Despre alegeri şi semne

În decursul anilor, am avut deseori ocazia să observ anumite particularităţi ale naturii umane. Cum ar fi, de
exemplu, faptul că suntem înclinaţi să facem minimum de efort, dar ne aşteptăm la maximum de recompensă. În
orice împrejurare, vom fi înclinaţi mai curând să aşteptăm să vedem ce fac şi ce spun ceilalţi - sau poate, chiar să-i
lăsăm să acţioneze în locul nostru - ca să ne putem hotărî la o alegere. De fapt, alegere este impropriu spus, întrucât
pentru a alege, trebuie măcar să cunoaştem toate variantele; dar de multe ori, suntem prea comozi sau temători (sau,
şi una şi alta), pentru a ajunge măcar la cunoaştere. Ne mulţumim cu cunoaşteri parţiale, sau chiar cu închipuiri, şi
aşteptăm să se ivească de undeva situaţia sau persoana salvatoare, care va îndrepta viaţa noastră spre cel mai bun
curs cu putinţă.
Desigur, senzaţia că se impune o alegere este o consecinţă a faptului că suntem nefericiţi, că viaţa noastră a decurs
din ce în ce mai mult spre cenuşiu, că ne-am ratat visele. Şi totuşi, natura umană este mai curând tentată să rămână
o eternitate în această situaţie, nealegând decât în vis, din teama de responsabilitate, sau din teama de a nu pierde,
totuşi, relativa stabilitate a nefericirii noastre.Şi atunci, rămânem aşa, aşteptând...să se hotărască altcineva să aleagă
pentru noi - situaţia cea mai comodă!

Din păcate, însă, nu va alege nimeni, nici chiar Dumnezeu, dacă nu ne-am încredinţat Lui. El ne lasă toată
libertatea...Şi atunci, avem doar două variante: fie ne acceptăm situaţia prezentă, cu tot ce implică ea, inclusiv
sentimentul de ratare. Desigur că există şi lucruri bune în ea, din moment ce am acceptat-o odată! Dar, dacă o
acceptăm, atunci să nu ne mai plângem, să nu mai suferim inutil. Să încercăm, măcar, să o trăim la modul optim!
Sau, varianta a doua - care nu este accesibilă foarte multora - de a schimba tot ceea ce ne face nefericiţi. Să avem
curajul de a ne asuma un risc, curajul de a ne reface viaţa aşa cum am dorit-o, dar pe parcurs am pierdut cărarea.
Desigur, vom avea de întâmpinat critici, respingere, ostracizări - dar, dacă suntem siguri că acela e drumul nostru,
toate acestea nu vor valora prea mult pentru noi.
Desigur însă, aşa cum am spus, 99% dintre oameni vor alege prima variantă, fiind cea care implică cel mai puţin
efort. Ca orice sistem fizic, natura umană are darul de a intra de la sine în starea de entropie...adică, de echilibru
minim.

Ar mai exista totuşi o variantă "de rezervă". După cum am spus undeva, L-am putea lăsa pe Dumnezeu să aleagă
pentru noi - dacă într-adevăr nu ştim care este calea cea bună, şi nu vrem să greşim. Pentru aceasta, e de-ajuns să ne
rugăm din toată inima, în cuvintele noastre, să fim îndreptaţi pe drumul cel bun. Chiar dacă nu suntem credincioşi,
chiar dacă nu suntem obişnuiţi să ne rugăm! Sau, dacă avem un sfânt protector, îi putem cere acestuia sfatul.
Cum vom primi răspunsul? Fie vom avea o stare specială, în care vom simţi clar ceea ce este mai bine pentru noi,
fie - dacă inima noastră nu e obişnuită să primească astfel de răspunsuri - vom primi semne. Ce fel de semne?
Diverse: fie o frază citită întâmplător dintr-o carte ne ve oferi un răspuns, fie un fragment de melodie, fie o întâlnire
cu o persoană - cunoscută sau nu - care va spune ceva ce s-ar potrivi în situaţia respectivă, chiar dacă nu o cunoaşte.
Semnele pot fi extrem de diverse, eu am dat doar câteva exemple, dar în mod sigur, dacă ne vor fi adresate, vor fi
astfel încât le vom recunoaşte.

Sper că am putut fi de folos celor care ar avea nevoie! Şi eu am trecut prin astfel de situaţii, şi am simţit clar cum
am fost sfătuită. Poate nu chiar de la început...dar, cu timpul, semnele şi stările se repetă, şi e mai greu să te înşeli.
Fie-vă viaţa uşoară!

Fără logică

Şi iată că nu întotdeauna trebuie să fim logici, şi să urmăm un fir al ideilor bine stabilit! Uneori, e bine şi să lăsăm
ideile să curgă, aşa cum vin...
Aşadar, ideea de bază care mi-a bătut atăzi la geam, este legată de frică, în toate aspectele ei. Nu neapărat frica
fizică, cu obiect real şi palpabil. Aceea este cel mai uşor de învins...Există însă o frică insidioasă, de fond, care
"îmbibă" aproape în întregime vieţile unor oameni, şi îi împiedică de la cele mai frumoase gesturi, uneori - chiar de
a trăi! Probabil, dacă acei oameni ar auzi despre frică, ar fi foarte indignaţi, şi nu ar recunoaşte că ar avea ceva
comun cu aceasta.
1
De mici, ni se imprimă anumite concepte educaţionale, despre binele şi răul social (atenţie, nu este vorba despre
Binele şi Răul ca atare), despre cerinţele unui comportament "corect" şi "integrat în societate", despre necesitatea
conservării unei bune imagini sociale. Toate aceste concepte sunt însoţite, bineînţeles, de restricţii şi "pedepse" în
cazul nerespectării lor. Aceste pedepse pot varia, de la simpla întrerupere a interacţiunilor sociale cu ceilalţi membri
de aceeaşi categorie ( şi, Doamne, câtă durere poate aduce această nerespectare, sau "alunecare" din categorie, nici
nu mă pot gândi:)), până la blamuri oficiale, personale şi familiale.
Copilul, apoi adolescentul şi tânărul, creşte "îndoctrinat" cu aceste concepte, iar dacă şi structura lui este predispusă
la frică, în jurul Eului său profund se ridică un zid înalt, pe care nici cel mai puternuc foc nu îl poate doborâ. Când
spun "structură predispusă la frică" nu mă refer doar la frica în sine, ci şi la orgoliu, care este - paradoxal - o altă
imagine a fricii: frica de a nu îşi pierde, sau altera, micuţa imagine poleită despre sine.

Dacă pentru acest om viaţa va decurge aşa-zis "normal", fără suişuri şi coborâşuri prea mari, el va respecta toate
regulile învăţate, şi va fi, aşa-zis, "un bun membru al societăţii". Însă viaţa, mai ales cea actuală, nu poate decurge
întrutotul " ca la carte", uneori Divinitatea ne scoate în cale oameni şi situaţii care să ne forţeze să ieşim din
"carapace", să dăm maximum de potenţial. Domnului, în mod paradoxal, nu îi plac "căldiceii", şi următorii prea
fideli ai Legii - uneori nici prea bine înţeleasă, ci văzută doar ca pe un set de reguli ce permit obţinerea unor
avantaje, sau menţinerea celor actuale.

Dacă, aşa cum spuneam, un astfel de om va întâmpina situaţii care îi vor pune la încercare toate conceptele însuşite,
există două posibilităţi: fie acesta, în urma încercărilor, îşi va "rafina" natura, o va sublima, ajungând la un cu totul
alt nivel de percepere a existenţei; fie - cel mai adesea - va vedea aceste încercări drept "şicane" şi nefericiri
nedorite şi nemeritate, şi se va agăţa de conceptele moştenite şi învăţate -de fapt, de frică - până la ultima redută. În
acest ultim caz, nici măcar suferinţa nu va putea aduce o schimbare reală în natura şi destinul său - întrucât nu e de-
ajuns să suferi, dacă nu ai înţeles şi de ce, unde ai greşit, şi ce ar trebui să faci în continuare. Piatra nu va deveni
diamant, oricât ar fi arsă!

Pentru această categorie de oameni, ar apărea drept o ameninţare tot ceea ce le-ar putea ameninţa confortul şi
stabilitatea. Persoanele prea sincere, care în interacţiunea cu ei nu ar ţine cont de "regulile nescrise ale comunicării
sociale", ar fi privite drept inamici potenţiali - nu doar ai lor, ci ai ordinii stabilite. De fapt, la baza acestor trăiri
nediferenţiate ar sta tot frica - o imensă frică de necunoscut, de a nu fi lăsaţi singuri, "pe cont propriu", fără
protecţia regulilor şi normelor sociale.
De fapt, Dumnezeu tocmai asta vrea de la noi: să rămânem "singuri", adică, să regândim încă o dată tot sistemul, să
simţim ce vrea El de la noi. Aceeaşi probă le-a adus-o Iisus şi fariseilor, minuţioşi următori ai Legii. "Daţi zeciuială
din mărar şi chimen, dar aţi lăsat de-o parte părţile cele mai importante ale Legii: iubirea şi mila. Pe acestea
trebuia să le ţineţi, şi de acelea să nu vă lăsaţi."

În încheiere, nu putem spune decât că Dumnezeu ne-a dat fiecăruia, la început de drum, toate potenţialităţile şi
mijloacele de a ne îndeplini menirea, şi visurile. Uneori, aceste mijloace şi potenţialităţi au mai putut fi adăugate şi
pe parcurs, prin rugăciune şi respectarea legilor universului. Dacă, în ciuda acestor lucruri, noi nu am ajuns să ne
îndeplinim visurile, nu trebuie să dăm vina pe ceilalţi oameni, sau pe Dumnezeu. Am avut întotdeauna posibilitatea
alegerii...doar că, ne-a fost prea frică!

Despre cauzele suferintei

 Cu aproape 2000 de ani inainte de Hristos, Buddha a vorbit magistral despre cauzele suferintei umane, si nu numai
- el a imaginat si o cale de depasire a lor: calea cu opt brate. Aceasta cale  - despre care am mai vorbit pe acest blog
- reprezinta, pur si simplu, o cale initiatica, un mod de a sublima treptat natura umana, pentru a accede la Sinele
superior, la iluminare.
Desigur, insa, ca nu toti oamenii o pot alege in mod constient, pentru ca nu toti au structura necesara. Probabil de
aceea, Divinitatea a ingaduit existenta a mii de cai particulare, adaptate fiecarui om, prin care acestia sa ajunga sa
constientizeze, cel putin, cum pot scapa de suferinta. O data cu aceasta constientizare, ceva in structura omului se
2
va schimba, totusi, se va maturiza.  Si, el va ajunge sa faca singur alegerile necesare devenirii sale, constientizand
impactul acestora asupra celorlalti oameni, si a schemei generale a lucrurilor.

Dar, pentru a sti la ce ne referim, iata care erau cauzele suferintei, dupa Buddha:
"Iata, calugari, Adevarul sfant despre suferinta: nasterea este suferinta, batranetea este suferinta, boala este
suferinta, moartea este suferinta, unirea cu ceea ce nu iubim este suferinta, despartirea de ceea ce iubim este
suferinta, neimplinirea dorintelor noastre este suferinta; pe scurt, cele cinci feluri de obiecte ale dragostei sunt
suferinta."

Vedem oare vreo diferenta fata de zilele noastre?  (In afara de adevarul evident ca noi nu suntem cu totii calugari,
desigur.:) ) Daca suntem sinceri cu noi-insine, putem recunoaste ca deosebirile, daca exista, sunt doar de forma -
datorate conditiilor noi de aplicare ale epocii noastre, si nu de esenta. Asadar, si oamenii de acum sufera la fel ca si
cei de atunci...Cei mai sensibili sufera, desigur, mai mult, si neasteptat fata de niste conditii oarecum normale ale
vietii. Intrucat, pentru oamenii sensibili, fiecare lucru, fie el cat de mic, are un impact fenomenal, si fiecare
neimplinire are un ecou de legenda.
Ce s-ar putea face in acest caz? Remediul lui Buddha este inlaturarea totala a dorintei, renuntarea la aceasta. Dar
prea putini oameni actuali, mai ales dintre cei sensibili, ar putea face aceasta. Mai ales, nu dintr-o data...
Si atunci, desigur, Divinitatea ingaduie si alte cai - oarecum alternative - de rezolvare a problemei suferintei; cel
putin pana ce sufletul respectiv va  ajunge destul de tare pentru a-si face propriile alegeri, bazate pe o cunoastere
reala.

O solutie ar fi sustinerea sa de catre un suflet mai constient, si totusi iubitor. Atunci cand propria relatie cu Sinele
superior, cu Divinul, este doar in germene, iar suferinta nu dispare, Divinitatea ingaduie ca acesta sa fie sustinut
temporar de catre un suflet aflat intr-un echilibru mai bun cu propriul sau Sine divin. Cu conditia, desigur, ca si acel
suflet sa respecte regulile - adica, sa actioneze in sensul Binelui general, si nu dupa propriile sale pareri si dorinte.
Daca aceste conditii sunt indeplinite, acel suflet in suferinta poate afla putina alinare, in conditiile in care viata zisa
"normala" nu i-ar ingadui aceasta. Dar, numai pana in punctul in care - asa cum am spus - el va fi capabil sa
constientizeze care este, de fapt, drumul sau.
Intrucat suferinta actioneaza ca un val, distorsioneaza lucrurile si situatiile, si de multe ori nu suntem capabili sa
intelegem nici macar care ar fi propriul nostru bine. De exemplu, ar fi posibil sa intelegem, dupa un timp, ca am
suferit pentru lucruri care nu ne erau potrivite, sau care nu si-ar fi gasit un loc de durata in viata noastra. Dar
desigur, uneori trebuie sa probam singuri aceste lucruri, altfel am putea ramane cu impresia ca Divinitatea nu ne-a
acordat sansa de a fi fericiti - asa cum o intelegem noi.

Problema suferintei nu este una usoara, si de atatea mii de ani, nu s-au gasit inca remediile perfecte. Din simplul
motiv ca oamenii sunt atat de diferiti, si cauzele suferintei sunt atat de diferite la nivel individual; si nu numai: chiar
intensitatea suferintei este diferita. Si tocmai aceasta intensitate a determinat Iubirea divina sa gaseasca mii de
remedii, unele total neconforme cu ideile clasice despre "remedii".
In acest sens, minunat spunea un autor de SF ca, pentru a ajunge Dumnezeu, nu este de ajuns sa ai Intelepciune si
Putere infinita, daca nu ai si Dragoste infinita. Sau, mai simplu, dupa spusele unui mistic:

"Intreaga viata spirituala se reduce la dragoste."

Alte înţelegeri

Uneori, în momente de graţie, ni se arată propriile noastre greşeli şi rătăciri. Uneori, atunci când credem că am
înţeles totul, realizăm că, de fapt, nu ne-am înţeles pe noi-înşine. Greşelile celorlalţi au existat, şi ne-au rănit mult,
dar şi ale noastre au existat, deşi nu le-am băgat în seamă, şi uneori, chiar ele le-au determinat pe ale celorlalţi.
Faptul că noi ne aflam pe un drum ne-a indus impresia falsă că nu puteam greşi prea mult. E adevărat, nu prea mult
- dar îndeajuns pentru a modifica întreaga "construcţie"!
Înţelegem atunci că, prima greşeală a fost aceea că ne-am abătut pe o cărare care nu era a noastră. Dar totuşi, a fost
o greşeală omenească, şi oarecum de înţeles. A doua, şi cea mai mare,a fost aceea că, deşi am înţeles că era o cărare
3
străină, nu am vrut şi nu am putut să îi acceptăm regulile. Deşi, simţeam şi altceva dincolo de aceste reguli...Pur şi
simplu, am simţit că nu puteam  intra în acel "tipar al drumului", pentru a obţine buchetul de la sfârşit. Am suferit,
ne-am dat cu capul de pereţi, ne-am simţit nimiciţi...dar, nu am conştientizat că exact această neacceptare a noastră
a cauzat toate efectele dureroase pe care le-am resimţit mai târziu. Am învinuit cărarea, condiţiile, vremea. Orice,
dar nu pe noi-înşine! Şi asta întrucât am sperat mereu, în mod iraţional, că însăşi cărarea se va schimba sub paşii
noştri - doar pentru că noi ştim că mersul firesc este altul.
Desigur, mersul firesc era altul, dar cărarea nu avea de unde să o ştie, şi mai ales, nu îşi putea schimba tiparul de la
o zi la alta. Poate că noi-înşine ar fi trebuit să avem mai multă răbdare şi maleabilitate, şi la un moment dat, ar fi
învăţat şi ea mersul firesc.
Dar, noi nu am putut accepta zgîrieturile şi loviturile de pe parcurs, nici căderile în gropi. Sufeream, pentru că ştiam
că nu ni se cuveneau. Deşi, acceptasem să intrăm pe o cărare străină...Nu ne-am dat seama cât de strâmte erau
propriile noastre limite. Am încercat să dăruim hrană dintr-un coşuleţ minuscul.
Chiar dacă hrana a existat din belşug...dar, forma în care încercam, probabil, să o oferim, o făcea necomestibilă
pentru alte gusturi decât ale noastre. Aşa cum noi nu puteam să extragem "friptura" dintr-o sticlă, nici ceilalţi nu
puteau ciuguli seminţele dintr-un platou întins. (Ca în basmul acela cu vulpea şi cocorul care s-au invitat reciproc la
masă.)
Probabil că, numai o mare smerenie şi maleabilitate ar fi putut salva situaţia...şi, nici ele întotdeauna! Atunci când
diferenţele sunt prea mari, probabil că ar trebui să se mai aştepte încă o viaţă, până la maturare, până ce indivizii şi
cărările să poată interacţiona fără suferinţă.

Ce putem spune acum? Mulţumim Cerului că ne-a revelat propria noastră contribuţie la nefericire. Desigur că am
dori să reparăm ceva, dar uneori, singura reparaţie viabilă o poate aduce Altcineva. Singurul efect pozitiv ar fi acela
că, într-un final, ne-am vindecat de neîmplinire, şi putem trăi mai departe. Am înţeles, definitiv, că doar noi-înşine -
părţile implicate - ne-am cauzat nefericirea, şi că ne-ar fi fost foarte greu, la statura noastră actuală, să facem
altcumva. Ca în pilda aceea cu pisica ce îşi prindea propria coadă...Cu greu, am realizat că acea coadă lungă era
chiar a noastră, şi ne-a durut când am muşcat-o.

Doar să ne rugăm să se vindece toate cărările...

Despre treptele înţelegerii

Cu cât creştem, cu cât se scurge timpul vieţii, învăţăm că înţelegerile sunt fără sfârşit - că nu există, de fapt, o
înţelegere definitivă a unei situaţii, întâmplări, probleme. De fapt, înţelegerile se schimbă o dată cu noi, şi în măsura
în care noi depăşim noi trepte (sau, suntem ajutaţi să o facem), înţelegerile noastre se mută şi ele la un alt nivel.
Putem alege să rămânem cantonaţi în înţelegerea pur omenească, individuală, raţională, a unei situaţii - şi atunci,
vom simţi la nesfârşit nedreptatea, suferinţa, eşecul pe care sufletul omenesc le-a încercat cândva. Sau, putem alege
să lărgim puţin cercul, şi să includem şi punctele de vedere ale celorlalţi, sentimentele şi motivaţiile lor. Deşi tot un
punct de vedere uman, va fi totuşi unul mai generos decât primul, şi va aduce unele clarificări şi soluţii. Aceasta ar
reprezenta metoda "strategică" de rezolvare a unei situaţii, după Lazarev - adică, prin armonizarea unor interese şi
puncte de vedere diferite.
Şi, ar mai exista o metodă (probabil, pot fi şi altele, mai avansate, dar eu atât am perceput) - prin care să simţim
efectiv ceea ce au simţit ceilalţi, în momentele respective, şi să le  înţelegem motivaţiile din interior - acţionând
astfel ca un "al treilea". Desigur, această metodă nu este accesibilă oricui, şi nu tot timpul, dar, cu un mare ajutor de
Sus, prin darul graţiei, în anumite momente, putem reuşi, cumva, să vedem lucrurile "din afara noastră" - să
percepem  emoţiile şi motivaţiile ambilor "participanţi" concomitent, şi să înţelegem astfel cauzele interne,
profunde, ale gesturilor care ne-au rănit şi ne-au intrigat atât. Putem decoperi atunci, după cum spune un autor, "că
am suferit, ne-am tulburat şi ne-am agitat pentru lucruri de nimic". Motivaţiile oamenilor, de multe ori, nu sunt
complexe, ci extrem de simple. Dar tocmai simplitatea aceea este de nedepăşit pentru ei. De exemplu, oamenii pot
dori să facă anumite lucruri, să dăruiască extraordinar de mult, să facă cele mai generoase gesturi, dar pur şi simplu,
nu îndrăznesc. Şi aşteaptă de la ceilalţi să înţeleagă acest lucru. În mod iraţional, desigur, pentru că un om pe care l-
ai rănit de moarte, de exemplu, greu ar putea înţelege de ce nu poţi face un gest simplu, sau nu poţi spune un singur
cuvânt de regret. Şi, chiar atunci când înţeleg, oamenii greu pot accepta o asemenea motivaţie. În mintea lor, ar
4
putea apărea ideea simplă: dacă cineva a îndrăznit să facă răul - sau, să zicem că răul s-a produs indirect, ca o
consecinţă a unor atitudini greşite - de ce nu ar îndrăzni să facă şi binele? Sau, şi mai simplu: atunci când ştim că stă
în puterea noastră să reparăm ceva, nu o facem totuşi, pentru că nu îndrăznim, şi preferăm să lăsăm lucrurile în voia
lor, fiind mai comod aşa.

Desigur, ar mai rămâne o soluţie extraordinară: acel care a înţeles, să iasă el-însuşi în întâmpinarea celuilalt,
spunând exact vorbele pe care celălalt se aşteaptă să le audă, şi  acceptând genul de reparaţie pe care l-a gândit
celălalt. Ar fi, totuşi, o soluţie fantastică, ţinând de ideal, şi nu de real. Din simplul motiv că un asemenea gest l-am
putea aştepta doar de la Dumnezeu-însuşi, şi nu de la o fiinţă din carne şi sânge. Oricât de bine ne-ar înţelege un
altul, oricât ar "com-pătimi" împreună cu noi, şi chiar dacă ar renunţa cu totul la propriile lui puncte de vedere şi
suferinţe, totuşi este un altul, o individualitate unică, ce are propriile sale nevoi şi coordonate. Da, te înţeleg, ar
putea spune, şi te-am iertat pe deplin, dar mai departe, e totuşi rolul tău să faci ceea ce trebuie.
Poate că structura celuilalt este oarecum diferită de a noastră, şi chiar nu-i permite să iasă în întâmpinarea noastră în
acel mod fantastic! În general, oamenii se gândesc foarte mult la ei-înşişi, la particularităţile lor, şi ar dori foarte
mult să fie înţeleşi de ceilalţi. Dar din păcate, ei nu fac acelaşi lucru vis-a-vis de ceilalţi, şi aşteaptă în mod iraţional
ca aceştia să se adapteze întotdeauna cerinţelor şi modului lor de a fi. Desigur, interacţiunea umană în genere este
marcată de adaptarea reciprocă, chiar de ajustarea reciprocă. Dar cheia este cuvântul "reciprocă", iar cei care
aşteaptă soluţii doar de la ceilalţi, sine die, fac dovadă de imaturitate şi rigiditate.

Şi, mai rămâne un aspect. Poate că rezolvările pe care le-au gândit ceilalţi situaţiilor sunt diferite de ale noastre. În
general, cel care a avut mai mult de suferit dintr-o situaţie, ştie cel mai bine ce anume i-ar aduce restabilirea. Şi
atunci, lucrurile ar trebui dezbătute, şi nu doar să le prezentăm celorlalţi soluţia noastră magnifică.

Dar desigur, aceste lucruri sunt foarte complicate, şi poate că suntem sătui de complicaţii. Concluzia este aceea că,
dincolo de toate, rămâne iertarea şi înţelegerea. Dacă vom acţiona, sau nu, va fi alegerea noastră, însă măcar vom şti
ceea ce au avut ceilalţi de spus. Şi oricum, viaţa va merge înainte.
"Timpul, acest mare unificator al conşiinţei noastre, curăţă toate otrăvurile acestei lumi, căci altfel lumea însăşi nu
ar putea exista", spune un mistic oriental.
Şi desigur, mai rămâne şi iubirea, ea este mereu în ţesătura tuturor lucrurilor. Dar şi iubirea este de diferite grade, şi
esenţe. Şi, poate că nu întotdeauna o putem recunoaşte, după criteriile noastre rigide. Şi din acest motiv, nici nu o
putem înţelege...

Cuvinte simple

De multe ori, nu ne dăm seama că soluţiile problemelor noastre erau foarte simple.Uneori, ar fi fost de ajuns un
gest, sau doar câteva cuvinte, pentru a încheia o situaţie dureroasă. Dar întrucât nu ştim, sau nu vrem, să spunem
acele cuvinte, prelungim o situaţie nefericită pentru toţi. De fapt, se poate spune că alegem cu încăpăţânare să nu
facem nimic, aşteptând ca situaţia să se soluţioneze de la sine. Ceea ce, doar rareori se întâmplă, şi nu la modul cel
mai fericit. Este o atitudine puerilă, care arată nu numai că nu ne-am maturizat, dar şi că nu avem suficientă iubire
interioară, sau bun-simţ.
Şi dacă totuşi, lucrurile se aranjează într-un fel - şi nu prin meritul nostru - ar trebui să ştim măcar ce să învăţăm de
aici. Dincolo de durere, şi regrete. Care nu sunt necesare...Să învăţăm, mai bine, cum să avem atitudini, sau cum să
gestionăm situaţiile pe care le-am declanşat. Desigur, fără a exagera, şi luând în calcul şi contribuţia nefericită a
celorlalţi - care au şi ei partea lor de vină.
De fapt, lumea ar fi mult mai bună, şi mai fericită, dacă oamenii şi-ar recunoaşte, fiecare, partea de vină. Fără
încercări de cosmetizare, sau interpretări. "A fot şi vina mea" şi "îmi pare rău" includ în ele o întreagă lume.
O lume care nu este accesibilă chiar tuturor, acum...

Despre prindere şi desprindere

De multe ori, oamenii rămân prinşi, în mod subconştient, de dramele lor, de traumele lor, pentru că nu pot accepta,
pur şi simplu, faptul că li s-au întâmplat. Nu pot accepta faptul de a fi suferit, de a fi pierdut ceva, sau de a fi fost
5
răniţi fără motiv. Şi această neacceptare îmbracă diferite forme. Întrucât suferinţa ca atare nu poate dura la nesfârşit
- omul fiind o fiinţă cu limite energetice şi astrale - ea se schimbă, luând fie forma unor boli şi suferinţe fizice, fie a
unor stări psihice de nelinişte, nemulţumire, furie fără motiv - în fapt, nefericire mascată.
Chiar şi persoanele mai evoluate spiritual, care cunosc unele lucruri despre natura vieţii, şi a evoluţiei omului înspre
Fiinţă, chiar şi ele, pot avea elemente din trecut pe care nu le pot accepta pe deplin. E posibil ca această acceptare să
se producă în trepte, o perioadă foarte îndelungată. Atunci când trauma a fost masivă, iar sensul ei neînţeles pe
deplin, e posibil chiar să dureze foarte multă vreme până când să se poată "desprinde". Uneori, nici nu pot realiza
această desprindere singure, ci au nevoie de ajutorul unor "ghizi" - încarnaţi, sau nu.
Şi totuşi, în cazul lor, paradoxal - lucrurile în viaţa exterioară nu stagnează ca în cazul celorlalţi oameni. Ei pot
înţelege foarte bine problemele şi durerile celorlalţi, şi le pot aduce alinare, tocmai pentru că au cunoscut durerea.
Chiar dacă în viaţa lor există încă un "nod" pe care nu-l pot dezlega, celelalte aspecte ale vieţii şi spiritului lor merg
înainte. Am citit de curând, pe un blog prieten, despre mitologicul Chiron - vindecătorul rănit -  patronul probabil al
acestui gen de persoane.
Până la urmă, desprinderea de traumă se poate realiza fie atunci când se descoperă sensul acesteia (deşi, e destul de
greu în cursul unei vieţi normale), fie atunci când se înţelege că soluţia nu este ataşarea de un moment, de o traumă
văzută drept injustă, în speranţa de a afla vindecare pe căile uzuale, ci tocmai "închiderea uşii" înspre acel moment.
Adică, întrucât nimic din lumea zisă normală nu poate oferi o compensaţie viabilă, nu mai rămâne decât să
"ştergem" acel moment, acea durere, şi tot ceea ce a implicat ea - să o uităm, ca şi cum ar fi fost trăită în altă viaţă.
Desigur însă, nu la modul egoist, trecând peste drepturile celorlalţi, şi fără să le explicăm nimic. Aceasta ar fi o
soluţie ieftină, caracteristică unor spirite rudimentare.

În acest sens, înţelegem pe deplin înţelepciunea Divinităţii, care nu îngăduie tuturor să îşi cunoască experienţele din
vieţile anterioare. Probabil, dacă acestea ar fi cunoscute, oamenii ar fi plini de atâtea traume şi neîmpliniri, încât cu
greu ar mai putea trăi în prezent.Uneori, avem impresia chiar în cursul vieţii actuale că trăim mai multe vieţi într-
una, şi tot ni se pare împovărător.
Aşadar, orice am face, trebuie doar să curgem! Să curgem, să nu rămânem prinşi, să nu ne calcificăm în dureri şi
neîmpliniri. Chiar dacă pentru această desprindere sunt necesare gesturi radicale, e bine să le facem, pentru că
oricum ne vom simţi mai bine decât înainte.Şi toată energia care se scurgea în mod inutil, vicios, înspre acel
moment din trecut, va putea fi folosită mai bine în scopurile adevărate ale vieţii noastre.

Pentru că, după cum spune Brâncuşi:

"Viaţa este ca şi o monedă. Trebuie să ştii cum să o risipeşti, sau mai corect, cum să o foloseşti."

Şi, mai mult:

"Experienţa nu este ceea ce ni se întâmplă, ci ceea ce folosim din ceea ce ni se întâmplă." (Aldous Huxley)

Soluţii şi vin:)

Uneori, soluţiile cele mai bune le găsim doar atunci când ne "răsturnăm lumea cu susul în jos", - adică, ne
schimbăm total unghiul de vedere. Uneori, cea mai mare nebunie în ochii celorlalţi poate constitui cel mai sigur
drum şi cea mai vindecătoare hrană.
Aici nu se dau sfaturi universale, ci doar se distilează esenţa unei singure vieţi. Dacă alţii sunt, sau nu, de acord cu
această curgere, are cea mai mică importanţă. A trecut demult vremea când totul conta...
Căci nimeni nu poate trăi
curgerea altuia,
şi nici nu poate gusta măcar
vinul din cupa celuilalt,
chiar dacă el curge din acelaşi vas.
Într-o cupă, acelaşi vin poate fi dulce,
în alta amar, şi în alta oţet.
Iar cel care îl simte dulce leşios,
sau chiar fără gust,
6
nu îl poate învinui pe cel care
îl simte doar oţet ce-i arde măruntaiele.
Şi nu îl poate învinui dacă,
el vrea să spargă cupa veche,
cu tot cu vinul ei.

Înţeleagă fiecare cum poate

procesul vinului,
după cum a ales fiecare
să îl prepare.

Despre soluţii, drumuri şi decizii

Uneori, atunci când viaţa nu mai oferă soluţii noi la probleme vechi, este bine, pur şi simplu, să acordăm soluţia
universală a iertării, şi să trecem mai departe. Este mai cinstit aşa, şi pentru noi, şi pentru ceilalţi. De fapt, orice
soluţie clară şi limpede este mai bună decât o tărăgăneală fără rost, o aşteptare "sine die", care duce cu gândul la
soluţia "nici o soluţie".
Dumnezeu, atunci când a creat lumea, a avut nevoie doar de şase zile. Indiferent ce ar reprezenta aceste zile -
veacuri, sau eoni - important este că El nu s-a lungit în gândiri şi aşteptări fără rost, ci a creat fiecare lucru la timpul
lui, aşa cum a simţit inspiraţia. A creat - aceasta este esenţa -  adică, a acţionat activ, s-a implicat în Creaţie, nu  a
aşteptat ca lucrurile să se facă de la sine. Şi tocmai de aceea, lucrurile au ieşit cel mai bine posibil.
Această moştenire ne-a lăsat-o şi nouă. Fiecare dintre noi trebuie să contribuim activ la crearea propriei vieţi, să
avem curajul de a ne implica alături de El, şi nu doar să aşteptăm să vedem ce fac ceilalţi, şi dacă mai rămâne loc şi
pentru noi... Sau mai bine, să îi lăsăm doar pe ceilalţi să hotărască, fiind mai comod aşa, şi mai lipsit de
responsabilităţi...Şi apoi, să avem motive de a ne plânge că lumea nu e deloc aşa cum o vrem, că noi am vrut doar
binele, dar ceilalţi au hotărât altfel, şi cu asta, basta!

Aşadar, oricât nu ne vine să credem, viaţa noastră este doar rezultatul alegerilor (sau nealegerilor) noastre. Nici o
pedeapsă divină nu se abate asupra noastră (cu excepţia marilor criminali şi răufăcători), ci noi ne hotărâm singuri
traiectul, şi ceea ce obţinem, este doar o consecinţă. Desigur, atunci când dorim să obţinem ceva, e nevoie şi de
aprobarea Lui. Dar de obicei, dacă nu vrem lucruri exagerate sau prea egoiste, El aprobă...

În concluzie, atunci când viaţa noastră pare o încurcătură, şi nici un drum clar nu ne apare în faţă, trebuie să ne
gândim că aşa suntem noi la interior. La fel, atunci când totul pare fad, şi lipsit de orice culoare...poate fi doar din
cauză că ne ferim ca de foc de a fi vinovaţi de vreo decizie, de vreo responsabilitate. Şi atunci, viaţa se fereşte şi ea
de noi!
Mai există o soluţie, dar pentru asta, e nevoie să avem măcar puţină credinţă. Atunci când nimic nu pare să iasă
după aşteptările noastre, sau chiar nu ştim ce drum să luăm, să ne rugăm simplu să ni se arate calea. Adică, să Îl
lăsăm pe El să hotărască. E mai bine, şi mai cinstit, decât să îi lăsăm pe ceilalţi.

Pe această temă, cred că s-ar mai putea spune o mie de lucruri, sau nici unul. Şi tocmai de aceea, e bine doar să
medităm, fără să spunem. Şi aşa, ne vom găsi liniştea...

"Deşi lumea este plină de suferinţă, ea este deasemenea plină şi de victorii asupra ei." (Helen Keller)

Prea mult în prea puţin

Dedicată celor care au renunţat la prea mult

Cândva, vom fi întrebaţi de ce

am spus atât de multe cuvinte,
7
sau atât de puţine...

 Imaginea aparţine: http://www.roportal.ro/articole/cascada-niagara-2643.htm 

Cândva, vom fi întrebaţi de ce

am risipit cuvinte,
atunci când nu era necesar,
dar am fost prea zgârciţi cu ele,
exact atunci când le era timpul.
Cândva, vom fi întrebaţi de ce
am făcut atâtea lucruri inutile,
dar nu cele care contau cu adevărat.
Cândva, vom fi întrebaţi de ce
am fost atât de precauţi cu viaţa,
atunci când viaţa însăşi este un salt
în necunoscut.
Cândva, vom fi întrebaţi de ce
nu am avut curajul
să trăim aşa cum am vrut,
să spunem ce aveam de spus,
să iubim aşa cum ne-a fost dat,
atunci când El însuşi
ne-a oferit un model de curaj,
şi de iubire,
şi atunci când până şi fluturii
au curajul să zboare până departe,
deşi ştiu că în trei zile vor muri.
Cândva vom fi întrebaţi de ce
am ales să trăim comod,
în loc de a trăi frumos.
Cândva, vom fi întrebaţi de ce,
nu am folosit puterea ce ne-a dat-o,
de a deveni mai mult decât suntem.

Singurul răspuns ce l-am putea da

ar fi acela că în noi,
El a pus prea mult,
în prea puţin,
după cum spunea
un om înţelept.
Şi uneori, puţinul acesta ne sufocă...

Şi ni se pare mai uşor

să ne lăsăm sufocaţi,
decât să îndurăm durerile creşterii.

Despre datorii şi tăbliţe

Partea curioasă în legătură cu viaţa asta, şi cu evoluţia noastră, este că mereu noi avem datoria de a face ceva pentru
alţii. Să îi iubim, să îi ajutăm, să îi iertăm, să îi înţelegem, să acţionăm pentru binele lor, etc. Şi, desigur, să nu
aşteptăm nimic în schimb!
Dar, nimeni nu ne spune ceva în legătură cu ceea ce ar trebui să facă alţii pentru noi:) De fapt, nici nu trebuie să ne
8
întrebăm măcar, ar fi de prost gust. Ceea ce este perfect clar este faptul că datoriile sunt numai ale noastre, iar
drepturile, numai ale lor.
Desigur, există o Înţelepciune mai mare care a dat aceste reguli - nu numai pentru noi, ci pentru toţi ceilalţi. Ne
putem închipui, de exemplu, cum fiecare suflet primeşte înainte de naştere  un fel de "tăbliţe", pe care sunt înscrise
datoriile lui, şi numai ale lui. Există acolo şi datorii generale - despre care am vorbit - şi unele particulare,
determinate de comportamentul său din alte vieţi faţă de anumiţi oameni. Deci, anumiţi oameni au "tăbliţele" mai
pline decât alţii. Totuşi, acele reguli de bază despre care am vorbit, se pare că există fără excepţii.
În acest sens, se pare că fiecare om ar trebui să aibă numai şi numai datorii faţă de semenii săi, şi să le respecte
întocmai. Dacă acest lucru s-ar întâmpla cu adevărat, lumea chiar ar deveni un paradis, şi nu am mai avea nevoie de
un altul:) La un moment dat, aceste reguli nu ar mai fi privite drept datorii, ci - aşa cum este normal - drept reguli de
convieţuire.

Da, dar ce ne facem când unii mai uită conţinutul tăbliţelor, pe parcurs? Sau, le sparg de-a dreptul...Ce fericiţi
trebuie să fie aceia, eliberaţi de orice grijă, şi având numai drepturi!:) Ceilalţi, cei cu memoria prea bună, vor
continua să aibă datorii la nesfârşit faţă de ei, indiferent câte bobârnace primesc, ba chiar lovituri de lopeţi:), dar ei,
nu vor avea nici una! Dimpotrivă, văzând câte datorii au ceilalţi faţă de ei, chiar va începe să le placă:)
Ei, dar astea toate până într-un punct...până ce vor fi întrebaţi de tăbliţe! Dar cine ştie, poate că, inventivi cum sunt,
vor găsi şi atunci o explicaţie.

Cele de mai sus nu au constituit o plângere! Doar nişte observaţii pe parcurs...deformaţie a unui posesor de
memorie prea bună!:

La final de etapă

 Vine un timp - care  nu depinde de tine - când simţi că eşti mulţumit exact aşa cum eşti, cu ceea ce ai şi cu direcţia
înspre care te îndrepţi. Orice "mai bine", în acest caz, probabil că ar fi duşmanul binelui.:)
De ce spun că nu depinde de tine? Pentru că, până în urmă cu câteva zile, săptămâni, sau luni, aveai cam aceleaşi
elemente "de construcţie", dar nu simţeai mulţumirea. Ea a venit treptat, ca o boare de linişte. Până ce, la un
moment dat, ai realizat că era un dar. Darul liniştii, pe care nu ni-l poate da decât o Persoană! Acum, toate lucrurile
apar mai clare, toate îşi pot găsi rezolvări. Şi, chiar dacă există situaţii care nu s-au rezolvat încă, simţim profund -
deşi nesprijiniţi de nici o logică - faptul că se vor rezolva în curând, şi exact în modul în care ne este necesar. În
acest caz, micile nemulţumiri de moment ne apar nouă-înşine ca nişte mofturi de copii răsfăţaţi.
"Până la urmă, ţi-am dat tot ceea ce ai vrut, şi acum, de ce te mai plângi pentru fleacuri?" aşa ne-ar putea întreba
Cineva. Şi, dacă privim mai atent în interiorul nostru, şi vedem cât de slabi, de mofturoşi şi nemulţumitori suntem,
în ciuda cunoaşterilor noastre aprofundate despre mersul lucrurilor, ne simţim ruşinaţi. Alţi oameni, mai ignoranţi
decât noi, poate că au avut mai multă răbdare, şi mai multă credinţă.

Şi simţim profund, după toate întâmplările din ultimul timp, că darul liniştii nu este răsplata vreunei virtuţi a
noastre, ci pur şi simplu, un dar, datorat mai curând slăbiciunii noastre, şi imposibilităţii de a ne "rezolva singuri
tema". Acum începem să înţelegem, puţin, de ce erau sfinţii atât de smeriţi. Pentru că ei îşi vedeau limitele mult mai
bine decât noi! Şi ştiau exact că, atunci când primeau ceva, acel lucru nu era răsplata vreunei virtuţi, ci un dar "de
încurajare".

Aşadar, părerea mea din ultimul timp este aceea că, fericirea nu înseamnă neapărat să dobândeşti tot ceea ce ai
dorit. Este şi aceasta o treaptă a fericirii, dar ea ar fi incompletă fără capacitatea de a te bucura, de a te simţi
mulţumit. Să fii mulţumit în orice împrejurări, exact aşa cum eşti, şi pe drumul pe care te afli - iată secretul
fericirii!
Desigur, teoretic pare un secret al lui Polichinelle, dar este mult mai greu să îl pui în aplicare. Pentru asta, trebuie
neapărat liniştea de Sus...

Şi, iată ce ne zice şi un contemporan al nostru; om foarte practic, dealtfel - om de afaceri:

9
"Nu suntem acolo unde vrem să fim, ci acolo unde ar trebui să fim; însă slavă Domnului că nu suntem acolo unde
am fost până acum." (Lon Holtz)

Sfaturi pentru un discipol spiritual

 În viaţa unui discipol spiritual pot interveni multe situaţii la care acesta nu s-ar fi gândit, atunci când şi-a început
drumul. Nu sunt numaidecât situaţii extraordinare, cu totul ieşite din comun; dimpotrivă pot fi cele mai comune şi
uzuale situaţii ale unei vieţi omeneşti. Şi totuşi, discipolul înţelege că, fie şi în cele mai banale situaţii, nu poate
aplica regulile "comune", nu se poate comporta ca şi când nu ar şti nimic despre drum, sau ca şi când l-ar putea
ignora pentru un timp, făcând o "buclă".
Una dintre cele mai cunoscute şi deseori neînţelese, chiar dureroase situaţii, este aceea a  întâlnirii unor oameni care
ar dori să meargă alături de acesta. (Ne referim la oamenii care nu urmează un drum spiritual.) În acest caz,
discipolul poate alege între două căi: fie acceptă această tovărăşie, încercând să intre în sistemul celuilalt atât cât se
poate, fără a-şi părăsi cărarea;  fie, pur şi simplu, refuză din start, înţelegând că diferenţele sunt prea mari, sau că el-
însuşi este prea slab, sau prea neştiutor, pentru a rămâne şi pe cărare, şi în tovărăşie.

În majoritatea cazurilor, desigur, discipolul va alege prima variantă, întrucât fiecare adevărat căutător al luminii
doreşte să îi atragă şi pe ceilalţi pe cărare, să îi ajute, să le ofere iubire şi sprijin. Dar viaţa este atât de complexă, şi
probele atât de subtile (întrucât nici vrăjmaşul nu doarme), încât acesta se poate trezi că, în loc să îl ajute pe celălalt,
s-a îndepărtat el-însuşi de cărare. Sau că nu poate suporta umilinţele şi suferinţele necesare pentru a vieţui alături de
un om al lumii, care nu este condus de principiile urmate de discipol, şi nu are nici suficientă iubire autentică în
sine.Şi atunci, rezultatul nu poate fi decât confuzie, nefericire, retragere. Uneori, această întâlnire, şi urmările ei,
poate fi o probă decisivă pentru aspirant, care îl determină să îşi vadă adevăratul nivel.

Poate exista şi aici o subvariantă: ambii se pot schimba, pot evolua. Oamenii lumii pot urca şi ei nişte trepte, se pot
apropia de iubirea autentică, de lumină. Discipolii pot creşte şi ei în cunoaştere şi în răbdare. Totuşi, acea tovărăşie
nu va fi una cu adevărat fericită şi benefică până ce ambii nu vor alege în mod conştient drumul spre lumină, şi
până ce ambii nu vor înţelege în profunzime rostul lucrurilor, şi propria lor responsabilitate în schema generală a
lucrurilor. Poate părea o atitudine elitistă sau indiferentă, dar este singura valabilă.
Aşadar, ajuns în acest punct, un discipol care şi-a însuşit lecţiile vieţii, şi şi-a depăşit greşelile, n-ar putea spune
decât: "Te voi aştepta alături de mine doar atunci când vei fi pregătit, când îţi vei înţelege drumul şi rostul. Până
atunci, nu ar fi decât stagnare pentru amândoi. E posibil ca acest lucru să nu se întâmple în cursul acestei vieţi. Dar
oricum ar fi, trebuie să aleg varianta cea mai bună din punct de vedere spiritual, cea pe care ar alege-o Sinele nostru
divin. Dacă vei alege să trăieşti ca mai înainte, să alegi aceleaşi soluţii, şi să faci abstracţie de greşelile tale,eşti
perfect liber. Eu îţi voi trimite întotdeauna lumină, atât cât voi putea. Dar nu trebuie să mă învinuieşti dacă am ales
sa stau departe. Eşti oricând binevenit, cu condiţia să înţelegi ceea ce ai de făcut cu tine-însuţi, şi chiar să faci
aceasta. Până atunci, te voi ajuta prin sfat şi rugăciuni.
Şi, desigur, drumul meu poate duce prin locuri cu totul străine de tine, de interesele şi viaţa ta actuală, dar acest
lucru nu poate fi schimbat pentru un capriciu.Întrucât orice nu merge în direcţia evoluţiei spirituale şi ajutorării
celor mulţi poate fi numit capriciu, mai ales dacă este vorba de o satisfacţie personală egoistă. Şi, da, desigur, dacă
te vei simţi jignit de aceste afirmaţii, înseamnă că deja ai ales - ai ales să trăieşti condus de ego. În acest caz, mă voi
ruga din nou pentru tine, ştiind că tovărăşia noastră ar fi fost oricum o greşeală."

Cam asta ar fi de spus...Restul, îl va descoperi fiecare!

Gânduri fugare

Mulţi dintre noi ştim că trecutul viselor este tot atât de al nostru ca şi trecutul zis real. De fapt, ce este viaţa însăşi,
decât un alt fel de vis?
Aşadar, pentru a începe un lucru nou, o nouă etapă, este necesar să ne împăcăm cu toate trecuturile posibile, să le
vindecăm şi să le iertăm. Şi apoi, să le lăsăm să îşi urmeze propriul curs, fără intervenţia noastră. Aceasta poate
10
însemna uitare, sau doar înţelegere şi compasiune.
Iar noi, noi cei ce vom urma, suntem oarecum alţii! Nu întrutotul alţii, desigur, dar nici exact cei vechi. Suntem, ca
să zicem aşa, o versiune îmbunătăţită, renăscută din propria cenuşă, o versiune capabilă să înceapă. Este
extraordinar să fii capabil să mai începi, după ce ai cunoscut atâtea sfârşituri. "Căci fiecare viaţă ascunde mii de
morţi", după cum frumos şi adevărat ne spune nenea Will.

Cu toţii trebuie să fim capabili să (re) începem, în fine, să trăim...sau să ne reîntoarcem în Împărăţie! ceea ce este
cam acelaşi lucru. Doar că ritmul fiecăruia diferă...Şi, poate că Observatorii noştri vor avea îngăduinţă faţă de cei
care, pe parcurs, şi-au adăgat greutăţi de iubire şi responsabilitate, care îi împiedică să zboare la fel de repede pe cât
au început. Dar, nimeni nu poate zbura, lăsând în urmă poverile dragi...şi nici izbindu-le  şi scuturându-le fără
milă...altfel, ce rost ar mai avea să ajungem Acolo?

11