CAPITOLUL I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE
1.1. Dezvoltarea şi amploarea proceselor torenţiale în România

Din suprafaţa totală a ţării noastre, regiunile cu relief accidentat

(munţi şi coline înalte) reprezintă circa 55%. Mare parte din acest teritoriu
este grefat pe un substrat litologic puţin rezistent la eroziune, format din
depozite sedimentare necimentale sau slab cimentate, cum sunt depozitele
pluviolacustre de pietrişuri, nisipuri şi argile din zonele de piemont sau
depozitele cu alternanţe de gresii, marne şi argile din zona flişului. Sub
raport climatic se constată, pe acest teritoriu, existenţa unui regim de
precipitaţii deosebit de agresiv, atât ca intensitate a ploilor căzute cât şi ca
raportul frecvenţei lor.
În astfel de condiţii de relief, rocă şi precipitaţii, foarte favorabile
creării unei stări potenţiale de torenţialitate, principalii factori care au dus la
declanşarea fenomenelor torenţiale din zona montană şi colinară din ţara
noastră şi, implicit, la dereglarea regimului hidrologic al majorităţii
cursurilor de apă, au constat din alterarea funcţiilor de protecţie, ale
învelişului vegetal, şi dereglarea funcţiilor fizico-biologice ale solurilor.
În special, prin exploatarea neraţională şi distrugerea sălbatică a
pădurilor - acest important factor regularizator al debitelor cursurilor de apă
- au fost create condiţiile declanşării unor intense fenomene de torenţialitate,
în urma cărora aproape toate ramurile economiei naţionale suferă, an de an,
direct sau indirect, pagube însemnate.
La cele de mai sus, s-a adăugat folosirea unei agrotehnici neraţionale,
primitive, pe terenuri agricole în pantă, precum şi practicarea unui păşunat
abuziv.
Iată de ce, din suprafaţa ţării noastre - aproximativ 38%, au ajuns în
stadiul de terenuri degradate (terenuri erodate, terenuri cu alunecări, nisipuri
mobile) pe care se înregistrează o pierdere a productivităţii solului variind
între 20% şi 100%. Din suprafaţa totală a terenurilor degradate, aproximativ
2.000.000 de hectare sunt afectate de eroziune avansată şi alunecări de teren
sau reprezintă nisipuri mobile, care nu pot fi refăcute decât prin măsuri şi
lucrări complexe, care situează reîmpădurirea pe primul plan.
Din aceste terenuri, suprafaţa de circa 700.000 de hectare este atât de
grav degradată (eroziune torenţială, alunecări) încât a devenit practic
neproductivă.
În afară de terenurile degradate, menţionate mai sus, inventarierile au
arătat că peste 60% din lungimea reţelei hidrografice a ţării are un puternic
caracter torenţial.
Fenomenele torenţiale şi de degradare a terenurilor se fac simţite pe o
arie mult mai întinsă decât aceea pe care se produc, cauzând pagube
economiei naţionale în principal prin :
- scăderea sau chiar pierderea totală a fertilităţii solului ;
- perturbarea regimului hidrologic normal al cursurilor naturale de
apă, cu toate urmările deosebit de păgubitoare ce decurg din acest dereglaj:
favorizarea producerii inundaţiilor catastrofale; avarierea sau distrugerea
obiectivelor interceptate de viituri (instalaţii industriale, amenajări
hidroelectrice, căi de comunicaţie, aşezări omeneşti); colmatarea lacurilor de
acumulare; înălţarea patului albiilor cursurilor mari de apă în zonele mijlocii
şi inferioare.
Potrivit datelor estimate prin “Studiul privind lucrările de amenajare a
bazinelor torenţiale în perioada 1976-2010”(A. Costin, Al. Apostol, H
Gaspar şi S.A. Munteanu), bazinele hidrografice mici (până la 2.000 ha) cu
torenţialitate excesivă,în număr de circa 5.600, se extind pe o suprafaţă de
aproape 1,9 milioane hectare, care este concentrată în zona de munte şi de
dealuri înalte ( de circa 13 milioane ha ) şi reprezintă peste 15% din aceasta.
Procentul de torenţializare pe fiecare mare bazin hidrografic variază în
funcţie de condiţiile fizico-geografice locale: circa 31% în Bazinul
Hidrografic Argeş, 20% în Bazinul Hidrografic Jiu, 25% în Bazinul
Hidrografic Ialomiţa.
Pe primul loc, în privinţa densităţii bazinelor hidrografice mici
torenţiale din ţara noastră se situează spaţiul extracarpatic cuprins între
râurile Cerna şi Putna, care este dezvoltat în sedimentele friabile din zona
dealurilor şi respectiv în stratele de argilă, marne şi gresii, din zona munţilor.
Urmează, în ordine, sectorul acoperit cu roci sedimentare din bazinul
Bistriţei (Neamţ), o parte din bazinul râului Moldova şi bazinele unor
afluenţi ai Mureşului (Ampoi, Arieş, Sebeş), Oltului (Tărlung), ai Crişurilor ,
Someşului şi Tisei (Ruscova).
Din suprafaţa de 1,9 milioane hectare menţionată mai sus, 44% (836
mii ha) este cuprinsă în fondul forestier, iar 56% (1.064 mii ha, din care
352 mii ha cu degradări ) în fondul funciar agricol. Transportul mediu anual
de aluviuni din interiorul acestui areal a fost apreciat la 18,3 milioane metri
cubi, ceea ce înseamnă că, în perioada de 35 ani pentru care s-a făcut
prognoza (1976-2010), bazinele hidrografice torenţiale din România urmau
să trimită, spre restul reţelei hidrografice colectoare din aval, impresionantul
volum de 640 milioane metri cubi aluviuni.
Din acelaşi studiu a reieşit că aluviunile provin în proporţie de 58% de
pe versanţi şi în proporţie de 42% din albiile reţelei hidrografice. S-a estimat
că doar 8% din aluviuni provin din fondul forestier, faţa de 92% cât
reprezintă aportul terenurilor agricole în pantă. Aceste date scot în evidenţă,
implicit, rolul hidrologic şi antierozional al pădurii, rol care a fost confirmat
de numeroase cercetări, inclusiv de cele referitoare la turbiditatea medie a
râurilor. A rezultat că acest indicator atinge valorile cele mai reduse (sub 100
g/m3 ) în regiuni bine împădurite, faţă de circa 5.000 g/m3 în zonele montane
şi colinare intens despădurite şi cu substrat puţin rezistent la eroziune.
După reîmpădurire, torenţialitatea acestor zone se diminuează, dar nu
se stinge, fiindcă după înlăturarea pădurii şi grefarea puternică a eroziunii pe
reţeaua hidrografică, transportul de aluviuni nu poate fi stăvilit numai prin
reîmpădurirea versanţilor. Reţeaua hidrografică se “reface” incomparabil
mai greu decât versanţii, deoarece în albii este locul concentrării scurgerilor,
aici adâncimea curenţilor creşte, iar puterea de eroziune şi de transport de
aluviuni este cea mai mare.
În aceste bazine aparent refăcute, dacă judecăm numai după starea
versanţilor, patul albiei naturale şi malurile aferente - care nu ocupă decât un
procent foarte redus din suprafaţă ( în general sub 1% - 2% ) - furnizează,
peste 70% - 80% din volumul total (mediu anual) de aluviuni, transportat din
întregul bazin.
Este vorba, deci - dacă comparăm sugestiv - de un histerezis
hidrologic torenţial, prin decalajul măsurat în timp între curba degradării
versanţiior prin despădurire şi curba refacerii reţelei hidrografice, după ce
versanţii bazinului au fost reîmpâduriţi. Altfel spus, dacă parametrii
hidrologici ai versanţilor revin la valorile iniţiale (prin reîmpăduriri) sistemul
în ansamblul lui (adică bazinul) nu revine la starea iniţială de echilibru, ci
într-o stare mai mult sau mai puţin apropiată de aceasta, gradul de abatere
depinzând de întreaga succesiune de situaţii prin care bazinul a trecut în
cursul transformărilor anterioare, când a fost dezechilibrat prin acţiuni
antropice.

Figura 1.1. Histerezisul hidrologic torenţial

(S.A.Munteanu, I.Clinciu, 1993)

Figura 1.2. Două bazinete montane reîmpădurite, în care histerezisul

hidrologic torenţial este foarte pregnant
 Definit printr-un grad evident de ireversibilitate, fenomenul de
“histerezis hidrologic torenţial” este caracteristic multor bazine hidrografice
mici din zona de munte a României, care au fost în trecut puternic
torenţializate despăduriri, şi în care s-a reuşit stingerea principalelor focare
de eroziune accelerată pe versanţii bazinelor, totuşi albiile din cuprinsul lor
au rămas cu puternice degradări. Ele constituie surse apreciabile de aluviuni,
iar debitul lichid prezintă, încă, în timpul ploilor intense, variaţii cu
amplitudini foarte mari.
 CAPITOLUL II
CONŢINUTUL ŞI PARTICULARITĂŢILE ACŢIUNII DE
AMENAJARE A BAZINELOR HIDROGRAFICE
TORENŢIALE

În sensul hidrologic al noţiunii, amenajarea bazinelor

hidrografice torenţiale constă din aplicarea pe suprafaţa bazinelor, a
unui ansamblu de măsuri organizatorice şi de lucrări biologice, biotehnice
şi hidrotehnice în scopul principal al controlului apei şi solului
(S.A.Munteanu, 1975).
Astfel, un bazin hidrografic torenţial, în cuprinsul căruia apele şi
solurile sunt raţional şi permanent controlate, respectiv conservate,
dirijate şi folosite - are asigurate premisele fundamentale de a deveni un
bazin echilibrat din punct de vedere hidrologic. În acelaşi timp, el devine
apt, în cel mai înalt grad, pentru a asigura - în limitele impuse de cadrul
fizico-geografie dat - cele mai proprii condiţii de dezvoltare economică,
socială, culturală.
Numeroase şi importante aspecte privitoare la organizarea şi
dezvoltarea economică, şi în general, la ridicarea standardului de viaţă
în cuprinsul unui bazin hidrografic depind esenţial de măsura în care
regimul hidrologic al bazinului respectiv este echilibrat sau nu.
Pentru ca eficienţa acţiunii de amenajare să fie maximă, iar de
efectele ei să poată beneficia întreaga societate, este necesar ca
amenajarea bazinelor torenţiale să îndeplinească câteva condiţii
principale. Astfel, privind problema la nivelul fiecărui bazin în parte,
amenajarea trebuie să fie integrală şi complexă. Caracterul unei amenajări
de a fi „integrală” poate fi asigurat în două moduri:
 - pe de o parte, prin aplicarea tuturor măsurilor şi lucrărilor care
sunt necesare pentru un raţional control al apei şi solului în bazin; dacă
sunt omise unele sau altele dintre măsurile sau lucrările care sunt
esenţiale din punctul de vedere pe care îl discutăm aici, amenajarea nu
numai că este incompletă, dar ea poate avea efecte negative, care pot
duce la înrăutăţirea situaţiei din bazin;
- pe de altă parte, prin aplicarea ansamblului de măsuri şi
lucrări pe întreaga suprafaţă a bazinului, adică de la cumpăna apelor şi
până la confluenţa cu pârâul colector; amenajările parţiale (de pildă, cele
care au în vedere numai reţeaua hidrografică, cu neglijarea versanţilor)
riscă să aibă aceeaşi soartă ca şi amenajările incomplete, de la cazul
precedent, deoarece apele se colectează de pe întreaga suprafaţă a
bazinului şi nu numai de pe albiile care alcătuiesc reţeaua hidrografică
din bazin.
Amenajările trebuie să fie, în acelaşi timp, complexe. Cu alte
cuvinte, măsurile şi lucrările prevăzute pentru controlul apei şi solului
trebuie să fie reciproc integrate între ele, atât din punct de vedere tipologic
(al funcţionalităţii), cât şi din punct de vedere spaţial (de la cumpăna
apelor şi până la confluenţa cu pârâul colector), astfel încât, toate la un
loc, să constituie un ansamblu unitar.
Dintre lucrările principale - biologice, biotehnice şi hidrotehnice -
folosite în amenajarea bazinelor hidrografice torenţiale, rolul hotărâtor
atât în privinţa refacerii şi conservării solului, cât şi al regularizării
scurgerilor, revine lucrărilor biologice şi biotehnice. Multe dintre aceste
lucrări prezintă proprietatea de a se autoregenera şi de a da producţii,
fiind la fel de utile nu numai pe versanţii bazinului, ci şi pe reţeaua
torenţiala din bazin.
 Lucrările hidrotehnice sunt hotărâtoare, la rândul lor, pentru
consolidarea terenurilor surse de aluviuni, pentru atenuarea viiturilor şi
retenţia aluviunilor transportate la viituri, pentru asigurarea condiţiilor
necesare instalării vegetaţiei pe reţeaua torenţială din bazin. Orice
orientări unilaterale spre folosirea numai a lucrărilor hidrotehnice, cu
neglijarea celor biologice şi biotehnice, reprezintă un mod neştiinţific
de a trata problema şi neeficient din punct de vedere practic.
Principiul fundamental care trebuie urmărit, aplicat şi respectat,
constă în îmbinarea armonioasă a celor trei grupe de lucrări amintite
anterior, astfel încât să se obţină un efect hidrologic şi antierozional
maxim cu un minimum de cheltuieli.
Evident, după caz, accentul poate fi pus asupra unora sau altora
dintre lucrări, în funcţie de gradul de torenţialitate a bazinului, de natura şi
starea folosinţelor din bazin, de natura şi importanţa obiectivelor periclitate
de viituri, de urgenţa impusă pentru apărarea lor.
 CAPITOLUL III
BAZELE MORFOLOGICE, MORFOMETRICE ŞI
HIDROLOGICE.
MORFOLOGIA FORMAŢIILOR TORENŢIALE
3.1. Torentul. Viitura torenţială

Torenţii sunt cursuri naturale de apă caracterizate prin bazine

hidrografice relativ mici - de ordinul sutelor sau cel mult al câtorva mii de
hectare - cu pante repezi şi neregulate şi cu scurgeri reduse sau chiar nule în
cea mai mare parte a anului, dar care, în urma ploilor violente sau a topirii
bruşte a zăpezilor, prezintă creşteri mari, rapide şi de scurtă durată ale
debitului lichid însoţite, de regulă, de intense procese de eroziune, de
transport de aluviuni şi de sedimentare. Numărul Froude (Fr) are, în cazul de
faţă, valori mult mai mari decât unitatea (S.A. Munteanu, 1968, 1975, 1979).
Fenomenul de scurgere caracterizat prin creşterea aproape bruscă şi cu
amplitudini deosebit de mari a debitului lichid, creştere care este de scurtă
durată şi care este urmată de o descreştere la fel de rapidă, poartă numele
de viitură torenţială.
Pentru a avea o imagine asupra rapidităţii şi amplitudinii acestei
creşteri este suficient să subliniem faptul că, în urma unei ploi torenţiale,
debitul apelor unui torent poate să varieze. În numai câteva zeci de minute
sau cel mult câteva ore, de la valoarea zero la valori de ordinul zecilor sau
chiar a sutelor de metri cubi pe secundă.
Fără îndoială că, orice curs natural de apă poate înregistra anumite
creşteri ale debitului lichid care, dacă sunt importante, poartă numele generic
de viituri. Dar, de aici nu trebuie să se tragă concluzia eronată că noţiunea de
torent ar putea să fie extinsă asupra oricărui curs de apă care prezintă viituri.
Dimpotrivă, între viiturile produse de torenţi şi viiturile întâlnite la
cursurile mari de apă există deosebiri esenţiale, atât de ordin cantitativ cât şi
de ordin calitativ, deosebiri datorită cărora torenţii sunt consideraţi o categorie
aparte în ansamblul formaţiilor pentru care rolul proceselor de eroziune şi de
transport ale apelor curgătoare este dominant.
În primul rând, creşterile de debit la torenţi sunt aproape subite,
debitele de viitură atingând valorile de vârf în câteva minute, zeci de minute
sau cel mult câteva ore. La cursurile mari de apă, aceste creşteri sunt mult
mai lente - de ordinul zecilor de ore, al zilelor sau chiar al săptămânilor.
În al doilea rând, raportul dintre debitul de vârf al viiturii şi debitul
mediu multianual sau debitul mediu înregistrat între două viituri consecutive
atinge, în general, valori atât de ridicate încât acestea nu sunt comparabile cu
cele întâlnite la cursurile mari de apă decât în cazuri cu totul excepţionale şi
care, de obicei, nu depind de regimul hidrologic natural al cursului respectiv,
ci de apariţia anumitor accidente pe albie cum ar fi cedarea barajului de
retenţie al unei acumulări, ruperea unui zăpor.
În al treilea rând, apele de viitură se pot încărca în cazul torenţilor cu
cantităţi considerabile de aluviuni de toate mărimile, mergând de la fracţiuni
de argilă şi nisipuri şi până la blocuri mari de piatră, cu volume de zeci de
metri cubi. Puterea de eroziune a acestor ape, în timpul viiturilor torenţiale,
este atât de mare încât, deseori, turbiditatea creşte până la transformarea
scurgerilor în adevăraţi curenţi de lavă noroioasă, cu o greutate volumetrică a
amestecului de apă şi aluviuni de 1,5 - 1,8 mai mare decât cea a apei
limpezi.
În sfârşit, masele de aluviuni transportate de apele de viitură sunt
depuse în părţile inferioare ale torentului, acolo unde viteza apelor scade sub
anumite limite, dând naştere la acumulări cu aspect haotic şi cu structuri şi
forme caracteristice (denumite conuri de dejecţie sau agestre) şi distrugând
tot ce întâlnesc în cale: aşezări omeneşti, poduri, terasamente de artere de
comunicaţie, terenuri agricole. Nici un alt curs natural de apă nu
formează, în partea sa inferioară, depozite de tipul conurilor de dejecţie decât
torenţii.
Din cele prezentate mai sus se poate trage concluzia că torenţii
reprezintă cursurile de apă caracterizate prin cel mai dezechilibrat regim
hidrologic şi prin cea mai brutală şi agresivă forţă de eroziune, de
transport şi de sedimentare a aluviunilor.

3.2. Fenomenele torenţiale. Procesul torenţial

Scurgerea, eroziunea, transportul de aluviuni şi sedimentarea -

acest ansamblu de fenomene diferite ca forme de manifestare, mecanisme
de producere şi efecte provocate, dar indisolubil legate între ele prin
condiţionări reciproce în cuprinsul unui bazin hidrografic - sunt întâlnite la
toate cursurile naturale de apă. Dar, în cazul torenţilor, ele capătă
particularităţi şi îmbracă nuanţe specifice atât din punct de vedere hidrologic,
cât şi sub aspectul efectelor de modelare a reliefului.
De aceea, în limbajul de specialitate al acestui domeniu se vorbeşte
despre scurgerea torenţială (sinonimă cu viitura torenţială), eroziunea
torenţială, transportul torenţial şi sedimentarea torenţială.
Toate aceste patru fenomene (scurgerea, eroziunea, transportul de
aluviuni şi sedimentarea) reprezintă aşa numitele fenomene torenţiale.
Privite dialectic, sub raportul condiţionării lor reciproce, ele constituie
principalele faţete ale unui proces unic, dar deosebit de complex, cunoscut
sub denumirea de proces torenţial. Acest proces, cu toate cele patru aspecte
ale lui, fiecare mai intens sau puţin intens, după caz, caracterizează
torenţialitatea unui curs de apă natural, el reflectând, sub o formă sintetică,
atât particularităţile scurgerii în cuprinsul bazinului cât şi capacitatea de
eroziune, de transport de aluviuni şi de sedimentare a cursului de apă
respectiv.
Dintre cele patru fenomene amintite mai sus, cel mai reprezentativ
din punct de vedere hidrologic şi, totodată, cel mai impresionant sub aspectul
violenţei de manifestare şi al pagubelor provocate este viitura torenţială. De
aceea, nu de puţine ori, termenul general de proces torenţial este folosit
într-o accepţiune restrânsă, în sensul că el este considerat sinonim cu
termenul de viitură torenţială. O asemenea accepţiune este justificată
deoarece viitura torenţială constituie componenta fundamentală a procesului
torenţial, fără de care însuşi procesul respectiv nu ar fi de conceput.
„În cadrul bazinului hidrografic al unui curs natural de apă echilibrat din
punct de vedere hidrologic, dar care în urma intervenţiilor neraţionale ale
omului începe să se torenţializeze, viiturile torenţiale se manifestă, de regulă,
înainte de declanşarea vizibilă şi pe suprafeţe mari a eroziunii accelerate;
viiturile torenţiale constituie, în asemenea cazuri, semnalul de alarmă al
însuşi începutului dereglăm regimului hidrologic din bazin. Această situaţie
este specifică pâraielor torenţiale, adică acelor cursuri mici de apă care, deşi,
sub raport morfologic (suprafaţă, pante ale versaţilor şi ale reţelei
hidrografice), se aseamănă cu torenţii propriu-zişi, totuşi, ele se
deosebesc de aceştia din urmă prin debitul permanent, prin apa relativ
limpede în perioadele dintre ploi şi printr-un înveliş fitoedafic încă suficient de
dezvoltat pentru a putea frâna declanşarea eroziunii accelerate în bazin.
 Dimpotrivă, când este vorba de un torent propriu-zis, adică de un curs de
apă morfologic similar cu cel de mai sus, dar în bazinul căruia fenomenele de
eroziune accelerată au ajuns la grade avansate de intensitate şi s-au
declanşat pe suprafeţe mari, este de la sine înţeles că în aprecierea
torenţialităţii intră, cu o pondere decisivă, alături de viitura torenţială, şi
celelalte fenomene torenţiale amintite.
Este totuşi de subliniat că, şi în acest caz, folosirea particularităţilor
viiturii torenţiale pentru caracterizarea torenţialităţii este îndreptăţită atâta
timp cât, vorbind despre viituri torenţiale, se ia în considerare inclusiv
transportul excesiv de aluviuni”(S.A. Munteanu).
În limitele unuia şi aceluiaşi bazin, între procesul torenţial şi cel de
eroziune există o strânsă interdependenţă: primul îl determină, în anumite
condiţii favorabile, pe cel de-al doilea, iar acesta din urmă, la rândul lui,
furnizează materialul aluvionar cu care se încarcă apa, amplificând efectele
distructive şi prejudiciile provocate de viituri. Existenţa acestei
interdependenţe conduce la aplicarea unei tehnici principial unitare, de luptă
împotriva proceselor respective în cuprinsul unui bazin torenţial, dar cu
anumite particularităţi privind alegerea mijloacelor de combatere în fiecare
caz.
Aspectele comune între eroziune şi procesul torenţial constau din:
- în primul rând, în cuprinsul bazinelor hidrografice, aflate într-un
avansat stadiu de torenţializare, pe acelaşi teritoriu pe care se dezvoltă
procesele torenţiale, fenomenele de eroziune accelerată sunt, aproape
întotdeauna, prezente şi foarte intense;
- în al doilea rând, apa sub formă de scurgere superficială constituie
unul din factorii importanţi în apariţia şi dezvoltarea atât a proceselor
torenţiale, cât şi a fenomenelor de eroziune accelerată a terenurilor;
 - în al treilea rând, în cuprinsul bazinelor hidrografice torenţializate,
între procesele torenţiale şi fenomenele de eroziune există o strânsă
interacţiune, ele amplificându-se şi contribuind împreună la agravarea
situaţiei.
Insuficienta înţelegere a particularităţilor proceselor torenţiale în
raport cu fenomenele de eroziune a solului a condus, de-a lungul timpului,
la o serie de confuzii ştiinţifice şi practice. Deosebirile sunt, însă, esenţiale.
Astfel, în timp ce procesul torenţial (viitura torenţială) reprezintă un proces
tipic hidrologic, care caracterizează comportarea faţă de scurgeri a unui
curs de apă luat în ansamblul său, adică intre limitele bazinului de recepţia
(fig. 3.2), fenomenul de eroziune caracterizează comportarea solului şi/sau a
rocii faţă de scurgerea apei, pe suprafeţe restrânse.
Pe suprafeţele pe care s-a declanşat, eroziunea se manifestă în mod
continuu, gradat şi progresiv şi la orice ploaie care generează scurgeri (nu
numai la ploile torenţiale ), în timp ce procesul torenţial se produce brusc,
violent şi intermitent şi numai în timpul ploilor torenţiale.
Fenomenul de eroziune accelerată prejudiciază, în principal, prin
micşorarea productivităţii solului, pe când procesul torenţial (viitura) aduce
prejudicii pe de o parte prin dereglarea generală a regimului hidrologic
normal al cursurilor de apă, iar, pe de altă parte, prin avarierea sau distrugerea
obiectivelor pe care viiturile le interceptează în bazin.
În sfârşit, deosebiri apar şi din punctul de vedere al tehnicilor,
metodelor şi lucrărilor folosite, pentru combatere; astfel, lucrările de
combatere a eroziunii solului sunt necesare dar nu şi suficiente pentru
combaterea proceselor torenţiale.
După cum nu trebuie confundat procesul torenţial cu fenomenul de
eroziune a solului, tot aşa nu trebuie să se confunde torentul cu un simplu
teren degradat. Primul este un curs de apă care ia naştere, de cele mai multe
ori, într-o veche reţea hidrografică şi al cărui bazin prezintă anumite
caracteristici favorabile producerii viiturilor, în timp ce al doilea reprezintă o
suprafaţă de teren care, datorită spălării solului, şi-a pierdut, parţial sau total,
însuşirea de productivitate.

3.3. Geneza şi dezvoltarea fenomenelor torenţiale

Urmele descifrate de geologi şi geomorfologi dovedesc că

fenomenele torenţiale au apărut odată cu scurgerea apelor pe prima scoarţă
solidă a globului terestru, in unele epoci geologice, extinderea lor şi violenţa
cu care s-au manifestat au fost considerabile. Acolo, însă, unde condiţiile
climatice au permis dezvoltarea unui înveliş vegetal corespunzător din punct
de vedere hidrologic, fenomenele torenţiale au fost frânate şi, treptat, un
echilibru natural a scurgerilor a luat locul haosului torenţial, chiar dacă relieful
şi regimul de precipitaţii au rămas favorabile menţinerii unei stări potenţiale
de torenţialitate.
S-a făcut apoi simţită influenţa omului. Lipsită la început de importanţă,
apoi, pe măsura dezvoltării societăţii omeneşti, din ce în ce mai accentuată,
această influenţă a deranjat echilibrul natural al multor peisaje geografice cu
ridicat potenţial de torenţialitate.
În definitiv, societatea omenească modifică, vrând-nevrând, peisajele
geografice în mijlocul cărora există şi se dezvoltă; ea cultivă solurile,
exploatează pădurile, rectifică traseul cursurilor de apă şi foloseşte energia
mecanică a acestora, taie artere de comunicaţie, clădeşte oraşe. Toate
acestea nu se pot realiza fără modificarea unora sau a altora dintre
componentele peisajului. Ceea ce este deosebit de important pentru studiul
nostru este faptul că peisajele afectate de intervenţia umană se pot dezvolta
în direcţii nefavorabile intereselor generale ale societăţii, natura şi
amploarea modificărilor provocate depinzând, pe de o parte, de
posibilitatea omului de a cunoaşte legile naturii, iar, pe de altă parte, de
nivelul de dezvoltare al societăţii. Exemple de modificare neraţională a
peisajelor geografice de către societatea omenească sunt numeroase; peisajele
cu un apreciabil potenţial de torenţialitate din Mesopotamia, Grecia, Dalmaţia,
Italia, Spania au fost modificate anarhic încă din sclavagism, în special prin
incendierea sau exploatarea nechibzuită a pădurilor.
Cu alte cuvinte, fenomenele torenţiale - ca şi alte fenomene care se
desfăşoară în câmpul gravitaţional terestru -, sunt generate de legi fizice, în
baza cărora are loc concentrarea rapidă în albiile reţelei hidrografice a
scurgerilor superficiale de pe versanţii bazinului, provenite din precipitaţii. în
ultimă analiză, mecanismul de declanşare şi dezvoltare al acestor fenomene
este determinat de energia specifică de relief a bazinului, oare pune la
dispoziţia maselor de apa energia mecanică necesară scurgerii, şi de regimul
precipitaţiilor, de care depinde volumul şi intensitatea afluxului de apă.
Oriunde asocierea celor doi factori este favorabilă pentru
formarea, colectarea şi concentrarea unor mase mari de apă există şi
posibilitatea declanşării fenomenelor torenţiale. Dar, transformarea acestei
posibilităţi - adică a acestei stări potenţiale de torenţialitate - în realitate
este condiţionată şi de asocierea influenţelor altor factori: structura
geologică cu complexele litologice, mărimea, forma şi panta bazinului
hidrografic şi, în special, învelişul fitoedafic (solurile şi învelişul vegetal).
Factorii menţionaţi mai sus, deşi joacă rol de condiţii şi nu de factori
determinanţi, totuşi ei pot să frâneze declanşarea fenomenelor torenţiale sau
pot, dimpotrivă, să lase drum liber manifestării fenomenelor de acest gen.
 Cu cât învelişul vegetal este mai dens şi mai bine dezvoltat, cu atât
scurgerea este mai puţin intensă, viiturile sunt mai atenuate sau chiar absente,
iar regimul debitelor este mai constant, mai echilibrat şi mai puţin sensibil
la excesele de aflux pluvial în perioadele de paroxism. Dimpotrivă, dacă
învelişul fitoedafic al bazinului nu este corespunzător din punct de vedere
hidrologic, fenomenele torenţiale se pot declanşa şi se pot dezvolta
nestăvilit, în virtutea interacţiunilor dintre gravitaţia terestră, masa de apă
recepţionată de bazin şi ceilalţi factori naturali amintiţi.
În concluzie, se poate conchide că atât declanşarea cât şi
dezvoltarea fenomenelor torenţiale sunt o funcţie de acţiunea simultană şi
asociată a doi factori naturali esenţiali:
- pe de o parte, precipitaţiile torenţiale care furnizează afluxul de apă
în bazin, iar
- pe de altă parte, bazinul care recepţionează acest aflux şi care
prezintă caracteristici (morfologice, geologice, fitoedafice) favorabile
producerii viiturilor.
Dacă ştiinţa şi tehnica nu au reuşit încă să influenţeze sensibil
regimul de precipitaţii, în schimb sta în posibilităţile noastre de a acţiona
asupra celui de-al doilea factor - bazinul hidrografic - astfel încât prin măsuri
şi prin lucrări de amenajare corespunzătoare, să fie reduse la minimum
efectele păgubitoare ale fenomenelor torenţiale.
În ţara noastră, torenţializarea bazinelor hidrografice a început să
devină îngrijorătoare aproximativ din a doua jumătate a secolului al XIX lea,
fiind legată în special de pătrunderea capitalului străin în domeniul economiei
forestiere şi de aplicarea defectuoasă a celor mai cunoscute reforme agrare
(începând cu aceea din anul 1864 şi terminând cu cele ce au urmat imediat
primului război mondial).
 Defrişările masive şi exploatarea neraţională a pădurilor din regiunile
de dealuri înalte şi munţi, precum şi practicarea unor folosinţe improprii pentru
protecţia soiului pe întinse suprafeţe de terenuri cu pantă mare, au creat
condiţiile declanşării unor intense procese de eroziune a solului şi de
torenţializare a cursurilor naturale de apă.
Aşa se explică de ce, la sfârşitul secolului al XX lea, circa 60% din
reţeaua hidrografică a României are un puternic caracter torenţial, eroziunea
pluvială afectează peste 6 milioane de hectare (din care peste 900.000
hectare cu eroziune foarte puternică şi excesivă), iar alunecările de teren sunt
tot mai agresive şi neliniştitoare pe plan social, extinzându-se pe
aproximativ 700.000 hectare.
Cele aproape 3.200 de bazine hidrografice mici torenţiale, care au
fost inventariate recent pe teritoriul României, se extind pe o suprafaţa de
peste 980.000 hectare (circa 4% din suprafaţa ţării), din care în fondul
forestier 669.000 hectare (circa 68%). Cele mai numeroase bazine
hidrografice torenţiale sunt concentrate în spaţiul geografic drenat de
următoarele râuri: Olt (769, cu 180.000 ha), Şiret (681, cu 290.000 ha),
Mureş (383, cu 80.000 ha), Argeş (323, cu 73.000 ha), Crişuri (185, cu
55.000 ha) şi Ialomiţa (183, cu 50.000 ha).
Reţeaua hidrografică din cuprinsul acestor bazine (în lungime de
18.166 km) se prezintă după cum urmează: este consolidată cu lucrări in
proporţie de circa 10% (1856 km), este puternic torenţializată pe 2.149 km
(12% şi manifestă o pregnantă predispoziţie naturală la torenţialitate pe
circa 14.162 km (73%). Spre deosebire de bazinul hidrografic şi canalul de
scurgere - care sunt forme de relief concave (sau negative) -, conul de
dejecţie este o formă de relief convexă (sau pozitivă); el mai poartă
denumirea de vărsătură sau agestru. Are o formă uşor bombată, cu contururi
triunghiulare, mai înălţată la vârf şi mai coborâtă spre periferie, comparabilă
în ansamblul ei cu jumătatea unui con (fig.3.5) .
În fond, un con de dejecţie reprezintă o suprapunere succesivă de
straturi aluvionare, care se învelesc unele pe altele ca nişte solzi; structura
astfel rezultată este denumită structură torenţială. Într-o secţiune verticală
(fig.3.5, b) stratificaţia apare succesivă şi întretăiată, aluviunile fiind triate, în
această zonă, în raport cu compoziţia granulometrică a lor: cele grosiere
sunt depuse la vârful (sau rădăcina) conului, iar cele fine la baza lui. Trierea
selectivă a aluviunilor este datorată micşorării treptate a vitezei de scurgere,
apele depunând rând pe rând materialele transportate, în ordinea
descrescândă a greutăţii lor.
Forma şi mărimea conului de dejecţie depind de: mărimea bazinului
hidrografic, stadiul evoluţiei torentului, natura rocilor etc. Când torentul
transportă materiale fine (argile, nisipuri, loessuri) iau naştere conuri de
dejecţie teşite şi cu baza largă; dimpotrivă. În urma viiturilor cu transport de
aluviuni grosiere se pun în relief conuri de dejecţie bombate, mai bine
conturate în plan şi mai stabile ia viiturile care se produc după formarea lor.
Nu există, întotdeauna, o separaţie tranşantă între canal şi con.
Dacă, spre exemplu, canalul de scurgere se lăţeşte mult la bază iar
panta longitudinală scade brusc, depunerea aluviunilor poate începe în
amonte de vârful conului propriu-zis, după cum , în perioadele cu ploi mici
sau imediat după trecerea. viiturilor (când volumul de apă este redus ), prin
spălarea aluviunilor din propriul con, torentul îşi poate prelungi canalul de
scurgere până ia confluenţa cu pârâul colector.
Uneori, conul de dejecţie poate lipsi (caz în care aluviunile
transportate de viituri pot obtura pârâul colector), în timp ce, alteori, colectorul
poate fi situat la o distanţă foarte mare de torent. Aceasta se întâmplă, de
obicei, acolo unde ia poalele versanţilor se desfăşoară un platou întins, în
care apele se scurg relativ liniştite, după ce, anterior, au depus o mare parte
din aluviuni în con. Albia din această regiune se poate considera o a patra
parte morfologică a torentului respectiv.

3.4. Interdependenţa dintre părţile morfologice caracteristice ale

unui torent

Cele trei părţi morfologice caracteristice ale unui torent se află într-o
strânsă interdependenţă datorită talvegului care realizează unirea acestor
părţi.
În expresie grafică, talvegul nu reprezintă altceva decât profilul
longitudinal al canalului torentului, adică linia de maximă depresiune pe albia
deja formată, pe care o urmează apele torenţiale în scurgerea lor (fig. 3.6).
Fiindcă panta talvegului se micşorează din amonte spre aval, eroziunea
predomină în cuprinsul bazinului, transportul (de aluviuni) este predominant
în lungul canalului de scurgere, iar depunerea (sedimentarea) aluviunilor se
produce în regiunea conului de dejecţie.

Figura 3.6. Nivelul de bază şi talvegul unui torent

 În evoluţia sa, talvegul tinde către o curbă concavă logaritmică lină, a
cărei pantă descreşte continuu de la obârşie spre vărsare. Acest aspect
limită al profilului longitudinal a fost numit, de către întemeietorii
geomorfologiei, profil de echilibru sau terminantă erozivă; el caracterizează
un torent stins, ajuns în stadiul maturităţii sale, când are loc un echilibru între
acţiunea de eroziune, pe de o parte, şi cea de transport şi depunere, pe de
altă parte.
Evoluţia talvegului către profilul da echilibru depinde de nivelul de
bază de la partea inferioară a torentului şi de aşa numitele nivele de bază
locale sau intermediare.
Pentru evitarea oricăror confuzii, vom înţelege prin nivel de bază
(sau bază de eroziune) planul orizontal în care se găseşte gura torentului şi
care rămâne relativ fix în timpul evoluţiei morfologice, iar prin nivele de bază
intermediare (sau baze intermediare de eroziune) porţiunile de pe profilul
longitudinal al torentului, care sunt caracterizate printr-o rezistenţă sporită la
eroziune. Acestea din urmă determină microformele talvegului (talveguri în
formă de ghirlandă), care pot avea cauze şi respectiv forme de manifestare
diferite (geologice, geomorfologice, hidrotehnice). Astfel sunt:
- prezenţa rocilor compacte în albia torentului, pe care apa nu le poate
eroda uşor;
- regiunea inferioară a torentului (conul de dejecţie) unde este
posibilă o aluvionare puternică şi unde apa nu mai poate produce eroziuni
rapide (această bază de eroziune este însă puţin stabilă, ea variind de la
viitură la viitură);
- lucrările hidrotehnice transversale de pe albia torentului, care
menţin (ca şi pragurile naturale din roci dure) un nivel constant al fundului
albiei, în zonele în care aceste lucrări sunt amplasate.
 Eroziunea produsă de apele în scurgere pe talveg tinde să reducă
panta acestuia, începând de la un punct (relativ) fix care nu este altul decât
nivelul de bază al torentului sau punctul în care talvegul torentului
intersectează cursul de apă colector. Fiindcă săparea (erodarea) nu poate
avea loc sub nivelul de bază; este evident ca cu cât talvegul este mai înclinat
faţa de acest nivel, cu atât fenomenul de eroziune se manifestă mai puternic.
În consecinţa, oscilaţiile nivelului de bază pot condiţiona intensitatea
eroziunii şi pot influenţa perioada în care se produce stingerea torentului.
Dacă nivelul de bază rămâne constant, formaţia torenţială se spune ca
evoluează normal. Aceasta înseamnă că eroziunea se întinde în toate
sensurile, se ramifică şi înaintează regresiv spre cumpăna apelor;
concomitent, canalul de scurgere se lungeşte înspre amonte, iar conul de
dejecţie se extinde înspre aval.
Dacă nivelul de bază se ridică (spre exemplu, cu ajutorul lucrărilor
hidrotehnice transversale), evoluţia normală este întârziată fiindcă panta
talvegului se domoleşte, viteza apelor se reduce iar aluvionarea înaintează
de jos în sus pe albia torentului. Prin acest proces de aluvionare regresivă,
activitatea torenţială poate fi încetinită într-o aşa măsură încât vegetaţia
forestieră poate să se instaleze şi să se transforme într-o interesantă bază
intermediară de eroziune.
În sfârşit, când nivelul de bază coboară, evoluţia normală a
torentului este accelerată. Din cauza creşterii pantei, formaţiunea torenţială -
care, în acel moment, ar putea fi într-un stadiu de evoluţie finală -
reîntinereşte şi o violentă eroziune regresivă reîncepe.
În figura 3.7 se arată evoluţia talvegului unei formaţiuni torenţiale
tinere spre profilul de echilibru. Profilele reprezentate cu linie continuă se
formează în perioadele de linişte, adică în intervalele de timp dintre două
viituri succesive importante, când nu se scurg pe albie decât apele provenite
din ploile de mică intensitate sau din topirea lentă a zăpezilor. Se poate
remarca faptul că aceste profile se apropie din ce în ce mai mult de forma
profilului de echilibru, întreaga linie având o formă curbă concavă, lină
spre partea inferioară (unde tinde să devină tangentă la orizontală) şi foarte
înclinată la partea superioară.
3.5. Pârâul torenţial

Prin evidenţierea deosebirilor dintre formaţiunile torenţiale minore şi

cursurile de apă cu caracter permanent s-a putut explica mai uşor că primele
formaţiuni pot evolua spre unităţi mai complexe, caracterizate prin
dezvoltarea unui bazin hidrografic net conturat şi printr-o reţea hidrografică
mai bine organizată şi mai stabil legată de reţeaua de ordin superior.
Se ajunge, astfel, printr-o evoluţie continuă - mai rapidă sau mai lentă,
după caz - la stadiul de torent, respectiv la stadiul de curs elementar de apă
care este alimentat superficial exclusiv din precipitaţii (ploaie şi zăpadă), în
care caz scurgerea este intermitentă (torentul propriu-zis), sau, într-un
stadiu mai evoluat, el poate avea o alimentare şi din izvoare, caz în care el
reprezintă un curs de apă permanent numit pârâu torenţial.
Cu alte cuvinte, avem de a face, chiar în cazul noţiunii obişnuite de
torent, cu două stadii de dezvoltare diferite (torentul propriu-zis şi pârâul
torenţial), stadii pe care profesorul Stelian Munteanu le-a cuprins sub
denumirea de formaţii torenţiale majore.
În această accepţiune, stadiului de torent propriu-zis trebuie să-i
asociem, pe lângă caracteristica de curs de apă cu scurgere intermitentă, şi pe
aceea de stare de „maximă ruinare a bazinului, atât ca intensitate a proceselor
de degradare (eroziuni, alunecări, surpări, prăbuşiri) cât şi ca extindere
spaţială. În mod similar, stadiului de pârâu torenţial urmează să-i asociem,
pe lângă caracteristica de curs de apă permanent, şi imaginea unui bazin
hidrografic cu un înveliş fitoedafic destul de bine dezvoltat (respectiv
conservat) pentru a împiedica apariţia unor procese de eroziune intense şi
generalizate, dar nesatisfăcător din punctul de vedere al frânării viiturilor
torenţiale.
Saltul calitativ de la torent la pârâu torenţial are loc din momentul în care
talvegul torentului , în cursul dezvoltării lui, interceptează o pânză de apă
freatică. Din momentul respectiv, talvegul nu mai rămâne uscat, iar
formaţiunea pe care el o drenează capătă, prin izvoarele de care este
alimentată, caracterele unui curs de apă permanent- Ea se transformă, deci,
dintr-un torent propriu-zis într-un mic pârâu torenţial, care îşi câştigă încetul
cu încetul un anumit echilibru hidrologic. Vegetaţia are, acum, condiţii mai
favorabile de instalare, iar aluviunile sunt transportate treptat înspre aval, fără
a mai putea imprima viiturilor caracterul torenţial atât de distrugător.
Aşadar, pârâul torenţial reprezintă o formaţiune hidrologică
intermediara, de trecere de la cursul intermitent al torenţilor - alimentaţi
exclusiv din precipitaţii (ploi şi topirea zăpezilor) - la cursurile permanente de
apă (râurile), trecere care se realizează prin intermediul izvoarelor. O serie
de pâraie din regiunea de munte a României, cu deosebire cele situate în
partea superioară a Văii Prahovei, în bazinele Bistriţei, Ampoiului, Lotrului,
Sebeşului, Tărlungului constituie exemple tipice de pâraie torenţiale (fig. 3.7).
Prin dezechilibrul hidrologic pe care, încă, îl mai prezintă ele amintesc despre
torenţii din care au evoluat iar prin bazinele hidrografice bine conturate se
aseamănă cu râurile, spre care evoluează în mod treptat.