Sunteți pe pagina 1din 156

IO A W C l O R M E S d

NELU t

p R i m u m

V E R S U R I P E N T R U C O P II

E D IT U R A „ A F C O R A "
S B E H V E IflŞ T liO
526653R’
VI
D
fo v . S iS '
10 A N C IO R A N E S C U

P R I C H I N D E L

VERSURI PENTRU COPII

C H IP U R I ŞI P R IV E L IŞ T I

BUCUREŞTI
EDITURA «ANCORA», S. BENVENISTI & Co.
Str. Emigratului No. 4 - 6
P R IC H IN D E L

Şase fraţi mai mari ca dânsul are „domnul Prichindel"


Care într’una se făleşte că e cel mai viteaz el.

— „Ţe, nu ştiu io că’n poveste Plichindel a fost mai tale


Si-a lăsat pe flaţi acasă colindând nouă hotale ?

Si s ’a dus pe lum ea-ailaltă ca s’omoale nouă smei ?


Ţine-afal’ de el v ’odată s’al mai fi luptat cu ei ?

Si-apoi Făt-Flumos voinicul n ’a avut el doi flati încă


Ce ’ncelcală să-l omoale în m ânia lol adâncă,

Pentlu că le fuse ţiudă că lăm ân ei mai ple zos,


Pentlu că nu ela nimeni mai viteaz ca Făt-Flumos“.

— „Măi, măi, mâi, rând de el fraţii. Nu te temi Prichindel


[oare,
Că şi fraţii tăi, de ciudă, într’o zi au să te-om oare ?*
Prichindel răspunde a tu n c e a : — „De, si asta s’al putea,
Dai o pasăle măiastră al veni la m oaltea mea,

Si doal în c â te v a clipe al putea să m ă m v ie “.


__nHei, dar u n d e-ar găsi b ia ta c a n poveste, apă v ie ?

Prichindel, ori îm păratul, ori ţiganul ce stă ’n cort


D e-a m urit în v rem ea noastră, pentru to td eau n a-i m ort .

Prichindel m ai-m ai să plângă. Fraţi-i s p u n : —- „D ar


[m ăi creştine,
P entru ce să te ucidem şi s ’avem necaz pe tine ?

D acă vei p u tea în v ia ţă fală m ultă-a câştiga


Cum de n ’am fi şi noi m ândri că ni-eşti frate, şi-i a ta

Şi-ai uitat apoi că m o artea chiar de ţi-om d o n acum a


E poliţie azi, ocnă, s’a ’ngroşat, băete, glum a.

A şa d ar cân d vei fi m are, ai să iei — spun fraţn lui —


O prinţesă-aşa frum oasă cum pe lum e alta nu-i.

Şi-ai să ne pofteşti atu n ce a să venim şi noi la nuntă,


Şi-ai să fii viteazul ţării şi-ai să m ergi la luptă cruntă .

Prichindel su râd e iarăş. - .D a zmei n ’o să m ai omol


Că şi de-al m ai tlăi astăzi, nu găsesc culcuşul lol .
U R S A R U L

S’au strâns oameni pe’ntrecute


Poate zeci ori poate sute
Spre seară, ’ntr’amurg,
Unde-un urs, dela amiază,
Sprinten cum e o sfârlează
Din joc nu mai încetează
Prin întregul târg.

Un ţigan cu o oglindă
Şi cu tobă îl colindă
Bietul, peste tot,
Şi-i vorbeşte şi-i tot cântă,
Pe când ursul se frăm ântă
Ori se ia cu el la trântă
Clătinând din bot.
Un dănciuc şi el se ţine
După ei, se duce, vine
Pe la toţi, şi-a strâns
Bani câţiva ’ntr’o cutiuţă,
Căci de mult timp Aghiuţă
Din necazuri nu-i mai cruţă,
Şi din griji şi plâns.

Să tot stai şi să te bucuri


De-atât joc şi giumbuşlucuri
Ce le îace-un urs...
Nimeni n ’are de el teamă.
Toţi pe nume-1 strigă-1 cheam ă,
Şi nici n’au băgat de seamă
Vremea cum s ’a scurs,

Când în raze pe colină


Roşiatec se înclină
Soarele’n amurg...
El tot cată’n jos şi vede,
Se mai uită, dar nu crede,
Căci la danciul mic m onede
In cutie curg...

Şi cum stă pe deal s’apună,


Surâzând cu voe bună
Soarele, şiret,
Mai trimite şi — el o rază.
Şi’n cutie o aşază,
Ca pe-un ban micuţ să cază,
Şi apune ’ncet...
TELEFONUL ÎNGERILOR
---- DUPĂ MARCEL DUBORN —

In mica-i odae, cuprinsă de-un gând,


Lizeta priveşte păpuşile sale...
Mămita ei scumpă s’a dus de curând
Spre cerul cu îngeri, l-aşa lungă cale.

Văzându-şi tăticul venind depe drum


S’a dus să-l sărute, uitând de’n tristare:
„Tăticule, ziua mămichii e-acum
Şi vreau de aicea să-i fac o urare.

Văzut-am baloane ce urcă în sus,


Mămichii voiu duce veşti bune prin ele“
Şi ochii ei limpezi luceau de nespus,
Ca două albastre şi dulci viorele.
Şi-l roagă ducându-1 de m ână’n sa lo n :
— „Tăticule - aşa e că iaci ce ţi-oiu zice ?
Să-mi faci pentru îngeri un mic telefon,
Prin el cu mămica vorbi-voiu de aice...“

Şi două lungi fire tăticu-a a d u s :


— „Vorbeşte acuma, prea scumpă păpuşă,
Căci îngerii-aşteaptă de-acolo de sus“.
Şi palid se-ascunse apoi după uşă.

— „O zi fericită în raiul ceresc


Aş vrea s’ai mămică, grăi copiliţa.
M’auzi tu de-acolo ?“ — „O, da, mulţumesc
Răspunse-atunci tatăl în loc de mămiţa.
O R F A N U L

încet noaptea coboară


Venind de peste munţi
Cu mantia-i uşoară...
Şi nu mai poţi să’nfrunţi

Nici somnul care-aproape


Că’n mreajă-i te-a cuprins,
Nici visul ce pe pleoape
Iţi vine din adins.

Spre-a-ţi aminti că-i ora


In care dalba zi
S’a stins, şi tuturora
Li-e dat a se-odihni.

Cu-aripele deschise
Vin îngeri şi-mi trimet
Ca şi pe vrem uri vise
Ce mă vrăjesc, încet.
O, cum nu poţi măicuţă
Să vezi azi unde sânt!
Căci vrem ea ce nu cruţă
Nimica pe pământ,

A vrut a mi te-ascunde
Făcându-te să pleci
In groapa rece, unde
Dormi azi în somn de veci.

Sunt şi-azi copil cuminte,


Iar dacă m âna ta
Nu poate să m ’alinte
Ca’n vremi cum m’alinta,

Dă-mi, m aica m ea curată,


In loc de mângâieri,
Nădejdea, că odată,
Ca’n zilele de eri

Am să te zăresc iară...
Şi de-am să te zăresc
Durerile-au să-mi piară,
Căci raiul meu ceresc

In veci n ’o să se sfarme
Când am să cred că mi eşti
Aproape şi m’adoarme
Iubirea-ţi cu poveşti".
B U N I C U L

Cu barba stufoasă şi albă


Sub pom stă sfătosul bunic ;
Şi stau lângă dânsul nepoţii
Cu faţa ca floarea de nalbă
Şi ’n jur îl alintă cu toţii,
Dar dânsul nu zice nimic.

— „Bunicule, spune, ne spune


Pe cel mai lung basm care-1 ştii
C’un fiu de ’m părat sau cu o zână.
Frumoasă precum e-o minune,
Pe-o ţară bogată stă p â n ă ! “
Ii strigă voioşii copii.
Şi ’ncepe bătrânul îndată
Cu glasul lui rar şi domol
Duios să-şi rostească cuvântul
De zâna cea mult minunată,
Şi părul i-1 flutură vântul
Ce suflă în capul lui gol.

Cireşul ce şade de strajă


Privind cu ochi roşii ce se coc,
Vrea şi el s’audă mai bine
P ovestea cea plină de vrajă
Şi-o clipă răsufletu-şi ţine
Şi nu mai foşneşte deloc.

E-amurg liniştit şi-i căldură...


Parfumul din gingaşe flori
încet se ridică din straturi.
Bunicul cu basmul te fu ră :
L’asculţi şi nu poti să te saturi,
Să-l spună de cinci-şase ori...

De floare se scutură teii,


Şi’n jururi pe lângă bunic
Acum piere zarva cea multă
Şi-adorm rând pe rând nepoţeii...
Iar el, fiindcă nimeni n ’ascultă,
S tă iar şi nu zice nimic.
DE VORBĂ CU MAMA

Copile, ştii de ce e plin


Cu stele noaptea cerul, ştii?
Nu te-ai gândit de ce ne vin
De-acolo raze aurii ?

Şi de ce drumul ne arată
Pe tot întinsul lumii noastre,
Privind cu-o dragoste curată
Din limpezimea bolţii albastre?

O, dacă nimeni nu ţi-a spus,


Spre cer privirea când îţi porţi
Să ştii că stelele de sus
Sunt sufletele celor morţi.
Pe sufletele bune numai
In stele le preschimbă Domnul,
Şi tatăl tău tot sus acuma-i,
Şi noaptea îţi veghează somnul.

Copilul meu, de vrei să vezi


Şi tu cândva cerescul rai,
Dă tuturor din jur dovezi
Că blândul suflet care-I ai

Făcu mereu doar fapte bune,


Nevrând pe nimenea să ’nşele,
Şi Dom nu-atuncea te va pune
-Sus, printre miile de ste le !
a v a r u l

Stă singur avarul în casă


Cu galbenii lui sunători,
Şi’n suflet încet i se lasă
Ai grijei şi-ai spaimei fiori.

E noapte... Şi gurile rele


A tâtea vorbesc despre el...
Privirile lumii sunt grele,
Şi toate îl mustră la fel.

P’afară par’că s’aud şoapte


La uşă, la geam şi’n pridvor.
Şi trem ură-avarul, că-i noapte
Şi uşa lui n’are zăvor.
In casa Iui nu e icoană
Ci totuş se ’nchină grăbit,
Nu-i nim eni: doar vântul în goană
Prin ramuri şi frunze a doinit...

Ce bine-i când totu’n jur tace


Când nu poţi vorbi nimănui,
Ce bine-i atunci când în pace
îşi zornăe galbenii lui.

„Plăceri, bucurii, toate sboară


Şi nu poţi m ereu să le simţi,
Decât dacă ai o comoară,
Comoara de galbeni cu zimţi".

Dar galbenii svârlă văpae...


O, galbenii, galbenii săi,
Cum poate să-i lase’n odae
Când oamenii-s lacomi şi răi ?

Şi galbenii lui fără număr


Ii duce în oale de lut,
Ii duce cu grijă pe-un umăr
La nucul ce’nalt a crescut.

Stă nucul bătrân lâng-o apă


Şi oameni sub el nu se duc,
Acolo el sapă o groapă
La poala bătrânului nuc.
Pe bani îi ascunde apoi huma...
Şi-avarul spre-al lumilor Domn
Se’nchină şi pleacă d-acum a
Căci somnul lui iarăş e somn.

A doua zi, galben ca ceara,


El vede smuls nucul bătrân...
Furtuna i-a smuls şi comoara,
Şi ochii pierduţi îi ră m â n !

Şi-a stat ca să-l plouă furtuna


Cu chipu ’ngrozit, pal şi mut,
Şi n ’a spus o vorbă, niciuna,
Şi mort la păm ânt a căzut.
FLAŞNETARUL

începuseră să cadă
Fulgii leneşi de zăpadă
Pe-orice casă, pe-orice stradă...
Un biet flaşnetar
Care doar să’nvârte ştie,
Cântând vechea-i melodie
Pe-o cărare azi pustie
Merge în zadar...

Dar nu-i trist, şi nici nu-i pasă


Dacă iarna friguroasă
Ţine astăzi orice casă
Cu oblonu ’nchis...
Ştie el că dimineaţa
Par’că-i stinsă ’n oraş viaţa
De când cerul jos, albeaţa
Iernii a trimis...
Şi azi ca şi’n alte rânduri
Rezemat de-un gard de scânduri
Flaşnetarul dus pe gânduri
Iată, s’a oprit.
Şi ’ndurând zăpezei valul
El îşi strigă papagalul
Ce priveşte către palul
Lui obraz sbârcit.

El învârte rar din flaşnetă


Ii grăeşte : „O planetă
Pentru dom n!" Şi-acum repetă
Papagalu ’ncet,
Cu glas rar vorbele-i toate,
Şi cu ciocu ’n urmă scoate
De jos, cât de grabnic poate,
Un micuţ bilet.

Flaşnetarul îl desface,
îl citeşte şi îi place
Şi se simte plin de pace,
Are de-azi un ţel:
înaintea lui se-arată
Altă viaţă, m inunată,
Şi-i voios că’n vis, odată
E-un alt om şi-el...
CHIPURI Şl PRIVELIŞTI
RUGĂCIUNEA ŞCOLARULUI

De-ar vrea din bolta lui cerească


Să mă asculte Dumnezeu
I-aş cere mulţi ani să trăiască
Mămica şi tăticul meu.

Doar ei o vreme ’ndelungată


M’au îngrijit încă de mic,
Şi eu de-aceea niciodată
Nu vreau să-i supăr cu nimic.

Mi-au luat ghetuţe, şapcă, haină


Şi-mi dă pe zi un gologan,
Şi multe-au spus că-mi ia, în taină
De-oiu trece clasa ’n acest an.
De-aceea şi-eu la ’nvăţătură
îmi dau silinţa ’n orice zi,
Ca pentru grijile ce’ndură
Să pot cu-atât a-i răsplăti.
CEL DIN URMA VIS

Pe cer soarele de-aram ă


E ’nvelit ca de-o năframă
Palidă, de nori,
Şi cu fiecare rază
Ce se ’ntâm plă jos să cază,
Par’că-ar vrea să ia în pază
Satul ce n’o să-l mai vază
Până mâine ’n zori...

Un copil încet se duce


Trist pe drum. Iar la o cruce,
Unde stă Isus
Pironit adânc în cue,
Se aşează pe cărărue
Şi văzând că nimeni nu e,
Prinse jalea să şi-o spue
Tatălui de sus!

Doar prin lacrimi el se vaită,


Căci la cruce-a dat o raită
A lungat de câini,
Ca să nu-1 mai certe iară
Oameni răi în astă seară;
Iar obrajii lui de ceară
Ce pe vremi îi m ângâiară
Iubitoare mâini,

Să şi-i şteargă în tăcere...


Doar atâta lucru cere
Unicul orfan
Din ăst sat în care-şi cată
Adăpost de ’ntâia dată
La o cruce ’n lem n săpată...
Mama lui şi bunu-i tată
Morţi sunt de-acu-un an...

Şi pe când stă trist copilul


Şi-şi spun păsările trilul
Intr’un pom stingher,
El adoarm e-adânc, şi ’n vise
Plânsul care-1 istovise
I se stinge ’ncet şi i se
Pare-acum pe-aripi deschise
Că se urcă ’n cer.
— 27 —

Iar Isus de lângă dânsul


Blând îi alinase plânsul
Cum 1-alină-oricui,
Când smerit i se închină*
Vine ’n nouri de lumină.
Şi cu ramuri de sulfină
îngeri albi încep să v in ă
împrejurul lui!
H O R A

Din cer senin şi azuriu


Priveşte mândrul soare
La satul plin de sgomot viu
In zi de sărbătoare.

Şi pe şoseaua largă-acum
Zăreşti în lungul căii
Cum înspre hora despre drum
Se ’ndreaptă toţi flăcăii.

Iar fetele în urma lor


Privesc cu drag din praguri,
Şi se gătesc apoi cu zor,
Pornind pe drum şiraguri.

Şi uite ’n sat acolo sus


Se ’ncinge m ândră hora.
Şi-o bucurie de nespus
E ’n ochii tuturora.
Flăcăii strigă şi fac haz
Şi chiue şi joacă
Şi năduşeală-au pe obraz
Ca iarna promoroacă.

A tâta lume a venit,


Că plin e-cum tot hanul
Şi sdrăngăne necontenit
Din cobza lui ţiganul.

Dureri ascunse-ori bucurii


In scripca lui se-adună,
Şi sunetele argintii
Ţâşnesc par’că din strună.

— .„Zi măi ţigane, ia mai zi


Cântarea ta isteaţă,
Că poate mâini vom isprăvi
Pârdalnica de viaţă!"

Din luncă vine miros blând


De nalbă şi de ismă,
Şi-auzi pe iarbă răsunând
Mai tare câte-o cismă.

Şi fac flăcăii apoi popas,


Dar iar încep cu jocul
Bătând pământul pas cu pas
Şi zarvă e ’n tot locul.
D ar soarele a asfinţit
Şi aeru-i mai rece.
Flăcăi şi fete-au obosit
Şi gata sunt să plece.

Iar pe ’nserat, când ei pornesc


De se întorc acasă,
Un har adânc dumnezeesc
In suflet li se lasă...
T R E N U L

O clipă trenu’n staţie răm âne,


Şi-apoi se duce iar, târând cu sine
Pe călători, şi astăzi ca şi mâne,
Alene legănându-se pe şine.
Un şuer lung vesteşte’n jur p lec a re a ;
Privesc pe geam, şi ’n faţa m ea se-aşterne
Tot satul cu bordee şi poverne,
D ar repede l’înghite depărtarea.

Şi goana lui se face mai nebună


Şi fumul iese depe coş năvalnic,
Şi sar scântei cu fumul dimpreună,
Iar trenul sboară repede şi falnic.
In urma m ea zăresc spre miază-noapte
Măreţii munţi cu creştet de zăpadă
Şi’n lături văd o veselă livadă,
Şi arbori înverziţi şi lanuri coapte.
Cantoanele sfioase şi tăcute
Salută trenul aprig, — un balaur
Ce-şi mişcă solzii de vagoane iute
Pe câmpul blond, cu spicele de aur.
închise sunt şoselele stinghere
Iar boii la pârleaz oprindu-şi drumul
Privesc miraţi m aşina svârlind fumul
Şi o petrec cu ochii până piere.

Cu-aceleaşi fâlfâiri se mişcă steagul


Cel roşu ca de purpur’, la cantoane,
Acelaş este gândul meu, pribeagul,
Şi’n, faţa mea-s aceleaşi vechi icoane.
Revăd duioasa m ea copilărie
Şi zilele ce-atunci mă desfătară,
Văd cum scot capul iar pe geam afară,
Şi îndesându-mi mica pălărie.

Pe-atunci, când auziam sunând în turle


Trei clopote ’n biserica cea veche,
Mi se părea că-s sunete de surle
Ce-mi sună despărţirea la ureche...
Dar vântul din visarea mea mă scoate
Şi vâjâe ’mprejur ca’ntr’o morişcă.
Tot mai încet, mai lin trenul se mişcă
Şi se opreşte scurt apoi pe roate.
E gara mea... Dar nimeni nu m’aşteaptă...
In m ână-m i iau uşoara legătură,
Iar paşii mei coboară jos, pe treaptă,
Şi bat trotuarul care-1 mai bătură.
Privesc m aşina care se desparte
De mine, şi nu ştiu de-oiu mai privi-o,
Iar trenu-mi zice ultimul adio
Şi fluerând se duce mai departe...
BURLANUL ŞI TROTUARUL

S’a ridicat cu’nm lădiere de şopârlă


Burlanul cel subţire sus pe casă.
Cuvintele ce-i picură le-asvârlă
Trotuarului, ce dojenit se lasă.
Burlanul îi grăieşte: „Sărmanule trotuar!'
Cad picurii de apă în zadar
Pe tin e !
Vezi, picurii de apă-s sfântul har
Pe care’n chinul arşiţei îl ceri;
Vezi, picurii de apă sunt cuvinte
A tâta de curate şi de sfinte,
Cum n’ai auzit încă n icăeri!
O, spală-te de glodurile tale...
Când te zăresc m i-e milă şi mi-e jale...
Vezi, vorbele pe care ţi le spun
Nu-s vorbe de-ale mele, ci de sus.
O, fii curat, neîntinat şi bun,
Ascultă-mă, ascultă ce ţi-am spus!“
Şi vorbele căd eau ropotitoare
La îel pe zeci şi sute de trotuare.;.

Trotuarele în lacrimi stau scăldate,


Cătând ca pocăinţa să-şi arate,
Şi lacrimile lor curgeau şuvoi
Spălându-le de glod şi de noroi.
Iar când din nou a răsărit măreţul
Au îost curate întinatele trotuare
Şi strălucia vestm ântul lor de-asifalt
Dela un capăt pân’ la celălalt...
BOLNAVUL ŞI FLORILE

Flori ce răspândiţi mirosul,


Mai frumos făcând frum osul!
Lângă voi răm ân
Aşa vesel, când în mine
Simt că ’ncepe să se-aline
Gândul trist ce-ades îmi vine
Că nu pot să mă fac bine !
Flori de sfântă vrajă pline
Care staţi la sân,
Nu v’am prins în piept vre-odată,
Căci mireasma parfumată
Care-o răspândiţi,
Prea vi s’ar fi stins degrabă
Cum se stinge-o biată babă
Ofilită, scundă, slaba.
Ne ’nduratei soarte roabă,
Când i-au luat orice podoabă
Anii ei tru d iţi!

Dar a tâ ta rugăm inte


Vă voiu face de-azi ’n a in te :
Când o fi să mor,
In m ănunchiu voi să staţi prinse
Lângă cel ce-aşa puţin se
Hotărî de vă a tin se ;
Şi să ştiţi că un biet ins e
Fericit că nu se stinse
Ultimul lui dor!
C E R B U L

Trăia un cerb odată în pădure,


Şi-avea pe dânsul pietre nestemate,
Şi mulţi voinici au vrut să i le fure,
Mulţi vânători prin codru-au prins să-l cate.

La ageri roibi, fugind, ei dedeau pinten


Şi hăuliau voioşi m ergând în ceată,
Dar cerbul le trecea prin faţă sprinten
Fără să-l nemerească vre-o săgeată.

Dar un flăcău isteţ se duse-odată


în spre coliba unei vrăjitoare,
Şi-află de vizuina fermecată
în care-ar fi putut pe cerb s’omoare.
Plecă flăcău-acolo deci, şi iată,
Când se grăbia’n culcuşul lui să vină,
In piept primit-a cerbul o săgeată,
Şi mort căzut-a lângă vizuină,

Dar tocm ai când flăcăul depe dânsul


Vru pietrele de preţ să le ridice,
Un puiu de cerb, abia ţinându-şi plânsul,
Se îndreptă spre el şi prinse-a-i zice :

— „Findcă-au râvnit cu toţi la bogăţie


Şi-un suflet au ucis pentru-o comoară,
De-acum încolo blestem at să fie
Cel ce va lua pietrele, să m oară“.
*
Fugi puiul de cerb apoi,, lăsându-1
Acolo ’ncremenit... Şi-atunci flăcăul
S’a ’ntors acasă, făr’ a-şi da cu gândul
In fapta lui care fusese răul.

De cerbul fermecat se duse vestea...


Mulţi au vrut iarăş pietrele să-i fure,
Dar cei ce au mers nevrând să creadă acestea,
Nu s’au întors vre-odată din pădure.

Şi-atuncea împăratul, pasă-mi-te ,


Văzând că mor aţâţi, în groapă-adâncă
A pus să fie pietrele-asvârlite
Şi nimeni groapa n’a găsit-o încă.
Doar pădurarii spun că ’n miez de noapte
Se ’nfiripa un cerb ca o nălucă
Şi mugind lin, de par’că-ar fi spus şoapte,
Prindea pe munţi şi dealuri să se ducă...
C O P A C I I

Cresc falnicii copaci drepţi în pădure:


Brazi, paltini, fagi, ştejari, arţari, anini,
Ulmi, frasini, şi ursiţi sunt toţi să ’ndure
Tăioasa lovitură de secure,
Şi să răm ână codrul cu puţini...

Şi cresc copacii, drepţi ca lumânarea...


Lumina se resfrânge peste ei,
Şi um bra lor cuprinde toată zarea,
Şi foşnelul de frunze tainic pare-a
Vesti că în zadar încerci şi vrei

Mai mândru în spre zările albastre


De cât se ’nalţă dânşii, să te ’nalţi,
Şi zarva n e ’ncetată-a lumii noastre
S o părăseşti, urcându-te spre astre,
Cu gândul sus, de-asupra celorlalţi...

Cresc falnicii copaci, dar li-e aproape


Şi clipa de pieire ’n care-or fi
Sortiţi ca, închizând a lor pleoape
De frunze veştejite, să se ’ngroape
împrăştiaţi prin lume, într’o zi...

Şi-or fi ciopliţi cu toţii, şi pe-a lese


Vor fi după tărie prefăcuţi:
Vor face din ei scaune şi mese,
Şi-ei s ’or gândi la vremuri ne’nţelese,
Când în păduri şedeau senini şi muţi,

Şi vor ciopli dintr’ânşii şi sicrie,


Iar oamenii ce ’n vremi i-au doborît,
înmormântaţi într’înşii au să fie...
O, oameni cruzi, lipsiţi de omenie,
Fiţi veseli când muriţi c ’aveţi şi-atât,

Căci inima când tuturor li-e frântă


Atunci când sună clipa de apoi,
Copacii doar fac jertfa cea mai sfâ n tă :
Ei fără ’mpotrivire se’nm orm ântă
4>i putrezesc alăturea cu voi.
F A R U L

Pe ’ntinsul larg al mării privirea mi-o arunc


Cu gesturi trem urate şi zâmbetul de prunc.
O, da! Sunt pruncul cărui îi place să dea viaţă
Vapoarelor ce m area o spintecă pe ceaţă,
Şi sprintene corăbii eu le-am zărit ades
Pe ’ntinsul luciu-al mării din negură cum ies...
Când vuetul furtunii, cu glasul ei de cobe,
Răsună p ân ’ la mine, îmi pare c’aud tobe
Şi sunet de trom petă, ce chiam ă la răsboi
Natura mâniată, cu trăsnet şi cu ploi,
Şi oamenii pe cari îi port cum vreau în m ână
Atunci când aspra soartă ’naintea mea îi mână...
Şi urletele mării unite în acord
Fac palizi marinarii ce trem ură pe bord,
Iar lumea ’ngenunchiată cu spaimă spune-o rugă
Şi-a fulgerelor dâră brăsdează ceru’n fugă,
De pare c’ar trimete în geam ăt către ei
Aceleaşi braţe calde ce şi-eu le trimesei.
Indură-te, natură, şi tu de bieţii oameni!
De ce urgia asta ’mpotriva lor o sameni,
Când n’ai ştiut vre-odată şi n’ai să poţi să ştii
Că-s cele mai frumoase şi m ândre jucării?
Eu sunt copilul mării, au şi-ei copii acasă.
Şi dacă de-a lor m oarte nici când ţie nu-ţi pasă,
Gândeşte-te atuncea că fiii lor cuminţi
Vor îndura în viaţă doar griji şi suferinţi,
Că mângâiaţi ei n’or fi de-a fericirii rază
Şi jucării în viată, în veci n ’or să mai v a z ă !
Indură-te, natură, de toţi cei buni şi răi,
Căci dânşii de-o potrivă se chiamă fiii tăi!
Şi-atunci când o să ’ncete potopul crunt de ape,
Şi vor avea nădejde toţi oamenii să scape,
Să vezi ce bucurie avea-vor la cămin
Copiii lor, sărmanii, când i-or vedea că vin!
Şi-atunci când n ’or mai face cu spaimă semnul crucii
Trişti, oamenii, în minte vor fi lumini mai lucii,
Şi gesturile mele ce tremurau când grea
Furtuna nemiloasă pe dânşii se-abătea,
Vor fi atât de blânde, de-atâta farmec pline,
Că’n brate-i voiu atrage cu dragoste spre m in e !
REGELE IELELOR
— după Goethe —

Au cine-i călare prin noapte târziu?


Un tată, ce m erge cu-al său iubit fiu.5
El are copilul în braţe la sine,
Şi, cald ca să-i fie, la piept strâns îl ţine.

— „De ce ţi-ascunzi faţa, o fiule — acu ? “


— „Pe-al ielelor rege nu-1 vezi, tată, tu ?
„Nu-l vezi cu coroană şi sceptru, în faţă ? “
— „Aceea de-acolo e-o dungă de ceaţă" 1

— „O, vino, copile, şi lasă-acest lo c !


Eu jocuri frumoase cu tine mă joc,
Pe ţărm uri aicea cresc flori felurite,
Iar m am a-ţi dă ţie vestm inte-aurite".
— „Şi n’auzi, o tată, iubite al meu,
Ce-al ielelor rege îmi spune mereu ? “
— „Răbdare, copile, ţi-e nedrept cuvântul;
Prin frunze uscate doar vâjie vântul".

— „Şi nu vrei, copile, să vii sus în sbor ?


Fiicele mele te-aşteaptă cu dor,
Ducând înainte şiragul de iele,
Şi-ţi cântă şi-ţi joacă fiicele m ele“.

— „O tată, o tată, nimica nu-mi spui!


Au nu vezi acolo fiicele lui?"
— „Copile, copile, şi eu zăresc ce e :
Sunt sălcii bătrâne, ce’n noapte scântee".

— „îmi pari cel mai m ândru şi blând din copii;


De nu vii de voie, cu sila-ai să vii“ !
— „O tată, acuma m ’apucă şi piere...
Al ielelor rege iţiă zmulge, mă cere \“

Se sperie tatăl de straniu-i g â n d ;


El ţine în braţe copilul gemând,
Şi-acas’când ajunge, să-l scape de vise,
Copilul în braţe la dânsul murise.
PESCARUL ÎNECAT *
— după H. AII mers —
# -------
Pescarul, biet bătrânul,
In m are s’a ’necat,
Pe apă luntrea-i goală
Se mişcă ne’ncetat.

Cântări de ’ngropăciune
Din valuri reci ajung,
Plâng norii, pescăruşii
Se vaetă prelung.

De altfel nimeni nu e
Să-l ducă la mormânt.
Legat de nimeni dânsul
Nu fuse pe pământ.
E mort sărm anu-i tată,
Şi m am a lui la fel,
Copii, soţie — n’are,
Ci singur trăi el.

Doar m area îl hrănise,


Doar m area l-a crescut.
Doar mării-apartinuse,
Şi m area l-a cerut.

Pescarul stă, sărmanul,


In m are ’nm orm ântat,
Pe apă luntrea-i goală
Se mişcă n e ’ncetat.

Şi n ’o să ’ntrebe nimeni
De el, în veci de veci...
II plânseră doar norii
Şi vântul mării reci.
MAMA SURDĂ
— după Fr. Halm —

Au cine’ncet deschide poarta ?


Şi azi deschisă e de-a surda?
Nu, este fiul ce se’ntoarce
La m am a lui iubită, surda.

Păşeşte ’n faţă. Ea n ’aude


Nimic, la vatră stă şi toarce,
Şi dinapoia sa el s trig ă :
— „O m am ă! Fiul tău se’ntoarce!"

Şi cum vorbeşte astfel, iată,


— Uitat e-amarul soartei crude,—
Sărm ana mamă nu e surdă,
Ci cu privirea doar, 1 aude.
Şi cu ale sale slabe bra{e
La pieptul ei când îl apasă,
Bătaia inimii i-o simte
Şi tristă nu mai şade ’n casă.

O, biată m a m ă ! Lângă tine


Când ai pe fiul tău, nu sângeri,
Şi sigur sunt c ’auzi în juru-ţi
Un cor duios şi blând de îngeri.
MANASTIREA
— după Uhland —

M ănăstirea veche, sfântă,


Sus din deal priveşte ’n vale.
L a isvor, ciobanul cântă
Cu tot focul vârstei sale.

Prin văi clopotul răsună


Trist, prelung, cu jale multă,
Şi, cuprins de voe bună,
S tă băiatul şi-l ascultă.

L a mormânt pe rând s’or duce


Cei ce’n v ale se desfată.
Ciobănaş, şi tu o cruce
Vei av e a acolo-odată.
CASTELUL BONCOURT
— d u p ă A dalbert von Cham isso * ) —

Mă văd a c asă ’n vis deodată,


Şi-mi scutur capu-albit de vreme,
Şi chipuri dragi văd cum mă cată
Şi prind pe nume să mă cheme.

In faţa m ea fără de veste


V ăd un castel scăld at în soare.
Cunosc a turnurilor creste
Şi poarta cea strălucitoare.

* ) A dalbert von C ham isso se trăgea dintr’o veche


fam ilie nobilă franceză. El s ’a născut în castelul
Boncourt (ţinutul C ham pagne, din Franţa) şi a venit
de mic copil în Germ ania, pe timpul em igraţiei no­
bililor. In ace astă ţară şi-a petrecut el toată viaţa,
totuşi nu putea să uite prim a sa patrie. Franţa. In
această poezie el cântă frum useţea castelului în
care trăise şi pe care ştie c ă n'are să-l m ai vadă.
D epe blazon privesc spre mine
Măreţii lei cu bunătate.
Salut pe-ai mei şi pe oricine
Şi intru ’n paşnica cetate.

Colo stă sfinxul la fântână,


Colo în floare e sm och inul;
încet las capul meu pe m ână
Şi-un vis frum os m i-alină chinul.

A poi cat groapa unde ’n pace


Străm oşii-odihna îşi avură.
A colo ruginită zace
De mult timp vech ea m ea armură.

Şi ochiul poate-abia să v ază


Câte-o inscripţie prea ştearsă,
Iar blândul soare câte-o rază
Jo s peste geam uri mai revarsă.

Stăteai acolo tu, odată,


Castel al viselor c u r a te !
Acum clădirea-i dărâm ată,
Şi plugu’n voie te străbate.

Mereu fii dătător de roade,


Păm ânt iubit, ţărână sfâ n tă !
Pe mine-un chin ascuns mă roade,
Când văd cum plugul te frăm ântă.
Dar chinul vreau să-l smulg din creer,
S ă iau în m ân ă o chitară,
Păm ântu ’ntreg ca să-l cutreer
Cântând aşa, din tară ’n ţară.
Î N N O P T A R E

Soarele spre asfinţit


Din însângerata-i gean ă
îşi aruncă obosit
Cel din urmă licărit
Pe poiană.

Râul, furtunosul râu,


Se revarsă ’ncet la vale
Printre spicele de grâu,
Ne mai vrând să pună frâu
Goanei sale.

Şi când curge pe pământ,


Nu ’ncetează să-şi murmure
Vechiul cânt, duiosul cânt;
M ânios porneşte-un vânt
Spre pădure.
Şi prin codrii de ştejar
Vrând acum să se ascunză,
Codrii ’ncep cu dânsul iar
S ă doin ească lin şi rar
Toţi din frunză.

L a cămin acum se strâng


Toţi, şi sgom otul se curmă,
Pe rând, lămpile se stâng,
Şi de vuet nu-i în crâng
Nici o urmă.

M oara doar, par’că ’n necaz


Nici acum a nu m ai t a c e :
A pa limpede din iaz
Se asvârle sub zăgaz
F ără pace.

Stelele apar pe rând


Şi sfioase, către lună,
Privesc toate cu chip blând
împrejurul ei făcând
O cunună.

De departe, ne’nţeles,
Râul prinde-a spune şoapte,
Respirând din frunze des ;
Doarm e ’n zare codrul d e s :
Este noapte.
TOAMNA ’N PĂDURE

E noapte ’n pădure, dar totuş lu m in ă;


D eparte pe ceruri nu vezi nici un nor,
Iar luna pluteşte cu farm ec, senină,
Şi stelele toate în juru-i se îmbină,
Şi plină-i pădurea de farmecul lor.

Copacii stau ţepeni, iar ţărna-i uscată,


Şi frunzele m oarte sunt toate acum ;
Nimic nu s’aude. Cu fruntea plecată
M’aşez pe o piatră, şi văd dintr’odată
Priveliştea firei şi tainicul drum.

Iar vântul străbate prin ramuri într’una,


Şi cântă un cântec duios şi mâhnit,
Şi-atât de frum oasă şi jalnică-i struna
Pe care el cântă, c ă ’n ceruri şi luna
Se-opreşte din mersul ei lin şi grăbit.
Tăcere de moarte... Pădurea ce tace
Foşneşte o clipă şi scutură foi;
In fire domneşte frăţie şi pace,
Iar noaptea ad ân că acum a se face,
Şi nu vezi pădure, şi nu vezi zăvoi.

Şi nu mai sunt pasări. P ădurea’i pustie


D e c ân tece jalnici, frumoase şi vii
Şi şade-am orţită dum brava-arăm ie...
Acum se porneşte un vânt cu mânie,
Pădurea e moartă, copacii pustii...

De ce nu vii, vară, cu razele tale,


Cu coruri de păsări ce cântă cu drag,
Ce cântă de doruri, ce cântă de jale,
Şi doar bucurie împrăştie ’n cale,
Şi fac să răsune pădurea de f a g !...
IN S Ă R B Ă T O R I
MOŞ CRĂCIUN

In seara asta Moş Crăciun


Prin sat are să v i n ă ;
Şi toţi copiii ştiu şi spun,
C ă’n traista Iui c ea plină

Se aîlă-atâtea jucării
Ce el le cară ’n spate !...
O, Moş C răciu n e! Când tu vii
Şi când încet vei bate,

D e ce nu sunt eu treaz, să-ţi ies


Cu bucurie ’n cale,
S ă v ăd ce daruri mi-ai ales
Şi tu să ’mi grăeşti: „13-16!“
A ş vrea în faţă-ti să m ’arăt,
Să-ţi văd frum oasa faţă,
Cu fire albe de omăt
In barbă şi’n mustaţă.

Şi chipul tău senin şi blând


Duios o să-m i zâm bească...
D e-atâta timp te ştiu umblând
Pe lumea păm ântească,

D e-atâta timp fă r ’ de răgaz


Când zori şi nopţi se’ngână,
Te tot loveşte în obraz
Viforniţa păgână...

D e-atât timp prin viscol, ger,


Prin crivăţ, vânt şi ploae,
Tu pururea colinzi stingher,
Şi inima-ţi se ’nmoae

Când prin ogrăzi trudiţii-ţi paşi


Pe la săraci colindă,
Căror mai mult vrei să le laşi
In învechita tindă...

Când prind acum copiii toţi


L a Domnul să se ’nchine,
Visează, c ă ’n nămeţi înnoţi
Şi-au gândul doar la tine.
Şi v ăd par’că ’ncepând din horn
Un trup s ă se coboare...
Băieţii-ar v rea să aibă-un corn
Frum os de vânătoare,

Un cal, ori sp ad ă, ori so ld aţi:


La v o ia ta ei lasă...
Iar fetele, când te abaţi
Cu traista ’n orice casă,

Şi cân d deschizi ale lor uşi


— Fiind m ai gospodare —
D acă le dai în dar păpuşi
Mai bine-atunci le pare...

Eu, Moş Crăciun, nu-ţi cer nimic,


A lege tu în p a c e ;
Dar, d ac ’ai vrea s ’asculţi ce zic
Şi bucurie-a-mi face,

Atunci în sbor peste uluci


Prin tristele bordeie
Unde-s orfani, paşii să-ţi duci
O clipă ca să stee,

Şi dă din sacu-ţi partea mea,


Şi le mai dă dintr’însul
A tâta cât tu vei mai avea,
S ă li se curme plânsul.
De două ori voiu fi astfel
Mai fericit, moşnege,
Căci fericit e doar acel
Ce mila-o’nţelege...
LA NAŞTEREA DOMNULUI

Veniau în spre am urg cu drag


Cu bărbi ca de zăp ad ă
Trei magi, şi fiecare m ag
Pe Christ voia să-l vad ă.

Şi iată ’n Betleem ajung


Pe-un drum curat ca neaua.
O, ei căutaseră drum lung,
Ademenindu-i steaua.

Deşi simţiră ’n Betleem


Că-i birue’ncet somnul,
S ’au sfătuit: „Hai să vedem
De-aflăm aci pe D om nul!"
Când i a t ă ! Colo sus pe cer
Opritu-s’a de-odată
Şi Iosif, harnicul dulgher,
In faţă li se-arată.

Şi magii fermecaţi rămân


Cum n ’au fost în vre-o ţară,
Când într’un staul plin cu fân
Sfioşi, pe rând intrară.

Şi’n staul când s’au hotărît


Pe sfântul prunc să-l vază,
Asupra Lui s ’a pogorît
De sus din cer, o rază.

Maria ’n braţe-I luă pe El,


Poftind pe magi să vină
Şi-avea de-asupra ei la fel
O tainică lumină.

Se revărsa de sus încet


Prinosul sfânt de haruri
Şi Domnului din Nazaret
Porniră să-i dea daruri.

Tăcerea vine ca un sol


De ne’nţeleasă vrajă...
D oar îngerii ce cântă ’n stol
Ţin Domnului de strajă,
Ş i’n jurul Lui de m âini se ţin
R ăsună ’ncet ecoul...
Iar peste îaţa lui Christ lin
A cum a suflă boul.

Şi aburii lui calzi pornesc


L a cer în unde şterse,
Ş i’n inimi prinde-un har ceresc
încet să se reverse.

Iar m agii nu spun un cuvânt,


Şi rând pe sub vreo grindă
Adorm, şi nu ştiu unde sânt,
Nu ştiu de mai colindă...
FECIOARA IN I E S L E
---- DUPĂ ALPHONSE DAUDET ----

In scutece nouă şi albe nespus


Fecioara în leagăn culca pe lisus.
Ea nu-şi punea stăvili deloc bucurii,
Ş i’ncet legănându-L, duios cânta Ea
Ce cântă o m am ă s ’adoarm ă copiii.
Dar totuş micuţul lisus n’adorm ea.

— „O, dulce lisu se ! grăia tremurând


Fecioara ’ntristată, adormi mai c u rân d !
E stinsă-acum lam pa, iar ora-i târzie!
Ţi-e roşie fruntea şi m âna Ţi-e grea.
Dormi, mielul meu paşnic şi team ă nu-Ţ ifie“
Dar totuş micuţul lisus n’adormia.
— „E frig, iară vântul tot b ate mereu...
In n oaptea-asta vine din cer Dumnezeu,
Şi ’ncet, să Te adoarm ă, îţi suflă ’n obraz...
Ascunde-ochişorii sub scutec, aşa,
Căci stelele-avea-vor pe dânşii necaz..."
Iisus însă ochii deloc n’ascundea.

— „D oar c âtev a clipe s’adorm i d acă vrei,


In sbor au să-Ţi vină, ca doi porumbei,
Mulţime de vise, ce pleoapele Tale
Drept cuib le-or alege, c a ’n ele să stea"
Z adarnic se roagă ea plină de jale,
Căci nici acum micul Iisus n’adorm ea-

Şi tristă Maria, văzân d că-i târziu,


P lecat-a’n jos fruntea pe scumpul ei fiu.
— „O, mielul meu, n ’adorm i şi m am a’ngrijită
Plângând lân gă Tine stă necontenit..."
Şi lacrăm i din ochii-i curgeau, dar îndată
Fu micul şi blândul Iisus adormit.
C O L I N D Ă T O R I I

Vă v ăd şi-acum c a ’n vrem ea de-altădată,


Mergând din c a să ’n casă, îngheţaţi
Şi altă vreme ’n faţa m ea s’arată,
Când voi cântând la geam uri v ’arătaţi.

Căci zilele apuse-m i vin în minte


Ca din noian de neguri răsărind...
Eram ca voi atâta de cuminte
Atunci când era vorba de colind.

Şi o rugam pe m am a să m ă lase
Să plec cu alţi copii, atât de mult,
Şi să cântăm celor din alte case
Care-ascultau cum astăzi eu v ’ascult.
încât căpătăm voe de cu seară
S ă plec cu pluguşorul p ân ă ’n zori,
Când trebuia a c a să să vin iară,
O dată cu ceilalţi colindători.

Plecam ... Şi se ’ntreceau ca să ne v a d ă


L a geam părinţi şi babe, moşi, copii,
Iar câinii se stârniau din orice-ogradă
Şi câtă zarvă ’n urmă, să te ţii!

Cumplit un biciu pocnea ’n răstimpuri scurte,


Şi gros şi ascuţit sunau tălăngi,
Şi fâşâia sub noi z ă p a d a ’n curte
Ca sgomotul de frunze şi de crăngi.

Colindători, când vântu’n şuer gem e


V ă văd spunând la geam al vostru cânt,
Ş i’n faţa m ea apare-o altă vreme
Cu chipuri dragi ce astăzi nu mai sânt.

Urările ce faceţi voi de-afară


Voioşi, şi la bogat şi Ia sărac,
Fac ziua de-azi mai tainică să-mi pară
Şi vesel precum sunteţi voi m ă fac.
Bine-aţi venit la noi cu-a voastre cete,
Veniţi toţi, rând pe rând, necontenit,
Câci Domnul bucuria azi îmi dete
S ă pot să v ă g râ e sc : „B in e-aţi^ven it!“
PAŞTELE ’N SAT

In satu 'nveştm ântat în albe strae,


Cu vase văruite de curând,
In satu ’n care-a soarelui văp ae
Ca firele subţiri şi lungi de pae
Trimite raze calde rând pe rând,

In satu ’n care merg voioşi, în cete,


In mâini cu ouă roşii, spre scrânciob,
Copiii guralivi, flăcăi şi fete,
Se pare că poruncă Domnul dete
S ă nu fie durerii nimeni rob.

Se pare c’a voit din cer să spună


Azi Domnul tuturor, cu sfântu-i grai,
C ă cei ce poartă-a spinilor cunună,
Când steaua celor nedrepţi o s ’apună,
C ân d se vor răsturna şi ţări, şi crai,
L a ’m părăţia care va să vie
Ei fi-vor peste ceilalţi îm păraţi!
O voi, a căror m ândră ’mpărăţie
In veci pe lum ea cealaltă-o să tie,
Fi{i veseli astăzi, şi vă bucuraţi!

Fiţi veseli, căci acum e sfântul Paşte


Şi-i vrem ea să ’ndreptaţi ochii spre cer,
Şi ve{i uita m âhnirea ce vă paşte
Atunci când altă viaţă veţi c u n o aşte :
O viaţă ’n care chinurile p ie r!

In satu ’nveşm ântat în strae albe


In care-aduc şi b ab e şi moşnegi
Azi lui lisus a fericirii jalbe,
In satu ’ n care fetele cu salbe
In bucuria lor, ce le-o ’nţelegi,

Intins-au cu flăcăii chipeşi hora,


Un farmec sfânt pluteşte în văsduh,
Ce-1 revărsară, nevăzut, în ora
Când soarta le surâde tuturora,
lisus şi Dumnezeu şi Sfântul Duh.
VORBEŞTE NEPOTUL...

Sunt Paştile, bunico, ’n astă seară


Şi-mi amintesc c ă ’n vremuri tu mi-ai spus
Cum îu silit pe G olgota a-şi duce
Isus cel sfânt, ce trebuia să piară,
G reoaia şi istovitoarea cruce,
Spre-a fi de ura omului r ă p u s...

O, p ar’că-1 simt cum sub povară gem e


Şi-acum. bunico ’n jurul meu pe Christ.
II v ăd în lacrimi ochii cum şi-i scald ă.
Şi totuş, pentru-acei ce-i spun blestem e
Eu ruga Lui o simt atât de caldă,
Că uit că pentru chinul Lui sânt trist...

U şoară ştiu că n’a fost a Lui moarte


C a m oartea noastră, cei ce suntem v ii.. _
Şi când gândesc că-i fu dat să ’nţeleagă
Ce nu ’ntelege nimeni, şi să poarte
In sufletul lui bun durerea ’ntreagă
A celor drepţi şi slabi, — cum şi tu ştii, —

Când ştiu că nevoit a fost să soarbă


A suferin{ii cupă până ’n fund,
Ca lanţul lung de chinuri să ni-1 rupă,
Mă m ânii: cum fu lum ea-atât de oarbă
Să-i dea tocmai Lui să soarbă-o cupă
Unde-ale ei păcate se ascund ?

El, care celor orbi le-a dat lumină


Şi m ângâeri a dat necontenit
Ca fericiţi pe toţi din jur a-i face,
El, care s ’a ’ndurat din cer să vină
Să dea îndemn spre linişte şi pace,
El, tocmai El, să fie răstignit ?

Eu ştiu că o să vină-a doua oară,


S ’alunge al durerilor ecou
Făcându-Ie-a sbura ca o n ălu că;
Dar răii ce ’ntre cei buni se strecoară
Nu-1 vor lăsa dreptatea s ’o aducâ
Ci II vor răstigni şi-atunci din nou.

Şi iar trudit spre G olgota porni-va


Şi iar o să-l împrejmue-un norod,
O gloată cărei nu-i este destulă
Am ărăciunea ’n care milostiva
Lui inimă se-afundă, când cu hulă
II primesc cei ce gânduri rele-i ro d ...
D ar când din nou, bunico, o să ’nvie,
S ă ştii că vei putea atunci să-ţi stângi
D urerea care-o ai de cân d murit-a
Bunicul meu cel scump, şi bucurie
Mai m are-o să ne d ea atunci u rsita...
Dar spune-mi, o bunico, de ce p lâ n g i?
LA DULAP

încotro atâta lume


Merge ’n şir spunând la glume,
încotro copiii, moşii,
Merg, în mâini cu ouă roşii?
Păi, amin şi sfânta cruce,
Hai şi noi unde s’or duce
Să vedem, ce taină mare
Ii porneşte la plim bare?
Uite, măi, s ’a ’ncins de-o oră
L ân gă han pe iarbă-o horă
Şi mi-ţi jo a că într’o minută
Resteu, sârb ă şi bătută!
Iar alături, lângă drum,
Ce-mi văzură bchii-acum ?
Un dulap, unde dai plata
Un ou roş, te sui şi g a ta ;
Mi te ’nvârt la repezeală
Patru oamenii, cu iuţeală,
Şi toţi chiue şi strigă
Parcă-ar m erge într’o cotigă.
Num ai Sandu stă de-oparte.
A venit şi-el de departe,
Că-şi bătuse cam mult c a p u l:
Cum o fi ăla, «d u lap u l?»
In dulap doar, m am a-m are
Ţine oala cu m âncare ;
Cum dar oam enii-ar putea
In dulap să m i-se d ea ?
Şi-acum şad e, c asc ă gura,
Şi-auzind chiuitura
Care-o scot flăcăi şi fete
S ’ar da şi-el, dar nu se dete
Căci i-e team ă să nu cad ă
Din vârf, tocm ai jos, grăm adă.
Insă moş Ion Răcoare
A ghicit acum ce-1 doare.
-— «• Dar tu nu te dai, băete,
Cu ceilalţi flăcăi şi fe te ? »
— «• Păi, mi-e fric ă ... » — « A ţi-e frică !
L as pe m in e! » Şi-l ridică
Moş Ion în braţe, bine
Şi-l aşează lân gă sine.
Iar dulapul, nebuneşte.
S e ’nvâşteşte, se ’nvârteşte.
Acum Sandu, cel cuminte
Zice ’n g â n d u -i: „Doam ne sfinte,
Ameţesc, mă doare capu l...
Asta, zi, mi-a fost du lapu l?".
DI N EVANGHELIE
— DUPĂ F F A N gO IS COPPEE ---

In tim pu-acela Domnul Isus, cu Petru ’ncet.


Mergeau pe lân gă locul numit Ghenizaret.
Pe boltă mândrul soare lucea plin de căldură
Când, înaintea unei colibe ei văzură
Pe-o v ă d u v ă în doliu a unui biet pescar,
Ce ’n prag şed ea ’ntristată de-al vieţii sale-am ar,
Oprind în ochii-i plânsul şi-al gem ătului vaer.
Spre-a-şi legăn a copilul şi-a răsuci din caer.
Ascunşi nu prea departe printre smochini stufoşi
Priviau, nevăzuţi însă, cei doi evlavioşi.

Un cerşetor de-odată, bătrân, slăbit de boală


Şi de mormânt aproape, purtând pe cap o oală,
Grăi trecând prin faţa mult harnicei fem ei:
— „A st v as cu lapte trebui să-l duc pe-umerii mei
Unui bărbat ce ’n satul vecin cu-acesta şade.
D ar vezi că-s slab şi vasul din mâini aproape-mi cade. -
O mie de paşi încă mai am să fac de-aci
Şi bine simt că singur eu nu voiu săvârşi
Lucru-ăsta pentru care aş lua o mică plată".

Fem eia, fără-a spune o vorbă, lăsă ’ndată


Jo s caerul şi ’n leagăn micul orfan
Şi nevrând ca bătrânul să-şi spună ruga ’n van
L u ă vasul, şi se duse cu el în depărtare.

Atunci grăit-a P etru : „Stăpân e, mi se pare


Că rău s’a gândit astă fem ee de-a lăsa
A şa fără de p ază copilu ’n casa sa
Pentru bătrânu-acesta sfârşit de oboseală
D e-aicea nu departe pe drum, fără ’ndoială
Un altu-ar fi dus vasul bătrânului spre sat'*.

Ci i-a răspuns lui Petru I s u s : „A devărat


Grăesc, c’acela care pentru cei slabi lucrează
Păzit e de-al meu T ată ce-i are casa ’n pază.
Fem eea asta bine făcut-a că s ’a dus".

Zicând aceste vorbe, se aşeză Isus


Pe-un scaun dinaintea colibei vechi, tăcute,
Şi toarse ’ncet din caer vre-o câteva minute
Şi legănă copilul cel blând şi mititel.
Lui Petru semn făcându-i, plecă apoi cu el.
Iar cân d se ’n toarse-acasă ’napoi buna fem eie
•Cărei în lipsă Domnul răsp lată vru să-i deie
Văzu, făr’să gh icească ce a fost p ân ă s’a ’ntors,
C ă fiu-i doarm e ’n leagăn şi caerul e tors.
ÎNTÂMPLĂRI Şl ISTORISIRI
POTARNICHEA ŞI VÂNĂTORUL

O potârniche m erse-odată
Să cate hrană ’n jur, cu zor,
Şi e a grăi îngrijorată
V ăzând în cale-un v â n ă to r :

— „O, d ac ă m ilă ţie-ţi este,


Şi-a m amei dragoste de-o ştii,
Tu prin m eleagurile-aceste
S ă nu ucizi pe-ai mei copii.

Au chipul blând şi pene sure


Şi un viers duios şi de nespus,
încât în toată-astă pădure
Ca dânşii alte păsări nu’s.
— „Ei bine, zise vânătorul,
D e-ai fii atât, de drăgălaşi
Eu nu-i omor, poţi să-ţi iei sborul,
Şi fără grije să ţi-i laşi".

Şi plină-atunci de bucurie
Că nu le face nici un rău,
Se duse pasărea ’n câmpie,
Departe de locaşul său.

Şi când din nou sborul luându-1


La cuib se ’ntoarse ’n asfinţit
Mai repede decât e gândul,
Pe vânător iar 1-a’ntâlnit.

Şi vai, o cât d e’ngrozitoare


Privelişte atunci zări!
Ii şedeau prinşi de cingătoare
Toti puii săi, morţi într’o z i !

Văzând din trupul lor cum sânge


Se scurge’n picuri pe pământ,
Simţi că inim a’i se frânge,
Pierzând tot ce-a avut mai sfânt.

— „O tu, om crud şi fără milă,


Cât ţi-este faptul de urât,
Şi m âna ta cum m ă im pilă!
De ce ? de ce i-ai omorât ?
A n’a v e a i alte păsări, sute ?
De ce ucisu-i-ai pe ei ?
O, lasă-m ă acum, şi du-te!
Copiii mei, copii m e i!“ .

— „Iţi înţeleg jale a de m am ă


D ar nu-s deloc eu v in o v a t:
Mi-ai spus că-ai fii fără de seam ă,
Eu pui urâţi am îm puşcat".

— „V ai m ie —nu aflaseşi în c ă ? —
Pe fiii ei, chiar de-au cusur,
O m am ă’n d ra g o stea -i adâncă
D re p t p ildă-i dă celor din ju r /“
Un copilaş blond, gingaş, şi nu ’nalt de statură,
A vând o prea frum oasă şi palidă figură,
Cu paşi înceţi conduce pe orbul cel bătrân,
Apoi la cotitură jos am ândoi rămân
Muţi, unul lângă altul ca să-şi câştige hrana.
Ei nu cer niciodată, ci-aşteaptă doar pom ana.
Copii, pe ei să-i plângeţi, căci sunt nenorociţi!
Şi-o să vă fie milă şi vouă de zăriţi
Copilul de opt ani doar, ce-ar fi avut nevoe
De sprijin, cum conduce pe orb de bună voe,
Cum curăţeşte locul de pietre 'n calea sa,
Şi-i d ă orbului m âna spre a nu se ’m piedica.
Cu ochii plini de lacrăm i In c a sa cea săracă,
Şi’n c ea b o g ată vesel, copilul tot se joacă.
D e-aceea şi micuţul cel palid stân d în loc
Cu orbul, n ăscocise într’altă zi, un j o c :

El alerga în juru-i voios — gân deai c ă sb oară,


Iar orbul jos punându-şi a lui tarfurioară,
L a dreap ta şi la stân ga căta c a după paşi
S ă p o ată prinde ’n b raţe copilul cel posnaş.

Băiatul, care râde când el greşeşte, bietul,


Se depărtează iute şi face pe şiretul
Ş i’ncet, fără să sufle, m ai face un pas, doi.
Stă nem işcat bătrânul, şi-o clipă ascultă — apoi,.
Şi socotind că nu e ştrengarul lângă sine,
II s tr ig ă ; iar copilul râzân d spre dânsul vine
Şi-i cad e drept în braţe, pe când orbul astfel
E vesel c ă se jo a că de-a b a b a oarba şi-el.

M ă minunam în tain ă de-acest copil, ce poate


S ’aline şi durerea şi chinurile toate,
Şi ale cărui glume şi jocuri isbutesc
S ă facă pe-orb să uite de soarele c e r e sc !
CELE TREI SECURI
— DUPĂ ESOP —

Un biet bătrân într’o pădure


Spre-a-şi câştiga hrana, din greu
Se obosia lovind mereu
Şi tăind arbori cu-o secure.

D ar el pe malul unei ape


Indeplinindu-şi munca sa,
Se întâmplă cum n’aştepta
Securea ’n apă ca să-i scape.

Atunci grăi el plin de ja le :


— „O v a i! Cât sunt eu de sărac
D e-acum a ce-am să m ă mai fac
Ga să câştig din nou parale?
Isvorul bucuriei mele
Pierdut îmi e din astă zi,
De foam e poate mi-or muri
Copiii toţi în chinuri grele".

Şi cum şed ea plin de ’ntristare


Şi se jelea jos lân gă pom,
încet luă chipul unui om
In fa ţa lui o arătare :

Un om bătrân, cu albe plete


Care-o secure ’n mâni ţinea
De aur toată, şi cu e a
Porni spre om şi ’n m âni i-o dete :

— „Nu m ai îi trist de-acum , n ev asta


Şi fiii tăi vor fi ’n curând
Voioşi, şi n'ai să-i vezi plângând
D acă securea ta e a sta ".

— „O nu, vai, nu-i sunt eu stăpânul,.


Ii spuse el, la ce să m in t?
Atunci o alta de argint
Din ap ă scoase iar bătrânul

V ăzând în urmă c ă răspu n de


Că nici aceasta a sa nu-i
Ci altfel e securea lui,
Se cufundă din nou în u nde.
Ş i când ieşi de astăd ată
De fier securea-adusă fu,
Şi bietul om, voios acu,
Grăi că-i cea adevărată.

Bătrânul blând atunci îi spuse :


— „Pentru c’ai fost cinstit, să iei
Toate securile-astea trei,
Care de mine-au fost aduse".

Şi se grăbi apoi s’asvârle


Toate securile ’nspre el,
-Şi apoi se stinse încetinel
P e undele spum oasei gârle.
PEDEAPSA LUI NICUŞOR

Nicuşor în astă seară


Pedepsit e c a să stea
In genunchi jos lân gă so b ă
Pentru-o faptă r e a :

Căci văzân d la ei în curte


C’ a venit un cerşetor
L ’a gonit fără de m ilă
D ela c a sa lor.

M am a sa văzân d bătrânul
Plecând trist şi ’ncet pe drum
L -a chem at ’napoi şi Nicu
S tă ’n genunchi acum.
Ah, a şa să doarm ă noaptea
Chinuit, cât e de rău!
Cu ce jind el se gândeşte
L a pătucul să u !

Iar cum sta plângând cu jale


Că purtatu-s’a astfel,
Iată că tiptil pisoiul
Vine lângă el.

Nieuşor atunci îşi uită


Chinul care L a simţit
Şi ţinând pisoiu ’n braţe
D oarm e fericit.
VITEJIA ŢIGANULUI

Doi rom âni spre asfinţit


Se ’ntorceau dela cosit.
Numai doi erau la num ăr
Şi ţineau c o asa pe umăr.

Şi, cum m erg ei fără zor,


Trei ţigani în c alea lor
Inainte-au vrut să treacă.
— „H ai să ne-oprim o le a c ă “ ,

Spun românii stând în loc,


„S ă ne batem de ei jo c “.
Şi-am ândoi strigă de-odată :
— „ C â r ! câr, cioară blestem ată 1“
Dar ţiganii fiind trei
Prinseră curaj şi ei,
Şi să blestem e ’ncepură,
Căci ţiganii-s buni de gură.

Dar de frică un ţigan


Pitulatu-s’a ’ntr’un lan
Şi ’ncepu prin el să fugă,
Ca din deal o buturugă.

Ţiganii slăbiră ’n glas


Când doar doi au mai răm as.
Au m âncat bieţii-o papară
Cum m ăcar nici nu visară.

N’au mai fost — puteai să juri —


A şa crunte lovituri,
Palm e-atâta de ’ndesate
Şi-aşâ sdraveni pumni în spate !

Osteniţi ţiganii dar


Merg în sat către primar
Căci de-or spune cum şi ce e
El dreptate-o să le dee.

Tocm ai totul când au spus


Şi românii vin din sus.
Şi-i chem ă atunci să vie
Domn Primar, — la primărie.
El g r ă i: „A m să v ă spun
Care-i sfatul cel m ai bun :
C a s ă n ’ajungeţi vreo d ată
Cu ţiganii ’n ju decată.

D aţi doi poli la am ân doi


Şi-o s ă v ă ’m păcaţi apoi.
D a c ă nu, eu v ă spun verde,
B ani şi timp m ai mult veţi pierde".

Iar rom ânii-au ascultat


Al primarului bun sfat
Şi-un pol dete fiecare,
Ţinând şi ei la ’m păcare.

Mulţumiţi, ţiganii pleacă


Spre să la ş, în V ale a S e a c ă ;
D ar pe drum se întâlnesc iarăş
Cu fugitul lor to v arăş.

— „Ei, a şa e c ’ai fost prost


L a b ătae c ă n’ai fo st?
Ce te-a ’mpins să fugi, creştine?
Nu-ţi părea acum mai bine.

D acă luai şi tu un pol


Şi nu ne dedeai de g o l?
Ce ne p asă... tre ab a ta e “.
__ „ E u ? S ă stau eu la b ă t a e ? “
Păi eu de n’aş hi fugit
I-omoram de necăjit,
Şi-aş hi fost dus, frăţioare,
Să-mi mâne viaţa ’n închisoare !
PLÂNG FRĂŢIORUL ŞI SURIOARA

Murit-a, surioaro, micuţul nostru frate...


Şi mâinile-i uscate şi galb en e şi reci
C a pentru rugăciune îi stau împreunate...
O, vin cu mine, ochii în lacrimi să-ţi înneci,
S ă plângem precum plânge trist clopotul când bate
Chemându-1 cu glas jalnic spre locul cel de veci.

L a capu-i mic şi palid e-aprins-o lumânare,


Şi doar o iconiţă de veghe-i stă pe piept.
El nu m ai sim te-acum a nici griji, nici sbuciumare,
D ar eu stând lân gă dânsul tot par’că mai aştept
Din ceruri vre-o minune, căci şi-astăzi mi se pare
C ă Dumnezeu nu poate să nu mai fie drept.

6 . &5 5
O, în păm ântul rece ce frig are să-ţi fie
Când o să vie iarna cu groaznicii-i nămeţi,
Când cea mai ne’ndurată şi aspră vijelie
Care-a curm at atâtea şi-atâtea mii de vieţi
Veni-va, scum pe frate, la cap să-ţi sufle ţie,
Făcându-te de spaim ă, de chin şi ger s ă ’ngheţi...

Dar când are să treacă din nou iarna haină,


Ce-aduce numai viscol şi crivăţ şi ninsori,
Când prim ăvara cald ă pe groapă-ţi o să vină
Precum pe celelalte veni de-atâtea ori,
Noi vom veni la tine sub raze de lumină,
Şi ţi-om sădi pe dân sa doar trandafiri şi flori.

Noi vom veni la tine, ca glasul tău cuminte


Să-l auzim din groapă şoptind încet şi blând,
Veni-vom să-ţi aducem de alte vremi aminte,
Să-ţi spunem că pe-acela ce-1 ştim în groapă stând,
Şi care ne fusese atât de drag ’nainte
Noi nu-1 vom da uitării atâta de curând.

Şi îngerii în coruri de-asupră-ţi au să cânte


Şi surioara mută, şi frăţiorul mut
Vor sta în locu-acela ce pentru dânşii sfânt e
Şi ’ngenuchiaţi acolo pe înfloritul lut
Ce’n razele de soare v a ’ncepe să se svânte,
Şi-or alina durerea prea grea că te-au pierdut...
LA MOAR Ă

Vin m ereu catâri la m oară


încărcaţi toţi cu porumb,
Şi povara îi doboară,
Căci povara-i ca de plumb.

In spinarea lor atârnă


Când pe drum se mişcă greu
Grâu, porumb, într’o zăgârnă,
Şi la m oară vin mereu.

Cel ce e sărac şi n’are


Nici vre-o roabă cel puţin,
Duce sacul în spinare
Şi cu toţi’n m oară vin.
Ridicat e stăvilarul;
Apa curge’n jos pe scoc,
Vajâind, iară morarul
Mai că nu-şi găseşte loc:

Ori ajută unei babe;


Ori ajută unui moş,
Cari au mânile slabe
Ca să toarne boabe ’n coş,

Ori spre altul se întoarnă


Când soseşte al lui rând
Şi de jos grăeşte „T oarnă"!
Şi cad grânele sunând.

Apa, când la fugă-o rupe,


Pe lăptoace curgând jos,
Tot loveşte roata ’n cupe
Şi-o învârte furtunos.

Ne ’ncetat o tot învârte


întâlnind-o 'n calea sa,
Iar în urmă-şi face pârte
Mai departe spre-a pleca.

Şi ’nvârteşte m area roată


Şi prâsnelu!, iar astfel
E mişcată m oara toată
De grindeiu şi de prâsnel.
Boabele în copăiţă
Din coş cad de-a peste cap,
Descbizându-şi o portiţă
U nde doar p u ţin e ’ncap

Şi de-acolo-apoi grăm adă


Intre pietre vin cu zor,
Şi de-abia au prins să cadă,
Că s’a stins viaţa lor!

Căci încep să le sfărâm e


Pietrele de m oară ’ncât
Orice bob în mici fărâme
E sdrobit şi om orât;

Iar făina în postavă


Pe piscoiu se scurge-apoi,
Şi e caldă şi jilavă,
Şi s’adună ’n muşuroi.

La o roată doar făină


Şi la alta doar mălaiu
Pe piscoiu a prins să vină ;
Presărându-1 cu pospaiu.

Şi-aşa mult pospaiul este


Că oricine, făr’ să vrea,
Când nici nu a prins de veste,
Alb pe haine-i ca de nea.
Moara toată e ’ncărcată
C’un văl alb, şi rândunici
De prin colţuri de sus cată,
Unde-au toate cuiburi mici.

Şi-au făcut în m oară casă


Că ’n ea nici un duşman nu-i,
Şi în tihnă toţi le lasă
Să-şi ia hrană pentru pui.

Aşezate pe saci, multe,


Şed cumetrele vorbind :
Aci tac pe-una s’asculte, .
Aci toate-a vorbi prind.

Morăriţa totdauna
Şi când vin eu, şi când plec
Tot vorbind o văd întruna';
Celelalte nu o ’nlrec.

Toacă, toacă şi iar toacă


Din zori până la chindii,
Precum fac când merg la joacă'
In cârd gureşii copii.

Dar moraru-i mai cum inte;


Nu vorbeşte niciun pic,
Chiar când prind ca să-l alinte
Slugi de bogătaşi şi-i z ic :
„Ia, m orare, m ai puţine
Boabe, nu vezi cât avem ?“
D ar m erticu ’n m âni el ţine
Şi îl umple cu oem.

Astfel toată ziua-şi trece


Şi m ai m erge pe la iaz
De coteşte apa rece
Ca să intre pe-alt zăgaz

Chiar şi noaptea dânsu-asudă,


T ârând saci grei şi desagi,
Biet m o ra re ! Câtă trudă
Ai tu pân’ la coş să-i tragi!

Insă domnul din cer vede


Că tu eşti la suflet bun,
Că pe toţi eşti g ata a-i crede
Când durerile îşi spun.

Şi când macini noaptea ’ntreagăi


Porumb celor ce’s săraci
__ Cari n’au cum să’nţeleagă
Jertfa care tu o faci

In Ioc ca oem atunce,


Ca la cei bogaţi să iei.
Prinde m âna ta s arunce
Câte-o baniţă la ei.
Şi aşa se face-acuma
C’ai răm as sărac şi tu
Căci ai luat la bogaţi numa
Plata, dar la alţii nu!

Iar săracu-uimit răm âne


Când acas’ sacul şi-a d u s :
— „Cum de am mălaiu din grâne
Mult mai mult decât am p u s? “

Gândind toţi c’astă minune


Dela Tatăl cel ceresc
V in e; prind atunci a-i spune
Rugăciuni, si-i mulţumesc.

O, morare, ştii tu Domnul


Din ce loc cunoaşte azi
Că tu noaptea nu-ti dormi somnul
Şi ai griji doar, şi necaz?

Fiindcă Ia tine ’n moară


îşi au cuibul rândunici,
Şi ’n văzduh când ele sboară
Spun tot ce faci tu aici,

Toate roagă pentru tine,


Pe al lumilor stăpân
Ca să-ţi dea noroc şi bine,
Fiindcă eşti milos şi bun.
PENTRU UN „D A C Ă “

E-aşa m ărunt nisipul ce-acoperă Sahara,


E-aşa de îin, de m oale şi fără de pietriş,
Că la lumina lunii, când lin se lasă sara,
Ar sem ăna cu grişul, şi-ar îi desigur griş,

Doar dacă n’ar îi-aşa de m ărunt precum şi este.


Şi dacă dintr’odată el s’ar schim ba la gust;
Ce oaze m ândre ’ntrînsul ar creşte fără veste,
Şi-ar răspândi mirosul arbust, lângă arbust.

Şi-aşa-i de alb pietrişul din îiecare oază,


Că dacă -ar îi mai moale, şi dulce, şi poros,
Cu drag toţi Beduinii s’ar apuca să-l roază,
Căci s’ar schim ba pietrişul de-odată ’n zahăr tos.
Şi-atât de albi sunt norii cei deşi în câte-o noapte
Când fug răzleţi pe ceruri, sau poate ’n câte-o zi,
Că par’c’ar fi de lapte, şi d a c’ar fi de lapte,
Sus, condensaţi, vaporii de lapte şi-ei ar fi.

Şi dacă aceşti nouri s’ar întâmpla să vie


Cu-ai lor vapori de lapte să plouă pe deşert,
S’ar face griş cu lapte întinderea pustie,
Chiar griş cu lapte dulce, ce-ar fi de soare fiert.

Şi n’ar mai avea nimeni vre-o plângere să facă,


Şi-atunci ar fi deşertul pe placul tuturor.
D ar suferă aţâţi pentru conjuncţia-asta „d a că “,
Ş i prin deşert cămile şi mii de oameni mor...
MĂ DUCEAM IN CRÂNG

Mă duceam în crâng adese


In frum oase seri de Mai,
Ca să văd încet cum iese
Sus pe cer cu chip bălai,

Palidă ca ceara luna,


Care trem ură sfios,
Aruncând ca’n totdeauna
O privire dulce jos.

Cine ş tie ! Poate dânsa


V rea să-mi lumineze-un drum
Strâm t, pe care’n vrem uri plâns- a
Ea, precum plâng eu acum...
Poate că a fost odată
O crăiasă care-avea
Şi ea inimă să-i bată
Pentru-un craiu, schimbat în stea.^

Şi pe când din câmpul verde


Eu priveam cu gândul dus
In spre alt câmp ce se pierde
Tot mai sus şi tot mai sus,

Mă gândeam că şi eu astru
Poate-odată am să fiu,
Si-am să cat din ceru-albastru
Noaptea pe pământ, târziu...
P Ă R Ă S I T U L

— SCENETĂ —

— DUPĂ EU G . ALBERGE ----

P e r s o a n e le : Fetita, Băefelul. O g r ă d i n a i d e « c e r e Fetiţa


se joacă aşezată la o m asă rotundă. R id ic a o c h iş i zăreşte
băeţel sărăcăcios îmbrăcat, care o Prl^ t e pnntre zăbreie
gardului. Ea îi îace sem n să intre, apoi se îndreaptă către e .

FETIŢA

Vii să te joci cu mine,' băeţele ?


O, n’o să ţi se’ntâm ple nimic rău...
Am poze multe, şi-ţi voi da din ele...
Cât de frumos e părul blond al t ă u !
Dar spune, pentru ce ţi-1 lasă mama
N epieptănat să-ţi fâlfâe în vânt ?
O, ce faci? Te vei murdări, ia seama,
Dacă te aşezi acolo pe pământ...

BĂEŢELUL

Fă la fel şi tu.

FETIŢA

Asta n’o pot face.


Bona mi-a spus că-mi voiu mototoli
Rochiţa, şi-atunci n’o să-mi mai dea pace.
Mai bine haidem sub um brar aci.
Tu ia găleata, eu iau o lopată
Şi’n voe amândoi ne vom juca.
Dar vino când îţi spun, hai, vin’odată!
Ce ai de tot suspini adânc a şa?
Nu ţi s’a dat la prânz întreaga parte
Ce ţi se cuvenise la dessert ?
Ai rupt oare vre-o foae dintr’o carte?
Micuţule, vezi, eu am să te iert!
Părinţii mei şi-ai tăi găsesc cu cale
Ca să se supere pe noi prea d e s !
Hai, v in o ! Am cofeturi şi migdale,
Am tot ce e mai bun şi mai a le s !
Eri am cules flori multe din grădină
Căci mamii mele-i plac orişice flori.
Dar tatii nu-i plac — ce sunt eu de vină ? —
Şi m’a certat grozav de două ori...
Dar de ce plângi şi-ai stat aci la poartă?
BĂEŢELUL

T a ta s ’a dus şi singur m ’a lăsat.

FETIŢA

D ar m am a unde-ţi e?

BĂEŢELUL

M ama... e... m o a rtă !


FETIŢA

Atunci nu eşti de nim eni alintat...


Şi nimeni nu-i o vorbă doar să-ţi spună,
Nu-i nimeni să te chem e cum te chem !
Şi m am a m ea a tâ ta e de bună...
Nu vrei s’o strig, să m ergem s’o vedem ?
Nici ta ta — oricât vrea el să se-arate —
Nu este rău... Mă lasă chiar pe drum...
Hai, vin cu m in e ; tu ai să-mi fii frate
Şi eu am să fiu m am a ta d e -a c u m !
C O P I L U L M URI ND
— DUPĂ ANDERSEN ----

Sunt obosit, şi cele din urmă raze jn o r ...


Mă lasă ca la sânu-ţi s’adorm încetişor,
O, mamă, dar ascunde durerea pentru mine
Căci simt a tale lacrimi şi-amarele-ţi suspine.
Mi-e frig.. . E întuneric în juru-mi, — un prăpăd.
Dar e o fericire când eu adorm să văd.
Un înger ce se 'nalţă uşor, cu voe bună,
Şi razele-aurite ce fruntea i-o încunună...

Nu ’ncepi şi tu ca mine cântări a auzi,


Ca cele care ’n ceruri le-om asculta ’ntr’o zi?
Un înger într’un leagăn mă cheam ă să mă culce,
II văd cum îmi zâmbeşte şi-aud al lui glas dulce.
Şi peste tot în preajm ă-m i sunt mii şi mii culori,
Iar îngerul cu aripi de aur svârle flori.
In lum ea asta, m am ă, avea-voiu aripi oare.
Sau doar când mor am aripi aşa strălucitoare ?

De ce cu-aşa tristeţe în b ra ţe tu mă strângi ?


De ce suspini într’una m ăicuţă, de ce plângi?
De ce scăldat e’n lacrimi obrazul tău fierbinte?
Tu tot m am a m ea scum pă vei îi de-aci ’nainte.
Din nou te rog din suflet să nu mai plângi mereu.
Dacă te v ăd că suferi, vai, sufăr atunci şi-eu.
Dar pleoapa mi se ’nchide şi îngerul m ă c h e am ă ...
Mi-e frig .. . Rămâi cu bine... adio, scumpă m am ă •
LUPUL PE MOARTE
— DUPĂ FENELON ----

Lupul sufletul să-şi dea


Intr’o zi era pe cale,
Şi de-aceea-şi amintea
Rând pe rând faptele sale.

„Mare păcătos mai sunt,


Zicea el. „Fără dreptate
Sfâşiai pe-acest păm ânt
Multe oi nevinovate.

Mai ales acel miel blând


Pe care ’ntr’o după m asă
L-am ucis nepregetând,
Conştiinţa mi-o apasă.
Totuş sunt şi alţii, zău,
Vinovaţi m ai m ari ca mine.
Eu făcui în viaţă rău
D ar făcut-am şi mult bine.

Iat-o pildă: Intr’o zi


Un frumos, tân ă r berbece,
Văd că făr’a se ’ngriji
Liniştit ’nainte trece.

D oar cu m ine se găsea


La o m argine-a pădurii.
Cerul par’că ’n faţa m ea
L’adusese prada gurii.

Puteam lesne să-l sugrum


Făr’ca nimeni să m ă vadă.
Insă eu l-am dus pe-un drum
P ân ’aproape de livadă

Ca apoi spre stâna lui


Să se 'ndrepte fără team ă.
A ltădată eu avui
O răb d area fără seam ă

Flecăreala unei oi
S’o ascult cu nepăsare
Deşi foamea m i-era ’n toi
Şi-aveam poftă de m âncare,
Şi deşi nici un cioban
■Nu era să-i stea de pază“.
. . . Dar vulpoiul hoţoman
Ce venise ca să vază

Cum prietenul lui bun


Stă pe pat de moarte, zise
— „Bunătatea, pot să spun
Cam de unde îti v enise:

Tu aveai în gât un os,


Arde-l-ar focul să-l arză,
Şi-abia ’n urmă ti l-a scos,
Ca să poţi m ânca, o barză.

s
D U P Ă B Ă T Ă L I E
— DUPĂ VICTOR HUGO —

Viteazul m eu părinte cu chip a tâ t de bl^ d-


Urmat de-un husar num ai, ce drag i-a fost oricând
Pentru statura-i 'n a ltă ce duşmanii n o nfruntă,
Trecea, după o seară de bătălie cruntă,
Călare, pe-un câmp num ai cu morţi a c o p e ri,
Când auzi în um bră un glas nedesluşi .
Un spaniol ce ’n prada durerii şi-obose 11
Mergea târâş şi palid pe m arginea şoseln,
Trudit, scăldat în sânge şi horcăind din greu
S trig a : „Fie-vă m ilă şi-mi daţi ceva să b e u .
Mişcat, tatăl m eu dete husarului îndată
O ploscă cu rom care de şea-i sta atârnată
G răind; „Dă-i ca să bee sărm anul om din ea!
D ar tocmai când husarul spre el se pregătea
Cu plosca să se-aplece, rănitul, de neam maur,
Luă un pistol pe care-1 păstra ca pe-un tezaur
Şi’n frunte-ochi pe tata strigându-i: „C aram bâ!“ 1)
A tât de-aproape glonţul de pălăria sa
Trecu, speriind calul, încât ea ’n vânt sburat-a.
— „Dă-i totuş ca să bea,“ grăi în urmă tata.

1) înjurătură spaniolă.
ORBUL ŞI SURDUL

Un orb şi-un surd m ergeau odată


Pe drum, şi-aveau o cale lungă
Şi-anevoioasă să străbată
Ca până ’n satul lor s’ajungă.

Şi cum m ergeau ei pe cărare


Se învoiră ca să spună
Câte-o m inciună fiecare,
O cât mai straşnică minciună.

Atunci începe orbu-a zice:


— „Minciuni eu nu-ţi spun, ca toţi proştii,
Ci-ţi spun adevărat. De-aice
Zăresc la douăzeci de poştii.
Zăresc... ghici c e ? “ - „Poate vreo casă
— „Aş!“ — „Poate vre-o colibă mică
— „Nu! Văd cum pe-un stejar se lasă
încet Ia vale o furnică".

— „Hei, asta nu e, zău, nimica!


Pe bot de-acum a te poţi şterge
Căci tu doar ai văzut furnica,
Dar eu, eu o aud cum merge".
PE LUMEA C E AL A LT Ă

La spovedanie odată se învinovăţea Vasile


C’a luat vecinului berbecul ’nainte cu câteva zile.
Atuncea preotul îl m ustră şi-i spune ’n timpul cel mai scurt
Să dea vecinului berbecul mărturisindu-şi acest furt.
- „De n’ai să faci fiule astfel, nădejdea ta este deşartă
Să mai ajungi în rai vre-odată, căci Domnul furtul nu ţi-1 iartă".
—„Să-i dau v e c i n u l u i berbecul, Prea Sfinte, nu mai pot, căci vai
Mi-era să nu se ’m bolnăvească de vreo gălbează şi-l m âncai“.
— „O lacome, — preotul strigă,—atunci pe lumea ceailaltă
O să te pedepsească Domnul prin judecata Lui înaltă
Şi ’n valea unde păcătoşii şi cei buni se vor aduna,
Toţi, pân şi berbecul însuş, vorbi-vor împotriva t a “.
— „Cum, şi berbecul o să fie acolo? Ce grăeşti părinte!
Că m ’ai scăpat de grija asta să-ţi mulţumesc nici n’am cuvinte
Căci eu vecinului i-oiu spune pe lângă el când o să trec :
— „Vecine, vino ’ncoace iute să-ţi iei iubitul tău berbec0.
P O R T R E T U L

Grozav îu de flecară a lui Marin nevastă.


Păzească-i pe toţi Domnul de-o astfel de năpastă,
Căci ea-i o grea povară şi nu poţi mult să ’nduri
Cicala ne ’ntreruptă a ne ’nfrânatei guri.
O dată la un pictor Marin se duse bietul
Să-i ia nevestei sale acas’ la el portretul.
Când pictorul i-arată pe pânză munca sa,
P ortretu-atât de straşnic cu dânsa sem ăna
La ochi, la ’ncruntătură, la chipul plin de cute,
încât Marin văzând-o, şi-aduce-am inte iute
De vechea-i clevetire, de certurile-i vechi,
Şi ’ndată, plin de team ă, se-astupă la urechi.
T O V Ă R Ă Ş I E

Hoinari Ionel şi Gică pe străzi merg la ’ntâm plare


Ionel n’are-o leţcae, dar Gică un leu are.
Ionel spune lui G ică: — „Mă, ştii ce so c o te u ?
Mai bine-i o ţigare să cumperi pe-acest leu,
Şi amândoi dintr’ânsa o să fumăm frăţeşte".
— „Ia uite ce idee prin cap îţi mai trăsneşte !
Putem dintr’o tigare fuma noi am ândoi ?“
— „Tu cumpăr’o şi lasă că ne ’nvoim apoi.
Dacă socoti că bine aşa n’o să ne şadă,
Eu voiu fuma tigarea şi tu să scuipi pe stradă".
OVREIUL ŞI C R E Ş T I N U L

La ghizdurile unui puţ odată


V eniră un ovrei şi un creştin.
Ovreiul când de frânghia ’ncordată
N erăbdător smunci în sus puţin,

D e-odată ’n puţ alunecă şi cade,


Lovindu-se în drum de pietre rău.
Creştinu-atunci porneşte prin livade
S’ajute vrând tovarăşului său.

El cere unui om să-i dea o scară ,


Dar când ’napoi se ’ntoarce, i-a strigat
O v reiu l: „Nu voesc să ies a fa r ă ! ^
Să nu m ’ajute nim eni, că-i sa b b at“.
C ellalt n’a zis nimic şi-l lasă ’n pace
Să noate ’n apă cât îi va plăcea.
Târziu, când dimineaţa iar se face,
Creştinul drumul iar spre puţ îşi ia.

— „Ei, nu-i aşa că-ţi fuse cam răcoare


Să-mi stai în puţ o noapte şi o zi ? “
Ovreiul strigă: — „Scara, frăţioare!
Mai iute scara, c’altfel voiu m uri“.

— „He, hei, degeaba strigi, nu fac nimica.


Vrei să păcătuesc ca să te cruţ?
Mai stai şi astăzi toată ziulica:
Eu nu te scot dumineca din puţ“.
DILATAREA CORPURILOR

Nimeni n’a ştiut ca mine


Lecţia de azi!
R âdea D oam na să leşine.
Clasa făcea haz.

Să vezi m am ă şi m atale
Cât fui de isteaţă
La Ştiinţe N aturale
Azi de dim ineaţă.

D oam na ’n clasă a venit


Un coş aducând
Şi-obiecte-a pus pe masă
Din el, rând pe rând.
— „Fetelor, băgaţi de seamă :
Uite un inel,
Globul ăsta de alam ă
Va ’ncăpea prin el.

Dacă-I încălzesc în foc


Sau la lumânare,
Nu mai încape d elo c:
S’a făcut mai m are“.

Chiar aşa fu, căci fierbinte


Nu mai putu trece
Prin inel ca mai ’nainte,
Când fusese rece.

—„La căldură globul creşte,


Să ştiţi fiecare!
A sta’n ştiinţă se numeşte
Că e dilatare.

Dacă-1 {inem puţintel


Şi focul l’om stinge,
Globul trece prin inel
Nici nu-1 mai atinge.

Orice corp, — mai spun odată,


Ţineţi minte-acum —
La căldură se dilată,
Creşte în volum.
C ând căldura încetează
Cum aţi şi văzut,
El de frig se micşorează,
Scade la minut".

Mai înfierbântă apoi


Sârme, ace, cue,
Că vedeam bine şi noi
Ce vrea să ne spue.

Căutarăm şi’n cetire ;


D oam na profesoară
începu să ne înşire
Pilde mai uşoare:

— „De ce tabla depe casă


Vara-i scorojită?"
A răspuns întreaga clasă
Doar într’o clipită.

— „Sârmele de telegraf
Vara, totdeauna.
Plutesc slabe, moi, în praf,
Nu e ’ntinsă una,

Iarna sbârnâe de zor


Şi se rup ades.
De c e ? “ Toate-am spus în cor,
Toate-am înţeles.
— „De ce la calea ferată
Omul s’a ferit
Şina cap la cap s’o bată
Strâns tare, lipit ?“

Am răspuns iar toate-odată


Care mai de care,
Şi fu lecţia ’nv ătată:
Despre dilatare.

— „Bravo, fetelor, aşaj


Văd că merge stru n ă !
Insă eu acum aş vrea
Cineva să-mi spună

Un exemplu-aşa din gând


Observat vre-odată,
Unde-a văzut, cum şi când
Corp ce se dilată".

Se făcu atunci tăcere


Ca’n codru pustiu.
D oam na lucru greu ne cere,
Zău, nici-eu nu ştiu.

Clasa team ă grea îndură


Şi pe gânduri c a d e:
Ce corp creşte la căldură
Şi când e frig, scade ?
— „Haideţi fetelor mai iu te ! “
Zise doam na iară,
„O să staţi, cum văd eu, mute
Pân’ s’o face seară“

—„Ştiu e u !“ strigă Leibu Clara


Şi m âna-şi ridică.
„E ziua, ce creşte vara
Insă iarna-i mică.

Vara, când e cald şi soare


Ziua creşte mare, mare!
Iarna, când e ger şi sloată,
Ziua e-o nimica to a tă !“

Râse doam na un râs bun,


Au mai râs şi fete.
— „Nemerit-ai, cum să spun,
Ca nuca ’n perete.

Am spus că prin dilatare


— Mai vă spun şi-acum —
Un corp se face mai mare,
Creşte în volum.

Corp solid, lichid, gazos,


La cald se dilată,
Iar dela căldură scos,
La frig scade ’ndată“.
Prind curaj şi sar degrabă
Cu exemplul meu
Doar ca să mă aîlu ’n treabă,
Şi zic : „Să spun eu !

Câinele nostru Lăbuş,


Doamnă, par’că-1 văd şi-acuş,
Se dilată la căldură
De-i iese limba din g u r ă !

Iarna când e ger şi frig


Se ’ncolăceşte covrig,
Când la şură, când la uşi,
De z ic : „Ce mic e Lăbuş !‘«

Dar în casă unde-i foc


Dacă intră, el pe loc
Se dilată că nu-i pasă,
Şi de-abia ’ncape sub m asă“.

Râdea doam na să leşine


C’am înţeles aşa bine,
Râdeau fetele cu haz
De exemplul ce-am spus azi.
C E R B U L CEL A L B
— DUPĂ UHLAND —

S’au dus la vânat trei tovarăşi cândva,


Pe cerbul cel alb ei voiau a-1 vâna.
Pe ochi obosite ’nsă pleoapele cad
Şi-un vis ei visează şezând sub un brad.

în tâ iu l:

V isam că m ă aflu ascuns în tufiş,


Şi hâş, hâş, şi cerbul venia pe furiş.

Al doilea:

Şi câinii-1 lătrau, şi-l puneam eu la foc.


Visam că se frige şi fa c e : poc, p o c !
Al tre ile a :

Iar eu fript văzându-I, visam că mă ’ntorn


Spre dânsul şi „tra r a “ că suflu din corn.

Aşa vânătorii vorbiau câte-şi trei


Când iată că cerbul trecu printre ei.

Iar până să vadă măcar paşii săi


Fugit era cerbul pe dealuri şi văi.
Hâş, h â ş ! Poc, poc ! Tra r a !
MOARTEA PĂSĂRILOR
__ DUPĂ FRANQOIS COPPEE —

La focul sobei, iarna, gânditu-m ’am ades


La m oartea unei păsări în vreun codru des.
In multe zile triste din nemiloasa iarnă
Când fulgii de zăpadă pe jos prind să se cearnă,
Când cuiburile-s smulse de-un vânt ne ’ndurător,
O, cât de multe păsări micuţe-atunci nu m o r!
Şi totuş, când pe câmpuri vor fi iar viorele,
Noi nu găsim scheletul vreunei păsărele,
Oricât de mult am m erge şi-oricât cătăm de-afund
Au păsările toate pentru-a muri se-ascund?
UN VI S T R Ă I T

Un vis frumos visat-am de curând,


Un vis m ăreţ în care mă zării
Din nou copil voios, sburdalnic, blând,
Trăind însă prin anul 2000.
1

Şi m’adunam cu alţi copii la joc,


Mergeam cu-aeroplane, nu pe jo s...
O, aş fi vrut ca vrem ea să stea ’n loc
A tâta mi-era visul de frum os...

Şi par’că eu aveam un alt bunic


Pe care îl iubiam atât de mult,
Că ’n lumea m ea eu nu doriam nimic
Când basmele lui stam ca să le-ascult...
Visam că se-aşternuse dalba nea
Şi că la focul vetrei şedeam noi
Copiii, iar bunicul povestea
Isprăvi ce le văzuse ’ntr’un răsboi.

Spunea c’a fost pe-atunci răsboiu cumplit


întins dela hotar p ân ’la hotar
Şi că ’n răsboiu-acela l-au primit
Ai noştri pe bunicul voluntar.

Şi-a fost răsboiu ’n lumea ’ntreagă ’ncins,.


Brăzdând şi sdruncinând pământul larg,
Cu tunuri care ’m proaşcă foc nestins
Şi la cinci poştii geam urile sparg.

Iar noi înfrânţi fusesem la ’nceput


Şi-am suferit am arnic vre-o doi ani,
Dar sufletelor noastre le-a fost scut
Credinţa c’om înfrânge pe duşmani.

Şi nu mai ştiu ce fapte vitejeşti


îmi tot sunau năvalnice ’n auz,
Ştiu numai că-mi spunea de Mărăşeşti,
Mărăşti, şi Cireşoaia, şi Oituz.

Mai îmi spunea de-o fată dela Jiu


Care-a făcut isprăvi ca Jeana d’Arc,
De generali cu dor de ţară viu
Şi de-un viteaz şi ne’ntrecut m onarc.
Şi-acuma simt cum pieptul îmi bătea
Când auziam m ăreţele isbânzi
Şi m ă descătuşam din ceata m ea
O, ceata copilaşilor plăpânzi...

Şi faptele din anii viforoşi


Ce ’ncet se perindau sub ochii mei,
Mi se păreau poveşti cu Feti-Frumoşi
Ce ’nfrâng întotdeauna crunţii smei.

Un vis frumos visat-am de curând


Dar bucuria-mi fu de negrăit
Când mă trezii din visul meu, văzând
C ă şi-eu în tim pu-acela am trăit.
CÂNTECUL CĂMĂŞII
— DUPĂ THOMAS HOOD —

Cu degete slabe, trudite,


Cu lacrimi şiroae pe fată,
O biată femee în sdrente
Cosea cu un ac şi cu-o aţă.
împunge, împunge, împunge
In chinuri şi foame, căci sfântă
E vocea atât de m âhnită
Ce „Cântul Cămăşii" îl c â n tă !

Lucrează, lucrează, lu crează!


Şi mintea în neguri m i’n o ată;
Lucrează, lucrează, lucrează
Cu truda şi râvna ta toată !
M anşete şi piepţi, şi-apoi mâneci
Şi mâneci şi piepţi şi manşete...
Doar visul în somn m ângâere
Şi blândă-alinare-m i trimete !

Al vostru vestm ânt, o, voi oameni,


Lucrat de surori ori neveste,
E sufletul unei fiinţe
Şi nicidecum pânză nu este.
împunge, împunge, împunge,
Căci soarta îmi fuse pismaşă
Şi ceeace cos îi pot zice
Şi giulgiu în loc de cămaşă.

Lucrează, lucrează, lucrează


Şi nu te-odihni azi sau mâine.
Şi care în schimb ţi-e răsplata ?
O sdreantă, o coajă de pâine,
Un pat pe podele, din pae,
Un scaun vechiu, şubred, o masă,
Un zid scorojit şi tavanul
Crăpat care ’ncet jos se lasă.

Lucrează, lucrează, lucrează


Când vântu ’n Decembrie geme,-
Lucrează, lucrează, lucrează
Şi-atunci când soseşte-altă vreme.
Şi-atunci când se-arată sub streaşini
Plăpânde, sglobii rândunele
Cu pene frumoase, de aur,
Ce-aduc prim ăvara cu ele.
O, de-aş mirosi o brânduşă
Pe câmpuri, sau o ciuboţică.,.
Sus cerul să-l v ăd şi jos iarba
Cum vântul suflând o ridică
Să nu simt ce ’nseam nă o oră
In care-a durerifor rană
M i-arată ce greu se câştigă
Şi ce anevoe, o h r a n ă !

O, dac’aş putea doar o oră


A tâta să-mi iie răgazul...
D ar mult aştep tata nădejde
D oar chinul îmi d ă şi necazul!
Iar plânsul ce jalea m i-alină
Să-l curm trebuinţa m ă ’nvaţă,
Căci picurii calzi cad pe pânză
Şi ’mpiedică acul cu a ţă !

Cu degete slabe, trudite,


Cu lacrimi şiroae pe faţă,
O biată femee, în sdrenţe,
Cosea cu un ac şi cu-o aţă.
împunge, împunge, împunge
In chinuri şi foame, căci sfântă
E vocea ce’n cer sus ajunge
Iar jos pe bogat îl străpunge
Când „Cântul Cămăşii" îl cântă!
TRISTEŢI DE IARNĂ

Asemeni unei păsări ce ’ntristată


Şi sgribulită şade pe vre un ram,
Asemeni ei îmi este câte-odată
Şi inima m âhnită care-o am.

Dar pasărea e tristă fiindcă-afară


A început să bată un aspru vânt,
Iar eu îiindcă’n neguri se-aîundară
A tâtea zile care nu mai sânt.

Şi-atunci când o să vină aspru gerul


Şi pasărea va fi murit de mult,
Când plumburiu de ceaţă va fi cerul
Şi vuet lung de vifor o s’ascult,
Prin sufletu-mi deo d ată poate-o trece
Acelaş ne’nţeles şi-adânc fior
Ca’n păsările care ’n ţărn a rece
Se prăbuşesc înfrânte şi-apoi mor

Ca păsările triste ’ntâia oară


Voiu deveni şi eu trist de n e’nţeles
Şi voiu simţi în mine cum coboară
Durerea că din lume au purces.

Şi-atunci voiu înţelege că şi ele


Mi-au fost surori de chinuri şi necaz
Şi lacrimi mici ca boabe de m ărgele
Mi-or luneca pe palidul obraz...
TABLA DE MATERII
P ag.

Prichindel 3
Ursarul . . . . 5
Telefonul îngerilor 7
Orfanul 9
Bunicul 11
De vorbă cu m am a 13
Avarul . 15
Flaşnetarul 18

Chipuri şi Privelişti

Rugăciunea Şcolarului 23
Cel din urmă vis . 25
H ora . . . . 28
Trenul . . . » 31
Burlanul şi Trotuarul 34
Pag.
Bolnavul şi Florile . . . . . . . 36
Cerbul ......................... . . • • 38
Copaci . . . . . . . . . 41
Farul ......................... ............................... 43
Regele ielelor . . . . . . . . 45
Pescarul înecat . . . . . . . . 47
Mama surdă . . . . . . . 49
Mănăstirea . ...................................... 51
Castelul Boncourt. ................................ ...... 52
înnoptare . . ......................... ...... 55
Toamna ’n pădure . ......................... 57

In sărbători

Moş C r ă c i u n ...................................................61
La naşterea Domnului . . . . . . 65
Fecioara în iesle . . . . . 68
Colindătorii . . . . . . 70
Paştele ’n sat . . . . . . . 73
Vorbeşte nepotul . . . . . 75
La Dulap . . . . . . . . 78
Din Evanghelie . . . . . . . . 81

întâmplări şi Istorisiri

Potârnichea şi Vânătorul 87
D e-a baba o a rb a . . 90
P ag .
€ e le trei securi . . . . . . . . 92
P edeapsa lui Nicuşor . .......................... 95
Vitejia Ţ i g a n u l u i ................................. 97
Plâng frăţiorul şi s u r i o a r a .......................... 101
La m o a r ă .............................................. . 103
Pentru un dacă . . . . . . . 109
Mă duceam în c râ n g ................................ ...... .....111
P ă r ă s i t u l ....................................... . 113
Oopilul m urind....................................................116
Lupul pe m oarte • . . . 118
După bătălie . . .............................................121
Orbul şi surdul ..............................................123
Pe lumea cealaltă............................................. 125
P o r t r e t u l ...........................................................127
T o v ă r ă ş ie .......................... ................................128
Ovreiul şi C r e ş t i n u l .......................................... 129 .
Dilatarea Corpurilor . . . • . 131
Cerbul cel alb ....................................................137
M oartea Păsărilor. . . . . . . . 139
Un vis trăit . . . . . 140
Cântecul cămăşii . . . . . . . 143
Tristeţi de iarnă . ................................ 146

S-ar putea să vă placă și