REVISTĂ ȘCOLARĂ ONLINE

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,ION BASGAN" FOCȘANI

OAMENI ȘI TIMPURI

,,Omul este fereastra prin care trebuie privită lumea"

(George Bernard Shaw)

FOCȘANI
ANUL I, NR.1, 2022

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
COLECTIVUL DE REDACȚIE/COORDONATORI:
Prof. Dima Alina
Prof. Ciobotaru Elena
Prof. Păun Mihaela
Prof. Țandără Mariana
Prof. Catană Marius
TEHNOREDACTARE : prof. Ciobotaru Elena
DESENE: elevi ai Școlii Gimnaziale ,,Ion Basgan", Focșani, coordonați de
prof. Sărăcuțu Alina, prof. Vasile Mihaela, prof. Ciobotaru Elena
COLABORATORI-CADRE DIDACTICE:
Olariu Alexandra, Craiova,
Salvan Adalia, Cluj-Napoca
Plopeanu Nina-Elena, Focșani,
Păun Mihaela, Focșani,
Obodariu Gabriela, Focșani
Elena Ciobotaru, Focșani
Grigore Anda Andreea, Fălticeni,
Poleucă Liliana, Botoșani
Gheorghe Mădălina, Ploiești
Palade Simona Mihaela, Focșani,
Zepa Georgiana, Focșani
Rusta Georgiana Elena, Focșani
Emilean Anisia, Tulcea
Stan Liliana, Focșani
Chirică Andra, Câmpina
Popa Jeni Marilena, Galați
Caliţa Costina, Focşani
Antal Valentina , Brusturi
Ciobotenco Camelia , Bucureşti
Dranca Mihaela, Dumbrăveni
Responsabilitatea pentru conținutul articolelor aparține autorilor.

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
 Proiectul cultural-artistic « Oameni şi timpuri »
are ca obiectiv general cultivarea demnităţii şi a mândriei
identitare prin cunoașterea culturii, a istoriei, a credinței și a
personalitaților neamului românesc .

Echipa de redacție

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
 Anii de debut
2014-2018

Festivalul-concurs ,,Parada personajelor"

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
 Simpozionul ,,Jertfă și recunoștință"

Prima ediție a simpozionului a avut ca invitat de onoare pe

Înalt Preasfințitul Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei .
Gazda activității, echipa Teatrului Mun. ,,Maior Gh. Pastia" Focșani,
a asigurat desfășurarea activității în remarcabila instituție de cultură.

,,Jertfă și recunoștință"- 2021

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
 Despre noi!
Revista este dedicată proiectului educațional ,,Oameni și timpuri".
Organizat la nivelul Școlii Gimnaziale ,,Ion Basgan”, Focșani începând cu anul 2014,
proiectul interdisciplinar și-a propus să aducă laolaltă elevi, cadre didactice și
reprezentanți ai unor instituții din comunitate, în cadrul unor activități prin care să
dezvolte competențe, aptitudini și relații sociale .
În cadrul proiectului sunt desfășurate activități omagiale, comemorări ale unor
evenimente istorice, personalități din istoria neamului și a lumii, activități prin care se
urmărește cultivarea respectului faţă de valorile de patrimoniu din diferite domenii
(literatură, artă, istorie, geografie, religie), transpunând participanții, prin reprezentările
lor, în spiritul acelor vremuri.
În edițiile desfășurate, ne-am bucurat de sprijinul unor instituții partenere precum:
Inspectoratul Școlar Vrancea, Teatrul Municipal ,,Gheorghe Pastia”, Focșani, Direcția de
Asistență Socială Focșani, Protoieriile Focșani, C.S.E.I. ,,Elena Doamna, Focșani,
Ansamblul Folcloric ,,Țara Vrancei" și unitățile școlare partenere din Mun. Focșani și din
Vrancea. Necesitatea educării copilului în spirit activ-participativ în vederea integrării
sale într-o societate dinamică supusă schimbării este o idee pe cât de veche, pe atât de
actuală.
Învăţământul contemporan exploatează această idee, impunând un alt mod de
abordare a conţinutului educaţional. Promovarea proiectelor de parteneriat educativ
interdisciplinar constituie una dintre trăsăturile definitorii ale progresului ştiintei
contemporane. Proiectul de parteneriat educativ interdisciplinar contribuie la
aprofundarea şi completarea procesului de învăţământ, la dezvoltarea înclinaţiilor şi
aptitudinilor elevilor, la organizarea raţională şi plăcută a timpului lor liber. Acest tip de
învăţare dezvoltă cunoştinţe şi capacităţi în diverse domenii prin sarcini de lucru
extensive care promovează investigaţia şi demonstraţiile autentice ale învăţării prin
rezultate şi performanţe. Ele prezintă unele particularităţi prin care se deosebesc de
activităţile tradiţionale. Acestea se referă la conţinutul activităţilor, durata lor, la metodele
folosite şi la formele de organizare. Astfel, cadrele didactice participante și elevii fac
referire la contextul istoric, social şi cultural al timpurilor prezentate în subiectele alese, în
scopul înţelegerii importanţei contribuţiei unor personalităţi în istoria neamului, la
dezvoltarea literaturii române sau universale, ori în istoria Bisericii.
Conform propunerilor, activităţile de informare, dezbaterile, aplicarea
cunoștințelor dobândite la diferite discipline sunt prezentate în diverse activități, un
impact deosebit având cele două evenimente : festivalul-concurs ,,Parada personajelor”
și simpozionul ,,Jertfă și recunoștință", prima ediție fiind desfășurată în 2021.
ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
 Activitățile interdisciplinare, desfășurate pe parcursul anilor școlari, au purtat
colaboratorii proiectului, cadre didactice, bibliotecari și elevi, prin diverse timpuri
istorice (,,MARIA – o regină de poveste”/,, A. I. Cuza și Unirea Principatelor
Române"), locuri (,,Descoperirea continentelor lumii noi”/,,Marile orașe ale lumii"),
cunoscând oameni de marcă ai neamului nostru și ai culturii universale ,(,Medalion
literar „Ion Luca Caragiale”/,, Mihail Sadoveanu, pagini nemuritoare"/,,Nume scrise
cu litere de aur în Cartea De Onoare a Vrancei”etc.).
Ne-am propuns să restabilim legătura emoțională cu oameni- personalități ai
unor locuri, din diverse timpuri, să stimulăm admirația, să trezim mândria,
recunoștința, aprecierea, dorința de a fi demni de înaintașii noștri care și-au scris
numele cu litere de aur în Cartea de Onoare a pământului românesc.
O activitate de mare interes s-a dovedit simpozionul
,,Jertfă și recunoștință", activitate interdisciplinară: istorie-religie-literatură-artă-
geografie etc.
Scopul activității este promovarea respectului pentru valorile istorice,
culturale, religioase, morale, estetice și artistice, aprecierea eroismului ca virtute
absolută prin însușirea modelelor de iubire jertfelnică oferite de eroii neamului
românesc.
,,Si ne-am dus cu Dumnezeu/ Ne-am dus cu voie bună” spune Alecsandri în
„Peneş Curcanul” şi cu această însufleţire şi-au sacrificat viaţa toţi eroii din
adâncimea veacurilor, de la Burebista şi Decebal, de la Ştefan cel Mare și Mihai
Viteazul până la cei ce au luptat la Griviţa şi Plevna, la Mărăşti, Mărășești şi Oituz, la
Odesa, Stalingrad şi în Munţii Tatra. Au căzut cu sutele de mii la datorie pentru
idealurile naţionale de neatârnare, pentru independenţa ţării şi făurirea României
Mari, pentru redobândirea teritoriilor româneşti luate de cotropitori prin forţă şi
dictat. Eroii au sfinţit cu sângele lor pământul acestei ţări şi s-au înălţat prin jertfă și
prin sacrificiu suprem. Eroii vor trăi de-a pururi în sufletele noastre, orice nou răsărit
însemnând pentru români încă o zi în care putem trimite un gând de recunoştinţă
celor care s-au jertfit pentru noi.
Promovarea acestor activități în mediul școlar aduce valoare și amploare
activităților extrașcolare, implică elevii în viața comunității spre cunoașterea istoriei
și a oamenilor care au rămas în memoria locurilor și a neamului.
,,Un popor care nu-și cunoaște istoria este ca un copil care nu-și
cunoaște părinții"
(Nicolae Iorga)
Prof. Elena Ciobotaru

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
 DEZVOLTAREA CREATIVITĂŢII DIDACTICE
ÎN PROCESUL INSTRUCTIV – EDUCATIV PRIN ACTIVITATEA INTEGRATĂ
Prof. Olariu Alexandra
Școala Gimnazială ”Lascar Catargiu”, Craiova

Procesul instructiv-educativ pe care îl desfăşurăm în școală permite fiecărui cadru didactic punerea
în valoare a propriei experienţe didactice prin activităţi educative cu caracter integrat şi cu o abordare
complexă a conţinuturilor.
Se impune, aşadar, ca procesul educaţional să fie educativ interdisciplinar, complex, să-i stimuleze
pe elevi în vederea asimilării informaţiilor. În activitatea integrată se îmbrăţişează metode de predare-
învăţare-evaluare a cunoştinţelor, îmbinând diverse domenii în constituirea deprinderilor şi abilităţilor
școlare.
Elevii participă, se implică atât efectiv, cât şi afectiv prin antrenarea unor surse variate (experienţe,
exersarea analizatorilor, învăţarea prin descoperire). Integrarea ia ca referinţă o idee sau un principiu
integrator care transcende graniţele diferitelor discipline şi grupează cunoaşterea în funcţie de noua
perspectivă, respectiv tema.
Activităţile integrate vor fi cele prezente în planificarea calendaristică, proiectate conform planului
de învăţământ, orarului, susţinute de experienţa cadrului didactic. Conţinuturile au un subiect comun sau
urmează a fi elucidate în urma parcurgerii şi atingerii obiectivelor comportamentale avute în vedere.
Predarea tematicii propune integrarea diferitelor discipline prin elaborarea unei idei interesante care
se leagă de mai multe domenii.
Asigurând un ambient educaţional adecvat, estetic, funcţional, acordând importanţă atât climatului,
cât şi conţinutului, învăţarea rămâne stimulativă, elevii având sentimentul de siguranţă, simţindu-se
încurajaţi să-şi folosească capacităţile la maximum, abordând o abilitate cognitivă puternică.
Integrarea este o manieră de organizare oarecum similară cu interdisciplinaritatea, în sensul că
obiectivele învăţării au ca referinţă nu o categorie de activitate, ci o tematică unitară, comună mai multor
categorii.
Creativitatea în stilul de muncă al cadrelor didactice ţine de factorii psiho-pedagogici şi reflectă un
cuantum de capacităţi generale și specifice .
Capacităţi generale:
Vocaţia profesională: predispoziţii, aptitudini literare, muzicale, artistice, simţul noutăţii;
Erudiţia: - posedarea unui larg şi bogat orizont cultural în diferite ramuri - artă, filozofie, psihologie;
- pasiunea pentru literatură şi artă;
- structuri fizice şi psihice cognitive, afective, motivaţionale, predominarea semnificativului spre
satisfacerea solicitărilor copiilor (elevi, discipoli).
Capacităţi specifice:
- Capacitatea intelectuală;
- Posibilitatea cadrului didactic de a reacţiona şi de a se adapta la nivelul diferenţial al copiilor;

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
 - Posibilitatea de a coopera cu eficienţă în cadrul activităţilor teoretice şi practice în scopul asimilării
cunoştiinţelor, al formării priceperilor şi deprinderilor necesare;
- Iscusinţa de a-i captiva pe copii, de a le trezi şi satisface interesul de cunoaştere;
- Capacitaţi docimologice: evaluarea reală obiectivă, a nivelului de dezvoltare a cunoştinţelor şi
aptitudinilor copiilor;
- Capacitatea de generalizare a experienţei personale.
Ridicarea potenţialului creativ al elevilor începe de la munca creatoare a cadrului didactic (pentru
aceasta sunt necesare cunoştinţe multilaterale, eficienţă de muncă şi o bună pregătire).
Ingeniozitatea indică spiritul inventiv de iniţiativă, calităţi indispensabile creativităţii în activităţile
integrate. Însuşirea de a fi ingenios se impune ca un semn al unei minţi agere, capabile să găsească soluţii în
cele mai complicate şi surprinzătoare împrejurări. Ingeniozitatea permite evitatea stereotipurilor.
În cadrul activităţilor integrate, cadrul didactic hotărăşte atmosfera şi tonul clasei, personifică acele
calităţi pe care doreşte să le regăsească la copii, comunică entuziasmul ei copiilor, face procesul de învăţare
interesant. Trebuie să existe un echilibru între ce oferă cadrul didactic şi ce doreşte copilul, pentru a realiza
cu succes obiectivele propuse.
De reţinut este faptul că şcolarii trebuie să înveţe într-o manieră integrată, fiecare etapă de dezvoltare
fiind strâns legată de cealaltă. Activităţile integrate sunt oportune în acest sens, prin ele aducându-se un plus
de originalitate din partea şcolarilor.

Bibliografie:
1. Cucoș, C. – Pedagogie, Ed. Polirom, Iași, 1999;
2. Cucoș, C. - Pedagogie, ediția a II-a revăzută și adăugită, Ed. Polirom, Iași, 2006

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
 Regina Maria și oamenii Vrancei în timpul Primului Război Mondial
Nina-Elena Plopeanu
C. T. ,,Gh. Asachi", Focșani

Maria, a doua regină a României, s-a născut la 29 octombrie 1875, la Eastwell Park, în Marea
Britanie, ca fiică a principelui Saxa-Cobur-Gotha și a ducesei Maria Alexandrovna a Rusiei. În anul 1892, la
numai 17 ani, s-a căsătorit cu prințul Ferdinand, moștenitorul tronului României. În 1914, după moartea lui
Carol I, într-un context intern și internațional dificil, cei doi au devenit regi. Datorită calităților sale
deosebite, Maria a reușit să se facă iubită de români, care au denumit-o mama-regina. Deși erau firi diferite
și nu întotdeauna s-au înțeles perfect, regele Ferdinand îi admira voința, sinceritatea, vitalitatea și veselia.
Maria i-a fost, de altfel, cel mai bun sfătuitor. Ea l-a determinat să accepte intrarea României în Primul
Război Mondial alături de Tripla Înțelegere. După consemnările sale zilnice cuprinse în Jurnalul de război
1916-1918 se poate reconstitui o adevărată cronică de război. Ele evidențiază rolul familiei regale, al regelui
Ferdinand, al reginei și al fiicelor sale, al principelui Carol, în condițiile grele prin care a trecut România în
ultimii doi ani ai războiului de reîntregire națională. Înfrângerea armatei române în campania din 1916 și
ocuparea a două treimi din țară de către trupele germane și austro-ungare au pus la grea încercare atât
familia regală, cât și poporul român, dar a însemnat și o încleștare de forțe, de energii pozitive ce au dus la
salvarea ființei naționale. După înfrângerile din 1916, regina Maria și-a urmat soțul în refugiul din Moldova.
În ziua de 27 octombrie/9 noiembrie 1916, pe când, în Dobrogea, soldații români, lipsiți de
cooperarea eficientă a rușilor, au fost nevoiți să se retragă cu grele pierderi, Regina se găsea pe drumul
dintre Târgu-Ocna și Adjud. Din cauza drumurilor foarte proaste și a întunericului, automobilul în care se
afla regina și doamna ei de companie, doamna Mavrodin, a fost implicat într-un eveniment rutier, a lovit un
car încărcat cu fân. Din fericire, deși proprietarul carului și băiatul care îl însoțea au zburat prin aer, iar
doamna Mavrodin s-a lovit strașnic la genunchi, nu a avut nimeni de suferit. În schimb, carul a fost distrus în
ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
întregime. Vorbele frumoase ale reginei și despăgubirea în bani au aplanat incidentul nedorit. Regina descria,
în jurnalul său, astfel vizita la spitalul din Adjud: „Am ajuns la Adjud într-o beznă deplină, e un orășel cu un
spital mare al Crucii Roșii, care nu e tocmai un spital, ci mai degrabă o mulțime de paturi provizorii aranjate
în mai multe case... Deși vizita a avut loc pe neașteptate, i-am găsit pe doctori și pe doamnele care-i ajută la
posturile lor. Mi-au lăsat o impresie bună”. Impresionată de faptul că pacienții erau în mare parte grav răniți,
regina a trecut pe la patul fiecăruia și le-a dat tutun și cruciulițe. Toți se bucurau să o vadă, și chiar și cei
mai suferinzi o recunoșteau. Refugiul în Moldova și continuarea rezistenței a însemnat primul pas spre
victoriile din vara anului 1917. Armata a fost înzestrată cu armament modern cumpărat din străinătate.
Regina Maria a organizat sub patronajul său Crucea Roșie. Bătălia victorioasă de la Pralea din 18 ianuarie
1917 a permis armatei române să țină sub control Valea Șușiței.
La 22 martie/ 4 aprilie 1917, Regina a primit-o pe
Colette Plagino, doamnă de onoare a acesteia de la nunta cu
principele Ferdinand, devenită vrânceancă prin căsătorie. Încă
de la începutul marelui război, ea a lucrat ca voluntară la
Spitalul Brâncovenesc. În octombrie 1916, Societatea Națională
de Cruce Roșie a României a luat hotărârea ca pe lângă fiecare
tren sanitar să lucreze câte o echipă de doamne formată din
infirmiere voluntare. Colette Plagino a fost numită șefa echipei
sanitare nr.6, atașată trenului permanent nr.9. La 28 martie 1917,
a fost detașată împreună cu patru infirmiere la spitalul din Căiuți,
Bacău, unde a îngrijit pacienții bolnavi de tifos. Pentru
devotamentul și abnegația sa, la 15 iunie 1917, i s-a acordat
ordinul„ Crucea Regina Maria” clasa I.
Sâmbătă, 3/16 iunie 1917, după prânz, regina a primit-o pe Colette Plagino, una dintre cele mai
devotate surori de caritate ale Crucii Roșii, „care, spune Maria cu mulțumire, a muncit cu spor la Căiuți,
înconjurată de greutăți și infecție”1.. Colette Plagino era soția lui George Alexandru Plagino (1878-1949),
născut la Plăginești (azi Dumbrăveni, județul Vrancea), primul sportiv român care a participat la Jocurile
Olimpice de la Paris din 1900. Între 1908-1949, a fost membru al CIO, „fiind al doilea român, după
Gheorghe Bibescu care a deținut această funcție în perioada 1899-1901”2. La 11 iulie 1917, la începutul
ofensivei armatei române la Mărăști, Colette a cerut să plece pe front unde a fost numită șefa echipei de
infirmiere voluntare care funcționa pe lângă ambulanța Diviziei a șaptea din armata a doua, la spitalul de
campanie din localitatea Mușunoaiele și apoi și la Câmpuri. A muncit cu dăruire, calm, pricepere și spirit de
sacrificiu, salvând numeroase vieți omenești. Regina Maria s-a întâlnit de mai multe ori în timpul războiului
cu sora de caritate și doamna sa de onoare, Maria Nicula Lahovary-Plagino. Una din aceste întâlniri a avut

1
Maria, Regina României, Jurnal de război 1917-1918, vol. I-II, Humanitas, București, 2015, p. 35.
2
Plopeanu, Nina-Elena, Personalități vrâncene de ieri și de azi, Editura Olimpus, Râmnicu Sărat, 2010, p. 139.
ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
loc într-o zi de vineri, 2/15 martie 1918, când s-a stabilit „trimiterea a mai multe provizii pentru Colette, ca
să-și poată continua munca în satele din zona Sascut-Adjud.”3
Încă din seara zilei de 11/24 iulie 1917, în ajunul ofensivei de la Mărăști, regele Ferdinand, însoțit de
generalul Eremia Grigorescu, a vizitat întregul front al armatei și pozițiile tuturor comandamentelor.
Suveranul a fost permanent preocupat de creșterea moralului trupelor (promisiunile legate de reforma
agrară și votul universal i-a însuflețit pe soldații care erau aproape în totalitate țărani), de instruirea și
dotarea acestora cu armament modern furnizat de Aliați. Cea mai importantă vizită pe frontul Armatei a I-a a
fost cea dintre 4 și 8 august 1917. Pe 6 august, regele, prințul moștenitor Carol și suita militară regală se
aflau pe pozițiile cele mai înaintate de pe front. Ferdinand a dat dovadă de mult curaj și a fost un exemplu
pentru soldați, când, deși a fost avertizat că obuzele inamice i-ar putea periclita viața, a refuzat să se retragă.
Pe 25 iulie, divizia a IX-a română oprește înaintarea inamicului la Moara Albă. Ostașii regimentului
32 Mircea Vodă, dezbrăcați la cămașă, ,, ca niște fantome albe” au atacat la baionetă inamicul din pădurea
Străjescu, nimicindu-l. Deși soldații români au avut de partea lor ,,râul, ramul” și întreaga natură
înconjurătoare, pierderile de vieți omenești au fost foarte mari. La 6 august s-a declanșat bătălia de la
Răzoare. A fost o luptă aprigă, pe viață și pe moarte, fapt pentru care Cota 100 a fost denumită Cota
sângelui. Situația militară a redevenit dramatică către amiază, când inamicul a rupt frontul între
Regimentele 47 și 51. În această situație, colonelul Dragu Constantin a băgat în luptă batalionul I comandant
de căpitanul rezervist inginer Miclescu din Focșani, batalionul II din
Regimentul 48 și batalionul III din Regimentul 47. Prin lupta eroică,
inamicul a fost oprit și împins înapoi. În aceeași zi, a murit la datorie
fetița - erou Maria Zaharia.
Pe troița de la mânăstirea Soveja au fost sculptate numele a 131 de
sovejeni care și-au dat viața pentru apărarea pământului strămoșesc în
războiul de reîntregire națională. Printre aceștia se află și Nicolae Bălan, un
tânăr învățător înrolat în armată încă înainte ca cerneala să se usuce pe
diploma de absolvire, a Școlii Normale din Focșani. El a fost trimis pe front
cu regimentul 10 dorobanți din Focșani, care făcea parte din corpul II de
armată condus de generalul Arthur Văitoianu. În contextul luptelor din vara
anului 1917, Soveja se afla pe una din laturile „triunghiului morții”. Aici s-a desfășurat una dintre cele mai
aprige bătălii la care a participat și compania tânărului Nicolae Bălan. În marea încleștare cu trupele
germane și austro-ungare de la Podul Bitirezii, sublocotenentul Nicolae Bălan a căzut eroic, secerat de
gloanțele inamice.
Din jurnalul reginei Maria aflăm că, în septembrie 1917, împăratul Wilhelm al II-lea, a vizitat
teritoriul ocupat al României. „Se pare că Kaiser Bill se plimbă prin țara noastră, că a venit până la Focșani

3
Maria, Regina României, Op. Cit., p. 201.
ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
și că ține discursuri vulgare soldaților lui... Kaiser Bill a declarat că regele Ferdinand va fi ultimul
Hohenzollern pe tronul României”4.
Referindu-se la eroismul de care regina Maria a dat dovadă în timpul Primului Război Mondial,
îndeosebi în perioada refugiului în Moldova între anii 1916-1918, Constantin Argetoianu scria, în cartea
Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, următoarele: „… războiul rămâne pagina ei, pagină
cu care se poate făli, pagină care se va așeza în istorie la loc de cinste. O găsim în tranșee printre combatanți,
în rândurile înaintate, o găsim în spitale și în toate posturile sanitare printre răniți și bolnavi.”

Bibliografie selectivă :
- Deac Augustin, Toacă Ioan, Lupta poporului român împotriva cotropitorilor 1916-1918, Editura
militară, București 1978
- Dumitrescu Horia, Centenarul victoriilor de la Mărăști și Mărășești, Editura Pallas, Focșani, 2018
- Mareșalul Alexandru Averescu, Notițe zilnice de războiu (1916-1917), Editura „Cultura Națională”,
București 1935
- Maria regina României, Jurnal de război 1917-1918, Ediție îngrijită de Lucian Boia, Editura
Humanitas, 2015
- Maria Regina României, Povestea vieții mele, vol I, Editura Rao, București 2011
- Plopeanu Nina-Elena, Personalități vrâncene de ieri și de azi, Editura Olimpus, Râmnicu Sărat, 2010

STEFAN CEL MARE

CANDELA APRINSĂ A MOLDOVEI
Prof. Păun Mihaela
Școala Gimnazială ,,Ion Basgan", Focșani

Istoria românilor este istoria unui popor multisecular

plămădit unitar în una şi aceeaşi vatră de vieţuire, „spaţiul
carpato-danubiano-pontic”, în care şi-a urmat propriul făgaş de
evoluţie şi manifestare, de făurire a unei culturi materiale şi
spirituale originale, cultura lui naţională. „Este vorba - după cum
remarca Nicolae Iorga - de un popor prin care strămoşii săi îşi au
rădăcină de patru ori milenară, aceasta este mândria şi aceasta
este puterea noastră.” Prin trudă, pricepere şi tenacitate, românii au transformat spaţiul locuit într-o
„Grădină a Maicii Domnului” şi o minune peste veacuri, „o insulă de latini între atâtea popoare slave”. În
lupta de a-și apăra ,,sărăcia, și nevoile, și neamul”, a fost vărsat sânge românesc, care a sfințit tot cuprinsul
țării. ,,Eroi au fost, eroi sunt încă și-or fi în neamul românesc” sună ca o făgăduință a noastră, a urmașilor, că
vom cinsti memoria și faptele lor, întrucât ei sunt temelia istoriei, temelia veșniciei neamului românesc.
Jertfa lor reprezintă un element de unitate, continuitate și permanentă afirmare a unui popor mic, dar
cu o credință mare. Memorabilele evenimente legate de aceste personalități ne oferă momente de înălțătoare

4
Maria, Regina României, Op. Cit., p.461
ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
glorie românească, prin evocarea marilor și vrednicilor noștri înaintași, dătători de legi și datini, care, odată
cu trecerea timpului, devin repere importante pentru viața morală a tuturor. Aceste virtuți care i-au
caracterizat întrețin în conștiința urmașilor legătura prezentului cu trecutul și de aici, spre viitor.
Recunoștința urmașilor lor pentru tot ce au lăsat ca moștenire este cu atât mai vie cu cât la tot pasul
întâlnim realizările perioadei lor, care stau la baza prezentului pe care ne este hărăzit să-l trăim. Sunt
mărturii pe care timpul, în curgerea lui, nu le-a șters și nu le-a anulat. Mai mult, în noi, trăiesc toți înaintașii
noștri și tot ceea ce gândim și simțim devin gândul și simțirea lor; noi suntem prelungirea lor în istorie, așa
cum urmașii noștri vor fi prelungirea noastră. Ei au scris istoria cu faptele lor mărețe, cu credința lor
puternică în Dumnezeu și cu dragostea lor nesfârșită pentru țară. Așadar, cinstirea lor este ,,foarte bun și
cuvios lucru...și un sfânt și cuvios gând”, așa cum spune Sfânta Sciptură.
În mersul vremii, în 1457, urca pe tronul Moldovei Ștefan cel Mare, la timpul potrivit, pentru
destinul Moldovei. Toate domeniile de activitate au cunoscut o mare dezvoltare, pentru că domnitorul însuși
se ocupa de bunul mers al treburilor țării. Ecoul victoriilor militare, care au dovedit înalte virtuți patriotice și
strategice, vitejie și iscusință în păstrarea independenței pământului
strămoșesc și a credinței ortodoxe, a răsunat departe, în
Europa. Eroica sa rezistență a atras prețuirea tuturor și a impus
respect chiar dușmanilor. Bogata activitate în domeniul
construcțiilor cu caracter laic și religios, care impresionează și astăzi
prin soliditatea și originalitatea lor, s-a centrat pe dorința de
menținere și răspândire a culturii românești. Câţi domni din
istoria lumii se pot mândri cu peste 40 de biserici şi mănăstiri
ridicate într-o ţărişoară jefuită şi cotropită în fiecare an.? Este
ctitorul mănăstirilor sau bisericilor de la Putna, Neamţ,
Suceava, Probota, Bistriţa, Huşi, Vaslui, Tazlău, Milişăuţi, Pătrăuţi,
Baia, Voroneţ, Hârlău, Popăuţi, Dobrovăţ, Volovăţ, Răuseni şi atâtea
altele. Pe toate le-a înzestrat cu icoane şi odoare de mare preţ, cu odăjdii şi evanghelii ferecate în aur,
clopote şi moşii, cu o mărinimie greu de egalat. Jertfele sale materiale pentru zidirea și împodobirea
locașurilor sfinte, deosebite pentru vremurile grele de atunci, sunt expresia văzută a dragostei pentru
Dumnezeu și pentru casa Sa. Prin ele, chipul domnului capătă o nouă trăsătură: aceea de ctitor luminat, care
face din zidirile sale rugăciuni înălțate cu smerenie către Dumnezeu, rugăciuni de mulțumire lui Dumnezeu,
pentru ajutorul primit de Sus.
În tot acest timp, avea un sfetnic bun, pe duhovnicul său, Sfântul Daniil Sihastrul. În rândul unor
prietenii model consemnate de istoria bisericii precum cea dintre Sfinții Vasile cel Mare și Grigorie de
Nazianz, cea dintre Cuvioșii Ioan Casian și Gherman sau Sfântul Ioan Gură de Aur și diaconița Olimpiada
sau între Sfântul Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei și Sfântul Ierarh Petru Moviă, Mitropolitul Kievului,
se poate înscrie si cea dintre Sfinții Daniil și Ștefan Voievod. Exemplul lor este doar o fărâmă de mărturie a
faptului că pot fi prietenii vrednice de pagini alese, scrise atât în sufletele celor ce le-au trăit, cât și în cele
ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
ale vremii. Și urme ale frumoasei apropieri sufletești se găsesc în momentele de întâlnire în rugăciune și la
sfat, în cuvintele de binecuvântare ori de încurajare.
Cronicarul spune că, într-o zi, abătut şi mâhnit din pricina pierderii unei lupte, voievodul Ştefan a
ajuns la chilia sihastrului Daniil, într-un loc singuratic, în munţi. Sihastrul se ruga. I-a spus lui Vodă să
aştepte până va isprăvi ruga. Apoi l-a primit şi Vodă s-a „spovedit“ la dânsul. După ce l-a povăţuit şi l-a
binecuvântat, sihastrul l-a îndemnat să lupte şi Vodă a prins curaj şi i-a biruit pe duşmani. Acest episod
consemnat de cronicar ni-l înfăţişează pe Sfântul Ştefan ca pe un voievod smerit şi evlavios. Dincolo de
omeneştile lui slăbiciuni, Sfântul Ştefan căuta iertarea duhovnicului şi împăcarea cu Dumnezeu. Sihastrul
Daniil este mărturia căinţei voievodului, altfel „om cu păcate“, după spusa cronicarului. Smerenia unui
voievod care aşteaptă iertare de la un călugăr solitar este un exemplu rar în istoria capetelor încoronate.
După trecerea lui Ștefan cel Mare la cele veșnice, în 2 iulie 1504, poporul a simțit că are un mijlocitor și un
rugător în cer. Din generație în generație, Ștefan a fost „cel Mare, cel Bun, cel Sfânt, nu doar al Țării
Moldovei, ci al întregului neam românesc". Potrivit tradiției, mormântul lui Ștefan cel Mare este străjuit de
la moartea sa până astăzi de o candelă păstrată permanent aprinsă, așa cum străjuiește la icoana Maicii
Domnului din fiecare biserică sau chiar la icoanele din casele creștinilor, ca mărturie a evlaviei pentru
marele voievod.
Pentru noi, românii, spune Mihai Eminescu, Ștefan cel Mare este sfântul
nostru național, mormântul lui-un altar al conștiinței naționale, iar Putna-
Ierusalimul neamului românesc. Poporul l-a cinstit pe măritul voievod ca pe un
apărător nu numai al hotarelor, ci și al credinței strămoșești, mărturisitor și trăitor
al ei prin fapte de milostenie, de dragoste creștinească, de cultură și de artă,de
istorie națională.
Ștefan cel Mare este sfânt pentru că și-a iubit neamul și s-a jertfit pentru el,
iar neamul a răspuns prin cinstire și evlavie. Acestui neam ai cărui fii suntem noi,
cei de astăzi, el i-a transmis o moștenire neprețuită, sugerată chiar prin cuvintele scrise pe pergamentul din
icoana sa:
„Mai presus de tihna noastră stă apărarea ființei și neatârnarea țării noastre!”.

Mănăstirea Putna
ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
 ELIZA LUPU-
PERSONALITATE A ÎNVĂȚĂMÂNTULUI DE FETE DIN FOCȘANI

Prof. Gabriela Obodariu,

Colegiul Național Al.I.Cuza, Focșani

Educația fetelor a constituit un motiv de dezbatere în societatea românească pe măsură ce aceasta

se moderniza. Deși încă de la începutul secolului al XIX-lea, în Vechiul Regat, începe să fie înregistrat un
interes crescut pentru educația fetelor, aceasta este centrată doar pe anumite categorii mai înstărite (fiice de
boieri și negustori) care îsi permiteau costurile ridicate și consta în trimiterea fetelor la pensioane, unde luau
lecții de pian, limbi străine sau lucru manual. 5Prin urmare, educația fetelor trebuia să facă față unor
provocări atât materiale, cât și de mentalitate, statutul femeilor în societate nefiind unul de egalitate la acel
moment.
Iată de ce ne oprim în demersul nostru asupra unei femei care a reușit să înfrunte și dificultățile
financiare și retincența față de educația fetelor pentru a le da acestora o șansă în viață. Este vorba de Eliza
Lupu, directoare atât a Externatului de fete din 1889, cât și a Școlii secundare de fete, reapărută în 1917,
după ce Ministerul transformase prima școală secundară în școală profesională, în 1901.
Ce calități trebuia să ai pentru o misiune atât de grea precum
era cea a realizării unui cadru institutționl cât mai echitabil și mai
eficient pentru educația secundară a fetelor într-o societate încă destul de
reticentă la un astfel de demers? In primul rând, profesionalism, pe care
Eliza Golesceanu, devenită mai apoi Lupu, îl dovedește încă din
momentul în care devine profesoară de Științe naturale și
franceză la Externatul de fete9, deschis în 1889, la inițiativa unui grup
de profesori ai Liceului Unirea, conștienți de nevoia educării fetelor,
pentru care nu exista în acel moment o școală secundară.
Profesionalismul este, fără îndoială, principalul motiv al alegerii
Elizei Lupu ca directoare, poziție deloc ușoară, întrucât trebuia ,,să fie în permanență în tot timpul orelor de
studiu”10 și de asemenea trebuia să ia rapid decizii administrative, dar și decizii legate de personalul
didactic necesar. Astfel, vor trebui rezolvate problemele subvențiilor acordate de comunitatea locală, pe care
Eliza Lupu le solicită și după ce școala începe să primească fonduri de la Minister 11, dar și problemele
legate de suplinirea unor posturi didactice, cum se întâmplă când se retrag sau se îmbolnăvesc unii dintre
profesori. De departe însă cea mai mare problemă o reprezintă localul școlii, ceea ce o determină pe Eliza

5
Anca Filipovici, ” Învățământul secundar feminin în România interbelică: Tendințe și evoluții” în Catalina Mihalache - Leonidas
Rados (coordonatori), Educația publică și condiționările sale (secolele XIX-XX), Editura Universității Alexandru Ioan Cuza,
Iași, 2015, p. 335
9
Gabriela Obodariu, Lămîița Șerban, Istoria trăită și povestită a Colegiului Național Al.I.Cuza din Focșani, Focșani, 2019, p.10
10
Ibidem
11
Ibidem
ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
Lupu să solicite intervenția arhitectului orașului pentru a îmbunătăți cumva localul inchiriat pentru școală și
care nu se dovedea a fi tocmai potrivit.12
O a doua calitate necesară pozitiei pe care o ocupă și pe care Eliza Lupu o dovedește este tenacitatea,
necesară pentru a putea depăși toate dificultățile ivite când educația secundară pentru fete face primii pasi in
Focșani. Astfel, aceasta insistă în primii ani pentru obținerea unui local potrivit pe care școala îl va primi în
1899, în localul liceului de băieți. Din păcate, în 1901, Școala se transformă în școală profesională de fete,
considerându-se că fetele trebuiă să învețe o meserie, așa că școala secundară de fete merge cu clasele în
lichidare. Tenacitatea Elizei Lupu, dublată de pasiunea pe care o are pentru educație, o determină însă să nu
renunțe la ideea unei școli secundare de fete, din care și-a făcut un ideal, așa cum mărturisește în 1922 într-
un memoriu către Minister.13
Prin urmare, în 1917, în plină ocupație germană, Eliza Lupu și un grup de profesori de la liceul
Unirea vor înființa un liceu particular de fete, denumit ,,Liceul profesorilor asociați”. 14
Directoarea
instituției școlare este tot Eliza Lupu, care își pune în valoare profesionalismul, tenacitatea și pasiunea
pentru a face să funcționeze școala secundară de fete, pentru a obține recunoașterea ca școală publică, pentru
a scuti părinții de taxele destul de mari, dar și pentru a avea un local propriu. Deloc usoare toate aceste
deziderate în perioada de după Primul Război Mondial, cu toate problemele pe care societatea le avea de
infruntat, de la nevoia refacerii ecoonomice la continuarea modernizării politice. De altfel, Eliza Lupu era
convinsă că școala este, alături de familie și societate, extrem de utilă dezvoltării personalitătii ,
întrucât ,,mânuiește sufletul omenesc, cultivându-l” 15
Și, fidelă acestui crez, investește timp și efort în
dezvoltarea învățământului secundar de fete. Astfel, întrucât în Focșani nu exista o școală secundară de fete
de gradul II, Ministerul aprobă, la insistențele direcțiunii, trecerea la bugetul statului a unei părți a claselor.
300 de fete vor rămâne în clasele finanțate de Comitetul Școlar, iar 4 clase ale cursului inferior vor începe să
fie finanțate de la buget.16Chiar și după ce nu mai este directoare, din 1925, Eliza Lupu continuă să susțină
demersurile pentru un local propriu în calitate de președinte al Comitetului Școlar. Astfel, în 1926, se
solicita Primăriei o scutire de la plata unor cheluieli de întreținere în sediul primit în Strada Cuza-Vodă, dar
și o subvenție de la buget pentru școală. Demersurile Comitetului Școlar, condus de Eliza Lupu, vor duce la
construirea unui local nou în Strada Cuza Vodă, pe un teren donat Liceului de fete de Primăria Focșani și
inaugurat în 1931 în prezența Ministrului Instrucțiunii Publice, Nicolae Iorga, dar și a președintei de onoare
a Comitetului școlar, Eliza Lupu.17Prin urmare, Eliza Lupu reușeste nu doar să pună bazele unei Scoli
secundare de fete, dar se implică în tot ce ține de organizarea acesteia: corp didactic, fonduri, trecerea
claselor la bugetul de stat, dar și de conduita elevelor, examene, relațiile cu comunitatea locală, activitatea sa
în slujba idealului de a vedea dezvoltat un învățămînt secundar de fete în Focșani continuând și după ce nu

12
Ibidem, p.12
13
Ibidem, p.18
14
Monografia județului Putna, Focșani, 1943, p. 197
15
Ionel Budescu, Istoria învățîmântului din județul Vrancea, de la origini până în 1918, Editura Paideia, 2003, p.193
16
Gabriela Obodariu, Lămîița Șerban, op.cit, p.15
17
Ibidem, p.27
ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
mai este directoare. Profesionalism, pasiune, tenacitate sunt calitățile care au făcut ca Eliza Lupu să aibă
succes în demersurile sale și să devină astfel o personalitate a învățământului de fete din Focșani.

ȘCOALA DIN TINDA BISERICII

ÎNCEPUTURILE LIMBII ROMÂNE CA LIMBĂ A BISERICII

Prof. Poleucă Liliana

Școala Gimnazială Nr. 12, Botoșani

Viaţa liturgică reprezintă totalitatea slujbelor bisericeşti, săvârşite după un „tipic“, adică după
rânduieli bine stabilite în forme şi cuvinte, fixate, ştiute şi reglementate precis de Biserică. Alături de
slujbele divine, pot fi aşezate construcţiile de biserici, tipărirea de cărţi liturgice, pictura bisericească,
gravura, sculptura, broderia şi argintăria, toate acestea având ca scop buna desfăşurare a vieţii liturgice: fără
biserici şi cărţi de cult nu s-ar putea săvârşi sfintele slujbe, pictura creează o atmosferă plăcută pentru
rugăciune, sculptura realizează mobilierul sfintelor lăcaşuri de cult, broderia împodobeşte veşmintele
sfinţiţilor slujitori, iar argintăria face să strălucească numărul vaselor de cult.
Epoca brâncovenească îşi are începuturile în vremea lui Matei Basarab, care zidise în ţară un număr
mare de mănăstiri şi le înzestrase cu toate cele necesare cultului divin, dând un puternic impuls vieţii
liturgice. De la Matei Basarab până la Şerban Cantacuzino, din cauza răscoalei seimenilor, invaziei
ungurilor, dar şi a luptelor sângeroase între partidele de boieri, nu au fost împrejurările prielnice pentru
dezvoltarea culturii bisericeşti. În aceste vremuri tulburi, tipografiile instalate de Matei Basarab au fost
distruse, astfel încât nu s-a mai tipărit nici o carte până în vremea lui Şerban Cantacuzino. Domnia lui
ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
Şerban Cantacuzino deschide în Ţara Românească începutul unei noi epoci de cultură care ajunge la apogeu
în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu.
În această epocă, unele elemente de cultură veche dispar, iar altele noi ajung acum la deplină
înflorire. Astfel, cultura slavă din biserica noastră dispare, iar în locul ei îşi croieşte drumul influenţa
grecească. Procesul de naţionalizare a serviciului divin, început în timpul lui Matei Basarab şi Vasile Lupu
cu citirea Cazaniei în limba română, la strană, face un pas înainte sub Şerban Cantacuzino şi se continuă cu
intensitate în vremea lui Constantin Brâncoveanu. Tot în această epocă, cultura religioasă românească
radiază departe peste hotarele ei până la arabii din Siria
şi ivirii din munţii Caucazului.
Epoca lui Constantin Brâncoveanu, chiar dacă
este în multe privinţe continuarea epocii lui Şerban
Cantacuzino, totuşi aduce elemente noi de împrospătare
şi reprezintă apogeul culturii vechi româneşti. Se
introduce limba română în cult, se tipăresc majoritatea
cărţilor de cult în limba română, iar prin înmulţirea
lăcaşurilor de cult se urmăreşte o viaţă liturgică mai
intensă.
Această viaţă liturgică era trăită de la domnitor
până la ultimul om din popor. Boierii participau alături
de domn la toate serviciile religioase, dar în special la
Sfânta Liturghie, fiind conştienţi că aceste rugăciuni
menţin prosperitatea ţării. Cronicarii vremii ne dau
informaţii sărace cu privire la rânduiala slujbelor, mulţumindu-se să afirme că slujbele s-au desfăşurat „după
obicei“, „după datină“ sau „după rânduială“. Ei redau momente mai importante din timpul slujbelor doar
dacă participa şi domnitorul, consemnându-le „aşa ca să să ştie“, numai ca repere pentru istorie.
Ţinând cont de faptul că exista o rânduială, fixată în cărţile liturgice din acea perioadă, cel mai
important izvor pentru descrierea vieţii liturgice din epoca brâncovenească îl constituie cărţile de cult, mai
ales cele tipărite în limba română, fiind mai uşor de studiat. Deoarece s-au păstrat foarte puţine cărţi din acea
vreme, unele destul de deteriorate, iar altele „închise“ la Biblioteca Academiei Române, am folosit pentru
lucrare descrierile acestor cărţi din lucrarea Bibliografie românească veche, aparţinând autorilor Ioan Bianu
şi Nerva Hodoş, precum şi articolul Antim Ivireanul tipograf, al părintelui Niculae Şerbănescu.
Un alt izvor important îl reprezintă mărturiile călătorilor străini din acea vreme, care au participat ori
au asistat la slujbele religioase săvârşite în Țările Române. Dintre aceştia amintim pe ieromonahul rus Ipolit
Vişenschi, care a descris sfinţirea bisericii Sfântul Gheorghe din Bucureşti şi slujba Aghesmei celei mari la
Bobotează, însă este impresionat de fastul ce îmbracă aceste slujbe şi nu dă detalii privitoare la rânduiala
slujbelor, deoarece este asemănătoare cu cea din Biserica Rusă. Un alt călător străin este reverendul
Edmund Chishull, care făcea parte din suita lordului Pagett şi care ne dă informaţii preţioase privind limba
ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
în care se slujea. Alte notiţe le avem de la francezul De la Croix. Toate aceste informaţii le-am obţinut din
volumul VIII al colecţiei Călători străini despre Ţările Române.
De o mare preţuire însă, se bucură jurnalul de călătorie al arhidiaconului Paul de Alep. Acesta era
nepotul Patriarhului Macarie de Antiohia, care a vizitat Țările Române între anii 1653 şi 1658. Făcând parte
din cler, el descrie toate slujbele la care a luat parte, cu foarte multe amănunte referitoare la rânduiala
acestora. Dacă în epoca brâncovenească, slujbele se săvârşeau după obicei sau după datină, informaţiile lui
Paul de Alep sunt destul de preţioase, căci ele se încadrează în această „datină“. Mai mult, pentru că epoca
brâncovenească îşi are începuturile în vremea lui Matei Basarab, tocmai când arhidiaconul Paul nota aceste
mărturii, avem un motiv în plus să le folosim pentru lucrarea noastră. Îl putem găsi în volumul VI al
colecţiei Călători străini despre Ţările Române, sau în „tesa“ de licenţă a Emiliei Cioran, din anul 1900, sub
îndrumarea profesorului Nicolae Iorga, numită Călătoriile Patriarhului Macarie de Antiohia în Ţările
Române. Alături de aceste izvoare preţioase pot fi adăugate şi articolele lui C. Erbiceanu, foarte bogate în
informaţii privind rânduielile unor slujbe din acea vreme, cum ar fi Serviciul ce să făcea la încoronarea
Domnitorilor noştri, Tipicul serviciilor bisericeşti… când trebuia să fie de faţă şi Domnitorii Ţării, sau
Prefeţele unor cărţi asupra cărora autorul face mici observaţii.
Lucrările unor mari istorici referitoare la această perioadă, cum ar fi Nicolae Iorga, Ştefan Ionescu,
Panait I. Panait, Pr. Mircea Păcurariu, dar şi articolele speciale dedicate epocii brâncoveneşti, folosind o
îmbinare a metodei descriptive (expozitive) cu cea istorică, prin folosirea amplelor informaţii istorice,
urmăresc o completare necesară a culturii liturgice, dar şi înţelegerea mai uşoară a dezvoltării vieţii liturgice
în contextul istoric şi social de atunci.

ROMANITATEA – ȘCOALA ARDELEANĂ

Prof. înv. Preșc. Gheorghe Mădălina
Grădinița cu P.P. Nr. 32, Ploiești

Epoca nouă pe care o deschide Școala Ardeleană în istoria noastră politică și culturală izvorăște din
noutatea, adâncimea și consecvența ideilor pe care le propagă, deținând marile idei ale Iluminismului
European. Prin intermediul lucrărilor de istorie și
filologie, reprezentanții Școlii Ardelene au demonstrat
latinitatea limbii române, romanitatea și continuitatea
poporului român în Dacia și, implicit, vechimea sa
incontestabilă. În felul acesta, ei au probat o adâncă și
sinceră conștiință națională și o solidaritate cu masele
populare ținute în umilință de uzurpatorii drepturilor
politice străvechi ale poporului român.
La 11 octombrie 1754, s-au înființat la Blaj
primele şcoli sistematice şi moderne din istoria
românească: ,,un gimnaziu cu două clase, pentru românii din Transilvania, şi Seminarul Greco-Catolic, care,
ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
în deceniul al VIII-lea, va face pasul spre învăţământul superior teologic”. Din aceste instituţii au pornit, ca
fii de ţărani români, cei care vor fi numiţi, cu timpul, Corifeii Şcolii Ardelene: Samuil Micu (nepotul lui
Ioan Inocenţiu Micu Clain), Gheorghe Şincai (Râciu, jud. Mureş), Petru Maior (Căpuşu de Câmpie, jud.
Mureş), Ion Budai-Deleanu (Cigmău, jud. Hunedoara). Prin lucrările de istorie şi filologie, ei au demonstrat
latinitatea limbii române, romanitatea şi continuitatea poporului român în Dacia şi, implicit, vechimea sa
incontestabilă.
Dacă în probleme de istorie s-au axat direct pe dovedirea originii şi continuităţii poporului român pe
aceste meleaguri, în privinţa limbii au avut în vedere un spectru mai larg, precum: scrierea cu litere latine, în
paralel cu înfiinţarea de şcoli româneşti, stabilirea corespondenţelor fonetice în trecerea de la latină la
română, prezentarea concordanţelor limbii române în raport cu celelalte limbi romanice, formarea unei
terminologii filozofice, realizarea unor dicţionare etc., obiective pe care le-au îndeplinit cu mare râvnă.
„Stârnirea avalanşei îi revine călugărului, pe cât de umil în viaţă, pe atât de îndrăzneţ în iniţiativele
sale intelectuale: Samuil Clain (Micu)” (Blaga). În 1779, el publică la Blaj Cartea de rogaciuni, prima cu
alfabet latin din ţara noastră. Între anii 1784 şi 1794, Gheorghe Şincai, ca Director general al învăţământului
din Transilvania, a înfiinţat peste 330 de şcoli româneşti, pe care le-a şi înzestrat cu manuale. Acestea, în
viziunea sa, „vor renunţa la alfabetul chirilic şi vor folosi pe cel latinesc”.
Reiese, aşadar, că operele acestora – teologice, istorice, lingvistice
–, prin bogăţia şi veridicitatea informaţiilor, prin acribia cercetării şi
patosul expunerii, aduc un suflu nou în mentalitatea românească,
subliniind totodată caracterul latin al limbii române, întâietatea şi
permanenţa românilor pe acest pământ, drepturile lor legitime la afirmare
şi descătuşare de orice oprelişti. Din acest motiv, unele lucrări au fost
tipărite târziu, precum Hronica lui Şincai, pe a cărei cerere de publicare,
cenzura maghiară a pus menţiunea Opus igne, auctor patibulo dignus
(„Opera e demnă de foc (şi) autorul de spânzurătoare”).
Petru Maior a sugerat ideea că fondul latin popular s-a păstrat mai
fidel în limba română decât în limbile romanice occidentale, care au fost

Petru Maior influențate prin școală, biserică și administrație până în epoca modernă de
Latina scrisă, iar prin catolicism ele continuă să fie influențate și astăzi, pe
când, în partea de sud-est a fostului Imperiu Roman, această influență a încetat foarte devreme asupra limbii
vorbite, locul latinei, ca limbă scrisă, luându-l aici, începând cu secolul al V-lea, limba greacă, iar la noi,
secole de-a rândul, slavona, străină de limba poporului.
Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae (din latină, însemnând Petiția Valahilor din Transilvania)
reprezintă numele a două memorii înaintate de liderii națiunii române din Transilvania împăratului Leopold
al II-lea al Sfântului Imperiu Roman.
Primul Supplex a fost trimis în martie 1791 de Ignatie Darabant, episcop greco-catolic de Oradea,
Consiliului de Stat din Viena. Cel de al doilea Supplex, o versiune mult lărgită și argumentată a primului, a
ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
fost înaintat Curții din Viena pe 30 martie 1792 de către Ioan Bob, episcopul greco-catolic de Blaj și
de Gherasim Adamovici, episcopul ortodox al Transilvaniei.
Documentul a fost redactat de cei mai însemnați reprezentanți ai națiunii române din Transilvania (în cea
mai mare parte clerici ai Bisericii Române Unite cu Roma): Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe
Șincai, Ioan Piuariu-Molnar, Iosif Meheși, Ioan Budai Deleanu, Ioan Para etc. Petiția era semnată în
numele națiunii române de categoriile sale libere Clerus, Nobilitas, Civicusque Status Universae Nationis in
Transilvania Valachicae.
Cererile Supplex-ului erau structurate în jurul câtorva idei, corespunzând doleanțelor laicilor și clericilor
români:
1. „ca numirile odioase și pline de ocară: tolerați, admiși, nesocotiți între stări și alte de acest fel, care
ca niște pete din afară, au fost întipărite fără drept și fără lege (pe fruntea națiunii române), acum
să fie cu totul îndepărtate, revocate și desființate“ (reintegrarea românilor ca națiune de drept în
Transilvania)
2. „națiunea română să fie repusă în folosința tuturor drepturilor civile și regnicolare“ (restituirea
drepturilor istorice vechi medievale)
3. „clerul acestei națiuni credincios bisericii orientale să fie tratat în același fel ca și clerul națiunilor
care alcătuiesc sistemul uniunii“ (egalitatea clerului)
4. „la alegerea slujbașilor și deputaților în dietă ... să se procedeze în chip just, în număr proporțional
cu această națiune“ (reprezentare proporțională în dietă și funcționărime)
Petiția a fost respinsă, astfel încât statutul românilor a rămas neschimbat.
Ca urmare, cred că această prezentare succintă a preocupărilor Şcolii Ardelene în domeniile istoriei,
lingvisticii române şi romanice, ne arată că latinitatea limbii şi a poporului român şi înrudirea cu celelalte
limbi şi popoare romanice au devenit un crez naţional, idei de forţă ale dezvoltării culturii române moderne
şi puternice puncte de sprijin în lupta pentru unitatea noastră naţională. Erudiţia, competenţa, acribia şi
pasiunea pentru ştiinţă, toate puse în serviciul adevărului istoric, au pus bazele unei tradiţii ce continuă şi
astăzi, ilustrate prin opera unor prestigioase nume de istorici şi lingvişti.
BIBLIOGRAFIE
 Lucian Blaga, Gândirea românească în Transilvania în sec. al XVIII-lea, 1966
 Maior Petru, Disertație pentru literature cea veche a românilor, Buda, 1812
 Aurel Nicolescu, Școala Ardeleană și limba română, București, 1971

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
 Reforma lui Spiru Haret
Educ. Palade Simona Mihaela
Școala Gimn. ,,Ion Basgan", Focșani

„Sistemul şcolar al unei ţări trebuie să fie oglinda fidelă a trebuinţelor,

aspiraţiunilor şi caracterului naţional al poporului care o locuieşte. Reforma
şcolară care se urmăreşte de câţiva ani are de obiect principal realizarea acestui
deziderat.” ( Spiru Haret)
S-a născut la 15 februarie 1851 la Iași. Studiile și le-a făcut la Dorohoi, Iași și
București. În 1862, intră ca bursier (era copil sărac, dar foarte dotat pentru studiu) la
Liceul Sf. Sava. În decembrie 1870, deși student în anul II la fizico-matematică,
obține prin concurs catedra de matematică la Seminarul central. Dupa un an a
renunțat la catedră și și-a continuat studiile la Universitate. Își ia licența în 1874, la
23 de ani. Se înscrie la concursul de bursă instituit de Titu Maiorescu; reușește si
pleacă pentru doi ani la Paris. În 1874 își ia licența în matematică, iar în august anul
următor, în fizică. Doi ani mai târziu, își ia doctoratul tot la Paris, cu teza ,,Despre
invariabilitatea marilor axe ale orbitelor planetare”.
Două lucruri sunt remarcabile în legătură cu doctoratul lui Spiru Haret,
dincolo de valoarea ştiinţifică a tezei sale, publicată în volumul al XVIII-lea al
Analelor Observatorului din Paris şi aprofundată de celebrul matematician francez
Henri Poincaré, în cunoscuta sa teorie a haosului: mai întâi, că Spiru Haret a fost
primul român care a obţinut un doctorat în Franţa, la Paris şi, în al doilea rând, că
acest doctorat i-a deschis porţile către o carieră universitară în Franţa. Dar, invitat să
predea la Universitatea din Grenoble, Spiru Haret a preferat totuşi să se întoarcă în
ţară. În acelaşi an, 1878, a fost numit profesor la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii
din Bucureşti, la catedra de matematică şi fizică, în cadrul căreia a predat mecanica
newtoniană. Din 1882, a predat şi geometria analitică la Şcoala de Drumuri şi
Poduri din Bucureşti.
În paralel cu cariera sa universitară – care a durat până în 1910 – Spiru Haret a
început să fie tot mai activ în administraţia învăţământului. A devenit inspector
general al şcolilor în 1883, apoi secretar general la Ministerul Învăţământului din
1885 şi, în cele din urmă, din 1897 până în 1910, cu unele întreruperi, ministru al
învăţământului, sub trei guvernări liberale (1897-1899, 1901-1904 şi 1907-1910).
În 1910 a mai publicat o lucrare ştiinţifică, de pionierat, La Mécanique sociale
(Mecanica socială) unde, printre primii, utilizează matematica pentru explicarea
comportamentelor sociale.

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
 Moare la 17 decembrie 1912, într-o epocă în care România se afla în competiţie cu alte ţări balcanice
(Bulgaria, Serbia, Grecia) pentru statutul de putere regională dominantă.
În 1976, cu ocazia celebrării a 125 de ani de la naşterea lui, în semn de omagiu, un crater de pe lună
a primit numele Haret.
Spiru Haret a reorganizat şi modernizat întreg învăţământul românesc, de la cel preşcolar până la cel
universitar, urmărind, cu succes, realizarea a trei obiective fundamentale: mărirea reţelei şcolare,
ameliorarea condiţiilor de viaţă ale pedagogilor şi dezvoltarea competenţelor şi conştiinţei lor profesionale.
În timpul ministeriatelor sale, s-au construit 1.980 de şcoli şi s-au creat 1.700 de posturi de învăţători, cea
mai mare parte dintre ele în mediul rural. Procentajul ştiutorilor de carte a crescut de la 22% la 39% .
Tot în timpul lui s-au înfiinţat grădiniţele. Numărul acestora, comparat cu situaţia de astăzi, nu era
mare, dar trebuie să ţinem seama de condiţiile economice şi sociale ale timpului. Atenţia pe care ministrul
învăţământului o acorda satelor este marcată de faptul că 125 din cele 138 de grădiniţe se aflau, în 1909, în
mediul rural.
A reorganizat şi editarea manualelor şcolare şi distribuirea gratuită a circa 30 de mii de exemplare la
copiii din familiile sărace. În paralel, pentru a favoriza perfecţionarea personalului didactic, a înfiinţat
colecţia Biblioteca pedagogică, în care au fost publicate numeroase traduceri din literatura pedagogică
străină.
De asemenea, a reorganizat şcolile normale, a introdus certificatul de absolvire (bacalaureatul) şi
ocuparea posturilor didactice prin concurs. A inserat în programele şcolilor normale lucrările practice
agricole, ținând seama că majoritatea absolvenţilor urma să predea în mediul rural.
În timpul celui de-al doilea ministeriat al lui Spiru Haret s-au înfiinţat Şcoala Superioară de
Arhitectură şi comisia Monumentelor Istorice.
Ministrul călătorea mult în toată ţara, participa la toate congresele învăţătorilor (organizate anual cu începere
din 1900) notându-şi orice idee care putea îmbunătăţi starea învăţământului, întreţinea o corespondenţă
intensă cu toţi dascălii doritori să-i scrie despre problemele lor – personale sau profesionale. I se spunea
“omul şcolii” şi posteritatea recunoscătoare i-a imortalizat memoria prin numeroase instituţii şcolare care i-
au preluat numele.
În paralel cu activitatea didactică, Haret este implicat şi în viaţa politică, unde, ca membru al PNL,
este preocupat de învăţământ şi educaţie, în domeniul cărora este numit în mai multe funcţii: inspector
general, secretar general al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, apoi de trei ori ministru în
guvernele PNL: 31 martie 1897 - 30 martie 1899; 14 februarie 1901 - 20 decembrie 1904; 12 martie 1907 -
28 decembrie 1910. În această calitate, a condus reforma învăţământului secundar şi superior din 1898,
înfiinţând cele trei secţiuni ale claselor V-VIII, clasică, modernă şi reală.
Legea din 1898 a instituit certificatul de absolvire (bacalaureatul) şi a stimulat metodele noi în
predarea tuturor disciplinelor, profesorii fiind numiţi în funcţie de valoare. Un an mai târziu, Haret a propus
spre votare o lege a învăţământului profesional cu planuri de instrucţii şi statute speciale pentru şcolile de
ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
artă şi meşteşuguri, liceele militare, seminarele teologice. Pentru a da învăţătorilor o pregătire adecvată, a
reorganizat şcolile normale. În programe au fost introduse lucrările practice agricole, considerându-se că
„învăţătorul să fie sătean el însuşi şi prin urmare să păstreze iubirea pământului şi deprinderea de a-l lucra”.
Reformele sale au atins toate treptele de învăţământ: preşcolar, primar, secundar, universitar,
profesional, privat, pedagogic.
Printre măsurile luate:
* a prelungit învăţământul secundar de la 7 la 8 ani, împărţindu-l în două cicluri (gimnaziu, liceu) şi trei
secţii (reală, modernă, clasică); a sprijinit dezvoltarea învăţământului în mediul rural; a dezvoltat caracterul
practic al învăţământului; a sprijinit activităţile extraşcolare şi a susţinut educaţia fizică în şcoli (ex:
concursurile de oină de 10 mai) [Spiru Haret poate fi considerat organizatorul gimnasticii şcolare]; a înfiinţat
cantinele şcolare şi internatele; a introdus facilităţi de transport pentru elevii care locuiau la distanțe mari de
școală; a înlocuit bacalaureatul cu un examen general de absolvire a liceului, mult mai practic şi aplicat (nu
teoretic şi general).
* a îmbunătăţit pregătirea pedagogică a profesorilor, prin înfiinţarea seminariilor pedagogice de pe lângă
fiecare universitate; a înfiinţat „Biblioteca pedagogică” (1903).
* a reorganizat învăţământul universitar: a construit noi facultăţi, a introdus examenul la sfârşitul fiecărui
an universitar, a înfiinţat senatul universitar.
* a legiferat învăţământul preşcolar (grădiniţe); în timpul mandatului său a fost înfiinţate peste 168 de
grădiniţe.
* a reorganizat şi susţinut învăţământul tehnic-profesional, sub argumentul că „nu ar fi just să atribuim
progresul societăţilor umane exclusiv inteligenţei; acesta este rezultatul a trei factori care au acţionat
împreună: mâna, limbajul şi inteligenţa”, iar „ocupaţiile manuale sunt tot atât de nobile ca şi cele curat
intelectuale”, încât „este contra intereselor ţării, ca toţi copiii care au terminat cursul primar să nu poată
îmbrăţişa alte cariere decât carierele liberale” (Spiru Haret, 1899).

BIBLIOGRAFIE:
 Nicoleta Dumitrescu, Mihai Manea, Cristian Niţă, Adrian Pascu, Aurel Trandafir, Mădălina
Trandafir, Istoria Românilor, Manual pentru clasa a XII-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004,
p.89 ISBN 973-99807-1-5 Constantin Schifirneţ: Spiru Haret, „un reformator al societăţii
româneşti”, „Adevărul”, 12 mai 2011.

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
 ANA ASLAN – PORTRETUL UNEI PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Prof. Georgiana Zepa ,

Școala Gimnazială “Ion Basgan”, Focșani

În ianuarie 1897, se năștea Ana Aslan, mezina unei familii de

armeni din Brăila, cu valențe intelectuale. La nașterea sa, tatăl Mărgărit
Aslan avea 54 ani, iar mama Sofia Aslan , era mai tânără cu 20 de ani.
Familia Aslan a acordat o mare atenție educației celor patru copii. Mezina
familiei, Ana, a fost profund marcată de moartea tatălui survenită după o
grea suferință, când ea avea 13 ani. Moartea tatălui său, preocuparea de a
înțelege bătrânețea și de a găsi o modalitate de a inversa cursul vieții, au
determinat-o să fie interesată ulterior de gerontologie. Dacă inițial Ana
Aslan învață la Colegiul Romașcanu din Brăila, după moartea tatălui, în
urma mutării familiei la București, continuă studiile la Școala Centrală, până la absolvirea din anul 1915.
Inițial și-a dorit profesia de pilot, fiind o mare admiratoare a zborurilor lui Aurel Vlaicu, însă după ce a
studiat anatomia în clasa a VIII-a a dorit să devină medic, o meserie care nu era considerată în acea vreme
potrivită pentru o femeie. Începe studiile la Universitatea din București în anul 1915, finalizându-le în anul
1922. Pe parcursul studiilor, pentru a se putea întreține, lucrează în paralel în spitale.
În timpul Primului Război Mondial, mobilizată ca studentă la Iași, a îngrijit bolnavi în spitalele
militare, la Secția de boli contagioase și apoi în Secția de chirurgie, unde lucrează cu Toma Ionescu,
întemeietorul școlii de chirurgie din România. În 1919 se întoarce în București, unde are privilegiul de a
lucra cu prof. Gheorghe Marinescu, fondatorul școlii românești de neurologie. La examenul pentru postul de
medic intern ocupă primul loc din lista cu 32 de concurenți. După absolvirea facultății, în 1922, este numită
preparator la Clinica II din București, condusă de Daniel Danielopolu. Timp de doi ani, sub îndrumarea
acestuia, finalizează lucrarea de doctorat cu titlul „Cercetări asupra inervației vazomotoare, la om”.
Ana Aslan își desfășoară activitatea în cadrul Spitalului Filantropia, la Institutul Clinico-Medical al
Facultății de Medicină din București și la Spitalul CFR. Între 1945 și 1949 este profesor la Clinica Medicală
din Timișoara. Istoria reține faptul că este, ca femeie, primul cardiolog, dar și primul profesor de clinică
medicală. Deși era un bun terapeut, o mare parte dintre pacienți evitau să o solicite deoarece erau obișnuiți
să fie consultați de bărbați. Cele dintâi rezultate încurajatoare le obține la Timișoara unde, la 15 aprilie
1949, în calitate de profesor de clinică medicală tratează un student la medicină care avea artroză acută, cu
stare de criză ce dura de trei săptămâni. Ana Aslan folosește procaină,cu acţiune vasodilatatoare şi de
reglare a sistemului nervos vegetaiv în afecţiunile circulaţiei periferice şi în arterite. Administrează unui
tânăr de 25 ani procaină în artera femurală și după câteva minute, bolnavul a putut îndoi piciorul și după
câteva zile a putut părăsi spitalul. Ana Aslan a considerat că acesta este punctul de plecare al cercetărilor
sale.

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
 Întoarsă la București, comunică rezultatele obținute celui de-al doilea mentor, reputatul
endocrinolog C.I. Parhon, care identificând potențialul ei de cercetător, o sprijină să își continuă cercetările
într-un cămin de bătrâni. Această descoperire o face să renunțe la cariera universitară pentru a se consacra
studiului procainei. La 22 ianuarie 1952 este creat primul institut de geriatrie din lume, condus inițial de C.I.
Parhon și din 1958 până la moartea sa de către Ana Aslan. Inițial avea ca destinație un azil de bătrâni.
Ana Aslan a continuat opera lui C.I. Parhon și a arătat că este posibil ca o persoană cu vârstă
înaintată să aibă o viață sănătoasă și activă. În 1958, în cadrul Institutului de geriatrie, s-a înființat o secție
de gerontologie socială care avea ca scop studierea bătrâneții nu numai din punct de vedere medical, ci și
social, economic, psihologic și demografic, având ca scop fundamentarea unei politici sociale în favoarea
vârstnicilor.
În mai 1951, s-a pornit de la un grup de cercetare cu pacienți având afecțiuni reumatice precum:
artroze, artrite și poliartrite reumatoide. Li s-a administrat un tratament injectabil cu procaină care, pe lângă
efectele benefice în tratarea bolilor reumatice, a îmbunătățit starea generală și memoria bătrânilor.
Cele dintâi rezultate ale cercetărilor se regăsesc într-un studiu semnat de Ana Aslan și C.I. Parhon,
publicat de Academia Română în anul 1955, cu titlul „Novocaina - factor eutrofic şi întineritor în
tratamentul profilactic şi curativ al bătrâneţii”.
Pe plan internațional, rezultatele cercetării au fost prezentate la Congresul European de Gerontologie
de la Basel și la Congresul Therapiewoche de la Karlsruhe, ambele ținute în anul 1956. Specialiștii care au
testat și administrat acest tratament au constatat însă justețea concluziilor Anei Aslan.
După testarea pe un număr de 7.600 de pacienți, Ministerul Sănătății a omologat Gerovitalul H3 în
anul 1957 și a aprobat trecerea la producerea acestuia în masă de către industria farmaceutică, sub formă de
fiole, iar din 1962 sub formă de drajeuri, cremă terapeutică și loțiune capilară. Tratamentul a fost brevetat în
peste 30 de țări. În anul 1960, Ana Aslan începe cercetările pentru un nou produs eutrofic, care va conține
pe lângă procaină, un factor activator și antiaterogen. Acest produs era folosit în terapiile pentru
îmbunătățirea sistemului nervos și cardiovascular. În 1980, obține brevetul de inventator pentru Aslavital
împreuna cu I. Polovrăgeanu. Atât Gerovital H3, cât și Aslavital sunt mărci înregistrate, fiind garantate cu
marca olografă a Anei Aslan.
Activitatea de cercetare este dublată de cea instituțională. În 1959 înființează Societatea Română de
Gerontologie și Geriatrie, pe care o conduce până în momentul trecerii în neființă. A fost membru în biroul
executiv al Asociației Internaționale de Gerontologie. Din anul 1974 a început demersurile pe lângă
Organizația Națiunilor Unite pentru desfășurarea unei ample manifestări dedicate vârstei a treia. Acest
demers este concretizat în anul 1982 când, la Viena, este organizată Adunarea Mondială pentru Vârsta a
Treia, sub deviza „Să dăm viață anilor”. Pentru rezultatele excepționale, în anul 1974, a devenit membru al
Academiei Române. În 1985, publică în Romanian Journal of Gerontology and Geriatrics, sub titlul
„Tehnica și acțiunea tratamentului cu Gerovital H3, precizări după 34 de ani de folosire”, un studiu de
sinteză cu rezultatele grupului de cercetare condus de Ana Aslan.

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
 Grija Anei Aslan pentru vârstnici s-a concretizat și în cazarea la căminul de bătrâni a celor cărora
regimul comunist le confiscase casele din motive politice, sau a celor care fuseseră închiși politic și nu mai
aveau mijloace de subzistență. Astfel, printre pacienții internați se puteau întâlni descendenți ai unor familii
celebre precum Ghica, Sutzu, Catargi, Mihalache etc. Studiile Anei Aslan au avut un mare impact atât
asupra lumii medicale, cât și asupra opiniei publice. Arhiva cu scrisorile primite de Ana Aslan numără
130.000 de piese expediate din 130 de țări; cuprinde atât scrisori de mulțumire de la pacienți, dar și
corespondența profesională cu specialiști din domeniul medical. Printre personalitățile tratate amintim pe
Salvador Dali, Charlie Chaplin, Pablo Neruda, Aristotel Onassis, Jacqueline Kennedy, Indira Gandhi,
Marlene Dietrich, Charles de Gaulle, Lilian Gish, Somerset Maugham, Iosip Broz Tito etc.
Conceptul Anei Aslan privind profilaxia îmbătrânirii se aplica la nivel național prin cele 144 de
centre de gerontoprofilaxie, alături de 76 de centre de asistență geriatrică. În perioada 1975-1989 statisticile
arătau că aproximativ 5-10% din turiști veneau pentru tratamentul cu Gerovital. Ana Aslan a ținut
conferințe în 57 de țări ale lumii și a primit 81 de titluri, premii și distincții. După o internare de o
săptămână la Spitalul Elias, s-a stins la 20 mai 1988, la vârsta de 91 ani.. Ana Aslan nu a avut moștenitori,
bunurile sale intrând în patrimoniul statului.

Bibliografie :

1. “De vorbă cu Ana Aslan”, Autor Valentin Lipatti, Editura Curtea Veche, 2008
2. “Legământ cu Ana Aslan”, Autor Maria Georgescu, Editura Mybestseller, 2021

Sediul Institutului Național de Geriatrie și Gerontologie „Ana Aslan” din Otopeni.

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
 ÎNVĂȚĂMÂNTUL ROMÂNESC ÎN ISTORIE
Prof. înv. preșc. Rusta Georgiana Elena
Sc. Gimn. ,,Ion Basgan”, Focșani

Evoluția istorică a sistemelor de învățământ a urmărit minuțios evoluția sistemului politic și

administrativ al formațiunilor statale de pe teritoriul României. Toată această călătorie spre dezvoltarea
învățământului, care continuă de altfel și în ziua de azi, a fost parcursă de diferite personalități și a avut
diferite etape.
Etapa școlilor medievale:
În anul 1380, a fost menționată cea mai veche școală de pe teritoriul românesc. Se știa că aceasta se
află în Sibiu, însă locația exactă nu i-a fost atestată până în 1449. Apoi, în anul 1522 a fost atestată Școala
din deal din Sighișoara, iar în 1541 a fost atestat gimnaziul superior săsesc din Brașov.
Epoca modernă:
După Reforma protestantă, instituțiile de învățământ au avut parte de o dezvoltare deosebită. Colegii
precum ,,Colegiul Bethlen din Aiud” și ,,Colegiul reformat din Târgu Mureș” au avut parte de o desfășurare
academică de nivel european.

În schimb, situația era diferită în Moldova și Țara Românească. Dacă evităm cazurile particulare
precum Vasile Lupu și Iacob Heraclid , observăm că atât statul, cât și locuitorii nu prezentau vreun interes
în educație, ajungându-se astfel la o majoritate analfabetă.
După 1821:
Reformarea statului modern român după Revoluția de la 1821 a dus și la inițierea procesului de
construcție a unor sisteme educaționale și de învățământ naționale, care au continuat să se dezvolte pe
parcursul secolului al XIX- lea. Această oportunitate a oferit posibilitatea dezvoltării diferitelor tipuri de
instituții de învățământ: școli elementare , gimnaziale , colegii , universități , toate au fost introduse alături
de o serie de legi pentru organizarea și funcționarea acestui sistem (Regulamentul Organic, Legea lui Cuza,
legile lui Spiru Haret și altele). În ciuda acestor reforme , educația superioară, și în unele cazuri și cea
elementară, a continuat să fie greu accesibilă pentru anumite clase sociale.
După crearea României Mari:
În perioada de după Primul Război Mondial, principala provocare a constituit-o integrarea diferitelor
sisteme educaționale, ca urmare a realizării statului național unitar român. Sistemul de învățământ a atins un
nivel înalt de maturitate, reușindu-se integrarea unui număr semnificativ din populația țării într-o formă
ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
organizată de învățământ. Învățământul primar era obligatoriu și gratuit pentru toți cetățenii, găsindu-se
astfel o cale mult-dorită spre civilizația est-europeană și spre o țară cu o rată scăzută de analfabetism.
După 1945:
România a cunoscut noi reforme după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial și instaurarea
regimului comunist. Sistemul educațional liberal a fost înlocuit cu un sistem de tip sovietic, bazat pe
ideologie și îndoctrinarea de masă. Sistemul de învățământ românesc a fost reformat printr-o serie de măsuri
vizând renunțarea la ideologizarea excesivă, recuperarea unor tradiții naționale, studiul limbilor străine și al
științelor exacte, conectarea la evoluțiile din Occident etc. Scopul principal, de a fi eliminat analfabetismul,
a fost atins prin educație gratuită și obligatorie până la nivel liceal sau profesional.
Educația după 1990:
Încă de la Revoluția română din 1989, sistemul de învățământ românesc a fost într-un continuu
proces de reorganizare care a fost atât lăudat cât și criticat. Sistemul educativ românesc este reglementat de
către Ministerul Educației, Cercetării și Inovării.
Personalități care au luat parte la clădirea învățământului așa cum îl cunoaștem în ziua de azi:
Zsuzsanna Lorántffy- a înființat prima școală superioară în limba română la Făgăraș (1657)
Gheorghe Lazăr- a deschis la București prima școală cu predare în limba română din Țară Românească
(1818) Spiru Haret (alături de Nicolae Iorga, S. Mehedinți)- s-a străduit să valorifice importanţa şcolii
româneşti și să o aducă la nivelul celor din ţările dezvoltate (după 1821) Petru Poni- a fost un important
reformator al învăţământului românesc (1891; 1895-1896) Margareta Poni- s-a numărat printre fondatorii
Filialei Iaşi a Academiei Române (1949) şi a participat la înfiinţarea Institutului de chimie
macromoleculară „Petru Poni”.

Bibliografie:
1. (Wikipedia, 2021)
2. (Lomaca, 2020)

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
 MONUMENTUL INDEPENDENȚEI ȘI AL REUNIRII DOBROGEI CU ROMÂNIA
Prof. Emilean Anisia
Școala Gimnazială nr. 12, Tulcea

Istoria Dobrogei, străvechi pământ românesc, este integrată în spațiul geografic, economic și cultural
al întregului popor român. Locuitorii dobrogeni au fost alături de frații lor din Vechiul Regat la marile
momente ale luptei pentru libertate, neatârnare și unitate națională.
Integrarea Dobrogei în hotarele Țării Românești de către domnitorul Mircea cel Bătrân, în 1388-
1389, a reprezentat o etapă firească a procesului de unificare a tuturor ținuturilor românești. Pierderea
Dobrogei , în 1417 și instaurarea timp de 461 de ani a dominației otomane asupra acestei provincii, au adus
locuitorilor ei o perioadă lungă de asuprire, dar conștiința lor etnică le-a fost călăuză și îndemn la luptă.
Monumentul Independenței a fost ridicat de locuitorii județului în cinstea armatelor române din
Războiul de Independență și al Reunirii Dobrogei
cu România. Piatra fundamentală a fost pusă de
domnitorul Carol I cu prilejul vizitei la Tulcea,
din 17-18 octombrie1879. În actul de fundație stă
scris: „Anul 1879, luna octombrie. În
șaptesprezece zile, de către Alteța Sa Regală Carol
I, Domnul României, s-a pus această piatră
fundamentală a monumentului din orașul Tulcea,
pe muntele Horei, în amintirea anexării Dobrogei
către România, dându-se binecuvântare religioasă
de Preasfinția Sa Părintele Iosif, Episcopul Dunării
de Jos, față fiind domnii Mihail Kogălniceanu-
ministru de interne, colonelul D. Lecca- ministrul de resbel, George M. Ghica-Prefect al județului Tulcea,
generalul Al. Angelescu – comandantul diviziei militare din Dobrogea și Dimitrie Teodoroff - întâiul primar
al orașului Tulcea”.
Execuția monumentului a fost încredințată sculptorului George Vasilescu, iar apoi, sculptorului
Constantin Bălăcescu.
Fondurile bănești necesare ridicării monumentului au provenit din colectă publică, prin grija „Ligii
pentru propășirea Dobrogei”. Monumentul a fost conceput sub forma unui obelisc de 22 metri, înălțat pe un
soclu cu două trepte, surmontat de un piedestal.
La baza obeliscului au fost fixate două elemente sculpturale care impresionau prin dimensiuni și
valoare artistică: un dorobanț cu arma pe umăr și o goarnă în mână, simbol al ostașilor care au pecetluit
declarația de Independență a României și actul reunirii Dobrogei la patria mamă.
Cel de-al doilea element este un vultur, element principal al stemei Țării Românești, preluat de la
legiunile romane, simbol al curajului, al zborului spre înălțimi, al hotărârii în realizarea aspirațiilor. El

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
amintește de originea și continuitatea poporului român și este o dovadă a entuziasmului cu care orășenii din
Tulcea au primit reunirea acestui teritoriu cu România.
Ambele elemente a căror înălțime atingea 5 metri, au fost turnate în bronz de Casa Menareti din Italia,
sub grija lui George Vasilescu. Pe fațada principală a piedestalului era montată o placă cu inscripția
„Ridicatu-s-a acest monument de cetățenii tulceni ai țării, în anul MDCCXCIX spre vecinica amintire a
readucerii Dobrogei la căminul strămoșesc prin vitejia armatei române sub conducerea regelui Carol I”. Pe
partea opusă, era o altă inscripție: „Comitetul lucrărilor pentru înălțarea acestui monument amintitor al
veșniciei reanexării Dobrogei către țara mamă. Președinte de onoare Ion Nenițescu-prefect al județului
Tulcea, Președinte-I. Dinescu, Membrii-D. Melinescu, Șt. Borș, I. Nicolau, D. Timuș, D. Onceanu.”
Monumentul a fost terminat în 1899, dar inaugurarea oficială va avea loc pe 2 mai 1904, în prezența
Regelui.
La inaugurare, primarul orașului, N. Comișani, adresându-se înalților oaspeți, arăta printre altele:
„O dorință a Majestății Voastre a fost îndeplinită: Falnicul Monument al reanexării Dobrogei s-a înălțat pe
acea stâncă frumoasă desemnată de Majestatea Voastră. El va vorbi posterității de vitejia dorobanțului și a
marelui Căpitan, Gloriosul nostru rege”.
Distrus în timpul primului război mondial de trupele dușmane, monumentul va fi refăcut prin grija
arhitectului G.T. Ionescu, șeful Serviciului tehnic al orașului, după macheta, aflată la acea dată la muzeul
militar din Parcul Carol, din capitală.
Din lipsa fondurilor bănești, cele două elemente sculpturale dorobanț și vultur - nu au mai fost
realizate. Pe lângă vechea inscripție a fost fixată o a doua placă, cu textul „Acest monument distrus în 1916
de trupele de ocupație s-a refăcut în anul 1935”.
Cu prilejul pregătirilor pentru sărbătorirea centenarului Independenței de stat a României încep și
lucrările de refacere a monumentului.
Prin contribuția tulcenilor și a sculptorului Cristea Grosu, monumentul a fost realizat în forma inițială
din 1899, cu excepția plăcii de bronz care are un nou text: „Acest monument a fost ridicat de cetățenii
orașului Tulcea în 1899 ca simbol al eroismului și vitejiei poporului român în lupta pentru eliberarea de sub
jugul otoman și independența României”. Monumentul a fost inaugurat la 9 mai 1977.
Bibliografie
Lascu, STOICA, Mărturii de epocă privind istoria Dobrogei, Constanța, 1999
Popescu, I. Municipiul Tulcea. Monumentul Independenței, Steaua Dobrogei, serie nouă II, nr. 1, 2018
Postelnicu, Valentina, Tulcea în documente de arhivă, Tulcea, 2006 .

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
 MITROPOLITUL VARLAAM-VRÂNCEAN, DESCHIZATOR AL INVĂȚĂTURII
Prof. Stan Liliana
Școala Gimnazială ,,Alexandru Vlahuță”, Focșani

Sunt două teme mult dezbătute de cercetătorii vechii

literaturi româneşti.
După primul său biograf, Ştefan Dinulescu,
Mitropolitul Varlaam ar fi făcut parte dintr-o familie cu
numele Moțoc, din care se trăgea şi cunoscutul vornic Moțoc
din timpul domnitorului Alexandru Lăpuşneanu, deci ar face parte dintr-o familie boierească. Nu avem însă
dovezi sigure că numele de familie era Moțoc. Mai mulţi istorici au socotit că el provenea dintr-o familie de
răzeşi din Capoteşti (Căpoteşti), în ţinutul Putnei, deci de pe teritoriul actualului judeţ Vrancea. Profesorul
Constantin C. Giurescu scria că s-a născut fie în satul Purceleşti, fie în Cofeşti, deci tot în ţinutul Putnei, nu
departe de Capoteşti.
Marele mitropolit Varlaam este cel care a păstorit cu vrednicie Biserica Moldovei peste două decenii
şi cel care a lăsat culturii româneşti acel „dar" nepreţuit, care era Cartea românească de învătătură sau
Cazania din 1643. Varlaam aparţine secolului al XVII-lea, secol care s-a caracterizat, pe plan bisericesc,
printr-o maximă strălucire culturală, prin introducerea limbii române în slujbele bisericeşti, prin acţiuni de
apărare a Ortodoxiei în faţa prozelitismului altor culte (mai ales în Ardeal), prin intensificarea legăturilor
noastre cu alte Biserici ortodoxe surori.
Mitropolitul Varlaam a trăit în secolul marilor ierarhi
români Anastasie Crimca şi Dosoftei în Moldova, un predecesor şi
un urmaş al său în scaunul mitropolitan al Moldovei. Dar a fost
contemporan şi cu mitropoliţii munteni Teofil şi Ştefan, cei care au
militat pentru introducerea limbii române în Biserică, precum şi cu
mitropoliţii Ilie Iorest al Transilvaniei, pe care l-a sprijinit în
lucrarea sa duhovnicească şi de apărare a Ortodoxiei atacată de
calvinii maghiari, dar şi cu Simion Ştefan, cel care a dat la tipar prima ediţia a Noului Testament în româneşte
la Bălgrad, în 1648.
A fost contemporan şi prieten cu eruditul şi vrednicul mitropolit Petru Movilă al Kievului, care a ajutat
pe domnitorii Matei Basarab şi Vasile Lupu şi pe mitropoliţii lor, să înființeze tipografii în care s-au imprimat
numeroase cărţi de slujbă şi de învățătură în româneşte. A fost contemporan însă şi cu câţiva erudiţi cărturari
mireni, între care Eustatie logofătul, un bun cunoscător al legislaţiei bizantine şi al pravilelor româneşti,
cronicarul Grigore Ureche, vornicul, şi învățatul logofăt Udrişte Năsturel din Ţara Românească.
A fost deschizătorul unei epoci noi în cultura românească, pentru că el a făcut începutul unor traduceri
din literatura patristică în româneşte, dar şi din teologia greacă şi slavo-rusă a secolelor XVI şi XVII. Spre
deosebire de mitropoliţii Teofil şi Ştefan ai Ţării Româneşti, care au iniţiat traducerea unor cărţi de slujbă în
româneşte, sau de Simion Ştefan, care a tipărit pentru prima oară Noul Testament în româneşte, Varlaam își
ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
îndreaptă atenţia spre Cazanie, spre „Cartea de învăţătură", necesară preoţilor şi credincioşilor. Iar
prietenul său, mitropolitul Petru Movilă de la Kiev, alcătuise o „Mărturisire de credinţă" pentru întreaga
Ortodoxie, aprobată la Iaşi, în timpul păstoririi lui Varlaam. Am putea spune că cei doi s-au completat
reciproc, astfel încât cultura şi teologia românească din secolul al XVII-lea au beneficiat din plin de munca lor.
Potrivit afirmaţiilor arhimandritului Dionisie
Udişteanu, ieromonahul Varlaam ar fi început să strângă
date despre viaţa şi faptele călugărilor moldoveni, pe care
evlavia populară îi socotea ca sfinţi. Deci Varlaam a
început să redacteze Patericul sfinţilor moldoveni, dar pe
care nu l-a terminat, ci a fost continuat de ucenici ai săi, şi
de alţii, mai târziu. În secolul al XlX-lea, unii călugări din
mănăstirile Neamţ-Secu au dus manuscrisul original la
schitul Prodormul din Muntele Athos, ctitorit atunci tot de
călugări moldoveni.
Putem urmări aportul la formarea limbii literare. Se
susține, în genere, că limba Cazaniei lui Varlaam este
limba populară pe care el a deprins-o din copilărie în
munții Putnei, iar ca monah, mai târziu, în preajma
mănăstirii Secu. Scrisul lui Varlaam se citește și astăzi cu
ușurință și plăcere chiar. Cuvintele și expresiile slavone se
întâlnesc rar, la distanțe mari, ele dau scrisului său un ușor
caracter arhaic, mai ales că ele se împerechează uneori cu
elemente latine azi dispărute din circulatia limbii, precum:
mai chiar =mai clar, desvesti =dezbrăca, curseră cu
sensul de alergară, mișei =săraci, nusa =dânsa. Fraza
bogată , cu comparații pitorești și expresii plastice, se
desfășoară în tipare sintactice care nu prea se deosebesc de cele de azi.
Lăsând la o parte conținutul religios al tipăriturii de la 1643, Cartea românească de învățătură a
mitropolitului Varlaam este o capodoperă a literaturii române din prima jumătate a secolului al XVII-lea.
Caracterul popular și de intensă oralitate a limbii, prezența regionalismelor conferă scrisului lui Varlaam
expresivitatea beletristică de mai târziu a lui Creangă și Sadoveanu, fiind prima izbândă a graiului moldovean
în literatura națională. Nu vom putea înțelege perfect, în toată adâncimea, pe Eminescu, Creangă ori pe
Sadoveanu fără înțelegerea lui Varlaam.
Bibliografie:
1.Branişte, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica specială, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1985.
2.„Istoria Literaturii Romane „.Editura Academiei Bucuresti 1970 .

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
 EVOLUȚIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI ROMÂNESC
Prof. Înv. Primar Chirică Andra
Școala Gimn. ,,B.P.Hasdeu”, Mun.Câmpina

“Cine a inventat școala?” De câte ori nu am spus asta cu năduf, când am dat de greu învățând?
Nu toate temele sunt distractive, nu-i așa? De fapt, cine se face responsabil de toți anii de studiu pe care ești
nevoit să îi parcurgi?
Călătoria noastră începe în Grecia Antică, sec. AalIV-lea î. Hr. Este perioada în care au fost puse
bazele conceptului de „școală”. La aceea vreme avea denumirea de “akademos”, care în traducere liberă
înseamna “academie”. Conceptul de școală provine de de la cuvântul latin “schola”, care la rândul său a fost
derivat din greaca antică “scholeion”. La greci, termenul însemna “timp liber”, iar apoi a evoluat în “locul în
care îti petreci timpul liber”.
Spre deosebire de alte state europene, România nu se poate mândri cu o istorie îndelungată când vine
vorba despre educație. În sec XV-lea, primele asezăminte de tip școlar au apărut pe lângă mănăstiri și aveau
drept scop învățarea scrisului în limba slavonă. Prima școală superioară în limba română a fost înfințată la
Făgăraș, în anul 1657, însă adevaratul proces de construcție a unui sistem educațional național a început
odată cu formarea statului român modern după Revoluția de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu. Astfel
au apărut și s-au dezvoltat diferite tipuri de instituții de învățământ, cum ar fi școlile elementare, gimnaziile,
colegiile și universitățile. Însă, educația a devenit obligatorie în anul 1864, sub domnia lui Alexandru Ioan
Cuza.
Reforma învățământului românesc a început în perioada domnitorului Alexandru Ioan Cuza care
aprobă prima Lege a Instrucțiunii Publice, ce reglementa într-o manieră modernă, organizarea și
funcționarea sistemului educațional și prin care s-a generalizat învățământul obligatoriu de patru clase, un
lucru rar în Europa acelor vremuri. Anii care au urmat au fost marcați de multe alte reforme, printre care cea
a ministrului educației de la acea vreme, Spiru Haret, care demarează un ambițios program de reformă și
modernizare în învățământ. Programul lui a implicat deschiderea de nenumărate școli în zona rurală și
practic, a creat premisele învățământului superior tehnic românesc. După Marea Unire, învățământul
românesc din perioada interbelică a întâmpinat foarte multe dificultăți. În primul rând, acesta s-a lovit de
sistemele diferite de învățământ din Bucovina, Transilvania și Basarabia, unde influența austriacă, ungară și
rusească și-a imprimat valorile culturale specifice.
Astfel, reforma învățământului românesc a continuat și mai intens după Marea Unire, când se
considera că învățământul și cultura sunt elementele de constituire a națiunii. Marii reformatori ai
învățământului românesc au fost: Spiru Haret, ministru al Învățământului în trei mandate, între anii 1877-
1910, precum și doctorul Constantin Angelescu, ministru al Învățământului între anii 1924-1932. Primul
dintre aceștia a elaborat, în anii 1898-1899, legile învățământului, prin care se acordau învățătorilor și
profesorilor toate gradele, un statut deosebit și răspundere pe măsură. Conform concepției lui Spiru Haret,
învățământul reprezenta un instrument fundamental pentru formarea, educarea și progresul națiunii.
Perioada de după cel de al doilea Război Mondial poate fi împărțită în trei perioade distincte, marcate de
ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
cele trei reforme ale învățământului. Prima dintre ele a fost reforma din 1948-1949, care, în esență, a instalat
un sistem-copie a sistemului educațional din URSS, cea de-a doua a fost reforma din 1958, care a
liberalizat mai multe segmente ale sistemului de învățământ, precum și cea de-a treia din 1972, care din nou
restricționa sistemul și readucea ideologia național-stalinistă în sistemul educațional. Această reformă urma
modelul schimbărilor din societatea românească.
Sistemul educațional românesc s-a inspirat din curente internaționale. În perioada interbelică ne
ghidam după Școala Franceză, cu focus înspre artă, literatură, istorie, democrație, filosofie etc., între
1930-1944, din Școala Germană, în special în ceea ce înseamnă domeniul tehnic, iar după al Doilea Război
Mondial, școala sovietică rusă ne îndrepta către matematică, fizică, chimie etc. În prezent, sistemul nostru
educațional nu are o influență clară, ci este un hibrid între școlile americane, englezești și cele europene.
Școala este şi trebuie să fie etalonul civilizaţiei unui popor, starea ei intelectuală depinzând de
înzestrarea umană, dar şi de cea materială.
Înainte de 1989…
Reforma implementată de umanistul şi patriotul Spiru Haret a
reuşit să ridice mult nivelul şcolii româneşti. Spiru Haret era
împotriva examenului-loterie şi examenului-fraudă. Spiru Haret
considera că un examen trebuie redus la un număr de cunoştinţe
esenţiale, urmând să se constate nu volumul de cunoştinţe memorate
de candidat, ci până la ce punct instrucţiunea i-a format spiritul şi
judecata. În concepţia marelui om, şcoala este izvorul ce trebuie să
întreţină progresul naţiunii şi a urmarit ca ministru al cultelor şi
instrucţiunii publice, în cele trei legislaturi – 1897-1899; 1901-1904
şi 1907-1910 – să impună reforma prin preocuparea de a lega şcoala
de viaţă, de practică, fiind conştient de interdependenţa existentă între
produsul şcolii şi nivelul de dezvoltare economică şi socială a ţării.
La peste 100 de ani de la gândirea şcolii ca lăcaş al
„educaţiei sociale, civice şi patriotice” , se pare că ne îndepărtăm de acest concept implementat de marele
om Spiru Haret.
După 1989…
La treizeci și trei de ani de la Revoluţie, se pare că şcoala românească nu a evoluat prea mult, iar
politicile educaţionale au fost implementate haotic, dovadă certă a incompetenţei guvernelor din 1989 și
până azi, căci problemele şcolii româneşti nu pot fi eradicate atât timp cât problemele sociale există.
Prima lege a Educației de după Revoluție, era adoptată în 1990 și decidea introducerea examenului
de capacitate. Urmau lansarea reformei comprehensive, cuprinzătoare a învățământului în 1996, elaborarea
unui nou Curriculum Național în 1999, introducerea de manuale alternative pentru ciclul primar, gimnazial
și liceal, înlocuirea trimestrelor cu semestrele.

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
 În România, după 1990, universitățile au fost primul tip de instituții în care au început reformele de
democratizare a educației. Au obținut autonomie, un obiectiv imposibil de atins în timpul regimului
comunist. Profesorii au încercat să se adapteze la un curriculum asemănător cu cel al omologilor lor din
Occident. După 1990, au fost începute mai multe proiecte supervizate de către țări din Uniunea Europeană și,
de asemenea, în colaborare cu SUA, obținerea unor proiecte și burse. Scopul principal era adaptarea la
Sistemul european al învățământului superior. Notabil a fost și efortul de recunoaștere a Diplomelor emise în
România, de alte țări europene, și cel pentru dezvoltarea de programe internaționale
De asemenea, se lucrează cu noi Planuri-cadru de învățământ, la baza cărora stă un sistem de
principii generale, orientat spre a facilita formarea unei noi culturi curriculare. Pe hârtie, totul dă bine, însă
în realitate, schimbarea dorită prin aceste principii generale nu atinge straturi mai profunde, lucru necesar
evoluției din cadrul sistemului.
În România anilor 2010, deveneam conștienți de existența a cât mai multe discipline care nu îi
ofereau elevului nici informațiile și nici abilitățile de care avea nevoie în societate. De asemenea, se constata
absența continuității și stabilității, atât în politică, cât și în politicile educaționale, fiecare dintre partidele sau
alianțele politice care s-au perindat pe la guvernare nereușind să realizeze o reformă în adevăratul sens al
cuvântului. Din contră, căutând să vedem rezultatele, ies la suprafață cele negative, cele care conduc la
abandonul școlar, dar și la concluzia că tinerilor le lipsește îndrumarea necesară pentru a-și găsi direcția
către care vor și pot să meargă.
Această perioadă poate fi, totuși, caracterizată drept cea mai activă din punct de vedere al
modificărilor aduse sistemului românesc de învățământ, însă, din nefericire, discontinuitatea definește
situația și în anii următori.
Cu toate acestea, România a eșuat în reformele educaționale din ultimii 10 ani. Aceasta reiese din
cele mai recente date Eurostat cu privire la obiectivele care ar fi trebuit atinse până în 2020.
Imediat ce a venit pandemia și școlile au fost părăsite, educația a fost pusă în pericol. La fel era și
sănătatea noastră, astfel că decizia luată atunci, într-un moment de incertitudine, lipsă de informare și
nepregătire a sectorului medical, a fost justă. Pe 11 martie, într-o zi de miercuri, am stat acasă crezând că va
fi doar pentru o săptămână și că e șansa noastră să ne reîncărcăm bateriile. Ce s-a întâmplat apoi, însă, este
altă poveste.
Într-adevăr, nu este vorba tocmai despre o involuție, pentru că încercări de a remodela sistemul au tot
fost, chiar și reprezentate de experimente eșuate, dar categoric nu este evoluție. Anii trec, lumea se dezvoltă,
merge mai departe, cerințele se schimbă, iar noi trebuie să ne adaptăm, să ținem pasul cu această
metamorfoză, chiar dacă poate însemna să riscăm și să renunțăm la pașii mărunți, în favoarea unora care să
ducă, eventual, la afundarea într-o stare de perplexitate mai gravă decât cea în care ne aflăm.
Bibliografie:
Anghel Manolache şi Gh. Pârnuţă - Istoria învăţământului din România(vol. I şi II),
Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1993.
Ionescu, Miron - Educaţia şi dinamica ei, Editura Tribuna învăţământului, Bucureşti, 1998.
ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
 EROISMUL, O JERTFĂ SUPREMĂ!
MONUMENTUL CALVARUL AIUDULUI

Prof. Caliţa Costina

Şcoala Gimnazială „Duiliu Zamfirescu”, Focşani

„Eroismul este triumful sufletului asupra cărnii.” (Henri-Frederic Aniel)

„Eroismul este puterea de a ne învinge pe noi înşine pentru a face să triumfe
valorile ideale dictate de propria noastră conştiinţă.”(Ion Găvănescu)
„Fă tot ce faci din Iubire. Şi aşa totul va fi mare. Chiar fapta măruntă.
Stăruinţa în faptele mărunte, din Dragoste, înseamnă Eroism.”(Sfântul Josemaria Escriva)
„Eroismul nu este decât rezistenţa la sfinţenie.” (Emil Cioran)
„Eroismul este arta de a sluji neamului prin sacrificarea ta.” (Nichifor Crainic)
Am găsit mai multe definiţii ale eroismului, dar în rândurile următoare aş dori să vorbim despre eroi,
despre eroii- martiri sau despre vieţi dedicate lui Dumnezeu şi neamului românesc şi despre un monument
închinat acestora. După cum ştim cu toţii, este mai uşor să defineşti un erou, dar este mai greu să devii unul,
la fel cum este mai uşor să defineşti martirul, dar este mai greu să intri în pielea lui. Atât eroii, cât şi martirii,
primesc moartea în numele credinţei şi nu se poate vorbi de un erou-martir fără Dumnezeu şi fără naţia sa.
Poporul român s-a născut creştin, iar cultul eroilor români înseamnă cinstirea memoriei celor care şi-au
jertfit viaţa pentru credinţa şi ţara noastră.
Un loc reprezentativ, unde sunt pomeniți eroii-martiri din închisorile comuniste este
MONUMENTUL CALVARUL AIUDULUI. Iniţiativa înălţării acestui monument a avut-o un fost luptător
anticomunist Gheorghe Brahonschi, ca simbol al biruinţei lui Hristos, prin aleşii săi, împotriva prigonitorilor
comunişti – atei. Locul ales pentru ridicarea acestui monument a fost Râpa Robilor, care îşi leagă numele de
închisoarea de la Aiud şi de cumplita perioadă 1947-1964, ani în care elita patriotică a ţării noastre, preoţi,
intelectuali, elevi, studenţi, tărani şi toţi cei ce cutezau să se opună asupritorilor, a fost târâtă în închisori,
torturată şi ucisă. Închisoarea din Aiud a fost transformată, începând cu anul 1947, în centru de exterminare
pentru cei ce se opuneau puterii, iar cuvintele înfometare, tortură, bătaie, moarte brutală prin împuşcare erau
la ordinea zilei. Aici este locul în care erau aruncate trupurile deţinuţilor politici, pentru a nu fi identificate
vreodată.
În anul 1992, în acel loc, s-a ridicat un monument şi un aşezământ monahal. Monumentul a fost
terminat şapte ani mai târziu şi este numit Calvarul Aiudului, iar schitul poartă hramul Înălţării Sfintei Cruci.
Monumentul este deosebit de interesant din punct de vedere arhitectonic, mai mult lung decât lat,
începe pe buza prăpastiei şi se continuă până aproape de partea de jos a cesteia. Deasupra clădirii sunt 14
cruci, pe două şiruri, îmbinate, suport pentru crucea imensă, puţin înclinată. Cele 14 cruci reprezintă martirii
care duc pe umerii lor crucea cea mare , suferinţa acestui neam românesc. Pe braţele crucii sunt două găuri,
simbol al ochilor plânşi îndreptaţi spre Dumnezeu, singurul reazem al acestor oropsiţi, ai neamului românesc
în sine.

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
 Este o mănăstire atipică, lungă şi strâmtă, ca o prelungire a
unei suferinţe care nu se mai termină. Cobori pe un lung şir de trepte
spre altarul care este luminat de două candele. O atmosferă de pace
şi sfială, plus enorm de multă durere. Pe pereţi nu sunt icoane, ci doar
plăci comemorative unde poţi vedea o înşiruire de nume, pe care nu
le poţi cuprinde cu privirea, iar citirea lor îţi provoacă o imensă
durere. Sunt mii de nume ale celor ucişi sau întemniţaţi. După
fiecare nume este trecută ocupaţia pe care o avea: generali ai armatei,
avocaţi, ingineri, ţărani, dar şi mulţi elevi şi studenţi. În dreptul
unora este trecută şi litera „e” care înseamnă „ executat în
închisoare.”
Osuarul cu sfintele moaște care s-au găsit până acum la
săpăturile din Râpa Robilor se află sub altarul din interiorul
monumentului. Tot acolo se află și Icoana Maicii Domnului cu
sfinții închisorilor.
Ca un testament profetic, rămân peste generații aceste
cuvinte ale părintelui mărturisitor Liviu Brânzaș: „Iată-ne reîntorşi acasă. Aiudul este, de fapt, casa noastră.
Aici suntem noi înşine. Sunt convins că va veni o vreme când va constitui un titlu de onoare şi nobleţe
naţională când cineva va spune: “Şi tatăl meu a fost la Aiud!”.
Construcția s-a finalizat în anul 1999, iar în anul 2000, de ziua Înălțării Sfintei Cruci,
IPS Bartolomeu Anania, trecut și el prin temnița Aiudului, a sfințit Sfânta Masă din interiorul monumentului.
Așadar, monumentul de la Râpa Robilor nu este doar „mormânt al celor fără de morminte” şi simbol
al rezistenţei jertfelnice împotriva comunismului, ci o adevărată biserică a „celor prigoniţi pentru dreptate”.

Bibliografie:
1. https://www.fericiticeiprigoniti.net/fototeca/212-monumente/1048-monumentul-calvarul-aiudului
2. Lumea credintei, anul III, nr. 6(23)
3. https://zdocs.ro/doc/martirii-inchisorilor-comuniste-eroi-m6ygdl5d4r6v
4. https://www.slideshare.net/CristinaAndrei5/monumentul-calvarul-aiudului-o-prezentare-de-dr-dan-
teculescu

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
 ÎNTRU SLAVA EROILOR NOȘTRI!
Prof. Valentina Antal
Școala Gimn. Nr. 1, Brusturi

Eroismul este, conform

definiției din dicționar, capacitatea
cuiva de a săvârși fapte mari de
vitejie, de a acționa asemenea unui
om curajos, de a avea un spirit
jertfelnic. Prin urmare, eroii erau
capabili de fapte extraordinare, erau
– poate - oameni simpli, fără calități
ieșite din comun, dar care care
acționau cu multă dăruire, dragoste,
devotament față de patrie și față de
semeni. Erau capabili de o
asemenea jertfă și dăruire, încât își nesocoteau chiar și viața pentru a-și apăra țara, neamul, și cel mai
minunat dar – credința. Un lucru minunat care ne întristează peste măsură când observăm în prezent lipsa
covârșitoare nu doar a grandiosului eroism de altădată, dar și a unei atitudini cel puțin binevoitoare și cel
mult altruiste în rândul compatrioților noștri. Eroii de altădată erau convinși de necesitatea jertfei lor pentru
binele țării, al compatrioților lor, de aceea jertfa lor era voluntară - nu erau constrânși, amenințați, dar nici
remunerați și nici nu revendicau drepturi de vreun fel. De asemenea, erau sensibili la durerea celorlalți,
pentru astfel de oameni era preferabil să moară ca să-l protejeze pe aproapele lor decât să fie înjughiați toată
viața de conștiință. Din această jertfă curată vine și bucuria autentică. Cel care se jertfește pe sine, se
nesocotește pe sine însuși și „vede” binele celorlați mai presus de binele său egoist. Eroii au pornit pe calea
jertfei și au cultivat acest duh. Noblețea și mărinimia le dădeau bucurie, vioiciune sufletească, de aceea
moartea nu îi mai înspăimânta. Faptele eroice, vitejești le pot face doar oamenii care au o inimă mare, iar
când aceștia se hotărăsc chiar să și moară pentru idealul lor, nu se mai tem de nimic.
Astfel de eroi a dat Atotbunul Dumnezeu să se nască și în țara noastră, și putem și noi să ne mândrim
cu voievozi, conducători, călugări, preoți, intelectuali, oameni simpli, din atâtea categorii profesionale și din
diferite clase sociale! Români cu care ne putem mândri în orice loc și în orice timp! Români care te fac să te
simți cu adevărat mândru că ești român! Aș dori să mă refer cu precădere la acei eroi naționali pe bună
dreptate și pe merit supranumiți „sfinții închisorilor comuniste”. Toți strălucesc ca niște stele pe
firmamentul țării românești, dar câteva nume ies în evidență tocmai prin cei care le-au fost „colegi” de
suferință. Un nume din acesta „mare” este părintele Justin Pârvu. Mărturisirile sfinției sale sunt pur și
simplu cutremurătoare. „Și eu, când am intrat pe drumul acestei cruci, am fost descumpănit la început și

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
neîncrezător în biruința asupra suferinței. Când am intrat prima dată în celula din Aiud , primul simțământ a
fost că celula va fi mormântul meu. Dar lucrurile nu s-au întâmplat așa deloc. Am găsit aici tineri care erau
condamnați de Antonescu din 40 – 41, deci care aveau deja câțiva ani buni de închisoare. Atâta caracter și
atâta tărie sufletească am putut găsi la cești tineri, încât pentru mine, celula a devenit mormânt al învierii al
strălucirii harului dumnezeiesc.» tot părintele Justin Pârvu vorbește despre descompunerea sufletească și
trupească pe care o sufereau deținuții, dar cea mai mare și mai grea armă de descompunere era singurătatea.
Oamenii lui Dumnezeu, însă, tocmai în acestă mare singurătate au început să simtă mai profund și să
determine Duhul lui Dumnezeu să lucreze în ei. Rugăciunea a fost salvarea tuturor, în colțurile celulei se
rosteau acatiste și paraclise fără cărți, din memorie. Existau deținuți care știau pagini întregi din Filocalie.
Acolo, în închisoare, spune părintele Justin Pârvu, au fost lipsiți de drepturile creștinești, dar au câștigat
raiul lăuntric. Tocmai pentru această jertfă supremă a lor, continuă sfinția sa, eroii români s-au ridicat
deasupra altor popoare care au luptat împotriva asupritorilor atei, tineretul din 1948 a fost neamului nostru.
Deoarece, de exemplu, în Suceava, prin 1949, când se făceau infamele arestări, copii de sân erau duși cu
mamele și cu tații lor la anchetă. Ce jertfă mai plăcută și mai curată poate fi decât a acestei generații în fața
căreia noi trebuie să ne închinăm? Părintele Justin Pârvu ne sfătuiește să ne apropiem de jertfa lor cât putem
de mult și ne cere să aducem la lumină sfințenia lor și să ne închinăm lor ca unor minunați sfinți care se
roagă pentru noi. Unul din multele – puținele (nu sunt eu în măsură să judec acest lucru) motive care ne fac
mândri că suntem români e, fără nicio îndoială, faptul că avem compatrioți și sfinți mari, uriași ca acei
români la care face referire părintele Justin Pârvu. Prin urmare, nu putem să le aducem laude suficient de
mari pe măsura străduințelor și jertfei lor, dar putem rosti ca în acatist „Bucurați-vă, Sfinților Mărturisitori,
care în temniță, Golgota neamului românesc ați suit!”
Ciprian Voicilă spune despre acești minunați sfinți ai temnițelor
comuniste că își reflectă amplitudinea ființei lor și în gesturile mici,
aparent banale, aparent insignifiante. În boabele de rouă se răsfrâng nu
de puține ori razele soarelui. Dar aceste gesturi mici și mărturisiri
hotărâte ale adevărului îi fac pe sfinții aceștia minunați niște coloși
între eroii neamului nostru. Multe din faptele și întâmplările care au
marcat semnificativ viețile sfinților închisorilor cuprind în ele un
înțeles pe care noi, oamenii moderni, trebuie să-l descoperim, să-l
înțelegem și să-l facem viu, eficace în propria noastră existență.
De exemplu, în 1951 i se propune prințului Alecu Ghica să dea
o declarație falsă din care să reiasă că Lucrețiu Pătrășcanu a fost
informator al Siguranței legionare în timpul în care prințul Ghica fusese
șef al Poliției Capitalei. Răspunsul nu s-a lăsat așteptat: „Domnule ministru! Pe mine, ca și pe toți camarazii
mei din Legiune, căpitanul Corneliu Codreanu m-a învățat că-n luptă e mai bine să cazi pe câmpul de onoare,
decât să învingi printr-o mișelie îndreptată împotriva dușmanului. De aceea, Nu-ul meu este categoric și
onoarea mea nu-i de vânzare. Nu pot accepta o libertate în schimbul ticăloșiei pe care mi-o propuneți.”
ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
 Doctorul ftiziolog Constantin Banu, după ce a fost eliberat, face primul său drum într-un sat al
Olteniei, unde se retrăsese la pensie președintele Tribunalului Militar care îl condamnase . I-a întins mâna
acestuia și i-a spus, în timp ce fostul judecător era în mod vădit cuprins de panică: „Domnule colonel, am
venit direct din închisoare la dumneavoastră ca să vă mulțumesc. Sunt cel pe care l-ați condamnat cu mulți
ani în urmă, iar faptul pentru care vă sunt recunoscător este că în închisoarea în care m-ați trimis, L-am găsit
pe Dumnezeu!”
În 1952, poetul Andrei Ciurunga își ispășea pedeapsa nemeritată și nedreaptă în Colonia Peninsula de
la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Iar în noaptea de Paști i-a venit rândul să facă de planton în baraca sa.
Când a trebuit să dea raportul, conștiința l-a împiedicat să spună că în schimbul său nu s-a întâmplat nimic,
așa că a declarat: „În timpul servicului meu, a înviat Hristos!” Plutonierul, când și-a revenit din șoc, l-a
băgat la carceră timp de trei zile, cât a fost sărbătoarea Sfintelor Paști.
În timp ce părintele Justin Pârvu era închis la Aiud, într-o iarnă a fost introdus în celulă un tânăr ale cărui
picioare erau pline de răni. Avea niște bocanci, dar nu aveau tălpi. Părintele Justin a trimis acasă o

scrisoare prin care își ruga familia să-i trimită o pereche de bocanci. Când i-a primit, părintele Justin i-a dat
fără nicio ezitare tânărului și i-a zis: „Iată, mă frate, ține această încălțăminte și bucură-te de ea, că mie nu-
mi mai trebuie, eu sunt mai vechi aici și mă descurc!” Când s-au încheiat cei 12 ani de condamnare,
Părintele Justin a fost întrebat dacă mai crede în Dumnezeu, și pentru că răspunsul a fost afirmativ, a mai
primit patru ani. Dar și oameni simpli, din popor, au preferat torturile și moartea decât să se supună
planurilor comuniste. Povestește părintele Justin Pârvu despre o mamă care n-a vrut să divulge locul în care
se ascunsese fiul ei. De aceea i-au zdrobit pieptul în țâțâna ușii, după 10 zile a murit, fiul ei a fost găsit și a
murit și el, împușcat.
Concluziile cele mai corecte le pot trage tot oamenii care au trăit plenar aceste idealuri înalte și
înțeleg cel mai bine lucrurile, în toată profunzimea lor. „Aici suntem straja Europei, aici suntem vârful de
sabie al întregii culturi și civilizații europene. Ei spun că suntem înapoiați. Suntem într-adevăr înapoiați, dar
ridicăm biserici, construim altare și suntem turnul de apărare pentru spiritualitatea țării noastre și a Europei.
Ei nu mai sunt, s-au pierdut în dolari și în aur. Aici în Europa stă de strajă România, țara noastră
sfântă și osemintele acestea vorbesc oricând peste veacuri de ceea ce este românul. Temnița a fost o chemare.
ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
După o perioadă de îndoieli și întrebări, a urmat o perioadă de pace. Ea începea când reușeam să pătrundem
în interiorul nostru. Aceasta e cea mai importantă experiență pe care o poți avea în timpul vieții: de a te
cunoaște pe tine însuți.
A fost total și simplu că noi ne redescopeream la acele ore pe patul suferinței: era o chemare.
Temnițele comuniste erau fabrici de martiri în cel mai literal sens al cuvântului. Noi eram martori ai
degradării propriului trup. De la un anumit stadiu nu mai eram în stare să simțim nimic – era ca o pace
adâncă. Personal, eu nu am mai simțit durerea. Eram în elementul meu, mai fericit decât atunci când eram
afară liber, în lume. Aceasta și pentru că viața noastră spirituală devenea din ce în ce mai puternică, cu mult
mai puternică decât era înainte de detenție. Acelea erau zile de sacrificiu și de jertfă, extraordinare și unice.”
(Părintele Justin Pârvu)

Bibliografie
Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire Duhovnicească, Ed. Evanghelismos, București, 2017
Sfinții închisorilor, Petru Vodă, 2019

,,Jertfă și recunoștință"
Premiul II- Festivalul-concurs ,,Parada personajelor", 2022

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
 GEORGE TOPÂRCEANU-PRIZONIERATUL DIN BULGARIA
Prof. Camelia Ciobotenco
Şcoala Gimnazială Nr. 97, Sector 4, Bucureşti

Cei mai mulţi dintre noi, când spunem George Topîrceanu, ne gândim în primul rând la Rapsodii de
toamna şi la versurile care ne traspun în admosfera mirifică a toamnei: A trecut întâi o boare / Pe deasupra
viilor / Şi-a furat de prin ponoare / Puful păpădiilor. Puţină lume ştie însă că George Topîrceanu a fost
înrolat la începutul Primului Război Mondial, fiind sergent într-un regiment de artilerie grea, a luptat la
Turtucaia şi s-a numărat printre cei 28.000 de prizonieri, ajungând, vreme de doi ani, în Bulgaria. Amintirile
din prizonierat publicate, pentru prima dată, cu puţină vreme înainte de timpuria moarte a scriitorului, sub
titlul de Pirin-Planina, epizoduri tragice şi comice din captivitate, prezintă, într-o lumină diferită, faţă de
tratatele de istorie, un episod important din istoria Marelui Război, şi anume frontul din sud, unde armata
română înregistrează prima mare înfrângere.
La 28 iunie 1914, lumea, şi aşa destul de agitată a Balcanilor, butoiul cu pulbere al Europei, este
zguduită de un nou asasinat, şi anume moştenitorul tronului austro-ungar, prinţul Franz Ferdinand împreună
cu soţia sa, Sophie Albina Chotek. Franz Iosef, bătrânul împărat al Imperiului austro-ungar, la cei 84 de ani
ai săi, după ce şi-a dedicate întreaga viaţa unui imperiu pe care l-a văzut treptat prăbuşindu-se, fiind pe
tronul Vienei din 1848, şi după ce familia sa a fost măcinată de asasinate şi atentate, cedează la insistenţele
împăratului Germaniei - Wilhelm al II-lea - şi declară război Serbiei, la 28 iulie 1914.
Motivate de existenţa alianţelor şi tratatelor cu caracter defensiv, marile puteri vor intra pe rând în
conflict, generând în cele din urmă primul război cu caracter mondial. Întreaga planetă va fi afectată, direct
sau indirect, bătrânul continent fiind cel mai lovit. Europa, şi lumea, nu vor fi în stare să oprească tăvălugul
decât peste mai bine de patru ani, deşi mesajul de început ne trimitea cu gândul că la sfârşitul anului 1914 se
va semna pacea.
România, membră a Puterilor Centrale, plecând de la
caracterul defensiv al tratatului, refuză intrarea în război de partea
Austro-Ungariei şi alege neutralitatea până în 1916, când semnează
cu Antanta, având ca prioritate frontal din nord. Zona de sud, graniţa
cu Bulgaria, membră a taberei Puterilor Centrale, urma să fie
apărată cu aportul substanţial al Rusiei. Pentru că nu s-a respectat
acordul, armata română este nevoită să facă faţă singură atacului germano-bulgar din sudul Dobrogei.
Pe data de 1 septembrie 1916, trupele bulgaro-germane, conduse de mareşalul August von
Machensen, vor declanşa atacul de la Turtucaia, oraş situat în faţa Olteniţei, pe celălalt mal al Dunării,
considerat ca bază de plecare excelentă în caz de atac românesc împotriva Bulgariei, urmând să se
construiască, între Olteniţa şi Turtucaia un pod de pontoane. Cum însă, campania armatei română prevedea
ofensivă pe frontul de nord, în Transilvania, împotriva Austro-Ungariei şi defensivă pe frontul de sud, faţă
de Bulgaria, podul de vase nu a mai fost construit.

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
 La Turtucaia au murit în septembrie peste 6 000 de români, iar 28 000 au fost luaţi prizonieri, printre
ei numărându-se şi Topârceanu. De la evenimentul tragic de la Turtucaia şi de la încercarea dramatică de a
trece Dunărea înot, poetul ne transpune în lumea mizeră a lagărelor de prizonieri soldaţi în care a ajuns, după
ce a evitat să se declare ofiţer, anticipând soarta mult mai dură suportată de aceştia. În vremea asta, undele
tulburi ale fluviului erau pline de capete. Se agăţau de de orice – de o scândură, de un buştean, de un snop
de nuiele; mulţi se înecau îndată; unii istoviţi, încercau să se întoarcă la mal, pe când alţii se lăsau în voia
apei, ajungând până la ostrov. Arareori câte unul apuca să puie piciorul pe celălalt mal, unde se mistuia
numaidecât parcă-l înghiţea pământul….Puteam să înot bine, dar niciodată nu m-aş fi încumetat să trec
Dunărea. Din întreaga relatare a prizonieratului din Bulgaria ne atrage atenţia un episod tragic-comic,
petrecut la poalele Munţilor Rodopi, unde prizonierii români se vor întâlni cu
prizonieri francezi, de pe frontal din Salonic: Pe gardul de sus al unei
gospodării de machedonţi ce părea pustie, şi-a făcut pe neaşteptate apariţia o
pisică. Franţujii o văd şi, cât ai clipi, au şi organizat o mişcare strategică de
învăluire, unii pe o parte, alţii pe alta. Au închis-o într-un semicerc larg de
tiraliori, care încep să strângă rândurile pe nesimţite, cu precauţie. Pisica stă
la soare pe gard şi se linge, nepăsătoare, fără să bănuiască ce i se pregăteşte.
Un franţuz s-apropie şi dintr-o dată o loveşte în cap cu un lemn….au ciopârţit
apoi pisica în bugăţi cam de aceeaşi mărime, pe care le-au aruncat în gamela de pe foc, să fiarbă. Oamenii
noştrii se uitau – şi parcă tot nu le venea să creadă…Numai la urmă, când i-au văzut că-şi impart fiertura,
şi-au întors capul:
-Ai văzut, mă?
-Adminteri, sunt boieri…nu vor să mănânce toţi dintr-o oală…
Memoriile lui Topârceanu îi ajută, pe toţi cei care au plăcerea să le lectureze, să vadă războiul nu
prin prisma uniformelor elegante şi a actelor de bravură, ci prin prisma suferinţei umane prezentă atât printre
cei dornici să participe în mod direct, cât şi a celor care se regăseau, împotriva voinţei lor, printre victime. O
lecţie de istorie de şi viaţă care ne face pe toţi să nu uităm să învăţăm din greşelile trecutului.
Bibliografie:
A. Iordache, România în anii Primului Război Mondial, în Istoria Românilor, vol VII, tom II, De la
independenţă la Marea Unire (1878-1918), coord. Gheorghe Platon, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003.
G. Topârceanu, Amintiri din luptele de la Turtucaia. Pirin Planina (episoduri tragice şi comice din
captivitate). Memorii de război, Prefaţă şi dosar iconografic de Daniel Cain, Editura Humanitas, Bucureşti,
2014.

,,La Paști"
Premiul I- Festivalul-concurs ,,Parada personajelor", 2022

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
 SLOVELE CĂRȚII AU PRINS VIAȚĂ ÎN BISERICĂ
Prof. Dranca Mihaela
Lic. T. ,,Mihai Eminescu". Dumbrăveni

În procesul de formare a poporului nostru, de la primirea Evangheliei predicate de Sfântul Apostol

Andrei, rolul Bisericii a fost decisiv în cristalizarea conştiinţei de neam, în susţinerea identităţii naționale, în
formarea şi dezvoltarea limbii române literare, aşa cum inserează Mitropolitul Antonie Plămădeală, în una
dintre scrierile sale: ,,Pentru vremea când încă nu existau şcoli ca atare, când învăţătura se preda oral, de la
om la om, şi când singurele cărţi erau cele de literatură religioasă, acestea au îndeplinit, fără nicio îndoială,
rolul de manuale de învăţământ. În primul rând, au fost cărţi de citire, buchii ale ştiinţei de carte, primele
arme, primele mijloace de lucru împotriva analfabetismului, primele semne ale culturii. Că a fost aşa şi că
există net conştiinţa acestei funcţii şi că își dădeau seama de importanţa ştiinţei de carte o vedem limpede în
multe din prefeţele cărţilor religioase”.
De-a lungul istoriei, fiecare mare domnitor a fost sfătuit de o mare
personalitate duhovnicească, care l-a ajutat să fie demn: Mircea cel Bătrân de
Sfântul Nicodim de la Tismana; Sfântul Neagoie Basarab de Sfântul Nifon,
Patriarhul Constantinopolului; Sfântul Constantin Brâncoveanu de Sfântul
Antim Ivireanul; Sfântul Ștefan cel Mare de Sfântul Daniil Sihastrul; Vasile
Lupu de Sfântul Varlaam. Marii Ierarhi ai Bisericii au fost și mari întemeietori
de școală și primii profesori ai învățământului. Prin acești oamenii, care s-au
îngrijit de învăţătura şi cultura creştină, mănăstirile sunt adevărate şcoli ale
poporului nostru, înainte ca şcoala să devină o instituţie finanţată de Stat.
Școala și Biserica, cele două instituții au un rol important în societatea românescă, în viața culturală
și spirituală a românilor. Sfântul Grigore de Nyssa afirma ,,voia lui Dumnzeu cea desăvârșită este de a-și
întipări cineva în suflet chipul viețuirii bine credincioase”, demers posibil doar prin șirul unor acțiuni
educative.
În contextul secularizării actuale, când valorile tradiţionale sunt depreciate, iar educaţia este supusă
unor schimbări de paradigmă, tinerii au tot mai multă nevoie de sprijinul Familiei, al Școlii și al Bisericii,
întrucât doar prin promovarea modelelor autentice vor putea să discearnă între provocările actuale și
perspectivele de viitor.
În educaţie, Biserica a avut un rol semnificativ de-a lungul istoriei poporului român, contribuind la
organizarea şi îmbogăţirea educaţiei şi a culturii naţionale. Şcoala românească a luat fiinţă în tinda Bisericii
şi a continuat să existe şi să se dezvolte în strânsă legătură cu aceasta. Primii învățători ai elevilor au fost
preoții și diaconii, care au contribuit la formarea lor. Scrisul și socotitul le-au deprins din cărțile bisericești și
Sfânta Scriptură. Școala cea mai veche, din țara noastră (1495) a fost
întemeiată lângă biserica Sfântul Nicolae din Șcheii Brașovului.
Pe lângă unele mănăstiri s-au format adevărate centre de cultură,
principalele surse de instruire sprijinite de domnitori. Mănăstirea Trei Ierarhi a
ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
lui Vasile Lupu, dar și Mănăstirea Hurezi a lui Constantin Brâncoveanu, ambele, în egală măsură, au
desfășurat cursuri, ateliere artistice, tipografii, adică laboratoare în care se "prelucra" limba poporului român,
cultura lui și tocmai prin ele se transmitea credința ortodoxă și conștiința
unității de neam.
Prima școală românească a fost clădirea bisericii. Primii învățători
au fost preoții și diaconii. Primele manuale au fost Sfânta Scriptură și
cărțile bisericești. Copiii erau pregătiți în principal pentru a deveni diaconi
și preoți ai Bisericii. În spațiul românesc, Biserica a fost școală, iar neamul
nostru conștientizează că omul, pentru a trăi bine pe acest pământ, are Mănăstirea Hurezi
nevoie de credința în Dumnezeu. De aici a început totul. Așa au început traducerile de cărți, tiparul și școala,
așa cum o avem noi în timpurile moderne. Primele tipografii românești au fost în mănăstirile ortodoxe.
Prima tipografie datează din anul 1508, la Mănăstirea Dealu, anul editării unui Liturghier la inițiativa
voievodului Radu cel Mare.
Educaţia contribuie la existenţa în spirit a fiinţei umane, împlinindu-se neîntrerupt dintr-un imperativ
pornit din străfundul fiinţei omeneşti. Este raţiunea pentru care cele mai importante instituţii - Familia,
Şcoala şi Biserica - îşi conjugă eforturile: părinţii îşi îndrumă copiii spre un rost de trăire mai înaltă; dascălii
cultivau în ucenici virtuţi vrednice de strădanii istovitoare. Biserica tinde să-şi desăvârşească fiii ei
duhovniceşti după modelul Omului desăvârşit, Care este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. În toate cazurile,
omul, ca subiect al acţiunii educative, stă în centrul educaţiei şi constituie, în sine şi prin sine, pârghia unei
creşteri, rotunjiri şi împliniri spirituale.

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
 BISERICA DE PE DEAL
Prof. Elena Ciobotaru
Șc. Gimn. ,,Ion Basgan", Focșani

Mănăstire de călugări de la întemeierea sa (secolul XV după unele surse) și până la desființarea prin
decretul comunist nr. 410/1959, Mănăstirea Dălhăuți a fost reactivată în anul 1990, ca mănăstire
de călugărițe.
Mănăstirea Dălhăuți este un vechi lăcaș de cult ortodox situată în mijlocul pădurilor de fag și stejar
de pe dealul Deleanu, aparținând satului Dălhăuți. O legendă spune că mănăstirea ar fi luat ființă încă din
secolul al XV-lea, când doi ciobani originari din Dobrogea, Anufie si Irapalie Dălhăuș, au văzut în inima
pădurii o lumină neobișnuită și au auzit un glas spunându-le: "Aici este izvorul darurilor Mele". Cei doi frați
au înțeles că Maica Domnului dorește să se înalțe un sfânt lăcaș.
S-au călugărit și au pus bazele așezământului monahal, construind biserica având hramul Izvorul
tămăduirii. Conform unui document din Arhivele Naționale, satul a fost întemeiat mult mai târziu.
Legenda acestui loc binecuvântat menționează numele unui ucenic al Sf. Nicodim de la Tismana care
i-a ajutat pe cei doi frați. Un loc ales prin voie binecuvântată și loc de jertfelnicie!
Mănăstirea este renumită atât pentru viața întru rugăciune, dar mai ales pentru binefacerile Maicii
Domnului arătate celor ce s-au rugat și se roagă înaintea icoanei făcătoare de minuni numită și Anufiana sau
„Hodighitria” („Cea care arată calea”).
,,Legenda icoanei spune că ar fi una dintre cele șapte icoane
pictate de însuși Sfântul Apostol și Evanghelist Luca, dar specialiștii
sunt însă de părere că icoana a fost pictată câteva secole mai târziu,
fiind o copie după o icoană a Sfântului Apostol și Evanghelist Luca.
Anufie Dălhăuș, ctitorul legendar al mănăstirii Dălhăuți, ar fi adus-o de
la Constantinopol, după cucerirea de către turcii lui Mehmed al II-
lea Fatih (1453). Pe drumul de întoarcere, Anufie a fost însă prins și
jefuit de turci, iar icoana - tăiată cu iataganele și aruncată în podul unui
Mănăstirea Dălhăuți
grajd. Batjocura turcilor nu a rămas însă fără urmări: în timpul nopții,
un vuiet neobișnuit a cutremurat grajdul, iar caii, speriați, au început să se omoară între ei. Zgomotul si
nechezatul cailor au alertat grăjdarii, care și-au găsit și ei sfârșitul în acel haos. Starețul Anufie a încercat să le
explice turcilor cauza acestui dezastru prin intervenția Maicii Domnului, dar a fost condamnat la moarte, iar
icoana a fost aruncată în mare. Monahul scăpă însă cu viață datorită faptului că ienicerul care trebuia să-l
omoare era un român ajuns în robie la turci. Acesta îl eliberează, cu condiția să nu mai calce prin
Constantinopol. Întors în țară cu sentimentul amar al pierderii icoanei sfinte, Anufie se retrage pe malul Mării
Negre, să mediteze în singurătate. Seara se lasă încet și în decorul de o rară frumusețe, o lumină orbitoare pare
că merge pe apă apropiindu-se tot mai mult, iar Anufie nu-și poate explica acest fenomen. A doua zi, se
întoarce iar la malul mării. De data aceasta, soarele ce se naște din mare îi dezvăluie icoana sfântă plutind pe
apă. Recuperarea icoanei sfinte stârnește lacrimi de bucurie pe obrazul lui întristat."
ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
 Descoperă cu tristețe că fețele Fecioarei și Pruncului Sfânt fuseseră rănite cu iataganele în mai multe
locuri, cicatrici care se văd și astăzi, ca și cum ar fi făcute în carne adevărată. Maica Domnului ține Pruncul în
partea dreaptă, capul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu este lăsat foarte mult asupra Fiului, cu duioșie, iar
fața ei revărsa o lumină profundă.
Una dintre cele mai frumoase reprezentări ale Maicii! Sunt binecunoscute șase tipuri principale de
reprezentare a Maicii Domnului în iconografia ortodoxă:
 Călăuzitoarea; Hodigitria
 Mila Afectuoasă; Eleusa
 Dulcea-sărutare; Glikofilusa
 Milostiva, Panakranta
 Mijlocitoarea, Agiosortissa
 Rugătoarea, - Oranta sau Platitera, Panagia.
Jertfa și dragostea monahului nu a rămas fără răsplată. Deși
a fost transferată în mai multe locuri, prin strădania P.S. Epifanie Mănăstirea Dălhăuți
al Buzăului și Vrancei, icoana făcătoare de minuni a fost reașezată în mănăstirea binecuvântată, ridicată prin
strădania celor doi monahi. Acestea sunt fapte de iubire curată, jertfelnică, fără de care astăzi, noi cei care
ne închinăm Maicii Domnului , nu ne-am fi bucurat de darurile și ocrotirea Maicii prin sfânta sa icoană.
Felurite au fost minunile făcute la icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Dălhăuti. Cele mai
frecvente minuni săvârșite de acestă icoană sunt vindecările de tot felul de boli. Unii creștini capătă răbdare,
liniște și întărire în credință. În acest așezământ călugăresc, din rânduiala Domnului, a viețuit o vreme și
Sfântul Cuvios Stareț Vasile de la Poiana Mărului, petrecându-și viața în rugăciune pentru întreaga omenire.
Ruga este nesfârșită aici, inimile sunt mângâiate, frunțile, luminate și nădejdea izvorăște necontenit.
Aducem recunoștință monahilor, credincioșilor care s-au ostenit și au ridicat acest lăcaș de rugăciune
și închinăciune, viețuitoarelor așezării monahale care adună în jurul lor creștini din Moldova, Muntenia și de
pretutindeni.
Alergăm la Maica Domnului pururea și grabnic ajutătoare în toate nevoile noastre, pentru a aduce
închinare la icoana ce stă mărturie despre milostivirea lui Dumnezeu pentru oameni.

Bibliografie:
-https://arhiepiscopiabzvn.ro/icoana-facatoare-de-minuni-a-maicii-
domnul
-https://doarromania.ro/manastirea-dalhauti-adapostul-minunilor-
savarsite-de-maica-domnulu
-https://www.crestinortodox.ro/icoane-facatoare-minuni/icoana-maicii-

Mănăstirea Hadâmbu

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
 ION CREANGĂ, ÎNVĂȚĂTORUL
Prof. Grigore Anda Andreea,
Colegiul ,,Vasile Lovinescu” , Fălticeni

Ion Creangă reprezintă una dintre cele mai importante personalități ale literaturii române de la
sfârșitul secolului al XIX-lea, creația sa literară influențând până în prezent cultura românească. Așa cum
este știut, omul Ion Creangă a fost preot și învățător, dar nu orice fel de învățător, ci unul care a încercat
reformarea învățământului românesc.
Dacă acceptăm că textul Amintiri din copilărie este o scriere autobiografică și l-am privi pe copilul
Ion Creangă, am fi tentați să credem că nimic nu îl aseamănă pe zbânțuitul de Ion (Nică) al lui Ștefan a Petrii
Ciubotarul din Humulești cu blândul învățător din Țicău. Cu toate acestea, romanul Amintiri din copilărie ne
ajută să vedem o parte din evoluția spirituală a lui Ion Creangă.
Ion Creangă s-a născut și a copilărit într-o epocă în care în satul românesc era privat de accesul la
educație, neexistând școli publice sau profesori. Cei care știau să scrie sau să citească erau foarte puțini, de
obicei aceștia fiind preoții, dascălii, vornicul satului și, cine știe cum, câțiva țărani. Marele noroc al lui
Creangă a fost mama. Smaranda Creangă, celebra mamă a lui Nică, provenea dintr-o familie în care fuseseră
câțiva oameni cu carte (tatăl Smarandei Creangă fusese vornic, iar un unchi, mitropolit), lucru care a
ambiționat-o și care a determinat-o să se încăpățâneze să-și trimită fiul la școală, chiar dacă ea nu știa să
scrie și să citească. Visul mamei era să-și vadă fiul preot.
Formarea lui Creangă începe chiar la
biserica din satul natal unde părintele Ioan de sub
deal și bădița Vasile a Ilioaei, dascălul satului,
organizează o școală la care vin atât băieți, cât și
fete. Din păcate, activitatea acestei școli se sistează
în momentul în care bădița Vasile este luat cu
arcanul și dus la oaste. De aici, traseul scolastic al
lui Creangă se complică deoarece scriitorul ajunge
să învețe în școli din Broșteni, Târgu-Neamț,
Fălticeni și Socola. Toate aceste școli au însemnat,
La cireșe-Premiul II- Școala ,,Ion Basgan" Focșani
Festivalul-concurs ,,Parada personajelor", 2022 bineînțeles, și dascăli diferiți care și-au lăsat
amprenta asupra personalității învățătorului Creangă.
Ion Creangă devine institutor în anul 1864, când Titu Maiorescu, care îi era profesor, îl recomandă pe
postul de suplinitor la Școala primară nr. 1 Iași. În 1872, Creangă își pierde postul de învățător în același
timp cu cel de preot. Până în 1874, Creangă se descurcă destul de greu, însă tot prin intervenția lui Titu
Maiorescu (pe atunci Ministrul Instrucției) revine la catedra la Școala de băieți nr. 4 din Păcurari.
Învățătorul Creangă a reușit să se facă iubit și apreciat de elevii săi încă de la început. Așa se face, că
în anul școlar 1866-1867, clasa învățătorului număra în primul semestru 71 de elevi, iar în al doilea, 93.
Motivul acestei creșteri a numărului de elevi la clasa sa se datora, în primul rând, metodei proprii de predare.
ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
Spre exemplu, pentru a-i face pe elevi să învețe literele, Creangă apela la porecle șugubețe pentru acestea:
litera M era poreclită „crăcănatu’”, G era numită „ghebosu’”, O era „covrigul” etc.
Creangă a fost printre primii care a susținut învățarea interactivă și intuitivă și nu cea prin memorare,
așa cum se întâmpla în acele vremuri. Pentru a face posibilă învățarea intuitivă și interactivă, Creangă
folosea poveștile și punea accent pe înțelegerea lor, nu doar pe citit.
Chiar și Eminescu, care a fost într-o perioadă revizor școlar și a asistat la orele lui Creangă înainte de
a deveni prieteni apropiați, lăuda metoda de predare: „Povățuitorul de cetire prin scriere până acum e cel mai
bun abecedar românesc, aprobat atât de comisia examinatoare, cât și de onor Ministerul. Deosebirea dintre
metoda propusă de această broșură și învățarea rutinară și mecanică, precum se profesează ea în genere în
școlile noastre, este deosebirea dintre învățământul viu și intuitiv și mecanismul mort al memorării de lucruri
neînțelese de copii; este deosebire dintre pedagogie și dresură, predare a citit-scrisului pe care o cunoaște,
după cum se vede, ca un adevărat metodist. Prin metoda veche a silabisirii, a memorării mecanice de semne
și cuvinte, inteligența copiilor nu era cu mult mai bine tratată decât inteligența unui animal, care se deprinde
cu frică și silă la o mulțime de apucături automatice, de care nu-și poate da seama”.18
În 1868, împreună cu alți învățători (C. Grigorescu, G. Ienăchescu, N. Climescu, V. Recenu și A.
Simionescu), Creangă editează un abecedar – Metoda nouă de scriere și cetire pentru usul clasei I primară.
Această lucrare a apărut în 23 de ediții și a reprezentat o lucrare extrem de importantă pentru învățământul
românesc pentru aproape un sfert de secol. Abecedarul lui Creangă era compus din trei părți. Prima parte
conținea 23 de ,,lecțiuni” (primele 10 pentru învățarea literelor mici ale alfabetului latin al limbii române și
lecțiile 11-23 se refereau la grupuri de litere care aveau un rol special în formarea silabelor și pronunțare.
Partea a doua conținea 18 lecții care prezentau grupurile de litere cu probleme ortografice și ortoepice,
noțiuni de gramatică și semnele de punctuație. Partea a treia conținea texte scurte – texte cu învățătură
morală, fabule, poezii și proverbe. Se regăseau texte cu rol moralizator, subiecte din literatura populară,
altele care descriau fenomene meteorologice și unele texte istorice.
Ceea ce este fascinant este modul în care Creangă a rămas în amintirea elevilor săi. Scriitorul Jean
Bart își amintește că învățătorul Creangă era un ins impunător prin înfățișare și prin atitudine. Creangă se
deosebea de ceilalți profesori severi și înăcriți prin figura blândă și jovială, prin comportamentul său atât în
clasă, cât și pe stradă. Învățătorul era preocupat de gramatică și încerca să impună scrisul într-o limbă
română cât mai curată. Tot Jean Bart mărturisea că marele povestitor era preocupat de igienă și nu ezita să
verifice dacă elevii aveau batistă. George Călinescu, în lucrarea Ion Creangă. Viața și opera, spunea că lui
Creangă îi plăcea ordinea și îi învățase pe elevi să plece spre casă grupați câte doi și încolonați. Tot
Călinescu menționează că învățătorul Creangă introdusese la clasă gimnastica mâinilor, ceea ce pentru acea
epocă era o adevărată noutate.
Tot fostul elev al lui Creangă mărturisește că elevii îl îndrăgeau deoarece îi respecta, răspunzându-le
la salut, ceea ce îl făcea diferit de ceilalți profesori care îi tratau cu superioritate. Jean Bart relata că Ion

18
Oana Nistor, Domnul Creangă, învățătorul copiilor, https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/an-omagial/domnul-creanga-
invatatorul-copiilor-151512.html (accesat 14.05.2022).
ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
Creangă avea obiceiul ca, atunci când răspundea la salutul să-și ridice pălăria, iar copiii treceau de mai multe
ori prin dreptul învățătorului pentru a-l face să repete gestul.
Creangă nu ezita să intre în jocul și voia copiilor. Dacă în clasă încerca să le câștige încrederea
elevilor săi, boboci de felul lor, întrebându-i de lucruri care le erau familiare (nume de jocuri, informații
despre părinți), în afara școlii, Creangă nu ezita să se joace cu aceștia (iarna se dădea cu săniuța și nu se
supăra dacă se răsturna).
Învățătorul Ion Creangă rămâne un model al educatorului cu tact pedagogic, deschis la nou și iubitor
al copiilor.
Bibliografie:
***, Mărturisiri literare, Editura Minerva, București, 1971.
Călinescu, George, Ion Creangă. Viața și opera, Editura pentru Literatura, București, 1964.
Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, f.l., 1986.
https://matricea.ro/cel-mai-cunoscut-invatator-din-literatura-romana-ion-creanga-dascalul-cu-un-umor-
aparte/
https://pedagoteca.ro/ion-creanga-diacon-elev-si-dascal/
https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/an-omagial/domnul-creanga-invatatorul-copiilor-151512.html

,,Prostia omenească" -Premiul III -Școala Gimnazială ,,Oana-Diana Renea” Focșani

Festivalul-concurs ,,Parada personajelor", 2022

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
 ISTORIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI ROMÂNESC DE-A LUNGUL TIMPULUI

Prof. Salvan Adalia

Școala Gimnazială „Emil Isac”, Cluj-Napoca

Având în vedere obiectivul istoric transmis de Mircea Eliade, către generaţiile viitoare cu privire la
„datoria de a lărgi considerabil orizontul cultural românesc, deschizând ferestre către universuri spirituale
rămase până atunci inaccesibile”, detaliez etape istorice semnificative din istoria învățământului românesc.
Etapa şcolii româneşti medievale. Prima şcoală superioară în limba română a fost înfinţată la
Făgăraş în anul 1657 de Lorátffy Zsuzsanna. Diaconul Coresi argumenta în Psaltirea sa, în limba română,
în 1577, necesitatea învăţământului şi a tipăriturilor în limba vorbită de majoritatea populaţiei. La rândul său,
Constantin Mavrocordat, nemulţumit de analfabetismul şi lipsa de pregătire teologică ce domneau în rândul
clerului, dispunea la 1741, o serie de măsuri pentru ridicarea nivelului cultural al acestora.
În Ţara Românească, istoria învăţământului superior a început la sfârşitul secolului al XVII - lea.
Constantin Brâncoveanu, domnitorul, a fondat Academia domnească de la Bucureşti în 1694, în limba
greacă. Încă din secolul al XIV - lea, saşii din Transilvania au început să înfiinţeze şcoli primare, astfel că la
începutul secolului al XVI - lea exista câte o şcoală primară în aproape fiecare comună săsească, cea mai
mare parte a educaţiei a fost în limba germană sau latină.
Regulamentul şcolilor din Ţara Românească 1776. A fost introdus de domnitorul Alexandru
Ipsilanti, fiind prima încercare de reglementare coerentă a sistemului educaţional.
Principalele sale prevederi se refereau la : stabileau veniturilor dascălilor: „după predare şi valoarea
lui personală, după judecata şi hotărârea înălţimii sale’’, sprijinirea elevilor fără posibilităţi, introducându-
se pentru prima dată un sistem de burse acordate de domnitor, măsuri disciplinare, cu accent pe tactul
pedagogic, etc.
Educaţia înainte de 1800. Caracteristica principală a sistemului educaţional din Ţările Române până
la începutul epocii moderne oferea o educaţie predominat de natură religioasă, precum şi câteva noţiuni de
educaţie ştiinţifică elementară (scrisul, cititul, operaţiile aritmetice de bază, unele limbi străine, elemente de
geografie, etc.). Limbile de predare au fost, de regulă, greaca şi slavona (în Ţara Românească şi Moldova)
şi latina (în Transilvania).
După 1821. Începutul procesul de construcţie a unor sisteme educaţionale şi de învăţământ
naţionale, după Revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu. Astfel au apărut şi s-au dezvoltat
diferitele tipuri de instituţii de învăţământ: şcoli elementare, gimnazii, colegii, pensioane, universităţi.
Totodată au apărut o serie de Legi de organizare şi funcţionare a acestui sistem: Regulamentul Organic,
Legea lui Cuza, Legile lui Spiru Haret şi altele. Anul 1848 a reprezentat o cotitură importantă în organizarea
şi dezvoltarea învăţământului şi a culturii româneşti. Oameni care au pregătit şi condus marile acţiuni ale
vremii au fost luptători politici, scriitori, poeţi, filozofi şi istorici, oameni de şcoală, învăţători şi profesori.
În Ţara Românească şi Moldova, deşi şcolarizarea era disponibilă mai ales la oraşe, în mod frecvent
funcţionând pe lângă biserici şi mănăstiri, dezvoltarea sistemului de educaţie continuă cu organizarea
ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
primele cursuri de studii superioare în limba română. Astfel, în 1813, Gheorghe Asachi deschide la Iaşi
prima şcoala de ingineri hotarnici, iar între 1818 - 1822, celor două academii domneşti din Bucureşti şi Iaşi
sunt desfiinţate şi înlocuite cu primelor două universităţi moderne din Romania, Universitatea din Iaşi (1860)
şi Universitatea din Bucureşti (1864).
În anul 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza aprobă prima Lege a Instrucţiunii Publice, care
reglementa de o manieră modernă, organizarea şi funcţionarea sistemului educaţional, în trei mari cicluri de
învăţământ: primar, (şcoala primară din comune rurale şi urbane), secundar (licee, gimnazi, seminari, şcoala
reală, de artă, profesională şi şcoala secundară de fete) şi superior, (facultăţile de litere, de ştiinţe matematice
şi fizice, de drept, de medicină). Astfel, prin Lege s-a generalizat învăţământul obligatoriu de patru clase, un
lucru rar în Europa acelor vremuri, precum şi organizarea, din punct de vedere administrativ, în 15 regiuni
unde funcţionau inspectoratele regionale.
Anii de după 1880, au fost marcaţi de alte reforme, ministrul educaţiei Spiru Haret care a militat şi a
reuşit să dezvolte reţeaua şcolară la sate, astfel încât de la 3.446 şcoli existente în anul 1896 s-a ajuns la
organizarea a peste 4.685 de şcoli în anul de învăţământ 1909 – 1910, în condiţiile în care s-a încercat
diminuarea procentul, ratei de abandon, de până la 30 % în 1910 - 1911.
După câştigarea independenţei de stat, învăţământul economic românesc a reuşit să se consolideze şi
să-şi dezvolte latura universitară, exemplu, la 19 aprilie 1913 a fost promulgată Legea pentru înfiinţarea
Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti.
Educaţia între 1918 - 1944. Ministrul Constantin Angelescu a avut un rol esenţial în
modelarea sistemului de învăţământ din România. Modelul lui Spiru Haret a fost păstrat, iar modelele
sistemelor austriac şi maghiar răspândite în Transilvania şi Bucovina au fost eliminate. Pe timpul lui s-au
construit 7.000 şcoli. Abandonul şcolar în acea perioadă s-a diminuat până la 8 - 10 %. Bugetul Educaţiei
era de 12 %, iar în anumite perioade urca la 16 %, dar acest procent era net inferior unor state învecinate. În
1925 a fost reintrodus Bacalaureatul.
După cel de-al doilea Război Mondial, sistemul educaţional liberal a fost înlocuit cu un sistem de
tip totalitar, singurul fapt / lucru bun a fost eliminarea analfabetismului concomitent cu obligativitatea şi
gratuitatea învăţământului până la nivel liceal sau profesional. În anul 1948, au fost înfiinţate, Institutul de
Construcţii Bucureşti, Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică I.L. Caragiale, Institutul de Petrol şi
Gaze Bucureşti şi Institutul de Mine din Pietroşani.
Educaţia între 1945 - 1990. Pe 17 septembrie 1962, s-a înfiinţat Universitatea Timişoara, iar pe 27
august 1965, Universitatea Craiova, urmată de Universitatea Braşov, în 1971 şi de Universitatea Galaţi, în
1974. În concluzie, constatăm că reformele și legislația școlară au fost marcate de contextul istoric existent
în anumite etape istorice.
Bibliografie:
1. Hoivik, Tord, Dezvoltarea României. Grup de studiu, Journal of Peace Reacherch, vol.11, nr.4,
1974, p. 281-296.
2. Pascu, Ștefan, Istoria învățământului din România, București, 2003.

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
TOMA ARNĂUȚOIU- EROUL REZISTENȚEI ANTICOMUNISTE DIN ROMÂNIA.

Profesor: Popa Jeni Marilena

Colegiul Economic ” Virgil Madgearu”, Galați

Despre partizanii anticomunişti din

munţi s-au scris cărţi întregi şi s-a vorbit mult,
ai crede că s-a zis tot. Sunt nebuni aceia care
au pus mâna pe arme şi au plecat în munţi să-şi
apere ţara de comunişti şi de nedreptate. Au
rămas ani, zeci de ani, ascunşi, deci temători,
dar înverşunaţi şi demni. Până au fost eliminaţi,
pe rând, până la ultimul. Ai crede că s-a zis tot
despre aceşti formidabili voinici de codru.
Totuşi, mişcarea de rezistenţă care a populat Carpaţii anilor ’40, ’50 şi ’60 este aproape absentă din
discuţiile confortabile despre trecutul recent, prea recent al României. Biografia unui erou care n-a mutat
munţii din loc. Care n-a câştigat lupta pe care a purtat-o. E povestea unui învins de oameni şi de sistem.
Totuşi, războiul lui e lecţia fără de care nu se poate înţelege România de astăzi, cu toate angoasele,
nepăsările şi neliniştile ei. E vorba despre Toma Arnăuţoiu, statul major al rezistenţei armate din sudul
Făgăraşilor. E vorba despre 16 condamnaţi la moarte, ale căror trupuri au fost aruncate în gropi comune
fără adresă, despre alţi 85 condamnaţi la ani grei de temniţă şi despre sute de familii lăsate infirme. Dar,
mai ales, e vorba despre o Românie condamnată la uitare. Toma Arnăuțoiu a fost locotenent în armata
română, fiind născut în anul 1921 la Nucșoara, județul Argeș,în anul 1942 este admis la Școala de Ofițeri
de Cavalerie ” Regele Ferdinand I”, iar un an mai târziu, este detașat stagiar la Regimentul de Gardă
Călare- având gradul de elev sergent. La 15 aprilie 1944 este avansat la gradul de sublocotenent și absolvă
Școala de Ofițeri de Cavalerie, clasându-se al patrulea în promoția sa. În septembrie 1944 a fost trimis pe
front în războiul contra Germaniei, iar la 1 noiembrie 1944 a fost decorat cu Ordinul ” Coroana României”
clasa a V a, cu spade și cu panglică de Virtute Militară și Frunze de Stejar, după care la 26 decembrie
1944 este rănit în luptele din Ungaria.După trei luni de spitalizare revine în activitatea militară la Cercul
Teritorial Gorj, apoi la Regimentul 5 Roșiori, iar la 20 iunie 1946 este mutat la Regimentul de Gardă
Călare și apoi este trecut din oficiu în cadrul disponibil. În data de 6 august 1949 este trecut în rezervă,
după care în decembrie 1947 are loc abdicarea forțată a regelui Mihai I. ” Când a abdicat regele ofițerii de
carieră- printre care și Toma Arnăuțoiu au fost dați afară și înlocuiți cu alții cu 4 clase, ca să fie devotați
regimului.Șase luni le mai dădeau voie să poarte uniforma militară. Tatăl meu a fost învățător și directorul
Școlii Primare din Nucșoara peste 20 de ani. Era un patriot desăvârșit, un luptător pentru a ridica
localitatea și pentru a-i ajuta pe oameni să aibă un trai mai bun. Avea un respect enorm pentru rege. Toma
nu a putut suporta ca rușii să vină peste noi și să instaureze comunismul la noi în țară. A iubit enorm
cariera militară, patria și regele. Chiar dacă fusese dat afară din armată, căuta o cale să-i scoată pe ruși
ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
afară din țară și să distrugă comunismul. În momentul în care Toma îi îndemna să nu stea cu mâinile în
sân, tata îi spuse: ” Toma, nici nu te gândi. Cât au încercat rușii, 60 de ani să termine cu comunismul, n-au
reușit. Te lupți degeaba, că nu rezolvi nimic”- afirmațiile surorii lui Toma Arnăuțoiu, Elena Ion Arnăuțoiu.
A fost liderul grupului de rezistență
anticomunistă armată de la Nucșoara, numit
” Haiducii Muscelului”, format în 1949 împreună
cu colonelul Gheorghe Arsenescu. Grupul a fost sprijinit
activ de mai bine de 100 de persoane, printre care și
Elisabeta Rizea. Mulți dintre ei au fost arestați și torturați
de autoritățile comuniste. În februarie 1949, colonelul
Arsenescu împreună cu Toma Arnăuțoiu pleacă la
Nucșoara, aici li se alătură tatăl și fratele lui Toma Arnăuțoiu, precum și mulți alții. Împreună participă la
întânirea din casa lui Petre Arnăuțoiu și a lui Gheorghe și Elisabeta Rizea cu cei care le vor asigura
alimente, îmbrăcăminte, arme, muniție. În martie 1949, în momentul plecării, grupul era constituit din 16
persoane din care 4 femei, dar datorită punctelor de vedere diferite și a tacticii de luptă, acesta s-a scindat
în iulie 1949 în două grupări: una condusă de colonelul Gheorghe Arsenescu și alta condusă de Toma
Arnăuțoiu. Grupul lui Toma Arnăuțoiu este urmărit neîncetat de trupele de Securitate timp de 9 ani,
existând și confruntări directe care duc la pierderea unor membri din grupul de partizani. Securitatea a
dispus urmărirea membrilor familiei, dar și a apropiaților, existând arestări între aceștia, interceptări de
scrisori, instalarea de echipamente de ascultare în casa tatălui lui Toma Arnăuțoiu, au racolat nenumărați
agenți folosiți pe munca de teren, totul cu scopul de a prinde și condamna această grupare de partizani.
Punând în practică un plan de șantaj a lui Grigore Poenaru- fost coleg de școală cu Toma Arnăuțoiu-
Securitatea a reușit să-l prindă prin contribuția lui Nicolae Pleșiță- locțiitorul șefului Direcției Generale a
Securității Pitești.
La 20 mai 1958, frații Arnăuțoiu au coborât din ascunzătoare în casa lui Grigore Poenaru pentru a
lua diferite lucruri, dar Securitatea știa de întâlnire și l-au determinat pe acesta să le pună în băutură un
tranchilizant puternic. Odată îndeplinită misiunea, trupele de intervenție aflate în preajmă au putut să-i
prindă pe cei doi și să-i oblige să indice locul unde rămăsese Maria Pop, fiica celor doi ( Maria Pop și
Toma Arnăuțoiu) și Constantin Jubleanu. Aceștia au fost somați să se predea, iar în schimbul de focuri,
Constantin Jubleanu este ucis. Maria Pop a coborât cu copilul în brațe pe o scară de frânghie în
ascunzătoarea săpată în stâncă pe înălțimea Râpele cu brazi, din satul Poenărei, dar a fost capturată și duși
la sediul Securității Pitești și anchetați timp de un an. Tribunalul Militar al Regiunii a II a i-a condamnat la
moarte pe frații Arnăuțoiu, dar și pe alți 14 oameni- preoți, învățători, oameni înstăriți, ciobani, țărani-
care timp de nouă ani le-au oferit ajutor, găzduire, informații. Marea Adunare Națională a respins cererile
de comutare a pedepsei capitale, cei 16 fiind executați la penitenciarul Jilava în noaptea de 18 spre 19
iulie 1959. Maria Pop a fost condamnată la închisoare pe viață, iar părinții fraților Arnăuțoiu au primit
sentințe grele: tatăl- 18 ani și mama 10 ani de temniță grea. Toți trei au decedat în penitenciar în timpul
ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
 detenției. Sora fraților Arnăuțoiu și sătenii care i-au ajutat și au reușit să supraviețuiască condițiilor de
detenție au fost grațiați în 1964, anul eliberării tuturor deținuților politici din România. Ioana, fiica lui
Toma Arnăuțoiu și a Mariei Pop a crescut în orfelinat și după doi ani a fost adoptată de o familie din
București, iar după 1989 a aflat cine sunt părinții ei adevărați participând la reconstituirea biografiei lui
Toma Arnăuțoiu.
” Sunt necăjită că nu le cunosc mormântul, dar sper că mai devreme sau mai târziu- când va vrea
Dumnezeu- o să ne întâlnim acolo sus cu toții și vom reîntregi familia. Doresc ca în special tinerii să
cunoască pe cât posibil jertfa înaintașilor lor, să le urmeze exemplul cu cinste și cu demnitate. Asta ar
trebui scris și în manualele de istorie. Au murit pentru o idee și nu au regretat. Au preferat să moară decât
să accepte comunismul ”- afirmă sora lui Toma Arnăuțoiu, o bătrânică de 93 de ani.

Bibliografie
https://ro.wikipedia.org/wiki/Toma_Arnăuțoiu
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/tragica-epopee-a-lui-toma-arnautoiu-eroul-din-munti
https://www.rfi.ro/articol/stiri/cultura/rezistenta-anticomunista-munti-povestea-familiei-arnautoiu

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
 Despre...

,,Am selectat două materiale din motive pur subiective: ,,Regina Maria și oamenii Vrancei în timpul
Primului Război Mondial" și ,, Monumentul Independenței și al Reunirii Dobrogei cu România".
Apreciez articolele, lucrările care prezintă oameni, locuri , fapte dintr-un spațiu geografic sau
social bine definit. Suntem ceea ce suntem prin lucrurile mici și, aparent, nesemnificative ale fiecăruia dintre
noi și consider că intâmplările , faptele, gesturile caritabile sau de ctitor din locuri ce par banale sau
comune sunt foarte importante și merită cunoscute.
De aceea, întâmplările Reginei Maria petrecute în Vrancea sau prinosul de cinstire al dobrogenilor
mi se par relevante din punctul meu de vedere și merită cunoscute. Asta nu diminuează cu nimic valoarea
celorlalte articole, sunt interesante, o apreciere personală a autorilor.
Prof. Romulus Buzătelu
C N. ,,Unirea", Focșani

Literatura face parte din categoria artelor menite să exprime frumosul și se adresează în primul rând
emoției cititorului, îl câștigă prin frumusețea imaginilor, prin căldura sentimentelor, prin justețea ideilor.
Copilul are nevoie de imaginaţie, iar literatura răspunde acestei necesități, valorificând cele mai de preţ
însuşiri ale copilăriei- inventivitate, fantezie, căutare, elan spre aventură şi cunoaştere.
Citind, elevul depășește limitele timpului, ajungând în trecut și viitor, își lărgește orizontul cultural,
find capabil să comunice, să interacționeze cu cei din jur. Odată
cu deschiderea unor noi perspective, literatura contribuie și la însușirea unei limbi mai bogate, cu mai multe
posibilitați de a concretiza gândurile în forme cât mai expresive.
De la emoție la gândire, de la gândire la acțiuni voluntare- iată procesul sufletesc pe care îl determină
literatura.
Prof. Păun Mihaela
Școala ,,Ion Basgan”, Focșani

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442
ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,ION BASGAN" FOCȘANI
ANUL ȘCOLAR 2021-2022

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442