1.

Noţiunea de arhetip - scrie Jung - derivă din observaţia repetată adeseori că miturile şi
poveştile literaturii universale conţin teme bine definite care reapar pretutindeni şi întotdeauna.
Întîlnim aceleaşi teme în fanteziile, visele, ideile delirante şi iluziile indivizilor care trăiesc în
zilele noastre." Aceste imagini tematice sînt reprezentări ale arhetipurilor, au la bază un arhetip.
Ele ne impresionează, ne influenţează şi ne fascinează.
Inconştientul cu tot ce primeşte şi păstrează în el, şi trebuie să recunoaştem că aici se află partea
importantă a mentalului nostru, comunică constant cu partea lui conştientă Aceasta continuă şi
constantă comunicare a fost numită de Blaga personanţă , de la latinescul per-sonare (a răsuna).
Ar fi vorba de un fel de melodie ce se transmite conştientului, melodie prin care inconştientul ne
spune cum a înţeles realitatea , înţelegere realizată cu ajutorul categoriilor sale. Atât conştientul
cât şi inconştientul formează conştiinţa umană, sufletul nostru. Din acest punct de vedere pare
destul de normal să existe o comunicare continuă între cele două modalităţi ale conştiinţei.
La Jung, Umbra (ca arhetip) este personificată de diavol, aşa cum Dumnezeu este personificarea
Sinelui. În poezia lui Blaga găsim acest aspect al dualităţii fiinţei umane: "învrăjbiti /de-o
veşnicie Dumnezeu şi cu Satana /au înţeles că e mai mare fiecare/ dacă-şi întind de pace mâna. Şi
s-au împăcat/ in mine: împreună picuratu-mi-au în suflet /credinţa şi iubirea şi-ndoiala şi
minciuna./ Lumina şi păcatul/ imbrăţişându-se s-au înfrăţit în mine-ntâia oară/ de la-nceputul
lumii".
2. Lucian Blaga, în poemul Ulise ne propune un erou (eu liric) a cărui condiţie e comparabilă cu
aceea a poetului din primele volume ale autorului şi în special din Poemele luminii: aflat între
orizontul divin şi cel uman – mai exact în universul misterelor: „pe liman de golfuri”, între
pământ şi apă, cunoaştere şi necunoaştere, bine şi rău, timp şi spaţiu, orizontal şi vertical,
luciferic şi paradisiac. Şi, extrapolând, am putea spune că acest Ulise aparţine marginilor lumii şi
ale timpului. „Limanul” ca spaţiu al contemplării, poate simboliza şi pragul/trecerea dar şi locul
sacru al aşteptării reunirii cuplului (în plan uman) şi al insinuării divinului în om (sub aspect
spiritual). Alungarea oaspeţilor (intruşilor) din „domnia”, „casa” şi „viaţa” Penelopei reprezintă
şi ea o metaforă a întoarcerii, căreia Homer, în Odiseea, i-a acordat un spaţiu mai vast şi
semnificaţii multiple. Poemul de faţă este conceput ca o amplă invocaţie adresată Penelopei, care
nu mai este percepută în modernitate ca fiinţă iubită ci mai degrabă ca proiecţie tardivă a urmelor
trecutului, ca apariţie a Mayei (Iluzia). Metafora netedei oglinzi vine să întregească şi ea
perspectiva unui univers pălind în memorie, care se pierde încetul cu încetul şi pentru care
avertismentul „ia seama” devine un strigăt al neputinţei eroului însuşi de a păstra întreagă
imaginea „vieţii, pragului, tindei, Penelopei” şi nu o chemare a ei spre a (re)veni. Înversiunea
accentuează, peste ideea de claritate, imaginea profunzimii şi liniştii necunoscutului (iar mai
târziu, prin numirea tărâmului Hades, va trimite la ideea morţii). Iar motivele centrale ale poeziei
devin „neteda oglindă” (amintirea, umanul) şi „marea clară” – (viaţa, moartea, absolutul).
În absenţa eternului noi – element al împlinirii sau re-împlinirii cuplului, dativul posesiv „ţi-”
(„ţi-am golit de oaspeţi...”) nu apare decât pentru a reitera o alteritate acoperită de linişte şi de
spectrul înstrăinării.
3. Diferența dintre Ulise din opera lui Lucian Blaga, și a celui din mit o observăm prin calitățile
pe care le posedă, și anume, în mit Ulise este șmecher, isteț, iubitor de femei și dornic de
aventuri. În opera, observăm că eul liric (Ulise) se află între două lumi, divină și umană; între
bine și rău.