Sunteți pe pagina 1din 5

2.

Raportul dintre persoanele sfintei treimi/ perihoreza si


apropiere
- Dumnezeu este unul în ființă și întreit în persoane Tatăl, Fiul și
Duhul Sfânt, deosebite una de alta, având fiecare însușiri personale
proprii prin care se deosebesc, neputându-se confunda una cu alta deși
fiecare persoană  are întreaga ființă divină.
- Persoanele Sfintei Treimi se deosebesc după chipul sau modul
în care au sau posedă ființa divină întreagă, mod care duce la
distincția între ele astfel: Tatăl este nenăscut și nepurces, Fiul este
născut, Duhul sfânt este purces.
- cele trei persoane dumnezeiești nu sunt doar trei manifestări
sau înfățișări ale unei ființe divine
- cele trei persoane divine nu se confundă între ele, nu se
amestecă și nu se contopesc ci se deosebesc cu toate că fiecare este
Dumnezeu adevărat deplin întreg având toate atributele dumnezeiești
și nu sunt trei Dumnezei ci este un singur Dumnezeu. Din aceasta
rezultă și excluderea oricărei subordonări a persoanelor divine între
ele după întâietate, autoritate, putere sau demnitate persoanele fiind
egale datorită unității ființiale dumnezeiești pe care fiecare persoană o
are întreagă dimpreună cu toate atributele dumnezeiești:
Dumnezeu Fiul zice către Tatăl „toate ale mele sunt ale Tale și
ale Tale sunt ale mele și mă preamăresc întru ei. „ (Ioan 17, 10).
„Ca toți să Mărească pe Fiul precum măresc pe Tatăl” (Ioan
5, 23)
- în lucrările  externe ale lui Dumnezeu „cele ce Tatăl le face
acesta și Fiul îl face întocmai”. (Ioan 5,19).
Deosebirea dintre persoanele Sfintei Treimi este personală, nu
ființială anume: Tatăl din ființă naște veșnic pe Fiul și purcede pe
Duhul Sfânt Tatăl fiind astfel nenăscut și nepurces, Fiul născut și
Duhul Sfânt purces.
Pe lângă însușirile personale interne numite proprietăți,
persoanele Sfintei Treimi se mai disting între ele și prin ceea ce li se
atribuie personal  în activitatea dumnezeiască externă, adică în afara
ființei, în lume, creație, mântuire, sfințire. Acestea sunt lucrările în
extern ale persoanelor devine lucrări numite obișnuit predicate a nu se
confunda cu proprietățile care sunt însușiri personale interne.
Lucrările în extern aparțin persoanelor nedespărțite una de alta
Treimea fiind nedespărțită, dar deosebit este al Tatălui planul
lucrărilor și hotărârea de a fi îndeplinite, Fiului executarea sau
îndeplinirea, Duhului Sfânt desăvârșirea, astfel Tatăl este creator, Fiul
este mântuitor Duhul Sfânt sfințitor deși „același Dumnezeu este
totul în toate pentru că de la El și prin El și întru El sunt toate”.
(Romani 11,36.)
Lucrarea propriei fiecărei persoane nu trebuie gândită ca
petrecându-se separat de a celorlalte persoane ca și cum persoanele ar
lucrat fiecare izolat ci ca împreună-lucrare, întrucât toate sunt lucrări
ale aceleiași voințe a lui Dumnezeu (1 Corinteni 12,6) “același
Dumnezeu lucrează toate în toți”.
Dogma Sfintei Treimi cuprinde și afirmații care pentru cugetarea
noastră sunt  antinomii sau paradoxuri.
Termenul antinomie denumește obișnuit o contradicție aparent
insolubilă dintre două teze care să exclud reciproc dar putându-se
demonstra fiecare în parte.
Termenul paradox înseamnă formulă contradictorie contrară opiniei
comune obișnuite, dar totodată demonstrabilă.
Antinomii în dogma Sfintei Treimi sunt mai ales în ceea ce
privește raportul dintre ființă și persoane:
1. În fiecare persoană divină Tatăl, Fiul si Duhul Sfânt se află întreaga
ființa a lui Dumnezeu.
2. Cele trei persoane sunt veșnice fără început și fără sfârșit, există
deodată cu toate că Tatăl naște pe Fiul și purcede pe Duhul Sfânt.
3. Veșnice fiind persoanele deci cu totul în afara oricărei raportări la
timp, nu se poate cugeta nici început nici sfârșit.
Acestea depășesc posibilitatea înțelegerii omenești căci nu
putem concepe rațional o ființă existență întreagă în fiecare dintre cele
trei persoane fără ca să se împartă.
Sfântul Ioan Damaschin încearcă o explicație printr-o comparație
„după cum focul rezistă deodată cu lumina din el și nu este mai
întâi focul și pe urmă lumină ci deodată și după cum lumina se
naște totdeauna din foc și este întotdeauna în el fără să se despartă
deloc de el tot astfel și Fiul se naște din Tatăl fără să se despartă
deloc de El ci este pururea cu El.”
Și filozofiile au încercat să rezolve legea antinomiei cum ar fi: teză și
antiteză care se armonizează în sinteză, dar în această situație teza și
antiteza se pierde în sinteză ceea ce nu se întâmplă și în cazul cu
Sfânta Treime. 
Contradicțiile au caracter exclusiv uman subiectiv. Dacă
spiritualitatea răsăriteană îl îndeamnă pe om să transforme chipul în
asemănarea cu Dumnezeu, aceasta însemnează că îl îndeamnă să
adapteze logica lui la logica divină și nu invers.
Raportul dintre persoanele Sfintei Treimi perihoreză și
apropiere:
Dumnezeu este unul după ființă și întreit după persoane ceea ce
înseamnă că ființa nu se împarte în trei, ci există întreagă și cu toate
perfecțiunile dumnezeiești în fiecare persoană fără ca prin aceasta să
se confunde persoanele.
Astfel raportul dintre persoanele Sfintei Treimi poate fi înfățișat după
mai multe aspecte ca: al dumnezeirii persoanelor, a distincției lor
dintre ele, al comuniunii intratreimice, al întrepătrunderii persoanelor.
Dumnezeirea Tatălui nu este contestată de nimeni dintre cei ce cred
chiar și de eretici Tatăl fiind în general afirmat ca Dumnezeu
Atotțiitorul făcătorul cerului și al pământului văzutelor tuturor și
nevăzutelor și așa și în mărturisirile de credință cât și în rugăciunile ca
Tată al tuturor. Mântuitorul însuși declară pe Tatăl ca singur
Dumnezeu adevărat: „și aceasta este viața veșnică să te cunoască pe
tine singurul adevăratul Dumnezeu” (Ioan 17, 3).
Uneori textul Sfintei Scripturi poate da impresia că Tatălui i se
acordă o întâietate în Sfânta Treime căci El naște pe Fiul și purcede pe
Duhul Sfânt, dar aceasta se datorește imposibilității exprimării
omenești de a afirma superioritatea de principiu a Sfintei Treimi Tatăl
neavând întâietate existențială față de Fiul și de Duhul Sfânt deși este
născător și purcezător: mă duc la Tatăl meu și la Tatăl vostru și la
Dumnezeul meu și la Dumnezeul vostru (Ioan 20,17), Dumnezeu
Dumnezeul nostru Iisus Hristos tatăl slavei (Efeseni 1,17).
Dumnezeirea Fiului ca persoană deosebit de Tatăl este afirmată în
multe locuri fie direct fie indirect: „Fiul meu ești Tu Eu astăzi te-am
născut” (Psalmul 2,6), „din pântece mai înainte de luceafăr te-am
născut „(Psalmul 109,3).
Dumnezeirea Duhului Sfânt este afirmată cu claritate direct sau
rezultând din context astfel Duhul Sfânt este mângâietorul având deci
natură dumnezeiască duhul are însușiri dumnezeiești, este atotștiutor
este atotputernic, participă la creație, botezul se face în numele
Duhului Sfânt egal fiind cu Tatăl și cu Fiul, prin Duhul Sfânt vine
mântuirea prin naștere.
Această împreună-existență a persoanelor dumnezeiești, teologia
o numește perihoreză care înseamnă întrepătrundere reciprocă, numire
pentru veșnica perihoreză treimică.
Perihoreza exprimă atât unitatea cât și trinitatea lui Dumnezeu nici
ființa Tatălui care împărtășește sau comunică ființa, nici persoanele
devine care o primesc, nu au nici o lipsă fiecare este și rămâne
desăvârșită fără să se restrângă sau să se amestece păstrându-și intacte
însușirile și rămânând veșnic absolut egal.
„nu crezi tu că eu sunt în Tatăl și Tatăl este în Mine?” (Ioan 14,10)
„duhul toate le cercetează chiar și adevărurile lui Dumnezeu” (1
Corinteni 2,10)
S-a încercat să se explice perihoreza prin întrepătrunderea mai multor
științe complementare sau prin întrepătrunderea luminilor mai multor
lămpi în aceeași cameră, dar aceste comparații ne spun foarte puțin
despre transcendența absoluta a întrepătrunderii persoanelor
dumnezeiești, perihoreza este expresia comunității intersubiective
dintre Tatăl și Fiul prin Duhul Sfânt ca Duh al comuniunii și iubirii.
Perihoreza însă nu alterează ființa și nu stă în opoziție, pentru noi este
o taină de nepătruns.
Un alt aspect a raportului dintre persoanele Sfintei Treimi este
apropierea ,uneori i se atribuie unei persoane devine o însușire sau o
lucrare externă care aparține și celorlalte două persoane, dar este
afirmată ca și cum ar fi proprie persoanei care i se atribuie, dacă de
exemplu Tatălui i se atribuie puterea, Fiului adevărul iar Duhului
Sfânt harul, nu înseamnă că numai Tatăl este puterea, nu mai Fiului
adevărul și numai Duhului Sfânt harul, ci toate acestea ca și toate
celelalte atribute sunt comune persoanelor dumnezeiești.

S-ar putea să vă placă și