Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Se întîmplă
aşa, că pe la doisprezece-treisprezece ani unuia din băieţi încep să-i placă pietrele. Aşa a fost
şi cu tată-meu : la doisprezece ani a îndrăgit pietrele. Fel de fel de pietre mai mari, mai mici,
stînci, pietricele... Pietre de tot felul. Şi într-o zi a prins de veste tată-său, Leonida, şi a
început să-l ajute. Dar nu pot spune că l-a învăţat, propriu-zis. L-a ajutat doar să le citească...
— Nu prea înţeleg, spuse Emanuel, zîmbind încurcat.
— Da, recunosc, pare curios. E un dar ciudat. Cum să vă spun ? Sînt oameni care
citesc în stele sau în drojdie de cafea, sau în boabe de porumb. Noi, Beldimanii, citim în
pietre... Un talaz crescut peste măsură se sparse asurzitor şi se rostogoli alb pe plajă.
Beldiman întoarse capul, privirile i se opriră pe copiii tăvălindu-se în spumă, şi zîmbi.
— Uite, bunăoară, cum se întîmplă adineauri cu prietenul dumneavoastră
Vălimărescu, continuă el. I-am văzut pe amîndoi şi, de departe, mi s-au părut tineri şi fericiţi
şi am vrut să văd ce le pregăteşte viitorul. Am cercetat locul pe care stătuseră. Rareori se
întîmplă să nu fie decît nisip curat, fără o singură piatră, fără pietricele. Mi-s de-ajuns cîteva
pietre. Chiar pe locul unde se aşază omul sau pe alături. Uneori, pietrele cu tîlc se găsesc
destul de departe de locul ales de cineva ca să se aşeze; Le caut din ochi şi cînd dau de ele,
înţeleg ce se va întîmplă. înţeleg după forma lor sau după anumite colţuri şi direcţia
colţurilor, şi culorile pietrei, căci într-o parte e mai întunecată, în altele e luminoasă, colorată,
vărgată. Şi atunci citesc în pietre şi înţeleg ce-l aşteaptă pe omul care s-a aşezat lîngă ele sau,
uneori, de-a dreptul pe ele. Pentru că, după cîte m-am lămurit eu, niciodată omul nu se aşază
la întîmplare. Fiecare se aşază după cum îi e scris. N-ai văzut? Te îndrepţi spre un loc, ţi se
pare că e frumos, te pregăteşti să te aşezi şi apoi vezi că e mai frumos locul de alături. Dar
cînd te aşezi acolo, simţi că ceva nu-ţi prieşte şi iar te schimbi, pînă ce te înseninezi deodată,
şi te întinzi şi parcă toate sînt dintr-o dată bune şi frumoase, parcă toată lumea e a dumitale.
Ţi-ai găsit locul care ţi-era scris şi care te aştepta. Emanuel îşi stinse ţigara strivind-o,
afundînd-o încet în nisip, pînă ce-o îngropa în întregime.
— Bine, să spunem că e aşa, făcu el, să spunem că fiecare îşi caută locul care i se
potriveşte. Dar cum de poţi ghici viitorul cercetînd pietrele ?...
— Nici eu nu ştiu prea bine cum să vă explic. E un dar de la Dumnezeu. Mă uit la
pietre, la pietricele şi încep să văd. Uite, începusem să vă povestesc de Vălimărescu, dar m-
am luat cu vorba şi l-am uitat. Să vă spun cum a fost. Am cercetat locul şi am văzut deodată
o piatră rea, piatră fără noroc. Sta pe jumătate îngropată în nisip, şi aşa cum se înfundase
singură, cu colţul negru spre miazăzi, rînjind ca o piază-rea, am înţeles că tinerii aceştia nu
vor sta mult pe aici. Dar de-abia după ce-am luat-o în mână şi am întors-o pe toate părţile,
am văzut cît nenoroc se citea în ea. Azi, mîine primesc telegrama şi pleacă... Păcat ! oftă
trăgîndu-şi pălăria pe frunte. Emanuel îl ascultase, privindu-l adînc în ochi, concentrat. Cînd
tăcu, îşi lăsă amîndouă mîinile în nisip şi începu să se joace, scormonind.
— E teribil să poţi citi lucrurile acestea triste şi tragice... (Mircea Eliade – Ghicitor în
pietre)
Oficiu: 10 puncte