MARILE CENTRE ȘI REGIUNI TURISTICE ALE GLOBULUI

Diferenţierea între termenii de centru si regiune turistică nu este totdeauna clară. O regiune
presupune existenta mai multor centre legate între ele prin relaţii de subordonare sau
coordonare, iar un centru turistic trbuie să aibă o autonomie relativă faţă de alte centre sau
regiuni turistice. Dificultatea rezidă în faptul că de multe ori activităţile turistice sunt
coordonate la nivel naţional sau regional, unele centre fiind integrate unor regiuni mai extinse
sau chiar invers, unele regiuni turistice pot gravita în jurul unui mare centru ( cazul castelelor
de pe Valea Loirei, intim legate de aglomeratia pariziană).
     În selectarea centrelor si regiunilor turistice s-a ţinut cont în primul rând de frecvenţa
anuală a turiştilor, deci de impactul activităţilor specifice asupra mediului economic şi a
spţiului local, distingând centrele tradiţionale de cele recente sau diferenţiindu-le după
localizare – litorală, montană sau urbană.

Marile centre şi regiuni turistice ale Europei Occidentale

  a)      Europa Mediteraneană  constiuie cea mai puternică aglomerare de centre turistice de

pe Glob, polarizând cam 1/3 din mişcările turistice internaţionale. La baza succesului acestei
regiuni au stat câţiva factori:
                    - apropierea de marile concentrări industrial-urbane ale Europei Nord-Vestice,
cu un nivel de trai ridicat;
                - tradiţiile în domeniu, ce urcă la începuturile turismului, graţie imaginii asociate cu
strălucirea Soarelui, blândeţea climatului şi mai târziu cu extinderea plajelor( rar adaptate
turismului de masă, pe alocuri fiind inospitaliere, constiuite din pietriş sau galeţi);
                - deschiderea spre turism a populaţiilor locale, datorită temperamentului meridional
şi situării pe marea axă ce leagă vechile porturi ale Mării Mediterane cu cele mai noi ale Mării
Nordului, la întretăierea fluxurilor comerciale din Lumea Veche, fapt ce a asigurat o
deschidere faţă de străini, o mai mare libertate de comunicare;
                 - se adaugă existenţa în zonă a unor vechi centre cultural-artistice care exercită o
puternică atracţie ( Florenţa, Veneţia, Sevilla) sau au un rol primordial în domeniul spiritual –
cazul Romei, capitală a catolicismului, formă a creştinismului, ce se vrea universală, ori
prezenţa a numeroase oraşe cu vestigii antice, medievale, adesea oraşe-muzeu, conservând
aproape intacte structuri urbane din perioada Renaşterii sau din cea barocă.
    Aceşti factori reuşesc asfel să răspundă motivaţiilor celor mai mulţi turişti contemporani.
Se impun totuşi modificări faţă de epocile trecute. Aristocraţia britanică, apoi continentală,
obişnuia să frecventeze aceste zone în anotimpul hibernal în câteva puncte privilegiate, spre
deosebire de masele turistice contemporane concentrate în sezonul estival ( iunie-august),
împrăştiate într-o sumedenie de staţiuni, în lungul coastelor sau în numeroasele centre din
interior. Rolul Soarelui altădată negativ- pălăriile şi umbrelele de soare constituiau accesorii
indispensabile, iar băile de mare nu erau compatibile cu sistemul de valori al epocii, a devenit
pozitiv, complet inversat – turistul contemporan simţindu-se lezat fără bronzajul de rigoare.
Localizarea a evoluat treptat de la cele câteva centre privilegiate ( Cote d” Azur şi Riviera di
Ponente) la constituirea unei macroregiuni ce tind să înconjure Mediterana. Delimitările care
pot fi făcute în cadrul acestei ţin mai ales de profilul turistic şi poziţia geografică :
-          marile centre şi regiuni turistice costiere, balneare în esenţă, ce primesc între 5-15 milioane
de turişti anual, fiecare, atât străini cât şi interni. La egalitate se află :
              - Cote d`Azur – între Saint Tropez şi Menton, având ca centre importante printre
altele, Nice, Cannes, Saint Raphael, Antibes şi Monte Carlo; o extindere recentă a acesteia
poate fi considerată coasta joasă a Languedocului, supusă unei amenajări complexe în anii
1950-1960, cu staţiuni destinate turismului de masă ( Cap d”Agde, Sete);
                - Costa Brava, din Catalonia, cu extindere spre sud în provincia Levante ( Costa
Dorada cu staţiunile Mataro şi Castelldefes), având ca centre polarizatoare Barcelona şi
Valencia, asociind şi arhipelagul Balearelor ( Palma de Mallorca, Ibiza, Minorca);
                - Costa Blanca ( Alicante, Cartagena, Benidorm) şi Costa del Sol, polarizate de
Malaga ( Almeria, Marbella, Motril, Torremolinos, Estepona) formează o a treia grupare de
maximă importanţă, aflată mai la sud , cu un sezon balnear prelungit până în octombrie şi cu
numeroase monumente ce suscită un intens turism cultural în principalele oraşe;
                 - Riviera di Ponente şi Riviera di Levante în Italia, extindere a Cote d”Azur spre
est, în Liguria şi Toscana, cu staţiuni renumite (Bordighera, San Remo, Diano Marina,
Imperia în primul caz, Portofino, Chiavari, Santa Margherita, Rapallo, Sestri Levante,
Viareggio în al doilea caz);
                   - coastele sudice ale Italiei, în principal, în jurul golfului Napoli( Sorrento,
insulele Capri şi Ischia), dar şi mai la nord în jurul golfului Gaeta, cu staţiuni ce deservesc
clientela romană (Terracina, Formia, Minturno) sau spre sud în Calabria sau Sicilia
(Taormina, coasta sudică), mult mai însorite decât rivierele ligure sau toscane, dar aflate la
distanţă mai mare şi puse recent în valoare;
                    - coasta adriatică a Italiei, în zona Veneţiei ( Bibbione, Caorle, Lido di Iesolo,
Chioggia) şi la sud de delta Padului ( Cesenatico, Rimini, Riccione, Pesaro), dar difuz şi mai
la sud, în jurul Pescarei, sau mai recent şi în Puglia (Monte Gargano, peninsula Salentina).
Este destinată aproape exclusiv turismului de masă;
                     - insulele şi arhipelagurile greceşti, care deşi izolate, formează o regiune
distinctă, cu centre celebre precum Corfu şi Zakynthos (în insulele Ionice), apoi cele din
insulele Ciclade (Paros, Sira, Santorin, Padmos) şi din Dodecanez (Rodos, Samos) sau din
insula Creta (Chania);
                  -   coastele portugheze, mai ales Algarve, situată în sudul extrem, favorabil expusă,
cu centre vechi (Faro, Portimao, Albufeira), revalorizate după integrarea europeana, dar şi în
apropierea Lisabonei (Sintra, Cascais, Estoril) .
           Pot fi adăugate centrele mai puţin frecventate astăzi, pe coasta adriatică a Croaţiei şi
Muntenegrului (Opatija, Brioni, Capo d”Istria, Rovigno, în zona peninsulei Istria; Zara,
Makarska, insula Hvar, Split şi Dubrovnik, în Dalmaţia, golful Kotor, Budva, în Muntenegru).
                      - centrele urbane , de cele mai multe ori situate în interior, frecventate de mase
comparabile de turişti, de multe ori aceiaşi care vin şi pentru băi de soare, dornici să admire
splendorile arhitecturale ale unor lumi de mult apuse sau să viziteze nenumăratele valori
culturale din adevarate oraşe-muzeu. Pot fi menţionate ca centre foarte frecventate :
                                - în Italia – Roma, cu Vaticanul şi împrejurimile (grădinile Tivoli);
Florenţa Sienna, Pisa, Arezzo în Toscana; Perugia, Assissi şi Urbino în Umbria; Ravenna,
Bologna, Parma, Mantova, Cremona, Milano, Verona, Bergamo în Câmpia Padului şi
regiunile adiacente; Napoli şi împrejurimile cu numeroase vestigii şi vulcanul Vezuviu
(Pompei, Ercolano, Paestum, Pozzuoli), Palermo, Catania în sud;
                                 - în sudul Franţei unde se disting o serie de oraşe mici cu un patrimoniu
excepţional (antic sau medieval): Avignon (capitală temporară a papalităţii în sec. XIII),
Arles, Aix-en Provence, Narbonne;
                                  - în Spania şi Portugalia – Cordoba, Sevilla, Granada (tripticul andaluz)
căutate pentru exotismul moştenirii culturale maure; Madridul, cu Escorialul şi vechile oraşe
din vasta Castilie, multe foste capitale – Leon, Burgos, Segovia, Valladolid, Salamanca,
Toledo, Avilla, Guadalajara ; mai spre nord-est, un interes major suscită oraşe precum
Zaragoza, Barcelona şi Pamplona; în nord-vestul oceanic, spaţiu ce se revendică din filonul
cultural celtic, se impune Santiago de Compostella în Galicia, ţintă a unui vechi pelerinaj; în
 Portugalia, Lisabona şi Porto se impun alături de o serie de oraşe mai mici cu vechi tradiţii
culturale, precum Coimbra, Evora, Santarem, Sintra.
                                     - în Grecia – Atena şi împrejurimile cu vestigii antice (Acropole,
Pireu, Teba, Corint, Capul Sunion, Eleusis, insula Egina, Marathon, Salamina); siturile
celebre ale Eladei de la Delphi, Olympia, Micene, Cnossos şi Phaistos (Insula Creta);
mănăstirile de la Meteora sau de la Muntele Athos (cu o frecventare redusă, exclusiv
masculină); Salonic, cu vestigii romane şi bizantine.
                             Faţă de regiunile dominate de turismul balnear, frecvenţa turiştilor nu
înregistrează, în acest caz, variaţii foarte mari în timpul anului. Vara frecvenţa este totuşi mai
ridicată, ca şi în jurul unor sărbători religioase precum Crăciunul sau Paştele (nu numai la
Roma).
                          - staţiunile balneoclimaterice şi de sporturi de iarnă,  fără a fi atât de
caracteristice precum în zona alpină, utilizează resursele specifice, care nu lipsesc: apele
termele şi minerale, regiunea fiind destul de sensibilă sub aspect tectonic, versanţii înzăpeziţi
ai unor masive înalte (Apeninii – Gran Sasso d”Italia, Monte Cimone la nord de Florenţa;
Sierra Nevada în zona Granadei). Italia se remarcă în mod deosebit şi prin prezenşa a
numeroase staţiuni de interes terapeutic- Montecattini Terme şi Chianciano Terme în
Toscana, Fiuggi în Lazio sau insulele Ischia şi Procida din golful Napoli.

b)      Europa Atlantică

Vastă arie geografică, cu centre turistice dispersate, fără o conturare clară a unor regiuni
dominant turistice, deşi pe alocuri frecvenţa turiştilor este comparabilă cu cea a unor regiuni
mediteraneene. Se disting şi aici mai multe tipuri de centre :
      - faţada maritimă a Oceanului Atlantic, cu centre balneare de interes local, ce primesc
milioane de turişti anual. Se disting două regiuni clar conturate: Bretagne, în special coasta
sud-vestică (Lorient, Quimper, Pornichet) frecventată mai ales de către francezi; litoralul Ţării
Bascilor, cu o frecvenţă mai mare, în special internaţională (circa 5 milioane de turişti anual),
unde se disting Biarritz în Franţa (Coasta de Argint) şi San Sebastian în Spania. În afara
acestora, foarte atractive sunt staţiunile tradiţionale create în secolul al XIX-lea, devenite
dominant rezidenţiale, selecte – Deauville în Normandia, Les Sables d”Ollone în Vendee,
Brighton, Eastbourne, insula Wight sau insulele Normande în sudul Marii Britanii ca şi
Blackpool, pe coasta vestică a acesteia, la Marea Irlandei. Se adaugă staţiunile de pe coasta
Mării Nordului în Belgia (Oostende, Zeebrugge) favorizate, ca şi celelalte, de proximitatea
metropolelor, fiind în primul rând centre de recreere.
      - marile centre urbane constituie o a doua categorie. Se disting net Parisul şi Londra
(peste 10 milioane de turişti anual fiecare), plăci turnante ale turismului mondial, concurând,
cele mai atractive centre din Europa mediteraneană. Parisul devansează Londra totuşi, iar prin
densitatea infrastructurii turistice şi a numărului de turişti (la Kmp) poate fi considerat cel mai
important centru turistic mondial. Londra are handicapul traversării M. Mânecii, cu toată
dezvoltarea legăturilor maritime sau mai recent a celor submarine cu continentul. Parisul şi
Londra pot fi privite ca adevărate regiuni turistice, fiecare înglobând o serie de centre distincte
din imediata apropiere (Versailles, Fontainebleu, Marne la Vallee, Chartres, Valea Loirei,
Reims, respectiv Breighton, Oxford, Cambridge, Windsor, Stratford-on-Avon, Stonehenge).
Rolul lor in istoria şi economia europeană face ca în domeniul turismului de afaceri şi
congrese să fie între primele din lume (Parisul cu cele mai multe congrese din lume, iar
Londra concurează cu New York şi Tokyo, la categoria întruniri de afaceri).
     În afara acestor două mari centre, celelalte centre turistice din zonă au o  frecvenţă
mai redusă, dar importanţa unora este în creştere, cazul capitalei  belgiene,
Bruxelles, devenite sediul unor organizatii regionale sau internaţionale,  dar si altele -
Amsterdam, Strassbourg, Koln, Munchen, Berlin, Viena, Geneva.  Unele dintre
acestea au, asemenea Parisului, centre secundare în apropiere  formând adevărate
regiuni turistice — Berlinul, cu Potsdam, Viena şi      valea Dunării, de exemplu. O
regiune turistică mai difuză, dar traditională, este valea Rhinului, cu numeroase oraşe
culturale unde se remarcă mai ales turismul fluvial (Koln, Koblenz, Mainz, Freiburg,
Heidelberg). Oraşele flamande formează şi ele o regiune turistică distinctă (Gand,
Bruges, Anvers), alături de o serie de staţiuni situate la Marea Nordului sau în interior.
Interes turistic major prezintă şi multe alte oraşe de multe ori de dimensiuni mai mici
sau situate spre periferie, dar cu un rol istoric sau cultural important precum: Edinburgh
în Scoţia; Dijon sau Nancy în Franţa; Aachen, Weimar, Augsburg în Germania etc.
      - arcul alpin,  cel mai important spaţiu turistic montan din lume, formează  o vastă
macroregiune turistică din Alpii francezi până în Slovenia. inaintea  dezvoltării
turismului de masă, frecvenţa turiştilor era mai redusă (alpinism,  drumeţii, cură
termală sau climaterică). Astăzi, turismul alpin este legat în    mare parte de sporturile
de iarnă, ce pun în    valoare întinsele suprafeţe înzăpezitede la altitudini medii. Până în
1940 acest tip de turism era strict localizat în câteva staţiuni renumite: Chamonix,
Megeve, Aix les Bains în Franţa, Davos, Saint Moritz şi Crans-Montana în Elveţia,
Innsbruck în Austria şi Cortina d`Ampezzo  în Italia, toate păstrându-şi prestigiul, dar
concurate de cele mai noi, situate de multe ori la altitudini mai mari, determinând   o
adevărată colonizare a munţilor.
       Sectorul cu cel mai intens turism, datorită combinării turismului estival cu cel de
iarnă, este cel francez, pe linia Grenoble-Annecy, având în centru  Chamonix, dar cu
numeroase noi centre pe Val d'Isere (în zona Albertville mai ales, la poalele Mont
Btancului (4807 m), unde s-a organizat şi una din ultimele  olimpiade albe — Moutiers,
Avoriaz).
Condiţiile naturale ale Alpilor francezi sunt ideale pentru dezvoltarea  turismului
alpin (expunerea vestică, poziţia mai meridională), echiparea este  foarte bună, iar
accesul facil, fiind situat în calea principalului flux turistic  mondial.
Comparabili prin calitatea echipărilor, dar cu o frecvenţă ceva mai redusă,  sunt si Alpii
elveţieni  (cantoanele Valais, Berna, Lucerna si Grisons), unde, alături de centre
tradiţionale precum Davos, Crans Montana, St. Moritz, se remarcă  Zermatt,
staţiune situată la poalele a două dintre cele mai mari înălţimi alpine - Matterhorn
(Cervino) cu 4478m si Monte Rosa cu 4637 m, ce asigură un sit unic,  intens valorificat
de publicitate, Interlaken, Jungfrau.
Alpii austrieci  au în centru Tirolul, polarizat de Innsbruck (cu statiuni  cunoscute ca
lgls, Solbad, Kitzbuhel, Krimml, Bad Ischl). Se adaugă Salzburg şi  imprejurimile
(Fuschl, St. Gilgen), Vorarlberg, iar mai la est Carinthia.
în Italia,  în afara Alpilor Dolomitici (Cortina d'Ampezzo, Cavalese) ,  se remarcă şi
Courmayeur în Val d'Aosta la poalele Mont Blanc, Cervinia, aflată sub Cervino,
Barzio în Alpii Bergamezi, Bardonecchia si Sestrieres in Alpii  Piemontezi.
De un interes oarecare se bucură şi staţiunile din sudul Germaniei, deşi  altitudinea
Alpilor bavarezi este mai redusa (Garmisch Partenkirchen mai ales), ]a fel ca in
Slovenia (Kraniska Gora). Manifestări şi evenimente precum olimpiadele  albe, diverse
concursuri de cupă mondială la schi sau sărbătoarea bicentenarului ascensiunii Mont Blanc
in 1986 pot canaliza spre această vastă arie fluxuri masive de turisti.
În afara acestora, de un mare interes turistic se bucură staţiunile  climaterice şi
de agrement situate pe rivierele lacustre  precum cea a Lemanului (Montreux -Vevey
în Elveţia, Evian şi Thonon-les Bains în Franţa), a lacului  Maggiore (Stresa,
Locarno), Como, Garda, Lugano, pe versantul sudic al Alpilor  ori pe ţărmurile
numeroaselor lacuri ce bordează spre nord Alpii elvetieni (Boden, Zurich, Lacul celor patru
Cantoane etc.).
Un interes particular îl prezintă şi carstul, frecvent în sud-vestul arcului  Alpin, în
sudul Masivului Central în Franţa, sau în Alpii Dolomitici (Italia,  Austria,
Slovenia).
 Marile centre şi regiuni turistice ale Europei Răsăritene
 Dacă mişcările turistice din estul Europei sunt mai limitate traducând un  decalaj în
dezvoltarea economico-socială, în extensie spaţială,activităţile turistice  sunt
comparabile, existând numeroase centre şi  regiuni turistice, dificil de comparat din cauza
insuficienţei datelor statistice, a infrastructurii inadecvate şi a schimbărilor petrecute în
ultimul deceniu.
a) Centrele turistice litorale  sunt specifice în primul rând în lungul  coastelor Mării
Negre, unde vin atât turişti interni, dar şi internaţionali. Coasta  baltică, defavorizată de
climatul rece, este amenajată punctual, cu o frecvenţă  aproape exclusiv internă- cazul
staţiunilor Iurmala din Letonia, Sopot şi Miedzyzdroje (ins. Wolin) din Polonia.
Litoralul Mării Negre nu este nici el complet amenajat, între diversele  sectoare existând
diferenţe însemnate. Astfel, sectorul bulgăresc este mai înalt, amenajările fiind discontinue,
remarcându-se cele din zona de la nord de Varna (Albena, Nisipurile de Aur, Balcik, capul
Kaliakra) sau mai la sud Slăncev Breag şi Nesebăr. Sectorul românesc  cunoaşte cea mai
intensă utilizare turistică, la sud de complexul lagunar Razelm, cu amenajarea completă a
cordoanelor litorale de tip "lido"  şi capacităţi de cazare comparabile (cantitativ) cu cele
de pe oricare rivieră mediteraneană - Mamaia, Eforie, Costineşti, Neptun, Mangalia,
toate polarizate de Constanţa, formând o veritabilă regiune turistică. În Ucraina,
cu toată orientarea sudică extrem de favorabilă, amenajările sunt concentrate
în Crimeea la poatele muntilor din peninsulă, cu statiuni de renume, unele datând
din perioada taristă (Ialta, Feodosia), altele mai noi (Alupka, Simeiz, Aluşta).
Secundar, amenajări balneare există şi în jurul oraşului
Odessa. Litoralul  caucazian,  prin climatul său de adăpost, cu nuanţe subtropicale,
oferă condiţii optime şi a fost amenajat mai ales în perioada sovietică (Soci, Tuapse,
Suhumi, Pitsunda, Poti), constituind o alternativă a Crimeei, după destrămarea
fostei U.R.S.S., pentru cetăţenii ruşi. Distanţa faţă de Europa şi insecuritatea
acestei regiuni fac ca aceste două sectoare să fie frecventate aproape exclusiv de
clientela din statele C.S.I.
Încercările de îmbunătăţire a echipării şi de atragere a turiştilor straini,  ţinta politicii
turistice a tuturor statelor din zonă, nu au dat rezultate, deşi cel puţin sectorul româno-bulgar
ar putea forma o veritabilă regiune turistică, în măsură să concureze cu cele mai cunoscute
regiuni de acest tip din sudul Europei. Este în scădere însă chiar şi fluxul intern, posibilităţile
fiind tot mai reduse, iar o parte din clientela internă preferă zone mai sudice (din Grecia,
Turcia, Cipru), cu un climat mai cald, echipare de standard international şi preţuri
comparabile cu cele din tările de origine.
Un caz particular îl constituie Lacul Balaton,  care, pentru Ungaria şi nu numai, are o
vocatie turistică balneară certă, cu amenajări comparabile celor de pe litoralul mărilor şi o
frecvenţă ce justifică apelativul de "mare ungurească"  (statiuni de standard
international la Siofok, Balatonszeplak, Fonyod,  Balatonfured sau Tihany).
b) centrele turistice urbane  sunt numeroase în Europa de Est, fară a le  putea concura pe
cele din Europa Occidentală. Cuantificarea frecventei turistice  era mai facilă în perioada
comunistă când cetăţenii erau aduşi în grupuri  organizate pentru diverse rnanifestări sau
comemorări. Este cazul milioanelor de vizitatori ce se ingrămădeau anual pentru a
îndeplini "pelerinajul roşu"  la mausoleul lui Lenin din Kremlin. Turiştii occidentali erau
direct supravegheaţi şi conduşi de organismele turistice oficiale  (Inturist  in
U.R.S.S., Cedok  in Cehoslovacia, O.N.T.  in Romania sau Balkanturist  in Bulgaria).
Situatia actuală, deşi schimbată esenţial - liberalizarea circulaţiei persoanelor este reală, nu
poate clarifica dimensiunea reaIă a fluxurilor turistice, mulţi dintre cei veniţi din exterior  au
ca mobil alte activităţi (ajutorare, vizitarea familiilor, colaborări culturale etc.). Totuşi,
imediat după 1990, s-a înregistrat o creştere spectaculoasă a numărului vizitatorilor unor
mari oraşe, mai ales în Cehia, Polonia şi Ungaria. După câţiva  ani s-a revenit la frecvenţa
anterioară, dar calitatea serviciilor turistice a crescut apropiindu-se de cea din Occident.
În afara marilor oraşe cu potential cert - Praga, Budapesta, Varşovia,  Cracovia,
Sankt Petersburg, Moscova – în estul Europei – există o sumedenie de  mici centre
turistice, adesea vechi, din perioada "belle epoque",  de factură climaterică sau
termală, care îşi păstrează importanţa, cu toată influenta negativă a reconstrucţiei comuniste
(Karlovy Vary, Marianske Lazne in Cehoslovacia,  Sinaia, Slănic-Moldova, Vatra
Dornei, Tuşnad, Herculane in Romania, Piatigorsk, Kisslovodsk, Essentuki, Jeleznovodsk,
in Caucazul de Nord etc.). Oraşele cu trecut istoric au fost insă extrem de afectate de
absenta unei politici clare de conservare a patrimoniului sau chiar de distrugerea lor
sistematică pentru a face loc cartierelor de "blocuri".  Unele state (Cehoslovacia, de
exemplu) au fost ceva mai atente, motiv pentru care Praga s-a şi dezvoltat ca o
aglomeratie urbană, pentru a proteja Hradul şi Stare Miasto, situatia fiind
similară si  la Brno sau Bratislava, dar in altele (Romania, U.R.S.S.) interventia a fost
brutala adesea. Multe oraşe medievale pot avea un rol cert in redesenarea circuitelor
turismului cultural in această parte a Europei, cazul unor oraşe transilvane
(Sighişoara, Sibiu), poloneze (Torun, Malbork, Czestochowa), maghiare
(Szekesfehervar, Vac, Esztergom) sau ruseşti (Suzdal, Vladimir).
c) centrele turistice montane  nu ating nici pe departe dezvoltarea şi  complexitatea
activităţilor din vestul continentului. Conditii de practicare a sporturitor de iarnă există
in masivele mai inalte din Carpati - Tatra, in Slovacia (valea Poprad) şi Polonia
(Zakopane); Bucegi sau Călimani in Romania (Poiana Brasov, Valea Prahovei sau Vatra
Dornei), ori din Balcani – Rila, Vitoşa, cu statiunea Boroveţ in Bulgaria, sau in jurul
oraşului Saraievo in Bosnia, unde s-a organizat şi una dintre Olimpiadele albe. Utilizarea
lor este marginală, zona montană constituind mai degrabă decorul numeroaselor statiuni
balneoclimaterice sau, in cazul tarilor ortodoxe, al mănăstirilor integrate in circuitele
turistice (nordul Moldovei, Rila, Metohia). Un potential insemnat il prezinta
zonele carstice (peşteri, avenuri, chei, resurgenţe etc.), frecvent in zona balcanică (Croatia
mai ales, cu zona lacurilor Plitvice) şi în cea carpatică (Apuseni,  Mehedinti in
Romania, Aggtelek in Ungaria). incercările actuate de dezvoltare a agroturismului pot
contribui la valorificarea superioară a potentialului turistic din zona montană a Europei de
Est, mai ales acolo unde se poate combina cu un  mediu etnografic bine păstrat (in special
in zona carpatică nordică).
                         Marile centre şi regiuni turistice nord-americane
a) centrele balneare tradţionale:
-  coastele atlantice  primesc in fiecare vară milioane de americani, din megalopolisul
Boswash mai ales, atat in vacante, cat mai ales in week-end.  Frecventa maximă a
statiunilor de profil se inregistrează intre Portland (Maine) şi Norfolk (Virginia), cu plaje
amenajate sau numeroase porturi de agrement.  Fiecare metropolă dispune de centre
turistice destinate turismului de scurtă durată (Boston, New York sau Philadelphia), cele
mai cunoscute fiind: Atlantic City, situat la sud-vest de Philadelphia, unde amenajările sunt
complexe (cazinouri, numeroase reşedinţe secundare, terenuri sportive etc.), statiunile
de pe Long Island, ce deservesc aglomeratia newyorkeză. Avantajul acestor statiuni
este apropierea pietei turistice, dar frecvenţa este aproape exclusiv nord-
americană (inclusiv canadiana).
La sud de golful Chesapeake, centrele turistice balneare devin tot mai rare,  deşi climatul
este subtropical, vaste spatii repulsive fiind acoperite de lagune  şi mlastini, nu lipsite
totuşi de atractii turistice. Doar in Florida, aceste spatii au fost amenajate, complexurile
turistice fiind ingrămădite pe cordoanele litorale, fără amenajarea plajelor, din cauza
rechinilor şi a curentilor de ape, preferandu-se piscinele (Miami Beach, Key West,
Palm Beach). Discontinuitatea geografica a centrelor balneare de pe coasta atlantică
nord-americană contrastează cu densitatea lor in sudul Europei. O explicatie este şi
imensitatea spatiului, fatadele maritime sau lacustre opunandu-se interiorului slab umanizat.
- coasta pacifică  este intr-o situatie identica, discontinuitatea fiind chiar mai marcata.
Cele mai multe centre se concentrează in aglomeratia Los Angeles- San Diego, intre Santa
Barbara şi Tijuana (Mexic), cu statiuni foarte frecventate (Santa Monica, Santa Ana,
Long Beach, Malibu, sau cele situate in insulele din apropiere, multe cu caracter
rezidential de lux). Specificul este dat peste tot de frecventa reşedinţelor secundare şi a
plajelor private. Spre nordul Californiei centrele de acest tip devin tot mai rare. O
prelungire, in mijlocul Pacificului, a acestei regiuni turistice este arhipelagul Hawaii
(Honolulu, cu plajele celebre de la Waikiki, vulcanii activi - Mauna Loa, Mauna Kea);
b) centrele urbane  sunt tot mai vizitate, deşi par oarecum monotone, şi nu au nimic din
stralucirea oraşelor din Lumea Veche. Câteva metropole americane primesc, fiecare, cateva
milioane de turisti anual, mare parte străini: New York, datorită rolului sau in economia
mondială; Washington, capitala S.U.A., cu numeroase constructii din secolul trecut,
ce incearca să imite arhitectura  europeana, multe, obiect al unor pelerinaje, mai ales
pentru americani (Casa Alba, Capitoliul, de exemplu); Philadelphia şi Boston, oraşe cu
un rot important in istoria americană; New Orleans, cu trecutul sau colonial francez,
numeroase clădiri tradand această epocă (Bourbon Place) şi aria adiacenta suprapusă
deltei fluviului Mississippi; San Francisco, cu un sit deosebit - golful omonim, traversat  de
Golden Gate; Quebec, in Canada, una dintre cele mai vechi fundatii urbane din America de
Nord, cu monumente din sec. XVII-XVIII, Montreal etc.;
c)       centrele turistice montane  se remarcă prin extrema discontinuitate, fie ca e vorba
de statiunile balneoclimaterice sau de cele destinate sporturilor  hibernale. Prima
categorie este legată de prezenta izvoarelor minerale şi termale, frecvente in Stancosii
Centrali (Colorado Springs, Carlsbad, Hot Springs). Statiunile hibernale sunt
dependente de proximitatea marilor aglomeratii urbane –Lake Placid, la nord de New York,
sau Squaw Valley, Sun Valley, Aspen, in vest, Calgary, in Canada;
d)       siturile si mediile naturale celebre sau protejate   constitute o altă categoric
de centre turistice nord-americane. Ele pot atrage milioane de turişti, inclusiv strdini -
cascadele Niagarei, ce suscită un adevărat pelerinaj, favorizate de apropierea New Yorkului,
poarta de intrare in America de Nord a multor turişti străini, parcurile naturale Yellowstone,
Yosemite, Sequoia, Mesa Verde, canionul Colorado, defavorizate de distanta enormă, dar
avantajate de o infrastructură complexă.
Cazuri particulare sunt Las Vegas,  Mecca mondiala a jocurilor de noroc, oraş aflat in
plin desert, care combină in ultimul timp turismul de afaceri cu  spiritul ludic,
si Hollywood,  a carui faima se datoreaza domindrii pietei  cinematografice mondiale.
Marile centre turistice din America de Nord sunt aşadar mai putin  numeroase, mai
putin dezvoltate, situate in discontinuitate spatială, fapt ce  genereaza o frecventă mai
redusă, deşi nivelul de trai al populatiei este foarte  ridicat (31 910 $/loc. in 2000 fată
de 26 870 $/loc. in C.E.E.). O explicatie o constitute şi participarea masivă a
americanilor la crearea fluxurilor turistice externe, spre Europa, Asia sau America Latină.

                    Centrele şi regiunile turistice din ţările latino-

americane,  africane şi asiatice
 Sosite recent pe piaţa turistică, acest grup de tări, oferă un număr redus de centre,
rareori formând regiuni turistice, cu o frecventă in creştere, dar  dezavantajate adesea
de instabilitate economică sau politică .
a) America Centrală:
În această vastă arie se distinge in primul rand  Mexicul,  unde centre precum
Acapulco sau Ciudad de Mexico pot rivaliza cu orice mare centru turistic  din Europa
sau nordul Americii. În afara acestora, turismul balnear este in avant  pe coasta
pacifică - Manzanillo, Mazatlan, Puerto Valerta sau mai la nord in  peninsula
California - Tijuana, Ensenada, La Paz, favorizate de apropierea S.U.A.. Dezvoltarea
acestei adevdrate "riviere"  a inceput incă inainte de război sub  impulsul nevoii de
exotism a clientelei nord-americane. Spre deosebire, tărmul  Golfului Mexic, este slab
utilizat, fiind mai putin propice amenajărilor balneare (tărmuri joase, cu frecvente
mlastini si lagune insalubre). Se remarcă aici totusi,  statiunea Cancun, situată la
distantă mare de capitală, recent amenajată si devenită una dintre cele mai căutate.
Mexicul are toate atuurile unei mari tări turistice, inclusiv in domeniul  turismului
cultural - frecvente vestigii ale civilizatiilor precolumbiene (Peninsula  Yucatan
indeosebi), orase coloniale (Guadalajara, Toluca, Veracruz, Puebla,  Zacatecas) etc.
Capitala dispune de o infrastructură de standard, avand multiple  avantaje – climat
moderat de altitudine, dar grevat de poluare, situarea in aria  centrală a fostului
Imperiu Aztec, cu numeroase vestigii, numeroşi vulcani activi, ape termale etc.
O a doua regiune turistică conturată, relativ recent o constituie  Antilele,  nu atat cele mari
cat cele mici - Dominica, Grenada, Barbados, Bahamas, Bermude –, pentru care
turis mul balnear cons titute principala res urs ă. Cliente la   nord-americană
asigură o dinamică ascendentă activitătilor turistice in tot arcul  insular, adăugându-se
şi   o clientelă europeană in "teritoriile de peste mări" ale  Frantei mai ales (Guadelupa,
Martinica).
In afara acestora, zona istmului central-american nu oferă nimic  comparabil,
instabilitatea politic fiind principala explicatie, Costa Rica, ferită de  acest flagel fiind
totusi destul de avansată in valorificarea potentialului turistic,  mizand pe apropierea
imensei pieţe nord-americane.
b) Marile capitale africane şi asiatice   sunt singurele centre din aceste vaste spatii
care au cunoscut o insertie ceva mai timpurie a activitătilor turistice,  avand si o
infrastructură relativ bine echipată. Multe dintre ale au rolul de tranzit - Hong Kong,
Singapore, Cairo, acesta din urmă, bază a vizitării văii Nilului cu  vestigiile egiptene
antice, sau au devenit centre de afaceri importante, urmand  modelul capitalei japoneze
Tokyo - Seul, Taipei, Kuala Lumpur, Bangkok.
Japonia oferă o situatie aparte, infrastructura de profil fiind foarte  dezvoltată,
chiar dacă frecventa turistică nu este comparabilă (intern) cu cea vest- europeană sau
nord-americană. Oferta turistică este foarte diversificată: statiuni  balneare litorale
(mat ales in sud); statiuni termale, foarte caracteristice, firesc  dacă ne gandim la
vulcanismul specific arhipelagului nipon (cele mai cunoscute  fiind in ins. Kyushu); orase
culturale precum vechile capitale Nara şi  Kyoto; atracţii naturale deosebite- cascade, vulcani,
parcuri naturale; staţiuni de sporturi de iarnă, mai ales în nord- Hokkaido, cu Sapporo, loc de
desfăşurare a multor competiţii internaţionale de profil şi nordul insulei Honshu.

               Centrele şi regiunile turistice recente

Apărute sub impulsul mondializării, mai intai in apropierea regiunilor  emitătoare,
iar mai recent şi   la mari distanţe, constituie releele propagării unui mod de viata,
specific "societătii de consum", de care turismul este atat de  dependent.
a) Centrele periferice
Dezvoltarea turismului in regiunile periferice a coincis cu avantul  economic din
primele decenii postbelice si cu extinderea ofertei turistice in tările  limitrofe in curs de
dezvoltare, situate la mai putin de trei ore de parcurs cu  avionul. De acest avant au
beneficiat indeosebi trei zone:
- Africa de Nord şi Orientul Apropiat,  mai ales regiunile costiere din Maroc
(coasta mediteraneană de la Tanger la Nador, cea atlantică in zona Agadir),  al căror
potential este similar celui din sudul Spaniei si din Tunisia - Hammamet,  Monastir, in
zona capitalei, insula Djerba, la care se adaugă situl Cartaginei  antice. Ambele se
conturează deja ca adevărate regiuni turistice. Spre deosebire, in Orientul Apropiat,
situatiile conflictuale reduc importanta turismului balnear  deşi potentialul este similar.
Clientela este in primul rand europeană, această zonă functionând deja ca o anexă a
marilor regiuni turistice europene, mărind astfel  integrarea, dorită de altfel, a acestor tări
in spatiul economic vest-european;
-   ariile interioare ale Maghrebului,  unde s-au constituit regiuni
turistice distincte, cu o amprentă culturală - orasele imperiale din Maroc -
Marrakech, Meknes, Fes, sau exotică - oazele sahariene din Maroc, Algeria
(M'zab) sau Tunisia (Tozeur, Kairouan);
-   sud-estul Asiei,  unde s-a dezvoltat recent turismul balnear, combinat
cu exotismul particularitătilor culturale locale (Thailanda, Malaysia, Indonezia,
India, Filipine). Statiuni precum Phuket in Thallanda, imprejurimile unor orase ca
Bangkok (cu vechea capitală Ayutthaya), Manila (dotări turistice de prim rang –
statiunea climaterică Baguio, statiuni balneare, atractii naturale), Bombay-statiuni balneare
in apropiere si punct de plecare spre unele situri arheologice precum peşterile de
la Ajanta, sau Djakarta si insula Djawa (cu templele de la Borobudur si Prambanam sau
grădinile botanice de la Bogor) ori insule exotice precum Bali, cu numeroasele
sale festivaluri traditionale, constituie deja atractii de prim rang, favorizate de
avantajul economic general al regiunii care a creat si o clientelă turistică
locală                                                                                               .

b) Centrele turistice de la mari

distaţe                                                                                                     

Constitute rezultatul ultimelor evolutli ale turismului mondial care tinde  să-si extindă
activitătile tot mai departe de regiunile emiţătoare in ciuda costului, care, raportat la
veniturile medii, rămâne totusi radicat, de beneficiile unei vacanţe exotice putandu-se
bucura doar anumite pături ale societătilor occidentale. Aceste  noi centre sunt
favorizate de avantajele transportului aerian şi de dorinta tot mai  multor state ale
Lumii a Treia de a beneficia de veniturile pe care le aduce  turismul. Se impun cateva
zone:
- Africa Occidentală,  in primul rand Senegalul (aria din jurul oraşului Dakar,
estuarul fluviului Casamance), Cote d'Ivoire (aria din jurul oraşului Abidjan) integrate in
turismul standard al complexurilor hoteliere internationale. Suportul publicitar
excelent (exotism, plaje extinse, insorire permanentă), distanta relativ  redusă fată de
Europa (cateva ore cu avionul) pot constitui premisele unui turism de masă. Politica
turistică a ţărilor din zonă incearca să utilizeze şi atuurile oferite de cadrul natural al
regiunilor interioare (vaste rezervatii, etnografie). Este o forma de  turism numită
"altemativ" (G. Cazes, 1990), ce asimilează modul de viaţă al  autohtonilor,
adresdndu-se unei minorităti turistice bine motivate. O situatie  similară este
intalnita in Africa de Est (Kenya, Tanzania) sau de Sud (Botswana),  unde o atractie
majoră o constituie rezervatiile. Totuşi, Africa, pe ansamblu, rămâne la marginea
fluxurilor turistice, deşi multe amenajări işi au originea in perioada  colonială. Viitorul
poate transforma regiuni intinse ale continentului intr-un  adevarat "paradis
turistic", totul depinde de interesele marilor organizatii şi  corporatii transnationale
care dirijează din umbră evolutia turismului mondial.
-    Asia - Oceania, unde in afara zonelor amintite, o vocatie turistică si-au descoperit-o unele
insule sau arhipelaguri — Maldive, Sri Lanka (in jurul capitalei -Colombo, Kandy - cu
numeroase temple budiste), dar şi in Polinezia - Tahiti, Samoa, defavorizate de distanta
enormă fată de marii emiţători europeni şi nord-americani.
-    America de Sud,  unde centre recente se dezvoltă pe coasta atlantică a  Braziliei, cu
un potential imens (balnear, dar şi cultural - oraşe coloniale precum  Olinda,
Pernambuco, Salvador, Bahia), dar si in zona unor situri precolumbiene  din Peru
(Machu Picchu, Cuzco), Bolivia sau Columbia.
În concluzie, noile centre turistice de la mari distante marchează o nouă etapă in
mondializarea acestei activită lti,  legate atat de posibilitătile tot mai mari ale clientelei din
tările dezvoltate, dar şi de dezvoltarea unei pieţe turistice locale  in acele zone favorizate
de proximitatea marilor tări emitătoare sau de boom-ul economic recent.

c) Centrele turistice”'pioniere" (posibile)

Secolul al XX-lea a marcat descoperirea şi explorarea unor
regiuni inaccesibile până atunci, ce au determinat aparitia unui flux marginal redus
la cateva mii de persoane, legate de activităti sportive şi parasportive inserate
in circuitele turistice propuse de organizatiile specializate
- descoperirea unor medii naturale particulare precum: cel arctic - Groenlanda, Laponia,
Marele Nord Canadian ; vulcanic,  cazul Islandei al insulelor Lipari, estul Africii; deşertic
- raliurile transsahariene; ascensiunea inaltimilor - Himalaya (Nepal, India, Pakistan),
Anzii argentino-chilleni, Pamir; explorarea  vastei selve amazoniene  (complexe turistice
la Manaus). Clientela atrasă de aceste noi zone turistice imbină adesea cercetarea
ştiintifică cu agrementul,  desfaşurându-se pe spatii vaste;
- dezvoltarea unor centre turistice in zone de interes economic si politic major,  cazul
Orientului Mijlociu, unde E.A.U., Qatar, Kuwait, Bahrain sau Oman  au dezvoltat in
ultimele decenii o infrastructură turistică puternică, de inalt  standard (complexuri
turistice, amenajdri balneare), promovand şi călătorii spre interiorul peninsulei
arabice, dar mai ales turismul de afaceri (majoritatea  turiştilor din E.A.U. sunt
straini). Abu Dhabi, Dubai, Al Ain, Mascat, Manama constituie plăcile turnante ale
unei viitoare regiuni turistice a Golfului Persic, petrodolarii din zonă găsind astfel
un mijloc eficient de reciclare a veniturilor magnatilor petrolului.
Mondializarea turismului, judecată după repartitia geografică a fluxurilor  şi a centrelor
turistice, este foarte inegală. Concentrarea activitătilor turistice este deja excesiăi in jurul
lacului mediteranean sau al celui caraibian.  O nouă concentrare este pe cale să se
contureze in jurul Mării Chinei de Sud.  Aceste trei mări interioare, cu hinterlandul
lor, beneficiază de apropierea marilor ţări  emitătoare. Reciprocitatea turistică intre
tările receptoare şi cele emitatoare este inegală, din cauza unor factori geografici,
cazul Europei, unde populatiile mediteraneene nu sunt atrase de nordul
continentului, sau a factorilor socio- economici - in ţările sărace doar păturile
privilegiate işi pot permite o călătorie la  Paris, Londra sau in Elvetia. Dinamica
turismului de masă a fost însoțită de  diversificarea formelor turismului în
spațiu, alternativele fiind mult mai  numeroase decât în urmă cu o jumătate de
secol. Acest fapt poate avea urmări  benefice, formele de turism tradițional devenind
accesibile şi populației din țările în curs de dezvoltare.
BIBLIOGRAFIE

Iaţu C., Muntele I. (2002) – Geografia economică, Editura Economică Bucureşti

Erdeli G., Braghină C., Frăsineanu D. (2000) –Geografia economică mondială, Editura
Fundaţiei România de Mâine.