UNIVERSITATEA “OVIDIUS”

CONSTANŢA
FACULTATEA DE TEOLOGIE
„SFÂNTUL APOSTOL ANDREI”
MASTER: LITERATURĂ PATRISTICĂ, LIMBI CLASICE
ŞI SLAVĂ VECHE

LUCRARE DE SEMINAR
LA ASPECTE STILISTICE ALE
SCRIERILOR PATRISTICE GRECEŞTI

Despre Preoţie
Sfântul Ioan Gură de Aur

Îndrumător:
Pr.Lect.Dr.
NICOLAE PAICU

1
 „Că nu avem stăpânire peste credinţa voastră, ci
suntem împreună lucrători la bucuria voastră”1

1
II Corinteni, I, 24

2
 1. Repere biobibliografice

Sfântul Ioan Gură de Aur s-a născut în Antiohia din părin ți nobili: tatăl său,
Secundus, era un ofițer de rang înalt în armata imperială. Tatăl său a murit la scurt
timp după nașterea sa, astfel încât el a fost crescut de mama sa, Antuza, care era
creștină. A fost botezat în 370 și hirotesit citeţ. Și-a început educația pe lângă
educatorul păgân Libanius, apoi a studiat teologia cu Diodor din Tars (unul din
conducătorii a ceea ce mai târziu s-a numit Școala din Antiohia), timp în care practica
o aspră asceză. Nemulțumit de acestea, devine pustnic (cca. 375 d. Hr.) și rămâne
retras până când sănătatea sa precară îl silește să se întoarcă în Antiohia. Atunci a fost
hirotonit diacon în 381 de către Sfântul Meletie al Antiohiei, iar mai apoi preot în 386
de către episcopul Flavian I al Antiohiei. Se pare că aceasta a fost perioada cea mai
fericită din viața sa. De-a lungul a doisprezece ani, a devenit foarte cunoscut datorită
elocvenței cu care vorbea în public. În acest sens, trebuie amintite explicațiile sale
referitoare la diferite pasaje și învățături morale din Sfânta Scriptură. Cele mai
valoroase lucrări ale sale sunt Omiliile la diferite cărți ale Bibliei. Sfântul Ioan insista
foarte mult asupra milosteniei. De asemeni, el se îngrijea foarte mult de nevoile
duhovnicești și materiale ale săracilor. A predicat mult împotriva abuzurilor de
bogăție și de dreptul de proprietate. În multe privințe, faptul că avea atât de mulți
ascultători nu era de mirare. Întrucât avea o înțelegere directă a Scripturilor (foarte
deosebită de tendința alexandrină de interpretare alegorică), aceasta însemna că
majoritatea temelor abordate în cuvântările lui erau prin excelență sociale, explicând
cum ar trebui să trăiască creștinii2.
Un incident petrecut în timpul slujirii sale în Antiohia ilustrează poate cel mai
bine influența predicilor sale. Cam în vremea în care ajunge în Antiohia, episcopul
trebuie să intervină pe lângă împăratul Teodosie I în favoarea cetățenilor care
participaseră la o revoltă în timpul căreia statuile împăratului și ale familiei sale
fuseseră mutilate. De-a lungul Postului Mare, în anul 397, Sf. Ioan ține 21 de predici
în care arată poporului greșelile pe care le făcuse. Se pare că acestea au avut o
influență durabilă asupra multora: se știe că mulți păgâni s-au convertit la creștinism
în urma acestora. Cu această ocazie, răzbunarea împăratului Teodosie nu a fost atât de
aspră pe cât putea fi: acesta s-a mulțumit să schimbe statutul legal al cetății cu unul
2
Nechita Runcan, Istoria literaturii patristice din perioada Sinoadelor ecumenice, Ed. Vasiliana 98,
Iaşi, 2009, p. 370 – 372;

3
inferior. În anul 397, Sf. Ioan a fost chemat (oarecum împotriva voinței sale) să
devină episcop de Constantinopol. El a fost mâhnit de faptul că protocolul curții
imperiale îi conferea privilegii mai mari decât ale celor mai mari dregători laici. Pe
când era episcop, a refuzat net să găzduiască orice fel de petreceri luxoase. Aceasta i-a
adus popularitatea în rândul poporului, dar nu și pe cea a bogaților și clerului. Curând
după venirea sa în oraș, el spunea: "poporul îl laudă pe înaintaș ca să îl poată critica
pe urmaș". Reforma clerului pe care acesta o întreprinde i-a adus nemulțumiri în
rândul acestuia. El le-a cerut predicatorilor itineranți să se întoarcă, fără nici o plată,
la bisericile unde fuseseră rânduiți să slujească. Perioada petrecută acolo a fost mult
mai tulbure decât cea din Antiohia. Teofil, Papă al Alexandriei dorea să aducă și
Constantinopolul sub influența sa și s-a opus numirii lui Ioan în scaunul
constantinopolitan. Fiind un opozant al învățăturilor lui Origen, el l-a acuzat pe Sf.
Ioan că ar fi susținut prea mult învățăturile lui Origen. Teofil mustrase patru monahi
egipteni (cunoscuți drept "Frații cei înalți") pentru că susțineau învățăturile lui
Origen. Aceștia fug din Alexandria și sunt primiți de Ioan. Acesta își mai face un
dușman în persoana Aeliei Eudoxia (soția împăratului Răsăritului, Arcadie) care
considera (probabil nu fără motiv) că vehementa critică a Sf. Ioan la adresa
extravaganței veșmintelor feminine se referea la ea3.
Sf. Ioan era neînfricat în arătarea greșelilor celor mari. Teofil, Eudoxia și
ceilalți dușmani ai săi s-au aliat împotriva lui. Aceștia au convocat un sinod în anul
403 pentru a-l condamna pe Sf. Ioan, sub acuzația de origenism. Ca urmare a acestui
sinod, este depus și exilat. Împăratul Arcadie îl recheamă însă aproape imediat, din
cauza nemulțumirii poporului. Mai avusese loc și un "cutremur" în iatacul imperial
(se crede că a fost vorba fie un cutremur de pământ, fie de faptul că împărăteasa
pierduse o sarcină sau dăduse naștere unui prunc mort), ceea ce fusese interpretat ca
un semn al mâniei lui Dumnezeu. Pacea a fost de scurtă durată. O statuie de argint a
împărătesei Eudoxia a fost ridicată în apropierea catedralei Aghia Sophia. Ioan critică
atunci ceremoniile de consacrare a acesteia. Vorbește împotriva împărătesei pe un ton
dur: "Iarăși Irodiada se îndrăcește, iarăși de tulbură, iarăși joacă și saltă, iarăși caută
capul lui Ioan" (aluzie la ceea ce se întâmplase cu Sfântul Ioan Botezătorul). Este din
nou exilat, de data aceasta în Caucaz, în Georgia. Papa Romei, Inochentie I a protestat
împotriva surghiunirii Sf. Ioan, dar fără folos. Ioan a scris o serie de scrisori care încă

3
Ibidem, p. 372 – 374;

4
aveau o mare influență în Constantinopol, astfel încât a fost exilat și mai departe, la
Pityus (pe malul răsăritean al Mării Negre). Nu a ajuns însă la destinație, deoarece a
trecut la Domnul în timpul călătoriei. Ultimele sale cuvinte au fost: "Slavă lui
Dumnezeu pentru toate!"4.

2. Tratatul Despre preoţie

În anul 374, mama Sfântului Ioan Gura de Aur trece la cele veşnice şi Ioan
poate să-şi împlinească dorinţa de a duce „viaţa cea fericită a monahilor, filozofia cea
adevărată". S-a retras în munţii Antiohiei şi timp de patru ani a trăit în sihăstrie sub
îndrumarea unui ascet sirian; vrând să ducă o viaţă şi mai apropiată de a sfinţilor
sihaştri, a mers şi mai adânc în munte şi timp de doi ani a trăit singur într-o peşteră,
supunându-se unor nevoinţe extraordinare, ceea ce va duce la şubrezirea sănătăţii,
îmbolnăvindu-se de stomac. Aflând de boala lui Ioan, episcopul Meletie îl sileşte să
coboare din munţi. Revenit în 380 la Antiohia, Ioan este hirotonit diacon de Sfântul
Meletie în anul următor. Timp de cinci ani se ocupă de probleme pastorale şi
apologetice, îi pregăteşte pe catehumeni, scrie mai multe tratate, printre care şi
neîntrecutul tratat despre preoţie.
Pentru că a fost ca un vultur, sfântul liturghiei noastre de fiecare zi a putut să ne
dea ghidul acesta complet, numit «Despre preoţie». Acest îndrumător ne descrie
grandiosul munte al preoţiei în toată frumuseţea lui. Sfântul Ioan Gură de Aur ne ia de
mână şi ne duce spre piscul lui. Ne arată toate potecile care duc sus; ne îndreaptă
privirile, în drumul spre înălţime, spre toate frumuseţile lui. Şi muntele acesta al
preoţiei are frumuseţi chiar la poalele lui! Ne arată frumuseţile, dar ne atrage luarea-
aminte şi asupra primejdiilor. Poteca urcă, dar e alunecoasă. Şi aşa, Sfântul Ioan Gură
de Aur, de mână cu noi, ne arată toate adâncimile preoţiei. Astfel, Sfântul Ioan Gură
de Aur spune despre preoţie că este sublimă, că este o mare dregătorie şi o slujbă
nespus de însemnată. Din pricina acestei măreţii a preoţiei, din pricina înălţimii ei,
Sfântul Ioan Gură de Aur a fugit de ea când era tânăr, aşa cum îi mărturiseşte el însuşi
prietenului său Vasile în tratat5.

4
Ibidem, p. 374 – 376;
5
Sf. Ioan Gura de Aur, Despre Preotie, trad. Pr. D. Fecioru, în “Biserica Ortodoxa Romana”, 9-10, p.
964;

5
 În continuare selectez câteva dintre cele mai importante fragmente care ilustrează
concepţia sfântului despre preoţie.
„Preoţia se săvârşeşte pe pământ, dar are rânduiala cetelor îngereşti; şi pe bună
dreptate, fiindcă nu un om, un înger sau un arhanghel sau o altă putere creată a rânduit
această slujbă, ci Însuşi Mângâietorul, Care a hotărât ca preoţii, încă de când sunt în
trup să aducă lui Dumnezeu slujba îngerilor din ceruri. De aceea preotul trebuie să fie
curat, de parcă ar sta în ceruri printre acele puteri îngereşti”6.
„Preoţia este cu atât mai presus de demnitatea împărătească, cu cât sufletul este
superior trupului”.
Totodată Sfântul Ioan pune pe preoţi mai presus de părinţii trupeşti şi decât
demnitarii sau împăraţii: „este drept ca preoţii să fie pentru noi nu doar mai
înfricoşători decât marii demnitari şi decât împăraţii, dar mai vrednici de cinste decât
părinţii ne-au născut din sânge şi din voinţa trupului (v. Ioan 1,13), în timp ce preoţii
sunt pricinuitorii naşterii noastre din Dumnezeu, ai acelei fericite naşteri din nou, ai
libertăţii celei adevărate şi ai înfierii după har. "
Sufletul preotului trebuie să fie mai curat decât înseşi razele soarelui, ca Duhul
Sfânt să nu-l părăsească şi ca să poată spune: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în
mine"(Galateni 2 ,20).
Misiunea preotului este foarte grea mai ales atunci când are de – a face şi cu
suflete rătăcite şi de aceea preotul trebuie să aibă un suflet generos, ca să nu se
descurajeze în privinţa mântuirii celor rătăciţi ne spune în tratat Sfântul Ioan Gură de
Aur.
De asemenea, el vorbeşte în lucrare şi despre modul de obţinere a slujirii preoţeşti
şi despre respectarea acestei slujiri spunând „că sunt vrednici de cea mai mare
pedeapsă cei care, după ce au dobândit preoţia prin străduinţa lor, s-au folosit în chip
rău de ea, fie din trândăvie, fie din viclenie, fie din nepricepere".
În continuare autorul prezintă pericolele care îl pândesc pe preot în timpul slujirii
sale: „Mai multe sunt valurile care frământă sufletul preotului decât vânturile care
agită marea: dintre toate primejdiile, cea mai înfricoşătoare pentru preot este stânca
slavei deşarte … cu fiarele ei: mânia, invidia, tristeţea, cearta, calomniile, pâra,
minciuna, făţărnicia, intrigile, înverşunarea împotriva celor care ne-au făcut rău,
bucuria pricinuită de greşelile slujitorilor Bisericii, mâhnirea pricinuită de succesele

6
Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Efrem Sirul, Despre preoţie, Ed. Sophia, Bucureşti,
2004, p. 45;

6
altora, dragostea de a fi lăudat, de dorinţa de onoruri (dintre toate patimile, mai ales
aceasta duce la pieire sufletul omenesc), predicile rostite după placul credincioşilor,
linguşelile nedemne de un om liber, dezmierdările josnice, dispreţuirea săracilor,
linguşirea bogaţilor, onorurile nemeritate şi vătămătoare, darurile aducătore de
primejdie şi celor care le fac şi celor care le primesc, teama slugarnică, vrednică doar
de cei mai ticăloşi robi, lipsa de curaj, smerenia de ochii lumii, nu adevărată,
îndepărtarea dojenilor şi a mustrării sau, mai bine zis, dojenirea peste măsură a celor
smeriţi şi frica de a deschide măcar buzele în faţa celor care deţin puterea7.
Înainte de toate, sufletul preotului trebuie să fie lipsit de dorinţa de a dobândi
această dregătorie, deoarece, dacă a dorit cu înflăcărare preoţia, după ce a dobândit-o,
aprinde mai tare flacăra şi, robit de puterea ei, îndură mii de necazuri pentru a o avea
în mod sigur, chiar dacă trebuie să linguşească, chiar dacă trebuie să sufere înjosiri şi
umilinţe, chiar dacă trebuie să cheltuiască mulţi bani. Unii, luptând pentru această
dregătorie, au umplut Biserica de crime şi au pustiit oraşele, spune Sfântul Ioan Gură
de Aur şi continuă prin a spune că „preotul trebuie să fie precum ostaşii viteji în
bătălii, pe care îi vedem că luptă cu curaj şi cad cu bărbăţie.
Preotul trebuie să fie înfrânat, veghetor şi să aibă mii de ochi pentru că trăieşte
nu numai el, ci şi pentru o mulţime atât de mare de oameni.
„Frumuseţea sufletului preotului trebuie să strălucească peste tot ca, să poată
bucura şi, în acelaşi timp, să poată lumina sufletele celor care îl privesc"8.
De fiecare dată când săvârşeşte Sfânta Liturghie, preotul coboară cerul pe
pământ. Cu mâinile lui de tină şi cu glasul lui de om, aduce pe Dumnezeu pe Sfânta
Masă, de pe tronul slavei Sale din ceruri. Când preotul rosteşte: „Şi fă adică pâinea
aceasta, cinstit trupul Hristosului Tău, iar ce este în potirul acesta cinstit sângele
Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt preotul are în faţa sa infinitul,
are în faţa sa Dumnezeirea; are în faţa sa pe Domnul Hristos, pe Domnul Acela iubitor
de oameni care a dat lumină orbilor, a dat grai muţilor, a deschis auzul surzilor….
Când preotul săvârşeşte Sfânta Jertfă atunci şi îngerii stau împrejurul preotului. Tot
altarul şi locul din jurul jertfelnicului se umple de puterile cereşti în cinstea Celui aflat
pe jertfelnic …. Mare şi înfricoşată taina! Dumnezeu se lasă ţinut de mâinile omeneşti
ale preotului. Preotul se apropie de Dumnezeire"9.

7
Ibidem, p. 58-59;
8
Ibidem, p. 62;
9
Ibidem, p. 81;

7
 În scaunul spovedaniei, preotul are o putere pe care Dumnezeu nu a dat-o nici
îngerilor, nici arhanghelilor: „Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer şi
oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer" (Matei 18,18). Au şi
stăpânitorii puterea de a lega, dar leagă numai trupurile. Puterea de a dezlega a
preoţilor însă leagă sufletele şi străbate cerurile; Dumnezeu întăreşte sus în ceruri cele
făcute de preoţi jos pe pământ; Stăpânul întăreşte hotărârea dată de robi. Ce oare
altceva a dat Dumnezeu preoţilor decât puterea cerească? Au fost înălţaţi la slujba
aceasta atât de mare, ca şi cum de pe acum s-ar fi mutat în ceruri, ca şi cum ar fi
depăşit firea omenească, ca şi cum ar fi scăpat de toate patimile omeneşti. În faţa
preotului, în scaunul de duhovnicie, îngenunchează şi cel cu diadema pe cap, de care
se tem toţi, îngenunchează însă şi sărmanul care nu are nici cămaşă pe el. Urechilor
preotului li se destăinuiesc adâncuri şi noiane de păcate. Înaintea lui curg şiroaie de
lacrimi. Aici, în acest scaun de duhovnicie, preotul are putere cât Dumnezeu […]
Când preotul în scaunul de spovedanie, iartă păcatele, în acelaşi timp, sus în ceruri
îngerii lui Dumnezeu şterg din cărţile lor păcatele iertate de preot[…].
În acest tratat Sfântul Ioan Gură de Aur dă câte un sfat şi pentru episcopi:
„Episcopul trebuie să fie cucernic, dar lipsit de mândrie, să fie temut, dar omenos, să
fie autoritar, dar popular, să fie integru, dar îndatoritor, să fie smerit dar nu servil, să
fie aspru, dar milostiv, ca să poată lupta cu uşurinţă împotriva tuturor furtunilor vieţii.
Cu marea lui autoritate trebuie să înalţe la treapta preoţiei numai pe cel vrednic, chiar
dacă toţi i-ar sta împotrivă, şi cu aceeaşi autoritate să nu primească în preoţie pe cel
nevrednic, chiar dacă toţi ar unelti acest în acest scop; el trebuie să privească numai
spre un singur ţel, zidirea Bisericii şi să nu facă nimic cu ură sau cu părtinire”10.
Iată, dar, sublimitatea preoţiei, iată măreţia şi puterea preotului! Este trup, este
sânge, carne şi oase, dar are putere mai mare decât un arhanghel.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
10
Ibidem, p. 143;

8
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2005;
2. Nechita Runcan, Istoria literaturii patristice din perioada
Sinoadelor ecumenice, Ed. Vasiliana 98, Iaşi, 2009;
3. Sf. Ioan Gura de Aur, Despre Preotie, trad. Pr. D. Fecioru, în
„Biserica Ortodoxa Romana”, 9-10, Bucureşti, 1968;
4. Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Efrem Sirul,
Despre preoţie, Ed. Sophia, Bucureşti, 2004.