ADAPTAREA COPILULUI PREȘCOLAR LA MEDIUL DIN GRĂDINIȚĂ ÎN

DEBUTUL PREȘCOLARITĂȚII
Prof.GUȚU MIHAELA,
GRĂDINIȚA CU P. P. NR. 12 HUȘI
Socializarea de bază permite deprinderea regulilor de comportare, a normelor și a valorilor însușite la
vârste fragede, pe care o numim bagajul informațional și afectiv al fiecărui copil.
Atunci când copiii cresc și se dezvoltă alături de părinți spunem că avem o dezvoltare corectă, pozitivă din
punct de vedere social și psihologic. Comportamentele sociale de bază sunt achiziționate de către copii prin
observare, imitare a celor din jur, iar comportamentele sociale complexe, atitudinile, convingerile, motivele,
mentalitățile sunt asigurate de alte forme de învățare socială, forme care se situează în continuarea imitației.
Prin socializare copilul este condus spre dobândirea regulilor vieții, a obișniunțelor, asimilarea experienței
sociale, formarea trăsăturilor de personalitate.
Familia este cel mai important agent de socializare, este locul în care copiii învață să devină umani și în care
se formează conduitele sociale de bază:
- situația de educație morală, unde i se transmit copilului regulile morale;
-situația de învățare cognitivă, unde copilul învață sistemul de cunoștințe, atitudini și deprinderi necesare
convețuirii în societate;
-situația ce angajează imaginația, dezvoltând gândirea creativă;
-situația de comunicare dezvoltă latura afectivă specifică omului;
Educația incorectă în familie conduce la apariția nevrozelor în preșcolaritate, a fobiilor, iar mai târziu a
intoleranței, depresiei și în general la o adaptare foarte grea la grădiniță, la condițiile ulterioare de viață.
De aceea este indicat să se evite cele două extreme: dragostea exagerată şi înstrăinarea, care conduc la
neîncredere în forţele proprii şi necomunicare.
-autoritarismul excesiv al părinţilor. Copilul trebuie să înţeleagă şi să înveţe regulile unui comportament
adecvat, fără ameninţare cu pedeapsă din partea părinților . Această atitudine a părintelui nu face decât să-l
înveţe un comportament inacceptabil social iar copilul nu va învaţă să se autostăpânească şi să nu răspundă
la frustrare prin agresiune
. hiperprotecţionismul  apare în cazul unui contact permanent , fizic şi social, între mamă şi copil, la vârsta
la care ar fi trebuit să se instaleze relativa lui independenţă, prin frecventarea grădiniței, petrecerea timpului
cu bunicii. Mamele acestor copii limitează tendinţele copilului de a capăta autonomie, de a se îmbrăca
singur, de a se spăla și mânca singur. Efectele pe termen lung ale acestui tip de dominare asupra copilului
sunt reprezentate, în primul rând, de lipsa de autonomie, de anxietate şi de conduite de tip infantil.
-indulgenţa caracterizată de un control neadecvat al activităţii copilului, acceptare şi supunere fără
discernământ cererilor copilului. Această atitudine favorizează dezvoltarea agresivităţii cu cele două tipuri
de manifestare majoră: crizele de mânie (tulburări de comportament apărute ca urmare conflictului dintre
personalitatea copilului, în plină afirmare şi atitudinea permisivă a părinţilor) şi opoziţionismul/negativismul
(atitudine nejustificată de refuz, rezistenţă sau ostilitate faţă de orice fel de ofertă) şi
influenţează performanţele şcolare de mai târziu.
- agresivitatea părinţilor, a cărei cauză principală a fost stabilită de studiile psihologice şi sociale ca fiind
reprezentată de experienţa personală dezastruoasă din timpul propriei copilării. Acestor moduri greşite de a
iubi subscriu:
 perfecţionismul  părinţilor care accentuează toate defectele copilului şi îl descurajează;
 nervozitatea, defect major al părinţilor, care îl face pe copil să fie instabil, contrariant, neascultător,
în fapt imitându-şi părinţii.
   Un climat afectiv care nu conferă siguranţă în faţa mediului, încă necunoscut şi neobişnuit pentru copil, va
genera, mai târziu, traume fizice, afective, intelectuale şi sociale, va conduce la dificultaţi în manifestarea
încrederii în oameni şi în stabilirea de bune relaţii cuceilalti. Dacă părinţii nu dozează atent, afectiv, relaţia
dintre ei si copil, atunci acesta va fi greu de integrat în colectivitate şi chiar în propria familie iar în viitor
nu va putea să aibă viaţa de relatie atât de indispensabilă omului. 
Intrarea în grădiniţă este pentru copilul preşcolar un eveniment social important iar  procesul adaptării la
noua situaţie nu este foarte uşor. Copilul care trece pentru prima oară pragul gradiniţei, părăsind universul
familiar de acasă trăieşte o aventură surprinzătoare: acasă era singurul reprezentant al generaţiei sale, într-un
mediu alcătuit din personaje de dimensiuni şi de importanţă diferite, însă caracterizate prin faptul de a fi,
toate, de neînlocuit. De la locul său bine stabilit de părinţi, printr-o trecere mai mult sau mai puţin bruscă, se
trezeşte într-un mediu nou,de la care nu ştie ce să aştepte şi căruia nu ştie cum să-i răspunda.
Primul fenomen care se produce este o stare de tensiune, generată de efortul stocării de către copil a unei
cantităţi excesive de informaţii noi, între persoane pe care acum le vede pentru prima data..
Adaptarea,inclusiv de grup, se realizează ca acomodare şi asimilare a ceea ce este important în
caracteristicile grupului, ale solicitărilor pe care le impune şi ale ofertelor de acceptare.
Grădiniţa este un cadru grupal mai larg decat familia ceea ce presupune, pe de o parte, o cantitate de
neprevăzut şi, pe de altă parte, impune cerinţe mai severe conduitei copilului: un orar mai diversificat şi
complex care necesita noi solicitari de adaptare prin faptul că se creează un discret disconfort deoarece până
atunci el parcurgea variate situaţii, fără programări clare. Mai mult, există aici o circulaţie de afecţiune mai
reţinută decât în familie, rigori reverenţioase, o mai mare solicitare de a controla personal propria igiena şi
modul de a mânca astfel încat toate acestea solicită eforturi de adaptare. În faţa tuturor acestor lucruri
neobisnuite, ceea ce socotea el ca reprezentând adevărul absolut se clatina şi se trezeşte, singur, fără
“armură”, într-o lume care nu se bucură de nici o prejudecata favorabilă. Adaptarea la întreg ansamblul
cerinţelor ce se exprima faţă de el este reprezentată de adaptarea la trei planuri ale conduitelor: planul
deservirii, planul activităţilor obligatorii şi planul integrării în colectivitate.
În baza socializarii efectuate anterior în familie, depinde o adaptare bună, caracterizată de conduite de
curiozitate şi investigaţie activă, de relaţii rapide cu cei cu care va interacţiona în acest mediu. În afara unor
cazuri excepţionale copiii se adaptează bine: odată acceptată separarea provizorie de mamă, gradiniţa pare
să-i ofere un sentiment de siguranţă, o lume pe măsura sa în care, treptat, se va simţi mai liber şi mai
puternic. Pătrunderea copilului în noul mediu al gradiniţei, unde intra în contact cu persoane straine,
generează reactii afective variate: unii se adapteaza rapid, alţii dificil sau chiar deloc.
Tipuri de adaptare întâlnite în grădiniță:
- adaptare bună: copilul se desparte cu ușurință de părinți, stabileşte relativ repede relaţii cu educatoarea dar
cu copiii mai selectiv şi mai restrâns ;
- adaptare intermitent tensionată, caracterizată de nervozitate, reţinere tacită a persoanei ce îl însoţeşte,
dispoziţie alternantă, nesiguranţă dar şi curiozitate faţă de ambianţă.
- adaptare continuu tensionată cu nervozitate de fond, insistenţe verbale, stabilirea unor relaţii foarte reduse
cu educatoarea şi cu ceilalţi copii, conduite de abandon evidente.
- adaptare dificilă: refuzul copilului de a se despărţi de persoana însoţitoare, apare refuzul de a vorbi
(mutism, inhibiţie), blocarea curiozităţii şi a investigaţiei,dispoziţie tensionată şi reţinută.
- atitudine de neadaptare radicală cu refuz activ al copilului de a se despărţi de persoana însoţitoare,
negativism, uneori violent, conduită refractară şi chiar agresivă uneori. Procesul de adaptare este relativ
dificil şi complex, având particularităţi în care se exprimă vârsta, temperamentul şi experienţa anterioară dar
adaptarea la mediul grădiniţei oferă un potenţial foarte mare de socializare a copilului. Majoritatea copiilor
trec peste acest obstacol dificil mai ales daca educatoarea întelege starea prin care trece copilul și se
desfăşoară sub ochii săi şi dacă părinţii ştiu să uşureze încercarea la care este supus copilul, prin încurajări
și descrieri plăcute la adresa educatoarei si a grădiniței. Educatoarea este principalul
intermediar între preşcolar şi lumea nouă: educatoarea
este privilegiată din plin de atenţia copilului şi, ca atare,intră în zona socializarii de prim grad. Mai mult,
acum se produc interesante fenomene de transfer afectiv şi de identificare afectivă, în sensul că preşcolarul
îşi transferă toată dragostea şi atenţia către educatoare, cu care se şi identifică, aceasta fiind pentru el un
efort de substitut al mamei. O mare parte din viaţa copilului se va desfăşura de-acum în grădiniţă iar de
armonia dintre cele doua medii educaţionale reprezentate de părinti şi educatoare depinde dezvoltarea
viitoare a copilului.
Studiu de caz:
Se prezintă la grădiniță o fetiță pe nume P E , în vârstă de 3ani și 3 luni. Fetița trăise o experiență neplăcută
la o altă grădiniță, fapt pentru care nu -și mai dorea să meargă la grădiniță. Pentru o perioadă de timp fetița a
stat acasă cu părinții. Peste ceva timp, mama o informează în prealabil pe fetiță că va merge la o altă
grădiniță unde va avea ca educatoare o doamnă prințesă. Îi descrie copilei că noua grădiniță este ca un palat
unde merg copiii și sunt întâmpinați de doamnele educatoare prințese.
Pentru o cunoaștere mai amănunțită a copilului, mama acesteia, contatează educatoarea, prin care îi face o
descriere fetei atât din punct de vedere al dezvoltării fizice, cât și comportamental.
La întâlnirea fetiței cu doamna educatoare, prima întrebare adresată de către fetiță educatoarei a fost :
P E :Tu esti doamna prințesă?
R: Da
P E: De ce ești doamna educatoare prințesă?
R: Pentru că eu aici, fac multe magii! Îi fac pe copii să râdă, să fie fericiți, să se bucure alturi unii cu alții, să
se joace, să fie iubiți, să înțeleagă că a doua familie este grădinița, să se simtă în siguranță.
P E: Te iubesc de nu mai pot!
În momentul aplicării rutinelor, fetița a început să plângă, deoarece ea nu vrea să spele mâinile, ea nu
mănâncă, etc și dorește să meargă la mama ei, moment în care au apărut stările de furie, tristețe, etc.
Prin exemplul de bună practică, discuții și multe explicații, fetița a înțeles că la grădiniță sunt mult reguli ce
sunt aplicate și respectate de către copii, dar și de adulți. A doua zi la sosirea în grădiniță, fetița i-a dăruit
doamnei o inimioară roșie, un semn al afecțunii față de doamna. Doamna educatoare a păstrat cu mult drag
inimioara oferită de fetiță și ori de câte ori fetița ignora regulile grupei, doamna îi arăta inimioara și modul
de a o păstra. Puțin câte puțin au fost eliminate barierele de comunicare dintre fetiță și ceilalți copii, sau
diminuat stările de anxietate, furie, nervozitate, fetița s-a adaptat la grădiniță, iar problemele au fost
eliminate. Prin experienţă şi formare copilul dezvoltă aptitudini şi deprinderi de: joc, învăţare şi muncă,
favorizează dezvoltarea acestora, supusă în mod esenţial împrejurărilor mediului în care trăiește.
Competenţele pe care trebuie sa le aiba educatoarea cu rol de modelare a personalităţii preşcolarului sunt
sintetizate, astfel:
- în primul rand cadrul didactic trebuie să fie o persoana căreia să-i placă copiii, nu copiii ideali, ci copiii
aşa cum sunt ei, cu felul lor de a se purta, de a se manifesta şi de a înţelege lucrurile. Educatoarea are un
important rol în formarea etică a copilului astfel încat nu trebuie să priveasca în termenii de “copil bun” sau
“copil obraznic” ci, unindu-şi eforturile cu părinţii, să lupte împotriva atitudinilor greşite, daca acestea
există.
- cadrul didactic trebuie să constituie un model de adult atât pentru copil, cât şi pentru părinţii acestuia.
Copiii îi urmăresc pe adulţi, îi observă şi ascultă ce spun ei. Deşi familia continua să aibă cea mai puternică
influenţă asupra copilului, în perioada frecventării grădiniţei părinţii trebuie să accepte faptul că şi alţi adulţi
devin importanţi pentru el şi că acest lucru nu înseamna că dragostea copilului pentru ei s-a diminuat.
Copilul şi-a extins aria de socializare, a înţeles şi a acceptat şi existenţa altor reguli decât cele ale familiei şi
încearcâ să se adapteze lor. Ar fi greşit ca părinţii, simţindu-şi autoritatea “ştirbită”, să insiste, impunându-şi
părerea în defavoarea cerinţelor educatoarei căci nu ar reuși decât să diminueze autoritatea acesteia în faţa
copilului, creând confuzie şi tensiune.
Şi părinţii, şi educatoarea constituie modele pentru copil iar aceste modele nu trebuie să fie conflictuale.
- cadrul didactic trebuie să aibă o profunda cunoaştere teoretică şi practică a copilului si copilăriei, folosind
aceasta ştiinţă pentru a promova dezvoltarea sănătoasa a copilului, pentru a
îndruma eforturile acestuia în direcţia propriei sale maturizari, pentru a crea o ambianţa favorabilă susţinerii
acestor eforturi.
- o alta calitate a educatoarei este atitudinea sa pozitivă faţă de familie: trebuie să vada întotdeauna copilul în
contextul familiei, să cunoasca situaţia familiei şi influenţele ei asupra copilului. Acest lucru nu semnifică o
intruziune în viaţa familiei sau emitere de critici la adresa unuia din membrii familiei copilului ci
exprimarea, prin cuvinte şi acţiuni, a sprijinului său pentru nevoile acestuia şi pentru depăşirea diferitelor
greutăţi ce pot apărea datorita schimbărilor fizice şi psihice inerente unei dezvoltări normale.
Numai în grup copilul are posibilitatea să se compare, să-şi evalueze capacităţile şi limitele, să-şi formeze
imaginea de sine mai obiectivă, premise importante în încadrarea sa ulterioara în noi grupuri şi, în general,
în societate. Limitată la cercul familiei în primii trei ani de viaţă, lumea copilului se lărgeşte treptat,
incluzând caracteristicile noii comunităţi în care trăieşte. Relaţiile care se leagă în timpul preşcolarităţii, cu
fiinţe care nu apartin cercului său de familie, influenţează procesul de conturare a imaginii şi conştiinţei de
sine: aprecierea pozitiva a celorlalţi conduce la îmbogatirea eului .
 BIBLIOGRAFIE:
J. Piaget, 1970, p.295-298, în Revista „Învăţământului Preşcolar”, nr.3-4/1997
A.Cosmovici, 1996, p.171-176
E. Stanciulescu, 1996, p.153
A.Berge,Profesiunea de pǎrinte, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, p.11-18
P.Osterrieth ,1973, p.164-165
M.Segalen, 1981 apud E.Stanciulescu, 1997, p.128
P.Osterrieth,Copilul şi familia, Editura Didactica şi Pedagogica, Bucureşti, 1973, p.168
P. Osterrieth, 1973, p.17
A.Moisin, 1995, p.20
Şt. Năstăsescu-Cruceru, 1980, p.4-7, în Revista ”Învăţământului preşcolar” nr.1-2/1999