Biologia este o știință a naturii care se ocupă de studiul vieții și al tuturor ființelor vii.

Ca știință a
vieții, biologia studiază organismele în termeni de structură, procese chimice, interacțiuni
moleculare, mecanisme fiziologice, dezvoltare și evoluție. În ciuda complexității acestei științe, se
bazează pe câteva concepte simple: teoria celulară, evoluție, genetică și homeostazie. Prin urmare, în
teoria fundamentală a biologiei, celulele sunt unitatea de bază a vieții, genele sunt unitatea de bază a
eredității, iar evoluția este motivul apariției sau dispariției speciilor. Un organism este un sistem
termodinamic care supraviețuiește pe baza conversiei continue a energiei și a reducerii entropiei
locale pentru a menține homeostazia (echilibrul intern al organismului).

Termenul biologie este derivat din cuvântul grecesc βίος, bios, „viață”, la care s-a alipit sufixul -λογία,
-logia, „studiu”. Versiunea în limba latină a termenului a fost utilizată pentru prima dată în anul 1736,
când savantul suedez Carl Linnaeus (Carl von Linné) a folosit termenul biologi în lucrarea sa,
Bibliotheca botanica. Termenul a reapărut în anul 1766 în lucrarea Philosophiae naturalis sive
physicae: tomus III, continens geologian, biologian, phytologian generalis, realizată de către Michael
Christoph Hanov, discipolul lui Christian Wolff. Prima variantă a termenului în limba germană,
Biologie, a fost utilizat abia în anul 1771 în traducerea cărții lui Linné. În 1797, Theodor Georg August
Roose a utilizat denumirea într-o prefață a cărții sale, Grundzüge der Lehre van der Lebenskraft. Karl
Friedrich Burdach a folosit termenul într-un sens mai restrâns, indicând studiul ființei umane din
punctul de vedere morfologic, fiziologic și psihologic (Propädeutik zum Studien der gesammten
Heilkunst). Utilizarea modernă a termenului a fost implementată odată cu publicarea tratatului
Biologie, oder Philosophie der lebenden Natur (1802–22) de Gottfried Reinhold Treviranus, care
prevedea.

Deși biologia modernă a cunoscut o dezvoltare relativ recentă, științele pe care aceasta o includ și
care sunt în relație cu aceasta au fost studiate încă din timpuri străvechi. Filozofia naturală a fost
studiată începând încă din civilizațiile antice ale Mesopotamia, Egipt, the Indian subcontinent, and
China. Totuși, biologia modernă cunoscută astăzi și modul de abordare al studiului naturii își regăsesc
originea în Grecia Antică. În timp ce studiul formal al medicinei începe încă din timpul lui Hipocrate
(cca. 460–370 î. Hr.), Aristotel (384–322 î. Hr.) a fost cel care a adus o contribuție extrem de
însemnată la dezvoltarea biologiei. Cele mai importante lucrări publicate sunt Historia Animālium
(Istoria Animalelor) și alte lucrări în care și-a prezentat viziunea naturalistă, iar ulterior a publicat
lucrări mai empirice, care aveau ca punct central cauzalitatea biologiei și diversitatea vieții.
Succesorul lui Aristotel, Teofrast, a realizat o serie de cărți în domeniul botanicii, care au rămas în
istorie considerate drept cea mai importantă contribuție antică în domeniul studiului organismelor
vegetale, chiar și până la finalul Evului Mediu.

Deși conceptul biologiei ca domeniu separat de știință a apărut în secolul XIX, științele biologice își au
originile din tradițiile medicinei și istoria naturală din Grecia și Roma antică și au fost mai dezvoltate
în Evul mediu de vindecători musulmani, spre exemplu Al-Jahiz Avicenna, Avenzoar și Ibn al-Nafis. În
timpul Renașterii și Evului Modern, cugetul biologic a fost revoluționat în Europa datorită interesului
restaurat de empirism și descoperirea multor organisme noi. Andreas Vesalius și William Harvey au
fost persoane proeminente ale acestei mișcări fiindcă au utilizat experimentări și observări atente
cercetând fiziologia. Trebuie menționați aici și naturaliști cum ar fi Carl Linné sau Georges-Louis
Leclerc de Buffon, care au început să clasifice organismele și fosilele precum și dezvoltarea și
comportarea ființelor vii. Datorită dezvoltării microscopiei a fost descoperită lumea
microorganismelor, punând bazele pentru teoria celulară. Importanța crescătoare a teologiei
naturale, parțial un răspuns pentru filozofia mecanică, a susținut dezvoltarea rapidă a istoriei
naturale.
După cum s-a menționat, printre savanții din lumea Islamică medievală cu importanță asupra
dezvoltării domeniului biologiei se numără al-Jahiz (781–869), botanistul Al-Dīnawarī (828–896),] și
anatomistul și fiziologul Rhazes (865–925). Medicina a fost studiată în special de către cărturarii
islamici, care s-au bazat pe tradițiile filozofice grecești, în timp ce istoria naturală s-a bazat foarte
mult pe gândirea aristoteliană.

O contribuție extrem de însemnată, care practic a marcat începutul dezvoltării rapide a biologiei
moderne, a fost dezvoltarea microscopiei realizată de către Anton van Leeuwenhoek. Doar ulterior
dezvoltării microscopiei savanților li s-a oferit șansa de a descoperi diversitatea lumii microscopice,
ceea ce s-a concretizat prin primele observații asupra bacteriilor, infuzoarelor și spermatozoizilor.
Investigațiile lui Jan Swammerdam au dus la mărirea interesului pentru studiul entomologiei și au
contribuit la dezvoltarea unor tehnici de bază de disecție și colorație în microscopie.

De asemenea, dezvoltarea microscopiei a lăsat și un impact profund asupra gândirii biologice. La

începutul secolului al XIX-lea, un număr mare de biologi a adus în discuție relevanța mare a celulei.
Ulterior, în 1838, Schleiden și Schwann au început să promoveze următoarele idei, astăzi universal-
acceptate: (1) celula este unitatea de bază a unui organism și (2) celulele individuale prezintă toate
caracteristicile vieții, deși a fost de asemenea impusă și ideea că (3) toate celulele provin în urma
diviziunii altor celule. Datorită lucrărilor lui Robert Remak și Rudolf Virchow, până în anii 1860
majoritatea biologilor vremii au acceptat aceste trei teorii ca fiind de bază, idee care s-a concretizat
sub denumirea de teoria celulară.

Între timp, taxonomia și metodele de clasificare au fost domeniul de interes al istoricilor naturali. Carl
Linnaeus a pus bazele taxonomiei lumii naturale în anul 1735 (iar variațiile acesteia au fost folosite
încă de atunci), iar în anii 1750 a fost introdus sistemul de nomenclatură binomială științifică utilizat
pentru denumirea speciilor. Georges-Louis Leclerc de Buffon a considerat ideea de specie ca fiind o
categorie artificială iar organismul viu ca fiind maleabil – chiar sugerând posibilitatea unui strămoș
comun. Deși nu a susținut ideea de evoluție, Buffon este un reprezentant important în istoria gândirii
evolutive. Lucrările sale au fost o influență a teoriilor evolutive propuse de Lamarck și Darwin.