Sunteți pe pagina 1din 6

NOAPTEA DE SNZIENE, de Mircea Eliade "Noaptea de Sanziene" (aparut la Paris, mai intai in limba franceza in anul 1955, sub

titlul "La Forst interdite", apoi in romaneste in 1970) este un roman mitic, structurat ca nuvelele de mai mica amploare, pe o schema in care scenariul temporal al lumii este cunoscut inca de la inceput. Mircea Eliade opereaza aici cu un simbolism al radacinilor arhetipale ale omului, prin constructia unei perspective ireale chiar in mijlocul realului celui mai concret. Despre geneza acestui roman se exprima insusi Mircea Eliade: "Cand, acum ceva ani, am inceput sa scriu Noaptea de Sanziene, nu stiam nimic altceva in afara de sfarsit. Stiam ca, dupa doisprezece ani, Stefan o va reintalni pe Ileana, tot intr-o padure, si ca va recunoaste masina care (i se paruse lui) disparuse sau ar fi trebuit sa dispara in padurea de la Baneasa, in noaptea de Sanziene 1936." Irealul este omniprezent in opera lui Mircea Eliade. Prin definitie, obiectele care apartin irealului se opun celor reale, banale. Irealul se releva in mod special celor care au capacitatea de a-1 percepe: fiind incomprehensibil, e un fel de autoprotectie pe care si-o ofera personajele cu acces in spatiul initiatic, fara a avea asupra lor un efect devastator. in consecinta, portile irealului nu se deschid decat initiatilor, celor cu puteri de a-1 stapani, nu celor profani, care si-au pierdut atributele originare. in aceste conditii, evolutia personajului principal, Stefan Viziru, implica o cautare a mortii, o calatorie initiatica, similara cu aceea a cavalerilor Mesei Rotunde, care petrec ani intregi din viata pentru a descoperi Graalul. Capitolul I al romanului se deschide cu imaginea linei case vechi, stapanita de morbul timpului: "Deschise cat putu de incet usa si aprinse lumina. Odaia era calda; mirosea a praf. Obloanele ferestrelor erau lasate. Alaturi de pat se afla o masa de lemn incarcata cu carti, aproape toate noi, unele cu foile inca netaiate. De celalt perete era rezemata o biblioteca subreda, facuta parca de un amator, plina si ea cu carti." Suntem introdusi dintr-jo data intr-un decor baroc, cu o nota de comoditate moderna, unde aglomerarea spatiului si dezordinea urmeaza parca regulile universului haotic. Singurele elemente contrastante cu restul camerei sunt cartile, toate noi, fapt ce sugereaza o prezenta a Logosului primordial, transcendent, infuzat intr-un univers banal. Personaje stranii, rabufnind in spatiul inchis la imobilului, sunt Arethia si SpiridonVadastra, acesta avand un ochi de sticla, ambii vorbind singuri in acest spatiu ordonat de legi necunoscute. Stefan Viziru este obsedat de iesirea din Timp, tema obsedanta in toata literatura lui Mircea Eliade: "Sa scapi din Timp. Sa iesi din Timp. Priveste bine in jurul d-tale: ti se fac din toate partile semne. increde-te in semne. Urmareste-le...". Viziru vrea sa elimine timpul, sa se mineralizeze sufleteste, asa cum ii declara si domnisoarei

Zissu, un adevarat personaj mitologic, Circe sau Calypso; vrea sa fie "de-a pururi tanar, ca in basmul nostru Tinerete fara batranete si viata fara de moarte". Stefan Viziru penduleaza intre lumea reala si cea ireala, prevazand ca o va iubi pe Ileana, un personaj enigmatic, desi are un copil cu Ioana, sotia lui. El are revelatia ca ".. .Timpul nostru, asa zis al vietii, e un Timp al mortii." incercarea de a parasi timpul real este legata de evenimente ascunse din copilarie, de camera "Samb6", "un spatiu privilegiat, un loc paradisiac, pe care, daca ai avut norocul sa-1 cunosti, nu-1 mai poti uita toata viata." Camera secreta devine un punct de trecere in alta lume, de conexiune cu lumea cealalta, a irealilor, a situatiilor fantaste. Un personaj situat la limita lumii reale, fantomatic, este Baleanu, care se ocupa cu spionajul si contraspionajul. Vadastra este un colaborator al politiei secrete, luand chiar uniforma lui Baleanu, pentru a se plimba cu ea noaptea prin oras, dezvaluind o guvernare oculta a lumii: "Guvernul, ministrii, toate marimile de care auzi yorbindu-se in dreapta si in stanga sau citesti in ziare, nu sunt decat instrumentele noastre. Papusi, draga fata, simple marionete in mana mea sau a altuia din conducere. Ce conteaza un guvern?". Schimbarea slujbei lui Stefan Viziru, promovarea lui intr-o legatie diplomatica, nu sunt schimbari notabile, care sa-t distraga de la obsesiile sale: el se intereseaza mereu de Ileana, sperand ca aceasta sa nu se logodeasca, prins de obsesia iesirii din Timp. Teatrul este reprezentat in roman prin intermediul lui Ciru Partenie, care concepe o scriere dramatica, "Priveghiul", vorbind de orele fatale ce pot schimba lumea, ^despre acele cateva ceasuri in care se concentreaza atatea evenimente si se implinesc atatea destine". Obsesia pentru timpul-moarte - iesirea din real este totala la personajele romanului: gazduit de Irina, devenita sotia lui Vadastra, Bibicescu va scrie o alta piesa de teatru, "intoarcerea de la Stalingrad", in care crede ca a descoperit un alt mit, al Mortii, necunoscut in restul Europei. Viziru este arestat si deportat in lagarul de la Miercurea-Ciuc, pentru ca-1 gazduise pe Teodorescu, un cunoscut legionar; strabate, adica, labirintul lumii, cu toate meandrele sale, transformate in avataruri ale vietii: se simte vinovat de moartea lui Partenie, impuscat de agentii Sigurantei cafe il urmareau pe Teodorescu, rataceste pe strazile Londrei, pentru a fi arestat in cele din urma de politia engleza; crezut spion, va ajunge in Crimeea, pe front; dupa ce afla de moartea Ioanei si a copilului sau in bombardamentul american din ziua de Pasti (1944), o cauta pe Ileana in Moldova devastata de seceta. El iubeste doua femei si motiveaza acest fapt prin aceea ca una fusese chemata la Dumnezeu, in timp ce Ileana mai este inca pe lume, gata a savarsi ritualul magic al trecerii in lumea eterna. Ultima secventa a romanului marcheaza iesirea totala din labirint, in afara universului cognoscibil, in atemporalitate, spre nemurire. Pe acest traseu labirintic, marcat de ore atemporale si camere ascunse, punte de legatura spre

alte dimensiuni, simbolurile rtimpului sunt profunde, sugerate prin replicile aparent banale ale personajelor: "Tu citesti chiar in noaptea de Sanziene?" o intreba. N-am stiut ca e noaptea de Sinziene... A fost. Acum a trecut de miezul noptii [...] Par atat de batran?". Stefan isi aduce aminte, printr-un procedeu ce este mai curand o anamneza, de padurile inalte si de lacurile adanci in care se scalda, impreuna cu Ionel. Ambele locuri contin simbolul profund al portilor de intrare in alta lume. Pentru ca discutia se concentreaza asupra unei masini care poate disparea din ansamblul material cunoscut al lumii obisnuite: "Tu crezi ca, in zilele noastre, o masina poate disparea fara s-o fi furat cineva, se poate topi in nevazut, fara sa lase nici un fel de urma?" Lucrul acesta, al disparitiei atipice, este prevazut inca din copilarie, de pe vremea cand copacii inalti si baltile adanci erau tot atatea lucruri favorizand trecerea catre lumea cealalta, sacra; atemporala. Calatoria pe munte reprezinta un alt mod de redobandire a conditiei arhaice, pentru ca in astfel de zone nepatrunse mai staruie inca atimpul de la inceputul existentei omului pe pamant, din paradis, si tot aici continua sa existe magii de dincolo de vreme. Timpul vine inapoi, prezentul, viitorul si trecutul contopindu-se intr-un tot, intr-un spatiu atemporal complex: "Acum, timpul se intorsese inapoi si acele putine clipe petrecute impreuna ii reveneau incarcate de dor." Discutia despre Timp este importanta, pentru ca, in viziunea personajului, timpul este o dimensiune ce poate fi modelata dupa dorinta, dandu-i-se o arhitectura supradimensionala, care poate depasi lumea comuna, profana. Problema cautarii timpului-atimp, a caii de codificare a acestei dimensiuni mult prea liniare, este una esentiala: "Trebuie sa cauti asta acum, cat esti tanara, te prinde viata si te macina pe dinauntru, si intr-o zi te trezesti batrana...". Problema este de a scapa de Timp, de a iesi din scenariul acestuia, ca si cum s-ar iesi de pe un drum. O alta discutie il are ca interlocutor pe Biris, personaj care il confundase pe Viziru cu Partenie, undeva, la cheile Tatarului. Discutia se duce in jurul scrisului, meserie si vocatie deopotriva, care macina pe dinauntru. Partenie scrisese un articol interesant despre oamenii unilaterali, cei care se comporta intotdeauna ca un organ intern, "ca un ficat, bunaoara, sau un rinichi". Un om poate fi comparat cu un stomac, acest fapt neinsemnand in mod special ca el consuma multe alimente, ci ca isi digera propriul Univers. Omul-rinichi isi va filtra propriul Univers. Lucrurile pot fi generalizate, pentru ca unele natiuni s-au comportat ca niste organe interne si, in acest caz, natiunea a murit, din cauza unilateralitatii propriului proces de conducere. Dictatura practicata de aceste state ar fi fost a splinei sau a intestinelor. Articolul sar fi putut intitula "Istoria universala sau jalnica dictatura a organelor". O aparitie stranie a lui Stefan are loc la clinica, personajul principal fiind cuprins de o aura

deosebita. Senzatia pe care o traieste Stefan este de deja vu: el are impresia ca a intrat intr-o camera din care cineva tocmai a iesit, abia avand timp sa lase florile culese pe un antret si sa raspunda la telefonul care suna cu insistenta. Stefan se misca in labirint, primeste mesaje pe care, printr-un proces de up-date al mintii, printr-un salt colosal de cateva milenii, il poate intelege: "Probabil ca in curand am sa redevin ce-am fost, am sa redevin eu insumi". Procesul de comprehensiune a realitatii mitice inserate in realul profan cuprinde o masina si un labirint care se cere a fi strabatut: "...in labirint, ma simteam inchis din toate partile. Parca m-as fi aflat prizonier intr-o imensa sfera de metal. Parca nu ma mai gaseam in pantecul balenei, ci inlauntrul unei imense sfere de metal. Nu-i vedeam nicaieri marginile, dar ma simteam totusi inchis iremediabil in mijlocul ei...". Din aceasta sfera temporala, in care este inscris destinul fiecarui om, nu se poate iesi, iar spargerea peretilor sferei este tocmai provocarea destinului. Sfera este grea, ceea ce sugereaza nemiscarea, lipsa de impotrivire la amenintarea mortii. Masina timpului chiar exista, iar agentul atemporal care o desemnase ca mijloc de transport hotarase sa-i apartina chiar Ilenei. O data cu aceasta revelatie, din trecut sau din viitor, apare si un miros de petrol, de pe vremea cand Stefan umbla iarna prin Ferentari si incerca sa descopere lumea. Aceasta i se pare alcatuita din miliarde si miliarde de caramizi, dintre, care numai una face legatura cu timpul exterior, iar incercarea de a o gasi seamana cu incercarea la care era supus Fat-Frumos, de a ghici marul de aur. Daca pasul unic este gresit, atunci capul i se taie viteazului sau dispare puntea de legatura cu exteriorul. Gustul de petrol ii aduce aminte de "o flacara galbena roscata" care ii aparuse in fata ochilor in momentul cand aprinsese o lampa cu gaz. Scapase de gustul salciu, persistent multa vreme, cu ajutorul lui Stere, un macelar batran, dar sanatos, care ii daduse in fiecare dimineata sa bea un pahar cu un lichid rosu, poate vin sau poate sange. Lumea i se pare personajului cufundata in necredinta, aparand chiar simboluri ale infernului, ale lumii mediane care face legatura cu Tartarul: Irina ajunge la biserica in timpul unui bombardament, locasul fiind lovit chiar in momentul cand se ingana "Binecuvantat fie numele lui Dumnezeu!": "in acea clipa exploziile se auzira in sir, din toate partile, si toate geamurile sarira in tandari." intalnirile dintre Adela, Biris, Irina si Stefan urmeaza regulile conclavului: Stefan este un personaj misterios, capabil sa redeseneze planurile temporale, sa le contureze, insa numai pentru cateva momente. Iesirea din istorie, intrarea in anistorie, este miza enorma a naratiunii: "...pe vremuri spuneai ca existenta in Timp e iluzorie, nesemnificativa, ireala. Spuneai ca singura scapare este iesirea din Timpul istoric. Visnu iti da dreptate: iti spune limpede ca Timpul e iluzie, e Maya... [...] Asculta-ma, il intrerupse Biris, imi pare rau ca trebuie sa-ti vorbesc deschis. Dar din ziua cand ne-am cunoscut am auzit mereu ca vrei sa iesi din Timp, ca vrei sa scapi de Istorie. Iarta-

ma ca ti-o spun, dar dorinta ti-a fost indeplinita. E groaznic, dar asa s-a intamplat. O bomba americana a pus capat Istoriei tale. Ai pierdut tot. Nu numai pe Ioana si Razvan, dar ai pierdut chiar marturiile exterioare ale existentei tale in istorie, suvenirurile din copilarie...". Identitatea personajului este pierduta, pentru ca nimic din viata trecuta nu se mai poate recupera, singura modalitate de reintoarcere fiind camera secreta. Situatia este similara cu a lui Narada, care se credea fermier insurat, cu copii, si caruia Visnu ii da lectia de mai sus. Intuitiile personajului provoaca "irealitatea Timpului istoric." Stefan se lasase condus de semne si de mistere, dar aceasta incercare de regasire a paradisului pierdut fusese supusa greselii. Povestea doamnei Zissu tine seama de aceeasi facticitate necunoscuta a legilor universului. Discutia dintre Stefan si Bursuc pune in evidenta pacatul mandriei, acela de a incerca sa existe dincolo de Timp, de a pastra fiinta iubita aparata de avalansa entropiei temporale. In discutia cu Weissmann, Stefan marturiseste ca vrea sa o descopere pe Ileana: "Eu iubesc de multi ani o fata, Ileana, Ileana Sideri. N-am vazut-o de aproape sase ani. Stiu Ca traieste ascunsa undeva si am venit s-o caut." Ca orice istorie traita de Stefan, si aceasta este o revelatie: Stefan incearca sa descopere esentialul, sa afle ce este dincolo de limitele realului, dar incercarea aceasta e dificila, pentru ca mintea lui nu se adapteaza solicitarii; confunda chiar doua intamplari, una de la restaurant, de la Bussaco, alta din 1941, din noaptea de revelion. Cauza poate fi emotia pe care o prilejuise zborul cu avionul, care era sa fie doborat de patrulele rusesti. Timpul mistuie, doboara, este un agent al macinarii fortelor: "Timpul poate ataca chiar revelatiile venite de dincolo de el, le poate ataca", dar dincolo de Timp mai exista si altceva. Ioana fusese pierduta din cauza uitarii: omul, ca sa biruie Timpul, trebuie sasi aduca aminte integral de anumite revelatii. Stefan o va gasi in cele din urma pe Ileana, femeia atemporala, "asa cum o lasase el; arsa de soare, cu ochii de culoarea acelei specii rare de pansele". intalnirea are loc intr-o noapte de Sanziene, departe de lumea profana, intr-o padure, padurea de la Royaumont de langa Paris. Amintirea portilor ce duc catre celelalte lumi revine cu insistenta, figurate de baltile adanci si de padurile inalte, toate ascunzand forte increate, de dinainte de Timp. Chiar vehiculul de transport catre cealalta lume se afla acolo, masina fiind trasa la marginea aleii, la "umbra rara a unui paltin", iar in fundul masinii se afla teancuri de reviste. Imaginea masinii il obsedase timp de 12 ani si ii distrusese viata, existenta ei enigmatica trebuind sa-i ofere calea iesirii din timp: "Pentru ca aveam si eu, ca toti, nostalgia unei existente fara rupturi. Numai un sfant poate trai in timp si totodata in afara timpului." Ileana este un personaj misterios, care incepuse sa-1 iubeasca pe Stefan Viziru inca de pe

vremea cand se intalnisera in padurea Baneasa, in noaptea de Sanziene a anului 1936; ea il iubise si in toti cei doisprezece ani cat fusesera despartiti. Ursita, regulile carora li se supun pamantenii, sunt stipulate dincolo de vreme, chiar daca femeia ar trai o suta sau cincizeci de ani, chiar daca ar avea o multime de copii care sa o inconjoare la moarte. Stefan este un "zburator" care venea sa-i vorbeasca despre masina cu care aveau sa dispara. Disparitia celor doi are loc chiar la miezul noptii, parand un banal accident de circulatie; secventialitatea momentului este stricta, cu toate detaliile unei neasteptate prabusiri in prapastie, preconizata parca de cei doi protagonisti. Finalul consemneaza intrarea in lumea tacuta, atemporala, a Multiversului vast: "As vrea sa stii doar atat, incepu el cu efort. As vrea sa stii... Iubitul meu, o mai auzi soptind. Zarise parapetul si, dincolo de el, ghicise cascata in intuneric prapastia. incepu sa tremure. Ar trebui sa-i spun, mai am timp sa-i spun... Dar il orbira farurile masinii rasarite pe neasteptate din intuneric, in fata lor, si fara sa-si dea seama ce face, se apropie mult de Ileana. Simti in acea unica, nesfarsita clipa, intreaga beatitudine dupa care tanjise atatia ani, daruita in privirea ei inlacrimata. Stiuse de la inceput ca asa va fi. Stiuse ca, simtindu-1 foarte aproape de ea, Ileana va intoarce capul si il va privi. Stiuse ca acea ultima, nesfarsita clipa ii va fi deajuns." Naratiunea nu respecta, propriu-zis, schema cronologiei lineare; apar person.. diabolice sau schematice, cum sunt Bursuc, Bibicescu, Catalina, Vasile, ultimul invatatul. Personajereflector sunt Stefan, Biris, Vadastra, Ioana, sotia lui Stefan, Ileana, Irina. Bursuc este un personaj demonic, informator si turnator, Partenie este un dublu, un duplici rooral al lui Stefan, care asculta confesiunile lui Vadastra, din camera secreta, Weissma - protectorul artistilor. Doamna Zissu este o Caliope sau o Circe, traind dincolo de trm; ,,Yueru pe care il incearca si Stefan, printr-o invocatie a sacrului, el vrand sa fie "de-? nurun tanar", cerandu-si dreptul la nemurire. Drumul spre moarte, intamplata intr-o padure de langa Paris, exact dupa doisprezece ani de la prima intalnire cu Ileana, tot intr-o noapte de Sanziene, seamana cu mitul coborarii lui Istar in Infern, descrisa in religia akkadiana in versurile: "Casa din care nu mai iese nimeni dintre cei care au intrat/ Soseaua a carei directie nu se schimba/ Casa ai carei locuitori duc lipsa de lumina./ Trupul se face tarana, iar sufletul coboara in regiunea numita Kigallu sau Arali." Viziru este plimbat spre nefiinta si eternitate de Ileana, fosta lui iubita, care, la volanul emblematicei masini a timpului, devine un inger al Mortii, un Charon care-1 duce pe celalalt taram. Viziru isi gaseste astfel taramul mitic, aspatial si atemporal din toate timpurile, o Asgartha ascunsa, proprie lui.