Modernismul reprezintă o direcție în arta și literatura secolului al XX-lea, caracterizat prin

distanțarea față de tradiție și prin impunerea unor noi principii de creație. Modernismul include
curentele artistice novatoare, precum expresionismul, dadaismul, suprarealismul și altele.
În cultura română, cel care teoretizează modernismul, pe baza teoriei imitației și a
principiului sincronismului, este criticul și istoricul literar Eugen Lovinescu. Acesta consideră că
„ideea de sincronism implică modernismul, ca pe un principiu de progres”, fiind o cale ce poate
duce la depășirea spiritului provincial, la racordarea la spiritul veacului și, implicit, la eliminarea
decalajului dintre dintre culturi.
Modernismul românesc se cristalizează în jurul cenaclului și revistei „Sburătorul”, conduse
de Eugen Lovinescu. Revista „Sburătorul" a apărut la Bucureşti între 1919-1922 şi 1926-1927, iar
cenaclul literar, iniţiat în 1919, a avut o activitate permanentă şi o organizare riguroasă,
desfășurându-și ședințele săptămânale vreme de peste două decenii. Obiectivele grupării
organizate în jurul cenaclului „Sburătorul” erau promovarea tinerilor scriitori şi imprimarea
unei tendinţe moderniste în evoluţia literaturii române. Colaboratorii cenaclului sunt: I. Barbu,
C. Petrescu, C. Baltazar, Ilarie Voronca, Anton Holban, G. Călinescu, Tudor Vianu, Vladimir
Streinu şi mulţi alţii. Însă sunt cooptaţi şi scriitori deja cunoscuţi prin colaborările la alte reviste,
cum ar fi: Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Victor Eftimiu, Hortensia Papadat-Bengescu. Atât în
cadrul activității de la „Sburătorul”, cât și în cadrul scrierilor sale, Eugen Lovinescu promovează
noi principii estetice. În proză, se propune trecerea romanului de la liric la epic, înlocuirea
prozei de inspiraţie rurală cu proza citadină, propunând romanul de analiză psihologică, în
care fluxul întâmplărilor este înlocuit cu cel al memoriei. Totodată tematica operelor este modificată
impunându-se o tematică mai profundă, cum ar fi: moartea, absolutul, suferinţa. Tot în această
perioadă se dezvoltă jurnalul, eseul romanesc, colajul de scrisori sau documente, accentul fiind pus
pe ideea de autenticitate, pe relatarea subiectivă la persoana I. În operele lirice sunt impuse
trecerea de la epic la liric, utilizarea metaforei şi a versului de factură modernă, liricizarea
poeziei şi intelectualizarea acesteia. De asemenea se susține critica bazată pe principiul estetic.
Personalitate complexă a vieții literare din prima jumătate a secolului al XX-lea, Eugen
Lovinescu a exercitat asupra literaturii române o acțiune formativă comparabilă doar cu aceea
desfășurată, într-o altă etapă a culturii române, de Titu Maiorescu. În evoluția criticii lovinesciene,
se pot distinge mai multe etape care au și o serie de note comune. Astfel, inițial, în volumul „Pași pe
nisip” (1906), stilul său se caracterizează printr-un „scepticism ostentativ”, cum afirmă însuși
criticul literar. Autorul trece apoi către o „perioadă estetă”, în primele două volume de „Critice”, în
care practică o analiză literară în manieră literaturizată, cu un stil subiectiv care urmărește efectul
artistic. Etapa a treia coincide cu perioada colaborării la „Sburătorul” și a revizuirii volumelor din
„Critice” (III și IV) și este o etapă de adaptare a sensibilității critice lovinesciene la spiritul vremii, o
perioadă în care publică primele monografii critice: „Grigore Alexandrescu. Viaţa şi opera lui"
(1910), „Costache Negruzzi. Viaţa şi operalui" (1913). Etapa de maturitate critică este cea din
deceniul al treilea, când apar principalele scrieri lovinesciene: „Istoria civilitazației române
moderne” (1924-1925), „Istoria literaturii contemporane” (1926-1929) și „Memoriile” (1930),
fixându-se astfel definitiv liniile esențiale ale poziției critice lovinesciene.
Ca şi George Călinescu, criticul a abordat şi stilul beletristic, scriind „Nuvele" (1907) şi
romane: „Mite", „Bălăuca" (1935), „Diana" (1936) și „Mili"(1937).
În lucrările sale de istorie și estetică literară, criticul explică procesul de formare și de
evoluție a civilizației române din al punct de vedere decât cel al junimiștilor. La baza acestui proces
se află „legea imitației”, potrivit căreia societățile mai puțin dezvoltate suportă o influență benefică
din partea celor avansate. În conceperea acestei teorii, Eugen Lovinescu pornește de la istoricul latin
Tacitus și de la sociologul francez Gabriel Tarde, ultimul privind imitația ca lege universală a
dezvoltării societăților. Dincolo de aceste influențe, opera lui Eugen Lovinescu poartă incontestabil
marca personalității sale.
Eugen Lovinescu pornește de la concepția că există un spirit al veacului, numit de Tacitus
„saeculum”, adică o totalitate de condiții materiale și morale, configuratoare ale vieții popoarelor
dintr-o epocă dată.
În virtutea acestui „spirit al veacului”, acționează o lege a sincronismului (la baza căreia
stă imitația) care impune integrarea națiunilor în aceeași formulă de civilizație, impusă de națiunea
cea mai evoluată. Legea sincronismului acționează și în cultură, deci și în literatură, care este
supusă unor mutații permanente, valorile artistice nefiind imuabile (neschimbătoare), frumosul
nefiind același în toate timpurile și în toate regiunile.
Potrivit teoriei imitației a lui Eugen Lovinescu, „numărul invențiilor sau al ideilor originale
ale fiecărui popor în parte fiind foarte limitat, originalitatea oricărei civilizații stă mai mult în în
capacitatea de adaptare și prelucrare, decât în elaborație proprie – și aceasta mai ales la popoarele
tinere”. De aceea, influența civilizațiilor avansate asupra celorlalte se realizează în două trepte: mai
întâi se adoptă prin imitație forme ale civilizației superioare, apoi se stimulează crearea unui fond
propriu. Modernismul devine astfel rezultatul unui proces de sincronizare, al cărui mecanism
funcționează pe baza legii universale a imitației.
Lovinescu se opune astfel teoriei formelor fără fond, susținând capacitatea formelor de a-și
crea treptat fondul. Întârzierea dezvoltării fondului în raport cu forma poate să fie astfel recuperată
printr-un proces invers, de la formă la fond, care conduce la normalizare.
E. Lovinescu teoretizează și principiul diferențierii, ca element esențial al talentului.
Teoria sincronismului și a diferențierii deschide capitolul „Evoluția poeziei lirice” din
„Istoria literaturii române contemporane”, oferind un suport teoretic demonstrației pe care criticul o
face cu privire la literatura română de la începutul secolului al XX-lea.

E. Lovinescu:
- cenaclul și revista „Sburătorul”,
- obiectivele grupării,
- principiile estetice,
- opera (scurtă prezentare),
- principalele idei/ concepte (spiritul veacului, legea imitației, teoria sincronismului,
principiul diferențierii, mutația valorilor estetice).

„Sincronismul înseamnă, după cum am spus, acțiunea uniformizatoare a timpului asupra

vieții sociale și culturale a diferitelor popoare”.
„Există, cu alte cuvinte, un spirit al veacului sau ceea ce numea Tacit un saeculum, adică o
totalitate de condiții configuratoare a vieții omenirii”.
„spiritul timpului e, așadar, firul conductor al istoriei în controversele faptelor. Prezent
pretutindeni, el se dezvoltă, totuși, în unele țări mai intens: la Roma și Atena în antichitate; la
germani, în timpul evului mediu; în Italia, în epoca Renașterii; în Franța, în veacul XVII și sfârșitul
veacului XVIII”.
În contemporaneitate, spiritul veacului se manifestă pretutindeni, pentru că s-au diversificat
modalitățile de comunicare și s-a sporit rapiditatea cu care informațiile ajung la destinatar.
„Cu intensificarea mijloacelor de interpenetrație, caracterul local al tuturor fenomenelor
spirituale tinde să dispară. Prin internaionalizarea curentelor, prin fuziunea concepțiilor și
credințelor ce stau îndărătul oricărei manifestări artistice, spiritul de uniformizare progresează atât
de mult încât a făcut pe unii cugetători să prevadă posibilitatea dispariției, prin lipsă de conținut
original, a formelor de artă națională”.
„imitația simplă, fără asimilare nu reprezintă o valoare pozitivă și, după o scurtă fază de
imitație integrală, acritică, totul se adaptează, instinctiv, fără teorii și dezolare, temperamentului
etnic în forme, care, de n-au meritul originalității desăvârșite, constituie, totuși unul din modurile
obișnuite ale originalității”.
„Prin mutația valorilor estetice nu trebuie totuși să înțelegem că se realizează un progres”.
„Este așadar, inutil și dificil de a proclama superioritatea, de pildă, a lui Dante asupra lui
Homer, lui Shakespeare asupra lui Dante, sau a lui Goethe asupra lui Shakespeare, întrucât, fiecare
dintr-înșii se integrează într-o civilizație, într-o formulă estetică și trebuie considerat în sine și prin
raportare numai la acea civilizație și formulă estetică. A-i compara între ei înseamnă aproape a
compara valori eterogene”.
Etic și estetic
„În ceea ce privește eticul, stăm încă pe poziția schopenhaurianaă, exprimată cu atâta
constanță la noi de Maiorescu, a caracterului moral al oricărei opere de artă; există în fenomenul
contemplației estetice o astfel de înălțare, de despersonalizare, de obiectivare, încât devine de la
sine morală”.