Cap.

11 Dinamica reînoirii individuale 90

În cadrul reînoirii individuale vom studia mai întâi ceea ce Tim Keller numeşte axa dragoste-lege.

11.1 AXA DRAGOSTE-LEGE

Două patologii spirituale

Evanghelia ne arată modul în care legea şi dragostea lui Dumnezeu au fost împlinite la cruce.
Evanghelia nu poate avea efectul scontat până când legea lui Dumnezeu cât şi dragostea
mântuitoare în Isus Cristos nu sunt amândouă comunicate în mod clar.

În prezent numai o fracţiune din trupul lui Cristos format din creştinii care îşi mărturisesc credinţa,
îşi însuşesc în mod solid lucrarea jertfitoare a lui Cristos în viaţa lor. Mulţi au o înţelegere
superficială despre sfinţenia lui Dumnezeu şi despre proporţia vinei păcatului lor, încât realizează
în mod conştient că nevoia lor de justificare este foarte mică, deşi dincolo de aparenţe sunt profund
apăsaţi din cauza vinovăţiei şi nesiguranţei. Mulţi alţii au o dedicare teoretică faţă de această
doctrină (a justificării prin neprihănirea imputată), deşi în viaţa de zi cu zi se bazează pe sfinţirea
lor în ceea ce priveşte justificarea, în maniera augustină, considerând că sunt acceptaţi pe baza
sincerităţii lor, a experienţei convertirii, a performanţelor religioase recente sau a lipsei relative de
frecvenţă a neascultării lor conştiente sau voite. Lovelace Dynamics of Spiritual Renewal, p.101 ff.

Observaţi că sunt două condiţii spirituale de bază care trebuie diagnosticate. Evanghelia trebuie să
fie folosită asemeni unui instrument chirurgical în ambele cazuri.

a)Unii oameni au o înţelegere scăzută cu privire la păcatul lor. De aceea conceptul de jertfă a lui
Cristos şi har gratuit îi afectează foarte puţin. Aceştia au nevoie de o doză sănătoasă din învăţătura
despre legea şi sfinţenia lui Dumnezeu. Ei au nevoie de convingerea de păcat, şi să se gândească la
păcatul lor într-o manieră centrată în Dumnezeu.

b)Alţii îşi dau seama de caracterul lor inadecvat, de punctele slabe şi de păcatele lor, dar au numai o
concepţie teoretică referitoare la justificarea prin credinţă sau la înfierea lor în familia lui
Dumnezeu. Aceştia au nevoie să vadă modul în care justificarea trebuie să devină temelia pentru
viaţa de zi cu zi. Ei trebuie să vadă că timiditatea, sau mândria, îngrijorarea, descurajarea, sau
disperarea sunt incompatibile cu Evanghelia. Pentru a putea rămâne în mod constant reînoiţi şi plini
de viaţă, creştinii trebuie să aplice continuu dinamica spirituală la ei înşişi.

Pe scurt Evanghelia trebuie să fie folosită pentru a mângâia pe cei chinuiţi şi să chinuie pe cei
confortabili! Altfel spus, Evanghelia trebuie să fie folosită pentru a controla dezechilibrele cauzate
de ispită şi acuzaţie, care apar atunci când lipsesc legea sau dragostea.

,,Condiţia de ispită spirituală” ,,Condiţia de acuzare spirituală”

Inimile noastre ne ispitesc (Iacov 1:14). Inimile noastre ne condamnă (1Ioan 3:20).
Satan ne ispiteşte (1Tes.3:5). Satan ne acuză (Apoc.12:16).

O opinie superficială cu privire la păcat. O opinie superficială cu privire la har.

O opinie superficială cu privire la sfinţenia lui O opinie superficială cu privire la dragostea lui
Dumnezeu. Dumnezeu.

Conştiinţa este tăcută sau amorţită. Conştiinţa răcneşte şi este foarte sensibilă.
Conştiinţa este împietrită. Conştiinţa este inflamată.

Evanghelia pe jumătate: Evanghelia pe jumătate:

Suntem prea păcătoşi şi slabi ca să placem Dumnezeu acceptă credincioşii păcătoşi ca şi
vreodată unui Dumnezeu drept şi sfânt sau ca să când noi am făcut tot ceea ce a făcut Isus şi am
ne rezolvăm propriile noastre probleme. plătit tot ceea ce a plătit Isus.

Prezumţie:
Luarea în chip uşuratic a legii lui Dumnezeu,
actualizând-o după tedinţele proprii. O
respingere a pretenţiilor şi suveranităţii lui
Dumnezeu. Există sentimentul că nu pot fi liber
dacă Dumnezeu cere ascultare deplină.
Vinovăţie:
Luarea în chip uşuratic a neprihănirii imputate
de Dumnezeu. O negare a dependenţei totale,
complete de har. Există sentimentul că nu pot fi
vrednic dacă mântuirea este complet gratuită.

Indolenţa Conducere
Lipsa convingerii de păcat. Lipsa convingerii cu privire la neprihănire
(imputată).

Rezultate: Rezultate:
Pierderea siguranţei prin violarea conştiinţei. Pierderea siguranţei prin negarea harului.

Rădăcina: Rădăcina:
Mândrie exprimată prin necredinţa în bunătatea Mândria exprimată prin necredinţa în bunătatea
lui Dumnezeu. ,,Dacă Îl voi asculta întru totul lui Dumnezeu. ,,Nu cred că El mă acceptă aşa
de El voi fi nefericit.” cum sunt.”

Remediu: Remediu:
A convinge pe cei care cred că nu se află sub A convinge pe cei care cred că sunt controlaţi de
puterea păcatului, şi de fapt sunt. păcat, şi de fapt nu sunt.

Idolii puterii şi confortului! Idolii puterii şi controlului!

Voi fi OK dacă câştig competiţia şi am parte de Voi fi OK dacă sunt iubit şi trăiesc la înălţimea
confort. standardelor mele.

Deseori ademenit de un astfel de mod de gândire Deseori ademenit de un astfel de mod de gândire
prin succesele personale. prin falimentele personale.

Complexul de superioritate/mândrie. Complexul de inferioritate/mândrie.

Arată-le că adevăratul păcat ascuns în spatele Arată-le că adevăratul păcat ascuns în spatele
păcatului, şi de care trebuie să se pocăiască este păcatului, şi de care trebuie să se pocăiască este
negarea bunătăţii lui Dumnezeu – neîncredere în negarea bunătăţii lui Dumnezeu - neîncredere în
dragostea Sa, adică respingerea Evangheliei. dragostea Sa, adică respingerea Evangheliei.

Dacă în viaţa creştină lipseşte fie legea sau dragostea, Evanghelia va falimenta în atingerea scopului
său. Ne vom trezi controlaţi de idolii noştri, reprezentaţi prin strategiile proprii, sigure cu privire la
viaţă. Când nu ne zidim vieţile bazat pe rămânerea noastră în Scriptură, vom deveni nesiguri,
apăsaţi de vinovăţie, bârfitori, egoişti, îndreptaţi spre sine, aroganţi şi temători.

Creştinii care nu mai sunt siguri că Dumnezeu îi iubeşte şi îi acceptă în Isus, indiferent de
realizările spirituale prezente, devin în mod radical persoane nesigure în subconştientul lor – mult
mai nesigure decât persoanele necreştine, pentru că au parte de prea multă lumină ca să se
odihnească spiritual, prin mesajele constante pe care le primesc în mediul lor creştin, referitoare la
sfinţenia lui Dumnezeu şi la neprihănirea pe care ar trebui să o aibă. Nesiguranţa lor se regăseşte
în mândrie, în susţinerea aprigă şi defensivă a neprihănirii proprii, cât şi în criticarea defensivă a
altora. Ei ajung să urască în mod natural alte stiluri culturale şi rase cu scopul susţinerii propriei
siguranţe şi eliberării mâniei. Se agaţă cu disperare de neprihănirea legalistică, fariseică în timp
ce invidia, gelozia şi alte ramuri cresc în pomul păcatului, izvorând din nesiguranţa lor
fundamentală. 91

Dar atunci când îi chemăm pe oameni la Evanghelie, îi chemăm de fapt la două lucruri: a)la
pocăinţa radicală şi b)la dependenţa de Cristos prin credinţă. Pocăinţă radicală înseamnă nu numai
că ei se pocăiesc de păcatele lor dar şi de neprihănirea lor – recunoscând astfel neacceptarea faptelor
lor bune. Prin odihna în Cristos se înţelege faptul că ei au fost deplin acceptaţi şi consideraţi
neprihăniţi în El; realizarea Lui devine a lor, prin urmare şi binecuvântările şi răsplătirile. Această
realitate nu numai că converteşte creştinii nominali, care credeau că au fost mântuiţi prin faptele lor
bune, dar vitalizează şi creştinii letargici. Ea aduce viaţă spirituală, bucurie, eliberare şi îndrăzneală.
De aici vine asigurarea, ungerea. Aceasta reprezintă un ciclu al reînoirii: 1)pocăinţa radicală şi
2)vederea prin credinţă a lui Cristos. Acest ciclu este evident în Coloseni 3:1-7 (răstigneşte firea
pământească; gândeşte-te la lucrurile de sus) şi Romani 8:1-13 (fă să moară faptele trupului;
gândeşte-te la lucrurile care aparţin Duhului).

Mulţi oameni rezistă adevărului deplin despre sfinţenia lui Dumnezeu/păcatul nostru, sau adevărului
deplin despre acceptarea noastră totală şi permanentă. A fi într-una din aceste două situaţii
înseamnă a pierde atât înţelegerea cât şi experimentarea harului lui Dumnezeu, iar acest lucru va
eroda dinamica reînoirii personale. Dinamica reînoirii spirituale este aceasta: cu cât realizezi că eşti
mai păcătos, cu atât descoperi mai mult natura radicală a harului lui Dumnezeu. Cu cât vezi mai
radical harul cu atât vei fi mai liber în recunoaşterea slăbiciunilor şi căderilor tale. Şi cu cât vei
vedea mai mult din acestea, cu atât mai dulce devine harul – ş.a.m.d. Astfel Evanghelia crează în
tine o umilinţă sporită şi intensă dar şi încredere. Fără Evanghelie, smerenia şi încrederea vor spori
una pe cheltuiala celeilalte. Dar în Evanghelie, smerenia şi încrederea sporesc împreună.

Reflectare:
C.J.Miller pune următoarele întrebări în cartea sa Outgrowing the Ingrowing Church.
1.Lucrează Dumnezeu în viaţa ta?
2.Te-ai pocăit recent de păcatele tale?
3.Îţi zideşti viaţa pe justificarea gratuită a lui Cristos sau eşti apăsat de vinovăţie?
4.Ai făcut ceva doar pentru că-L iubeşti pe Isus?
5.Te-ai oprit din lucrul tău doar pentru că-L iubeşti pe Isus?
6.Vezi crescând roada Duhului în tine?
7.Crezi că Dumnezeu este mulţumit de zelul tău misionar?
8.Te vezi ca unul care creşte din punct de vedere spiritual?

11.2 POCĂINŢA

Ce este pocăinţa: Pocăinţa bazată pe Evanghelie diferă de pocăinţa faptelor moarte în două moduri:

Fără o orientare spre Evanghelie, inima se va pocăi de teama consecinţelor şi a respingerii. ,,Ascultă
sau vei fi respins”. Dar Evanghelia îţi va arăta să te pocăieşti pentru că Isus a murit pentru păcatul
tău, prin urmare nu vei fi respins. Într-un sens, Evanghelia spune, ,,De ce te porţi astfel cu Unul care
a plătit preţul pentru ca tu să nu fii respins?” Remuşcarea legalistă spune ,,Am încălcat regulile lui
Dumnezeu” în timp ce adevărata pocăinţă spune ,,Am îndurerat inima lui Dumnezeu”. Pocăinţa
legalistă duce păcatul la muntele Sinai, iar pocăinţa în sens evanghelic la muntele Calvar. Pocăinţa
legalistă este osândită de pedeapsă, pe când pocăinţa în sens evanghelic este osândită de milă.
Pocăinţa mai mult de frică înseamnă o întristare reală faţă de consecinţele şi de pericolul păcatului –
supune voinţa înlăturând-o astfel din calea păcatului, în timp ce inima este încă lipită de el. Dar
pocăinţa osândită de milă înseamnă o întristare reală din cauza păcatului, întristare din pricina
amărăciunii păcatului – inima se topeşte din calea păcatului. Astfel păcatul devine dezgustător, deci
îşi pierde puterea de a ne atrage. Vom spune ,,acest lucru dezgustător este un afront adus Celui care
a murit pentru mine. Voi continua să-L străpung dacă continui să păcătuiesc!”.

Priviţi la modul în care Pavel îi cheamă pe oameni să trăiască moral. ,,Căci harul lui Dumnezeu
care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat, şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu
poftele lumeşti, şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie” (Tit 2:11-12).
Puneţi în contrast aceste cuvinte cu predicile pe care le-aţi auzit şi în care oamenii erau îndemnaţi să
spună ,nu” imoralităţii. Deseori motivele implicite sau explicite sunt: ,,Este împotriva Bibliei”
sau ,,îţi va ataca părerea bună pe care o ai despre tine” sau ,,este împotriva principiilor noastre
creştine” sau ,,păcatele tale te vor amărî şi vei culege ce ai semănat”. De multe ori toate aceste
motive sunt adevărate, numai că sunt neadecvate şi secundare. Numai harul lui Dumnezeu care
reprezintă logica Evangheliei, va funcţiona în mod real. Tit ne spune că harul ne învaţă să
spunem ,,nu” şi ne aduce argumente în sensul acesta. Evanghelia îţi arată că păcatul din spatele
păcatelor tale este acela că ai clădit şi altceva în centrul vieţii tale lângă Cristos. Ai născocit o
strategie proprie de mântuire bazată pe ceva ce ai hotărât că este mult mai important decât Cristos,
considerând că este un mântuitor mai bun decât El. Evanghelia îţi spune că păcatul tău este
întotdeauna rezultatul necredinţei şi că eşti acceptat numai în Cristos.

Evanghelia crează singurul fel de mâhnire cauzată de păcat, mâhnire care este curată şi care nu te
zdrobeşte. Ea spune: ,,Priveşte la Isus care moare pentru tine. El nu te va părăsi, nici nu te va
abandona. Cum poţi răspunde altfel? El a suferit pentru ca tu să nu faci acest lucru. Nu trăieşti ca şi
cum ai fi iubit, ca şi copil al Lui. Nu trebuie să fii sfânt de teama că vei fi abandonat, ci pentru că
Cel care a plătit un preţ inestimabil a spus că nu te va abandona niciodată! Cum poţi trăi în păcatul
care L-a zdrobit cu scopul de a te elibera?” Recunoşti argumentul HARULUI lui Dumnezeu? Este
singurul argument la care nu există un răspuns. Acest lucru crează singura motivaţie care te conduce
la ura faţă de păcat fără a te urî pe tine însuţi. Este singura motivaţie valabilă pentru tine care va
face păcatul lipsit de puterea lui de atracţie.

Cum este posibil un astfel de lucru? Vederea lui Cristos murind pentru tine devine singurul lucru
din această lume care te convinge ca să fii sfânt şi care te asigură că eşti iubit în mod infailibil. Dacă
a murit pentru tine – aceasta înseamnă condamnare. Dacă a murit pentru tine – aceasta înseamnă
milă. Motivul condamnării noastre este că noi ştim că păcatul nostru reprezintă culmea
ingratitudinii noastre faţă de sângele Său. William Cowper vorbeşte despre sentimentul cuiva care
îşi duce păcatul la cruce.

Cu durere satisfăcută şi bucurie îndoliată

Duhul meu este acum plin,
Că aş putea distruge o viaţă ca aceasta
Şi totuşi să trăiesc prin Cel ce am ucis.

Este o durere satisfăcută, care doare mai rău decât teama de pedeapsă, şi care totuşi zideşte chiar şi
atunci când condamnă. Pentru că nimic nu-L poate smulge de lângă mine. El a luat asupra Lui,
însăşi mânia lui Dumnezeu care era îndreptată asupra mea şi a rămas acolo pentru mine – ce-aş
putea face acum şi dragostea Sa să nu poată purta?

Alte două citate arată diferenţa radicală dintre acest tip de pocăinţă şi remuşcarea legalistă.
Osândirea în sens legalist a păcatului apare mai ales prin luarea în considerare a dreptăţii lui
Dumnezeu, (dar) şi osândirea în sens evanghelic apare din perspectiva bunătăţii lui Dumnezeu. O
persoană legalistă convinsă strigă ,,Am înfuriat o putere care este asemenea unui leu ce răcneşte...
Am provocat pe Acela care este Domnul Suveran al Cerului şi al pământului, al Cărui Cuvânt
poate zgudui temeliile lumii...”. Dar o persoană convinsă de perspectiva evanghelică strigă ,,Am
stârnit o bunătate care este asemenea picurilor de rouă; am ofensat un Dumnezeu care are
comportamentul unui prieten... O, inima mea tare ca marmura, ca fierul...!” (O inimă convinsă de
perspectiva evanghelică) transformă fiecare moment retrospectiv al dovezilor pline de bunătate ale
lui Dumnezeu într-un imbold în conştiinţa lui; astfel o persoană mizerabilă, este adusă mai aproape
de milă... O, nenorocitul de mine, să fug de la o fântână atât de scumpă ca să trăiesc în noroi o
viaţă desfrânată.92

Priveşte la Cel pe care L-ai străpuns. Spune sufletului tău ,,Ce-am făcut? Ce dragoste, ce milă, ce
sânge, ce har am dispreţuit şi am călcat în picioare! Aceasta este răsplata arătată Tatălui pentru
dragostea Sa, Fiului pentru sângele Său şi Duhului Sfânt pentru harul Său? Astfel Îl răsplătesc eu
pe Domnul? Am pângărit inima pentru care Cristos a murit ca s-o spele şi pe care minunatul Duh
Sfânt a ales-o ca să locuiască în ea? Şi ce pot spune dragului meu Domn Isus? Cum voi putea sta
cu capul ridicat în faţa Lui? Oare socotesc că intimitatea mea cu El are o valoare atât de mică
încât de dragul păcatului, abia dacă mai are loc în inima mea? Cum voi scăpa dacă am neglijat o
mântuire atât de măreaţă? Am obţinut oare acum pe cheltuiala infinită a lui Cristos, accesul
înaintea Tatălui şi în prezenţa Lui, pentru a-L întărâta pe Domnul chiar în faţa Sa? A fost sufletul
meu spălat şi întărit de El pentru a face loc unei noi pângăriri? Oare voi căuta acum să
zădărnicesc prin strădania mea scopul ultim al celor mai puternice suferinţe, lupte şi al morţii lui
Cristos? Voi întrista zilnic Duhul prezent în mine şi cu care sunt pecetluit până în ziua
răscumpărării?” Prieteni, întreţineţi-vă inima zilnic cu astfel de trataţii. Vedeţi dacă mai rămâne
împietrită în această stare gravă. Dacă aceasta nu îţi va topi inima într-o oarecare măsură, mă tem
că te afli într-o situaţie periculoasă. 93

Fără o orientare spre Evanghelie, pocăinţa se va adresa numai comportamentului superficial. ,,Nu ar
trebui să mă îngrijorez! Este doar un păcat! Creştinii nu ar trebui să se îngrijoreze!” Evanghelia se
concentrează asupra siguranţei de sine şi asupra diferitelor forme ale firii, care reprezintă rădăcinile
unui comportament păcătos. ,,Sunt îngrijorat pentru că acest lucru a devenit neprihănirea mea. Dar
acum Isus este neprihănirea mea!” Pocăinţa radicală înseamnă nu numai că ne pocăim de păcatele
noastre, dar şi de neprihănirea noastră, de mântuirile alternative şi de neprihănirea alternativă. Ne
pocăim atunci când recunoaştem că rădăcina păcatului nostru este ,,să dăm mila la o parte” şi să
pretindem că sunt alte lucruri care reprezintă neprihănirea şi mântuirea noastră. William Cowper a
scris referitor la această stare:

În timp ce necredinţa se împotriveşte harului Tău,

Şi dă mila la o parte
Prezumţia, cu chipu-i ce neruşinare oglindeşte
Spune ,,Dă-mi sau mor!”.

Puritanii au numit toate acestea ,,mortificare” – detectarea operaţiunilor firii şi a pătrunderii

păcatului în viaţă, dezrădăcinarea acestora prin aducerea lor la cruce şi uscarea lor la lumina
dragostei sfinte a lui Dumnezeu. În teologia Reformată, mortificarea nu se referă în primul rând la
suprimarea acţiunilor exterioare ale păcatului, ci la slăbirea rădăcinii acestuia.

Mortificarea înseamnă slăbirea puterii păcatului la nivel motivaţional. Dorinţele idolatrice de a

obţine putere, aprobare, autocontrol, plăcere sau confort sunt rădăcini ale firii care vor contina să ne
controleze vieţile, chiar dacă suntem oameni foarte religioşi. Deşi ne putem abţine de la acţiunile
păcătoase exterioare, mânia, invidia sau teama ne pot modela vieţile şi chiar activităţile religioase.
Pocăinţa care are loc în timpul perioadelor de trezire spirituală, este mai ales o pocăinţă de faptele
moarte. (,,cu cât mai mult sângele lui Cristos, care prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi
jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de fapele moarte, ca să slujiţi
Dumnezeului celui viu” Evr.9:14). Aceasta reprezintă pocăinţa de independenţă, încredere în sine,
neprihănire proprie, de temerile şi nesiguranţele care rezultă din acestea. Toate sunt recunoscute a fi
refuzul plin de mândrie de a accepta dragostea Tatălui care este oferită în mod gratuit prin Cristos.
Pocăinţa care aduce viaţă spune mândriei mele, falselor siguranţe, temerilor, anxietăţilor şi
amărăciunilor, ,,Nu aceasta este pacea mea! Nu aceasta este mântuirea mea! Nu aceasta mă va
controla pe mine! Le voi vedea aşa cum sunt: ca pe nişte dumnezei falşi!”

De aceea nu este surprinzător faptul că multe congregaţii deşi sunt pline de oameni regeneraţi,
aceştia nu sunt foarte vii din punct de vedere spiritual. Viaţa spirituală pretinde metanoia, o
gândire schimbată în urma pocăinţei, iar aceasta este mai mult decât îndreptarea inimii împotriva
exprimării superficiale ale păcatului, de care credinciosul este conştient la convertire. Multe din
congregaţiile noastre sunt pline de ceea ce puritanii numesc bunătate moartă, caracter respectabil
cu motivaţie firească – sunt morali din perspectiva neprihănirii proprii sau a superiorităţii. 94

Tocmai am vorbit despre folosirea greşită a Evangheliei în sensul următor: ,,Dacă eşti nefericit,
înseamnă că nu trăieşti drept – schimbă-ţi comportamentul.” Dar Evanghelia ne face să ne analizăm
mult mai profund. Există un alt mod superficial de folosire a Evangheliei – din punct de vedere
psihologic. Mulţi creştini descriu vindecarea emoţională care foloseşte Evanghelia pentru a mângâia
în mod nepotrivit. Descrierea ar fi cam aşa: ,,Din cauza trecutului meu, am avut multe răni
emoţionale şi am încercat să folosesc oameni sau să fac fapte pentru a mă simţi mai bine şi pentru a
obţine dragoste. Dar acum văd că Dumnezeu mă iubeşte aşa cum sunt.” Ar fi mai bine astfel: ,,Din
pricina trecutului meu am învăţat să fac idoli din oameni sau din faptele mele, pentru a-mi căştiga
astfel mântuirea şi valoarea – acestea erau multe prea importante pentru mine. Am fost convins pe
deplin că aceste lucruri au fost căi prin care am rănit şi respins pe Fiul care a murit pentru mine.
Dacă El a făcut toate acestea, cum aş putea trata cu atâta uşurinţă lucrarea Lui – ignorând-o! Dar
apoi mi-am dat seama că El a murit şi pentru aceste păcate adânci. Deci mă pocăiesc de ele şi de
acum ele nu mai domnesc asupra mea.” Aceasta ar fi o întâlnire mult mai bogată cu Cristos. Prima
abordare face din tine o victimă dragostea lui Cristos nu ar fi preţioasă, pentru că ai minimizat
propriul tău păcat.

Thomas Watson enumeră şase caracteristici ale unei pocăinţe reale. Ele se bazează îndeaproape pe
Psalmul 51. Anexez versetele Psalmului fiecărei caracteristici.

1.Recunoaştere vs.3 ,,păcatul meu stă necurmat înaintea Ta”. Nimeni nu se poate pocăi cu adevărat
fără ca Duhul Sfânt să ne ilumineze – el face păcatul real pentru noi.

2.Mâhnire vs.4a ,,Împotriva ta, numai împotriva Ta am păcătuit”. Adevărata pocăinţa implică o
mâhnire reală din pricina păcatului şi a modului în care acesta L-a întristat şi afectat pe Dumnezeu.
Autocompătimirea poate fi considerată pocăinţă, dar nu este.

3.Responsabilitate vs.4b ,,aşa că vei fi drept în hotărârea Ta, şi fără vină în judecata Ta”.
Adevărata pocăinţă nu-şi găseşte scuze, nu blamează ci îşi asumă întreaga responsabilitate şi
acceptă prompt orice consecinţă fără a se plânge. Aceasta este ,,mărturisirea” reală – să fii de acord
cu judecătorul.

4.Umilinţă vs.5 ,,Iată că sunt născut în nelegiuire...”. În procesul pocăinţei reale există o schimbare
în întreaga atitudine a unei persoane faţă de sine. Devii dependent de Dumnezeu şi de alţii. Mitul
atotsuficienţei este zdruncinat.
5.Ura vs.4 ,,am făcut ce este rău înaintea Ta”. Dacă a existat o reală părere de rău faţă de păcat ( şi
nu numai faţă de consecinţele acestuia) atunci rezultatul este că vei ajunge să urăşti însuşi păcatul.
Richard Sibes spune ,,pocăinţa nu înseamnă să stai puţin cu capul plecat, ci ea reprezintă o muncă
a inimii astfel încât păcatul devine mai odios decât orice pedeapsă”. Watson spune că pocăinţa
înseamnă demascarea păcatului nostru şi recunoaşterea lui ca fiind ,,cel mai hidos monstru” cum de
fapt şi este.

6.Schimbarea vs.12 ,,sprijineşte-mă cu un duh de bunăvoinţă”. După menţionarea celor 5 elemente,

cel care urmează în această ordine este acela că vei părăsi păcatul. Puterea lui asupra ta va slăbi şi
vei progresa în părăsirea acestuia.

11.3 TRĂIREA PRIN CREDINŢĂ

Disciplina harului

Studiind pocăinţa din punct de vedere evanghelic, vedem că mângâierea şi vindecarea noastră este
intrinsecă în cadrul procesului. După cum am spus mai devreme, păcatul principal îl constituie
respingerea lucrării terminate a lui Cristos pe care El a făcut-o în locul nostru, pentru noi. Astfel că
a doua parte a reînoirii dinamicii individuale ne determină să reflectăm şi să ne vedem aşa cum
suntem în Cristos. Credincioşii primesc putere, îndrăzneală şi bucurie în măsura în care pricep
realitatea rămânerii lor în Evanghelie. Puterea duhului este rezultatul umplerii minţii prin reflectarea
noastră la poziţia pe care o avem în Cristos şi prin acţiunea noastră în conformitate cu aceasta – un
fiu, un templu al Duhului Sfânt, un Domn care şade şi domneşte. Sursa unui mod vibrant de viaţă
creştină este mai degrabă ,,procesul de încălzire la focul privilegiilor şi a răscumpărării noastre în
Cristos, şi nu sustragerea auto-acceptării din alte surse (putere, popularitate, statut, plăcere)”. 96
Înseamnă să fii topit de înţelegerea spirituală a ceea ce eşti în Cristos. Înseamnă să trăieşti cu
conştienţa sfântă de aceste lucruri. Înseamnă să recunoşti că toată nesiguranţa, starea de vinovăţie,
autoapărarea, teama, egoismul şi lipsa autocontrolului, se datorează uitării acestor lucruri.

Remediul împotriva acestora este să priveşti la toate păcatele tale ca şi cum sunt puse în contul lui
Cristos. Toate păcatele au fost direcţionate asupra lui Cristos, după cum a spus profetul evanghelic
,, El a fost străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne
dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi”. Soţia a spus celui care strângea
impozitele ,,dacă îţi datorez ceva, du-te la soţul meu”. Tot astfel credinciosul poate spune
dreptăţii ,,dacă îţi datorez ceva, du-te la Cristos, care a subscris pentru mine în totalitate”. Nu
trebuie să stau descurajat, plin de teama acelor datorii, deoarece Cristos le-a satisfăcut pe deplin,
până la ultimul bănuţ.

Remediul împotriva acestor lucruri... îl reprezintă, luarea în serios a faptului că creştinii trebuie să
se pocăiască pentru că sunt descurajaţi de păcatele lor... descurajarea ţâşneşte din refuzul lor faţă
de bogăţia, prospeţimea, libertatea şi infinitatea dragostei lui Dumnezeu, faţă de puterea, gloria,
suficienţa şi eficienţa morţii şi a suferinţelor Domnului Isus Cristos; şi din refuzul lor faţă de
vrednicia, gloria, plinătatea, lărgimii şi a completitudinii neprihănirii lui Isus Cristos... Dumnezeu
nu a dat cedinciosului o inimă nouă pentru ca aceasta să fie împrumutată şi sfâşiată în bucăţi din
pricina descurajării.” Thomas Brooks

Acesta ar constitui un ciclu. Conştiinţa umană este dezordonată profund în necredinţa ei şi de aceea
trebuie să avem propria noastră sfinţenie şi propriile noastre fapte bune pentru a fi acceptaţi. Până
când conştiinţa nu este pe deplin asigurată că este acceptată în Preaiubitul, o persoană va reprima şi
refuza orice informaţie despre adâncimea păcatului său. Când această realitate se va baza pe o
pocăinţă profundă, numai atunci acesta va constitui un adevăr electrizant, eliberator şi vitalizator
pentru ascultători. Dar pe de altă parte, numai atunci când sfinţenia lui Dumnezeu este predicată
ţinând cont de jertfa ispăşitoare a lui Isus, ascultătorul va putea vedea adâncimea păcatului său
îndreptat împotriva unui Dumnezeu plin de har.

Când Pavel spune ,,noi umblăm prin credinţă, nu prin vedere”el nu pune în contrast credinţa cu
raţiunea, ci cu vederea sau cu sentimentele. A umbla prin credinţă înseamnă să te disciplinezi pentru
a acţiona şi gândi în conformitate cu adevărurile Evangheliei. Deseori Duhul Sfânt vine şi uşurează
acest lucru – alteori trebuie să faci tu însuţi aceasta prin supunerea propriilor gânduri şi
direcţionarea lor pe căile drepte. Newton s-a exprimat foarte bine în sensul acesta. El a spus ,,Dacă
ar fi să vorbesc din propria mea experienţă, este de departe cea mai grea parte a chemării
mele...Mi se pare mai uşor să-mi răstignesc eul într-o mie de situaţii ce ţin de conduita exterioară,
decât strădaniile neîncetate de a acţiona după principiul neprihănirii şi al puterii.”97

O modalitate de a face acest lucru, este să vezi ce verbalizează firea pământească în inima ta, să
identifici şi apoi să respingi ceea ce vei afla. ,,Tată, văd cât de mult îmi doresc acest lucru din
teamă. Anxietatea şi mânia mea apar pentru că obişnuiesc să uit dragostea Ta neclătinată pentru
mine în Cristos. Iartă-mă şi curăţeşte-mă de aceste motivaţii care reies din faptele mele – din
neprihănirea mea proprie care aparţine vieţii mele trecute.” Apoi rosteşte motivele pe care le oferă
Evanghelia şi Duhul Sfânt. Rosteşte-le pentru tine în timp ce desfăşori diferite activităţi. Aminteşte-
ţi-le în mod constant şi roagă-te Tatălui în calitate de copil al Său, consolidând astfel perspectivele
poziţiei de copil înfiat. ,,Tată, fac aceasta pentru Tine, şi nu pentru succesul pe care mi l-ar putea
aduce. Ştiu că recunoaşterea Ta este singura de care am nevoie. Dacă falimentez, aceasta va fi în
planul Tău părintesc pentru viaţa mea şi Tu eşti scopul bucuriei mele, a măreţiei şi gloriei!”

Disciplina esenţială este meditarea asupra adevărului. Meditarea reprezintă întrepătrunderea a altor
două discipline: studiul biblic şi rugăciunea. Meditarea înseamnă amândouă, dar nu doar o simplă
trecere de la una la alta, ci un amestec al celor două. Cei mai mulţi dintre noi studiem Biblia, după
care trecem la lista de rugăciune, însă rugăciunea este detaşată de pasajul biblic pe care tocmai l-am
studiat. Meditarea înseamnă rugăciunea în conformitate cu adevărul pe care tocmai l-am studiat,
astfel încât acesta să atingă profunzimea sufletului până când este cuprins de foc. Prin foc înţelegem
pragul la care sufletul realizează tot felul de conexiuni personale – cu TINE personal, astfel încât îţi
modelează gândirea, îţi mişcă sentimentele şi îţi schimbă acţiunile. Meditarea înseamnă aplicarea
adevărului în mod personal.

Cea mai apropiată analogie la meditarea asupra adevărului este modul în care o persoană citeşte
nerăbdătoare o scrisoare de dragoste. O deschizi şi cântăreşti fiecare cuvânt. Nu spui ,,Ştiu ce spui”
ci ,,Ce înseamnă? Ce a vrut să spună el sau ea prin cuvintele aceastea?” Nu citeşti o asemenea
scrisoare rapid ca să obţii doar o informaţie – vrei să ştii ce se află dincolo de propoziţii şi fraze. Şi
mult mai important, vrei ca scrisoarea să te pătrundă şi să te modeleze.

Augustin a văzut meditarea ca pe o ,,înălţare a sufletului spre Dumnezeu”, având trei părţi: retentio,
contemplatio şi dilectio.

Prima, retentio înseamnă distilarea adevărurilor Scripturii şi aşezarea lor în centrul minţii. Aceasta
presupune studierea şi concentrarea minţii asupra unui pasaj al Scripturii pentru a-l înţelege şi
pentru a-i recunoaşte aluzia. ,,Retentio” înseamnă a învăţa ce spune un pasaj. Aici ne pot fi de ajutor
mulţimea de cărţi de studiu biblic şi de interpretare biblică. În al doilea rând, contemplatio
înseamnă ,,a te uita insistent la Dumnezeu prin prisma acestui adevăr”. Înseamnă a pune şi răspunde
la întrebări ca:
- ce-mi spune lucrul acesta despre Dumnezeu – ce îmi descoperă despre El?
- cum Îl pot lăuda pentru şi prin acest adevăr?
 - cum mă pot smeri înaintea Lui pentru şi prin acest adevăr?
- dacă El este într-adevăr astfel, ce diferenţă face acest adevăr în modul meu de a trăi?
- atunci când uit că El este astfel, ce comportament greşit, emoţii dăunătoare, atitudini false
rezultă în viaţa mea?
- în ce fel ar fi diferiţi vecinii mei, familia mea, biserica mea, prietenii mei dacă ar vedea acest
adevăr trăit mai pregnant în viaţa mea?
- demonstrează viaţa mea că îmi amintesc mereu acest adevăr şi că acţionez în baza lui?
- doamne, ce încerci să îmi spui despre Tine şi de ce vrei să ştiu acum acest adevăr?

Mai presus de toate, scopul lui contemplatio este de a trece de la conceptul obiectiv, analitic al
lucrurilor la o relaţie cât mai personală cu Dumnezeu, aşa cum este El în realitate. Înseamnă să
tratezi cu Dumnezeu aşa cum este El în realitate, să te sileşti cu toată fiinţa ca să transformi această
cunoaştere despre El, în cunoaşterea Lui – să treci de la cunoaşterea unui adevăr despre El la
întâlnirea ta cu El în inima ta – să-L adori, să te minunezi de El, să te odihneşti în El, sau să te
tulburi din cauza Lui, să fii smerit de El. Este un lucru săstudiezi o piesă muzicală şi alta să o cânţi.
Este una să lucrezi la un diamant, să-l tai şi să-l lustruieşti, şi alta să te dai un pas înapoi şi să-ţi taie
respiraţia când îl priveşti.

Al treilea, dilectio înseamnă a te desfăta şi a te lăsa fermecat înaintea Dumnezeului la care priveşti.
Începi prin a-L lăuda, a mărturisi şi a năzui să ajungi la El pe baza adevărului digerat şi meditat.
Dacă ai trecut de la învăţare la meditarea personală, atunci depinzând de abilitatea ta spirituală, de
circumstanţele vieţii tale la momentul respectiv şi de Duhul suveran al lui Dumnezeu, vei începe să-
L experimentezi. Uneori această experienţă are o intensitate medie, alteori este puternică şi uneori
pare uscată. Dar ori de câte ori meditezi (contemplatio) şi găseşti idei noi care vin şi curg în mintea
ta, scrie-le şi treci direct la laudă, mărturisire şi desfătare. Asta înseamnă că Duhul Sfânt îţi predică
(după cum a spus Martin Luther).

Un alt mare maestru în arta meditării şi în ,,înălţarea sufletului către Dumnezeu” a fost John Owen.
El a scris ,,The Grace and Duty of Being Spiritually Minded” bazat pe Coloseni 3:2 ,,Gândi-ţi-vă la
lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ” şi Romani 8:6 ,,umblarea după lucrurile Duhului este viaţă
şi pace”. De asemenea a mai scris câteva exemple de meditaţii, inclusiv ,,Meditations and
Discourses on the Glory of Christ”. El descrie meditarea în aproape aceeaşi termeni ca şi Augustin.

Prima dată, vine exercţiul propriu zis al minţii, fixarea gândurilor şi mediatrea asupra
adevărurilor spirituale...2.Apoi vine înclinaţia tuturor afecţiunilor spre aceste lucruri, cu ajutorul
cărora vor rămâne credincioase adevărurilor spirituale şi vor reuşi să îşi ia un angajament faţă de
ele...3.În sfârşit, vin parfumul şi savoarea în care se află dulceaţa şi satisfacţia vieţii spirituale.
Atunci gustăm prin experienţă că Dumnezeu este plin de har şi că dragostea lui Cristos este mai
bună decât vinul...

Dacă avem ca ţintă mai mult speculaţiile şi noţiunile mentale despre Cristos ca şi doctrină, nu vom
găsi puterea transformatoare sau eficienţa acesteia comunicată nouă până acum. Dar atunci când
sub călăuzirea luminii spirituale, afecţiunile noastre stau alipite de El, cu scopul deplin de a ne
umple inima de gânduri şi de dorinţa de a ne desfăta în El – atunci virtutea (schimbarea
caracterului) va porni de la El cu scopul de a ne purifica, de a creşte în noi sfinţenia, şi uneori de a
ne umple de o bucurie negrăită şi cu slavă covârşitoare....

Acolo unde lumina lasă în urmă afecţiunile, se ajunge la un soi de formalism şi/sau la ateism; acolo
unde afecţiunile lasă în urmă lumina, credincioşii se cufundă în mlaştina superstiţiei.

Har, lege şi meditaţie

Când aude cineva expunerea Evangheliei, aproape imediat se întreabă ,,să păcătuim mereu ca să se
înmulţească harul?” (Romani 6:1). Cu alte cuvinte, dacă suntem mântuiţi prin har, ce stimulent
avem ca să trăim o viaţă sfântă? De fapt întrebarea însăşi ne descoperă că stimulentul principal pe
care l-am avut (înainte ca Evanghelia să ajungă la noi) a fost teama de respingere. Dacă stimulentul
tău pentru sfinţenie dispare atunci când dispare condamnarea lui Dumnezeu, atunci singura ta
motivaţie a fost teama de condamnare.

Când Evanghelia se iveşte asemeni zorilor în sufletul tău, ea devine o putere transformatoare
(Rom.1:17). În loc să vadă legea lui Dumnezeu ca pe un cod moral abstract, creştinii o recunosc ca
un instrument de cunoaştere, slujire şi asemănare cu Stăpânul lor. În locul ascultării cu scopul de a-
L îndatora pe Dumnezeu faţă de ei, credincioşii vor asculta pentru că sunt datori faţă de El. În loc de
a se lăsa conduşi de sentimentul de anxietate provocat de neacceptare, ei sunt împuterniciţi de o
bucurie plină de recunoştinţă. Diferenţa dintre cele două moduri nu poate fi mai măreaţă. Duhurile,
scopurile, motivaţiile şi rezultatele sunt total diferite.

Dacă facem cuiva un dar, pentru a obţine generozitatea din partea lui sau a ei, de fapt ne facem nouă
înşine darul – nu este un dar real. Dar dacă facem un dar, mulţumind astfel pentru generozitatea
deja arătată, atunci dăruim în mod real. Nu aşteptăm nimic în schimb. Deci oricine face fapte bune
pentru a merita cerul înseamnă că nu face nici măcar o faptă bună. Acestea nu sunt făcute pentru
Dumnezeu – ci numai pentru tine. În mod ironic, numai atunci când nu te încrezi deloc în faptele
tale bune pentru mântuirea ta, devin cu adevărat bune, şi făcute numai pentru Dumnezeu. Dacă crezi
că faptele tale bune sunt bune, atunci nu sunt. Dacă îţi dai seama că faptele tale bune nu sunt bune,
atunci ele de fapt sunt.

Deci în principiu, un creştin trăieşte o viaţă de disciplină şi de evlavie din recunoştinţă. Desigur, în
practică emoţiile noastre nu sunt întotdeauna în conformitate cu aceasta. Rareori simţim
recunoştinţa pe care ar trebui să o simţim. Şi totuşi, motivaţia creştinului, chiar şi în perioade de
secetă spirituală, nu devine o corvoadă făcută din obligaţie.

Un creştin spune inimii sale: ,,Fac acest lucru pentru a-I fi plăcut lui Dumnezeu – a)pentru ceea ce
Isus a făcut ca să mă mântuiască (L-a costat mai mult decât 30 de minute de somn în plus!) şi
b)pentru ceea ce sunt acum în El.” Aceasta înseamnă credinţa care lucrează prin dragoste. Uneori
eşti însoţit de o puterică emoţie pozitivă – o bucurie plină de recunoştinţă provocată de o experienţă
nouă şi de gustul harului. Dar alteori există mai puţină emoţie, fiind doar trăirea prin credinţă şi
recunoştinţa datorată privirii aţintite prin credinţă asupra harului. Ce înseamnă privirea prin
credinţă?

Experienţa noastră cu privire la har, în timp ce ne aflăm pe pământ, este întotdeauna un amestec
între experienţa sau iluminarea actuală (v.Efes.1:18; 3:14) şi translatarea harului în credinţă. Pavel
spune că noi umblăm prin credinţă şi nu prin vedere (2Cor.5:7), şi totuşi se roagă ca noi să avem
parte pe cât posibil şi de vederea spirituală (sau experienţă directă) a harului lui Dumnezeu
(Efes.1:18). Prin credinţă trebuie să spunem deseori ,,nu simt că sunt copil de Dumnezeu, nici
oamenii nu mă tratează ca atare, dar ştiu că sunt şi voi continua să trăiesc astfel”. Aceasta înseamnă
credinţa care lucrează având sentimente puţine sau vedere slabă. Asta înseamnă că ne trezim ca să
avem timpul nostru de părtăşie nu dintr-un sentiment al datoriei plin de teamă, şi nici măcar pentru
că avem vreun interes personal, ci doar ca să ne udăm inima, sentimentele prin credinţă cu amintirea
a ceea ce a făcut Isus şi cu ceea ce suntem acum. Uneori credinţa noastră devine atât de clară, încât
în timp ce medităm şi Îl lăudăm pe Dumnezeu pentru lucrarea Sa şi pentru poziţia nouă pe care o
avem în El, impulsul de a fi plăcuţi lui Dumnezeu este plin de putere şi de tărie. Alteori credinţa
noastră nu este clară deloc.

Deci, are creştinul obligaţia de a împlini legea lui Dumnezeu?

Răspunsul cel mai echilibrat este: creştinul este liber de lege ca şi sistem de mântuire, dar creştinul,
disperat în bucuria lui de a fi plăcut Dumnezeului plin de har, este obligat să folosească conţinutul
legii pentru a o împlini. Totuşi, obligaţia lui este acum ,,poruncile iubirii”. Când eşti cu adevărat
îndrăgostit de cineva, şi eşti sigur de dragostea lui sau a ei pentru tine, atunci cauţi să afli cu
nerăbdare ce anume îl/o desfătează şi îi place şi vei spune ,,Dorinţa ta este poruncă pentru mine!”
Vei avea un sentiment al obligativităţii, dar din dragoste!