta un progres.
Poate că se datora iubirii, curajului sau fumului de plastic ars, dar Quentin simțea o putere
acumulându-se în el, ca un potop ce crește. Se mai simțise o dată astfel, în Fillory, pe Insula
Benedict, și altă dată mult în trecut, în prima noapte la Brakebills, când înțelesese totul.
Dar acum era chiar și mai puternic. Era un sentiment plăcut.
Nu-i mai rămăsese mult timp. Slavă Domnului că locul era deja complet protejat pentru că
tânărul putea simți energia din cameră apăsând pereții, împingându-i afară, amenințând să
spargă ferestrele. Alice a împins și mai tare prin învelișul de forță, încruntându-se. Privirea
lui Quentin a căutat rapid în cameră un obiect de metal, a găsit cadrul de oțel al canapelei
și l-a smucit spre el cu o vrajă magnetică. Amplificându-și puterea și întărindu-și mâinile,
Quentin a îndoit cadrul sub forma unui arc cu două picioare: litera omega.
Aproape că era prea târziu. Alice s-a eliberat din închisoarea ei ca și cum ar fi rupt o bucată
de hârtie și s-a aruncat spre el. Mâinile ei albastre au cuprins sigiliul chiar deasupra mâinilor
lui, dar fata nu a putut pătrunde. Fețele lor erau aproape. Alice zâmbea, ca de obicei,
descoperindu-și dinții perfecți, de safir, ca și cum abia se putea abține din râs. Quentin i-a
zâmbit și el. În sfârșit, lucrurile mergeau cum trebuie. Era o confruntare directă, așa cum îl
sfătuise Plum. Putere contra putere. Quentin și-a proptit un picior în spate. Gata cu
pitulușul prin lumea umbră; situația de acum era reală. Quentin putea simți forța fetei,
vibrația și vigoarea. Oare îl simțea și ea? Doamne, ce ușurare să renunțe, să-și piardă
complet cumpătul și să dea tot ce avea și găsea o dată pentru totdeauna.
— Asta-i tot, Alice? a zis el. Atât? Mai vreau. Dă-mi tot ce ai.
Metalul s-a înroșit și s-a albit, incandescent, în mâinile lor. În loc să-și apere sau să-și
întărească mâinile, Quentin și-a prefăcut brațele în oțel: împrumutase din materialul
cadrului și îl atrăsese spre mâinile lui ce începuseră să lucească, pe când Quentin punea din
ce în ce mai multă energie prețioasă în menținerea pavezei și încerca să nu ia foc.
O să învingă abominația magică ce o prinsese pe Alice înăuntrul ei; o s-o deschidă și o să o
tragă pe fată spre viață. Al șaselea lui simț de magician îl avertiza că balanța se schimbase:
situația devenea critică. Omega lui o fi fost din oțel, dar până la urmă rămânea doar un
cadru de canapea, iar Q pretindea de la el mai mult decât fusese să fie. Q a reușit să mai
facă un scut, de data asta în jurul lui, apoi a dat drumul cadrului. Litera din metal a explodat
în vapori în mâinile lui Alice. Explozia i-a aruncat departe unul de celălalt – Quentin a
alunecat înapoi câțiva metri pe podeaua sufrageriei. Q a renunțat la orice formă de
protecție. Mâinile și brațele lui erau din nou din carne. Între el și Alice nu mai rămăsese
nimic decât aer și liniște și șapte ani de timp pierdut.
De-a lungul întregii lupte, Quentin se așteptase să se panicheze, dar momentul nu venise,
iar acum Q știa că nici nu mai era nevoie să-i fie teamă. Poate că vechiul Quentin ar fi
înnebunit de frică, dar noul Q nu mai era stăpânit de teamă, speriat de propria umbră, fără
să știe vreodată cine era și de ce exista. Q credea că singurele momente din tinerețea lui
când nu-i fusese frică erau cele în care se simțise mânios. Trăise așa de mult cu teama și cu
îndoielile că singurul mod pe care-l mai găsise de a fi puternic era să atace lumea din jurul
lui. Dar aceea nu era o putere reală. Acum înțelegea. Și el și Alice așteptaseră ceva vreme să
ajungă la acest nivel. Când o cunoscuse pe Alice, când o iubise prima oară, Quentin nu
fusese pregătit pentru ea, dar acum se simțea gata. Primea o a doua șansă și nu avea de
gând să renunțe la ea. Quentin era gata să fie bărbatul pe care Alice îl merita și Q voia să-i
arate asta fetei.
— Tu, a zis ea.
— Nu mai sunt băiatul de altă dată, Alice, a zis el. Băiatul ăla a murit. Acum știu cine sunt.
Dar tu nu mă cunoști.
În Q se instalase un calm cuprinzător și cald, ridicându-se din rezervorul ascuns, unde
stătuse până atunci, așteptând. Dacă Q ar fi știut ce se afla înăuntrul lui… Alice a mijit ochii.
Fata a rămas locului pentru o clipă, studiindu-l suspicioasă. Quentin a început să-și scoată
cămașa din pantaloni și să și-i descheie, apoi a smuls-o pur și simplu. Venise momentul să
riște cu totul.
Aproape că-și ratase șansa. Concluzionând că Q trebuie să fie mers la cacealma, Alice s-a
repezit asupra lui, dar de data asta cu intenția de a-l omorî. Quentin s-a întors și a strigat
un cuvânt pe care nu-l mai auzise de când avea douăzeci și unu de ani. Q nu știa dacă,
teoretic, Alice era sau nu un demon, dar în orice caz, tânărul avea tatuată pe spate o capcană
pentru monștri și intenționa să o folosească. Era tot ce-i mai rămăsese.
Q nu a văzut cum s-a petrecut totul, dar a simțit un curent puternic de aer atras spre el, ca
atunci când inspiri aer, surprins, iar Alice a țipat, mânioasă:
— Nu! Nu!
Q a auzit țipătul urcând o octavă și întrerupându-se brusc. Apoi în cameră s-a făcut liniște
și el rămăsese singur, cu excepția firicelelor plutitoare de puf din canapea. În același timp,
tatuajul lui s-a aprins de un foc rece; parcă cineva turnase nitrogen lichid pe spatele lui.
Când Fogg băgase un demon în el, în noaptea de dinaintea absolvirii, Quentin nu simțise
nimic, dar de data asta durea ca naiba. Simțea o presiune imensă pe dinăuntru. Abia mai
putea să respire. Q a gemut ca o femeie în travaliu, încercând să elibereze ceva din
tensiunea teribilă, dar nu a făcut decât să înrăutățească lucrurile. O putea simți pe Alice
înăuntru. Q îi simțea ura și puterea și ceva ca extazul. Quentin și-a lipit spatele de peretele
rece, încercând să mai liniștească arsura, dar nu a ajutat cu nimic. Quentin a simțit cum îi
pocnește cutia toracică. Venele luceau pe dosul palmelor.
Ușa de la intrare s-a trântit.
— Ce-ai făcut? Unde e Alice?
Plum și Eliot se holbau la el. Tinerii intraseră pregătiți de lupta vieții lor.
— Și ți-ai scos cămașa, a adăugat Plum.
— E în spatele meu, a șoptit el.
Q nu putea vorbi mai tare de atât.
— Știu.
Gingaș, Q s-a dezlipit de perete și a început să urce încordat pe scări. Fruntea-i era udă de
sudoarea ce-i picura pe piept.
— Ar trebui să plecați, a șoptit Q.
— Ce-ai de gând să faci? a întrebat Plum.
Însă Quentin nu era în stare să-i răspundă. O simțea pe Alice agitându-se înăuntrul lui ca
un duh în lampă. Niffinul voia să iasă afară în orice fel posibil. În mintea lui, Quentin calcula
febril mișcările următoare, din mers, ignorând după aceea rezultatele când nu îi ofereau
asigurări suficiente. N-avea timp pentru răspunsuri.
— Ce faci? a strigat Plum în urma lui.
— Hai, a zis Eliot. Trebuie să-l ajutăm.
Tinerii l-au urmat la etaj. Q nu-i putea opri, și-n plus, Eliot avea dreptate, Quentin chiar
avea nevoie de sprijinul lor. A urcat treptele spre etajul al patrulea. Pielea spatelui îl ustura
și era parcă întinsă, ca o arsură de soare, de gradul al treilea.
— Monedele, a șoptit el. De la Mayakovsky.
Era suficient spațiu acolo. Vraja îi revenise în minte cu ușurință, aproape automat, ca și
cum săpase un mic șanț prin el, deși era prima oară când o făcea. Q putea vedea pagina în
fața ochilor: coloanele de numere, orbitele rotitoare ce se învârteau una în jurul celeilalte
precum cercurile pentru jonglerii ale unui magician, planta cu frunzele ei lungi, legănându-
se sfioasă, atinsă de o adiere ce sufla dincolo de cadrul ei. Quentin știa farmecul pe de rost.
Până atunci nu știuse de ce, dar vraja exista exact pentru ce-și propusese el să facă. De aceea
o prinsese el în vânt și o păstrase. Materie și magie. Inițial crezuse că vraja ajuta la a crea
materie magică, dar acum avea un lucru făcut din magie pură, iar el o să-i dea
substanțialitate. O să inverseze cursul. O s-o aducă pe Alice înapoi în lumea fizică.
Quentin a urlat câteva ordine – nu avea timp de politețuri –, iar Plum și Eliot i-au dat
obiectele pe care le cerea: pudre, lichide, cărți deschise la diferite pagini, una dintre
monedele de aur. Q lua lucrurile fără să se uite la ele, ca un chirurg vârât până la coate în
trupul pacientului. Parcă ar fi asamblat niște piese fără ca măcar să-și dea seama. Quentin
n-ar fi reușit fără puterea-i nou descoperită și fără talentul lui la reparațiile minore: știuse
dintotdeauna cum să pună din nou laolaltă lucrurile stricate. Q căuta în interiorul lui orice
fărâmă de putere magică. Era febril – temperatura corpului îi urcase înfricoșător –, iar
genunchii păreau să fie gata să-i cedeze în orice clipă, dar Q avea mintea limpede. Știa ce
are de făcut, doar că trebuia să reziste. Inițial crezuse că îi era dat să creeze tărâmul ce avea
să-l facă maestru-magician, dar se înșelase. Se înșelase așa de mult. Capodopera lui era să
o aducă pe Alice înapoi.
Când totul a fost pus cap la cap, când farmecul plutea latent în aer ca un nor de furtună
gata să explodeze, Quentin și-a întors spatele spre cameră și a deschis capcana. Parcă
inspira din nou, după ce-și ținuse respirația enorm de mult timp. Atelierul a fost inundat
de lumina albastră, ca într-o piscină scăldată de soarele verii. Quentin aproape că a leșinat
de ușurare. Mai târziu, avea să se uite la tatuajul lui și să găsească o stea neagră, în relief, în
centrul celeilalte stele.
Forma albastră a lui Alice plutea moale, pe spate, în mijlocul camerei, apatică, dar dând
semne de agitație. Fata nu mai zâmbea acum deloc. Când s-a uitat la Q, expresia de pe
chipul ei era întunecată. Alice era furioasă, ca o viespe prinsă în borcan, zguduită și gata să
atace. Era cel mai frumos lucru îngrozitor pe care-l văzuse Quentin vreodată, ca o flacără
de acetilenă, un filament incandescent, o stea căzută chiar în fața lui. Q și-a fixat privirea
asupra ei și a rostit un cuvânt într-o limbă așa de veche, că lingviștii lumii o credeau
pierdută și uitată pentru totdeauna. Magicienii însă nu o uitaseră.
A doua monedă a lui Mayakovsky s-a aprins în mâna lui Q, iar tânărul s-a forțat să o strângă
în palmă chiar dacă i se părea că ținea o grămăjoară de aur topit sau de zăpadă carbonică –
degetele lui trebuie să se fi topit sau înnegrit și încovrigat.
Alice a tresăltat de parcă ar fi auzit un sunet. Nu vocea lui o speriase, ci altceva, de departe,
ca un clopot mare de biserică, ce anunța venirea zorilor. Apoi aerul s-a întunecat și lumea
a prins a se scufunda în sine însăși. Începuse: vraja trăgea atomi din jurul camerei și-i așeza
în jurul fetei. Pielea lui Alice și-a stins lumina, a devenit mată și opacă. Fata s-a zvârcolit pe
când particulele roiau în jurul ei ca niște insecte, pătrunzând-o. Materia se arunca asupra
ei, se aglomera în ea, înlocuind substanța aspră a cărnii ei albastre luminoase și translucide.
Quentin aproape că a căzut pe spate, iar Plum și Eliot l-au prins, și împreună s-au înghesuit
pe ușă; ar fi fost mai bine să nu stea prea aproape și să riște ca atomii lor să fie atrași spre
Alice. Vrăjii nu-i păsa. Trupul lui Alice se cutremura cuprins de convulsii, făcându-se din
ce în ce mai greu, condesându-se în aer, adus forțat la stadiul de solid. Fata a gemut
puternic, agonic, aproape ca un om. Lumina ei de niffin se stingea. Scotea sunete de
muribund, iar o clipă Quentin s-a întrebat îngrozit dacă nu cumva greșise, dacă nu cumva
o omora, în loc să o salveze. Dar acum era prea târziu să mai dea înapoi.
Când s-a terminat, când lumina albastră s-a stins de tot, Alice a căzut pe podeaua de lemn
cu un bufnet înăbușit, destul de grea cât să sară o dată și să rămână nemișcată. Camera
mirosea tare a gaze rarefiate ce îi înțepau lui Q nările.
Alice zăcea pe spate, întinsă pe podea, cu ochii închiși și abia respirând. Fata avea iar un
trup din carne. Redevenise vechea Alice. Era om, era palidă și reală și goală.
Quentin a îngenuncheat lângă ea. Fata și-a deschis ochii, mijindu-i din cauza luminii.
— Quentin, a zis ea, răgușit. Ți-ai schimbat părul.

Capitolul douăzeci și patru

— Ia ascultați. Am primit o scrisoare de la Eliot.
Janet se simțea confortabil pe scaunul lui Eliot din camera de ședință de la Castelul
Whitespire. Ar fi putut să deschidă sesiunea de discuții și de pe fotoliul ei, dar îi plăcea cel
al Regelui. Scaunul nu era diferit de celelalte, dar se simțea cumva mai… plăcut. Mai
primitor. Janet presupunea că era vorba de putere. O prindea de minune.
— Chestiune de procedură, a zis Josh, tu ești acum un fel de Mare Regină? Din moment ce
Eliot e plecat.
Oare era?
— Sigur, de ce nu?
— Vezi tu…
— Motivațiile tale constituționale sunt un pic degeaba în acest moment, Josh. De
asemenea, eu am scris mare parte din constituție, așa că argumentele aduse de tine sunt
inutile. Toate.
Josh a deschis gura să spună ceva.
— Nu, nu, nu! Vreți să auziți ce a scris sau nu?
— Da, au răspuns în cor Josh și Poppy, apoi și-au zâmbit reciproc în felul detestabil în care-
și zâmbesc cuplurile căsătorite.
— Sigur, a adăugat Poppy.
Aveau să aibă parte de niște morți grozave – adică, balconul era chiar acolo –, însă greu de
justificat politic. Janet a continuat. Deocamdată.
— Zice așa.
Regina a ridicat biletul ca o bandă de telegraf sau un răvaș: „ÎNGROAȘĂ GLUMA STOP
UMBER A FOST BARĂ ESTE RĂU ȘI POATE VIU STOP CINE SĂ FI ȘTIUT STOP GĂSIȚI
REPEDE STOP POATE SALVA LUMEA STOP SUB MLAȘTINA DIN NORD STOP ÎNTORC
CURÂND VĂ PUP STOP”
A urmat un moment de liniște.
— Asta-i tot? a zis Poppy.
— La ce te așteptai?
— Nu știu. Ceva un pic mai formal, poate.
— Nici măcar nu ne salută? s-a mirat Josh.
— Nu. Aveți și alte întrebări?
— Chiar e nevoie să ne anunțe așa, telegrafic?
— Nu. Cred că îi face pur și simplu plăcere. Alte întrebări la obiect?
Josh și Poppy au schimbat o privire blândă.
— Nici nu știu cum să mă exprim, dar ce mama dracului? a zis Josh. Umber nu e rău. Sau
nu a fost rău. Era fratele lui Ember. Plus că e mort de un milion de ani. Martin Chatwin l-a
căsăpit.
— Sau, a intervenit Janet, poate că nu l-a omorât. Sau s-a întors la viață.
— De ce nu a venit Eliot? a întrebat Poppy.
— Nu știu. Și eu sunt un pic enervată din cauza asta. Și un pic îngrijorată. M-am atașat
destul de mult de Marele Rege. Poate se întâmplă ceva interesant pe Pământ, deși nu-mi
imaginez ce ar putea fi. Josh?
— Cum îți trimite Eliot scrisori?
— Oh! Am inventat sistemul înainte să plece. Plutesc pe suprafața piscinei descoperite din
curtea din fața dormitorului meu pe bucățelele astea de hârtie. E foarte pitoresc. Apoi le
usuc și cuvintele apar pe ele ca o poză Polaroid. Poppy?
— Ar trebui să facem ce spune? Ar trebui să-l găsim pe Ember? Adică Umber. Scuze, mereu
îi încurc. Am început deja să simt confuzia din timpul sarcinii. Serios, trebuie să ne mișcăm
repede, pentru că sunt deja în al doilea trimestru. Mai avem șase luni.
Un lucru se putea spune sigur despre Poppy: fata avea o atitudine hotărâtă. Era una dintre
calitățile pe care Janet le aprecia la ea. Poate că era chiar singura. Sau mai era și părul ei.
— Dar ia stai! a intervenit Josh. Ce facem dacă-l găsim pe Umber? Adică, îmi imaginez că
puterea lui e la un nivel foarte înalt. Nu e ca și cum noi o să reușim să-l intimidăm.
— Păi, m-am gândit la asta, a zis Janet. Poate reușim să-l aducem în Cripta lui Ember.
Martin a reușit să-l închidă pe Ember acolo și berbecul nu a mai putut ieși. Mi se pare că
peștera e un soi de închisoare special făcută pentru a încarcera berbeci-zei.
— Dar e riscant, a spus Poppy. Oare suntem în stare să-l aducem acolo? Nu credeți că ne
grăbim?
Chiar în acel moment, Janet a fost cuprinsă de o senzație foarte ciudată. Se simțea ca și cum
ar fi fost trasă ușor într-o parte, ca și cum și-ar fi pierdut echilibrul. Apoi camera a pufnit
ușor și s-a clătinat, iar senzația a dispărut. Întâmplarea îi afectase și pe ceilalți.
Josh și-a dat primul seama de ce se petrecuse.
— Camera nu se mai învârte, a zis.
Castelul Whitespire era construit pe mecanisme de ceas ce roteau turnurile foarte încet, ca
într-un dans aproape static, dar constant, ca acele cești de ceai uriașe de la bâlci, extrem de
lente și plicticoase. Mecanismele erau puse în funcțiune de mori de vânt. În mod obișnuit,
abia observai mișcarea, dar acum devenise evidentă, pentru că tocmai ce se oprise. Chiar și
în cele mai rele momente, turnurile Castelului Whitespire nu stătuseră locului.
— Asta-ți răspunde la întrebare? a zis Janet. Lumea se duce dracului. Trebuie să facem ceva,
și ăsta e singurul indiciu pe care-l avem. Cred că ar fi mai bine să ne folosim de el.
— Nu vreau să spun decât că e vorba de a vâna un zeu, a comentat Poppy. Nu o să fie
simplu.
— Dacă ar fi simplu, ar face-o toată lumea.
De îndată ce turnul se oprise, Josh ieșise pe balcon și acum stătea aplecat peste balustradă,
privind în jos. Janet și Poppy l-au urmat. Jos de tot, siluetele mărunte ale oamenilor ieșeau
din case, în străzi și curți, privind confuzi în jurul lor, clipind în soarele după-amiezii târzii.
Unul câte unul, oamenii s-au oprit și au privit în sus, la cei trei demnitari, umbrindu-și
ochii ca și cum regii și reginele lor ar fi avut răspunsurile căutate.
— Ce idioți, a zis Janet, dar doar de dragul de a o spune.
Era o chestie de principiu. Era adevărat că marile turnuri rotitoare din Whitespire se
opriseră, poate că sferele cerești nu mai dansau pe muzica timpului. Cine să fi știut. Poate
că singurul loc în care tânăra fusese fericită se duce de râpă, dar nici măcar sfârșitul lumii
n-avea să o împiedice pe Janet să fie o ticăloasă.

Au plecat toți trei. Patru, cu bebelușul. Josh și Poppy se ciondăniseră – discuția nu atinsese
chiar nivelul unui scandal – pe marginea deciziei de a o include și pe Poppy în expediție
sau nu; însă Poppy avusese cauză de câștig.
— Îți faci prea multe griji, a zis ea. O să am grijă de copil. Tu ai grijă de mine.
Călătoria spre Mlaștina din Nord a fost mai rapidă acum. Nu mai era nevoie de plimbări
elegante, dar inutile, prin sălbăticie. De data asta aveau să urmeze ruta directă cu trenul
express: hipogrifii, cele mai rapide creaturi zburătoare din flotă.
Nu-i puteai folosi mereu. Hipogrifii erau niște nemernici foarte independenți, țineau mult
la libertatea lor, erau practic partizani ai libertății absolute. De asemenea, erau tare
pretențioși când venea vorba de penele lor, pe care nu aveai cum să nu le jumulești. Dar la
nevoie… etc. În orice caz, hipogrifii erau mult mai buni decât grifonii pur-sânge – ei erau
anarhiști, mereu neutri, în orice împrejurare.
Hipogriful lui Janet avea o creastă amuzantă, roșie între urechi, pe care regina nu o mai
văzuse înainte. A ales să o ignore pe regină când aceasta l-a încălecat cu ajutorul unei slugi
de prin partea locului. Janet și-ar fi dorit ca măcar o dată, înainte de apocalipsă, hipogrifii
să facă un gest respectuos. În fine.
În orice caz, ajuta să vezi Fillory de pe spatele unui hipogrif, astfel se confirma că oprirea
turnurilor din Whitespire nu era un fenomen izolat. Peste tot se vedeau semne că lucrurile
scăpaseră de sub control. Peisajul nu mai semăna deloc cu ce văzuse Janet în plimbarea cu
Eliot, în urmă cu puține zile, iar regina se simțea deja nostalgică.
Acum, iarba de pe câmpuri se unduia și se răsfrângea în feluri ciudate, creând modele
regulate, cercuri concentrice și linii mișcătoare – de deasupra, câmpiile semănau cu niște
televizoare vechi, analoage, stricate. Apoi, eclipsa, ce era un fenomen de nelipsit din Fillory,
nu a mai avut loc. La început, Janet nu și-a putut da seama ce lipsea, apoi s-a uitat pe cer și
a văzut că soarele și luna nu erau corect poziționate. Astrele ar fi trebuit să fie aliniate la
miezul zilei, dar acum, cornul lunii abia zgâria corola soarelui și se tot îndepărta, ca un
acrobat nefericit ce ratase priza.
— Rahat! a strigat Josh. Omul de Cretă a căzut!
Era adevărat: silueta se prăbușise pe genunchi și palme, pe coasta lui de deal, având capul
plecat de parcă l-ar fi apăsat gravitația sau disperarea. Toiagul îi căzuse din mâinile schițate.
Obiectul plutea lângă el, atârnat pe coasta dealului. Priveliștea era extraordinar de jalnică.
Și-apoi mai era și vara care nu se mai termina. Janet se săturase de căldură. Josh și Poppy
erau încă și mai șocați de vreme decât regina. Cuplul se cuibărise în Castelul Whitespire,
se înmulțiseră și văzuseră mult mai puțin din tărâm decât Janet.
Hipogrifii nu au vrut să aterizeze în mlaștină, pentru că finalul lumii nu era un motiv
suficient de bun ca să-și murdărească ghearele și copitele prețioase. Însă creaturile au găsit
un soi de eliport suficient de curat și solid și au executat o aterizare ireal de grațioasă.
— Așteptați aici, le-a zis Janet. Ne întoarcem în douăzeci și patru de ore. Dacă nu venim
până atunci, puteți pleca.
Hipogrifii au privit-o cu ochii lor galbeni și mânioși fără să-i confirme că le acordau cele
douăzeci și patru de ore.
Janet a pornit la pas prin noroi. În urma ei veneau Poppy și Josh.
— Nu vreau să te critic, a zis Josh, dar dacă aș fi fost Mare Rege sau Regină, aș fi adus un
detașament de soldați cu noi. Așa, pentru ajutor. Poate că aș fi ales regimentul de elită în
care e așa greu să pătrunzi. I-ai văzut vreodată pe tipii ăia exersând? Chestiile pe care știu
să le facă sunt absolut nebunești.
Janet a inspirat adânc. Răbdare.
— Vânăm un zeu, Josh. Știi cum e în filme. Trimiți trupele de asalt cele mai grozave,
imbatabile, și ce se întâmplă mai departe? Sunt masacrate în două secunde. Și e așa de
îngrozitor pentru că vaaai, nu, tipii ăia erau de neînvins! apoi merg eroii și fac toată treaba.
Chestia nu exista decât ca să crească tensiunea dramatică. M-am gândit să trecem peste și
să începem direct treaba.
— Dar mie îmi place filmul ăla, a zis Josh, întristat.
— Dar e o întrebare bună, Janet, a zis Poppy. Din moment ce pornim direct la atac, cum o
să luptăm cu un zeu?
— Nu luptăm, a răspuns Janet. Îl vânăm.
Nici măcar Janet nu era sigură de diferență, dar se gândise că răspunsul avea să-i facă pe
Josh și pe Poppy să tacă din gură câteva minute, astfel încât să poată gândi limpede. Cineva
trebuia să și raționeze.
— Și nu mai folosi pluralul, tu nu o să lupți. Tu o să ai grijă de bebeluș.
— O să am grijă de el, a replicat Poppy, luptând.
Era umed și cald, dar apa cu noroi ce continua să pătrundă prin iarba îmbibată de umezeală
era rece ca gheața. Mlaștina avea adâncimi pe care soarele nu le putea atinge. Din fericire,
Janet purta niște cizme grozave.
— Oricum, a zis, Martin Chatwin l-a învins pe Ember. Așa că nu e imposibil. Ce avea Martin
Chatwin și nu avem noi trei?
— Păi, pentru început, vreo șase degete în plus, a zis Josh.
Era o senzație plăcută să se afle din nou pe teren, indiferent de care ar fi fost rezultatul. Și
lui Janet îi plăcea la nebunie să conducă. Înainte să plece în deșert, Janet nu-și folosise deloc
capacitățile, sau cel puțin nu cât era altcineva prin preajmă. Ar fi făcut-o vulnerabilă, iar
într-un fel nici nu avea ce să ofere. Nici nu era de mirare că ceilalți nu o luaseră în serios.
Plus că făcuse câteva prostii. Se întreba dacă Quentin era furios pe ea pentru că îl sedusese
în noaptea aia. De parcă ar fi fost ea de vină că se despărțise de Alice! Janet acționase astfel
pentru că îi stătea în obicei. Dacă ai un drogat în casă, nu-ți lași medicamentele împrăștiate
la vedere. Și oricum, cuplul n-avea cum să reziste mai mult de două săptămâni, la ce ratat
era Quentin pe atunci. Cu cât își revenise Q, cu atât Janet se simțise mai puțin tentată să se
culce cu el, ceea ce era cumva amuzant. Ciudat mai funcționau lucrurile.
Când au găsit estrada din lemn, Janet a început să pășească mai repede. Poppy a început să
alerge în urma ei. Josh a strigat „Așteptați!” în urma lor, dar când a văzut că tinerele nu
aveau de gând să se oprească, și-a împins ușor trupul ca o cocă în același ritm. Tipul trăia
într-o lume fantastică, fără mâncare nesănătoasă, fără mașini sau grăsimi nesaturate sau
TV și tot era gras. Dedicarea lui era de admirat.
Pe drum, Janet a observat o pereche de pantofi pentru copii, foarte vechi și uzați, uitați pe
o piatră. Erau foarte ciudați. Pantofii arătau așa de jalnic de mici. Regina se întreba ce
căutase un băiat așa de mic – erau pantofi de băiețel – tocmai în inima Mlaștinii din Nord
și ce anume se întâmplase cu el. Probabil că nimic bun.
Când a zărit cheiul, Janet și-a scos topoarele de la spate.
— Mișto arme, a zis Josh. De unde…
— Mi le-a dat maică-ta, a răspuns Janet. După ce i-am tras-o.
— De ce…
— Pentru că i-a plăcut foarte mult.
Nu fusese tocmai cea mai bună replică a ei, dar nu putea să le izbutească pe toate, și-n plus
n-avea chef să spună iar toată povestea.
Janet s-a oprit la marginea cheiului și a privit în jur, cu mâinile înfipte în șolduri. Totul
părea normal. Nu se întâmplau prea multe lucruri apocaliptice pe acolo. Pe de altă parte,
mlaștina arăta deja ca lovită de apocalipsă. Entropia era la maximum, iar apa și pământul
se contopeau haotic. Situația n-avea cum să se înrăutățească prea mult. Adieri rătăcite
tulburau suprafața bălții. Câteva trunchiuri moarte, lovite de fulger, ieșeau la suprafață în
centrul băltoacei. Am fost chiar aici, s-a gândit ea. Acum o săptămână. Janet resimțea
deodată puternic circularitatea și zădărnicia vieții.
Eliot spusese că Umber se afla sub mlaștină, informație ce era deopotrivă exactă și vagă.
Janet se gândea să sară pur și simplu în apă, ca Luke Skywalker din X-wingul lui în mlaștina
din Dagobah. Dar Poppy a trecut pe lângă ea și a început să coboare pe scară. Gestul era o
mică încălcare a disciplinei, dar Janet avea să-l treacă cu vederea. Poppy și-a scufundat
elegant un deget în apă, apoi și-a vârât tot piciorul.
— Hm, a zis ea.
— Ai grijă.
Dar Poppy nu era precaută. Fata s-a scufundat cu totul în apă, stăpânită de aceeași
indiferență pentru confort și prădători veninoși care-i caracteriza pe toți australienii. Balta
i-a înghițit trupul zvelt dintr-un singur hap mare.
— Poppy!
Josh s-a uitat în jos, spre soția și copilul lui dispăruți.
— Poppy! Isuse!
Nimic. Apoi mâna lui Poppy a ieșit la suprafața netedă a apei, la fel ca brațul Doamnei din
lac, doar că în loc să ofere o sabie magică, degetele lui Poppy arătau entuziast că totul era
OK.
— Oh, Slavă Domnului!
Josh s-a aruncat cu măiestrie de pe chei. Bombă!
Gata cu furișatul. Janet a coborât demnă pe scara din lemn, ca un om normal, până ce apa
i-a ajuns la genunchi. Acum își dădea seama că voise Poppy să spună – chiar era ciudat
acolo jos. Janet nu simțea umezeală și parcă ceva încerca să o împingă la loc, afară. S-a
aplecat și și-a băgat capul sub apă. Apoi s-a prăbușit, cu picioarele în sus, pe solul umed.
Janet se simțea îngrozitor de amețită; urechea internă contrazicea încăpățânată tot ce-i
transmiteau celelalte simțuri. Ceva teribil de dezorientat se întâmplase.
— A fost ca naiba!
Regina a scuipat, ca să nu vomite. Josh era deja în picioare și țopăia.
— Din nou! Din nou!
Măcar cineva se distra. Cei trei se aflau sub apă, dar invers; asta se petrecuse. Se aflau pe
suprafața opusă a mlaștinii, ce acum devenise solidă și netedă. Era întuneric acolo jos, dar
era destul de limpede că cel mai important lucru era un castel mare ce arăta exact ca
Whitespire, doar că mai înfricoșător, cu toate crestele de zid luminate de torțe albe. Cerul
de deasupra – sau lacul sau ce-o fi fost – era negru.
— Un Castel Whitespire inversat, subacvatic, a zis Josh. Trebuie să recunosc că nu m-aș fi
gândit în veci la una ca asta.
— E o imagine în oglindă.
— Oglinzile inversează imaginile de la stânga la dreapta, nu sus-jos, a zis Poppy, având grijă
să corecteze faptele. Plus că alb-negru nu e…
— OK, OK, am înțeles.
Nu au întâmpinat nicio rezistență, dar podul era tras, așa că cei trei regi din Fillory au fost
nevoiți să zboare peste zid și să aterizeze în curte. Împrejur nu se vedea nimeni. Josh a
ciocănit la una dintre ușile masive dinspre prima sală. Nu li s-a răspuns, dar ușa s-a deschis
ușor. Locul părea pustiu, nu și abandonat – castelul era ordonat și curat, iar de-a lungul
zidurilor pâlpâiau torțe.
— Sinistru, a zis Poppy.
Se uitau în jur, fără niciun rost, de minute bune, când au observat cele două gărzi ce stăteau
împietrite la capătul opus al sălii. Ochii lor erau stinși – păreau la fel de vii ca niște urne
decorative.
— Oh, a făcut Josh.
Regele i-a strigat.
— Hei, băieți! Ce castel e ăsta?
Paznicii nu au răspuns. Oamenii purtau o versiune mai sobră, funerară, a uniformei de la
Whitespire. Pupilele lor erau foarte dilatate, ca după consumul de droguri. Nu i-ai fi putut
condamna pentru asta, având în vedere unde lucrau. Când Josh s-a apropiat de ei, paznicii
nu l-au salutat și nici nu au părut că îl bagă în seamă, dar s-au mișcat, încrucișându-și
halebardele în dreptul ușii, ca să-i oprească trecerea.
— Ei, hai! a spus Josh.
Apoi gărzile și-au coborât armele în direcția lui. Josh a dat înapoi.
— Îl iau pe ăla din stânga!
Un topor de gheață s-a împlântat direct în fruntea paznicului din partea stângă, lipindu-i-
se de țeastă ca și cum ar fi fost un buștean, despicându-i coiful și capul, chiar între ochi.
Fusese o aruncare minunată. Paznicul a scăpat arma ce a zăngănit pe podea și a căzut în
genunchi, dar, dintr-o ciudățenie anatomică, nu s-a prăbușit de tot. Omul sângera, iar
lichidul întunecat îi curgea peste față, împrăștiindu-se pe podeaua din piatră.
— Sau, a zis Poppy, am încerca pe o cale diplomatică.
Josh și Poppy au făcut amândoi niște vrăji kinetice asupra gărzii din dreapta, iar omul s-a
ridicat legănându-se într-un colț al tavanului, ca un balon pierdut la o aniversare. Omul și-
a scăpat halebarda, arma a zăngănit și a sărit o dată pe podea. Lui Janet îi era puțin jenă
pentru paznic.
— Nu pot să cred că l-ai omorât, Janet, a zis Josh.
— Scutește-mă, nu cred că tipii ăștia sunt oameni. Nu scot niciun sunet, n-ai văzut?
— Da, dar sângerează.
— Și maică-ta a sângerat când…
— Șșș!
Poppy se uita spre locul întunecat pe care-l protejaseră gărzile. Fata a ridicat o mână.
— … când am dezvirginat-o, a terminat Janet fraza, șoptind.
— Nu are niciun sens! a șuierat Josh.
— Șșș!
Au tăcut. În miezul momentului de liniște au auzit sunetul neregulat al copitelor pe piatră.
Cu ceva efort și proptindu-și piciorul pe țeasta spartă a paznicului, Janet și-a legănat toporul
înainte și înapoi până ce lama a ieșit.

A urmat o jumătate de oră, nu foarte demnă, de „de-a v-ați ascunselea”. Uneori le era greu
să-și dea seama de unde exact venea sunetul. Au continuat să meargă cât au putut de tăcut,
încercând să detecteze sursa zgomotului, ridicându-și capetele, lovindu-se unul pe celălalt
peste umeri și arătând cu degetul, acuzându-se că fac prea multă gălăgie în timp ce se certau
în șoaptă. Din când în când, cei trei puteau auzi o voce care însoțea copitele și care abia
șoptea:
— Da, da, pe aici. Sus. Chiar pe aici. Cu grijă.
Vocea nu suna deloc ca baritonul olimpian al lui Ember. La un moment dat, și-au dat seama
că puteau urma o scurtătură și aproape că au ieșit în calea Lui – ba i-au surprins chiar și
pulpele tremurătoare, urcând o scară în spirală.
— A fost pe aproape! l-au auzit spunând. Cât pe ce!
Replica a fost urmată de un geamăt ascuțit și tremurat.
Grupul s-a oprit într-o galerie pe care o știau de la Castelul Whitespire. Deasupra, sala ar fi
fost inundată de lumină. Acolo, prin ferestre, nu vedeau decât o negură fără fund. Mult
dedesubt, cei trei puteau vedea cercul luminos de apă de dedesubt, suprafața mlaștinii
răsturnate, în care un soare înecat înota ca un gălbenuș într-un ou argintiu. Din când în
când, câțiva pești cu capul în sus se întreceau prin fața ferestrelor.
Apoi copitele au început iar să tropăie, de data asta mai aproape.
— Nu pricep, a zis Josh. Tipul e zeu. Dacă ar vrea cu adevărat să scape de noi, s-ar teleporta
sau ceva. Ori vrea să fie prins, ori ne atrage într-o cursă.
— Hai să aflăm, a zis Janet.
Asta însemna să conduci.
— Cred că ne duce în solariu, a zis Poppy.
— Super, atunci e blocat acolo, n-are pe unde ieși.
— Deci L-am prins.
— Am putea să stăm aici, a propus Josh, și să nu urcăm.
— Și ce, să-L înfometăm?
Chiar și Poppy și-a dat ochii peste cap.
— Hai să terminăm odată și să plecăm de aici. Locul ăsta îmi dă furnicături.
— Da.
Janet începea să o placă pe Poppy. Peste vreo câțiva zeci de ani ar fi ajuns poate chiar
prietene. Janet și-a desfăcut securile, Mâhnirile ei, și a început să urce treptele, alergând.
Nu trăiai într-un castel plin de scări în spirală fără să-ți formezi pulpe de adamant. Janet a
auzit-o pe Poppy țipând veselă și urmând-o îndeaproape. De sus a venit iar geamătul
tremurat.
— Bun! a zis vocea, sus de tot, pe un ton delicat, britanic, de tenor trecut de prima tinerețe,
cu un pic de amuzament în glas; semăna cu o voce dintr-o comedie eduardiană. Dați alarma
și înaintați!
Replica o enervase pe Janet. Omul de Cretă era la pământ. Crezi că e vreo glumă? Îți arăt
eu alarmă! Tropăind pe trepte, chiar în spatele Lui, tânăra a simțit în aer mireasma lânii Lui
divine și lucioase, ce mirosea dubios de dulce. Chiar și Janet simțea arsuri în picioare. Ar fi
trebuit să-și facă încălzirea.
— Oprește-te! Isuse! Nu vrem decât să vorbim!
… despre cât de mort vei fi după ce Te omorâm.
În lumea de sus, solariul era o cameră minunată, acoperită de un dom, dar acolo jos se
înfățișa jalnic de întunecată, în ciuda celor patru torțe ce pâlpâiau în colțuri. Umber s-a
oprit suficient cât Janet să apuce să se uite bine la El: arăta exact ca fratele Lui. Era, evident,
enorm, purtând coarne mari și canelate alungite în spate, de pe frunte, de parcă ar fi fost
unse cu briantină, doar că în loc să fie auriu, ca Ember, Umber era un nor de furtună
cenușiu.
— Pornim, a strigat El.
Una dintre ferestre s-a umplut de lumină solară; după o oră petrecută sub mlaștină,
senzația era că priveai direct într-o lampă cu arc. Umber deschisese un portal spre lumea
de sus.
Berbecul a pornit ca din pușcă, a țopăit o dată, s-a aruncat prin fereastră și a executat o
rotire doar pe jumătate, aterizând cu picioarele în sus – pe cer? Pe tavan? Nu, doar pe iarbă.
Acolo sus, gravitația era întoarsă invers. Berbecul a aterizat corect.
— Nu am mai venit aici demult, a observat Umber, îndepărtându-se. Sunteți mai aproape
decât ați crede!
Umerii lui Janet s-au prăbușit. La dracu! Am putea să-l fugărim pe tipul ăsta pe vecie și să
nu-l prindem niciodată. Dar Poppy, ce tocmai ajungea în capătul scărilor, era absolut
curajoasă. Fără să se oprească vreun pic, de fapt, prinzând chiar viteză, tânăra a alergat
direct spre portal, și-a proptit palmele pe pervaz, a rămas într-o mână și cu picioarele în
aer, lăsând gravitația să o întoarcă pe când pătrundea în celălalt plan și a aterizat cu
picioarele pe iarbă, cu capul în jos, cu fața la Janet. Lui Janet îi venea să vomite doar privind-
o pe Poppy. Și ea nici măcar nu era însărcinată.
— Hai! a zis Poppy, veselă.
Tânăra s-a întors spre berbecul-zeu ce dispărea în zare. Chiar și Umber părea descurajat de
vioiciunea lui Poppy. Berbecul s-a cutremurat ca o capră de munte speriată de o
împușcătură îndepărtată.
— La revedere! a strigat și a luat-o la goană.
În urma lui, portalul s-a stins.
Janet tocmai ce se apropiase de el, dar era prea târziu.
— Exact ca un nenorocit de zeu, a zis ea.
Stătea acolo, cu brațele încrucișate, încruntându-se spre locul unde se aflase portalul, când
Josh a urcat, forțându-se, ultima treaptă a scării, ca și cum ar fi încercat să iasă dintr-o
piscină.
— O să-i zdrobesc boașele ăluia, a croncănit el.
Janet l-a pus la curent cu plecarea zeului și dispariția soției lui. De data asta, Josh părea
ciudat de calm.
— Apropo, nevasta ta e dată dracului. Cred că am subestimat-o. Așa că bravo.
— Mersi, Janet.
Josh era mulțumit, așa cum ar fi fost și firesc.
— Nu am crezut niciodată că o să te aud pronunțând cuvântul „bravo”.
— Nu se pune cât suntem sub apă.
— Deci berbecul a făcut un portal, a zis Josh. Te-ai uitat bine la el?
— Erau niște dealuri, a zis Janet. Iarbă. Cer.
Josh a dat din cap, fără să scoată o vorbă, dar calculând ceva în minte. Cu degetele lui
grăsune, tânărul a schițat repede în aer niște diagrame și sigilii invizibile.
— Coasta de est. Nord-est.
— Ce faci? Ah!
Janet uitase că Josh știa de o zece ori mai multe lucruri despre portaluri decât oricine
altcineva. Josh se pierduse deja în gânduri și degetele lui magice, imaginare, pictau. Își
însoțea acum concentrarea de mormăieli și murmure satisfăcute. Janet trebuia să
recunoască: când Josh pricepea ceva, se asigura că nu lăsa nimic neclar.
— Pf, a făcut Josh. Cred că glumești.
Josh s-a ridicat și a început să se plimbe prin cameră, privind în jur ca și cum ar fi urmărit
un țânțar invizibil.
— Am crezut că poate berbecul folosește un soi de sistem de transport secret, divin, la care
noi, muritorii de rând, nu avem acces din cauza propriei noastre naturi. Corect? Dar nu e
nici măcar atât! Unde stătea când a făcut portalul?
Janet a arăta alene spre locul cu pricina.
— Arată-mi, a zis Josh. Trebuie să văd, altfel nu funcționează.
Janet a oftat.
— Dacă te uiți la fundul meu, te spun lui Poppy.
Regina s-a așezat în patru labe, exact ca Umber și a recreat scena. Josh dădea serios din cap,
holbându-se la fundul lui Janet. Apoi, tânărul s-a dus la fereastra unde fusese portalul și și-
a lipit palmele de ea. A frecat sticla în cercuri mici, ca și cum ar fi încercat să imprime
imaginea, căci oriunde se deplasau mâinile lui apărea o urmă palidă, argintie a portalului
sau, mai degrabă, a priveliștii de dincolo de portal: un șir de dealuri scunde, dar bizar de
egale. Fiecare deal era perfect neted și de aproximativ aceeași înălțime și erau aranjate în
linii perfect drepte. În vârful fiecărei coline se afla un singur stejar, din câte se părea.
— Unde dracu’ e asta? a întrebat Josh.
— Chankly Bore20, a zis Janet.
Nu exista un alt loc la fel.
— Se află la nord, lângă Golful Rupt.
— Ciudat.
Josh s-a aplecat să studieze peisajul, lipindu-și nasul de sticlă.
— Chankly Bore. „Chankly” e un adjectiv care îl modifică pe „bore”?
— Unele mistere nu merită să fie investigate. Josh, ne poți duce acolo?
— Dacă pot?
Josh a pocnit din degete o dată, de două ori.
— Aproape am reușit.
Poc. La a treia încercare, imaginea fantomatică a explodat de culoare, la calitate superioară,
în emisie directă.
— Iată, regina mea.

Janet s-a răsucit înaintând puțin câte puțin peste pervazul jos, mai întâi cu picioarele, apoi
cu fundul. Era lividă, în timp ce lăsa gravitația să-i cuprindă picioarele, trăgându-le în jos,

20 Trimitere la un vers din A book of Nonsense a lui Edward Lear (n. tr.).
acolo unde Josh le putea susține. Mintea ei – și cu atât mai puțin trupul – nu putea pricepe
în niciun fel deviația gravitațională. Janet a înlemnit pe la jumătatea drumului, prinsă ca
Winnie-the-Pooh la mijloc în gaura de iepure. În cele din urmă, Josh a trebuit să o tragă
înăuntru.
După aceea, Janet a aterizat pe sol fillorian, la mai puțin de patru ore după ce plecase,
îndrăzneață, în căutarea zeului rătăcitor, Umber. Tânăra a meditat iar la circularitatea
vieții, la rotița ce părea să guverneze istoria omenirii. Părea că viețile oamenilor erau
măturate de un soi de mare ce colecta rămășițe, mâl și alge putrede și le depozita pe nisip,
ca o pisică ce aduce cadavrul unui șoarece mort în prag. Valurile se retrăgeau apoi în
căutarea altor mizerii.
Fuseseră atât de aproape. Ar fi putut rezolva totul. Iar acum pierduseră șansa. Berbecul
scăpase. În orice caz, Chankly Bore oferea o priveliște impresionantă. Dealurile se
rostogoleau unul după altul în depărtare, ca punctele de cauciuc pe un covoraș de baie
văzute prin lupă. Fiecare colină avea copacul ei, ca o lumânare în vârful unei brioșe, iar
fiecare copac era diferit. Din loc în loc, coastele dealurilor fuseseră decolorate, căpătând un
galben auriu din cauza verii nesfârșite și imbatabile.
Poppy îi aștepta la doar patru sute de metri mai încolo. Tânăra a arătat cu degetul – ia stai,
poate că nu era totul pierdut. Umber nu se mai ascundea, ci era chiar acolo, privindu-i, pe
culmea unui deal – al treilea din primul șir. Berbecul nici nu se mișca! Cei trei Îl puteau
vedea destul de limpede! Janet a început să alerge spre El.
— Nu fugi! a strigat ea, aproape implorând, de parcă sunetul vocii ei L-ar fi putut ține acolo.
— Nu pleca! Te rog! Stai acolo!
Umber nu a fugit. I-a așteptat. Nici măcar nu părea îngrijorat că trei oameni, două regine
și un rege, plus un prinț în utero urcau colina clătinându-se. Chankly Bore era decorul
perfect pentru evenimente dramatice și zguduitoare. Priveliștea era superbă. Janet se
întreba dacă cineva plantase copacii pe vârfurile dealurilor sau dacă arborii crescuseră astfel
singuri. De fapt, regina și-a dat seama că ființa ce trebuie să fi avut răspunsul se afla la doar
zece metri mai departe de ea. Pe când se apropia de țintă, Janet a încetinit, abia venindu-i
să creadă că berbecul nu avea de gând să o străfulgereze când ajungea lângă el. Fața lui
tâmpă și lânoasă era impasibilă.
— Deci, a zis Janet, respirând greu din cauza urcușului, cu mâinile sprijinite pe genunchi,
copacii ăia au fost plantați de cineva sau au crescut singuri?
— Îți plac? a întrebat Umber. Sunt creația mea, bineînțeles. Fratele meu a făcut dealurile,
deși nu cred că a intenționat să le lase așa. Sunt sigur că plănuia să le împrăștie artistic, mai
încolo. Îi plăcea să creeze impresia unui trecut geologic îndepărtat. Dar eu am zis „nu, nu,
sunt minunați așa cum sunt.” Și am așezat un singur copac în vârful fiecăruia. Așa au rămas
de atunci. Din Prima Zi. Unul dintre ei e un arbore-ceas acum.
Berbecul a scos iar geamătul lui tremurat – aparent, așa râdea El. Cât de enervant și
prefăcut.
— Nici nu știu cum a reușit. Vrăjitoarea aia are un talent nemaipomenit.
Purtarea lui era diferită de a lui Ember. Era mai afabil, un pic distrat și amuzat și doar nițel
efeminat. Dacă ar fi purtat haine, ar fi avut papion și o jiletcă mov. Janet nu își dădea seama
dacă zeul era cam arogant și poate mai mult de atât sau doar puțin excentric. Dar nu mai
conta, oricare ar fi fost adevărul, momentul sosise. Asta era expozițiunea, când berbecul
urma să le povestească tot, să le prezinte toate informațiile lipsă astfel încât să știe cum să
repare regatul – Doamne, Janet abia acum înțelegea cât de mult își dorea ca Fillory să
trăiască! Nu voia să plece! Voia să rămână regină!
După cursa nebunească, Janet se simțea deodată ca și cum ar fi avut tot timpul din lume.
Un apus roșu își desfăcea paleta la orizont, ca o vânătaie ce abia începe să-și facă apariția.
— Pari diferit de fratele tău geamăn, a zis Janet.
— De cine?
— Fratele tău? Ember? Geamănul?
— Ah! Ah!
Aparent selecta ce voia să audă.
— Suntem doar înfrățiți.
— Am crezut că ești mort.
— Oh, știu!
S-a auzit iar râsetul behăit. Umber s-a învârtit chiar în cerc, o dată, ca o pisică ce-și aleargă
coada; așa de mare Îi era plăcerea.
— Dar m-am prefăcut doar. Așa a vrut Martin; a fost parte din învoială. Ce băiat ciudat.
Cred că nu a ieșit niciodată din faza complexului lui Oedip. Mereu vorbea despre mămica
lui în somn, se întreba dacă tatăl lui mai trăiește, lucruri de genul ăsta. Dar sigur, poți
realiza atât de multe când toți Te cred mort. Nu există întreruperi. Nimeni nu se roagă unui
zeu mort, ce rost ar avea? Deși mi-am petrecut ceva timp în lumea de apoi. Nu că ar fi fost
nevoie, dar mi-am intrat în rol. Au vrut să îi conduc, dar nu am acceptat. Imaginează-ți una
ca asta – eu, zeu al Lumii de apoi! Am preferat ceva mai puțin grandios, ca de exemplu,
statutul de cercetător în schimb de experiență. Dar mi-a plăcut acolo. E așa liniște. Și
jocurile sunt fermecătoare! Aș fi putut rămâne pentru totdeauna. Apoi mi-am petrecut
câțiva ani ca umbra lui Ember, urmându-l peste tot, tropăind sub copitele lui. Nu a știut
niciodată! Aș fi crezut că era evident, având în vedere cine sunt. Dar știi, Ember nu e de
acord. Nu a fost niciodată. El citește mereu literal toate lucrurile.
— Dar de ce ai face asta? Poppy se încrunta și clătina din cap. Nu mă refer la umbră, ci la
faptul că l-ai preschimbat pe Martin în Bestie.
Umber a oftat adânc și și-a plecat ochii aurii spre pământ.
— A ieșit foarte prost. Foarte prost. Și-a dorit așa de mult și am crezut că i-ar prinde bine.
Dar în final am fost așa dezamăgit de Martin, de comportamentul lui. Rușinos. Știți ce era
greșit la Martin? Nu avea pic de control. Deloc!
— Aș zice că da, a fost un dezastru, a comentat Josh. N-a avut prea multă lume de câștigat
din fapta ta.
— Și în cele din urmă, nici măcar Martin, a zis Umber, trist. Sărmanul băiat. Își dorea așa
de tare să rămână aici. Nu se mai oprea din a spune asta. Și era atât de isteț. Cum să-l fi
refuzat? Am vrut să-i dau ce-și dorea; nu vreau decât să ajut oamenii să-și îndeplinească
dorințele! Dar după lucrurile pe care le-a făcut… Știți, și-a vândut umanitatea ca să rămână
în Fillory. Mi-a sacrificat-o mie, iar lucrul ăsta conține mare putere. Chiar și eu am fost
surprins de ce a putut realiza. Dar apoi, dacă vă vine să credeți, umanitatea era partea lui
cea mai bună! Restul s-a dovedit a fi o mizerie absolută. M-am ascuns – poate că m-ar fi
omorât de-a binelea dacă mă găsea. Mai târziu, a susținut singur că mă ucisese, așa că am
lăsat lucrurile să decurgă astfel. E dezamăgit.
Umber a oftat și s-a așezat pe iarbă, făcându-se confortabil.
— Atât de dezamăgitor.
— De ce i-ai luat umanitatea? a întrebat Josh.
— Păi… a început berbecul, cu ochii întorși iar spre pământ și părând un pic jenat.
Umber și-a plimbat una dintre copitele din față prin iarbă.
— Cred că am crezut că dacă aveam umanitatea lui Martin, puteam deveni rege în Fillory.
Un fel de rege-zeu. A fost doar o idee. Apoi a început să-mi placă să fiu mort, că nu am mai
încercat!
Conversația nu se desfășura întocmai așa cum își imaginase Janet. Regina nu se așteptase
să-l placă pe Umber, dar nu crezuse nici că avea să-l urască așa de mult. Sperase mai mult
ca berbecul să fie un soi de răufăcător șarmant. Ar fi putut înțelege asta. Dar Umber nu era
deloc fermecător. Avea un fel al lui de a nu-și lua responsabilitatea pentru greșeli. Poate că
Janet era o ticăloasă, dar cel puțin ea se descurca mai bine în privința asta.
— E de-a dreptul fascinant, a zis ea. Dar nu de asta am vrut să vorbim cu tine.
— Nu?
— Apropo, a zis Josh, din moment ce tot discutăm, de ce ai fugit de noi mai devreme și te-
ai oprit după aia?
— Oh!
Umber părea surprins.
— Am crezut că v-ar plăcea o mică fugăreală. Nu asta voiați?
— Nu chiar, a răspuns Janet.
— Deși mi-a plăcut partea unde am salvat situația.
— Da, aia a fost tare, cu portalul.
— Vedeți? Plus că ai nevoie de mișcare, a zis berbecul.
Replica zeului a anulat efectul inițial creat de triumful lui Josh. Poppy și-a bătut soțul ușor
pe braț.
— Păi, în fine, a zis el. Uite, ce e cu apocalipsa asta? Cum o s-o oprim? E opera ta, nu?
Umber părea jignit.
— Apocalipsa? Oh, nu. Nu e fapta mea.
— Nu? a zis Janet.
— Doamne, nu. De ce aș face așa ceva?
Cele două regine și regele s-au uitat unul la celălalt. Ceva începuse să moară în ochii lui
Janet. Ah, era speranța, așa o numeau oamenii.
— Dar dacă nu ești tu…? a zis Poppy. Atunci cum o să…?
Uimirea era limpede chiar și pe chipul inuman al lui Umber.
— Cum o s-o opriți? Doar nu credeți că eu știu. Nu cred că puteți. Cum să oprești o
apocalipsă? E cursul natural al lucrurilor. Se întâmplă de la sine.
— Deci nu…? a zis Janet.
Nici ea nu reușise să termine fraza. Fusese atât de sigură că Umber avea răspunsul, soluția
întregii misiuni.
Pornirea lui Janet a venit din senin; din senin părea să-și tragă cele mai bune impulsuri în
acele zile. Deodată, totul se lega în capul ei: Umber luase umanitatea lui Martin și apoi
făcuse să pară o poznă, ca și cum nu ar fi avut de ales. Dar Martin devenise Bestia, Bestia
mâncase mâinile lui Penny și zdrobise clavicula lui Quentin și o forțase pe Alice să se
transforme în niffin. Și-o mâncase și pe fata aia de la colegiu (oare cum o mai chema?).
Janet și-a smuls una dintre securile prinse la spate și dintr-o singură mișcare l-a pocnit pe
Umber în creștet. Nici nu mai avusese timp să pună toporului o lamă de gheață. Repezise
doar cheia rece, din oțel, direct în fălcile berbecului.
— Yah!
Ochii lui Umber s-au deschis larg. Janet a lovit din nou, de data asta mai puternic, iar
genunchii din față ai zeului s-au clătinat.
Ce topoare ciudate. Întâiul nu o făcuse să plătească înzecit degeaba. Armele erau exact așa
cum le descrisese el, și chiar mai mult. Puteai lovi un zeu, iar zeul avea să simtă.
Umber a dat să se ridice, scuturându-și botul lunguieț, mai mult derutat. Janet a izbit iar,
și iar, și iar și genunchii Lui s-au prăbușit din nou. Berbecul a căzut apoi, pierzându-și
cunoștința. Janet l-a mai lovit după aceea încă o dată exact peste ureche, dislocând un ciob
mic din coarnele lui mari.
— Asta-i pentru tot ce-ai făcut! Și tot ce n-ai făcut! Ticălosul dracului!
— Janet! a zis Poppy, pierzându-și calmul. Isuse!
— Cui îi pasă? Nu e El. Nu ne poate ajuta. Nu știe nimic.
Și-n plus, cine știe când mai apuca să bată un zeu? Mai ales unul care o merita atât de mult.
Umber s-a întins pe o parte, inconștient. Vârful limbii lui groase îi ieșea prin gura ce atârna
deschisă.
— Ratatule!
Janet l-a scuipat.
— Oricum n-aveai cum să fii rege vreodată. Ești prea laș.
Ceilalți se holbau la ea și la zeul adormit, întins pe iarba verde de sub un copac, pe vârful
unui deal din Chankly Bore.
— Asta a fost pentru Alice, a zis ea. Și pentru mâinile lui Penny. Pentru toate alea.
— Nu, am priceput, a zis Josh. Mesajul a fost recepționat.
— Presupun că și-a căutat-o.
— Ar trebui să mergem, a zis Poppy.
Dar nu au plecat. În depărtare, printr-un culoar din Munții fără Nume, cei trei puteau vedea
soarele ce aproape că atinsese marginea lumii. Aventurierii au rămas acolo privind apusul.
Doar că soarele nu a coborât. În loc să se scufunde dincolo de orizont, astrul părea să se
odihnească acolo. Încetul cu încetul, puțin câte puțin, marginea lui de jos s-a aplatizat și
flăcări și limbi îndepărtate de foc au început să se ridice în jurul lui, împiedicând apusul. A
urmat o străfulgerare, apoi o alta, ca și cum ar fi avut loc un bombardament. Sunetul a
răzbătut câteva secunde mai târziu: un trosnet îngrozitor, urmat de undele lui de șoc și
apoi, la alte câteva secunde, o vibrație grea a zguduit pământul, ca și cum cineva trecea cu
o mașină de șlefuit peste marginea lumii.
Câteva frunze s-au scuturat din copacul din spatele lor.
— Ce dracu’ a fost aia? a zis Josh.
Janet își dorea să nu fi înțeles, dar pricepea prea bine ce se întâmplase.
— Începe, a zis ea.
Tânăra s-a așezat pe coama dealului din Chankly Bore și și-a strâns genunchii la piept.
— E prea târziu. A început apocalipsa.
 Capitolul douăzeci și cinci
Alice a dormit. A dormit aproape douăzeci de ore, în patul lui Quentin, pe spate, cu gura
deschisă, absolut nemișcată sub cearșaf, fără să se întoarcă măcar o dată. Quentin a stat
treaz cât a putut de mult, supraveghind-o, ascultându-i șuieratul ușor. Părul ei era lung și
murdar și încâlcit. Pielea îi era palidă, unghiile ar fi trebuit tăiate, iar pe un braț avea o
vânătaie de când căzuse pe podea. Dar în rest era sănătoasă și întreagă. Era ea.
Quentin s-a uitat la fată fără să-și dezlipească privirea: Alice era, în sfârșit, acolo. Se
întorsese. Quentin simțea că restul vieții lui putea începe de acum. Nu știa dacă o mai iubea
pe Alice, dar fiind în aceeași cameră cu ea îl făcea să se simtă real, întreg și viu, așa cum nu
mai crezuse a fi posibil. Când Q nu a mai putut sta treaz, ceilalți i-au luat locul.
Quentin se afla la parter, luând micul dejun și pregătindu-se de altă tură când fata s-a trezit.
— A zis că îi e foame, a spus Plum.
Quentin și-a ridicat privirea din castronul cu Cheerios și a văzut-o pe Alice în prag,
înfășurată în halatul bleu al lui Plum și era cea mai palidă, mai ștearsă, mai delicată și mai
vulnerabilă ființă pe care o văzuse el vreodată. Sub ochi avea cearcăne violet.
Quentin s-a ridicat, dar nu s-a dus la ea. Îi venea greu să se abțină, dar nu voia să o
copleșească. Își dorea să facă lucrurile în ritmul ei. Quentin avusese mult timp la dispoziție
să se gândească la acel moment și singura lui hotărâre fusese că n-avea să se entuziasmeze
prea tare. Fata avea nevoie de calm. Quentin s-a prefăcut că o întâmpină la poarta de sosiri
a aeroportului, după o absență îndelungată și o călătorie dezastruoasă. Lui Q îi era mai ușor
decât se așteptase inițial. Tânărul era pur și simplu fericit să o vadă. Nu existau căi stabilite
pentru asemenea momente, dar o să găsească ei o soluție. Acum aveau tot timpul din lume.
— Alice, a zis el. Probabil că ești înfometată. O să-ți aduc ceva.
Alice nu a răspuns, ci doar a pășit lent spre masă, apoi și-a pironit privirea asupra mobilei,
de parcă nu era sigură cum funcționa. Quentin a întins o mână, probabil ca să o conducă,
dar fata s-a ferit. Nu voia să fie atinsă.
Alice s-a așezat precaută pe un scaun. Quentin i-a adus Cheerios. Oare îi plăceau? Q nu-și
mai amintea. Era tot ce aveau în casă. A așezat bolul în fața fetei, iar Alice s-a uitat la castron
ca și cum ar fi fost plin de vomă.
Probabil că niffinii nu mâncau și aceea era prima ei masă în șapte ani, pentru că era prima
oară când avea un trup în șapte ani. După încă ceva vreme, Alice a înmuiat neîndemânatică
lingura în lapte. Încercau cu toții să nu se holbeze la ea. Fata a mestecat robotic de câteva
ori, precum cineva care ar fi văzut niște diagrame a ceea ce însemna să mesteci mâncare,
dar care nu încercase niciodată de-adevăratelea. Alice a scuipat cerealele.
— Ți-am zis că trebuia să cumpărăm Honey Nut, a zis Plum.
— Dă-i timp, a spus Q. O să cumpăr niște fructe proaspete. Pâine proaspătă. Poate că o să
alunece mai bine.
— Poate i-e sete.
Sigur. Quentin i-a adus un pahar mare de apă. Fata l-a băut pe tot, dintr-o sorbitură
zdravănă, apoi a mai băut unul și a dat drumul unei râgâieli colosale. Apoi s-a ridicat.
— Ești bine? a întrebat Plum. Quentin, de ce nu vorbește?
— Pentru că mai du-te-n mă-ta! a șoptit aspru Alice.
Fata a urcat scările și s-a întors în pat.
Quentin, Eliot și Plum stăteau în jurul mesei de la bucătărie. Frigiderul prinsese un obicei
prost de a hurui tare până când se ridica unul dintre ei și-l împingea, așa cum ai înghionti
pe cineva care sforăie. Frigiderul tăcea cam o jumătate de oră, după care huruitul reîncepea.
— Ar trebuit să mănânce, a zis Quentin.
Tânărul s-a ridicat. Nu putea sta așezat; de îndată ce se așeza, sărea iar în picioare. Era timp
destul pentru odihnă când își revenea Alice.
— Ar trebui cel puțin să-i fie foame. Poate e bolnavă, poate că trupul ei nu s-a format corect.
Poate are ficatul perforat.
— Probabil că e doar sătulă, a sugerat Eliot. Poate că mâncase niște oameni chiar înainte
să o preschimbi tu și trebuie să-și facă digestia.
Quentin nici nu știa dacă gluma fusese amuzantă sau nu. Nu mai știa unde erau granițele.
Și oricum, orice ar fi Eliot, el își petrecuse aproape la fel de mult timp alături de Alice pe
cât își petrecuse și Quentin.
— O să fie în regulă, a spus Quentin. Nu te mai agita. Adică, mă așteptam, într-un fel, să
fie recunoscătoare că am salvat-o de la a fi un monstru, dar e în regulă. Nu am nevoie de
mulțumiri.
— Oricum, arată bine. N-a îmbătrânit deloc.
— Mă tot întreb cum s-a simțit când a fost niffin, a zis Quentin.
— Probabil că nici nu-și mai amintește.
— Îmi amintesc tot.
Alice stătea în capătul scărilor. Fața îi era umflată de somn. A intrat în cameră și s-a așezat
iar la masă, mișcându-se cu ceva mai multă siguranță, dar tot aducând cu un extraterestru
neobișnuit cu gravitația terestră. Alice părea să aștepte ceva.
— Avem fructe, a zis Quentin. Mere. Struguri. Niște prosciutto.
Quentin cumpărase tot ce părea delicios și suficient de proaspăt din piața cochetă de la
colț.
— Aș vrea un scotch dublu cu un cub mare de gheață, a zis Alice.
Oh!
— Sigur, vine imediat.
Alice tot nu se uita în ochii nimănui, dar părea să dea semne de progres. Poate că băutura
o s-o relaxeze, să o ajute să treacă peste șoc. Asta atât timp cât nu avea ficatul perforat.
Quentin a coborât sticla, fiind conștient că improviza din mers. A trântit un cub de gheață
în pahar și a turnat whisky peste el. Șmecheria era să nu-i fie teamă de Alice. Quentin își
dorea ca fata să se simtă iubită. Sau poate că cerea prea mult, dar în orice caz, spera să se
simtă în siguranță.
— Mai vrea cineva? a strigat din bucătărie.
Tăcerea din cameră era grea.
— Bine.
Q a turnat un pahar și pentru el. Să fie el al naibii dacă avea să-și lase fosta iubită adusă din
morți să bea singură primul pahar de băutură, după șapte ani. Plum și Eliot rămăseseră
amândoi fără subiecte de conversație. Quentin le-a turnat și lor whisky, în eventualitatea
în care se răzgândeau. Alice a sorbit însetată băutura, apoi a luat paharul lui Plum și l-a
băut. Când a terminat, a privit dezamăgită la vasul gol. Eliot și-a mișcat discret paharul din
calea ei. Quentin se gândea să-i aducă sticla, apoi s-a răzgândit. Fata ar fi trebuit să bea mai
multă apă.
— Vrei…? a început el.
— A durut, a zis Alice, eliberând un oftat. Dacă chiar vrei să știi. Te-ai întrebat vreodată,
Quentin? Oare chiar ai încercat să-ți imaginezi? Mi-amintesc că mă gândeam că poate nu
o să doară, că poate o să treacă repede. Cine știe, poate focul magic e diferit. Ei, o să-ți spun
un secret: nu e deloc diferit. A durut ca dracu’. Presupun că a fost la fel ca atunci când ești
ars pe un rug obișnuit. E amuzant, cea mai rea durere pe care o simțisem până atunci a fost
când mi-am prins degetul în scaunul pliant. Cred că am fost norocoasă.
Se oprise și se uita iar în pahar, ca și cum voia să se asigure că nu-i scăpase ceva.
— Ai zice că nervii n-au cum să îndure atât, dar nu e adevărat. Ai zice că au o limită. De ce
ar fi posibil ca oamenii să simtă atât de multă durere? Ai putea spune că ne-am adaptat
prost.
Nimeni nu a dat vreun răspuns.
— Și după aia nu a mai durut deloc. Îmi amintesc când s-au dus ultimele fărâme din mine
– degetele de la picioare și creștetul capului, în același timp – și toată durerea s-a oprit de
tot. Am vrut să plâng de ușurare că se terminase tot. Eram așa de fericită că-mi dispăruse
trupul. Nu mă mai durea. Dar nu am plâns, așa-i? Am râs. Și am tot râs timp de șapte ani.
N-ai să pricepi niciodată asta. Niciodată.
Alice își fixase privirea pe blatul mesei.
— A fost ca o glumă care nu încetează nicicând să fie amuzantă.
— Dar nu a fost o glumă, a zis Quentin încetișor. A fost cel mai oribil lucru pe care l-am
văzut vreodată. Penny tocmai își pierduse mâinile și eu aveam jumătate de claviculă
zdrobită, iar Fen fusese ucisă. Apoi te-am pierdut pe tine. N-a fost deloc o glumă.
— Taci dracului! s-a răstit Alice. Plângăcios nemernic! Nu o să înțelegi niciodată nimic!
Quentin s-a uitat la ea. Chestia era să nu-i fie frică.
— Îmi pare rău, Alice. Tuturor ne pare foarte rău. Dar acum s-a terminat și vrem să
înțelegem. Sau măcar să încercăm. Vezi dacă îmi poți explica.
Alice a închis ochii și a inspirat adânc.
— Nu pricepi și nu vei pricepe niciodată. Nu m-ai înțeles nici când eram om, Quentin,
pentru că o persoană atât de egoistă ca tine nu e în stare să înțeleagă pe nimeni. Nici măcar
pe tine însuți. Așa că să nu te gândești că mă poți citi acum pe mine.
Eliot a deschis gura să spună ceva, dar Alice l-a întrerupt.
— Nu-i lua apărarea! Tu nu ai avut niciodată curajul să simți ceva cu adevărat pentru că
erai mort de beat tot timpul. Așa că mai bine ascultă adevărul de la cineva.
Au ascultat toți trei. Quentin nu știa cum să reacționeze. Fata arăta ca Alice, era Alice, dar
ceva se schimbase în rău.
— De îndată ce mi-a dispărut trupul, odată ce am devenit niffin… știi, îmi tot venea în
mintea o reclamă veche la o pastă de dinți. Nu știu de unde mi-a venit, dar sloganul zicea
că pasta îți dădea „senzația de proaspăt venit de la dentist”. Exact așa mă simțeam și eu.
Toată mizeria fusese îndepărtată. Mă simțeam proaspătă și ușoară și curată ca lacrima.
Eram pură. Eram perfectă. Și voi toți stăteați acolo, șocați! Încă nu pricepi ce a fost
amuzant? Îmi amintesc ce am gândit atunci. Nu m-am gândit la Martin sau la Penny.
Singurul lucru ce-mi trecea prin minte era „în sfârșit”. În sfârșit! Așteptasem momentul ăla
toată viața, fără ca măcar să o știu. Când am făcut vraja am crezut că pot să controlez
puterea suficient de mult cât să-l omor pe Martin. Dar când am avut puterea, când am
devenit niffin, nu am mai vrut să o controlez. Nu-mi păsa nici cât negru sub unghie. Sunteți
norocoși că l-am ucis; foarte norocoși. N-aș fi ridicat un degete să salvez oameni de teapa
voastră. Dar am vrut să știu dacă sunt capabilă să ucid. Când i-am smuls capul, aia a fost
mai mult un soi de toast; dopul șampaniei. Am închinat în cinstea noii mele vieți! Vrei să
știi cum e când ești niffin? Imaginează-ți că știi tot timpul, pe vecie, că ai dreptate și că toți
și toate se înșală.
Fata a zâmbit.
— V-aș fi putut omorî pe toți. Ar fi fost așa de simplu.
— De ce nu ne-ai ucis? Quentin era sincer curios.
— De ce să o fi făcut? a zis ea, cu dezgust. De ce să mă fi deranjat? Erau așa de multe alte
lucruri de făcut!
Quentin înțelegea că Alice încerca să-i facă rău. Fata se descurca de minune. Experimentul
lui merse foarte prost, iar el ar fi trebuit să-și dea seama mai înainte. Trupul lui Alice se
întorsese, dar mintea… nu poți trăi șapte ani ca demon fără să existe consecințe. Fata era
traumatizată. Quentin credea că o adusese cu totul înapoi, dar încă nu izbutise. Alice era
acolo, dar nu se întorsese complet.
— Așa că ai plecat.
Dacă o lăsa să vorbească, poate că Alice se elibera de povară.
— Am plecat. Am trecut direct prin perete. Abia dacă l-am simțit. Pentru că a fost ca un fel
de ceață. Totul era ca ceața. Am trecut prin stâncă, prin pământul negru. Mi-am amintit că
nu am închis ochii. Parcă înotam noaptea, într-un ocean tropical. Era așa de cald și bogat,
de sărat și întunecat.
Alice s-a oprit și nu a mai vorbit un minut întreg. Quentin i-a adus apă. Fata părea să-și fi
pierdut dorința de a vorbi, dar apoi a continuat.
— Mi-a plăcut în pământ. Era așa de negru și dens. Mai știi ce fată cuminte eram? Mai știi
cât eram de sfioasă și cum făceam pe plac tuturor? Atunci, pentru prima oară în viața mea
nu a trebuit decât să exist. Asta a fost mereu o problemă, Quentin. Am simțit că trebuia să-
ți dau atenție tot timpul. Îți doreai să fii iubit cu atâta disperare și am crezut că e de datoria
mea să ți-o dăruiesc. Sărmanul băiat rătăcit! Aia nu e dragoste, e un infern. Iar eu gustam
de acum raiul. Eram un înger albastru. Am înotat prin pământ câteva luni. Te-ai întrebat
vreodată cum e în măruntaiele regatului? E plin de schelete. Găsești dinozauri magici, lungi
de kilometri întregi. Pesemne că a existat o eră a lor. Am urmat coloana unuia dintre ei o
zi întreagă. Am găsit și peșteri și ziduri vechi și multe, multe tunele de pitici. Odată am
descoperit un întreg oraș subteran, în care prăbușiseră acoperișul, acum multă vreme. Era
plin de trupuri. Sute de mii de pitici îngropați de vii. Mai în adânc sunt mări negre, fără
scurgeri, îngropate, oceane pline de rechini fără ochi ce se înmulțesc și mor în beznă. Sunt
și stele acolo jos, sau sub-stele, arzând în subteran, încastrate în sol, fără a putea fi văzute
de cineva. Aș fi putut rămâne acolo pentru totdeauna. Dar în cele din urmă am ieșit de
partea cealaltă.
— Am aflat și noi de capătul lumii, a zis Quentin.
— Dar nu ai mers acolo. Știu asta. V-am urmărit uneori. Am fost acolo, la capătul lumii, m-
am uitat la tine, din interiorul zidului, când te-au alungat. V-am urmat în nava voastră
mică, la nouă brațe adâncime, ca spiritul din Balada bătrânului marinar. L-am privit pe
prietenul tău murind pe insulă. Te-am văzut cum i-o trăgeai prietenei tale. Te-am văzut
mergând în Iad.
— Știi, ne-ai fi putut ajuta.
— Ba nu. Nu aș fi putut!
Chipul fetei era inundat de o plăcere nebunească.
— Asta-i chestia! Și știi de ce? Pentru că nu mi-a păsat.
Alice s-a oprit și a adulmecat aerul.
— Ciudat. Când eram niffin nu aveam miros.
Dar Alice nu a râs.
— Apoi am trecut dincolo. M-am ridicat și am plutit ca un balon, departe, dincolo de cerul
regatului, în întunecimea de după el. Am înghiontit stelele în trecere. Am intrat în soare,
mi-am petrecut o săptămână în inima lui, călărindu-l mereu împrejur. Eram indestructibilă,
nu mă putea atingea nimic. Nici măcar focul solar. Am mers și mai departe. Quentin, te-ai
întrebat vreodată dacă universul din Fillory e ca al nostru? Dacă se continuă la nesfârșit și
mai există și alte stele și lumi? Să știi că nu există. Fillory e singura lume. Am mers acolo,
am trecut de lună și de soare, am depășit primul strat de stele – stelele sunt singurul lucru
din toate viața mea de niffin prin care nu am putut trece – și nu a mai urmat nimic. Am
zburat zile de-a rândul, fără să obosesc, fără să mă plictisesc și apoi m-am întors și m-am
uitat înapoi și am văzut Fillory. Nici nu-ți poți imagina ce ridicol arată lumea de sus: un
disc spiralat și plat, înconjurat de un roi de stele și sprijinit pe un turn de țestoase, ca în Dr.
Seuss. E rizibil. Un tărâm de jucărie, ca o pictură făcută pe o tăblie rotitoare, înăuntrul unui
stol de stele albe. L-am privit mult timp. Nu știam dacă vreau să mă mai întorc. E singura
dată când m-am simțit aproape tristă.
Alice a amuțit. Frigiderul a început să bâzâie. Eliot s-a ridicat și i-a dat un ghiont.
— Dar ai venit înapoi, a zis Quentin.
— Da. Făceam tot ce aveam chef. O dată am fiert un lac cu tot ce era în el. Am fugărit păsări
și animale și le-am dat foc. Tuturor le era frică de mine. Eram pasărea albastră a nefericirii.
Uneori țipau, plângeau și mă implorau. O dată…
Alice și-a oprit deodată respirația, ca și cum o atinsese ceva rece.
— Doamne. O dată am omorât un vânător.
Un suspin iute și convulsiv i-a scuturat pieptul, aproape ca o tuse.
— Uitasem de asta. Avea de gând să ucidă o căprioară și am vrut să-l opresc. L-am făcut
cenușă. A durat o clipă. Nici nu m-a văzut.
Fata respira greu, șuierat, cu o mână pe piept, de parcă încerca să nu leșine sau să vomite.
Privirea ei a rătăcit prin cameră.
— E-n regulă, Alice, a zis Quentin, ușor. Nu e vina ta.
Replica a părut să o aducă în simțiri. Alice a lovit tăblia mesei cu palmele. Expresia de pe
chipul ei era din nou de furie.
— Ba e vina mea! a țipat ea, ca și cum Quentin ar fi încercat să-i fure un lucru scump. Eu l-
am omorât! Eu! Nimeni altcineva.
Alice și-a culcat capul pe brațe. Avea umerii încordați. Quentin nu știa cum să ajungă la
inima ei.
— L-am urât. Dar, de pe altă parte, uram pe toată lumea. Și, mai mult decât pe oricine, te
uram pe tine, Quentin! Ura nu e ca iubirea, nu se sfârșește, ci continuă la nesfârșit. Nu are
limită. Și e atât de pură și necondiționată! Știi ce văd când mă uit la voi? Văd niște creaturi
plicticoase, idioate, urâte, pline de gunoi emoțional. Emoțiile voastre sunt corupte și
contaminate. Jumătate din timp nici nu știți ce simțiți. Sunteți prea proști și prea amorțiți.
Iubiți și urâți și jeliți și nici măcar nu simțiți toate astea.
Quentin stătea nemișcat. Nici măcar nu era vorba de faptul că fata se înșela. De fapt, era
adevărat, așa erau oamenii. Dar Alice uitase că el știa toate astea și că odată, demult,
părerile de genul ăsta fuseseră parte din ceea ce îi adusese împreună. Dar Quentin nu a zis
nimic. Nu era momentul. Alice s-a oprit și și-a îndreptat spatele.
— Am pofte ciudate. Vreau mango, marțipan.
Alice s-a încruntat.
— Și, cum îi zice? Anason? După aceea dispar toate. A trecut așa de mult timp de când nu
am mai gustat ceva.
Vocea ei în acea clipă suna aproape ca vechea Alice.
— Quentin, am avut atât de multă putere. Așa de multă. După o vreme mi-am dat seama
că puteam să mă întorc în timp. A fost ușor. Dacă te gândești mai bine, noi de fapt ne
deplasăm mereu prin timp, cu o secundă înainte, dar nu te obligă nimic să înaintezi. Poți
să te oprești, pur și simplu. Aș putea să o fac chiar și acum – e ca și cum ai fi pe un cablu de
sfoară, pe pârtia de schi și îți lași mănușile să alunece, lași sfoara să-ți treacă printre degete
și apoi încetinești și te oprești. Prezentul se desfășoară fără tine și dispare iar tu ajungi, ca
prin farmec, în trecut. E un sentiment minunat. Dar nu poți schimba nimic. Poți doar să
privești. I-am văzut pe frații Chatwin ajungând în Fillory. Am văzut cum se nasc și cum mor
oameni. Am văzut-o pe Jane Chatwin făcând sex cu un faun!
Alice a pufnit în râs.
— Cred că era o persoană foarte singură. Uneori îi priveam pe oameni citind sau dormind.
Nu conta, totul era amuzant. Nu a încetat niciodată să fie amuzant. Odată am alunecat
până la începutul lumii. Începutul a tot. Sau al lumii ăleia, în orice caz. N-am putut merge
mai departe. Cred că la un moment dat te izbești de capăt, ca și cum ai ajunge la sfârșitul
sforii. Ai putea zice că a fost o priveliște drăguță. Zorile creației semănau mai degrabă cu
cadavrul a ceea ce fusese înainte. Nu erau decât un deșert mare și o mare puțin adâncă și
moartă. Nu exista vreme sau vânt, ci doar frig. Soarele nu se mișca. Lumina lui era…
neplăcută. Ca un neon vechi, fluorescent, în care au murit niște muște. Când mă gândesc
acum, cred că luna și soarele trebuie să se fi ciocnit și topit împreună, formând un singur
astru celest. Am privit marea mult timp. N-ai crede că o întindere de apă așa de mare poate
să fie atât de nemișcată. În cele din urmă, o tigroaică mare și bătrână a venit săltând spre
apă. O puteai vedea tropăind de la un kilometru. Am crezut că era vreo zeiță, zeița a ceea
ce fusese înainte. A ajuns la marginea apei, s-a uitat la reflexia ei o secundă, apoi a continuat
să meargă prin apă, scufundându-se până la umeri. Apoi s-a oprit și s-a scuturat și a
strănutat o dată. Era evident că tigroaicei nu-i plăcea apa, dar a continuat. Mie mi s-a părut
a fi foarte curajoasă. A tot mers până s-a scufundat cu totul. După aia, nu s-a mai întâmpla
nimic. Se înecase. I-am văzut corpul plutind la suprafață, pe o parte, întorcându-se ușor în
loc, pe valurile slabe, apoi s-a dus iar la fund, pentru totdeauna. După aceea, nu s-a mai
întâmplat nimic pentru o bună bucată de vreme. Apoi apa s-a adunat cumva într-un fel de
val, iar valul a scuipat pe mal două scoici mari și răsucite. Scoicile au rămas un timp una
lângă alta, și după aia a venit alt val, lăsând în urma lui o perdea de spumă. Nisipul a început
să se miște, s-a scuturat și s-a ridicat și a devenit Ember. Spuma era lâna lui. Scoicile au
format coarnele. Ember s-a plimbat pe plajă, a găsit alte două scoici răsucite și le-a împins
un pic până ce au ajuns una lângă cealaltă, apoi a rămas alături de ele, astfel că umbra Lui
a căzut peste scoici. Apoi umbra s-a ridicat și a devenit Umber. Berbecii au înclinat capetele
unul spre celălalt și au plecat împreună, spre cer. Au lins pe rând astrul mare din cer, până
ce luna și soarele s-au despărțit iar și Ember a împins soarele într-o parte și l-a pus în
mișcare, iar Umber a înghiontit luna și toată lumea s-a pus iar pe roate. Așa s-a născut
Fillory. Dar nu îmi păsa prea mult de prostiile astea. Știi care a fost partea mea favorită din
trecut? Mi-a plăcut să văd cum ard. Îmi plăcea să mă întorc în momentul când am murit,
să mă ascund în pereți și să privesc totul de nenumărate ori.
— Ai putut vedea viitorul? a întrebat Eliot.
— Nu, a răspuns ea, pe același ton aerian, detașat.
Alice părea să nu-și dea seama care dintre lucrurile pe care le spunea erau ușor de auzit și
care nu. Pentru ea era totuna.
— Are ceva de-a face cu fluxul temporal.
— Poate că nici nu contează, a zis Quentin.
— Dacă aș fi văzut viitorul, te asigur că nu veneam aici.
— Asta spuneam și eu.
— La început nu am putut să mă întorc pe Pământ, dar s-a schimbat ceva. Bariera s-a relaxat
și am reușit să o penetrez. Am aflat din greșeală. Îmi plăceau oglinzile – îmi plăcea să mă
uit la mine, așa, fără carne – și într-o zi am atins una. Am intrat într-un spațiu ciudat. Era
undeva între lumi, ca în Țara-lui-Nicăieri. Oglinzile din oglinzi te duceau și mai departe,
mai adânc și mai adânc, până ce la un moment dat se amestecau cu lumile-oglinzi ale altor
lumi. Era rece acolo jos, și pustiu, sau aproape pustiu – odată am întâlnit o pasăre rătăcită
care zburătăcea prin jur, încercând să scape. Când am ieșit la suprafață, am ajuns aici, nu
în Fillory. Nu îmi păsa. Brakebills a fost interesant. Am văzut multă magie acolo și multe
oglinzi – are un spațiu de oglinzi foarte complex. Am crezut că-mi voi găsi fratele acolo, dar
nu l-am văzut. Însă te-am găsit pe tine, Quentin. Ai fost ca o coajă pe care voiam să o rup.
M-ai rănit, chiar și atunci, și m-am bucurat de durere. Oamenii erau și ei interesanți. Am
știut, cumva, că Plum are o legătură cu Fillory, deși nu aș putea spune cum mi-am dat
seama. Eram sigură că o să i-o tragi.
— De ce crede toată lumea asta? a mormăit Plum.
— Și apoi ai încercat să faci un tărâm!
Timp de câteva secunde, Alice a amuțit din cauza râsului isteric.
— Doamne! E așa de patetic! Tu, Quentin, nu ai fost niciodată în stare să faci ceva. Nu
pricepi? Cum ar putea cineva ca tine să creeze ceva viu? Ești gol pe interior. Nu e nimic
înăuntrul tău. Tot ce-ai putut să faci a fost casa aia rece, în oglindă. Și știi de ce? Pentru că
tot ce faci tu e ceea ce crezi că așteaptă oamenii de la tine, după aia îți plângi de milă când
ceilalți încep să te urască.
— M-am schimbat mult, Alice, a replicat Quentin. Poate că ceea ce spui a fost adevărat
odată, nu știu, dar m-am schimbat mult în șapte ani.
— Ba nu, nu te-ai schimbat.
— Atunci gândește-te la asta: ar fi putut acel Quentin pe care l-ai cunoscut să te facă iar
om?
Alice a rămas tăcută preț de câteva clipe, suficient de mult cât Plum să apuce să spună ceva.
— Oricum, de ce ne zici toate astea?
Plum părea să se fi săturat de toanele lui Alice.
— Adică, e fascinant, dar într-un fel nu la asta ne așteptam.
— Vă spun toate astea, a șuierat Alice, pentru ca el să știe ce a făcut.
Fata răspundea întrebării lui Plum, dar îl fixa cu privirea pe Quentin.
— Spune-mi ce am făcut.
Quentin i-a întors uitătura. Ochii ei se schimbaseră, nu mai erau întocmai cei pe care îi
cunoștea Q.
— Vreau să știu.
— Atunci ascultă: m-ai jefuit.
Alice a împroșcat răspunsul cu venin, dar fata începuse deja să-și piardă din avânt, nu mai
avea energie nici măcar cât să fie furioasă.
— Eram perfectă. Nemuritoare. Fericită. Ai luat totul. Te-ai așteptat să-ți fiu
recunoscătoare? Serios? Nu mi-am dorit să fiu iar om, dar m-am târât în corpul ăsta.
Alice a ridicat mâinile ca și cum ar fi fost două bucăți de carne ieftină, resturile unui
măcelar.
— Am pierdut tot, de două ori. Prima oară m-am sacrificat, dar a două oară m-ai jefuit tu.
Alice a scos un suspin tremurat, rezonant în camera tăcută ce-i conținea acum trupul
imperfect, impur. S-a lăsat iar pe spate, în scaun.
— Și puteam să zbor. M-am săturat să-ți spun de ce nu faci nici două parale. Unul dintre
voi, rahaților, să-mi aducă o sticlă!

Capitolul douăzeci și șase

Pământul s-a mai zguduit o dată și l-a trezit pe Umber. Berbecul a deschis ochii.
— Inima mea, a șoptit El.
Însă când Janet și-a întors privirea de la apus, de la soarele prăbușit, mai exact, zeul deja
dispăruse.
Erau multe de făcut. Lumea se sfârșea. Nu era timp de stat. Janet era nevoită să recunoască
un lucru: berbecul își revenise destul de repede de pe urma bătăii. Reginei i-a trecut atunci
prin minte că poate zeul se prefăcuse, poate că se lăsase bătut. Îi stătea în fire. În orice caz,
Janet se simțea ușurată că Umber plecase. Nu-și dorea în mod deosebit să petreacă sfârșitul
lumii alături de el.
Între timp, acțiunea de la capătul lumii era profund și sublim de teribilă. Soarele se turtise
acolo ca un dovleac răscopt – nu doar că atinsese marginea regatului, ci se întinsese în mod
irefutabil, agonizând, zvârcolindu-se și irosindu-și ultimele fărâme de energie termală și
kinetică în procesul de autodistrugere, aruncând în aer limbi și tentacule încovrigate și
minunate din foc, ridicând un stâlp mare din abur ce se înălța la cer.
Janet nici măcar nu văzuse capătul lumii. Ceilalți fuseseră acolo, dar acum regina nici măcar
nu avea să mai aibă vreo șansă să ajungă vreodată. Și chiar dacă apucă să-l viziteze, nu ar
mai fi contat, locul era distrus de o mare arsură de țigară. Janet a privit peste umăr la celălalt
capăt al orizontului și a văzut că luna se ridica repede, ca de obicei. Buna și bătrâna lună,
pesemne că se învârtea de două ori mai repede decât soarele, s-a gândit Janet, ca să ajungă
să-l eclipseze la amiază și să apuce să se ridice iar seara. Sau nu, ar fi trebuit să se deplaseze
și mai repede de atât. Avea viteză variabilă? Existau mai multe luni? Janet începuse să se
gândească la această dilemă, apoi s-a oprit. Ce mai conta?
— N-ar trebui să fim aici, a zis Poppy. Ar fi mai bine să ne întoarcem la castel.
— Mai contează? a zis Janet, de data asta cu voce tare.
Își dorea ca Eliot să fi fost acolo. Sau Quentin. Josh și Poppy erau de treabă, dar nu sosiseră
decât de puțin timp. Lui Janet i-ar fi plăcut compania unui veteran ca ea. Chiar și Julia.
— Asta înseamnă că suntem ultimii, a zis ea. Ultimii regi și regine din Fillory. Presupun că
asta reclamă ceva faimă.
— Nu s-a terminat încă. Ar trebui să ne întoarcem în Whitespire. Oamenii au nevoie de
noi.
Asta era atitudinea.
— Mergeți, a zis Janet. Ai dreptate. Aveți grijă de ei. O să vă prind din urmă. Mai rămân un
pic aici.
Janet n-ar fi știut să explice de ce simțea acea nevoie, dar simțea că trebuia să o facă.
Dealurile ciudate, depărtate egal, se aprinseseră de lumina pâlpâitoare a soarelui muribund,
aruncând umbre lungi în spate – Janet se simțea calmă. În Whitespire, cuplul avea să fie în
siguranță. Cu ce putea contribui ea? Regina o să privegheze acolo, pe dealurile din Chankly
Bore.
Josh a dat să spună ceva, dar Poppy i-a atins brațul, iar regele a tăcut. Poppy înțelegea: erau
depășiți de situație. Josh a început tăcut și grav să facă ritualul de deschidere a portalului.
— O să-l las deschis, a zis.
— Mda.
— Când se înrăutățesc lucrurile, venim după tine. Cu nasturele.
— Da, voi fi aici.
Apoi Josh și Poppy au plecat. Deasupra, cerul era de un albastru profund. Dealurile verzi,
șirul cenușiu de munți și orizontul înflăcărat creau o scenă destul de impresionantă. Păcat
că Janet nu avea un aparat de fotografiat sau un șevalet sau o sensibilitate estetică prea
dezvoltată. Janet nu era tocmai genul de om care să se lase furat de contemplație. Regina
s-a așezat pe iarba rece, sprijinindu-și spatele de trunchiul tare și noduros al stejarului din
vârful colinei. Poate că ar fi trebuit să poarte ochelari de soare, ca oamenii ăia care mergeau
în deșert să asiste la testele atomice. Janet s-a cutremurat. Părea nedrept ca dintre ei toți,
tocmai ea să fie cea care trebuia să vadă tot spectacolul îngrozitor. Ea – cinica. O durea în
cot. Ei, poate era mai bine așa decât vreun plângăcios. Quentin s-ar fi prefăcut într-o
fântână arteziană de lacrimi până acum.
Ceva sau cineva suflase la vest într-un corn enorm. Sunetul părea ca ieșit de sub o pedală
de aramă, apăsată prelung. Apoi au urmat câteva secunde de tăcere, iar de la sud s-a auzit
răspunsul unei trompete argintii; era aceeași notă, dar cu câteva octave mai sus. Au urmat
apoi șase sau șapte note la unison, venind din toate punctele cardinale, chiar și dinspre
mare, variind între armoniile majore și cvarte ce se ciocneau între ele. Cine mama dracului
cântă porcăria asta? s-a gândi Janet. Cum de știu ce note să cânte? Poate că era scris pe
undeva, probabil exista un bucium mare pe undeva, într-o vitrină, cu un bilet pe care scrie
În caz de Ragnarok spargeți geamul și cântați un mi bemol. Unde e cornul meu? Ar fi fost
drăguț să aibă măcar un corn, și-a zis, permițându-și să simtă puțină amărăciune și să-și
plângă de milă. Dacă nu acum, atunci când? Măcar ar fi avut o preocupare. Dintr-odată,
arborii-ceas din jurul ei au început să bată la unison. Janet nici nu știa că puteau bate ora.
Regina s-a ridicat. Nu era de ajuns. Nu făcea decât să stea bosumflată și nu era de ajuns.
Trebuia să se implice, să afle ce se petrecea.
S-a ridicat și chiar în acel moment iarba din fața ei a explodat literalmente, pe când un
hipogrif a coborât furtunos pe ea, aterizând în grabă și alunecând pe jumătate, pe pantă,
rupând jumătate din coasta dealului cu ghearele și copitele lui.
Creatura și-a revenit și a venit în trap spre ea. Venise acolo în căutarea ei.
— Maiestatea Ta, Regină Janet, domnitor al regatului Fillory, acest hipogrif așteaptă să-ți
spui dorința.
Respect. De la un hipogrif. Chiar că venise sfârșitul lumii. Tânăra a pășit spre el, și-a pus
piciorul pe coapsa animalului și și-a legănat piciorul peste spatele larg, roșiatic, cu blană
deasă. O ajuta că panta dealului era de partea ei.
Janet și-a dat seama că recunoștea ființa – avea creasta roșie. Era același hipogrif pe care
călărise spre mlaștină.
— Să zburăm, atunci, împreună, bestie curajoasă, a zis ea. Deși va fi pentru ultima dată, în
astă ultimă zi.
Mă rog, a zis ea. Nu mă judeca. Dacă existase vreodată un moment mai potrivit pentru o
asemenea cuvântare, acela era. Tânăra nu era sigură dacă plângea sau dacă vântul îi făcea
ochii să lăcrimeze pe când s-au urcat la cer. Se șterse cu mâneca. I-a indicat hipogrifului
direcția, iar animalul s-a rotit deasupra ținutului Chankly Bore (sau era vorba de fluxul
subit21? Nu, era cu totul altceva, era aproape sigură). Hipogriful s-a întors spre sud. Lumina
era indescriptibil de ciudată: la dreapta se vedea lumina stinsă, pâlpâitoare a soarelui din
vest, iar la stânga ardea luna ce răsărea. Cele două fenomene se întâlneau și se amestecau
într-un soi de strălucire argintiu-aurie cum Janet nu mai văzuse niciodată.
— Mai sus, mai sus! a strigat ea, iar hipogriful a ascultat-o.
Pe când animalul se înălța, Janet a făcut câteva vrăji, ajutându-și, în mare parte, ochii:
vedere mai bună la distanță, focus, rezoluție, vedere nocturnă. Dacă tot asista la finalul
lumii, voia măcar să vadă tot, fără să piardă nimic. Apoi urechile; regina și-a amplificat
auzul.
Efectul era deconcertant – simțurile ei îi dădeau voie să perceapă mai mult decât putea
suporta creierul, iar capul i-a tresăltat într-o parte când vederea i-a explodat de amănunte.
Însă trebuia să vadă tot. Dezastrul era pe umerii ei acum.
Fillory fremăta de agitație – era o noapte neliniștită pentru tărâmul magic și toți oamenii
ieșiseră din case. Chiar și copacii se mișcau: masa enormă, neagră ca cerneală a Codrilor
Întunecați de la vest își ieșise din rândul obișnuit. Arborii, sau în orice caz, aceia care se
puteau deplasa, își scoseseră rădăcinile din pământ și mărșăluiau spre est, în direcția
Castelului Whitespire, trosnindu-și degetele noduroase de parcă ar fi zis ah da, în sfârșit, o

21 Tidal bore, în lb. Engl. (n. tr.).

facem și pe-asta. Janet se gândea că era vorba de o răfuială veche cu Pădurea Reginei și că
probabil arborii contracarau. Copacii lăsau în urma lor o umbră lungă de arbori inanimați,
un echipaj scheletic, ce rămăsese pe fostul loc al pădurii. Da: Pădurea Reginei adoptase o
poziție defensivă, alungindu-se într-o creastă protectoare deasupra granițelor regiunii
Whitespire.
Deplasându-se dinspre sud, ca să-i întâlnească pe Întunecați (presupunea Janet, căci era
așa ar fi făcut) veneau copacii mai mici, dar nu mai puțin serioși, de pe Pământul lui Corian,
apărați de merii și perii curajoși din Livada de Sud.
Fatidic. Ca Pădurea Birnam, în Dunisnane. E așa de la Macbeth. Sau Hamlet, mereu uit care
dintre ele.
Fiecare fereastră din Whitespire era luminată; arăta ca un zgârie-nori din Manhattan plin
de avocați sus-puși ce făceau o noapte albă. Curtea era plină de oameni ce-și puneau
armurile. Cu cine aveau de gând să se lupte? Pesemne că nu aveau nicio idee despre ce se
petrecea. Sau poate că ei, Janet, îi scăpa ceva. Probabil că oamenii citiseră niște profeții. Nu
era ca și cum regina avea un nenorocit de corn, nu?
Ochii ei erau ca două reflectoare invizibile, descurajant de puternice, ce-și măturau razele
peste dealurile bizar luminate ale ținutului Fillory. Nu doar copacii se mișcau, ci și
animalele fugeau, galopau, goneau, se înghesuiau și zburătăceau. Căprioare, cai, urși,
păsări, lilieci și alte ființe mai mici care trebuie să fi fost vulpi sau nevăstuici. Lupi și feline
mari fugeau alături unele de altele – vai, dar peste ce biosferă diversificată mai prezida
Janet, cel puțin în următoarele câteva ore. Toate creaturile se scurgeau în număr mare, pe
traiectorii diferite, în direcția Castelului Whitespire. Sau, hopa, nu chiar toate, dacă privea
mai atent. Alte animale se strânseseră deja în jurul castelului, ca să le întâmpine pe celelalte.
Atunci i-a căzut fisa lui Janet. Doamne, toate rivalitățile îngropate din tărâmul acela
minunat, dar complet distrus, ieșeau la suprafața peste noapte. Ființele de la castel trebuie
să fi fost Animalele Vorbitoare din Whitespire, iar creaturile obișnuite veneau să le atace.
Janet știuse dintotdeauna că animalele se evitau unele pe celelalte, dar nu-i trecuse prin
minte că se urau. Trebuie să fi plănuit noaptea aceea de secole întregi.
Creaturile fără darul vorbirii soseau sub forma unei gloate compacte; cele vorbitoare
stăteau încremenite, în pătrate ordonate, pe câmpurile din jurul Whitespire, călcând în
picioare recoltele, așa cum se întâmplase cu recoltele în cazul fiecărei bătălii, de la începutul
timpurilor.
Era o atmosferă de carnaval, o liturghie morbidă, o noapte fără de reguli. În fruntea
animalelor nevorbitoare se aflau câteva dintre cele mai iuți bestii, săltând singure sau în
perechi peste zidurile joase, eliberându-le cu ajutorul flancurilor ridicole ce păreau a friza
aroganța: gheparzi și antilope ce se ignorau reciproc pentru prima dată; sau poate că erau
gazele, și câțiva lei și cai sălbatici și alte blestemății ce arătau ca niște gnu și ar fi putut trece
drept chiar gnu. Cine știa că nemernicii puteau alerga așa de repede? De fapt, priveliștea
era destul de grozavă. În spatele lor, chiar în fața primului val, venea o haită foarte mare,
ambițioasă și energică de câini. Bestiile s-au izbit direct de șirurile ordonate ale Animalelor
Vorbitoare, lovindu-se, unele dintre ele, cap în cap și izbindu-și creierele cu un sunet ce te
făcea să te înfiori sau chiar să vomiți chiar și de la distanță. Zgomotul îngrozitor făcea ca
totul să pară de zece ori mai real, poate chiar mai mult decât reușise soarele. Era sunetul
morții, ultimul pas ireversibil. Totul se întâmpla de-adevăratelea și nimic nu avea să mai fie
la fel. Din ce în ce mai des, animalele atacau cu ghearele și când porneau, se aruncau asupra
dușmanului, în perechi de cuvântătoare-contra-necuvântătoare. Pisicile au pornit
numaidecât la acțiune, miorlăind și îngherându-se, acoperite de un norișor de praf.
Momentan nu se vedeau lupte între câini și pisici.
Animalele Vorbitoare strigau prin larma bătăliei, așa cum strigau soldații umani:
— La mine! La mine!
— La dreapta mea! Flancul drept, flancul drept!
— Ține, la naiba. Ține șirul. Rezistă! Rezistă!
Meciul era unul destul de egal. Animalele Vorbitoare erau mai deștepte și mai organizate
și, în medie, un pic mai mari decât rudele lor idioate, dar prostovanii erau mai mulți. Janet
s-a trezit că ținea, instinctiv, partea creaturilor cuvântătoare, deși nu știa de ce. Oare erau,
moralicește, mai bune decât cele proaste? Meritau să câștige? Poate că judecata ei era
înnegurată de prejudecăți. Animalele vorbitoare puteau, cel puțin, glăsui. Poate că ar fi
trebuit să le ofere măcar atâta lucru creaturilor necuvântătoare; o victorie în ultima bătălie
ce nu avea să mai conteze cu nimic. Janet s-a gândit la leneși. Probabil că exista un
contingent de leneși la vreo optzeci de kilometri de acolo, un întreg regiment de luptă și n-
aveau să ajungă nici într-o lună, până atunci avea să se sfârșească oricum totul. Sau poate
că leneșilor nici nu le păsa să lupte? Doamne Dumnezeule, ăla era ursul Humbledrum,
împărțind lovituri în stânga și în dreapta în încleștare? Era lent la furie, dar mamă, ce
monstru! Ursul purta un guler din oțel ce-i proteja gâtul și activase modul complet de
nebunie, alimentat, fără îndoială, de un butoi sau două de șnaps.
Janet spera că ursul o să supraviețuiască. Apoi, niciunul n-o să trăiască, nu-i așa, și poate că
era mai bine dacă Humbledrum murea astfel, în bătălie, decât privind ruina lumii ce i se
deschidea sub picioare.
Hipogriful a continuat să zboare, iar Janet nu l-a mai văzut pe Humbledrum în haosul și
întunecimea de jos. N-avea să afle niciodată care fusese soarta ursului. Janet era vag
conștientă că se dădea o luptă și în aerul de deasupra ei. Păsările se încăierau acum și ele
iscând în jur fântâni de sânge și pene. Din când în când, o pereche se încleșta și cădea din
cer, niciuna dintre părți nevrând să o elibereze pe cealaltă și să se salveze. Janet se întreba
dacă se despărțeau înainte să lovească pământul, dar nu a reușit să urmărească nicio
pereche suficient de mult timp cu privirea.
Acum se luptau și oamenii. În jurul castelului. Janet a mijit ochii, concentrându-și vederea
telescopică, augmentată magic. Cu cine aveau de gând să se lupte? Cu lorienii? Cu
maimuțele? Nu, cu bestiile jumătate oameni, jumătate animale, cele care umpleau Cripta
lui Ember și o unitatea de elfi negri, îmbrăcați în armura lor chitinoasă de un negru lucios.
Unde se ascunseseră în tot acel timp? Josh și Poppy vedeau de apărare. Josh era pe ziduri,
Poppy zbura deasupra larmei ca o valkyrie cu picioare lungi, încasând bombardamentele
ce veneau sub forma sulițelor și a săgeților și pe care regina le evita cu greu. Gata, se
retrăgea, zburând mai sus, la adăpost. O să fie în regulă. Trebuia să stea departe de necazuri.
Poppy și Josh erau biletul ei de plecare de la carnavalul macabru. Ultimul elicopter din
Saigonul magic.
Janet și-a plimbat privirea peste peisaj, căutând alte vești proaste. Gestul ei avea o tentă
voyeuristică, ca și cum s-ar fi uitat la porno. Mai mult! mai multă apocalipsă! Și, Slavă
Domnului, haosul exista din plin.
Centaurii coborau tunând din Mănăstire, acolo unde trăiau ei. Ființele se organizaseră într-
o formație riguroasă. Probabil că se pregătiseră generații întregi pentru acea ocazie.
Centaurii s-au amestecat în bătălie – de obicei luptau cu ambele mâini, cu câte o sabie
scurtă în fiecare dintre ele sau cu arcul și săgețile – și măiculiță! Centaurii atacau Animalele
Vorbitoare? Uite – tipul ăla retezase scurt capul unei ființe ce fusese, până acum câteva
clipe, o Căprioară Vorbitoare. Un jet de sânge s-a ridicat deasupra luptătorilor, apoi izvorul
roșu a încetinit și s-a oprit. Ce mai nemernici! Nimeni nu-i plăcea, iar acum Janet știa și de
ce. Probabil că erau niște naziști – se gândiseră că dacă puteau elimina alte ființe inteligente
ar fi putut lua controlul, conform filozofiei lor ciudate, fasciste. Nici măcar Janet nu putea
să nu se implice. Regina a trimis spre coloana de centauri câteva fulgere și a primit în
schimb o grindină de săgeți pe care hipogriful le-a evitat cu măiestrie, după care și-a întors
capul spre ea, doar o secundă, cu ochiul lui furios și galben: ce mă-sa, asta nu era stipulat
în contract.
— Scuze, a zis Janet, bătându-l cu palma pe gât. Doar că nu-i suport pe tipii ăia.
Pentru un moment, părea că centaurii aveau să întoarcă șansele de izbândă ale luptei, dar
apoi situația s-a răsturnat din nou: o avangardă de unicorni s-a înfipt într-o latură a
formației lor. Isuse. Janet și-a întors privirea. Nu trebuia să vezi decât o dată un unicorn
deschizând trupul unui centaur. Cutia toracică ce lucea albă când pielea sfâșiată cădea
moale te-ar fi făcut să juri solemn că niciodată n-aveai să te iei sau chiar să te uiți la un
unicorn. Isuse. Las inimioarele și norișorii și mă retrag încet. Nu vreau necazuri. Poți să iei
toate curcubeiele.
Dintr-un punct de vedere detașat, aproape clinic, Fillory parcă juca șah cu el însuși. O trupă
de minotauri a venit în goană, gâfâind, depășiți de centauri, dar urmându-i îndeaproape.
Dar tocmai pe când ajungeau, stoluri de grifoni și de pagași au început să traverseze câmpul
de luptă, atacând de deasupra cu picioarele și ghearele. De fapt, din perspectiva ofensivei,
pegașii nu valorau nici cât o ceapă degerată – copitele lor mici erau prea ușoare și prea
gingașe ca să rănească grav pe cineva, și caii erau prea mofturoși ca să se bată cu aripile, așa
cum ar fi făcut o lebădă. Și totuși, Janet avea tot respectul pentru ei, pentru simplul fapt că
veniseră la luptă. Și oricum, ce conta, din moment ce grifonii făceau prăpăd? Isuse,
creaturile alea erau ca niște tancuri zburătoare. Aveau ciocuri și gheare făcute pentru
război.
— Hei! a zis Janet hipogrifului. Vrei să te bagi și tu? Vrei să lupți?
Dar bestia a scuturat din cap. Îi era suficient să o escorteze pe Regina Janet. Ambițiile
hipogrifului nu mergeau mai departe. Iar Janet înțelegea pe deplin. Acela avea să fie efortul
lui de război.
— Cum te cheamă?
— Winterwing! a țipat el.
Janet i-a mângâiat iar gâtul.
— Ai zburat bine, Winterwing. Ai zburat bine. Fillory ți-e recunoscător pentru noaptea
asta. Acum urcă mai sus.
Nicio parte a regatului nu rămăsese neatinsă de conflict. Ici și colo, de-a lungul râurilor și
al izvoarelor, nimfele ieșiseră la suprafață. Apa reflecta lumina ciudată, împletită.
Deocamdată, nimfele nu făceau decât să privească spre cer. Janet nu-și imagina că ființele
o să se lase atrase în conflict dacă interesele lor nu erau afectate direct. Unele dintre driade
adoptaseră aceeași atitudine, stând lângă copacii lor, sprijinite de ei sau rotindu-și toiegele
așa cum și-ar roti un polițist bastonul.
Doamne! Janet uitase cu totul de păduri. Codrii aproape că se aruncaseră în luptă. Un crâng
de ulmi și mesteceni de pe Pământul lui Corian (Corian: cine o mai fi fost și ăsta? Un alt
lucru pe care Janet nu avea să-l mai afle) săriseră deja asupra unui stejar mare și viteaz din
Codrii Întunecați. Stejarul era un monstru și scosese din rădăcini alți arbori mai mici,
scuturându-i deasupra capului ca un kraken, însă era depășit de situație. Câteva dintre
crengile lui erau deja crăpate, iar frunzele zburau în toate părțile. Din câte se părea, copacii
erau de-a dreptul sălbatici într-o încăierare.
Janet a privit în sus și a văzut luna rostogolindu-se. Astrul se afla încă pe cer, dar se abătuse
mult de la curs, dându-se peste cap, fără țintă, pierdut în spațiu. Dintr-un motiv sau altul,
vederea asta a copleșit-o pe regină. Janet și-a aruncat brațele în jurul gâtului creaturii
zburătoare și a suspinat și i-a umplut penele de muci. Mă rog, oricum probabil că avea
păduchi. Gata, și-a zis ea. Ăsta-i cel mai bun lucru ce mi s-a întâmplat și am crezut că-l pot
avea pentru totdeauna, dar m-am înșelat. Gâtul hipogrifului era țeapăn și mândru pe fața
ei. Ființa nu s-a întors să o privească pe regină; poate nu se simțea confortabil să asiste la
scene emoționale. Ei, ghinionul lui.
Janet a auzit și a simțit un tunet profund și și-a ridicat privirea, cu ochii încă în lacrimi.
Jumătate din munții Barierei de Nord tocmai erupseseră; culmile lor explodaseră ca niște
coșuri coapte. Janet nici nu știuse că munții erau vulcanici, dar acum se părea că scuipau
jeturi mari de lavă peste coastele lor, ca o regină a balului beată ce vomită pe rochia cea
nouă. Haosul se petrecea și la nivel geologic. Fillory își vărsa sângele fierbinte din artere.
Janet a cercetat coasta. Golful Rupt inundase malurile, înecând zonele mai joase ale
ținutului Chankly Bore; unele dealuri dispăruseră și nu se mai vedeau decât copacii ieșind
din apă. În largul mării, regina a văzut câteva bărci inteligente ce încercau să depășească
furtuna. Spre sud, dunele monstruoase din deșertul îndepărtat se loveau de zidul Munților
de Aramă și amenințau să îngroape câmpiile bogate din sud sub nisip. Nu! Plecați! Janet
voia să-și întindă brațele și să împingă deșertul la loc, să-și îndese degetul în baraj. Probabil
că trupa Întâiului tremura în peșterile de gheață.
Fillory era sub asediu, iar barierele cădeau pretutindeni. Centrul nu putea rezista, iar
marginile erau și ele într-o stare deplorabilă. De-a lungul a două câmpuri se deschise o
crăpătură în zigzag, lucind incandescentă și pârjolind iarba din jurul ei. Janet voia să
îmbrățișeze regatul, să-l întregească. Dar nu putea. Nimeni nu putea să-l repare.
Acum ceva îi împungea pe Codrii Întunecați din spate și Janet s-a uitat mai atent… hai, Jane
Chatwin! Fosta Santinelă părea enervată, avea părul alb pe spate, zbura și de fiecare dată
când întindea un deget, un copac plimbăreț se oprea, umerii lui se prăbușeau cumva și se
înrădăcina înapoi în pământ. Se părea că femeia avea de gând să călărească bomba ca Slim
Pickens22. Toți durii din Fillory se arătau acum. În Bariera de Nord, giganții se luptau unii
cu alții, în absența unui inamic pe măsură și știind că aveau să moară oricum. Monștrii

22Louis Burton Lindley Jr., actor american și călăreț de rodeo, bine-cunoscut pentru rolurile lui de
cowboy (n. tr.).
bolboroseau și vărsau lacrimi enorme când se încăierau. Înapoi, la Whitespire, șirurile se
despărțiseră ca să facă loc unei păsări mari, fără aripi, ce înainta hotărât printre cele două
tabere ale Bătăliei Animalelor. Nu putea să fie decât Marea Pasăre a Păcii, una dintre Bestiile
Unice. Creatura pășea ca un cazuar sau cel puțin așa cum își imagina Janet că mergea un
cazuar, ridicându-și grijuliu picioarele, cu genunchii ei întorși, legănându-și capul pe spate
la fiecare pas. Când a ajuns în mijlocul câmpului, pasărea s-a oprit și a privit în jur ca și cum
ar fi spus: ei, dragilor, nu e timpul să punem capăt acestei năzdrăvănii? Nu simțiți iubirea
din inima mea și din ale voastre?
Apoi două feline mari, o panteră și un leopard, s-au aruncat asupra ei, iar pasărea a căzut
fără a scoate nici măcar un singur croncănit. O fi avut ea iubire în inimă, s-a gândit Janet,
dar avea și o grămadă de sânge.
Alături de porția obișnuită de oroare, Janet simțea un fior rece special. Oricare ar fi fost
forța magică ce le oferise Bestiilor Unice drepturile lor, se afla la baza regatului Fillory, era
armătura din ciment. Nici Magia Profundă nu se ținea deoparte și dacă nici ea nu rezista,
atunci situația chiar era apocaliptică. Mlaștina din Nord își scuipa afară bestiile, niște
ticăloși de-a dreptul bolnavi, în frunte cu țestoasa certăreață, Prințul Mocirlei și un soi de
șopârlă uriașă și umedă, cu dungi galbene și negre, plată și lată și parcă turtită. Era o
salamandră grotescă. Pe când Janet privea creatura, salamandra s-a oprit, încercând să-și
concentreze ochii bulbucați pe un lucru mic, sau relativ mic, din fața ei. Era un cerb alb.
Bestia Călătoare stătea, singură și neînfricată, înaintea salamandrei. Oh, Slavă Somnului,
și-a zis Janet. Regina nu putea auzi, dar pe când se uita la scenă, cerbul a zis ceva. Apoi a
repetat vorbele de încă două ori, ca unul care încearcă să aprindă focul cu un chibrit umed.
Salamandra a închis ochii uriași și s-a așezat pe burtă. Era moartă. Bestia Călătoare își dorise
să o omoare. Fusese totuși nevoie de trei încercări și aparent nici măcar Bestia Călătoare nu
avea dreptul la mai multe șanse. Își păstrase dorințele toți acei ani și secole și acum
dispăruseră. Bestia a părut că ridică din umeri, ca și cum un cerb ar avea umeri, și apoi
țestoasa a căscat. Picioarele albe ale frumoasei bestii au rămas afară din gura broaștei,
pentru o clipă, apoi au dispărut și ele.
Pare nedrept, s-a gândit Janet. E un târg prost. Bestia Călătoare pentru o salamandră de
care nu am auzit niciodată. O tură pentru un cal.
Janet și-a întors iar privirea spre soare. Astrul încă fierbea și se zvârcolea la orizont, întins
lateral, ca o înghețată căzută ce se topește pe asfaltul încins; probabil că avea să mai dureze
încă un milion de ani sau vreo altă durată cosmică de timp ca soarele să-și consume toată
energia și să se stângă. Apoi i-a verificat pe Josh și Poppy. Poppy lua o pauză pe creasta
unuia dintre zidurile din Whitespire, care păruseră să reziste destul de bine până în acel
moment. Janet presupunea că dacă lucrurile se înrăutățeau, ar fi fost obligați să deschidă
porțile și să se retragă spre zidul de apărare, dar încă nu se ajunsese la asta. Pentru o clipă,
regina l-a pierdut din ochi pe Josh, dar l-a regăsit chiar pe câmpul de luptă. Tânărul purta
armura magică, protejat cum se cuvine – Janet era uimită de cum mai putea Josh să respire
acolo –, trosnind în stânga și-n dreapta cu un buzdugan (asta era mereu arma grașilor,
pentru un motiv sau altul), izbind orice îi ieșea în cale. Un elefant furios și-a pus piciorul
deasupra lui și Janet a simțit că nu mai poate să respire, dar armura lui Josh a rezistat. De
fapt, Josh era atât de neted, că a țâșnit de sub piciorul elefantului ca o sămânță de dovleac
și a zburat vreo douăzeci de metri. Josh s-a ridicat. Își scăpase buzduganul, dar era oricum
invulnerabil. Janet se întreba ce-și propusese regele să facă și dacă se simțea mai bine lovind
animalele cu un băț. Lasă-i să-și facă de cap, să se distreze, și-a zis Janet. Tânăra spera că
bebelușul e în regulă. În acel moment, din senin, Janet și-a dat seama că ea n-o să aibă
vreodată copii. Probabil că știa deja de ceva vreme, dar era prima dată când recunoștea.
Lasă-i pe alții să se înmulțească și Domnul fie cu ei. Ea o să asiste – era suficient de tare cât
să vadă totul distrus și să nu rămână cu sechele ea însăși. Sorții erau de partea celor care
zburau pe hipogrifi și priveau.
Erau multe lucruri de văzut. Întregul Fillory o luase razna. Probabil că și gândacii se luptau
între ei. Unde erau piticii, se întreba ea? Se ascundeau în subteran? Un bărbat înalt și sobru,
îmbrăcat în smoching, intrase în luptă cu mâinile goale. Janet avea impresia că-l recunoaște
din poveștile lui Quentin despre capătul lumii. Bătălia se dispersase în încăierări mărunte
la care luau parte ființe ciudate, nemaiîntâlnite până atunci de Janet: o armură în flăcări,
un om ce părea făcut din sfoară, un altul construit din pietricele. La sud, o dună înaltă se
cățărase în cele din urmă pe Munții de Aramă, iar deasupra ei, alunecând ca o fantasmă
nebunească, era o navă plină de… iepuri? Pe bune? Oare era ceva ce apărea în cărți? Trecuse
așa de mult timp. Iepurii s-au dat de-a berbeleacul pe pantele înclinate. Trebuie să fi fost
foarte încântător – iepurași! O navă magică, cu vele! Care merge pe uscat! Însă Janet nu se
simțea decât obosită. Ce mai urma? Domnul Pete-de-Foc? La dracu cu tot, a zis, strângând
ochii o clipă. Fillory nu se putea termina, frumusețea și ciudățenia regatului nu puteau
aveau final, doar că, iată, inevitabilul se petrecea. Janet trebuia să se forțeze să renunțe la
Fillory și se simțea ca și cum și-ar fi rupt o bucată din trup. Se termina prea repede, așa cum
fac toate lucrurile, cu excepția virusului Ebola și a oamenilor cu adevărat răi, ca psihopații.
Chestiile alea nu aveau moarte. Nu era cinstit. La dracu’, era stupid! Teoriile despre viață
erau toate niște porcării. Haosul însuși nu dura decât o clipă și părea nejust de frumos:
soarele muribund, luna rostogolitoare, Fillory scăldat jumătate în lumină și jumătate în
umbră, presărat de focuri, de lavă, de flăcări și de fulgerele ființelor magice. În noapte,
armatele neștiutoare săreau una la gâtul celeilalte. Și mult în depărtare, dar încă vizibile
pentru ochii ei grozavi, erau Pustiurile Ceasurilor arzând și explodând în artificii în același
timp. Cel puțin văzuse Pustiurile.
Apoi Janet a văzut cel mai frumos lucru din viața ei sau pe care avea să-l mai vadă vreodată.
O constelație în forma unei persoane înalte și zvelte, cu membrele jucând la încheieturi, s-
a desprins de pe cerul nopții, a rămas atârnată de o mână stelară timp de o clipă și apoi și-
a dat drumul căzând vreme îndelungată și iscând un jet de scântei când s-a prăbușit pe
spate. Sferele ce o formau s-au încastrat în iarba unei câmpii. Apoi constelația a fost imediat
atacată de singurul combatant bidimensional de pe câmp, Omul de Cretă, care-și revenise
și-și reparase toiagul. În jur zburau norișori de calcar și scântei de lumină.
E ca în Apocalipsa, și-a zis Janet. Chiar este Apocalipsa, iar eu sunt Desfrânata călare pe
bestia ei.
— Winterwing, a zis Janet. Mergi înapoi la Whitespire. E timpul.
Hipogriful s-a așezat pe zidul larg al castelului care părea să întâmpine, în cele din urmă,
marea bătălie căreia se presupunea că trebuia să-i țină piept. Oamenii și Animalele
Vorbitoare se retrăgeau acum, năvălind spre porțile cele mari pe care nici măcar Janet nu
le văzuse vreodată deschise. Regina a descălecat și a mers spre Poppy. Niciuna dintre ele
nu a scos vreun cuvânt. Ultimele regine din Fillory.
De ceva timp, dincolo de larma generală se auzea huruitul aproape infrasonic al unui bas
care părea să se ridice acum la suprafață. Însă huruitul nu doar că se putea auzi, dar se
putea și simți. Luptătorii de pe câmpul de bătălie și-au pierdut ceva din interesul pentru
bătaie și au privit în jur, căutând sursa zgomotului. Apoi misterul s-a limpezit, căci terenul
din fața castelului a început să se ridice și toți cei care erau deasupra cocoașei colosale au
luat-o la sănătoasa, exact la țanc.
Pământul de pe vârful colinei s-a scufundat și din el a erupt un lucru străin și ciudat. Erau
rădăcini – era o coroană întinsă de rădăcini enorme și spălăcite, trosnind și răsucindu-se,
iar în centul ei stătea Julia, înaltă de doi metri, frumoasă și strălucind de lumina ei
magnifică.
— Uite-l pe Lorax, a zis Janet.
O panteră nesăbuită a sărit la Julia, iar zeița a pocnit-o – nu există alt cuvânt – în aer cu
toiagul și a trimis-o învârtindu-se în beznă.
— bDestul/b, a zis ea.
Vocea Juliei trebuie să se fi auzit în întreg regatul muribund. În acel moment, ea strălucea
cel mai tare în tot ținutul.
— bE timpul/b.
Cuvântul a rezonat cu ecou de pe o coastă pe cealaltă. Toți cei de pe câmpul de luptă, bestii
și oameni și alte ființe, au rămas nemișcați. Julia solicita sprijin de ambele părți.
Zeița a pășit spre Janet și spre Poppy; pe când mergea, una dintre rădăcini s-a întins și s-a
netezit, făcând un pod spre parapetul unde stăteau reginele. O altă rădăcină l-a cules pe
Josh de unde căzuse extenuat, în fața porților și l-a așezat alături de tinere.
— Aici ar merge gluma, a zis Julia pe tonul ei oarecum normal, neamplificat, predivin, că
v-am lăsat singuri cinci minute și Fillory deja se duce dracului.
Janet nu știa ce să spună. Nu avea nimic de adăugat. Regina a îmbrățișat-o pe Julia. Gestul
era un pic stângaci, căci Julia era așa de mare, iar Janet a trebuit într-un fel să-și arunce
brațele în jurul taliei zeiței; dar se simțea oricum minunat. Veșmintele Juliei erau cele mai
moi lucruri din lume. Janet se gândea că probabil era sub demnitatea Juliei să fie îmbrățișată
de un muritor, dar că trecea întâmplarea cu vederea.
— Regine ale Fillory și rege al Fillory, a zis Julia. Asta a fost. E timpul să plecăm.
— Unde mergem?
Josh fusese cel care pusese întrebarea, pe tonul unui copil pierdut de părinți.
— Ne poți lua Dincolo?
Julia a clătinat din cap.
— Și partea cealaltă se sfârșește. Răcim soarele, liniștim apele și coborâm stelele.
— Atunci unde plecăm? a întrebat el iar.
— Nu știu, a spus Julia. Dar nu puteți rămâne aici.
Zeița și-a întins palmele spre ei. Janet înțelegea; trebuia să se atingă pentru ca farmecul să
funcționeze. Poppy a cuprins mâna lui Janet dintr-o parte și pe a Juliei din cealaltă –
degetele zeiței păreau mari și o furnicau. Janet și-a plecat capul și a început să plângă. Fața
ei era brăzdată de lacrimi. N-o să moară, s-a gândit Janet, normal că supraviețuiește, doar
nu are nicio zgârietură. Totul o să fie în regulă. Doar că-și pierduse căminul pentru
totdeauna.
 Capitolul douăzeci și șapte
— Îmi pare rău, a zis Quentin, când Alice a terminat de vorbit.
— Ba nu-ți pare, așa că n-o mai spune.
— Nu regret că te-am adus înapoi, ci pentru tot ce s-a întâmplat. Mi-aș dori să nu fi fost tu.
Dar nimeni altcineva nu a avut curajul și altruismul și istețimea necesare să facă ce ai făcut
tu.
— Fac ceva pe curajul tău și pe celelalte prostii. Mă bucur că am acționat așa. Îmi pare rău
că ai stricat tot.
Alice a continuat să-l privească pe Quentin cu un dezgust la fel de inuman pe cât putea un
om să-l exprime.
— Ți-e greu să te fi întors. Pricep acum. Nu am înțeles cât de dificil o să fie.
Quentin continua să înainteze chiar și sub rafalele de tun.
— E greu să fii om, dar umanitatea înseamnă cu mult mai mult. Știai asta înainte. Încă nu-
ți amintești, dar o vei face curând.
Quentin nu era sigur dacă Alice avea să-și revină vreodată, dar nu avea de gând să cedeze
acum. Simțea că dacă îi arăta fetei cât de mult îl rănea, dacă tresărea măcar, atunci Alice ar
fi luat-o ca pe o dovadă că presupunerile ei erau corecte. Iar fata nu avea dreptate, nu?
Eliot și-a dres glasul.
— Nu e un moment bun să o zic, a intervenit el, dar trebuie să plec.
Eliot și-a lovit genunchii cu palmele.
— Vine sfârșitul lumii și ar trebui să fiu acolo.
— Sigur, a zis Quentin. OK.
— Ar trebui, probabil, să încerc să-l opresc. Cred că nu ar fi trebuit să rămân aici atât de
mult.
— Știu. Ar trebui să mergi.
Eliot era bizar de ezitant. Quentin l-a pus să promită că o să se întoarcă imediat ce putea și
să le transmită salutări călduroase lui Josh și lui Poppy și, vai, Doamne, se căsătoriseră? De
ce nu mi-ai zis una ca asta? Uimitor. Și Poppy era însărcinată? Foarte bine. OK, acum chiar
du-te.
— O să-mi iau lucrurile.
— Înțeleg.
— De fapt, nu am bagaje.
Dar chiar și îndeplinind toate formalitățile, Eliot tot nu se putea decide să plece. Tocmai el,
dintre toți oamenii, se chinuia să găsească cuvintele potrivite. Regele și-a dres iar glasul.
— Vrei să vii cu mine? a trântit-o el. Dacă e cineva care poate înțelege toată situația, tu ești
acela. Sau Julia, dar Julia nu-mi răspunde la apeluri. Avem nevoie de tine, Quentin.
Întoarce-te.
— În Fillory.
Lui Quentin nici măcar nu-i trecuse prin minte.
— Dar știi că nu pot veni. Nu o pot lăsa pe Alice tocmai acum, iar oricum Ember nu mi-ar
dat niciodată voie să intru.
— M-am gândit la asta. Ți-am zis că ne-au invadat lorienii, chiar dacă nu ar fi trebuit să o
poată face? Și apoi Alice a găsit o cale de a trece prin oglinzi… Încep să cred că țesătura
regatului se cam rărește la bătrânețe. Securitatea de la graniță nu mai e ce era. Dacă a existat
vreodată un moment să treci, acela e acum.
Existase o vreme când Quentin s-ar fi agățat de acea posibilitate ca un înecat. Acum nu
simțea decât o împunsătură, o durere surdă a unei răni vechi, dar nimic mai mult. Vremea
aceea trecuse. Quentin a scuturat din cap.
— Nu pot, Eliot. Nu acum. E nevoie de mine aici.
Alice a pufnit la ideea că cineva, oriunde, ar fi putut avea nevoie de Quentin.
— Mi-era teamă că vei spune asta, a zis Eliot. Ei bine, uite, însoțește-mă doar până în Țara-
lui-Nicăieri. E tot ce-ți cer. Din câte știu, e posibil să mă aștepte un crater fumegând pe
locul fântânii spre Fillory. Nu vreau să-l înfrunt singur.
— Ooooh, a făcut Plum, holbându-și ochii. Vreau eu să merg în Țara-Tuturor.
— Țara-lui-Nicăieri, a corectat-o Eliot, arțăgos dintr-odată. Și nu e o excursie cu clasa
pentru învățăcei.
Discuția le-a fost întreruptă de ceva care zgâria la ușă. În cameră s-a făcut liniște. Nu
așteptau musafiri. Nimeni nu știa că sunt acolo și nici nu ar fi trebuit să afle. Quentin și-a
dus un deget la buze: tăcere. Hârșâitul s-a auzit iar, după aceea s-a oprit și a început din
nou. Quentin s-a ridicat, a pășit cât a putut de tăcut la ușă și a privit prin vizor. Strada era
pustie. Nu era nimeni acolo. Q s-a uitat la ceilalți. Eliot a ridicat din umeri.
Q a crăpat ușa câțiva centimetri, lăsând lanțul pus și ceva mic și agitat a intrat în casă pe
lângă el, iar Q s-a clătinat un pas mai în spate. Era mierla.
Pasărea a zburătăcit înnebunită prin cameră vreo treizeci de secunde, stăpânită de groaza
aceea specială a păsărilor prinse într-un spațiu închis. Apoi s-a așezat pe candelabrul
Sputnik. Chiar și așa, privirea mierlei a continuat să alerge sălbatică pretutindeni, ca și cum
s-ar fi așteptat să fie atacată din toate direcțiile. Pasărea arăta diferit: mai sfrijită și mai
murdară. Îi lipseau câteva pene și cele pe care încă le mai avea își pierduseră luciul.
— Nu mă omorî! a zis ea.
Plum și Eliot se ridicaseră în picioare. Doar Alice rămăsese nemișcată.
— Ce cauți aici? a întrebat Quentin. Ești singură?
— Sunt singură!
— De ce te-am crede? a spus Plum. Ticălosul dracului! Ne-ai trădat. Și probabil că l-ai
omorât și pe Pushkar. Știi, avea o familie. Quentin, ce zici, îi venim de hac?
— Poate. Nu încă.
Dacă era o capcană sau un truc sau o diversiune era una tare bizară, căci pasărea trecuse
drept o lașă. Ea conducea din umbră.
— Plum, stai cu ochii pe ea. Mă duc să verific dacă mai e cineva.
Dar nici în fața și nici în spatele casei și nici în vreun plan existențial apropiat nu se mai
vedea vreo ființă pe care el să o fi putut detecta. Poate că mierla chiar sosise singură.
— Presupun că asta e pasărea în cauză, a zis Eliot. Cea care v-a angajat.
— Chiar ea. Ce faci aici?
— Nu mai am bani, a spus mierla. Am încercat să angajez alți magicieni, dar fără Lionel nu
mi-a mers deloc bine.
— Nu ai bani, nu ai magicieni, a comentat Quentin. Cam până aici ți-a fost. Cred că ar
trebui să pleci.
— Nu am vrut ca Lionel să-l omoare pe Pushkar! Nu i-am ordonat eu s-o facă. Nu știu de
ce a procedat așa. Mi-era frică de el.
Lui Quentin i se părea deja incredibil că se temuseră așa de tare de mierlă. Acum nu mai
părea atât de înfricoșătoare. Pesemne că fusese din cauza tuturor resurselor folosite ca să
pună la punct misiunea, dar fără Lionel nu era decât o pasăre vorbitoare, nimic mai mult.
Mierla nu părea să vrea să plece.
— Trebuie să mă ajutați.
— Nu, a zis Plum, uitându-se în sus, la pasăre. Chiar nu trebuie.
— Păsările de aici mă urăsc. Sunt foarte flămândă. Am mâncat gunoi.
— Nu-mi pasă ce ai mâncat, a replicat Quentin. Avem lucruri mai importante pentru care
să ne facem griji. Pleacă sau te arunc afară.
Deși Quentin nu era tocmai sigur cum aveau să prindă sau să izgonească creatura. Nu prea
avea chef de alergătură.
— Vă rog, a zis pasărea iar. O să mă omoare!
— Cine?
Mierla nu a răspuns, ci doar a privit, agitată, în cameră, trecând cu ochii de la unul la altul.
Quentin nu simțea nici cea mai mică fărâmă de milă pentru pasăre.
— Vorbește despre Ember.
Chiar și pasărea a tresărit, ca și cum nu-și dăduse seama că Alice avea glas. Expresia de pe
chipul fetei nu se schimbase. Alice voia ca toți să știe că implicarea ei emoțională în toată
drama era nulă.
— Ce-ai zis?
— E pasărea lui Ember. Am întâlnit-o în oglinzi. M-a implorat să nu o omor. Nu pot să-mi
imaginez de ce am ascultat-o. Mă duc la culcare.
Pe drumul de întoarcere, Alice aproape ca s-a ciocnit de un perete, din obișnuință – un
niffin ar fi trecut prin zid. Fata lăsase în urma ei o tăcere jenantă. De dincolo de draperiile
trase, tinerii au auzit un camion zăngănind pe strada îngustă. Quentin a așteptat ca mașina
să treacă.
— E adevărat? Te-a trimis Ember?
— Vă rog.
Mierla își pierduse toată demnitatea păsărească. Tremura.
— O să mă ucidă.
— Ba nu, a zis Plum, pentru că o să te ucidem noi mai întâi.
— M-a trimis să recuperez valiza. Nu știu de ce. Ar fi trimis un animal mai mare, a adăugat
mierla, aproape scuzându-se, dar avea nevoie de o creatură capabilă să zboare. Să treacă
prin oglinzi. Mi-a dat bani și vraja necesară ca să-l fac pe Lionel când ajungeam aici.
— De ce a vrut valiza? Pentru cuțit sau pentru carte? Sau pentru amândouă?
— Nu știu! s-a văitat mierla. Nu știu! Nu am știut ce-i în ea. E adevărat!
Și pasărea a început să plângă. Quentin gândea că nu auzise în viața lui un sunet mai
lamentabil. Pasărea a zburat de pe candelabru ca un fazan rănit de glonț. Mierla a aterizat
pe măsuța de cafea și s-a chircit acolo, suspinând.
O idee coerentă începuse să prindă contur în mintea obosită a lui Quentin, ca un cristal ce
se forma într-un lichid tulbure. Privise haosul atât de mult timp încât abia își mai aducea
aminte cum arată un model ordonat, dar acum credea că putea întrezări măcar o frântură
de organizare.
— Ia stai, a zis Q, lent. Hai să ne gândim. Rupert a furat chestiile din valiză, Ember o vrea
înapoi. Trimite o pasăre pe Pământ ca să o recupereze pentru El. Pasărea ne angajează pe
noi să o găsim.
Plum a prins ideea.
— Chestiile din valiză erau ale lui Umber, nu ale lui Ember, conform lui Rupert, dar cred
că, fiind frați, moștenirea e în familie. Dar de ce le-ar vrea Ember înapoi?
— De ce nu? Un cuțit mișto? O vrajă pentru a face un tărâm magic? Cine nu le-ar vrea?
— Un zeu? a replicat Eliot. Care are deja o lume magică?
— Doar că nu are.
Deodată, în capul lui Quentin se aprinseră toate beculețele în același timp.
— Nu are nicio lume. Fillory e pe moarte și Ember nu are unde să fugă. Are nevoie de vrajă
ca să facă o lume nouă! O să renunțe la Fillory – o să-l abandoneze și o s-o ia de la capăt!
Quentin își rostise teoria pe nerăsuflate. Plum îl privea sceptică.
— Dar se potrivește! a spus Quentin. El nici măcar nu încearcă să salveze Fillory! E un
șobolan care n-are de gând să se scufunde odată cu nava!
— Asta, a comentat Eliot, e o metaforă mixtă. Și ascultă-mă: știu că nu ai niciun motiv să-l
iubești pe Ember, dar mi se pare că e un pic laș ce zici.
— Da, pentru că e un laș!
— Și-n plus știi că vraja nu creează o lume întreagă, nu? a intervenit Plum. Ci doar un
tărâm.
— Poate că am greșit noi. Poate că un zeu ar putea face mai mult.
Plum și-a întors ochii spre tavan, gândindu-se. Mierla îi privea disperată pe toți trei.
— Chiar dacă ar fi adevărat, a zis Eliot, ce putem face noi? Pe mine mă cam deprimă. Nu e
decât o altă dovadă că suntem într-o situație fără ieșire.
Quentin s-a așezat. Poate că trăgea concluzii pripite.
— Avem încă vraja, a zis.
— Distruge-o, a propus Eliot.
— Nu.
Nu putea face una ca asta.
— Avem pasărea, a spus Eliot. Putem întoarce situația. O luăm ostatic.
— Ei, hai. Ember nu dă doi bani pe pasăre, ființa e de sacrificiu.
Mierla nu a obiectat și oricum ar fi fost greu să contraargumenteze.
— Ar trebui să mergem în Fillory, să-L înfruntăm, să-L obligăm să rămână acolo și să
încerce să-l salveze. Doar e zeu. Și noi avem vraja. Doamne, ce mai ticălos!
— Sau, a spus Eliot, precaut, poate ar trebui să ne băgăm în afacerea asta. Poate că ideea
lui Ember e una bună. Ar trebui să-i dăm vraja și să-i spunem să facă o lume nouă și să ne
ia și pe noi cu el.
— Eliot, a protestat Quentin.
— Știu, știu. Dar ar fi mult mai simplu.
Eliot s-a ridicat greoi în picioare.
— Bine. Hai să mergem să țipăm la zeu. În orice caz, vreau măcar să-L aud că recunoaște.
Vreau să mi-o spună în față.
— Eu vin.
Plum s-a ridicat și ea.
— Cineva trebuie să rămână cu Alice, a zis Quentin.
— Cineva tânăr și fără experiență pe teren, a adăugat Eliot.
— Nu.
Plum s-a încruntat la el, nestingherită.
— Nici în ruptul capului. Nu fac pe dădaca pentru Răutatea Albastră.
— Poate că Alice o să vină cu noi. Poate ne ajută. Alice! a strigat Quentin din capătul
scărilor.
Nu s-a auzit niciun răspuns.
— Mă duc să vorbesc cu ea.
— Multă baftă.
— Am un plan. Dați-mi doar o oră.
— Pot să ajut! a zis pasărea.
Reflexele lui Quentin erau bune, dar au funcționat doar pentru că tânărul beneficia de
elementul-surpriză. Q și-a întins mâna și a prins pasărea de gât. Ignorând zvâcnirile ei
isterice, Q a mers spre fereastră și a aruncat-o afară.

Alice zăcea pe spate, în pat, cu ochii deschiși. Auzise zgomotele de jos – pașii, discuțiile,
strigătul –, dar toate erau parcă foarte departe. Stătea holbându-se la tavan. Se simțea ca o
siluetă de marmură săpată pe un cavou, propriul ei cavou. Corpul acela îi era sicriu. Respira
lent; chiar și a respira era o nevoie pe care abia o tolera. Nu voia să lase trupul să se bucure
de nimic. Nu îi datora nimic. Voia să-l simtă cât se putea de puțin.
Pe scări s-au auzit tropăituri. Ușa s-a deschis.
— Alice.
Era Quentin, bineînțeles. Fata nu și-a întors capul. A auzit hârșâitul unui taburet tras lângă
pat. Quentin s-a așezat.
— Alice. Mergem în Țara-lui-Nicăieri. Avem o teorie despre ce se întâmplă. O să încercăm
să-l găsim pe Ember și să vorbim cu el.
— OK.
Alice își simțea limba, acel mic vierme din țeasta ei, sărutându-i ușor cerul gurii ca să
formeze sunetul C. Nu mai era furioasă. Alice se întreba de ce se obosise cu toată mania
aceea și cu vorbăria. Fusese cuprinsă de un sentiment curios, dar acum îi trecuse, ca o
furtună care suflă pe mare, lăsând în urma ei un calm neîntrecut. O întindere netezită de
violența valurilor, presărată de rămășițe aduse la suprafață de pe fundul mării. Lui Alice nu-
i mai păsa.
— Nu vreau să te las aici. Aș vrea să vii cu noi. Cred că ne-ai putea fi de ajutor.
Alice a scuturat din cap, foarte ușor. Închisese ochii. Uneori, când închidea ochii, se simțea
iar imponderabilă. Ajuta și whisky-ul – se simțea mai bine când era beată. Și-n plus, îi făcea
plăcere să-și otrăvească trupul.
— Nu cred.
În urmă cu șapte ani, Quentin o privise cum își preschimba carnea într-un rug albastru.
Timp de șapte ani lungi, umanitatea din Alice dormise și fata cutreierase Fillory ca un vis
de ură și putere. Q sfârșise visul, o trezise și o obligase să-și locuiască iar corpul. Dar nu-i
putea constrânge sufletul, ființa. Oare o ura chiar atât de mult? Odată, băiatul îi spusese că
o iubește. Cu șapte ani în urmă și cu o zi înainte. Q nu avea nicio idee. Alice se întreba dacă
putea arde din nou. Poate că era ca un chibrit ars, menit să fie aprins doar o dată, dar fata
nu credea, sincer, că era cazul. I-ar fi trebuit timp să se pregătească, să-și redobândească
abilitățile, dar nu foarte mult. Nu o deranja să moară încercând. Tot ce făcea și gândea
acum era un soi de sinucidere. Suicidul era căminul ei: dacă nu putea găsi altceva, atunci
putea oricând recurge la ultima soluție. Iar dacă funcționa, ei nu aveau să o mai prindă
niciodată. Niciodată.
— O să-ți ating mâna acum.
Alice l-a simțit pe Q cuprinzându-i degetele; își simțea carnea moale. Era prima dată când
o atingea cineva de când se întorsese și îi făcea pielea să furnice.
— O să treci prin asta. Nu e atât de rău pe cât crezi. O să încerc să te ajut, dar trebuie să
încerci și tu.
— Nu, a răspuns ea. Nu trebuie.
Ceva s-a întâmplat în pauza de după vorbele ei. Ochii fetei s-au deschis iar. Ceva o trăgea
înapoi. Ceva din aer, care-i pătrundea în nări și-i invada mintea. Lucrul ăla îi făcea ceva.
Magie? Nu, nu era magie.
— Ce-i aia? a întrebat fata.
— Ce?
— Mirosul ăsta.
— Știi bine ce e, a răspuns Q. Gândește-te.
Pentru o secundă, Alice a lăsat garda să-i pice și a uitat să mai lupte, iar în acea clipă, fata
s-a ridicat în capul oaselor și a inspirat adânc. În capul ei se aprindeau neuroni ce dormiseră
șapte ani. După veacuri de adormire, mobila ei mentală era descoperită de sub cearșafuri.
Ferestrele minții i se deschideau în fața soarelui.
— Șuncă, a zis ea.
Quentin adusese o tavă cu el. Acum, Q a ridicat o farfurie și a ținut-o în fața fetei. Era o
șuncă bună, groasă de șase milimetri, umflată și bulbucată de la prăjeală; Q lăsase un capăt
să se perpelească pentru că știa că lui Alice îi plăcea arsă. Sau cel puțin îi plăcuse.
Ei bine, Q nu irosise cei șapte ani. Înainte nu era în stare să gătească nici un ou.
Fata era obosită și flămândă – de fapt mintea îi era limpede ca roua, dar trupul ei, sacul de
carne, tânjea. Corpul îi era slab, așa că Alice a întins mâna, a ridicat mâncarea și a pus-o în
gură. Carnea prelua controlul și mânca cealaltă carne și Doamne, cât de incredibil de sărată,
de grasă și de afumată era. Când a terminat, fata și-a lins degetele și și-a șters mâinile pline
de grăsime pe cearșafuri. Gestul o revolta, îi era silă de ea însăși, dar exista așa de multă
plăcere. Încerca să-și respingă trupul ca pe un organ defect transplantat, dar se simțea
prinsă în îmbrățișarea lui lipicioasă. Corpul încerca să se atașeze de ea, încerca să devină
ea, iar Quentin îl ajuta. Tânărul era de partea lui.
— Sper, a spus ea, că nu crezi că mă vei ține aici cu șuncă.
— Nu doar cu șuncă.
Quentin i-a întins o farfurie cu felii proaspete de mango, intens colorate în portocaliu, ca
niște mici arce făcute dintr-un soare mărunt și dulce. Fata s-a aruncat asupra lor ca un
animal. Era un animal. Ba nu, era pură și frumoasă și albastră.
— De ce ai făcut-o? a întrebat Alice, cu gura plină. De ce mi-ai făcut asta?
— Pentru că asta este ceea ce ești. Pentru că ești om. Ești o persoană, nu un demon.
— Demonstrează.
— Îți demonstrez chiar acum.
Alice s-a uitat la el cu adevărat pentru prima dată de când se întorsese. Quentin era mai în
vârstă, dar la fel de chipeș: avea un chip subțire, plăcut, cu un nas un pic prea mare și o
gură expresivă, un pic prea largă, ce-l făceau interesant. Quentin nu fusese niciodată
conștient de cum arăta, iar asta îl oprise de la a-și dezvolta personalitatea unuia dintre
băieții aceia chipeși. Însă Q fusese frumos. Și încă era și acum. Însă era și diferit. Nu se mai
bâlbâia și nu-i ocolea privirea așa cum obișnuia altă dată. Q avea dreptate, chiar se
schimbase.
— Ai fi putut cumpăra niște stridii, a zis Alice.
— Urăști stridiile.
— Da?
— Spuneai că seamănă cu niște muci reci.
— Nu-mi amintesc. Ce altceva îmi mai place?
— Asta.
Quentin i-a dat un pătrat de ciocolată – ciocolată bună –, iar când Alice a gustat-o și-a
pierdut controlul definitiv și a plâns. Doamne, oare chiar își ieșea din minți? Oare carnea
avea cauză de câștig? Fetei îi era din ce în ce mai greu să se smulgă din îmbrățișarea ei.
Niffinul triumfător și justițiar din ea țipa acuzând neascultarea. Alice s-a gândit la zbor, la
înotul prin sol și iar la zbor, la cum putea arde lucruri, cum le putea face să doară așa cum
o duruse pe ea, să le arate cât de măreață era durerea. Fata s-a cutremurat.
— De ce ai venit aici? a întrebat Quentin.
— Ca să te ucid.
Alice răspunsese fără să ezite pentru că era adevărat.
— Nu. Ai venit ca să te pot salva.
Alice a râs – da, râsul pervers și rău de niffin. Acela încă nu dispăruse. Lui Alice îi plăcea.
Dar nu putea renunța nici la mâncare.
— O să-mi îngraș noul trup, a zis fata. O să mănânc așa de mult până o să sufăr de obezitate
morbidă și o să crăp.
— Dacă vrei tu. Uite.
Un zgomot. Ce era oare? Trupul ei se răsucise de plăcere la auzul lui. Quentin deschisese o
sticlă rece, aburită de șampanie și turna acum într-un pahar de vin.
— Nu e deloc corect, a zis ea.
— N-am spus că ar fi.
— Vrei să beau șampanie dintr-un pahar de vin? Te-ai ramolit, Quentin Coldwater.
— Mi-am schimbat prioritățile.
Când a terminat de băut șampania, stând în capul oaselor și sorbind încetul cu încetul ca
un copil care-și ia medicamentul, Alice a râgâit tare.
— Asta s-ar putea să fie partea mea preferată, a concluzionat Alice. Mai ai?
— Asta e tot ce am.
— Ba nu-i adevărat, a zis ea.
Brusc, stângaci, ca o elevă neexperimentată, fata l-a sărutat pe Quentin, tare și apăsat. Alice
s-a aplecat înainte și și-a turtit buzele de ale lui, a simțit un dinte intrându-i în buză și a
gustat sângele. În acest timp, ceva i s-a încălzit și s-a topit între picioare. Alice și-a vârât
limba în gura lui și i-a dat să guste șampania. Digul ce-i ținuse trupul separat de minte
cedase în o sută de părți. Undeva, departe, paharul s-a făcut țăndări pe podea.
Alice îl dorea. Poate că așa mergea. Poate că avea să fie suficient.
— Arată-mi, Quentin, i-a ordonat ea. Arată-mi la ce sunt bune trupurile.
Fata îi descheia neîndemânatică nasturii cămășii. Uitase cum se face. Quentin i-a prins
mâinile.
— Nu, a spus el. Nu încă. E prea devreme.
— Prea devreme?
Alice i-a strâns cămașa între degete și l-a sărutat iar. Barba lui o zgâria. Fata l-a adulmecat;
nu era șuncă, dar la fel de bun.
— Îmi faci asta și apoi spui că e prea devreme? E vina ta, Quentin. Trebuie să-mi arăți.
Quentin încerca să se ridice. Ticălosul! Furia îi venea lui Alice cu ușurință, drumul ei era
bine bătătorit și micile cuvinte dure se formau de la sine. Furia se contopea cu plăcerea, dar
nu o putea îneca.
— Așteaptă, Alice. Nu așa merg lucrurile.
— Atunci arată-mi cum.
Alice s-a ridicat și ea, pășind spre el.
— Trupul meu te dezgustă la fel de mult pe cât mă dezgustă pe mine? Păcat. Tu m-ai adus
înapoi, tu trebuie să-mi arăți că a meritat. Sau nu ești suficient de bărbat?
Alice purta una dintre cămășile lui Quentin. Haina era suficient de largă cât să și-o poate
trage peste cap cu un gest furios și să o arunce pe podea. Alice a rămas doar într-o pereche
de chiloți. Fata l-a sărutat iar și s-a lipit de el, a simțit asprimea electrizantă a cămășii lui
pe sâni. Quentin s-a dat înapoi până ce s-a lovit cu ceafa de ușă. Cu mâna, Alice i-a găsit
prohabul și l-a masat. Da, așa mergeau lucrurile. Asta îi plăcea. Quentin se excita sub
atingerea ei.
— Nu de asta m-ai adus înapoi? Ca să mi-o poți trage ca înainte?
Nici ea nu credea ce spusese, dar era cel mai crud, cel mai amar lucru la care se putuse
gândi. Alice voia să-l rănească, așa cum o rănise el, dar Quentin nu șovăia.
— Nu te-am adus pentru mine, a răspuns Q.
Și apoi a sărutat-o. Nu apăsat, ci delicat și ferm. Uite, se poate și așa. Alice voia cu disperare
să fie conectată la el, la cineva, la oricine. Q a luat-o de mână și a dus-o spre pat.
— Nu pleca, Quentin, a zis Alice. Nu pleca.
Nu încă. Alice era așa de aproape. Avea nevoie de asta. Fata uitase cum era să ai nevoi. Q
și-a scos cămașa, iar pieptul lui era tare și zvelt. Tânărul a început să-și deschidă cureaua.
— Nu plec.

După aceea au stat unul lângă altul pe pat. Mersese, deocamdată trupul lui Alice primise
ce avea nevoie. Și nu o dată, ci de două ori, ceea ce, dacă Alice își amintea corect, fusese
mai degrabă o raritate în trecut. Dar Quentin exersase de atunci. Oare de ce-l privise când
fusese cu Poppy? I se păruse amuzant în acel moment, dar acum o durea. Alice își dorea să
uite scena.
Fata s-a depărtat de el în pat. Voia să plece, să o lase să se scufunde în sine, să cadă iar și
iar, să evadeze, visând că zboară. Se retrăgea în interiorul trupului ei ca un crab rușinos,
înăuntrul unei crestături enorme. Fata se simțise din nou umană, se simțise ca vechea Alice,
dar acum acea senzație se pierdea, iar ea îi dădea voie să alunece. Se gândise pentru o clipă
că avea să fie ușor, dar își aducea aminte de dificultatea procesului.
Quentin s-a ridicat și a început să se îmbrace.
— Trebuie să plec, a zis. În Țara-lui-Nicăieri. Să-l găsesc pe Ember. Vino cu mine.
Alice a scuturat din cap. Voia ca el să plece. I-ar fi fost mai simplu în absența lui. Quentin
strângea și hainele ei.
— Alice.
Fata nu a reacționat. Voia să doarmă.
— Alice. Vreau să știi că o spun cât de amabil pot, dar ești cea mai lașă ființă posibilă.
Quentin i-a prins mâna și au dispărut amândoi.

Capitolul douăzeci și opt

Trebuia să meargă împreună, iar dintr-o perspectivă tactică, Plum credea că aceea era ideea
bună, dar Eliot devenea nerăbdător, și-n plus, mai erau și zgomotele de la etaj. Quentin și
Alice. Plum și Eliot au schimbat câteva priviri și au dat din cap; nu aveau nevoie de cuvinte.
Probabil că ceea ce se întâmpla era benefic pentru toată lumea, pentru echilibrul relațiilor
dintre ei, dar serios: doar nu aveau să stea acolo și să-i asculte.
Eliot a făcut mare caz explicând cum călătoria interdimensională era un fleac pentru el, dar
Plum nu-l lăsa să-i strice surpriza. Ce făceau ei era magie de proporții, îți lărgea viziunea
despre lume și chiar în împrejurările triste, Plum se dădea în vânt pentru tot ce însemna
informație. Fata abia aștepta. Eliot a întins mâna într-un gest sclivisit și fata i-a cuprins-o,
apoi tânărul a vârât cealaltă mână în buzunar și… oh.
Plum și Eliot pluteau în sus în apa rece și limpede. Fata a râs împotriva voinței ei și s-a
înecat cu apa magică. Se ridicau ușor la suprafața pe care licăreau lumini difuze, dar care
deveneau din ce în ce mai clare și apoi capetele lor au ieșit la aer. Împrejurimile nu era
tocmai la ce se așteptase Plum, cel puțin bazat pe ceea ce auzise. Se aflau înăuntrul unei
clădiri, într-o cameră mare și veche, luminată de două candelabre, călcând apa în ceea ce
părea a fi mai mult o piscină decât o fântână.
— Ce naiba? a zis Eliot.
Tânărul părea mai surprins decât era Plum. Piscina se afla la același nivel cu podeaua din
marmură. Apa șiroia în bazin prin gura deschisă a unei fețe furioase cioplite din piatră, de
la unul dintre capete; la capătul opus existau câteva trepte ce conduceau la suprafață, ca
într-o baie romană. Apa albastră își deschidea culoarea cu fiecare treaptă, până ce devenea
clară. Tinerii au urcat scara în tandem.
— Nu e bine, a zis Eliot. Nu suntem în Țara-lui-Nicăieri sau așa cred. Am fost răpiți. Am
fost deturnați. Nasturele a fost deturnat.
Apa magică li se scurgea din haine pe când urcau treptele, lăsându-i imediat uscați. Super!
Pereții camerei erau ticsiți de rafturi cu volume.
— Cine face o fântână în mijlocul unei biblioteci? a spus Plum. N-are cum să fie bine pentru
cărți.
— Nu, într-adevăr.
Era, cu adevărat, o bibliotecă, poate chiar cea mai mare pe care o văzuse Plum vreodată. Ar
fi știut să spună unde se află chiar și cu ochii închiși: simpla tăcere din jur era suficientă;
era ca într-un cuib de catifea în care fusese așezată cu grijă; apoi mirosul, aroma grea,
pișcătoare a pielii și hârtiei ce se descompuneau încet, imperceptibil și a sutelor de tone de
cerneală uscată. Fiecare metru pătrat de perete era acoperit de rafturi și fiecare raft gemea
de cărți. Cotoare crem, cotoare din piele, cotoare cu noduri și riduri, cotoare îmbrăcate și
goale, aurite și simple și cotoare umplute de text și ornamente. Unele erau subțiri ca niște
reviste, altele mai mult late decât lungi.
Plum și-a trecut degetele peste toate cărțile, rând pe rând, ca și cum ar fi fost o vertebrată
gigantică și prietenoasă pe care o scărpina. În câteva locuri, câte o carte fusese scoasă, iar
vecinele ei fuseseră lăsate un pic pieziș, sprijinindu-și capetele pe tovarășele de alături, ca
și cum ar fi jelit absența celeilalte.
Chiar și grinzile și stâlpii de sprijin fuseseră îmbrăcați în rafturi – șiruri, arcade, evantaie de
cărți. În colțurile camerei, aproape de tavan, erau mici uși de mărimea unei cărți, ca intrările
pentru pisici. Pe când Plum privea în sus, una dintre ușițe s-a deschis scârțâind și o carte a
trecut prin ea, plutind în aer, a traversat camera și a ieșit pe altă ușă, în partea cealaltă.
— Retrag ce am spus, s-a corectat Eliot. Cred că asta-i una dintre bibliotecile din Țara-lui-
Nicăieri. Nu am fost niciodată înăuntrul uneia dintre ele.
— Credeam că oamenii normali nu au voie să între.
— Nu aveți.
Vocea venea dinspre o ușă din spatele lor și era a unui bărbat pe la treizeci de ani, cu țeasta
pleșuvă, chipul rotund și păstos ca un biscuit necopt. Tipul purta un cioc ce crescuse în
ceva ce părea un pic mai mult decât doar o bărbiță și-l făcea să arate ca un barman dintr-o
cafenea indiană ale cărui vise de a deveni un scenarist cunoscut se stingeau cu fiecare ceas.
Omul purta ceva ce aducea cu o robă de călugăr și sandale, dar cel mai ciudat detaliu la el
erau mâinile. Membrele lui erau cumva făcute magic, aurii și transparente și emanau
propria lor lumină caldă, de culoarea mierii. Tipul își ținea mâinile prinse în față.
— Penny, a zis Eliot.
Nu fusese atât un salut, cât o afirmație.
— Restul grupului ar trebui să sosească în orice clipă.
Sigur, Quentin și Alice au apărut la suprafața apei. Fata împroșca și sufla și era, aparent,
îngrozitor de furioasă. Ce mai surpriză! Fata l-a binecuvântat pe Quentin cu o privire
criminală și a înotat spre trepte, moment în care toți și-au dat seama că era complet goală.
Ce făcuseră, se rostogoliseră în mijlocul actului peste nasture? Mai bine să nu se gândească.
Alice nu părea deloc să se rușineze.
Quentin a urmat-o și i-a dat hainele pe care Alice le-a îmbrăcat, neîndemânatică.
— Bună, Penny, a zis Quentin. Îmi pare bine să te văd. Tu tocmai ce ne-ai răpit?
— Asta a fost și întrebarea mea, a adăugat Eliot.
— V-am… deraiat cursul. Eu comand acum toate căile ce duc în Țara-lui-Nicăieri. Sunteți
invitații mei speciali.
— Apa nu afectează cărțile? a întrebat Plum.
— Ne-am luat precauții. Spațiul e o resursă prețioasă aici. Nu se irosește nimic.
— Minunat, Penny, a zis Quentin, dar noi de fapt ne cam grăbim. Avem ceva urgent de
făcut. O chestie foarte delicată în ce privește timpul.
— Am nevoie de asistența voastră. Vă voi explica.
— Păi, mersi, a zis Quentin, dar știi, hai să ne grăbim. Mișto mâini.
— Mulțumesc. Le-am făcut eu însumi.
Plum avea impresia că toți se cunoșteau deja între ei.
— Ea e prietena noastră, Plum, a spus Quentin. Plum, el e Penny. Penny, ți-l amintești pe
Eliot. Și pe Alice.
— Bună, a intonat Plum.
Alice a tăcut.
— Îmi pare bine să te cunosc.
Plum era un pic ușurată că Penny nu încercase să-i dea mâna.
— Mă bucur că ești iar printre noi, Alice.
În timp ce tipul spunea asta, Plum a înțeles cumva că el și Alice se culcaseră odată
împreună.
— Penny, a spus Eliot, ar trebui să știi că noi chiar…
— Veniți cu mine.
Penny s-a întors și a pășit în cealaltă cameră, fără să se mai intereseze cine îl urma.
— Cine e individul ăsta? i-a șoptit Plum lui Quentin.
— Am fost împreună la colegiu.
Grupul l-a urmat pe Penny. Următoarea încăpere era chiar și mai mare decât prima: un soi
de sală boltită, de asemenea plină de cărți, dar cu ferestre amețitor de înalte, întunecate și
pistruiate de picuri mici de ploaie. Prin ochiurile mai joase de sticlă, Plum a văzut prima
dată Țara-lui-Nicăieri, un labirint cenușiu și vast de piețe și alei înguste și palate italienești.
Era noapte.
Penny mergea cu mâinile lui magice prinse la spate. Atunci lui Plum i-a picat fisa: oamenii
care îi atacaseră în Connecticut avuseseră și ei mâinile aurii, la fel ca ale lui. Poate era o
coincidență, poate că pusese la vânzare mai multe modele, dar Plum se îndoia. În orice caz,
Plum avea niște treburi de rezolvat cu Penny ăsta.
— Ultimul an a fost bun pentru mine, zicea Penny, făcând pe ghidul amabil. Activitatea
mea de apărător al Țării-lui-Nicăieri și paznic al fluxului magic m-au adus în atenția
superiorilor din ordin – noi avem Țara-lui-Nicăieri în grijă, Plum, în cazul că nu ți-a explicat
nimeni. În același timp, am suferit pierderi mare de personal, ceea ce au creat posturi libere
în conducere. Am avansat rapid. Promovarea a fost, bineînțeles, mulțumitoare, dar
provocarea a fost trivială. Țara-lui-Nicăieri s-a schimbat ireversibil după catastrofa recentă.
O mare parte din vechea magie nu mai funcționează sau funcționează diferit. Acum cresc
lucruri aici. Acum există și timp.
Penny pronunțase ultimul cuvânt pe un ton nervos, ca și cum se confruntau cu o invazie
de ploșnițe.
— Nici nu vă imaginați cât este de neplăcut. Dar rezultatul a fost că mi s-a acordat poziția
de Bibliotecar. E unul dintre cele prestigioase titluri pe care le poate obține un membru al
ordinului.
— Felicitări, a zis Quentin. Totuși, mereu m-am întrebat ce s-a întâmplat cu dragonii.
Ultima oară când i-am văzut se pregăteau să lupte cu zeii.
— Dragonii au fost victorioși. Dacă nu ar fi învins, voi nu ați mai fi trăit să vă jucați rolul.
Să lupți cu zeii sau chiar să îi distragi e o chestiune de noroc. Există o anumită tehnică: ei
nu contracarează, ci doar te șterg din realitate. Dar unii dragoni au supraviețuit. Se vor
înmulți, dacă își amintesc cum s-o facă. Cred că au trecut câteva milenii de când vreunul
dintre ei a mai făcut sex. Noi, cei din ordin, i-am ajutat cu cercetarea.
Plum se gândea că era logic ca printre miliardele de cărți să existe măcar una cu pornografie
pentru dragoni. Au ieșit din sala mare și au intrat într-un labirint cu tavan jos. Chiar și
acolo, zidurile erau ticsite de cărți și chiar și tavanul; cotoarele volumelor atârnau în jos,
deasupra capetelor tinerilor, ca niște lilieci dintr-o peșteră. Din când în când, șiruri mari de
cărți se mișcau în silă, ca și cum dormeau înghesuite într-un pat, ca să facă loc noilor venite.
Penny ăsta cam era o pacoste, dar Plum trebuia să recunoască oricum că tipul își iubea
biblioteca. O adora. Quentin subestimase locul, iar descoperirea o făcea să se întrebe dacă
nu cumva ceilalți îi prezentaseră și Fillory ca fiind mai puțin decât era de fapt. Fata se simțea
foarte aproape de Fillory acum, la doar o fântână depărtare, mai aproape decât oricând.
Atunci când fusese dată afară de la Brakebills, Plum crezuse că viața ei avea să deraieze de
pe șine direct în șanțul noroios de la marginea drumului și poate că riscul existase cu
adevărat – vorba lui Quentin, nimeni nu-ți poate spune exact ce urmează. Dar eșecul ei de
la colegiu o adusese acolo, chiar în pragul regatului. Plum își dorea să vadă Fillory. Era
timpul.
Plum a pus ochii pe un volum îngust, verde-oliv, cu litere argintii pe cotor, ce atârna
deasupra capului ei. Era tentant ca un fruct copt…
— Nu, nu, nu!
Penny i-a dat practic peste mână. Se simțea așa depășită de situație că a roșit. Dar Penny
deja se îndepărtase, continuându-și drumul.
— Am implementat deja niște îmbunătățiri care au fost foarte bine primite. Nu știu dacă
ați observat…?
Penny a arătat spre una dintre ușițele din tavan prin care cărțile ieșeau și intrau la intervale
regulate.
— Da, foarte frumos, a comentat Eliot.
— E una dintre cele mai frumoase realizări ale tale, s-a alăturat Quentin.
Plum detecta o dinamică deosebit de încărcată, competitivă, între Quentin și Penny.
— Ușile au mai fost adoptate de alte câteva biblioteci.
— Sunt bune și pentru pisici, a zis Plum. Deși ar trebui să fie pisici zburătoare.
— În clădire nu sunt permise animale domestice sau de vreun alt fel, a explicat Penny, fără
umbră de amuzament.
— Chiar trebuie să plecăm, a intervenit Eliot. Pe bune.
— Am amenajat o cameră specială pentru formatele problematice.
Curioasă, în ciuda propriei dorințe, Plum și-a vârât capul prin ușa deschisă. Era cea mai
ciudată menajerie bibliografică pe care o văzuse vreodată. Cărți așa de înguste și totuși atât
de înalte că semănau cu niște rigle; Plum presupunea că trebuie să fi fost ghiduri ilustrate
despre șerpi sau săgeți sau poate chiar rigle. O carte era așezată într-un terariu de sticlă –
un librariu poate? — ca să țină la un loc cuvintele ce se târau din ea, precum furnicile. Altă
carte era deschisă pe masă, dar doar un pic, așa că puteai vedea că paginile ei emanau o
radiație intolerabilă; lângă ea se afla o mască de sudură.
— Sincer, te și miri cine publică așa ceva.
Penny a clătinat din cap și au continuat să meargă. Era ca un mic tur al fabricii de ciocolată,
doar că în loc de dulciuri găseai cărți și Penny juca rolul lui Willy Wonka. Alți adepți
înveșmântați în robe similare cu a lui Penny, dar nu la fel de frumos purtate ca a lui, înclinau
respectuos din cap pe când Bibliotecarul trecea prin dreptul lor. Unii dintre oameni aveau
și ei mâini aurii.
— Sub bibliotecă sunt catacombe, a zis Penny. Acolo se găsește altă colecție specială: sunt
toate romanele pe care oamenii le-ar fi putut scrie, dar nu le-au scris.
— Ohhh! a făcut Eliot. Pot să merg să-l văd pe al meu? O să fiu sincer cu tine, sunt destul
de sigur că e grozav.
— Ești invitat să încerci. Eu mi-am petrecut mult prea mult timp în căutarea romanului
meu. Nu poți găsi nimic acolo!
Penny părea exasperat.
— Dar uite ceva ce oamenii sunt mereu dornici să vadă.
Camera în care se aflau acum avea o singură bibliotecă, pe peretele din spate, dar asta nu
era decât o înșelătorie, căci de fapt, rafturile se puteau întinde la infinit: Penny a apucat
unul dintre rafturi și l-a împins într-o parte și obiectul a alunecat ca pe bandă, lin, în timp
ce rafturile de deasupra lui au rămas la locurile lor. Lui Plum, sistemul îi aducea aminte de
șirurile motorizate de la uscătorii. Apoi Penny a oprit raftul și l-a împins doar un pic în sus,
iar mobila a început să se deruleze pe verticală, nivel cu nivel, împrăștiindu-se în toate
direcțiile, kilometri nesfârșiți.
— Ce e asta? a întrebat Plum.
— Sunt cărțile tuturor. Sau mai bine zise, cărți ale tuturor.
— Nu pricep.
— Stai, o să le caut pe ale noastre.
Volumele s-au învârtit cu miile, până ce Penny a oprit biblioteca cu o mână.
— Acestea sunt cărțile vieților noastre. Toată lumea are una. Vezi, aici sunteți voi.
Împreună, câte un volum pentru fiecare.
— Cred că glumești, a zis Quentin, în șoaptă.
Dar din câte își dădea Plum seama, Penny nu glumea niciodată.
— Deloc. Uite-o pe a lui Plum.
Penny a pus un deget pe un cotor. Cartea avea, destul de simpatic, o copertă de culoarea
prunei.23
— A mea.
Cartea lui Penny era lungă și subțire și învelită în piele fină și pală. Numele tipului era clar
încastrat cu negru pe cotor într-un font nu complet decent sans-serif. Cartea semăna cu un
manual tehnic vechi.
— Sunt una lângă cealaltă? a zis Plum. Te rog, spune-mi că asta nu înseamnă că ne vom
căsători.
— Nu știu ce înseamnă. Nimeni nu cunoaște prea multe despre lucrurile astea.
— Numele tău mijlociu e Schroeder? Serios? a spus Eliot, de parcă aceea ar fi fost cea mai
surprinzătoare dezvăluire.
— Doar nu vrei să spui că există câte o asemenea carte pentru toți oamenii care au trăit
vreodată, a zis Quentin.

23 Plum în lb. Engl. (n. tr).

— Doar cei vii le au. Apar și dispar după cum se nasc și mor oamenii; raftul ăsta se lungește
kilometri întregi în toate direcțiile, probabil chiar în vreo subdimensiune. Nu știu unde se
duc când mori. Presupun că la solduri.
Penny a chicotit de propria-i glumă.
— Ce e în ele?
— Cam ce te-ai aștepta să fie. Povestea vieții tale. A lui Eliot e în două volume. Uite-o pe a
ta.
Penny a pus mâna pe un volum pătrățos, albastru marin, la fel de gros ca un dicționar de
sinonime integral, cu numele lui Quentin tipărit pe el în auriu. Quentin a ezitat.
— Știu, a zis Penny, mai încet. Nu e așa de tentant pe cât ai crede, nu? Eu nu mi-am deschis
niciodată cartea. Sunt unii, în ordin, care au fost curioși și le-am văzut fețele.
Plum a tras volumul ei din raft și și l-a cuibărit în brațe ca pe un copil. Impulsul de a citi
era aproape irezistibil. Aproape, dar nu chiar.
— Îți petreci întreaga viață încercând să te înțelegi pe tine și povestea ta, a continuat Penny,
și dintr-odată o găsești aici. Toate răspunsurile, scrise negru pe alb. Unele dintre ele sunt și
ordonate indexat. Uitați-vă la a lui Quentin, e ordonată alfabetic.
Era adevărat: paginile aveau niște semicercuri mici crestate în ele, înscrise cu A, B, C, D și
așa mai departe, pe o diagonală ce cobora.
Încet și ezitant, Quentin i-a dat cartea înapoi lui Penny.
— Presupun că trebuie să o scriu, a zis Q, nu să o citesc.
Penny a așezat volumul la loc. Plum a restituit-o pe ai cu deosebită grijă. Murea de
curiozitate să știe ce scrie, dar în același timp credea că dacă își trăia viața în mod corect,
până la final ar fi aflat oricum, mai mult sau mai puțin.
— Ia stai, a zis Eliot, asta ridică o întrebare. Înseamnă că nu avem liber-arbitru? Și că dacă
arzi cartea cuiva, acea persoană va muri?
— Mergeți în continuare!
Penny i-a gonit în sală.
— Sunt multe de văzut. Credeam că vă grăbiți.
Tipul i-a condus la o ușă simplă, fără plăcuță, pe care a deschis-o. Era prima încăpere pe
care o vedeau și care era absolut lipsită de cărți. Încăperea nu avea nici ferestre și nici măcar
un tablou. De fapt, era destul de deprimantă.
— Lasă-mă să ghicesc, a zis Plum. Cărți invizibile. Sau nu, microscopice. Sunt în aer și noi
le respirăm.
— Acesta-i biroul meu.
Penny s-a așezat la masă, cu fața la ei și și-a împreunat degetele translucide, ca un clopot.
— Sistemul m-a anunțat imediat ce ați pătruns în Țara-lui-Nicăieri. E un motiv pentru care
v-am adus aici.
— Ai exact trei minute, a zis Eliot.
— Ai ceva ce-mi aparține, a spus Penny. Quentin.
— Zău?
— O pagină. Din una dintre cărțile mele.
— Ooo!
Toți s-au uitat la Quentin. Plum nu se gândise la asta, dar credea că are sens. Probabil că,
tehnic, Quentin furase pagina din Țara-lui-Nicăieri. Dar chiar și așa, Penny era cam aspru
pentru atâta lucru.
— În regulă.
Quentin a scos foaia din buzunarul hainei.
— Am avut mare grijă de ea.
Cu o oarecare lipsă de sentimentalism, după câte i se părea lui Plum, pagina a alunecat
dintre degetele lui Quentin și a plutit, prin aer, pe biroul lui Penny ca un copil mic ce se
grăbește în brațele părintelui.
— Mulțumesc!
O ușă s-a deschis imediat și a intrat o femeie în robă, cu ochii coborâți în pământ, ca și cum
ar fi vrut să privească direct spre măreția lui Penny. Femeia a luat pagina, ducând-o cu
ambele mâini la fel de gingaș ca pe un membru ce trebuia urgent reatașat trupului. Plum
credea că într-un fel analogia era corectă.
Penny s-a aplecat și a scos una dintre dalele din podea, de lângă scaun. Dala însă se dovedea
a fi coperta unei cărți foarte mari. Volumul era încastrat în podea. Plum s-a uitat în jur:
stătea pe cărți, pe tomuri mari, prăfuite, legate în scoarțe groase și potrivite împreună ca
niște dale de piatră. Penny a răsfoit foile subțiri ca pânzele de păianjen ce conțineau coloane
de numere, a clătinat din cap și a lăsat coperta să se închidă cu un pufnet.
— Acum, a zis el, urmează problema plății.
— Plată? a spus Quentin. Vrei să zici, ca o amendă pentru returnarea târzie?
— Întocmai. Vei fi reținut aici timp de un an, să lucrezi printre rafuri, până ce îți vei plăti
datoria.
— Doamne, ce mai nemernic!
— Nu fi ticălos, a spus Plum.
— Nu o să mă reții, a replicat Quentin. Penny, Fillory e pe moarte. Cred că putem să-l
salvăm, dar nu mai putem aștepta. Trebuie să mergem.
— Sunt mii de alte lumi. Trăiesc și mor. Dar cunoașterea e putere, Quentin, iar
înțelepciunea e veșnică.
Penny chiar vorbea astfel.
— Ai luat ceea ce ne aparținea.
— L-am dat înapoi.
— Dar l-ai folosit de un an. O pagină din Arcana arcanorum, scrisă de însăși Zwei Vögel.
Gândește-te la ce am fi putut face cu ea în tot timpul ăsta.
— Aproape cu siguranță nimic. Ai un catraliard de cărți aici și probabil că nimeni nici nu
s-ar fi uitat la ea.
Penny s-a ridicat și a înconjurat biroul, ridicându-și mâinile bizare, luminiscente. Degetele
lui… hei, degetele lui erau în poziții pregătite pentru un farmec.
— Balanța trebuie echilibrată, Quentin. Mereu ți-a fost greu să accepți asta. De asemenea,
trebuie să-ți ștergem din minte ce ai citit…
Acum voia să între în capul lui Quentin? Nu. Plum a făcut un pas înapoi și și-a ridicat și ea
mâinile. Cu toții au făcut la fel; într-o secundă, grupul se transformase dintr-o adunare de
oameni cu emoții complicate unul față de celălalt într-o singură falangă defensivă. Quentin
s-a mișcat cel mai rapid: a ridicat mâna și o rază îngustă și orbitoare de lumină i-a
străfulgerat din palmă, direct în fața lui Penny.
Dar lumina nu a atins fața Bibliotecarului. Cu o mână ciudată, magică, Penny a oprit raza
– palma lui părea să înghită lumina. Cu cealaltă mână, tipul a prins raza ca și cum ar fi fost
solidă și a îndoit-o la nouăzeci de grade, în jos, astfel că a lucit inofensivă spre podea.
Lumina a rămas acolo. Eliot a sărit prea târziu în ajutor cu un soi de arcuri electrice, dar
mâinile aurii le-au cuprins în aer – unu, doi, trei, patru, cinci la rând, cu o repeziciune și
acuratețe inumane. Penny parcă era trucul cu gloanțe al unui magician. Plum țesea
înnebunită un scut în fața lui Quentin. Era încă neexperimentată în genul acela de magie,
căci nu o învățase la Brakebills, dar Quentin îi arătase câteva trucuri, iar fata învăța, fără
îndoială, foarte repede. Însă Plum știa deja că n-o să termine la timp.
— Am așteptat mult momentul ăsta, a zis Penny.
— Atunci o să cam fie o dezamăgire, a replicat Alice, aplicându-i un pumn în față.
Bum! Doamne. Fusese minunat, exact ca în filme: direct din umăr, picioarele bine înfipte
la pământ, șoldurile rotite, răsucire, tot ce trebuia.
Penny nici nu a văzut de unde a venit lovitura. Oare oamenii chiar fac chestii din astea? Ei
bine, aparent, doar cei ca Alice. Penny nu a căzut, dar s-a chircit, cuprinzându-și fața cu
ambele mâini.
— Aaaa! a făcut el încetișor, dar cu patos.
— Am terminat, a zis Alice. Hai să mergem.
Quentin a privit-o pe Alice cu o expresie pe care Plum nu o mai văzuse niciodată pe chipul
lui. Fata presupunea că era vorba de iubire. Chipul lui se luminase la fel de mult ca raza ce
i se formase în palmă.
— Penny, a zis Quentin, nu știu ce ai fi făcut tu cu pagina aia, dar o să-ți mărturisesc ce am
realizat eu: am făcut-o iar om pe Alice. În cazul în care te întrebai cum s-a întâmplat. Ești
un magician grozav, mereu ai fost, și sunt sigur că ești un bibliotecar la fel de bun. Cărțile
și magia: nu sunt prea multe lucruri mai importante decât ele. Există totuși câteva. Am
salvat-o pe Alice și acum o să salvăm Fillory. Te rog, nu ne sta în cale. E tot ce-ți cer.
Penny era aplecat, masându-și maxilarul cu ambele mâini lipite de obraz. Tânărul și-a
ridicat chipul, buimac, în timp ce grupul ieșea din cameră, cu Alice în frunte. Fata își studia
încheieturile degetelor de la mâna dreaptă.
— Pentru o clipă, a zis ea, am înțeles ce înseamnă să trăiești.
— Mă bucur, a răspuns Quentin. Te descurci destul de bine.
— Putem pleca de aici? a propus Eliot.
Dar lui Plum îi venise o idee.
— Ia stați, a zis ea. Undeva, în clădirea asta, trebuie să existe un loc unde putem afla totul
despre Fillory, nu credeți? Poate că ar trebui să cercetăm un pic înainte.
Penny i-a prins, alergând, din urmă. Pe pomete avea o urmă ce se înroșea, dar altfel se ținea
bine pe picioare. Plum trebuia să-i dea premiul pentru rezistența la rușine.
— Nu spune nimic, a zis Eliot, înainte ca Penny să deschidă gura. Ascultă doar. Avem nevoie
de informații. Tu le ai. Unde sunt cărțile despre Fillory?
— E o cameră plină de ele!
Plum condamna violența fizică din principiu, dar asupra lui Penny părea să aibă un efect
pozitiv remarcabil.
— Una mare. Hai. E în cealaltă aripă.
Ceilalți n-ar fi găsit niciodată sala; chiar și conduși de Penny, tot le-a luat zece minute să
ajungă acolo, să urce și să coboare pe scări și să treacă printr-un labirint de pasaje. Pe drum,
Penny le-a explicat despre mâinile lui: erau un soi de proteze spectrale, destul de inovative
în felul lor; teoria din spatele magiei era foarte elegantă și i-ar fi făcut plăcere să le explice,
doar că era posibil ca niciunul să nu poată înțelege conceptele, cu excepția lui Alice.
Degetele lui se putea mișca de câteva ori mai repede decât viteza normală, omenească, și
aveau câteva simțuri în plus, incluzând abilitatea de a simți câmpuri magnetice, să refracte
lumina și să măsoare temperatura până la a suta parte dintr-un grad.
Subalternii lui Penny dezvoltaseră ceva asemănător unui cult pentru el, a continuat tipul și
unii dintre ei aranjaseră ca propriile lor mâini să fie – fără durere, igienic – tăiate și înlocuite
cu protezele magice. Plum era pe punctul de a-l întreba despre atacul din Connecticut,
când au ajuns în camera care putea la fel de bine să fi fost o sală de bal de la Versailles, un
spațiu imens cu ferestre de-a lungul unui perete și altul tapetat cu volume, înaltă de două
etaje și traversată de o scară șubredă, pe șine.
Penny își juca iar rolul de gazdă. Era o poziție care îi făcea, în mod vădit, plăcere.
— Stați lângă ferestre, așa veți surprinde întregul efect.
Ceilalți l-au ascultat. Văzute laolaltă, cotoarele cărților despre Fillory formau un contur vag,
fantomatic a ceea ce până și Plum recunoștea ca fiind harta regatului, de dimensiunea unui
perete. Fiecare volum avea un rol; cele albastre formau oceanul și cele verde-deschis și maro
erau uscatul.
De aproape, Plum nu ar fi putut vedea jocul, dar uitându-se acum la ele, nu avea cum să
observe altceva.
— Frumos, a zis Quentin.
— Deci putem studia cărțile? a întrebat Plum.
Era un efect al pumnului aplicat de Alice și arăta cât de mult se schimbase balanța puterii
între ei, dar Penny nu a făcut decât să-și țuguie buzele și să încuviințeze reticent.
— Bine, dar… nu le puneți la loc. Vă rog. Lăsați asta pe mâna profesioniștilor.
Era greu să îți dai seama de unde să începi. Eliot nici măcar nu s-a mișcat.
— Penny, a spus el, tu ești expert în Țara-lui-Nicăieri. Ce se întâmplă când moare o lume?
— Cam ce te-ai aștepta să se întâmple. Ținutul moare. În timp, universul se dezintegrează
și încetează să mai existe.
— Ce se petrece aici? Cu fântânile, adică.
— O! Seacă. Devin nefuncționale. E un proces misterios, dar contribuie la integritatea Țării,
așa că îi permitem să aibă loc.
— Uite ce mă întreb eu: ar putea coada să miște câinele, ca să zic așa? Dacă ai repara
fântânile? Să le reconstruiești sau să le faci instalații noi sau ce faci tu. Asta ar aduce o lume
moartă înapoi la viață?
Penny a stat pe gânduri o clipă. Buzele lui se mișcau în tăcere. A traversat o dată camera și
s-a întors lângă ceilalți.
— Nu e o idee așa de idioată pe cât sună, a anunțat el, dar nu. Nu o poți aduce înapoi în
felul ăsta. Coada poate că se mișcă, dar câinele e tot mort.
Eliot a dat, tăcut, din cap.
— Nici nu mă așteptam să funcționeze.
Dintr-un motiv sau altul, în Eliot se stinsese pasiunea.
— Uite, o să dureze o veșnicie. Hai să mergem direct la fântână.
— Trebuie să fac ceva mai întâi, a zis Plum. Uite: un truc magic.
Fata observase lipsa aproape imediat după ce intraseră în sală și așteptase doar un moment
oportun. Plum a mers spre peretele imens de cărți, simțindu-se foarte mică în fața rafturilor
ce urcau sus, deasupra ei. Printre ele exista un spațiu mic, foarte îngust, unde încăpea un
singur volum. Fata a scos din geantă carnetul străbunicului ei.
Fața lui Penny a căzut când a văzut jurnalul.
— Lumea din Pagină, a spus, cu o voce de copil. E Sfântul Graal al cărților despre Fillory.
Ultima și cea mai rară. O caut de atât de mult timp.
Fata a dat să pună cartea pe raft, s-a oprit, a meditat, a întors-o invers și a pus-o la locul ei.
Se potrivea perfect, nu doar ca mărime, dar și ca model: cotorul era de o nuanță perfectă
de verde pal, cu o dungă de albastru deschis aproape de vârf și închidea ultima porțiune
din Rovina de Jos, presărată cu o frântură din Râul Ars. Era așa de satisfăcător, ca și cum ar
fi găsit un puzzle enorm, că degetele au început să o furnice și fata a expirat adânc. Plum
își juca rolul în povestea familiei Chatwin. Nu avea rost să se mai ascundă în culise, ieșise
pe scenă. Făcuse ceea ce putea: îl adusese pe Rupert acasă sau cât se putea de aproape de
casă. Ideea o făcea pe Plum să se simtă puternică. Dacă poți să-ți înfrunți coșmarul
trecutului, atunci nu exista nicio limită la ceea ce poți face cu moștenirea.
— Hei… Penny, nu, așa te cheamă? a zis Plum. Asta ar trebui să acopere datoriile lui
Quentin, nu crezi? Sau Alice te-ar putea pocni iar, e în regulă.
Dar atenția lui Penny era complet sustrasă de noua achiziție. Tânărul a pornit ca din pușcă
spre carte – aproape alerga peste podeaua lucioasă a sălii de bal – și a tras gingaș de pe raft,
atingându-i doar marginile de sus ale paginilor, ca să conserve cotorul. Penny a lăsat
volumul să se deschidă și i-a mirosit hârtia.
— Cum ai găsit-o?
— Am furat-o.
— Și noi am încercat să o furăm.
— Știu, a zis Plum. De la noi. Data viitoare să încercați mai mult.
Eșecul nu părea să-l afecteze pe Penny. Arăta ca un băiețel cu un cățel nou. Era ciudat: tipul
era, evident, un nemernic, dar nu era un sociopat. Penny avea sentimente, de fapt, după
felul în care ținea cartea, ar fi părut că are o mare capacitate de a iubi. Doar că nu era prea
bun la a iubi alți oameni în afară de el însuși. Doar Eliot părea trist.
— Tocmai mă gândeam la ceva, a zis. Aia a fost ultima carte. Peretele e complet. Harta e
terminată. Asta înseamnă că povestea s-a încheiat, istoria regatului Fillory a fost scrisă.
Apocalipsa pesemne că a și venit.
— Nu ai de unde să știi, a răspuns Quentin, automat.
— Ba da, a răbufnit Eliot. Și nu încerca să mă consolezi.
Oare avea dreptate? Ideea își croia cale spre mintea lui Plum ca o undă rece. Toată viața ei
se gândise la Fillory, se ascunsese de el, îl evitase. Fillory și familia Chatwin cu dorințele lor
chinuitoare reprezentaseră latura ei întunecată și fata încercase să se mintă că nu existau
de fapt. Își dorise să aibă doar o latură, ca o bandă Möbius. O persoană Möbius. Dar totul
era real și Plum știa acum asta. Era gata să înfrunte totul, deși poate că i-ar fi plăcut să-l
înfrunte, iar pe lângă pericole avea să găsească și bucurie, și dragoste – dar uite așa, dintr-
odată, acum pierdea iar totul, pentru totdeauna. Plum ar fi putut proceda cum îl sfătuise
pe Quentin să procedeze cu Alice (se demonstra că avusese dreptate, apropo): ar fi trebuit
să-și întâlnească temerile și să cadă la pace cu ele când încă se mai putea. Acum n-avea să
mai primească altă șansă. Dintr-odată, cărțile din fața ei arătau puțin altfel. Trecuseră de la
a fi despre prezent la a reprezenta o bucată de trecut. Totuși… era posibil să fie adevărat,
însă poate că se dădeau bătuți prea ușor. Plum nu simțea că Fillory ar fi mort. Putea încă
percepe regatul acolo undeva, dincolo de mica barieră ce despărțea acea realitate de
cealaltă. Dacă-și apăsa urechea pe peretele imaginar putea auzi regatul cântându-i, deși
stins.
— Știi, peretele nu e tocmai complet.
Plum și-a dres glasul, biblioteca aia nenorocită era îmbâcsită de praf.
— Adică nu neapărat. Ai putea aranja un alt șir de cărți acolo, de-a lungul podelei.
Plum a arătat la ce se referea. Sub raftul de jos exista încă spațiu.
— Ba nu, a răspuns Penny.
— Ba cum să nu, dacă vrei.
Fillory! s-a gândit ea. Venim! mai rezistă doar puțin! Plum parcă încerca să-l convingă pe
Penny să țină regatul în viață.
— Cred că iei lucrurile prea literal, a comentat Eliot.
— Poate că voi nu le vedeți prea literal, a zis Alice, speriind pe toată lumea, și posibil și pe
ea. Pereții ăia doi sunt goi. Și mai e loc și între ferestre.
— Ar fi o imagine foarte neregulată.
Penny și-a împreunat brațele. Mâinile lui aurite luceau de indignare.
— Dar ca să mă exprim mai limpede: nu are niciun sens. Harta e completă. Nu mai există
niciun Fillory.
— Nu e întocmai adevărat, l-a contrazis Quentin. Există o grămadă de insule, în afara ei.
Cum ar fi Insula Exterioară – s-ar afla acolo – Q a arătat cu degetul – dacă ai desfășura-o în
colțul camerei.
— Și Insula Benedict, presupun, a adăugat Eliot, prinzând, reticent ideea. Aia e tocmai
acolo. Și cine știe ce-o mai fi în vest.
Plum nu își dădea seama dacă ceilalți discutau de dragul discuției sau exista un subiect real,
dar Penny se uita nesigur în jurul camerei, ca și cum pereții ar fi colcăit de insecte. Lui Plum
îi părea un pic rău de el. Dar nu atât de rău cât să tacă. N-avea de gând să permită ca Fillory
să moară. Nu scăpa el așa ușor. Fără ascunzișuri. Cele două jumătăți ale vieții ei aveau să
devină un întreg.
— Ai putea adăuga cerul! a spus fata. Stelele! Câteva cărți albastre, cu puncte argintii pe
ele. Ai putea să le atârni pe tavan!
Fata i-a aruncat lui Penny cea mai cuceritoare privire a ei.
— Îți place să le pui acolo sus!
Penny nu era un bărbat prea obișnuit cu ocheadele languroase. Privirea lui Plum avusese
efect.
— Nu e completă, a zis el, mai mult pentru sine. E departe de a fi completă. Avem nevoie
de mai multe cărți, de mult mai multe.
Penny s-a încruntat.
— Quentin, trebuie să salvezi Fillory.
— Asta îți tot spuneam și eu, a replicat Quentin. Și cred că știu cum. Cred că știu, în sfârșit,
cum să repar totul.
 Capitolul douăzeci și nouă
— Istoric vorbind, a zis Alice, oamenii au greșit de fiecare dată când au spus fraza aia.
Quentin adora să o aibă pe Alice iar în viață. Era cel mai minunat sentiment de pe lume.
Indiferent dacă fata îl mai iubea sau nu ori dacă putea măcar să-i suporte prezența, lumea,
orice lume era pur și simplu un loc mai bun dacă ea se afla acolo.
— Ce-ai de gând să faci? a întrebat Eliot.
— Tot ce e nevoie. Penny, cum găsim fântâna regatului de aici?
Ideea îi venise treptat lui Quentin, dar de acum era sigur că avea dreptate. Fusese ceva ce
spusese Alice. Q se gândise la Fillory, încercase să-și imagineze agonia, cum ar arăta – dar,
bineînțeles, Q știa cum ar fi arătat un Fillory pe moarte. Alice le povestise, Alice asistase la
nașterea regatului și la finalul lumii de dinaintea lui. Oceanul mort, uscatul pustiu, zeul ce-
și da duhul. Chiar dacă Q nu era complet sigur cum să procedeze, știa ce să facă.
Sigur, era adevărat și ce spusese Alice despre oamenii care credeau că știu cum să repare
lucruri și era foarte posibil ca Quentin să moară degeaba, dar avea de gând să încerce și
acum venise clipa.
Fântâna se afla la șase străzi depărtare de bibliotecă și grupul a parcurs distanța în alergare.
Luna din Țara-lui-Nicăieri era mică și curios de pătrățoasă, ca pe un televizor vechi și atârna
jos, în fața lor. Pe când fugea, Quentin s-a simțit ca și cum s-ar fi aflat în centrul unei drame
cosmice, ca și cum universul alesese, pentru o scurtă vreme, să se rotească în jurul lui. Totul
se întâmpla în același timp, dar foarte lent, de parcă timpul ar fi înaintat deopotrivă repede
și încet. Quentin observa mici detalii: contururile obiectelor, textura pietrelor, lucirile apei
din canale, umbrele de la ferestre. Totul depindea de corectitudinea cu care își îndeplinea
misiunea.
Fântâna filloriană avea forma titanului Atlas aplecat de greutatea globului, ceea ce era mai
degrabă o licență poetică, căci Fillory nu era deloc rotund, ci plat. Quentin își propusese să
sară peste marginea bazinului fără să-și încetinească mersul și spera ca securitatea regatului
să fie complet închisă de acum, în schimb Q s-a oprit pentru că, pe măsură ce se apropia
de fântână, a văzut că altcineva ieșea din ea.
Era Janet, iar cu ea se aflau Josh și Poppy, ce veneau chiar în spatele reginei. Janet și Poppy
s-au împins abrupt peste marginea bazinului, ca și cum abia terminaseră o cursă olimpică;
Josh și-a aruncat un braț, apoi un picior peste buza fântânii și s-a rostogolit, cumva, pe
pavaj. Hainele lor s-au uscat imediat, dar fețele le erau șocate și livide.
— S-a terminat, a zis Janet. Fillory e mort.
Cuvintele au ricoșat inofensive din mintea lui Quentin. N-avea să le dea voie să-l afecteze.
— Quentin, tocmai am văzut finalul, a adăugat Josh. A fost oribil.
Ceilalți s-au strâns în spatele lui Q, în bezna din piață. Era pentru prima dată, în șapte ani,
de când Copiii Materiei – Eliot, Janet, Josh, Alice și Quentin – se aflau laolaltă în același loc
și în același timp. Însă atmosfera nu era una de sărbătoare.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat Eliot. Ce ați văzut?
Josh și Janet se holbau la Alice.
Janet a cuprins mâna fetei. Josh a îmbrățișat-o. Poppy, în spiritul momentului, i-a cuprins
lui Alice cealaltă mână, deși ele nu se cunoscuseră înainte.
— Doamne! a făcut Janet. Doamne, Alice!
— Știu, a spus Alice, grav. Dar povestiți-ne.
— OK. OK.
Janet nu voia să-i dea drumul lui Alice. Parcă avea nevoie de o pârghie de siguranță.
— Soarele a căzut. Toți au început să se lupte între ei; chiar și copacii. A fost oribil. Apoi
Julia a venit de Dincolo și ne-a trimis aici.
— Rahat!
Eliot s-a uitat la cerul nopții și a urlat:
— Rahat!
Orașul a răspuns cu un ecou slab.
— Asta a fost deci? a spus Plum.
Fata părea la fel de tristă ca și ceilalți.
Quentin a pășit spre marginea fântânii. Dacă tot avea de gând să încerce, atunci măcar să
se miște mai repede.
— Quentin, oprește-te, a zis Janet. E mort.
— În cazul ăsta, vreau să văd cadavrul.
— Nu mai e nimic acolo.
— Fântâna e încă aici. Trebuie să fi rămas ceva.
— Ba nu, a protestat Janet. Și fântâna nu e deloc întreagă.
Chiar pe când Janet rostea cuvintele, statuia lui Atlas a început să se miște. S-a aplecat încet
înainte și a întins mâna spre globul imens din marmură neagră pe care-l sprijinea pe umăr.
Titanul se pregătea, în final, să așeze jos povara.
— Hei! a spus Quentin. Nu așa de repede!
Dacă Fillory era mort, atunci trebuia să vadă cu ochii lui. A sărit pe o parte peste buza
bazinului – apa trebuie să fi fost rece, dar acum devenise fierbinte și se încălzea din ce în
ce mai tare. În câteva minute, apa avea să fiarbă și să se evapore. Josh i-a cuprins brațul, dar
Quentin s-a smuls din strângerea lui. Atlas l-a străfulgerat cu privirea, dar, deși era de două
ori mai înalt decât Quentin și făcut din piatră, titanul trebuie să fi observat o privire cu
adevărat ucigătoare pe chipul lui Q, căci și-a îndreptat un pic spatele și și-a potrivit iar în
silă globul pe spinare.
Toată lumea țipa la Quentin.
— Nu fi un idiot, Quentin! a țipat Janet. Măcar o dată în viața ta!
— Quentin, nu, a zis și Eliot. Nu trebuie să o faci.
— Ba da.
Quentin s-a scotocit neîndemânatic în buzunarul hainei, în căutarea nasturelui, în timp ce
încerca să calce apa. Cineva îi zguduia iar brațul și Q a încercat să se tragă la o parte, dar în
același timp, degetul lui a atins nasturele și fundul fântânii s-a retras.
Tânărul cădea iar liber spre tărâmul magic, Fillory. Q nu crezuse că avea să mai vadă regatul
vreodată. Întregul ținut era întins sub picioarele lui, iar el era în picaj ca o capsulă spațială
ieșită din orbită. În mod cert, Quentin nu bănuise că următoarea întâlnire cu Fillory avea
să arate astfel. În depărtare, spre vest, tânărul a surprins cu privirea ceva ca o pată mânjită
de soare prăbușit pe pământ, ca un gălbenuș de ou într-o tigaie, topindu-se și arzând într-
o mare înfierbântată de la marginea lumii. Quentin aproape că s-a ciocnit de un obiect
mare, pe care abia mai târziu l-a identificat ca fiind luna, ce ea însăși se rotea lent și haotic
în jurul axei. Focurile pârjoleau totul și armate întunecate inundau suprafața lumii. Ceva
colosal urca încet peste marginea regatului, privind cu ochi curioși, uriași: una dintre
țestoasele ce formau fundația lumii urcase în cele din urmă să vadă ce anume cărase pe
spate toate acele mii de ani. Fillory, frumosul lui Fillory era ruinat și pe moarte, iar durerea
priveliștii îi punea lui Quentin o gheară în piept.
Dar regatul nu se sfârșise încă. Nu întocmai. Nu până ce nu mai rămânea nimic. Apoi, Q a
aterizat. Pământul i se zguduia sub picioare și aerul era inundat de huruieli și sfâșieturi, de
strigăte îndepărtate și de mirosul fumului. Cenușa arsă de undeva, smulsă de vânt, zbura
pe aripa lui fierbinte.
De brațul lui Quentin încă era cineva agățat: Alice.
— Ce faci aici? a strigat el, ca să acopere zgomotul.
— Sunt o tâmpită, a zis ea.
Alice chiar reușise să zâmbească, pentru prima oară în noua ei viață. Quentin a zâmbit și el
și a îmbrățișat-o, dar foarte repede.
— Atunci, hai. Trebuie să-l găsim pe Ember.
Nasturele îi adusese în afara porților orașului Whitespire. Zidurile din jurul cetății erau pe
jumătate prăbușite și o parte a marii porți atârna ieșită din țâțâni. Câteva dintre turnurile
castelului stăteau încă în picioare momentan, dar se clătinau. Quentin a arătat către ele;
Alice a dat din cap. N-aveau cum să-l găsească pe Ember dacă berbecul nu-și dorea măcar
puțin să fie găsit, iar dacă voia asta, atunci turnurile trebuie să fi fost locul în care mersese.
— O să fac scuturile, tu ocupă-te de viteză, a țipat Alice.
Încordați, cei doi și-au petrecut câteva momente făcând vrăji asupra lor și unul asupra
celuilalt, apoi și-au dat mâinile și au alergat împreună pe porți.
Străzile erau părăsite. Orașul arăta ca și cum ar fi fost bombardat, iar locuitorii lui erau fie
morți, fie se ascundeau în pivnițe.
Quentin și Alice alergau la voia întâmplării, gonind împinși de o forță magică exacerbată.
Câteodată, tinerii tăiau drumul prin ruine și nivelau rămășițele ca să economisească timp
și evitau străzile blocate de dărâmături; la un moment dat, o vibrație a prăbușit un zid ce
se clătina, iar pietrele au început să cadă grele chiar deasupra lor. Probabil că ar fi fost morți
dacă scuturile lui Alice nu ar fi fost exact cum ar fi trebuit. În schimb, zidul doar i-a trântit
la pământ, cu fețele în praf. Tinerii și-au scuturat apoi blocurile grele de piatră de pe trup
și s-au ridicat, recăpătându-și respirația și au continuat să alerge. Nu s-au oprit să pășească
precaut decât înainte să între pe sub portic și să depășească marele zid exterior al Castelului
Whitespire; era prima oară când Quentin și Alice mergeau acolo împreună. Au intrat
amândoi în curte. Fusese prea mult să spere că Ember avea să-i aștepte acolo – ca și cum ai
încerca să cauți carul cu fân în ac, după cum ar fi zis Eliot. Ember nu era acolo, dar în
schimb l-au găsit pe Umber.
Quentin nu-L mai văzuse niciodată și până cu o săptămână în urmă îl crezuse mort, dar nu
avea cum să fie altcineva. Berbecul stătea destul de liniștit, ca un animal îmblânzit, pe o
câmpie, cu fruntea plecată pe când forfeca o buruiană rătăcită ce-și scosese capul printre
două dale, în lumina crepusculară a sfârșitului de lume. Umber s-a ridicat.
— Vă așteptam, a zis El, rumegând. Veacuri. Am făcut un pariu cu mine însumi că o să
veniți și, uite, am câștigat.
Quentin nu prevăzuse asta, dar bănuia că pentru scopul lui oricare dintre zei era la fel de
bun. Însă Umber părea să știe la ce se gândea Quentin.
— Ei, hai. N-o să meargă doar cu mine. O să ai nevoie de noi amândoi.
Umber și-a răsucit capul încornorat spre ei: veniți.
În alte împrejurări, Quentin ar fi ezitat, dar în acea zi, înțelesul gestului făcut de berbec era
clar. Quentin a alergat spre El și, așa cum își imaginase de mii de ori că ar face, și-a aruncat
un braț și un picior peste spatele mare și moale al lui Umber și s-a ridicat pe El. Alice s-a
cățărat în spatele lui Quentin și și-a trecut brațele în jurul taliei lui. În clipa în care Q și-a
înfipt degetele în blana plumburie și pufoasă a berbecului, zeul s-a aplecat înainte, sub ei
și așa au pornit.
Quentin își dorise mereu să facă asta – cu toții își doriseră – și acum știa și de ce. După
câțiva pași la galop, ca să prindă avânt, Umber și-a prins toate cele patru picioare sub el și
a sărit de pe zidul castelului, ca vaca ce sare peste lună. Iureșul și accelerația erau
incredibile. Berbecul a prins viteză în timp ce a gonit prin orașul dărâmat și a ieșit din el,
atingând pământul din ce în ce mai ușor și la intervale din ce în ce mai mari. Pe lângă ei
treceau în goană copaci, câmpii, dealuri, ziduri și râuri.
Exista ceva ca o bucurie fatidică în cursa lor. Decorul era catastrofic, misiunea lui nici nu
ar fi putut fi mai cumplită de atât, dar Quentin Coldwater se întorsese în Fillory, cu Alice,
și împreună călăreau un zeu.
— Hai sus! a zis Umber.
Quentin i-a răspuns:
— Hai sus!
Q își amintea iubirea febrilă, copilăroasă pe care o nutrise pentru cei doi berbeci, înainte
chiar să știe că Fillory e real. Nu durase mult: îl întâlnise pe Ember în persoană și zeul nu
era nici pe departe atât de puternic, de blând sau de înțelept pe cât Îl descrisese Plover.
Apoi, când Ember îl alungase pe Quentin din Fillory, deziluzia lui se transformase în furie.
Dar de atunci, Q mai învățase câte ceva despre acceptare, iar mânia i se stinsese, chiar dacă
nu tocmai iubirea-i ocupase locul. Acum, Quentin îi vedea pe berbeci în adevărata lor
lumină: creaturi ciudate, inumane și oarecum ridicole, la fel de limitați de dumnezeirea lor
pe cât erau de împuterniciți. Însă berbecii erau divini, iar în ființa lor exista ceva maiestuos,
incontestabil.
Chiar pe când Quentin simțea puterea lui Umber sub el, Fillory își pierdea ultimele fărâme
de viață. Verdeața lui minunată se usca în fața ochilor lor. Au trecut pe lângă oameni și
animale strânse la un loc în turme tremurătoare; nu se mai luptau, semănau cu cei rămași
la o petrecere ce-și ieșise de sub control și fusese disipată de poliție, lăsându-i pe petrecăreți
trezi și întristați. Acri întregi de copaci zăceau culcați la pământ, dezrădăcinați. Deasupra,
stelele începuseră să cadă una câte una, în arcuri rapide, ca meteoriții, altele încet și grațios,
rotindu-se, lucind și învârtindu-se ca moriștile spre sol. Alice l-a strâns pe Quentin cu
brațele. În aer au răsunat o serie de bubuituri, ca și cum s-ar fi crăpat ceva, ca focul unei
artilerii îndepărtate, arătând că pământul începuse să se dezintegreze. Ținutul își pierdea
coeziunea, puterea de a se mai ține laolaltă.
Pe suprafața regatului se deschideau crevase mari și canioane largi, iar prin adâncimile lor
Quentin putea vedea hăt departe, până la morții palizi din Lumea de apoi, zvârcolindu-se
sub forma unei mase mari, ca o larvă înăuntrul unui buștean putred. Acum, galopul lui
Umber sălta peste găuri enorme din sol, crăpături ce se făceau din ce în ce mai mari, până
ce în unele locuri nu mai rămânea nimic care să unească cioburile componente ale
regatului. Quentin începea să zărească stelele printre despărțituri. Săreau de pe o insulă pe
alta în bezna spațiului, mai mult zburau decât săreau, țâșnind prin vid.
Quentin a văzut locul spre care se îndreptau. Un singur fragment de uscat zăcea mort în
fața lor, o bucată cu iarbă vrăjită ce conținea un câmp și un heleșteu și un copac, un copil
rămas orfan în dezastru, dezlegat de tot ce-l înconjura. Pe el, singur, stătea Ember.
Umber a aterizat ușor și a pășit mai departe, consumându-și excesul de viteză.
Quentin și Alice au alunecat de pe spatele berbecului. Quentin era încântat că Alice era cu
el. Fata credea în el; sau cel puțin crezuse odată. Astfel, lui Q îi venea mai ușor să creadă în
sine însuși pe parcursul a ceea ce avea să se întâmple mai departe.
Ember se holba la heleșteu, o baltă rotundă, năpădită de ierburi pe margini. Ochii lui Ember
erau fixați asupra reflexiei lui. Chipul îi era la fel de impenetrabil ca întotdeauna, dar
berbecul părea singur, abandonat și disperat, în timp ce lumea I se destrăma în jur. Pentru
prima oară de când îl întâlnise, lui Quentin îi părea un pic rău de bătrânul berbec.
— Ember, a zis Q.
Berbecul nu a răspuns.
— Ember, știi ce ai de făcut. Cred că mereu ai știut, de la început.
Quentin știa și el. Nu înțelese până în acele ultime clipe din bibliotecă, dar sensul i se
înfiripase în minte lent, de foarte multă vreme. Q se gândise la părinți, la copii, la putere și
la moarte. După ce murise tatăl lui, Quentin câștigase un nou soi de putere, iar Mayakovsky
îi dăruise și el forță. Apoi Alice le povestise despre nașterea regatului Fillory. Începuse cu
moartea unui zeu. Era cea mai veche poveste din lume, cel mai profund dintre cele mai
profunde elemente magice.
Fillory nu trebuia să moară, putea fi reînnoit și să continue să trăiască, dar exista un preț,
iar prețul era sângele sfânt. Aceeași idee se regăsea în toate mitologiile: pentru ca un tărâm
pe moarte să renască era nevoie de martiriul unui zeu. Exista putere în acest paradox divin:
moartea unui nemuritor alimenta cu suficientă energie inima oprită a unei lumi.
— E timpul, Ember. Pasărea nu mai vine. Vraja s-a pierdut. Asta e singura cale ce ne-a mai
rămas.
Bătrânul berbec a clipit. Îl putea auzi pe Quentin.
— N-o să pretind că e ușor, dar o să mori oricum, când va muri Fillory, știi bine. Cred că nu
au mai rămas decât câteva minute. Sacrifică-te acum, cât nu e prea târziu. Cât încă mai
contează.
Partea cea mai tristă era că Ember chiar își dorea să-și dea viața. Quentin vedea asta:
berbecul venise acolo cu intenția de a se îneca, la fel ca zeul de dinaintea lui, dar nu reușea.
Ember era suficient de curajos să vrea, dar nu destul de brav cât să și înfăptuiască sacrificiul.
Încerca să-și găsească curajul, dorindu-și ca vitejia să vină la el, dar minunea nu se întâmpla
și în timp ce berbecul aștepta rușinat, singur și îngrozit, lumea se prăbușea în jurul lui.
Quentin se întreba dacă el ar fi fost suficient de curajos. Cum ar fi putut să afle vreodată.
Dar dacă Ember nu se sacrifica de bunăvoie, atunci Quentin nu avea decât să o facă pentru
el. Q a făcut un pas înainte. Era un om ce-și propunea să omoare un zeu. Era o
imposibilitate, o contradicție în termeni, dar dacă de asta era nevoie să salveze Fillory,
atunci trebuia să existe o cale. Quentin știa și ținea strâns de acea cunoștință. Dacă magia
exista pentru ceva, atunci pentru asta trebuie să fi fost.
Quentin a mai făcut un pas și Ember s-a întors spre el. Ochii zeului erau sălbăticiți de frică,
goliți de panică. Nările i s-au umflat. Ember își ieșise din minți de teamă. Quentin a simțit
o undă de milă și chiar iubire pentru biata bestie, dar emoțiile lui nu schimbau cu nimic
ceea ce avea el de făcut.
Q sperase să-i vină inspirația, dar ideile îl ocoleau cu desăvârșire. Alice, în schimb, era mai
creativă.
— E rândul tău, de data asta, a zis ea.
Apoi fata a făcut ceva ciudat: și-a mușcat dosul palmei, zgâriind pielea de pe încheieturile
degetelor și apoi a atins obrazul lui Quentin cu mâna însângerată.
Quentin știa că nu era o vrajă – tehnica și puterea nefinisate din spatele gestului îl depășeau
complet, dar o văzuse pe Alice făcând același lucru și altă dată. Pe când fata intona
cuvintele, brațele lui Q au explodat într-o masă de mușchi, pielea i s-a îngroșat și s-a întărit
în același timp. Q simțea energia specială ce aparținea doar magiei lui Alice
preschimbându-l. Picioarele i s-au umplut de forță și deodată, Q stătea cocoțat pe doi stâlpi,
gâtul lui s-a lungit și baza coloanei vertebrale s-a preschimbat într-o coadă sinuoasă. Capul
i se continua în față cu un bot, iar dinții lui plați, de omnivor, au crescut, s-au ascuțit și s-
au încleștat, așa cum ar trebui să facă dinții. Unghiile i-au țâșnit sub formă de gheare.
Vertebrele au născut o culme de creste – parcă îl scărpina cineva pe spate, doar că era mult
mai bine de atât. Quentin era făcut din putere, iar în burta lui forfotea un furnal. Q a deschis
gura și a urlat un cuvânt, iar cuvântul era făcut din foc. Devenise dragon și era pregătit.
Avea să sufle toată scânteia de imortalitate din Ember.
Focul s-a curbat și a înflorit asupra coarnelor lui Ember, dar l-a și pârjolit – Quentin simțea
mirosul lânii arse. Poate că din moment ce lumea lui se destrăma, zeul își pierdea ceva din
impenetrabilitate. Păi, ghinion. Quentin a sărit înainte, iar Ember s-a ferit, dar mișcarea
berbecului fusese prea lentă pentru reflexele de dragon ale lui Quentin. L-a țintuit pe
Ember la pământ cu un picior uriaș din față, îmbrăcat cu gheare – dragonul ăsta nu suferea
de boala brațelor mici ale bieților T. Rex – și a încercat să-și petreacă maxilarul în jurul
gâtului musculos și gros al berbecului, în timp ce zeul se zvârcolea înnebunit în strânsoarea
lui. Quentin nu putea să nu observe, în treacăt, că solzii lui aveau lucirea albăstruie,
metalică, a unei mașini sport.
Quentin era dragon, nu zeu, dar era uriaș, tare și puternic, iar corpul lui era făcut să despice.
În timp ce Ember, din nu știu ce motiv divin, era un zeu în corpul unui animal care,
ocazional, lua parte la întreceri ritualizate pentru dominație, între bărbați, dar care își
petrecea mare parte a timpul păscând. Ember s-a rostogolit și l-a răsturnat pe Quentin
peste el. Q a bătut nebunește din coadă, sperând că Alice se ținuse departe de ei. Apoi a
încălecat iar berbecul.
— Ajunge! a urlat Ember, iar Quentin a fost aruncat prin aer.
Deschizându-și aripile – aripile lui! — ca un înger furios, Quentin și-a îndreptat zborul și
puterea și s-a aruncat asupra zeului, care s-a ferit înainte ca Q să aterizeze deasupra lui. Și-
au dat târcoale pentru ceva vreme. Heleșteul scuipa aburi oriunde Quentin atingea apa cu
vârful cozii supraîncălzite. Apoi Q s-a năpustit iar și l-a prins pe Ember între dinți. Un fulger
i-a lovit spatele de cinci ori, zgâlțâindu-i nervii și distrugând zeci de solzi și probabil
rupându-i aripile lui delicate de liliac, dar pentru un dragon, durerea era o senzație pe care
o percepea doar în treacăt și o ignora cu dezgust.
Orice urmă de iubire sau milă ar fi simțit pentru Ember, făceau acum parte din domeniul
umanității. În inima lui de dragon nu era loc pentru asemenea sentimente. O dată în viața
lui, Quentin devenise monstrul. Mori, s-a gândit el. Mori, egoist nenorocit, laș infect, capră
bătrână. Mori și dă-ne nouă viață.
Quentin îl prinsese acum bine și-l ținea, ronțăindu-l pe Ember între molari ca pe o țigară
ieftină; aerul ieșea din berbec. Quentin îl strângea în gura lui în numele lui Alice, al lui
Eliot, al Juliei, al lui Benedict, al tatălui său inutil și irecuperabil, în numele tuturor pe care
îi iubise și îi dezamăgise și pe care îi trădase. Îl ronțăia pe Ember din mândrie și din mânie,
din speranță și din încăpățânare și Quentin simțea că și rămășițele regatului se agățaseră
acum în strânsoare, așteptând să vadă dacă era suficient. Quentin a suflat foc fierbinte,
alburiu, printre dinți, iar saliva lui era acid toxic.
Coastele berbecului s-au îndoit și Quentin L-a simțit încercând să-și umfle plămânii, L-a
simțit cum dă greș. Q a gustat pielea arsă și a simțit-o cum se despică.
Q l-a ținut pe berbec între dinți, iar când au trecut cinci minute fără ca Ember să mai
respire, l-a scuipat afară, pe sol. Făcuse tot ce putea face un dragon.
Deodată, Quentin a redevenit om, stând deasupra trupului fumegând al berbecului întins
pe iarbă ca un câine adormit, de mărimea unui bou. Dar nu se terminase. Picioarele din
față ale lui Ember s-au mișcat. Era înfrânt, dar o scânteie tenace de viață din interiorul lui
refuza să-i părăsească trupul. Dacă Fillory avea să supraviețuiască, atunci Quentin trebuia
să smulgă scânteia aia din el și să o strivească.
Atunci, Q și-a dat seama la ce servea cuțitul pe care îl păstrase Asmodeus. Rahat!
De asta îl furase Rupert. De asta, soarta i-l pusese practic în brațe lui Quentin. Q se lupta
cu un zeu și nu avea nicio armă.
Doar că, în realitate, avea cu ce să se bată. Uneori, când îți dai în cele din urmă seama ce ai
făcut, descoperi că aveai deja toate ingredientele necesare. Quentin s-a pipăit în buzunar și
degetele lui au găsit o monedă groasă și rotundă. Ultima monedă de la Mayakovsky. Era
ultima părticică a moștenirii lui Quentin. Tânărul a simțit o undă de tristețe știind că nu
mai avea cum să-și construiască tărâmul. Ar fi fost drăguț. Dar nu simțea niciun pic de
amărăciune.
Ce a făcut Quentin în continuare a fost un gest pe care îl mai făcuse o dată, demult, dar pe
atunci fusese stăpânit de furie și de confuzie. Acum era calm și pe deplin conștient de cine
era și ce săvârșea. În buzunare mai avea niște bănuți aduși din casa în oglindă.
S-a așezat într-un genunchi și a făcut un mic turn de bani pe un petic de pământ gol.
Deasupra fișicului a așezat moneda din aur, cu fațeta ce arăta gâsca în sus.
Apoi Quentin a cuprins bara de metal în pumn și banii s-au transformat deodată în plăseaua
unei săbii arzânde, din argint, pe care Q a tras-o din pământ ca și cum ar fi fost îngropată
pentru el cu secole în urmă.
Quentin a ținut sabia în fața ochilor. Ultima oară când o ținuse fusese în ziua când sosise
la Brakebills.
— Îmi pare bine să te văd din nou, a șoptit el.
Un foc palid, aproape transparent, se juca pe lungimea lamei, surprinzător de strălucitor în
semiîntunericul sinistru, ca și cum sabia ar fi fost înmuiată în coniac și apoi atinsă cu un
chibrit. Focul nu ajuta cu nimic, dar era un detaliu simpatic. Quentin și-a potrivit mâna pe
plăsea. Încerca să-și amintească ceva, orice din lecțiile de scrimă pe care le luase cu Bingle.
Ochii lui Ember s-au deschis pe jumătate, dar berbecul nu s-a agitat. Poate că nu mai putea.
Însă dacă Quentin ar fi trebuit să descrie ce a văzut în privirea lui Ember, tânărul ar fi zis
că nu era teamă sau mânie, ci ușurare. Și Quentin se simțea la fel.
— Îmi pare rău, a zis.
Sabia a intrat aproape întreagă prin gâtul gros al lui Ember, dintr-o singură lovitură. Rana
s-a deschis imediat largă, umedă și roșie, iar pielea a plesnit ca un cauciuc întins. Picioarele
zeului au amorțit și s-au depărtat inerte ca o marionetă trasă de sfori. Sângele a țâșnit din
rană și apoi a început să curgă.
Quentin a simțit mâna lui Alice pe umăr. Se terminase, Ember era mort. Se terminase o
epocă; Quentin îi pusese capăt. Era timpul pentru un nou început. Chestiunea nu părea
deloc exaltantă, nu era nimic grandios la ea. Quentin nu simțise că ar fi îndeplinit ceva
nobil, ci o misiune dură, neplăcută, sângeroasă și crudă. Făcuse doar ce era necesar.
Quentin a dat înapoi de lângă cadavrul zeului.
Ceva mare a țâșnit pe cer, iar Quentin a ridicat ochii la timp ca să vadă o navă grasă și
bondoacă deja dispărând în depărtare; un hidrant din fier călărind un con invers de flăcări
albastre. Dacă trebuia să ghicească, Quentin ar fi zis că aceia fuseseră piticii. Micuții erau
mereu plini de surprize. Nu mai rămăseseră decât vreo trei sau patru stele și, pe când se
uita la cer, una dintre ele s-a desprins de pe boltă și a picat. În spatele lui Quentin, cineva
și-a dres glasul, ca și cum ar fi vrut să facă atent un ospătar absent.
— Toată lumea uită de mine, a zis Umber. Cum spuneam, va trebui să ne omori pe amândoi.
Între noi fie vorba, împreună am format un zeu în adevăratul sens al cuvântului.
Berbecul a tropăit spre Quentin pe cât se poate de sfios, a pufnit cu dispreț spre trupul
fratelui Său și apoi și-a lungit gâtul. Ba și-a rotit chiar și umerii un pic, așteptând, ca și cum
operațiunea avea să-l facă plăcere. Quentin aproape că nu voia să Îl înjunghie, ca să nu-i
ofere satisfacția bolnavă. Q s-a gândit la tot binele pe care L-ar fi putut face Umber, dar
refuzase. Poate că următorul zeu avea să se descurce mai bine. De data asta sabia a intrat
toată.
În momentul în care a murit Umber, Quentin a explodat. Q a scăpat spada. A simțit cum
se ridică, incredibil de repede și din ce în ce mai sus – se umfla în toate direcțiile. Vederea
lui a cuprins întregul Fillory: a văzut lumea atârnând în spațiu, în față, ca o farfurie spartă.
Q era un gigant fantasmagoric, o balenă albastră cosmică, amplificată de un miliard de ori.
Era zeu.
Quentin nu se simțea tulburat, pentru că zeii nu se tulbură așa ușor. Logica era destul de
limpede, căci vedea limpede orice logică. Nimic nu i se mai părea obscur.
Zeul putea să moară, dar puterea lui supraviețuia și, fără Umber sau Ember care să o
cuprindă, puterea trecuse în cel care-i sacrificase. Așadar el, Quentin, era acum divin, un
zeu în carne și oase, zeul regatului Fillory. Q nu mai era doar cititorul cărților cu Fillory;
devenise autorul lor.
Dar ce lume distrusă i se încredințase! Quentin a clătinat din capul lui gigantic, plin de
tristețe. Chiar și acum, regatul continua să se disipeze în fața ochilor lui. Țesuturile lui se
slăbeau, marginile sale se sfărâmau. Lumea acea nu era suficientă. Trebuia reparată, iar
Quentin se pricepea bine la a întrema ceea ce era bolnav. Cu noua lui putere, nu era lucru
stricat pe care Quentin să nu-L poată coase la loc.
Unduindu-Și o dată mâna stângă, El a încetinit trecerea timpului, astfel că pentru toți, în
afară de Q, lucrătura de milenii să treacă într-o fracțiune de secundă. Apoi încet, cu grijă și
incomensurabilă răbdare, a început să adune piesele de unde atârnau și pluteau în spațiu.
Q a strâns bulgări, cocoloașe și fire de pământ și piatră ce formaseră oasele regatului, le-a
sortat ca pe piesele unui puzzle și, una câte una, le-a potrivit împreună și le-a țesut într-un
întreg, trecându-și degetele uriașe, spectrale, peste încheieturi până ce liniile au dispărut
ca și cum nici nu ar fi fost. Quentin a lucrat cu mare grijă.
Uscatul ținutului era marmorat ca o bucată mare de vită, iar Q s-a străduit să poziționeze
toate vinișoarele de minereu la locul lor, astfel încât să se alinieze ca mai înainte. A retrasat
râurile și izvoarele argintii sau, acolo unde I-a făcut plăcere, le-a lăsat să-și găsească noi căi.
A adus delicat la un loc lacurile și mările împrăștiate, le-a adus înapoi în bazinele lor. A
măturat aerul și vânturile și le-a adunat într-o masă invizibilă deasupra Fillory, astfel ca
ținutul să respire din nou.
Pe când lucra, Quentin rula și strecura printre degetele divine obiecte ce-l aminteau de
viața lui de om. Lucruri mărunte și curioase, de demult. Oasele unui murg blând pe care
călărise când plecase de la centauri. Fragmentele ceasului spart al Santinelei, ce fuseseră
îngropate în pământ, de-a lungul anilor, împrăștiate și uitate. Pistolul pe care Janet îl
adusese în Fillory și pe care apoi îl scăpase, ieșind din Cripta lui Ember. Capul săgeții ce-l
omorâse pe Benedict. Ultimele rămășițe putrezite ale navei Muntjac, împrăștiate pe valurile
mici din Oceanul Estic.
Animalele și oamenii morți în Apocalipsă Quentin i-a lăsat să se odihnească unde căzuseră,
dar s-a plimbat printre supraviețuitori, i-a vindecat, le-a reconstruit organele vătămate, le-
a reparat și cusut pielea și oasele. A ordonat marii țestoase să se întoarcă la locul ei, în
turnul de ţestoase ce susținea Fillory și să-și reia greutatea, iar broasca l-a ascultat, căci
oricum nu era făcută pentru un stil de viață mai activ.
Zeul Quentin i-a strâns pe morții ce evadaseră și i-a dus din nou în sala lor de sport din iad
și apoi, simțindu-se tulburat din cauza chinului lor, le-a dăruit somnul veșnic, pașnic.
Jocurile lor se terminaseră de-acum.
Q a așezat covorul verde ce acoperea regatul, dându-i timp să crească la loc și a refăcut
câțiva dintre copaci, suficienți cât să repopuleze o pădure. Și-a petrecut mult timp – ani,
poate secole – încercând să abată iar mările spre maluri și dresând ciclul apei să aibă o
natură stabilă funcțional.
A ridicat cu mare delicatețe trupurile lui Umber și al lui Ember și le-a îngropat, astfel încât
să se descompună și să îmbogățească solul din jur. Pământul de deasupra lor s-a înverzit și
un copac enorm a crescut pe mormintele lor, cu ramuri spiralate ciudate, precum coarnele
de berbec. Luna, Quentin a lustruit-o cu drag și a pus-o iar în mișcare. Una câtea una, a
atârnat stelele ca pe cristalele unui candelabru. A umplut marele crater ars de soare și a
răcit marea, apoi a reconstruit și a lipit zidul ce limita marginea lumii. A cuprins însuși
soarele în căușul palmelor, lipindu-le laolaltă și modelând pasta într-o sferă, simțindu-i
căldura slăbită. Quentin a suflat asupra astrului până ce a ars iar fierbinte. Apoi a așezat
sfera la locul ei pe calea-i eternă și l-a împins în orbită.
Quentin apoi s-a odihnit. Și-a privit lucrarea, a ascultat-o ticăind și întorcându-se ca un
mare ceas, netezind ici-colo câte o creastă bolovănoasă sau bruscând o alta prea lină,
încetinind câte un torent sau grăbind un val, până ce totul a intrat în echilibru.
Când nu a mai rămas nimic de reparat, Quentin s-a uitat doar la ținut și i-a simțit atomii
circulând și combinându-se sau vibrând doar pe loc și S-a simțit foarte împăcat. Fillory trăia
iar. Încă nu redevenise ce fusese odată, dar avea să se vindece și asta putea să se întâmple
în absența Lui. Și-ar fi admirat opera o veșnicie.
Dar nu pentru El lucrase. I se încredințase puterea, dar simțea că nu-l aparținea. Melancolic,
însă fără regret, Quentin a repus timpul în mișcare, fluturând o dată din mână. Ca ultim
act sau mai mult o toană, Q a reînviat rămășițele Cerbului Alb din măruntaiele marii
țestoase din Mlaștina de Nord, a sudat scheletul laolaltă, a reconstruit organele și pielea și
i-a dat viață. A așezat cerbul pe o insulă, departe, pe mare, ca să-și înceapă din nou
hoinăreala. Și următoarea epocă a regatului avea să beneficieze de o Bestie Călătoare.
Apoi, Q a lăsat puterea să-L părăsească. Pe când energia ieșea din el, tânărul s-a micșorat
și s-a tot micșorat. Micul disc al lumii s-a ridicat și l-a îmbrățișat, apoi s-a lățit la infinit în
jurul lui. Atunci Quentin a stat iar cu picioarele asupra lui, la fel ca oricare dintre locuitorii
săi.
Quentin nu era singur. Când fusese zeu, numele celor din Fillory nu-l interesaseră prea
mult, dar acum se afla în compania unei femei și a unei semizeițe, iar după câteva secunde
și-a amintit: erau Alice și Julia.

Capitolul treizeci
— Ai renunțat la putere, a observat Julia.
Zorile se iveau deasupra orizontului neregulat, crud, încă nevindecat, iar Quentin își
pierdea deja amintirile a ceea ce însemnase divinitatea. A savurat la infinit ultimele umbre
fantomatice ale puterii, ale certitudinii, ale sentimentului de omnisciență și de control.
Apoi, totul i s-a evaporat din minte și duse au fost. Amintirile acelea nu erau făcute pentru
un creier de muritor.
Acum era iar doar Quentin, nimic mai mult, însă avea să știe mereu ce se întâmplase, că
trăise odată, deopotrivă o secundă și o mie de ani, ca zeu.
— Da, am renunțat, a răspuns el. Nu era a mea.
Julia a încuviințat, gânditoare.
— Ai dreptate, nu era a ta. Un zeu sau un muritor mai gelos ar fi încercat să o păstreze, deși
cred că rezultatul ar fi fost același. Mulțumesc, Quentin, pentru că ai vindecat Fillory. Aș fi
putut să o fac și singură, dar detaliile migăloase precum liniile de coastă îmi iau mii de ani.
Nu am talentul necesar. Și-n plus, mi-am zis că ți-ar plăcea.
— Mulțumesc. Mi-a plăcut. Sau așa cred.
Începuse deja să nu mai fie așa de clar ce anume îi plăcuse.
Julia arăta de recunoscut ca vechea fată din Brooklyn sau, în orice caz, ca un descendent
direct al ei, cu chipul îngust și pistruiat și părul lung și negru. Dar în același timp, tânăra
avea ceva indubitabil divin în ființa ei: înălțimea îi fusese oarecum variabilă în trecut, dar
în acel moment, Julia măsura doi metri. Purta o rochie mai degrabă teatrală, căreia nu i-ar
fi stat deloc rău la o inaugurare prezidențială, deși era făcută din scoarță de copac și frunze
verzi.
— Veniți cu mine, a zis Julia.
Au mers tustrei, umăr la umăr. Fillory era iar Fillory, deși un pic mai șters și epuizat,
revenindu-și câte puțin de pe urma bolii lui catastrofice. Câmpiile erau tot cafenii,
pământul încă uscat și crăpat. Noua eră își trăia primele clipe.
Quentin se simțea amețit. Pantofii lui erau încă pătați de sângele lui Ember și al lui Umber.
Îi venea greu să asocieze fapta crudă și sângeroasă pe care o făcuse cu renașterea ținutului.
Dar simțeai că lumea era iar vie, feroce și viguroasă.
— Am o întrebare, a zis Alice. De ce nu l-ai omorât chiar tu pe Ember? Adică, în cele din
urmă a ieșit bine, dar tu ai fi putut termina mai repede.
— Aș fi putut. Dar nu ar fi existat putere. O semizeiță ucigând un zeu… chiar dacă aș fi
reușit, nu aceștia sunt termenii ritualului.
— Totuși, îmi pari mai măreață acum decât ultima dată, a observat Quentin. Mai divină.
Greșesc?
— Nu greșești. Am fost numită regină a driadelor. Sunt un pic mai mult decât semizeiță
acum – cam pe trei sferturi. Ar trebui să existe un cuvânt și pentru asta.
Din când în când, Julia atingea absentă câte o plantă uscată cu degetele ei, iar planta se
îndrepta și se înverzea. Când arăta spre un copac căzut, rădăcinile lui prindeau viață, se
prindeau de sol și se trăgea grăbit în sus, ca și cum ar fi fost surprins dormind în post.
Quentin nu-și dădea seama cum decidea Julia ce copaci să reînvie. Poate că era o chestiune
de întâmplare sau poate că unii arborii meritau viața mai mult decât alții.
— Aș vrea să fac ceva pentru tine, Quentin, a spus Julia. În numele regatului. Ne-ai făcut
un mare serviciu azi și mereu ne-ai slujit bine. E ceva, în acest loc, pe care nu l-ai văzut sau
încercat și ai vrea să încerci acum?
Quentin s-a gândit un moment. Ridicase sabia de argint și o ducea cu el, însă mergea un
pic stingherit, căci, dintr-un motiv sau altul, nu reușise să formeze și o teacă pentru spadă,
așa că acum se ferea să atingă flăcările pale ce-i zvâcneau pe lamă. Quentin a împlântat
sabia în pământ și a lăsat-o acolo. Probabil că era în stare să o invoce din nou dacă mai avea
nevoie.
Ce-și dorea oare? Era un gest frumos din partea Juliei, dar din câte știa el, mersese
pretutindeni în Fillory sau, în orice caz, oriunde meritase să ajungă. Nu se simțea în mod
deosebit interesat de tărâmul piticilor sau de Insulele Degetare sau de atracțiile turistice
din Loria.
Dar ia stai. Exista totuși un loc.
— Îmi… ne poți arăta cum e Dincolo? Nu am ajuns nicicând acolo. Alice poate veni și ea,
dacă vrea.
— Sigur.
— Nu e ca și cum nu am fost acolo vreodată, a zis Alice. Ca niffin.
— E adevărat, a recunoscut Quentin. Am uitat. Ar trebui să primești altă răsplată.
— O să păstrez ocazia pentru mai târziu. Asta e pentru tine. Voi aștepta aici.
Așa că Julia a cuprins mâna lui Quentin și s-au ridicat împreună și au zburat spre vest, peste
coasta ținutului Fillory, din ce în ce mai repede, traversând marea și zidul de la marginea
lumii și apoi au coborât, cu capetele în jos, ca pe un mare roller-coaster.
Curând, Quentin și-a dat seama că perspectiva i se schimbase, că fără a se întoarce, acum
se ridica în loc să pice. Gravitația se răsucise. Au trecut un alt zid și au privit spre Dincolo.
Julia s-a oprit, plutind. Pentru Quentin ar fi fost obositor, dar pentru Julia zborul era o
joacă. Mâna ei mare i-a cuprins-o pe a lui Q cu totul, ca pe a unui copil. Dincolo era
crepuscul; soarele tocmai apunea acolo, în timp ce în Fillory răsărea. Quentin nu putea
vedea prea multe, ci doar câmpuri și văi mute. Chiar și de la depărtare, lumea de dincolo
era mai tăcută și trăia mai intens decât Fillory – mai bogată în substanța magică ce curgea
prin vinele regatului. În aer se simțea un aer de așteptare încordată. Firicele mici și ciudate
de lumină luceau în amurg ca niște insecte mici și lucitoare.
— Nu-ți pot arăta tot, a zis Julia. Nici măcar eu nu am voie acolo. Dar există ceva care cred
că-ți va plăcea în mod deosebit.
Când se mișcau, vântul se deplasa cu ei, așa că aerul din jurul lor rămânea nemișcat în timp
ce zburau. Dedesubt se conturau râuri negre și drumuri albe de calcar. Quentin a văzut
ceea ce putea trece drept o casă din copac, în pădure și un castel pe o insulă de pe un lac
luminat de lună.
— Ăia sunt licurici? a întrebat Quentin. Luminițele?
— Nu, doar că aerul e un pic strălucitor aici. E o chestie specială. În timpul zilei nici nu se
observă.
Stârnite de zborul lor se nășteau alte lumini, izvorând în spatele lor ca urma fosforescentă
a unei nave pe o mare tropicală. Apusul năștea alte culori decât pe Pământ sau chiar în
Fillory: bătea mai mult spre nuanțe de albastru și de verde.
Julia a aterizat în centrul unei grădini mărețe și haotice. Probabil că, la un moment dat,
grădina fusese sădită conform unui plan precis, ca un parc franțuzesc, cu linii drepte și
curbe perfecte și simetrii complexe. Dar grădina asta fusese părăsită. Tufișurile se răsfirau
pe alei, vițele se răsuceau lasciv prin fierul forjat, straturile de trandafiri se uscau lăsând în
urmă modele uscate și cafenii, destul de impresionante, în felul lor. Lui Quentin îi amintea
mai mult decât orice de parcul înghețat de cartier în care se aventurase cu mult timp în
urmă, în Brooklyn, fugărind biletul de la Jane Chatwin, înainte să treacă de partea cealaltă
și să între în Brakebills.
— Doamne, a zis el. E uimitor.
— M-am gândit că o să-ți placă. Evident, arăta altfel când a fost sădită, dar, când a început
să fie năpădit, toți au spus că e mai frumoasă astfel, așa că au lăsat-o în pace. Dar e mai
mult decât o grădină, e magie din cele mai profunde. Ține-ți privirea într-un singur loc și
vei vedea.
Quentin a ascultat-o pe Julia și a văzut. Încet, dar mult mai rapid decât în natură, unele
plante mureau sau reînviau, sfrijindu-se în fața ochilor lui și îmbobocind la loc, ridicându-
se și aplecându-se cu încetinitorul, iscând mici trosnete și murmure. Quentin își aducea
aminte de ceva, dar nu-și dădea exact seama despre ce era vorba. Julia însă știa.
— Rupert menționează grădina în jurnalul lui, a zis zeița. Noi o numim Grădina Înecată,
deși nu știu prea bine motivul. Plantele nu sunt simple plante, ci gânduri și emoții. O plantă
nouă răsare de fiecare dată când se naște un gând. Când moare un sentiment, se ofilește și
floarea lui. Unele dintre cele comune sunt mereu înflorite – frica, furia, fericirea, satisfacția,
iubirea, invidia. Sunt destul de neascultătoare, cresc ca bălăriile. Unele idei matematice, de
bază, nu dispar niciodată. Dar altele sunt destul de rare. Concepte complexe sau emoții
extreme sau subtile. Venerația și mirarea se găsesc acum mai greu decât înainte. Deși cred
că irișii de colo sunt un soi de înfiorare. Din când în când descoperi și vreo plantă nouă.
Calmul grădinii era inexprimabil de liniștitor. Quentin nu mai voia să plece, iar în același
timp se gândea că sentimentul lui trebuie să fi fost exprimat în formă vegetală în vreun colț
al grădinii. Se întreba unde era planta lui și dacă ar fi recunoscut-o.
Julia s-a aplecat pe un genunchi – era o priveliște grozavă, având în vedere dimensiunile
trupului ei divin. Era mai mare decât statuia ei în mărime naturală.
— Uite, asta e foarte rară.
Quentin a îngenuncheat și el și câteva particule lucitoare s-au strâns săritoare în jurul lui,
ca să-i lumineze împrejurimile. Era o plantă mică și simplă, un puieț cu doar câteva
mănunchiuri de frunze – un pom de Crăciun à la Charlie Brown. Pe când Quentin se uita
la el, puiețul s-a clătinat, pierzându-și însuflețirea, iar frunzele lui s-au veștejit și s-au pătat,
apoi s-au aprins iar, arbustul a prins substanță și s-a întărit și chiar a crescut câțiva
centimetri. Pe ramurile lui au încolțit câteva teci cu semințe.
Quentin o recunoștea. Era planta pe care o văzuse desenată pe pagina din Țara-lui-Nicăieri
și din nou în vraja lui Rupert. Quentin renunțase la a spera să o mai găsească vreodată, dar
iat-o chiar în fața lui. Ochii i se umpluseră pe neașteptate de lacrimi fierbinți; și-a tras nasul
și și-a șters fața. Era ridicol să plângă pentru o plantă, dar lui Q i se părea a fi un prieten
vechi pe care nu-l mai întâlnise niciodată. Quentin s-a aplecat și a atins, delicat, o singură
frunză.
— Ăsta-i un sentiment pe care l-ai avut tu, Quentin, a zis Julia. Odată, foarte demult. Așa
te-ai simțit când aveai opt ani și ai deschis pentru prima dată cărțile cu Fillory și te-ai
umplut de uimire, de bucurie, de speranță și de dor. Le-ai simțit pe toate foarte intens,
Quentin. Ai visat despre Fillory cu o putere și o inocență pe care nu mulți oameni le-au
trăit. Așa a început totul pentru tine. Ani mai târziu, ai mers în Fillory, dar acel Fillory era
un loc mult mai dificil și complicat decât te așteptaseși. Fillory la care ai visat pe când erai
copil nu era real, dar într-un fel era mai bun și mai pur decât cel real. Acel băiat plin de
speranță de altădată era un visător tenace. Era și isteț, dar dacă ai avut vreodată vreun
talent, acela a fost abilitatea ta de a visa.
Quentin a dat din cap – încă nu se simțea în stare să vorbească. Simțea multă iubire pentru
băiețelul ce fusese odată, așa de inocent și naiv, încă neatins și neîntinat de tot ce avea să
urmeze. Fusese o persoană așa mică și vulnerabilă, pe care o așteptau atât de multe
dezamăgiri obositoare și minuni. Quentin nu se mai gândise la acel copil de ani buni.
Q nu mai era mic, băiețelul se pierduse de mult. Devenise în schimb un bărbat, una dintre
acele ființe dure, trecute prin viață, perimate și aproape că uitase că mai fusese și altceva;
era obligat să uite ca să supraviețuiască maturizării. Dar acum Quentin își dorea să-l poată
mângâia pe copil, să aibă grijă de el. Voia să-i poată spune că nimic din ce spera nu avea să
fie așa cum spera, dar că totul o să fie bine oricum. Era greu de explicat, dar o să vadă el.
— Cineva pesemne că simte ce am simțit eu chiar acum, a zis Quentin. De asta e verde.
Julia a dat din cap.
— Cineva, undeva.
Deși, chiar pe când vorbeau, planta s-a chircit, s-a uscat și a murit. Delicat, Julia a ciupit
una dintre tecile cu semințe și s-a ridicat.
— Uite. Ia-o cu tine. Cred că ar trebui să o ai tu.
Arăta ca o teacă de la orice plantă obișnuită, de oriunde, maro și tare și zornăia, dar era fără
îndoială aceeași de pe pagina misterioasă. Quentin trebuia să găsească o cale de a-i arăta
descoperirea lui Hamish. A așezat-o în buzunar. Planta nu părea să fie deranjată. Avea să
crească iar, mai devreme sau mai târziu.
— Mulțumesc, Julia.
Quentin a privit încă o dată în jur. Se făcuse aproape noapte.
Au găsit-o pe Alice acolo unde o lăsaseră, doar că acum nu mai era singură. Ceilalți intraseră
în ținut în absența lui – Eliot, Janet, Josh, Poppy – și discutau aprins planurile de
reconstrucție a Castelului Whitespire. Penny rămăsese la postul lui din Țara-lui-Nicăieri,
dar Plum era cu ei. Fata plecase singură, privind în jur și încercând să înțeleagă totul. Ea
vedea Fillory pentru prima dată în viață. Quentin i-a surprins privirea și Plum a zâmbit, dar
Q s-a gândit că probabil fetei i-ar fi plăcut să stea singură câteva minute.
Quentin își amintea când văzuse el prima dată Fillory. Plânsese de-i ieșiseră ochii din cap
în fața arborelui-ceas. Nu existau mari șanse ca Plum să facă la fel, dar Quentin o să-i acorde
timp.
— Gata cu învârtitul, a zis Janet. E tot ce-ți cer. Chestia aia a fost mereu o porcărie. Nici nu
știu cum au reușit piticii să-i convingă.
— Te înțeleg, a spus Eliot. Eu nu mă opun. O să discutăm problema cu ei când se întorc.
Dacă se mai întorc.
— Dar ascultați, cum rămâne cu nuanța? a zis Josh. Aia rămâne? Pentru că, sincer, albul nu
mi-a plăcut niciodată. Dacă se găinează o pasăre pe chestia aia, poți vedea pata de la un
kilometru. Știu că Blackspire e casa unui rău inimaginabil sau ceva de genul, dar trebuie să
recunoști că arăta destul de tare. Orice ar fi mai bine decât alb.
— Și numele? a întrebat Poppy. Ar trebui să-l schimbăm și pe el.
— Oh, corect, a făcut Josh. Cred că nu putem trăi în Castelul Mauvespire. Sau putem? Bună,
Quentin!
— Bună. Nu vă opriți din cauza mea.
Ceilalți nu s-au întrerupt. Au vorbit în continuare, iar Quentin doar i-a ascultat. Îi părea
bine să-i vadă pe toți împreună în Fillory. Era fericit, dar între ei și restul exista acum o
distanță: o prăpastie mică, aproape nedetectabilă, ce se întindea chiar și între el și Eliot.
Ceilalți nu ar fi recunoscut niciodată – ba ar fi negat chiar vehement dacă s-ar fi adus vorba
–, dar adevărul era că Q nu făcea parte din club. Tânărul o să rămână mereu o parte din
Fillory, mai ales acum că ținuse întreaga lume în mâinile lui divine – ținutul o să poarte
amprentele degetelor lui precum drumurile unui labirint spiralat. Însă Q își cunoștea locul
și începuse să creadă că nu se afla acolo. Poate că o să se întoarcă odată, sau cel puțin așa
spera, dar ei erau acum regii și reginele.
Avea un alt rol de îndeplinit. Poate că el și Alice formau un club. Quentin a mers spre locul
unde Alice vorbea cu Julia.
— E păcat că James nu a ajuns niciodată aici, a zis Quentin. I-ar fi plăcut. Uneori mă întreb
ce s-a întâmplat cu el.
— Se ocupă de strângerea de fonduri în Hoboken. O să moară într-un accident de schi, în
Vail, la șaptezeci și șapte de ani.
— Ah!
— Ia stai! a zis Alice. Asta înseamnă că știi cum o să murim și noi?
— Morțile unor oameni sunt mai greu de prezis decât ale altora. A lui James e o chestiune
simplă. Nu le pot vedea pe ale voastre. Sunteți prea complicați. Au rămas prea multe
ocolișuri și viraje.
Primul răsărit se terminase, iar soarele era sus de acum. Quentin avea presentimentul că în
curând erau nevoiți să plece. Nu se gândise vreodată că avea să părăsească iar Fillory din
proprie voință, dar acum înțelegea cu din ce în ce mai mult entuziasm că nu se afla unde
era menit să fie. Nu încă. Mai avea câțiva pași de făcut.
— Julia, a spus Quentin, înainte să pleci ar trebuit să-ți spun ceva: Plum și cu mine ne-am
întâlnit cu un vechi prieten de-ai tăi. Își spunea Asmodeus.
Quentin știa că poate Juliei îi venea greu să audă asta, dar se gândise că ar fi vrut totuși să
știe.
— Asmo, a repetat ea. Da. Am fost prietene, în Murs.
— Când am găsit valiza lui Rupert, cea cu vraja, înăuntru se afla și un cuțit. L-a luat ea. A
zis că era o armă pentru ucis zei. Mi-a spus să-ți transmit că merge la vânătoare de vulpi.
— O, știu.
Ochii mari de zeiță ai Juliei au alunecat undeva departe.
— Știu tot. Ai observat cum Asmo avea mereu mai multe informații decât ar fi trebuit? A
fost lucrătura mea; o protejam. N-am vrut să fie prea evident, dar m-am asigurat că obține
ceea ce vrea.
— Cum rămâne cu Reynard? a întrebat Quentin. Știi dacă l-a prins?
— Prins?
Julia a schițat un zâmbet, deși ochii ei erau tot pierduți.
— L-a despicat ca un pește furios.
Quentin spera că zeița-pe-trei-sferturi nu era chiar atât de nobilă și de divină încât să nu se
poată bucura de o răzbunare sângeroasă și bine-meritată. Quentin nu credea că era cazul.
Doar că Julia se bucura prin prisma celeilalte fete.
Plum s-a alăturat grupului. Era gata să vorbească acum.
— E uimitor.
Tot nu se putea opri să nu se holbeze la tot; și-a ridicat brațele și a mișcat degetele de parcă
se uita la ele de sub apă.
— E ceea ce te așteptai?
— Da și nu, a zis. Adică, până acum nu am văzut decât o grămadă de copaci și iarbă. Încă
nu am pus ochii pe chestiile exotice, așa că nu e foarte diferit de Pământ. Cu excepția ta, a
adăugat Plum, spre Julia. Tu ești diferită.
— Cum te simți?
— Parcă plutesc. Dacă are vreun sens ce spun. Dar într-un fel bun. Ca și cum ceva incredibil
de interesant mi s-ar putea întâmpla în fiecare secundă.
— Vrei să rămâi? a întrebat Julia.
— Cred că da, dacă e în regulă. Cel puțin o vreme.
Julia inspira un soi de respect instinctiv chiar și în Plum.
— Îmi place aici. Mă simt completă.
— Sunt sigură că te pot caza la Castelul Whitespire sau în cea mai rămas din el.
— De fapt, mă gândeam să o vizitez pe bătrâna mea mătușă, Jane. A trecut demult timpul
să-mi cunosc această parte a familiei, dar sunt destul de sigură că e singura rudă ce mi-a
mai rămas. Nu știu, poate o să mă învețe cum să fac arbori-ceas. Din câte am auzit, s-ar
putea să ne înțelegem bine.
Quentin se gândea că poate fata avea dreptate. Plum era la început de drum – aproape că
vedea planurile formându-se în mintea ei –, dar asta îi amintea lui Q că pentru el aventurile
se terminaseră. O adiere rece a străbătut poiana. Quentin se întreba dacă Alice avea să vină
cu el.
— Mă tot gândesc la ceva, a zis Alice. Dacă Ember și Umber sunt morți, iar Quentin nu mai
e zeul regatului, atunci trebuie să fie altcineva. Dar cine? Tu, Julia?
— Nu sunt eu, a răspuns Julia.
Alice avea dreptate, puterea trebuie să fi mers undeva, dar nici Quentin nu știa să spună
unde. O lăsase să se scurgă din el și știa că puterea avusese o țintă, dar nu-i mărturisise care
era. Dacă nu era Julia, atunci cine? Probabil că puterea trecuse într-unul dintre Animalele
Vorbitoare, ca mai înainte. Poate chiar în leneș. Ceilalți se opriseră din discuție – și ei voiau
să afle răspunsul.
— Fillory a avut mereu un zeu, a spus Quentin. Trebuie să fie cineva.
— Oare? a întrebat Julia. Când ai fost zeu, ai vindecat Fillory, Quentin. Nu-ți amintești, dar
așa ai făcut. Și te-ai descurcat de minune. Fillory e în echilibru acum – perfect balansat și
calibrat. O să meargă singur timp de câteva milenii, fără niciun necaz. Poate că Fillory nu
are nevoie de un zeu acum. Cred că epoca asta o să se lipsească de prezența divină.
Fillory fără zeu. Era o noțiune nebunească – apusul zeilor. Dar Quentin a meditat și ideea
nu era deloc rea. Aveau să se descurce singuri de data asta – regii, reginele, oamenii,
animalele, spiritele și monștrii. Aveau să decidă singuri ce e bine și ce e rău, ce e drept și
just. Încă vor exista magia și minunile și tot restul, dar trebuia să învețe cum să le folosească
fără să fie supravegheați, fără vreo figură parentală care să-și bage nasul, să-i ajute sau nu,
după dispoziția-i divină. N-o să mai existe nimeni care să-i laude sau să-i condamne. Erau
pe cont propriu.
Vântul rece sufla constant acum, temperatura scădea. Quentin și-a pus brațele în jurul
trupului.
— Fillory te va avea pe tine, totuși, a observat Alice.
— O, eu îmi petrec mare parte a timpului Dincolo, a zis Julia. O să trag cu ochiul din când
în când. Fillory va trebui să se descurce cu o trei-sferturi-zeiță, dar simt că va fi destul.
Lucrurile sunt diferite. E o epocă nouă.
— O epocă nouă.
Era foarte diferit. Foarte nou. Fillory era un tărâm renăscut și el, Quentin, fusese acolo,
asistase la nașterea lui, dar nu rămânea să-l vadă crescând. Q s-a uitat în jur: marea dragoste
a tinereții lui se termina cu adevărat și de acum vedea ținutul fără ca el să mai fie prezent
acolo. Undeva, pe drum, Quentin depășise momentul, așa cum i se spusese mereu că avea
să se întâmple. Lungă sau scurtă, grozavă sau oribilă, noua eră a tărâmului se întâmpla fără
el. El aparținea vieții trecute, cea care tocmai se terminase cu două tăieturi de sabie. Noua
epocă avea propriii ei eroi. Poate chiar pe Plum.
Venise timpul să plece înainte să-și piardă cumpătul în fața tuturor. Eliot se uita la cerul
acoperit de o pătură grea și groasă de nori.
— O, slavă zeului! a zis. Sau care o mai fi expresia potrivită acum. În sfârșit!
Din cerul senin și palid ca o foaie de hârtie a început să se cearnă zăpada albă. Fulgii se
opreau pe pământul cald și se topeau acolo, ca o mână rece pe fruntea unui copil febril.
Vara cea lungă se terminase, în cele din urmă.
 Capitolul treizeci și unu
O săptămână mai târziu, Quentin și Alice se aflau împreună în atelierul de la etajul al
patrulea al casei lui Plum din Manhattan. O ușă stătea în fața lor. Nu se simțeau nici
confortabil, nici inconfortabil sau poate că și, și. Se cunoșteau și nu se cunoșteau. Era doi
vechi iubiți, dar în același timp doi străini.
Nu mai rămăseseră decât ei doi. Restul erau în Fillory.
— Ești sigur că nu ai fi vrut să stai și tu? a zis Alice, încruntându-se, cu îndoială, la Quentin.
Adică, evident, nu mai ești rege, și Ember și Umber nu mai sunt prin preajmă să te dea afară
și oricum nu ar mai fi reușit. Nu după tot ce s-a întâmplat.
— Sigur. Așa simt că e bine.
Alice a clătinat din cap.
— Tot nu pricep. Înainte erai cel mai mare tăntălău obsedat de Fillory.
— E adevărat. Eram un mare tăntălău.
— Am un sentiment îngrozitor, a spus Alice, că ai plecat din cauza mea. Și/sau pentru că
ai fost enervat că nu mai ești rege.
— Nu sunt enervat deloc. Nu a fost vorba de asta.
Quentin era un pic surprins de cât de puțin tentat se simțise.
— Fillory a fost parte din mine, dar acum sunt altă persoană.
— Recunosc că e posibil să nu te amăgești în legătură cu asta. Deși se naște o întrebare:
cine mama dracului ești?
— Te-aș putea întreba același lucru.
Alice a rămas pe gânduri.
— Poate că răspunsul e acolo, a zis ea.
Alice a arătat spre ușă. Nu era o ușă mare sau deosebit de ciudată, deși era destul de
frumoasă: înaltă și îngustă, din lemn vechi vopsit în verde pal. Era genul de lucru pe care-l
vezi sprijinit de peretele din spate al unui magazin de mobilă veche.
— Păi, a zis ea, dacă o dăm în bară complet cu viețile noastre, ne putem întoarce oricând
în Fillory.
— Sigur, a răspuns Quentin. Mereu vom avea acea soluție.
Fata a mijit ochii la Quentin.
— Știi că nu mai suntem împreună, da?
— Știu.
— Nu vreau să-ți faci vreo idee greșită.
— Nu am niciun fel de idee. Corectă sau greșită.
Ultima parte nu era întocmai adevărată. Quentin avea o grămadă de idei, de ambele feluri,
în mare parte în legătură cu Alice. Dar le putea păstra doar pentru el ceva timp.
De îndată ce se întorsese la New York, Quentin se aruncase cu energie în procesul de a face
un nou tărâm. Știuse imediat că avea să încerce iar. Crezuse că acel vis era distrus pentru
totdeauna după ce folosise ultima monedă a lui Mayakovsky, dar acum că obținuse teaca
cu semințe de Dincolo, părea că nu ar fi stricat o altă încercare. Quentin nu mai avea cartea
lui Rupert și nici pagina misterioasă, dar era destul de sigur că știa ambele vrăji pe de rost;
în acel moment se îndoia sincer că le-ar fi putut uita vreodată și dacă ar fi vrut.
Și-n plus, Alice îl putea ajuta. Fata păruse mulțumită să rămână în casă momentan și chiar
după șapte ani fără exercițiu, Alice tot rămânea un magician mai bun decât era sau ar fi
putut el să fie vreodată. Fata îi dădea sfaturi când și când. Fără Fillory sau Brakebills în viața
lui, Quentin se simțea nou și înspăimântător de liber. Orice ar fi urmat, era un lucru bun
ca el și Alice să aibă un proiect împreună. Elibera cumva tensiunea. Era o șansă de a se
cunoaște iar unul pe celălalt și pentru Alice de a se redescoperi. Fata mai avea încă multe
răni de oblojit și aveau nevoie să discute despre ceva care nu era de o importanță capitală,
ceva asupra căruia să se ciorovăiască, ceva concret asupra căruia să se concentreze în locul
propriilor sentimente rănite și confuze.
Poate că proiectul lor nu urma să aibă niciun rezultat, dar Quentin credea că merita
încercat și mai credea că nu era tocmai imposibil ca Alice să fie de acord cu el. Lui Q îi
devenise destul de clar acum că dacă fata îl iubise vreodată, nu-l iubise pentru ceea ce era
el atunci, ci pentru persoana care promitea să devină. Poate că în cele din urmă evoluase
chiar în acel bărbat.
Când au terminat de făcut vraja, iar praful și fumul au ieșit din cameră, pe peretele opus al
încăperii a apărut o ușă nou-nouță. Quentin și Alice s-au uitat la ea un moment. Nu era
nevoie să se grăbească.
— Ciocănelul de ușă, a zis ea. Frumos detaliu. Tu l-ai făcut?
Quentin s-a uitat mai de aproape. Trebuia să-și pună ochelari; vederea lui se înrăutățea.
Dar sigur: ciocănelul avea forma cozii unei balene albastre.
— Amintește-mi să-ți povestesc la un moment dat.
Balena părea să fie un semn de bun augur. Quentin a pășit spre ușă și a deschis-o. Prin ea
s-a revărsat lumina rece și albă a soarelui. Dincolo nu se afla o altă casă fantomă; lumea
asta era în aer liber. Primele senzații ale lui Quentin erau de aer rece și dulce și un verde
întunecat, vegetal
Blestemul fusese ridicat. Chiar reușiseră să creeze un tărâm, viu și nou-nouț. S-a auzit o
pasăre. Quentin a pășit înăuntru.
— Atmosfera e respirabilă, a anunțat.
— Idiotule!
Alice i s-a alăturat lui Q.
— Deci asta e grădina ta secretă, a spus Alice. E o zi frumoasă.
Chiar era o zi frumoasă, deși nu perfectă. Vremea era un pic rece și înnorată. În depărtare
se vedea o pătură joasă de nori și niște ceață. În fața lor se deschidea un coridor de pomi
fructiferi: de data asta, Q reușise să facă o livadă. Pe cer se vedeau trei luni de diferită
mărimi, ca bilele înșirate: una albă, una roz deschis și alta mică, albăstruie.
— O să ai niște ditai mareele, a zis Alice.
— Dacă o fi existând un ocean, a adăugat Quentin. Și mi-aș dori să spui că „vom avea”. Am
făcut astea împreună, știi?
— E tărâmul tău, Quentin. A venit din imaginația ta. Dar îmi place. Aduce un pic cu Scoția.
— Vrei un măr? Sau ce-or fi astea?
Oricum, fructele erau tari, rotunde și roșii.
— Nu. Aș avea impresia că-ți mănânc unghiile sau ceva de genul ăsta.
Quentin și Alice s-au plimbat prin livadă și au ieșit în câmp deschis. Tărâmul lui Quentin
era accidentat, acoperit de dâmburi înverzite și delușoare ca niște valuri. Au trecut pe lângă
un crâng de copaci subțiri ce semănau cu plopii, dar aveau trunchiurile unite ca arborele
banian. Norii aveau forme ciudate, nu erau de tip cumulus sau cirrus, ci luaseră altă
structură, neîntâlnită pe Pământ. Deasupra lor a țâșnit ceva iscând un zumzet iute, lăsând
în urmă imaginea trecătoare a unor pene cenușii, dar Quentin și Alice au întors privirea
prea târziu.
— Interesant, a spus Quentin.
Deasupra orizontului se contura un curcubeu, fără absolut niciun motiv. Alice a observat.
— Frumoasă direcție artistică. Un pic clișeic, dar drăguț.
— Da, de parcă tărâmul tău magic e absolut perfect.
Alice a lovit cu piciorul într-o pietricică.
— Va trebui să inventezi o cale isteață și secretă de acces pentru copii, a zis fata.
— Ar trebui să fie amuzant.
— Dar să nu fie prea ușor.
— Nu, nu prea ușor. Și nu prea curând.
Quentin a cuprins mâna lui Alice; fata nu l-a respins.
— Vreau ca o vreme să avem ținutul doar pentru noi.
Obrajii lor începuseră să se îmbujoreze și au trebuit să se oprească și să facă niște vrăji
pentru căldură ca să poată continua. Apoi au mers mai departe, umăr la umăr, peste iarba
scurtă și aspră, printre crânguri de flori sălbatice mărunte și fosforescente, ce se închideau
speriate dacă se apropiau prea mult de ele, ca anemonele de mare. Era un tărâm mare, mai
mare decât se așteptase Quentin: se vedeau munți și, în curând, au ajuns în buza unei
păduri destul de întinse. Când Quentin a lovit cu piciorul un bulgăre de iarbă, solul de sub
el a țâșnit moale și bogat ca untul negru.
Ceva gâdila sternul lui Quentin și tânărul a vârât mâna în jachetă. Vechiul lui ceas fillorian
ticăia din nou. Quentin nu crezuse că va mai merge vreodată. Pesemne că-i plăcea acolo.
— Așteaptă. Vreau să fac ceva.
Quentin se așteptase mereu, pe jumătate, ca ceasul să aibă un soi de putere magică – să
întoarcă timpul, să-l încetinească, să-l înghețe sau altceva. Arăta, cu siguranță, destul de
magic. Dar dacă avusese vreun soi de dar special, atunci Quentin nu reușise să afle care era.
Amuzant cum lucrurile la care te aștepți nu vin niciodată.
Scoțând ceasul de pe lanț, Quentin s-a apropiat de unul dintre copacii de la marginea
pădurii, echivalentul unui fag, a lipit obiectul de trunchiul lui și a apăsat. După un moment
de ezitare, copacul a acceptat: ceasul s-a scufundat în scoarța netedă și cenușie ca și cum
ar fi fost humă caldă și a rămas acolo, încastrat, încă ticăind. Quentin a lăsat ceasornicul.
Iată, un arbore-ceas de casă. Poate că avea să dea naștere la mai mulți.
Quentin recunoștea și nega în același timp ținutul ca fiind creația lui. Oare acolo să fi fost
căminul lui? Nu vedea de ce nu ar fi fost. Însă era un tărâm ciudat și sălbatic. Nu întruchipa
vreo utopie. Nu era un ținut domesticit.
Drumul lui Quentin fusese lung. Se afla departe de adolescentul furios și supărat din
Brooklyn și îi mulțumea zeului pentru asta. Dar amuzant era că după tot acel timp, Q tot
nu credea că băiatul ăla depresiv se înșelase. Quentin nu-l dezaproba – se simțea încă
solidar cu el în privința marilor chestiuni. Lumea era îngrozitoare. Era un loc mizerabil,
dezolant, deșert de zădărnicie, un pustiu crud, unde se întâmplau tot timpul tot felul de
lucruri oribile și unde nu te puteai baza niciodată pe permanența a ceva bun.
Quentin avusese dreptate în legătură cu lumea, dar se înșelase în privința lui. Lumea era
un deșert, însă el era magician, iar a fi magician însemna a fi ca un izvor nesecat, o oază
ambulantă. El nu era dezolant, nu era pustiit. Mustea de emoții, de sentimente, exploda de
ele și dacă te gândeai mai bine, cam asta era definiția unui magician. Sentimentele lui nu
erau obișnuite, ci neîmblânzite, sălbatice. Magia era făcută din emoții nebunești, de genul
celor care îți scapă și merg în lume și schimbă lucrurile. Magia mai implica și mult talent și
învățare și muncă, dar așa începeai să acumulezi putere: puterea de a fermeca lumea.
Au mers și-au mers și au așteptat ca uscatul să se termine (o prăpastie fără fund? marea?
un zid de cărămidă?), dar tărâmul se tot continua. Măsura mai mult de o mie de acri.
Vremea rea se apropia: vedeau norii apropiindu-se ușor în vale, târând după ei ploaia
cenușie.
— Nu mi-am dat seama că o să fie așa mare, a zis Quentin.
— Cât crezi că e de adânc?
— Nu am nici cea mai vagă idee.
Alice și Q au trecut pe lângă un buștean ce trebuie să fi măsurat cam zece metri în diametru.
Vântul a zburlit frunzele și a împins copacii: frunzele păreau să se facă pale când sufla
vântul, până ce Quentin și-a dat seama că doar se întorceau pe dos, în briză, arătându-și
dedesubtul alb.
Atunci, Q a auzit tropăitul grav al copitelor, foșnetul și trosnetul copacilor. Spre ei venea o
făptură mare. Alice auzea și ea sunetele.
— Ce dracu’ e aia? a zis ea.
Quentin habar nu avea. Vreun monstru din inconștientul lui scăpase în tărâmul său pur și
nou? Q spera să nu fie nevoiți să lupte, se săturase. Creatura venea spre ei, prin pădure, iar
de acum Quentin putea vedea vârfurile copacilor agitându-se, în timp ce ființa stranie, orice
ar fi fost ea, își croia cale din ce în ce mai aproape. Q s-a uitat în spate. Nu aveau cum să
ajungă la ușă în timp util. Nici măcar nu mai zărea ușa.
Din pădure, lăsând în urma ei un val de frunze și crengi întinse la maximum, a țâșnit o
bestie cabalină. Era un cal cât jumătate de casă. Ființa a venit la trap spre ei și s-a apropiat
la câțiva centimetri. Respirația calului se preschimba în aburi. Părea să le aștepte comanda.
Capul lui Quentin era cam la același nivel cu genunchii lui masivi și pleșuvi. Creatura era,
fără urmă de îndoială, un cal de culoarea ciocolatei, cu o coamă neagră și ochi căprui și
umezi, mari cât mingile de bowling. Dar creatura părea acoperită de ceva mai moale decât
părul de cal – chestia aia era jumătate cal, jumătate canapea. De fapt…
— Chestia e velvetin?
Alice a atins ușor tibia creaturii.
— Știi ce? a zis Quentin. Cred că ăsta e Calul Puf.
— Trebuie să fie!
Chipul lui Alice s-a însuflețit și fata a râs.
În tot timpul petrecut în Fillory, Quentin nu-l întâlnise niciodată. Nimeni nu-l văzuse și Q
începuse să creadă că nici măcar nu exista, indiferent de ce spusese Rupert. Era cel mai
prostesc locuitor din Fillory, o simplă găselniță pentru copii, dar, din câte se părea, invenția
era cât se poate de reală. Ba chiar inconfortabil de reală, până la punctul la care le umbrea
soarele într-o manieră ușor intimidantă.
— Dar ce caută aici? De ce nu e în Fillory?
Calul Puf îi privea tâmp. Nu avea să le spună nimic. Calul și-a umflat nările și a privit peste
capetele lor în maniera superb de relaxată pe care o au toți caii.
Quentin era mulțumit că ființa era acolo: făcuse un tărâm și prezența Calului Puf părea să
fie ștampila de aprobare.
— Am o teorie despre locul ăsta, a spus Alice. Ești gata? Încep să cred că ținutul nu e deloc
o insulă, Quentin. Cred că se tot continuă de aici. Ai vrut să construiești o insulă, dar ai
făcut și un pod. O punte ce unește Fillory de Pământ. Năzdrăvanul ăsta uriaș trebuie să fi
trecut puntea, ca să ne întâmpine.
Fata nu-i putea atinge botul, așa că a mângâiat tibia mare a calului. Haina lui părea tocită
din loc în loc, ca blana unei jucării mult iubite, iar de dedesubt vedeai că ființa are o
cusătura mare ce-i traversează burta.
Alice a zâmbit calului, iar Quentin a observat iar mica diferență de pe chipul fetei.
— Tu ai avut mereu ochii așa de albaștri?
— Știu, a zis, am băgat și eu de seamă. Crezi că e posibil să nu mă fi pus la loc cum trebuie?
M-am întrebat dacă nu cumva mai am ceva de niffin în mine. Suficient cât să facă lucrurile
interesante.
Calul a pufnit spre ei, de acum nerăbdător și și-a aruncat capul mare într-o parte ca și cum
ar fi zis: destul cu vorbăria, trebuie să ajung undeva, veniți sau nu?
— Nu mi-am imaginat niciodată că e așa de mare, a observat Quentin.
— Nici eu. Cum mama naibii urcăm?
Quentin și-a aruncat privirea spre Calul Puf. Era cel mai ciudat lucru pe care-l văzuse, dar
era atât de nerăbdător să descopere tot, că abia se mai putea abține. Quentin nu ar fi crezut
niciodată în existența lui. Nu crezuse că o să creadă vreodată.
— Știi ce?
Q i-a luat mâna lui Alice.
— Hai să zburăm!