UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ

VETERINARĂ CLUJ – NAPOCA

Prof. univ. dr. Aurel MAXIM

ECOLOGIE ȘI PROTECȚIA MEDIULUI

Curs pentru uzul studenţilor de la

Facultatea de Ştiinţa şi Tehnologia Alimentelor

ACADEMICPRESCLUJ-NAPOCA
2016
 CUPRINS
pag.

PARTEA I
NOŢIUNI DE ECOLOGIE GENERALĂ............................................................... 4

Capitolul 1. INTRODUCERE................................................................................... 4
1.1 Definiţii şi istoric……………………………………………………... 4
1.2 Dezvoltarea ecologiei în ţara noastră...................................................... 5
Capitolul 2. SISTEME BIOLOGICE.................................................................. 5
2.1 Semnificaţia conceptului de sistem în ecologie……………………… 5
2.2 Clasificarea sistemelor………………………………………………. 5
2.3 Sisteme studiate de ecologie................................................................... 6
Capitolul 3. FACTORII ECOLOGICI.................................................................... 7
3.1 Factorii abiotici....................................................................................... 7
3.1.1 Factorii climatici....................................................................... 7
3.1.2 Factorii geografici (orografici).................................................. 9
3.1.3 Factorii mecanici....................................................................... 9
3.1.4 Factorii edafici……………………………………………… 10
3.2. Factorii biotici........................................................................................ 10
Capitolul 4. STRUCTURA ECOSISTEMELOR.................................................... 12
4.1 Structura trofică a ecosistemului............................................................. 12
4.2 Structura biochimică a ecosistemelor...................................................... 15
Capitolul 5. FUNCŢIILE ECOSISTEMULUI........................................................ 16
5.1 Funcţia energetică…………………………………………………….. 16
5.2 Funcţia de circulaţie................................................................................ 20
5.2.1 Circuitul carbonului…………………………………………. 21
5.2.2 Circuitul azotului în natură………………………………….. 23
5.2.3 Circuitul fosforului………………………………………….. 24
5.2.4 Circuitul apei în natură………………………………………. 26
5.3 Funcţia de autoreglare a ecosistemelor.................................................... 26

PARTEA a II a
ECOLOGIE AGRICOLĂ.......................................................................................... 28
Capitolul 6. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND AGROECOSISTEMELE......... 28
6.1 Definiţie şi istoric.................................................................................... 28
6.2 Specificitatea ecosistemelor agricole...................................................... 28
6.3 Clasificarea energetică a ecosistemelor agricole..................................... 29
6.4 Ecosistemele agricole şi alimentaţia omenirii......................................... 30
Capitolul 7. SISTEME DE AGRICULTURĂ......................................................... 33
7.1 Sisteme de agricultură tradiţională.......................................................... 33
7.2 Sisteme de agricultură modernă.............................................................. 34
7.2.1 Sisteme de agricultură industrializată........................................ 34
7.2.2 Sisteme de agricultură durabilă.................................................. 36
7.2.2.1 Sisteme de agricultură integrată.............................................. 36
7.2.2.2 Sisteme de agricultură ecologice………………………….. 39

PARTEA a III-a 4
DETERIORAREA SI PROTECŢIA MEDIULUI.................................................. 42

2
Capitolul 8. DETERIORAREA ECOSISTEMELOR PRIN POLUARE............
8.1 Poluant. Poluare. Substanţe poluante…………………………………. 42
8.2 Clasificarea poluării................................................................................. 42
8.3 Poluarea aerului...................................................................................... 43
8.3.1 Poluanţii gazoşi......................................................................... 43
8.3.2 Ploile acide................................................................................. 44
8.3.3 Deteriorarea stratului de ozon……………………………….. 45
8.3.4 Efectul de seră și schimbările climatice globale……………... 46
8.3.5 Prevenirea şi combaterea poluării aerului................................ 49
8.4. Poluarea apei............................................................................................ 49
8.4.1 Consumatorii de apă şi sursele de poluare a apei...................... 49
8.4.2 Principalii poluanţi ai apelor..................................................... 49
8.4.3 Poluarea apei prin produsele utilizate în agricultură................ 50
8.4.4 Eutrofizarea apelor................................................................... 50
8.4.5 Prevenirea şi combaterea poluării apei.................................... 51
8.5 Poluarea solului...................................................................................... 52
8.5.1 Poluarea cu îngrăşăminte chimice............................................ 52
8.5.2 Poluarea cu pesticide………………………………………… 53
8.5.3 Alte surse de poluare a solului….……………………………. 54
Capitolul 9. GESTIUNEA DEȘEURILOR.............................................................. 54
9.1 Clasificarea deșeurilor……………………………………………........ 54
9.2 Gestiunea deșeurilor ………………………………………………….. 54
9.2.1 Depozitarea deșeurilor.............................................................. 55
9.2.2 Metode de tratare a deșeurilor.................................................. 55
Capitolul 10. BIODIVERSITATEA ŞI CONSERVAREA BIODIVERSITĂŢII.. 57
10.1 Biodiversitatea – o problemă globală…………………………………. 57
10.2 Valoarea biodiversităţii………………………………………………... 58
10.3 Tipuri de biodiversitateși amenințări pentru diversitatea biologică....... 60
10.4 Conservarea biodiversităţii…………………………………………….. 61
Capitolul 11. AGROBIODIVERSITATEA ŞI CONSERVAREA
AGROBIODIVERSITĂŢII................................................................ 62
Capitolul 12. ORGANISMELE MODIFICATE GENETIC ȘI RISCURILE
ASUPRA MEDIULUI AMBIANT……………………..................... 71
Capitolul 13. ETICĂ ECOLOGICĂ......................................................................... 81

3
 PARTEA I
NOŢIUNI DE ECOLOGIE GENERALĂ
Capitolul 1
INTRODUCERE
1.1 Definiţii, istoric și specific
Ecologia s-a născut ca o ramură a biologiei şi ea a rămas multă vreme ca o ştiinţă pur
teoretică, până la jumătatea secolului XX când specialiştii din diverse domenii învecinate
(meteorologi, hidrologi, medici) au remarcat că societatea industrială se confruntă cu probleme ce
se regăsesc în principiile ecologiei.
Denumirea termenului si conceptului de ecologie aparţin savantului german Ernst Haeckel
(1834-1919), discipolul lui Darwin, care în anul 1866 introduce termenul de ecologie pe care o
definește ca fiind oştiinţă a relaţiilor organismelor vii cu mediul lor ambiant, atât organic cât şi
anorganic. Din punct de vedere etimologic, în limba greacă, oicosînseamnăcasă, gospodărie,
iarlogosînseamnăcuvânt(în accepţiunea modernă înseamnăştiinţă). Deci, ecologia ar vrea să
însemne ştiinţa despre gospodărirea naturii.
Burnie (2005) apelează la comparații mai plastice și conclude: Fiinţele vii sunt aidoma unor
piese dintr-un uriaş şi mereu în schimbare joc de domino. Ecologii studiază modul în care piesele
se îmbină, atât unele cu altele, cât şi cu lumea din jurul lor.
Apariţia şi amplificarea poluărilor, dispariţia unor specii, schimbările climatice globale s.a.,
au fost semnele evidente ale unei crize ecologice profunde. Concluzia relevată de ecologie este că
omul nu poate să acţioneze la nesfârşit asupra mediului său fără a pune în pericol ruperea
echilibrelor ecologice esenţiale. Pe această cale s-a impus o altă noţiune - problemă cheie a lumii
contemporane: protecţia mediului care constă în ansamblul de reglementări, măsuri, acţiuni care
au ca scop menţinerea şi protejarea condiţiilor naturale împotriva degradării.
În societatea contemporană, problemele de ecologie este bine să fie tratate împreună cu cele
de protecţia mediului. În felul acesta poate fi mobilizată o parte mai importantă din opinia publică
în activităţile de protecţia mediului ambiant, sub egida unei ştiinţe (ecologie) şi a unor oameni de
ştiinţă.
Ecologia este solicitată în elaborarea măsurilor de protecţie a mediului înconjurător. Aceste
două domenii se întrepătrund însă este eronată sinonimia ecologie - protecţia mediului.
Nu trebuie confundată ecologia cu ecologismul, nici ecologii cu ecologiștii. Ecologia a fost
definită mai sus. Cei care studiază această știință se numesc ecologi. O altă abordare se referă la
ecologie ca atitudine față de relațiile dintre om și mediu și poartă numele de ecologism. Militanții
implicați în mișcările ecologiste ale verzilor cât și cei care fac politică ecologistă se numesc
ecologiști.
Ecologia are două direcții: științifică și generalistă.
Ecologia științifică, fundamentală, presupune detașarea observatorului de obiectul său de
studiu, respectiv sistemele ecologice supraindividuale (populația, biocenoza, ecosistemul etc.).
Ecologia generalistăare o abordare holistică a problemelor planetei, aducând împreună
rațiunea, sentimentele, spiritualitatea și acțiunea. Această ramură a ecologiei a apărut în anii ’70 ai
secolului trecut, în scopul creșterii responsabilității în relația om-mediu.Obiectivul ecologiei
generaliste constă în dezvoltarea de concepte, mentalități și atitudini care să ducă la formarea unei
relații mai bune între om și natură.
Problemele de mediu au un cel puțin două trăsături: caracterul transfrontalier (exemplu:
accidentul nuclear de la Cernobîl din 1986) și caracterul ireversibil (exemplu: încălzirea globală).
Date fiind aceste particularități, instituțiile și forurile internaționale organizează întâlniri periodice
cu decidenții comunității internaționale și elaborează tratate, directive, protocoale menite să
reglementeze problemele de mediu și să contribuie să însănătoșirea planetei. Ce mai mare
conferință din istorie, pe probleme de mediu, a fost Conferința ONU pentru Mediu și Dezvoltare de

4
la Rio de Janeiro (1992) unde au participat 168 de șefi de state și de guverne.
1.2 Dezvoltarea ecologiei în țara noastră
Faptul ca Grigore Antipa (1867-1944) a fost elevul si asistentul lui E. Haeckel a facilitat
patrunderea principiilor ecologice in tara noastra.
Dintre continuatorii lui Antipa, amintim pe acad.M.Băcescu, acad. N.Botnariuc, care are
cercetări vizând limnologia (ecologia apelor continentale) şi anume ecologia unor bălţi din lunca
inundabilă a Dunării inferioare.
O altă personalitate deosebită a fost Emil Racoviţă, care a dezvoltat teoriile lui Darwin
privind „lupta pentru existenţă”, arătând că aceasta nu are tendinţa de a produce modificări adânci,
ci are ca rezultat menţinerea unui echilibru biologic”. El este considerat de fapt, părintele
biospeologiei.
Alexandru Borza s-a preocupat de ecologia plantelor, Traian Săvulescu a avut preocupări
privind interacţiunile dintre plantele terestre şi fungi.
Dintre specialiştii români care au contribuit şi contribuie prin lucrările lor la cunoaşterea şi
dezvoltarea ecologiei agricole, menţionăm: Ioan Puia de la USAMV Cluj-Napoca și Bogdan
Stugren.
Desigur, numărul oamenilor de ştiinţă români care au abordat probleme de ecologie este
mult mai mare iar aria preocupărilor extrem de diversă, demonstrând interesul integrării în circuitul
ştiinţific mondial.
Capitolul 2
SISTEME BIOLOGICE
2.1 Semnificaţia conceptului de sistem în ecologie
Substanţa vie, ca și întregul univers, este organizată în sisteme.
Conceptul de „sistem” reprezintă ansamblul de elemente, identice sau diferite, aflate în
interacţiune, constituind un întreg organizat. Exemple: sistemul solar, organismul viu, sistemul de
lucrare a solului etc.
Elementele care compun sistemul pot fi obiecte (exemplu: planetele în sistemul solar),
fenomene, simboluri, elemente tehnologice.
In sistemul biologic elementele componente ale sistemului sunt: atomii, moleculele,
celulele, ţesuturile, organele, organismele, populaţiile etc.
Conform concepţiei sistemice, întreaga materie vie sau nevie, este organizată în sisteme
ierarhizate şi în interacţiune: orice sistem este alcătuit din subsisteme şi, la rândul său, este o parte
(un subsistem) în cadrul unui sistem mai cuprinzător.
2.2 Clasificarea sistemelor
In univers materia apare sub forma de substanţă si energie.
Substanţa este alcătuită din molecule şi atomi fiind în acelaşi timp şi purtătorul material al
energiei.
Toate sistemele sunt grupate în 3 clase după comportarea lor în schimbul de substanţă şi
energie cu mediul.
Sistemele izolate – nu schimbă cu mediul materie nici sub forma de substanţă şi nici sub
formă de energie. Sunt sisteme realizate numai teoretic pentru experienţe conceptuale asupra
transformărilor fizice ale materiei în condiţii de stare neinfluenţată prin variaţiile mediului.
La sistemele izolate, energia totală a sistemului reprezintă o valoare constantă. Starea de
invariabilitate cea mai probabilă a unui asemenea sistem se realizează cu valoare maximă a
entropiei. Ex.: o fiolă închisă ermetic şi introdusă într-un bloc de plumb cu pereţi foarte groşi.
Sistemele închise – schimbă cu mediul materie numai sub formă de energie. De exemplu: un
vas cu apă, închis ermetic, cedează sau primeşte căldura mediului înconjurător. În natură nu se
găsesc sisteme absolut închise.

5
 Sisteme deschise – schimbă cu mediul materie şi sub forma de energie şi sub formă de
substanţă. Ecosistemele, de exemplu, un lac de câmpie, un ţărm de mare, un recif de coralieri, o
pădure, sunt sisteme deschise.
2.3 Sisteme studiate de ecologie
Orice sistem este alcătuit din subsisteme şi face parte dintr-un sistem mai vast.
Dintre sistemele studiate de ecologie menţionăm:
Organismul sau individul care reprezintă un mod fundamental de organizare a materiei vii
si are ca lege specifică metabolismul (anabolism şi catabolism), functie esenţială a indivizilor.
Populaţia reprezintă totalitatea indivizilor din aceeaşi specie, care trăiesc pe un teritoriu
bine delimitat si este treapta cea mai simpla de organizare a sistemelor vii supraindividuală (merii
dintr-o plantație; toate insectele de Anthonomus pomorum din plantația respectivă).
Biotopul este locul (spaţiul) de trai al unei biocenoze, iar habitatul este mediul de trai al
speciei (populaţiilor şi chiar al organismului individual).
Termenul de biocenoză reprezintă un sistem (grupare) de indivizi biologici din diferite
specii ataşaţi unui anumit biotop. Exemplu de biocenoză într-o plantatie de măr: populaţie de meri,
o populatie de A. pomorum (gărgăriţa florilor de măr), o populatie de V. inaequalis (rapăn), o
populatie de Sonchus arvensis (buruiană anuală) etc. Toate acestea alcătuiesc biocenoza din livada
respectivă.
Un loc central în structura biocenozei îl ocupă fitocenoza.
Exprimarea unor raporturi cantitative precum şi stabilirea relaţiilor de grupare dintre speciile
unei fitocenoze, poate fi făcută prin folosirea unor indici. Aceşti indici pot caracteriza fitocenozele
din punct de vedere cantitativ (abundenţa, dominanţa, sociabilitatea, frecvenţa) dar şi calitativ
(stratificarea, vitalitatea, periodicitatea).
Ecosistemul
Ecosistemele sunt unităţi funcţionale ale biosferei în care viaţa şi mediul sunt inseparabil
reunite într-un spaţiu restrâns. Ecosistemul integrează într-un tot unitar biocenoza (componenta vie)
şi biotopul (componenta nevie). De exemplu, o pădure, un parc, o cultură agricolă sunt ecosisteme
alcătuite din biocenoză (plantele şi animalele) şi biotop (spaţiul ocupat de biocenozele respective).
Ecosistemul posedă o definită structură internă şi un ciclu intern al materiei, un ciclu
biogeochimic local.
O băltoacă temporară cu apă de ploaie în pădure nu este un ecosistem, fiindcă nu posedă un
ciclu biogeochimic propriu ci numai o parte din ciclul biogeochimic local al ecosistemului de
pădure. Băltoaca nu este ecosistem deoarece este împiedicată formarea unor conexiuni stabile între
vieţuitoare şi mediu.
Biomul
Biomul (ecosistem major) este formaţiunea biotică majoră alcătuită din mai multe
ecosisteme cu structură generală asemănătoare, determinate de zonele latitudinale ale planetei.
Noţiunea de biom se aplică atât la mediile de viaţă terestre cât şi la cele acvatice. Biomurile terestre
se recunosc mai ales datorită plantelor, corespunzând zonărilor geografice. Exemple de biomuri:
biomul deșerturilor temperate, biomul deșerturilor nivo-glaciare, biomul savanelor, biomul
pădurilor de conifere din zona temperată etc.
Biosfera
In sens strict biologic biosfera cuprinde numai învelişul vitalizat al Pământului, adică numai
partea crustei terestre locuită de organisme; altfel spus, biosfera cuprinde totalitatea ecosistemelor
de pe Pământ.
Biosfera se extinde în spaţiu până unde se găsesc substanţe biogene (materiale rezultate prin
activitatea, biogeochimică a organismelor). Ea se intinde câţiva metri in profunzimea solului și
câteva mii de metri în atmosferă, mări si oceane.
Biosfera cuprinde reprezentanţii regnului vegetal cu aproximativ 300 mii specii si regnul
animal cu aproximativ 1.385.000 specii. In ecologie se utilizează tot mai frecvent termenul de

6
ecosferă.
Capitolul 3
FACTORII ECOLOGICI
3.1 Factorii abiotici
Mediul este constituit din anumite componente care acţionează asupra organismelor,
influenţându-le manifestările vitale.
Aceste componente reprezintă factorii de mediu ca, de exemplu, factorii climatici.
3.1.1 Factorii climatici
a. Temperatura - este unul dintre factorii ecologici principali cu rol limitativ pentru
structura biocenozelor, în sensul că, în anumite condiţii, la unele organisme, schimburile metabolice
aproape încetează, spre a fi reluate în condiţii favorabile de temperatură şi umiditatate.
In funcţie de cantitatea de căldură ce ajunge pe Pământ au fost delimitate 3 climate
principale: cald, temperat şi rece, precum şi o zonalitate latitudinală a vegetaţiei.
- zona pădurilor ecuatoriale, a savanelor şi a pustiurilor tropicale, caracteristică zonei calde;
- zona pădurilor cu frunze căzătoare, a pădurilor de conifere şi a stepelor, răspândite în zona
temperată;
- zona tundrei polare, specifică zonei reci.
De asemenea, regimul termic diferit a mai determinat şi o zonalitate altitudinală a vegetaţiei,
pe etaje. De exemplu, în ţara noastră au fost delimitate următoarele etaje de vegetaţie: etajul
stejarului (gorunului), etajul fagului, etajul molidului, etajul jneapănului si ienupărului pitic si
etajul pajistilor alpine (fig. 1).

Fig. 1 Zonarea și etajarea vegetației în România

In funcţie de cerinţele faţă de temperatură ale organismelor există următoarea clasificare:
- euriterme: organisme ce suportă variații foarte largi de temperatură. Ex. Passer
domesticus (vrabia) care suportă temperaturi ce variază între –30 şi +37 grade Celsius.
- stenoterme: organisme ce suportă variații foarte mici de temperatură. Ex. Larvele de
Bombyx mori care se dezvoltă între 20 si 23 grade Celsius.
- mezoterme:organisme care se dezvoltă între limite medii de temperatură.
În raport cu reacțiile de modificare a temperaturii, animalele se grupează în două mari
categorii:
- poikiloterme: organisme la care temperatura corpului se modifică odată cu variaţiile
termice ale mediului extern. Exemplu: insectele, plantele, reptilele.

7
 - homeoterme: organisme la care temperatura internăa corpului este constantă indiferent de
modificările mediului ambiant (majoritatea păsărilor şi mamiferelor).
b. Lumina - acţionează ca factor ecologic în ecosisteme, îndeplinind funcţii informaţionale
şi energetice.
Funcţia informaţională se referă în special la regnul animal iar cea energetică este folosită
de către plante, pentru desfăşurarea fenomenului de fotosinteză.
In sens ecologic, radiaţia solară reprezintă intrarea de energie în fluxul energetic ce străbate
ecosistemele.
Comparativ cu ceilalţi factori ecologici, lumina este distribuită pe glob mult mai egal.
In cursul evoluţiei lor, plantele s-au adaptat să trăiască în diferite condiţii de lumină. Din
acest punct de vedere există 3 categorii de plante:
- heliofite, care necesită lumină multă cum ar fi:pirul, păiușul, vița de vie etc.;
- sciofite, de umbră, care preferă lumina mai puţin intensă, cum sunt ferigile de pădure;
- helio-sciofite, plante heliofite care pot suportă şi un oarecare grad de umbră: coacăzul negru,
coacăzul roșu, murul, agrișul etc.
La plante, durata perioadei luminoase a zilei influentează numeroase procese - ca înflorirea,
căderea frunzelor, formarea bulbilor, a tuberculilor. In funcţie de durata zilei, unele plante sunt „de
zi lungă” (ex. salata, ceapa, morcovul, spanacul) altele „de zi scurtă” (ex. brândușa de toamnă,
crizantemele, cânepa, orezul, meiul). Primele înfloresc primăvara şi vara (zi lungă), ultimele –
toamna. Există și plante „indiferente” la durata zilei de lumină (ex. floarea soarelui, hrișcă, tomate)
Efectul informaţional cel mai general al luminii, pentru animale, constă în perceperea
formelor, culorilor, mişcărilor, distanţelor, obiectelor înconjurătoare. Pe această bază devine
posibilă dezvoltarea unei serii întregi de mijloace de apărare sau de atac la diferite animale.
c. Apa
Pe Pământ, existenţa vieţii este indisolubil legată de apă care, datorită însuşirilor sale fizice
şi chimice, reprezintă un factor de prim ordin în desfaşurarea multor procese biochimice, fiziologice
şi ecologice esenţiale. Aceste însuşiri sunt:
Densitatea. Apa are însuşirea unică de a realiza densitatea maxima la +4 °C, în timp ce
gheaţa are densitatea cu 10% mai mică. Aceste însuşiri au consecinţe ecologice extrem de
importante: gheata pluteşte pe apă. Dacă ea s-ar lăsa pe fundul apei, aceasta ar duce la dispariţia
vieţii bentonice (pe fundul apelor) şi ar scoate din circuit uriaşe cantităţi de apă care s-ar acumula
sub formă de gheaţă pe fundul bazinelor, nereuşind să se dezgheţe de la an la an. Densitatea maximă
la +4 °C face ca, pe fundul celor mai adânci bazine, temperatura să fie în jurul acestei valori,
permiţând existenţa vieţii bentonice.
Căldura specifică a apei este mare: pentru încălzirea cu un grad a unui gram de apă este
necesară o calorie, ceea ce face ca apa să se încălzească şi să se răcească încet. Consecinţele
ecologice ale acestei însuşiri sunt foarte importante. Dat fiind că 2/3 din suprafaţa Pământului sunt
acoperite cu apă care are şi o masă uriaşă, ea devine un factor moderator al climei globului,
atenuând oscilaţiile de temperatură. Din aceeaşi cauză în mediul acvatic temperatura are variații mai
moderate decât pe uscat.
Conţinutul mare în apă a1 organismelor, care la unele specii ajunge la 98% din greutate şi în
rare cazuri scade sub 50%, atenuează oscilaţiile temperaturii corpului şi uşurează procesele de
termoreglare.
Conductibilitatea termică a apei este, de asemenea mare. Aceasta explică de ce speciile de
origine acvatică nu sunt homeoterme: pierderile de energie necesară menţinerii temperaturii ar fi
atât de mari încât completarea lor prin hrană abundentă ar deveni nerentabilă.
Puterea de solvire. Apa este un remarcabil solvent: dizolvă cel mare mare număr de
substanţe, din toate lichidele cunoscute. De aceea reprezintă pe de o parte un mediu ideal pentru
desfăşurarea proceselor metabolice.
După exigenţele faţă de apă, plantele se împart în patru grupe principale:

8
 - hidrofite (acvatice), caracterizate prin sistem radicular slab dezvoltat, cu toate organele
verzi capabile săvalorifice pentru fotosinteză o cantitate mai redusă de lumină, cu puţine ţesuturi
mecanice: orez, piciorul cocoșului de apă, nufărul etc.
- higrofite (plante de locuri umede), a căror caractere sunt apropiate de hidrofite şi mezofite
(ex. pipirigul).
- mezofite (plante de locuri cu umiditate moderată), caracterizate prin port erect, ţesuturi
mecanice şi conducătoare mai bine dezvoltate. Exemple: porumbul, părul, cireşul, vişinul.
- xerofite (plante de locuri uscate), se caracterizează prin: presiune osmotică mare, sistem
radicular foarte bine dezvoltat. Țesuturile mecanice şi conducătoare au caractere opuse hidrofitelor.
Exemplu: cactușii.
3.1.2 Factorii geografici (orografici)
Aceştia au o influenţă indirectă asupra ecosistemelor şi sunt reprezentaţi prin poziția
geografică pe glob, pantă, altitudine și expoziție.
- Poziţia geografică pe glob (latitudine şi longitudine) determină încadrarea fiecărui
ecosistem într-o zonă climatică.
- Panta. Influenţează vegetaţia prin modificarea umidităţii, expunerea solului la fenomenul
de eroziune, etc. Panta determină modul de folosire a terenului şi sistemul de cultură. Exemplu:
terenul arabil nu este indicat să se afle pe pante prea înclinate unde indicate sunt pajiştile. Peste o
anumită pantă nu este indicată nici pajiştea ci pădurea, care ocroteşte cel mai bine solul la eroziune.
Pajiştile de pe pantele prea mari nu sunt indicate să fie exploatate ca păşune, fiind mai expuse
eroziunii. Pe pante mai mari de 20° sunt indicate terase cu viţă de vie şi pomi fructiferi.
- Altitudinea. Determină condiţii climatice foarte diferite contribuind din plin la
diversificarea ecosistemelor. La nivelul mării este considerată zero şi în funcţie de aceasta se
stabileşte altitudinea diferitelor puncte geografice. Există o corelaţie între altitudine şi temperatură
în sensul că pe măsură ce altitudinea creşte, temperatura scade. In ţara noastră, temperatura scade cu
0,5 - 0,6°C la fiecare 100 m altitudine. Datorită microclimatului se pot găsi la altitudini mari
vegetaţie termofilă. datorită rocii care se încălzeşte mai uşor şi influenţează vegetaţia.
- Expoziţia. Determină valori foarte diferite ale regimului hidric, ale expunerii faţă de Soare,
ale vânturilor etc. De exemplu, în zona dealurilor, pe versanţii nordici creşte o vegetaţie mezofită
reprezentată prin păduri de stejar sau fag, în timp ce pe versanţii sudici creşte o vegetaţie xerofită,
specifică câmpiei.
3.1.3 Factorii mecanici
- Mişcarea atmosferei (vântul) este determinată de încălzirea inegală a maselor de aer care
se deplasează din zonele cu presiune mai mare spre cele cu presiune mai mică. Efectele ecologice
ale mişcării maselor de aer sunt însemnate, în sensul că acţionează asupra ecosistemelor atât direct
cât şi indirect.
Specii de plante şi animale s-au adaptat în cursul evoluţiei lor la acţiunea vântului. Astfel,
un număr mare de plante utilizează forţa eoliană pentru reproducere şi răspândire în timp ce la
unele, ţesuturile mecanice au o anumită configuraţie ceea ce le conferă o rezistenţă mai mare. Alte
specii de plante au tulpina liberă la interior deci au elasticitate sporită, caracter care, de asemenea,
oferă protecţia necesară. Plantele anemofile se polenizează cu ajutorul vântului şi prezintă adaptări
care fac posibilă realizarea acestui proces: polen uscat, usor, în cantități foarte mari.
Multe păsări utilizează curenţii de aer pentru a plana timp îndelungat, ceea ce le permite
mari economii de energie şi le uşurează zborurile de migraţie sau de căutare a hranei.
La multe specii de insecte pentru care antrenarea de către vânt ar reprezenta un pericol în
viaţa speciei s-au dezvoltat adaptări structurale şi comportamentale ce permit evitarea unui
asemenea pericol. Astfel, unele insecte insulare, montane, din zonele de coastă, au aripi reduse sau
complet atrofiate, şi deci nu se ridică de pe sol, astfel ele ar putea fi antrenate de vânt şi sortite
pieirii.

9
 - Mişcarea apei. In mişcare, apa transportă substanţe dizolvate, diferite corpuri în suspensie
sau organisme vii. Cantitatea de aluviuni transportate de ape este impresionantă.
Curenţii descendenţi, transportă oxigenul spre straturile profunde ale apelor stătătoare dând
posibilitate şi aici dezvoltării vieţii, iar curenţii ascendenţi transportă nutrienţii de pe fundul apelor
spre straturile superficiale, determinând productivitatea zonei respective.
Un alt fenomen de acţiune a apei asupra ecosistemelor îl constituie inundaţiile care uneori
poate avea un caracter catastrofal conducând în final la perturbarea ecosistemelor.
3.1.4 Factorii edafici
Solul este mediul în care se acumulează apa şi elementele nutritive necesare plantelor şi are
o importanţă hotărâtoare în complexul de factori ce definesc biotopul. Solul este un organism viu
care se află permanent sub acţiunea microflorei, florei, microfaunei şi faunei. În sol, milioane de
microorganisme contribuie la descompunerea materiei organice şi la reciclarea sa.
Solul este un amestec de fragmente de rocă anorganică şi material organic în descompunere
sau humus. Conţinutul solului în elemente nutritive influenţează în mod deosebit compoziţia
floristică a comunităţilor vegetale.
Fertilitate corespunzătoare a solului nu înseamnă doar conținut ridicat de elemente nutritive
ci este important ca aceste elemente să fie în anumite raporturi pentru că excesul unui element în sol
poate bloca în compuşi insolubili un alt element. De exemplu: excesul de calciu poate bloca fierul
asimilabil din sol în carbonat de fier producând boala fiziologică numită cloroză ferică
(îngălbenirea frunzelor).
Reacţia solului exercită o mare influenţă asupra microorganismelor din sol. De exemplu,
bacteriile nitrificatoare şi cele fixatoare de azot molecular au pH-ul optim cuprins între 6,5-7,9.
Pentru fiecare specie există un interval optim de reacţie însă cele mai multe specii de plante se
dezvoltă bine la o reacţie slab spre moderat acidă (pH 5,5-6,5).
Reacţia solului determină modificări ale mobilităţii elementelor nutritive. Astfel, în mediu
acid, ionii de Al3+, Fe2+ şi Mn2+ apar în soluţia solului în cantităţi toxice, în timp ce, unele specii
importante de cationi precum Ca2+, K+ şi Mg2+ se vor absorbi mai greu, iar fosforul va precipita sub
forma de fosfaţi de aluminiu, devenind inaccesibil plantelor. Cu excepţia molibdenului,
microelementele au mobilitate mare în mediu acid, iar la pH alcalin sau neutru, mobilitatea lor se
reduce, prin formarea de compuşi insolubili. Corectarea reacţiei acide a solurilor se poate face prin
administrarea de amendamente calcaroase.
Monitorizarea şi cuantificarea acidităţii solului, precum şi a însuşirilor fizico-chimice ale
solului se realizează prin efectuarea de analize agrochimice şi repetarea lor la intervale de 3-5 ani.
Aceste analize ne indică şi măsurile cele mai eficiente de fertilizare a terenurilor agricole.
In timp ce pe solurile bogate în elemente nutritive vegetează specii eutrofe (folosesc pentru
creştere rapidă şi producţie mare, o cantitate importantă de substanţe minerale) pe cele sărace
vegetează specii puţin pretenţioase - oligotrofe (cu creştere lentă şi producţie mică).
Atunci când plantele au intervale de toleranţă foarte restrânse, faţă de un factor ecologic
abiotic (conținut de azot, pH, conținut de săruri etc.), ele pot îndeplini rolul de plante indicatoare.
Substanţele minerale din sol exercită o influenţă majoră şi asupra animalelor. Astfel, s-a
observat că populaţiile de căprioare care se hrănesc pe soluri calcaroase sunt mai robuste, mai
rezistente la boli, iar coarnele lor sunt mai rezistente.
3.2 Factorii biotici
Sub denumirea de factori biotici sunt cuprinse interacţiunile (relaţiile) care se manifestă între
diverse organisme ce populează un biotop şi au implicaţii profunde în constituirea şi evoluţia
ecosistemelor.
Aceste relaţii (coacţii) sunt de două tipuri:
- homotipice (intraspecifice), care se realizează între indivizi aparţinând aceleeaşi specii;
- heterotipice (interspecifice), care se produc între indivizi din specii diferite.

10
 A. Relaţii homotipice. Se realizează în interiorul speciei. Principalele tipuri de coacţii
homotipice se referă la efectul de grup şi efectul de masă.
Efectul de grup semnifică necesitatea existenţei unui număr minim de indivizi pentru
asigurarea menţinerii speciei în biocenoză. Acest efect are consecinţe pozitive asupra dezvoltării
populaţiilor şi coastă în modificări ce apar atunci când mai mulţi indivizi duc o viaţă comună,
permiţând, de exemplu, persistenţa unor colonii, reproducerea sau apărarea de atacul animalelor
sălbatice, etc.
Efectul de masă, se referă la biomasa totală care se realizează pe un anumit teritoriu. Acesta se
manifestă când mediul este suprapopulat şi constă în autolimitarea numerică, ca atare are efecte
negative asupra populaţiilor de vieţuitoare. Exemplu: când în făina în care trăieşte coleopterul
Tribolium confusum numărul de indivizi este prea mare, femelele îşi pierd fecunditatea, o parte din
larve sunt mâncate de părinţii lor, iar indivizii rămaşi secretă diferite substanţe care inhibă procesul de
reproducere.
B. Relaţii heterotipice. Acestea se realizează, după cum s-a arătat, între indivizii aparţinând
la specii diferite. Acest tip de relaţii formează una dintre cele mai importante caracteristici ale
biocenozei
Între indivizii a două specii diferite se stabilesc o serie de relaţii interspecifice sau coacţii, care
pot fi exprimate matematic astfel:
efect neutru = 0
efect pozitiv = +
efect negativ = -
Relaţii heterotipice se clasifică după criteriul individual și populațional.
I. După criteriul individual cele mai reprezentative relații sunt:
1. Independenţa sau neutralismul (0 0) - este atunci când cele două specii vieţuiesc
independent şi n-au nicio influenţă una asupra celeilalte. Exemplu: căprioară – cărăbuş de mai.
2. Competiţia interspecifică (- -) este un tip de coacţie nefavorabilă ambelor specii.
Exemplu: porumb – pir (buruiană)
3. Mutualismul (+ +). In acest caz, relaţia este obligatorie, ambele populații fiind influenţate
pozitiv, deci profită de pe urma convieţuirii. Exemplu: trifoi – bacterii fixatoare de azot
4. Protocooperarea (+ +).Ca şi mutualismul este o relaţie bilaterală pozitivă, avantajoasă
pentru ambele specii însă legătura dintre ele nu este obligatorie, pentru nici una dintre specii.
Exemplu: hipopotam – ciugulitorul roșu al vitelor
5. Comensalismul (+ 0). Relaţia este obligatorie pentru comensal in timp ce „gazda” nu este
afectată de această convieţuire. Exemplu: speciile de plante epifite (orchidee) care se fixează de
trunchiul arborilor şi prezintă numeroase rădăcini aeriene prin care planta absoarbe substanţele
nutritive şi apa.
6. Amensalismul (antibioza, antagonism) (- 0) constă în faptul că un component (amensalul)
este inhibat în creşterea sau dezvoltarea sa de către unele substanţe elaborate de partener. Relaţia nu
este obligatorie pentru nici unul din componenţi. O serie de produşi chimici eliminaţi de
microorganisme, plante superioare sau chiar de animale au efect inhibitor asupra dezvoltării
indivizilor aparţinând altor specii. Aşa sunt, de exemplu, antibioticele produse de bacterii şi
ciuperci.
7. Parazitism (+ -) este o formă de relaţie interspecifică antagonică ce implică un efect
pozitiv pentru parazit şi un efect inhibitor pentru gazdă. Parazitul este dependent de partenerul său
ce-i serveşte ca pradă. Parazitul este mai mic decât prada sa căreia îi poate provoca chiar moartea.
Exemplu: păduchele din San Jose (dăunător pentru plante) – viespea parazită a păduchelui.
8. Prădătorism (+ -). Ca şi în cazul parazitismului, relaţia este obligatorie şi pozitivă pentru
prădător (vânător) şi negativă pentru pradă (vânat). Spre deosebire de parazitism unde, de regulă,
parazitul nu-şi omoară gazda, deoarece ar duce la moartea parazitului, prădătorul îşi omoară prada.
Pentru culturile agricole, paraziţii si prădătorii naturali pot juca un rol foarte important în reducerea

11
pagubelor produse de insectele fitofage. Aceştia sunt însă foarte sensibili la produsele pesticide, de
aceea trebuie protejaţi.
II. Criteriul populațional
În examinarea relaţiilor interspecifice, abordarea acestor relaţii la nivel populaţional este
mai corectă decât cea individuală, deoarece populaţia este veriga esenţială în transferul materiei şi
al energiei din cadrul ecosistemului şi nu individul. Punctul de vedere individualist tinde, într-o
oarecare măsură, să echivaleze trăsăturile individuale cu cele ale populaţiilor. Pentru o mai bună
înţelegere a afirmaţiei de mai sus, se va da un exemplu edificator: într-o populaţie de zebre din
savană, indivizii cu diverse deficienţe, fie congenitale, fie dobândite pe parcursul vieţii, sunt cei mai
vulnerabili la atacul prădătorilor (lei, hiene, câini sălbatici etc.) şi vor fi victimele aproape sigure ale
acestora. După clasificarea la nivel individual, este vorba de o relaţie interspecifică de prădătorism,
negativă pentru pradă, pozitivă pentru prădător. Dacă judecăm lucrurile însă la nivelul populaţiei de
zebre, acţiunea prădătorilor este una benefică, din cel puţin două motive: evitarea transmiterii
genelor nefavorabile la urmaşi şi prin aceasta menţinerea vigorii speciei; evitarea înmulţirii
exagerate a erbivorelor şi a riscului de a-şi epuiza sursele de hrană.
Capitolul 4
STRUCTURA ECOSISTEMELOR
Structura este o însuşire esenţială, neseparabilă de sisteme, ce reflectă în special anumite
tipuri de relaţii dintre elementele alcătuitoare.
Ecosistemele naturale care compun biosfera prezintă structuri şi funcţii extrem de complexe,
adeseori greu de descifrat. Cele mai importante structuri sunt, trofică şi biochimică.
4.1 Structura trofică a ecosistemului
În cazul biocenozei, între specii se stabilesc relaţii diferite, dintre care relaţiile privind hrana
(relaţiile trofice) ocupă un loc important. Speciile dintr-o biocenoză sunt dependente de hrana
oferită de mediu (de baza trofică). Aceasta este constituită din cantitatea de substanţă care pătrunde
şi circulă în interiorul sistemului realizând producţia de biomasă.
Ansamblul de relaţii trofice dintre speciile biocenozei constituie structura trofică a
biocenozei.
Din punctul de vedere al modului de hrănire, toate speciile unei biocenoze se împart în trei
mari categorii funcţionale interdependente:
I. Producătorii primari sau speciile producătoare de substanţă organică din care fac parte
în primul rând toate plantele verzi care, cu ajutorul clorofilei, convertesc energia solară în energia
legăturilor chimice ale substanţelor organice pe care le sintetizează din compuşi anorganici ai
biotopului (H2O, CO2, compuşi cu azot, cu fosfor etc.). Din această categorie mai fac parte
bacteriile fotosintetizante şi bacteriile chemosintetizante (sulfuroase, feruginoase).
II. Consumatorii, reprezentati, prin toate animalele dintr-o biocenoză.
În functie de hrana consumată putem distinge:
1. consumatori primari sau consumatori de ordinul I, reprezentati prin animale fitofage,
deci care se hrănesc direct cu producătorii primari;
2. consumatori secundari sau de ordinul II, reprezentati prin animale ce se hrănesc cu cele
fitofage;
3. consumatori de ordinul III etc.
O pozitie aparte în categoria consumatorilor este ocupată de detritofagi, animale care se
hrănesc cu detritus organic (fragmente de material organic rezultat din fărâmiţarea şi
descompunerea parţială a plantelor şi animalelor moarte). Din această grupare ecologică fac parte
numeroase specii de viermi, râme, miriapode, crustacei, acarieni, insecte. Detritusul organic este
alcătuit, în cea mai mare parte, din resturi vegetale care se descompun mai greu (celuloza, lignina
etc.).
O poziție apropiată de a detritofagilor, din punctul de vedere al nutriției, o ocupă animalele

12
care se hrănesc cu plante moarte (netransformate în detritus) şi animalele necrofage Tot aici trebuie
menţionat grupul saprofitelor - plante ce se hrănesc cu resturi de plante (uneori şi de animale) - din
care fac parte, de pildă, ciupercile.
Toate aceste grupe, prin modul 1or de hrănire, grăbesc fragmentarea şi descompunerea
materialului organic vegetal sau animal.
III. Descompunătorii sunt reprezentaţi mai ales prin bacterii şi fungi care degradează
substanţele organice provenite din cadavre, din excrete sau alte deşeuri. După mai multe etape
succesive, fiecare etapă fiind determinată de anumite grupe de bacterii sau fungi, sunt eliberate
elementele minerale conţinute în substanţele organice. Acest proces poartă numele de mineralizare.
Intr-un fel, este reversul procesului de fotosinteză.

Fig. 2 Schema cea mai simplă a unui lanţ trofic complet (Odum, 1975)
Grupările de specii, despărţite de producătorii primari prin acelaşi număr de trepte şi
îndeplinind aceeaşi funcţie trofică, poartă numele de nivel trofic.
Plantele verzi, deci producătorii primari, reprezintă primul nivel trofic. Consumatorii
primari (animale fitofage) ca şi detritofagii reprezintă al doilea nivel trofic, consumatorii secundari
(de ordinul II) - al treilea nivel trofic etc. Speciile din niveluri trofice diferite, legate între ele prin
relaţii de nutriţie constituie lanţuri trofice (fig. 2). Lanţurile trofice reprezintă căile prin care se
produce transferul de substanţă şi energie în orice ecosistem. Exemplu de lanţ trofic: iarbă – iepuri –
vulpi.
Examinând structura lanturilor trofice constatam că numărul verigilor de cele mai multe ori
nu depăşeşte 5-6. Sunt două cauze esenţiale care limitează numărul verigilor din lanţurile trofice: în
primul rând, un consumator nu poate consuma hrana sa în întregime deoarece aceasta ar duce la
propria sa pieire; existenţa consumatorului este condiţionată de posibilitatea de refacere a hranei. In
al doilea rând, admiţând că din partea consumată în medie cam 9/10 sunt pierdute prin cheltuieli
energetice şi doar 1/10 contribuie la creşterea biomasei consumatorului dat care, deci, devine
disponibilă pentru veriga următoare. Apare clar că, pe măsură ce înaintăm spre vârful lanţului trofic,
animalele dispun de resurse tot mai puţine, trebuie să desfăşoare o activitate tot mai intensă pentru
a-şi satisface necesităţile nutritive.

13
 Structura trofică a ecosistemelor ne arată că un animal carnivor sau omnivor, care se află în
vârful piramidei trofice, pentru a trăi în bune condiţii trebuie să exploreze un spaţiu de circa o mie
până la un milion de ori mai mare, decât un producător primar. Pentru acest motiv numărul de
indivizi vegetali pe unitatea de suprafaţă este covârşitor faţă de numărul animalelor care se pot hrăni
pe seama vegetaţiei.

Fig. 3 Piramidele eltoniene [Strahler, 1974]

Orice creştere a populaţiilor de erbivore peste proporţia legică admisă de piramida trofică
duce la deteriorarea ecosistemelor prin distrugerea vegetaţiei. In condiţiile naturale un astfel de
proces nu este posibil fiindcă efectivele populatiilor de erbivore sunt supuse mai multor controale
ecologice, între care controlul prin carnivore joacă un rol important. Numărul carnivorelor de
asemenea, nu poate creşte peste măsură fiindcă ele s-ar afla în situaţia de a-şi distruge propria
resursă alimentară. Controlul carnivorelor se realizează prin scăderea naşterilor şi prin epidemii care
elimină indivizii subalimentati.
Erbivorele domesticite sunt singurele animale scoase de sub controlul exercitat de reţeaua
trofică a ecosistemelor naturale. Inmultirea lor excesivă poate conduce, prin suprapăşunat, la
distrugerea ecosistemelor seminaturale (a pajiştilor) prin fenomene de dezechilibru dintre productia
vegetală, consumul ei sporit şi micşorarea posibilităţilor de regenerare a vegetatiei. Rezultatul este
degradarea biotopurilor respective, de regulă prin eroziune, ca rezultat al suprapăşunatului.
Lanţurile trofice, cu cât sunt mai scurte, cu atât sunt mai productive.

14
 Lanţurile trofice nu sunt simple şi nici izolate unele de altele. De exemplu, cele mai multe
animale fitofage consumă diferite specii de plante şi, la rândul lor, cad pradă diferitelor animale
carnivore, făcând parte, deci, din mai multe lanţuri trofice. Astfel, lanţurile trofice apar
interconectate, alcătuind reţelele trofice.
Structura trofică a ecosistemelor a fost descrisă pentru prima dată cantitativ de către
ecologul englez ELTON (1927). Pentru acest motiv reprezentarea succesivă a nivelurilor trofice
dintr-un ecosistem sub forma unei piramide se numeşte in ecologie piramidă trofică sau piramida
eltoniană (fig. 3).
Astfel, numărul de indivizi descreşte pe măsură ce se trece de la producători la consumatorii
primari, secundari şi terţiari. În alcătuirea piramidelor trofice se iau în considerare şi biomasa şi
energia. Atunci când se înregistrează biomasa nivelurilor trofice succesive vom obţine piramida
biomaselor, iar când vom exprima energia stocată în biomasa organismelor de la fiecare nivel trofic
va rezulta piramida energetică. Indiferent de modul de exprimare, la baza majorităţii ecosistemelor
stau producătorii primari care reprezintă circa 98% din biomasă, respectiv 90% din totalul energiei
stocate în organismele ce formează piramidele trofice. În ecosistemele naturale, proporţia
consumatorilor primari variază între 1-9%, iar a celor secundari este de circa 1%. Desigur, în cazul
unor dezechilibre ecologice, aceste valori se pot modifica.
4.2 Structura biochimică a ecosistemelor
Sub aspect biochimic, biocenoza se prezintă ca un sistem de canale prin care circulă
metaboliţi de la un organism la altul, de la biocenoză la biotop. Cea mai mare parte din produşii
metabolici circulă prin reteaua trofică, iar o fracţiune redusă este eliminată în biotop, de unde este
recepţionată selectiv de către populaţiile biocenozei.
Când metaboliţii sunt secretaţi de plante poartă denumirea de substanţe alelopatice,iar când
sunt secretaţi de animale, se numesc feromoni sau alomoni.
Organismele ce sintetizează şi elimină substanţe alelopatice se numesc emiţătoare sau
donatoare, iar cele care receptează aceşti metaboliţi se numesc receptoare sau acceptoare
În lumea vie există mai multe tipuri de interacţiuni biochimice, dintre care amintim:
a. Interacţiuni biochimice în lumea plantelor superioare
Antagonismele se manifestă când colinele secretate de unele plante superioare inhibă
dezvoltarea altor plante superioare. De exemplu nucul (Juglans nigra) inhibă dezvoltarea cartofilor,
tomatelor, lucernei etc., datorită juglonului (toxină) eliminat de părţile verzi ale plantelor.
Se fac cercetări privind extragerea şi sinteza pe scara largă a unor erbicide de origine
vegetală (de la plante care conţin coline) sau la crearea de soiuri de plante cultivate care să elimine
în mediu coline împotriva buruienilor.
Sinergismele reprezintă o stimulare reciprocă a două specii ce cresc împreună. Colinele
secretate de unele plante au efect pozitiv, stimulator asupra altora, cu care convietuiesc Exemplu:
varzacreşte mai bine în amestec cu tomatele; gramineele cresc mai bine în amestec cu
leguminoasele etc.
Actiunea sinergică se manifestă şi prin profilaxia unilaterală sau reciprocă faţă de boli şi
dăunători. Exemplu: cultura intercalată de morcov cu praz împiedică depunerea ouălor de musculiţa
morcovului cât şi a muştei cepei.
b. Interacţiuni biochimice la animale
La animale, substantele metabolice secundare elaborate cu rol în relatiile intraspecifice se
numesc feromoni, iar în relaţiile interspecifice, alomoni. Aceşti metaboliţi îndeplinesc diverse
funcţii:
Feromonii de atractie a sexelor sunt bine studiati la insecte, asigurând întâlnirea celor două
sexe în vederea reproducerii. Fenomenul este utilizat în lupta integrată (capcane feromonale).
Feromonii de marcare sunt utilizaţi pentru însemnarea puilor, a teritoriului, a surselor de
hrană (ex.: la albine şi furnici asigură accesul rapid al întregii colonii la aceste surse).
Feromonii de agregare sunt specifici unor insecte (lăcuste, gândaci de scoarţă), determinând

15
formarea de colonii cu dimensiuni optime pentru reproducere şi pentru folosirea hranei.
Feromonii de alarmă determină reacţii de apărare la ceilalţi indivizi din populaţia
sa.Alomonii au rol de apărare sau de atac împotriva altor specii. Exemplu: albine, viespi, şerpi etc.
e. Interacţiuni biochimice plante - animale fitofage.
Între plante (producători primari) şi animalele fitofage există atât interrelaţii trofice, cat şi
biochimice.
Plantele elaborează în procesul metabolic un număr mare de compuşi toxici (alcaloizi,
glicozizi, saponine etc.) cu rol in limitarea atacului fitofagilor. Fitofagii, la rândul lor, elaborează
produşi care neutralizează (antitoxine) metaboliţii plantelor. Plantele elimină noi toxine şi astfel,
insectele fitofage acumulează gene care le fac rezistente faţă de toxinele vegetale. Dacă planta
gazdă şi dăunătorul convieţuiesc în aceleaşi ecosisteme se stabileşte o stare de echilibru intre plantă
şi fitofag Contactul unei plante cu un fitofag nou faţă de care nu are mijloace de apărare poate duce
la dispariţia sa (ex.: viţa de vie europeană cu filoxera Phyloxera vastatrix).
Capitolul 5
FUNCŢIILE ECOSISTEMULUI
Funcţionalitatea ecosistemului rezultă din relaţiile existente între speciile care-l compun şi
interacţiunile acestora cu factorii abiotici.Esenţa funcţionării unui ecosistem constă în antrenarea
energiei solare şi a substanţelor nutritive în circuitul biologic unde sunt transformate în substanţe
organice ce intră în alcătuirea populaţiilor din biocenoză. Astfel, ecosistemul apare ca o unitate
productivă de substanţă organică, materializată în organismele ce populează biotopul dat.
Principalele funcţiuni ale unui ecosistem sunt: funcţia energetică, funcţia de circulaţie a
materiei şi funcţia de autoreglare.
5.1 Funcţia energetică
Ecosistemul functionează ca un laborator de acumulare şi transformare a energiei. Nici un
ecosistem de pe planeta noastră nu produce energie. Energia ecosistemului poate să crească numai
pe baza importului din radiaţiile solare. Viaţa este posibilă pe Terra numai datorită faptului că un
flux continuu de energie solară intră zilnic în ecosistem, iar în acelasi timp, cantităţi mari de energie
termică (de pe Pământ) intră în cosmos. Ecosistemele îşi menţin stabilitatea numai prin
echilibrarea aportului continuu de energie radiantă cu cel al eliminării continue de căldură.
Transformările energetice din ecosistem se desfăşoară conform principiilor termodinamicii.
Primul principiu al termodinamicii (principiul conservării energiei) stabileşte că întreaga
energie de care dispune un ecosistem este întemeiată pe tranformarea energiei iniţial intrate prin
fotosinteză sau prin chemosinteză. Pe nici un nivel trofic al ecosistemului nu are loc o producţie de
energie, ci numai o transformare de energie.
Astfel, energia radiantă care ajunge la plante este transformată, în prezenţa clorofilei, în
energie chimică pe care plantele o depozitează în molecule de glucide, lipide, protide etc., iar prin
consumarea lor de către animale energia trece în corpul acestora din urmă. Atât în plante cât şi în
animale energia chimică conţinută în molecule este eliberată în procesul respiraţiei şi utilizată în
toate procesele vitale. O parte din această energie se transformă în căldură, iar în final, după
moartea organismelor, toată energia chimică a moleculelor organice este transformată de către
descompunători în energie calorică.
Din primul principiu al termodinamicii reiese faptul că intrările de energie într-un sistem
trebuie săfie egalate de ieşiri, deci printr-un ecosistem energia se scurge intr-un flux continuu.
Al doilea principiu al termodinamicii este acela al degradării energiei, care arată că în orice
proces de transformare a energiei, o parte din energia potenţială se degradează sub forma de
căldură şi este dispersată. De aici rezultă că randamentul transformării este < 1.
Pe măsură ce trecem de la nivelul producătorilor către consumatori de rang tot mai înalt, o
tot mai mare parte din energia asimilată este consumată pentru necesităţile proprii ale organismelor
şi deci o cantitate tot mai mică se acumulează în producţie de biomasă (cantitatea de substanţă

16
organică acumulată într-o perioadă de timp şi existentă la un moment dat) disponibilă pentru
nivelurile trofice următoare (fig. 4).
Această legitate are o profundă semnificaţie biologică dacă ţinem seama şi de faptul că,
pornind de la producători primari către consumatori de un grad tot mai înalt, creşte, în linii mari şi
nivelul evolutiv al apeciilor. Speciile mai evoluate desfăşoară o activitate mai intensă şi mai
diversificată. Grupele evoluate de organisme desfăşoară activităţi calitativ superioare. De pildă, la
păsări şi mamifere o proporţie importantă de energie este cheltuită nu numai pentru căutarea şi
capturarea prăzii (la carnivori) dar mai ales pentru protecţia, îngrijirea şi educaţia urmaşilor.
De aici se vede că fluxul de energie prin ecosistem nu este simplu transfer al energiei
chimice de la un nivel trofic la a1tul, ci şi un proces de schimbare a formelor de energie, apariţia şi
dezvoltarea unor forme superioare de energie ca, de pildă, energia nervoasă, energia psihică.
Energia degradată sub formă de căldură nu mai poate fi reutilizată de către ecosistem, ceea
ce impune intrarea de noi cantităţi de energie, deci fluxul de energie ce se scurge prin ecosistem este
unidirecţional.

Fig. 4 Transferul de energie într-un ecosistem

Sursa principală de energie a unui ecosistem este energia solară, alcătuită din 45% radiaţii
din spectrul vizibil, 45% radiaţii infraroşii şi 10% radiaţii ultraviolete. De menţionat este faptul
că, nu toată cantitatea de energie solară poate fi pusă la dispoziţia vieţuitoarelor. Astfel, din cele
aproximativ 2 cal/cmp /min. (constantă solară), circa 42% este absorbită de ozon, vapori de apă,
particule de praf etc. şi este apoi radiată în spaţiu sub formă de căldură şi numai 58% ajun ge la
suprafaţa pământului. Din această cantitate numai 20% este absorbită de sol, apă şi vegetaţie,
restul de 80% fiind reflectată în spaţiu. Plantele verzi utilizează pentru fotosinteză şi transformă în
energie chimică numai 1-3% din energia luminoasă.
Fotosinteza este procesul prin care sunt captate radiaţiile solare cu ajutorul clorofilei iar
această energie este convertită în cea a legăturilor chimice din substanţele organice. În procesul
de fotosinteză sunt implicate şi sărurile minerale (N, P, K, S etc.). Privită din punct de vedere

17
chimic este o reacţie reducătoare, în care CO 2 (acceptor de hidrogen - electroni) este redus, apa este
sursa de hidrogen, iar radiaţia luminoasă (fotonii) este sursa de energie necesară procesului de
reducere.
Reacţia extrem de simplificată a fotosintezei este:
clorofilă
↓
6 CO2 + 6 H2O + energie solară → C6H12O6 + 6 O2
Energia chimică are o contribuţie modestă la bilanţul energetic din ecosisteme, fiind
folosită în principal de bacteriile chemosintetizante: nitrificatoare, sulfuroase şi feruginoase. În
procesul de sinteză a substanţelor organice, ca sursă de energie folosesc energia obţinută prin
oxidarea unor compuşi anorganici (compuşi ai sulfului, ai fierului) iar ca sursă de hidrogen pentru
reducerea CO2 este apa.
Producția și productivitatea ecosistemelor
În plan macroscopic, fluxul de energie apare ca un flux de materie, în care moleculele
asimilate sunt transformate în molecule specifice consumatorului. Ecosistemele nu sunt numai
depozite și transformatori de substanță ci și producători. Evident, producători de substanță organică,
nu de energie. Astfel, livada, pădurea, pășunea, funcționează ca niște întreprinderi producătoare de
biomasă, pe baza unei tehnologii naturale. Momentele esențiale ale procesului de producție constau
în legarea primară a biomasei și în descompunerea necromasei.
Ramura ecologiei care se ocupă cu formarea substanței organice în biosferă este denumită
biologia productivității. În rândul ecologilor nu există, în momentul de față, definiții unanim
acceptate în domeniul biologiei productivității. De aceea, în cursul de față, definițiile utilizate sunt
cele mai frecvent întâlnite în literatura de specialitate și cele mai compatibile cu noțiunile prezentate
în lucrarea de față.
În fiecare ecosistem există două componente ale producției: producția primară și producția
secundară.
I. Producția primară este cantitatea de materie organică sintetizată de producătorii primari
(plantele verzi şi organismele chemosintetizante) pe baza substanțelor anorganice. Sinteza primară a
substanței organice se bazează pe două surse de carbon: CO2 (în fotosinteză) și CH4 (în
chemosinteză). Producția primară reprezintă sursa de hrană pentru toate speciile heterotrofe și se
exprimă sub formă brută şi netă. Producţia primară brută (PPB), reprezintă cantitatea totală de
substanță organică produsă de către organismele autotrofe, prin fotosinteză, respectiv chemosinteză.
O parte din această energie este folosită pentru desfășurarea proceselor metabolice (sinteză
substanțe organice, mișcare etc.) ale plantei producătoare, iar partea rămasă este acumulată sub
formă de substanţă organică în celulele ţesuturilor, constituind producţia primară netă (PPN).
Câștigul propriu-zis de biomasă se obține după scăderea „cheltuielilor de întreținere ale plantei”,
exprimate prin respirație. Dinamica proceselor metabolice este întreținută de un flux slab, dar
permanent, de electroni pus la dispoziția organismului prin respirație. Prin respirație sunt desfăcute,
de fapt, legăturile C-C din substanțele organice, energia rezultată fiind utilizată treptat.
Deci, producţia primară netă (PPN) = producţia primară brută (PPB) – consumul
respirator (R). Producţia primară netă constituie sursa de hrană disponibilă pentru nivelul trofic al
consumatorilor primari (fitofagi).
Cantitatea de substanţă organică acumulată (producţia netă) într-o perioadă de timp şi
existentă la un moment dat în ecosistem poartă numele de biomasă. Viteza de acumulare a
biomasei, prin fotosinteză, raportată la unitatea de timp și de suprafață reprezintă productivitatea
primară. Rezultatul productivității primare este, așadar, producţia primară netă.
Productivitatea primară, biomasa, producția primară, se exprimă în greutatea substanţei
organice uscate raportată la unitatea de spaţiu (mg/l; g/mp; kg/ha etc.) şi timp. Transformarea
unităţilor de masă în unități energetice se poate face cunoscând echivalentul unui gram de substanță

18
uscată (materie organică + substanțe minerale) în kcal. De exemplu, în cazul plantelor terestre un
gram de substanţă uscată echivalează cu 4,5 kcal.
În agroecosistemele cu recolte acceptabile, productivitatea primară netă este sensibil mai
mare decât în ecosistemele naturale înlocuite, dacă acestea au fost alcătuite din plante ierboase.
Producţia primară netă a diferitelor tipuri de ecosisteme terestre și acvatice este foarte
diferită - pădurile tropicale umede: 2.800 g/mp/an; pădurile de foioase din zona temperată: 1000
g/mp/an; terenuri cultivate din zona temperată: 50 g/mp/an; deșerturi: 3 g/mp/an; bălți și mlaștini:
2000 g/mp/an.
Recolta reprezintă doar o parte din producţia primară netă. Aceasta diferă foarte mult între
recoltele bazate pe organele de reproducere şi cele bazate pe organe vegetative. Astfel, la boabele de
cereale şi leguminoase umiditatea este de 12-16%, iar la fructele cărnoase şi tuberculi 70-80%. De
aceea s-a generalizat practica evaluării recoltelor în substanţă uscată.
Corelaţia dintre recoltă şi producţie primară netă poate fi sugerată de valorile indicelui de
recoltă (IR), prin care vom înţelege procentul de substanţă uscată din produsul util din punct de
vedere economic. În unele cazuri recolta este extrasă din masa vegetală supraterană, în alte cazuri
din cea subterană (rădăcinoase, tuberculifere, bulbifere etc.). Exemple de IR: Orez – 51%, fasole
boabe – 59%, grâu – 35%.
Menţionăm că pentru stabilirea indicelui de recoltă, raportarea s-a făcut la PPN supraterană.
Chiar dacă recolta utilă a speciilor luate în studiu este reprezentată de organele de reproducere,
indicele nu depăşeşte decât foarte rar valoarea de 50%. Dacă raportarea s-ar fi făcut la total PPN,
cifrele s-ar reduce cu circa 1/3, iar dacă IR s-ar raporta la PPB, valorile din tabel s-ar reduce
aproximativ la jumătate.
De-a lungul timpului, unul dintre obiectivele amelioratorilor a fost creşterea indicelui de
recoltă. Productivitatea agricolă primară este determinată, aşadar, de factorul genetic, dar şi de
intensitatea luminii, concentraţia CO2, aprovizionarea cu apă şi elemente minerale etc.. De aici,
decurg o serie de adaptări ale tehnologiei plantelor de cultură, în vederea creşterii productivităţii:
expoziţia culturilor, stabilirea densităţii optime, tăierile pomilor fructiferi, îndepărtarea excesului de
apă, irigarea, fertilizarea, solele săritoare cu plante leguminoase pentru fixarea azotului atmosferic
etc.
II. Producţia secundară brută
Substanţa organică produsă de plantele unui ecosistem reprezintă sursa de energie
disponibilă pentru nivelurile trofice următoare ale diferiţilor consumatori: direct pentru fitofagi,
indirect pentru consumatori de ordine mai înalte.
Destinaţiile energiei consumate de animale prin hrană sunt diferite: o parte din hrana
ingerată este digerată şi asimilată. Partea rămasă nedigerată este eliminată prin fecale şi urină. Din
hrana asimilată o parte este utilizată în desfăşurarea proceselor metabolice, pentru mişcare, produ-
cere de căldură şi se concretizează în procesul respiraţiei (al consumului de oxigen). O altă parte a
energiei asimilate prin hrană este stocată în legăturile chimice ale substanţelor organice proprii,
sintetizate de organismul animal şi care se concretizează în acumulare de biomasă şi producere de
noi indivizi. Așadar, și în cazul organismelor heterotrofe avem o producție secundară brută și una
netă. Producția secundară brută reprezintă cantitatea totală de substanță organică produsă în
unitatea de timp, iar producția secundară netă este cantitatea de substanță organică acumulată în
unitatea de timp de către biosistem, după scăderea pierderilor datorate respirației.
Eficienţa asimilării hranei ingerate de animale (energie asimilată/energie ingerată) este
foarte diferită: un animal erbivor trebuie să consume 80 kg de iarbă pentru a obţine o producţie
secundară de 1 kg, pe când un carnivor are nevoie de aproximativ 5 kg de ţesut animal pentru a
acumula 1 kg de masă vie. Eficienţa mai mare la carnivore se explică în primul rând, datorită
calităţii nutritive a hranei, care poate fi digerată aproape în întregime.
Hrana vegetală conţine, de regulă, multă celuloză şi lignină şi conţine mai puţină energie.
Eficienţa asimilării diferă foarte mult, în funcţie de calitatea hranei: la miriapodele care se hrănesc

19
cu lemn în descompunere eficienţa este de 15%, la cele care se hrănesc cu frunze şi ramuri tinere în
jur de 40%, la mamiferele care pasc iarbă aproximativ 60%.
La carnivorele tipice, eficienţa asimilării este în jur 90%, în timp ce, la animalele
insectivore, ce consumă hrană cu multă chitină, de circa 70-80%.
În agroecosisteme, producţia secundară stă la baza tuturor produselor obţinute de la animale.
Proporţia în care proteina şi energia din raţia furajeră a animalelor este transformată în produse
consumabile de om este foarte diferită. Cea mai eficientă conversie se obţine la producţiile de ouă
(27%) şi de lapte (26%). La bovine şi ovine pentru carne, eficienţa este scăzută însă câştigul
alimentar este categoric, dacă avem în vedere că acestea se hrănesc cu produse neconsumabile de
om.
Desigur că, rasele ameliorate de animale valorifică cel mai eficient proteina din furaje şi
realizează cele mai bune performanţe în realizarea producţiei secundare.
5.2 Funcţia de circulaţie
Biocenoza, în baza structurii ei trofice, în procesul de hrănire, realizează circulaţia
permanentă a materiei în ecosistem.
Substanţa pătrunde în biocenoză din biotop sub forma unor combinaţii de atomi ai
elementelor chimice.
Plantele folosesc aceste combinaţii sub formă de soluţii apoase, iar cu ajutorul energiei
solare atomii asimilaţi sunt incluşi în structurile substanţei organice prin procesul de fotosinteză.
Deci, plantele asigură intrarea selectivă a elementelor din biotop în biocenoză. Atât proporţia
cât şi viteza de absorbţie a elementelor de către biocenoză, constituie o caracteristică a fiecărui
ecosistem.

Fig. 5 Bioamplificarea DDT

De la producătorii primari atomii elementelor respective trec la consumatori prin reţeaua
trofică, spre nivelurile superioare. Ajunse în organismul consumatorilor, elementele sunt scindate în
radicali mai simpli, dintre care unii sunt eliminaţi sub formă de deşeuri metabolice, alţii sunt retinuţi
pentru a fi utilizaţi în noi sinteze, iar alţii sunt depozitaţi fără a putea fi eliminaţi. In procesul de
eliminare-reţinere, unele elemente realizează concentraţii crescânde spre nivelurile superioare ale
piramidei trofice. Acest proces poartă denumirea de concentrare-acumulare sau amplificare
biologică. De exemplu, într-un lanţ alimentar acvatic cu cinci verigi, concentraţia de DDT creşte de
aproximativ de 10 milioane de ori, acumulându-se în special în ţesuturile grase ale organismelor (de

20
la 0,000003 ppm DDT în apă, la 25 ppm în ţesuturile păsărilor consumatoare de peşti carnivori (fig.
5).
Cunoaşterea acestui proces are o importanţă deosebită pentru că unele substanţe toxice ce au
în biotop concentraţii reduse (pesticide, metale grele etc.) pot ajunge la unii consumatori din vârful
piramidei trofice (răpitoare, om) la concentraţii foarte mari ce pot deveni letale.
Descompunătorii grefaţi la fiecare nivel trofic, mineralizează substanţele organice din
organismele moarte şi asigură astfel transferul elementelor din biocenoză în biotop (fig. 6).
O caracteristică importantă a circulaţiei substanţelor în ecosistem este viteza de desfăşurare a
procesului. Astfel, în ecosistemele pădurii ecuatoriale umede, materia organică lipsită de viaţă este
rapid descompusă şi reabsorbită, în timp ce, în ecosistemele naturale din zonele temperate se
acumulează o mare cantitate de materie moartă la suprafaţa solului (litiera, turbă) sau în sol
(humus). Formarea humusului determină o încetinire a ciclurilor biogeochimice şi asigură
eliminarea lentă a elementelor repuse la dispoziţia plantelor. În acest fel, sistemele capabile de o
mai rapidă reciclare a elementelor şi substanţelor au o productivitate sporită pe unitatea de suprafaţă
şi timp.
Substanțe Producători Fitofagi Zoofagi Carnivore de
anorganice primari vârf

Descompunători

Fig. 6 Transferul elementelor în ecosistem prin ciclu trofic

Circulaţia substanţelor la nivelul biosferei formează cicluri circuite biogeochimice globale.
Ele se pot împărti în două tipuri fundamentale: tipul sedimentar (fosfor şi sulf) şi tipul gazos (azot,
oxigen, carbon). La circuitele sedimentare, rezervorul principal îl constituie litosfera, iar la
circuitele gazoase rezervorul principal îl constituie atmosfera. De asemenea, un rol major la nivelul
biosferei îl reprezintă circuitul apei.

5.2.1 Circuitul carbonului

Carbonul este constituientul de bază al tuturor compușilor organici. Structura atomului de
carbon este de așa natură încât permite legarea atomilor de C între ei formând lanțuri ce reprezintă
„scheletul” tuturor moleculelor și macromoleculelor organice. Evaluarea productivității primare se
exprimă în grame carbon fixat/m2/an.
Dacă rolul biologic al carbonului este de prim rang, rolul ecologic global este, de asemenea,
foarte important. CO2 atmosferic, alături de alți componenți atmosferici, reprezintă un ecran care
împiedică o parte din radiația termică emisă de Pământ să se piardă în spațiu. Așa se formează
efectul de seră natural prin care este menținută temperatura medie globală la temperaturi favorabile
vieții.
Carbonul este introdus în corpul plantelor prin dioxidul de carbon, în procesul de fotosinteză
şi este fixat apoi în substanţele organice care alcătuiesc corpul tuturor plantelor şi celorlalte
organisme care compun lanţurile trofice din ecosisteme şi biosferă (fig. 7).
Prin lanțurile trofice carbonul din substanțele organice este transferat până la consumatorii
de vârf. Prin respirație și prin diferitele procese de descompunere, CO2 atmosferic este redat
circuitului. Circuitul carbonului este reglat, așadar, de două procese antagoniste: fotosinteza și
respirația.
După moartea plantelor şi animalelor; substanţele organice sunt descompuse sub acţiunea

21
bacteriilor şi a altor organisme saprofite care populează solul, şi se ajunge la bioxid de carbon, apă
şi săruri minerale; deci la materia anorganică de la care s-a pornit.
Concentrația normală a dioxidului de carbon în atmosferă este de 0,03% . Până la Revoluția
Industrială, fenomenul de „combustie biologică” era principalul izvor de CO2 atmosferic. Începând
cu această perioadă, atmosfera este alimentată cu CO 2 și prin „combustie industrială”, adică arderea
combustibililor fosili. Astfel, s-a înregistrat o creștere progresivă a acestui gaz atmosferic. Analizele
efectuate în bulele de aer din calotele glaciare polare arată că dioxidul de carbon a crescut în
atmosfera terestră de la 280 ppm, în anul 1750, la 370 ppm în anul 2000.

Fig. 7 Circuitul carbonului în natură

Intervenţia omului în circuitul biogeochimic al carbonului constă în creşterea concentraţiei
dioxidului de carbon în atmosferă prin: extinderea terenurilor agricole, în defavoarea pădurilor;
incendieri, utilizarea lemnului drept combustibil, utilizarea pe scară largă a combustibililor fosili.
Adaosul de CO2 în atmosferă nu poate fi compensat prin creşterea ratei de fixare fotosintetică de
unde rezultă accentuarea efectului de seră.
O altă cauză a perturbării circuitului carbonului constă în defrișarea masivă a pădurilor,
absorbanți de bază ai dioxidului de carbon atmosferic. Pădurile acumulează de 20-30 de ori mai
mult dioxid de carbon decât terenurile cultivate sau pășunile. Anual, fiecare hectar de pădure
consumă 16 tone de CO2 și produce 30 de tone de oxigen. Astfel, defrișarea lor și înlocuirea cu
terenuri agricole și pășuni vor conduce la accelerarea încălzirii la nivel global.
În afara circuitului terestru, CO2 realizează și un circuit oceanic. Oceanul joacă un rol
important în concentrația CO2 din atmosferă. În straturile superficiale CO 2este utilizat de către
fitoplancton pentru sinteza de materie organică, prin fotosinteză.
Rata absorbției de dioxid atmosferic de către oceane depinde de temperatura apelor. CO 2 are
solubilitate mult mai mare în apele reci decât în cele calde, de unde rezultă o scădere a CO 2 din
atmosferă. S-a observat că o creștere a temperaturii apei cu 0,1 oC mărește concentrația CO2
atmosferic cu 10 ppm. Aceasta înseamnă că Oceanul Planetar poate deveni o sursă importantă de
CO2 pentru atmosferă, în condițiile încălzirii globale.

22
 Pentru reducerea dereglărilor antropice în circuitul carbonului, se sugerează două soluții:
creșterea absorbției CO2 prin mărirea volumului de vegetație; reducerea emanațiilor antropice
(industrie, transporturi, încălzirea locuințelor) prin retehnologizare, utilizarea surselor de energie
alternativă etc.
5.2.2 Circuitul azotului în natură
Rolul biologic al azotului este unul extrem de important, deoarece constituie elementul de
bază al proteinei, iar proteina este „cărămida” ce stă la baza construcției materiei vii. Rezervorul
principal de azot este atmosfera, unde se găsește în stare gazoasă, în proporție de 79%. Deși îl găsim
din abundență în atmosferă, azotul este sub formă moleculară (N 2), inaccesibilă majorității
organismelor vii. Pentru a fi utilizat de către acestea, el trebuie să fie convertit în forme accesibile
(NO3-, NH4+). Toate aceste transformări constituie, de fapt, faze ale ciclului biogeochimic al
azotului.
A. Fixarea azotului molecular (N2) se face prin procese fizice și biologice. Procesele fizice
implicate în fixarea azotului atmosferic sunt radiațiile ultraviolete la înălțimi mai mari, respectiv
descărcările electrice, la înălțimi mai mici. Pentru a se realiza combinarea azotului cu hidrogenul și
cu oxigenul din apă este nevoie de aceste surse puternice de energie. Rezultă, astfel, amoniul și
nitrații care ajung pe Pământ prin precipitații. S-a estimat că anual ajung pe această cale 8,9 kg
azot/hectar.

Fig. 8 Circuitul azotului în natură

A doua cale de fixare a azotului atmosferic este cea biologică, cu ajutorul
microorganismelor fixatoare de azot. Aceste microorganisme pot fixa azotul atmosferic fie direct
(fixatori liberi), fie în simbioză (fixatori simbionți) cu rădăcinile plantelor din speciile Fabaceae,
unde formează nodozități.
Principalele bacterii simbionte sunt cele din genul Rhizobium. În ecosistemele agricole se
cunosc circa 200 de specii de plante fixatoare de azot, iar în cele naturale circa 12.000 de specii.
Astfel de nodozități formează și rădăcinile unor specii de arbori și arbuști din alte familii botanice.

23
Amoniul produs de bacterii împreună cu hidrocarbonaţii rezultaţi din fotosinteză permit formarea
aminoacizilor, utilizați de plante în sinteza substanţelor proteice.Pe această cale se produc 100-200
kg azot/hectar anual, respectiv 90% din N fixat pe Terra în fiecare an.
Anual, pe Terra se fixează pe cale biologică circa 150 milioane tone de azot.
B. Denitrificarea constă în procese care reduc NO3- la N2 (azot molecular) și N2O (oxidul
nitros) sau alți compuși gazoși ce conțin azot. Cele mai importante bacterii denitrificatoare aparțin
genului Pseudomonas. Denitrificarea se produce mai intens în soluri, ape, sedimente, slab aerate,
cu multă substanţă organică și cu pH cuprins între 6 și 7. Temperatura optimă desfășurării acestui
proces este de 60 oC. Denitrificarea este principala cale prin care se pierde în atmosferă azotul fixat
pe cale fizică sau biologică. Pentru ecosistemele agricole, acest fenomen este foarte dăunător
deoarece conduce la pierderi importante de azot în atmosferă, sub formă de amoniac.
C. Mineralizarea compușilor organici constă în descompunerea organelor și organismelor
moarte până la compuși utilizabili (nitrați sau amoniu) de către plante. Acest proces se desfășoară
în două etape mai importante: amonificarea și nitrificarea.
a. Amonificarea înseamnă degradarea substanțelor organice azotate până la amoniac
(NH3).
b. Nitrificarea este procesul biologic în care amoniacul este oxidat până la nitriți
(nitritarea) și apoi nitrați (nitratarea). În fiecare etapă sunt implicate alte grupuri de specii
bacteriene: nitritarea - specii din genul Nitrosomonas; nitratarea – grup de bacterii din genul
Nitrobacter.
D. Sinteza substanțelor organice azotoase, proces efectuat de către plante. Energia
utilizată în această sinteză este, în principal, cea a energiei solare captate prin fotosinteză.
Din plante, unde azotul intră în compoziţia substanţelor proteice, se întoarce în sol în mod
direct, prin corpul plantelor moarte sau prin corpul animalelor moarte. Toate aceste surse asigură
materia organică a solului, necesară formării humusului şi nutriţiei bacteriilor din sol. Prin putrezire,
azotul din materia organică ajunge în compuşi nitrici şi de aici, fie în nutriţia mineralăaplantelor, fie
în atmosferă, ca azot gazos (fig. 8).
Fixarea biologică a azotului atmosferic se face cu eficiență maximă la presiunea de 0,8
atmosfere și la temperatura de 20 oC. Amoniacul se poate obține din azot atmosferic și pe cale
industrială însă la o presiune de 250 atmosfere, respectiv 400 oC. Utilizarea fertilizanților cu azot
în agricultură constituie principalul factor de dereglare a circuitului azotului. La scară globală,
ciclul azotului este afectat profund de îngrășămintele chimice cu azot. În fiecare an, în
agroecosistemele de pe Terra se utilizează circa 60 de milioane de tone de fertilizanți cu azot.
Impactul supradozării cu îngrășăminte azotoase constă și în inhibarea florei bacteriene implicată
în procesul de fixare biologică a azotului.
Prin arderea combustibililor fosili se eliberează în atmosferă cantități imense de oxizi de
azot care accentuează dereglările circuitului azotului. În ansamblu, activitățile antropice adaugă în
circuitul global al azotului cam tot atât azot cât se fixează pe cale biologică anual, pe întregul
mapamond.
Creşterea necontrolată a concentraţiei de azot se manifestă regional prin poluarea straturilor
acvifere şi eutrofizarea apelor continentale.
5.2.3 Circuitul fosforului
În scoarța terestră, fosforul se găsește în proporție foarte redusă (0,1%), iar în hidrosferă în
cantități și mai mici (0,00001%). Cu toate acestea, organismele vii acumulează fosfor până la 1%,
dat fiind rolul biologic de prim rang al acestui element chimic. Fosforul intră în compoziția acizilor
nucleici, atât ca depozitar al informației genetice (ADN), cât și ca vehiculator de informație
genetică, prin acizii ribonucleici ARN. Acizii nucleici puri conțin 10% fosfor care este un
component de bază al ATP (acid adenozintrifosforic) – acumulatorul și transportorul de energie
chimică potențială la nivelul fiecărei celule. Ionul fosfat este implicat în numeroase procese

24
metabolice precum: fotosinteza, glicoliza, respirația, biosinteza proteinelor, lipidelor, protidelor,
enzimelor etc. La animale, fosforul intră în structura scheletului, dinților, scheletului etc.
Principalele rezerve de fosfor în natură sunt reprezentate de apatit (fosfat natural de Ca care
conţine şi F şi Cl), în rocile magmatice şi în depozitele de excremente ale păsărilor acvatice
(guano). Circuitul fosforului nu are componenţi gazoşi, este indisolubil legat de circuitul
hidrologic. Fosforul din rocile sedimentare şi eruptive de pe uscat este eliberat de dezagregare
chimică, este spălat de ape de precipitaţie şi transportat treptat, prin râuri spre mări şi oceane unde
se depune în sedimente. Fosforul de la mare adâncime, practic rămâne pierdut pentru biosferă (fig.
9). O revenire parţială a fosforului se realizează are loc prin depunerea excrementelor păsărilor
marine (cca 10 mii tone anual) şi prin pescuitul realizat de om (cca 60 mii tone anual).
În ecosistemele terestre o parte din fosfor eliberat prin dezagregarea rocilor este preluat de
plante; de la plante este preluat de animale. Excrementele ca şi cadavrele plantelor şi animalelor
sunt degradate prin activitatea microbiană care duce la eliberare de fosfor. O parte din acesta reintră
în circuit, altă parte formează compuşi solubili.
Permanentele pierderi de fosfor din circuit fac ca acest element să devină un factor limitant
al productivităţii biologice.

Fig. 9 Circuitul fosforului în natură

Date fiind permanentele pierderi de fosfor din circuit și rolul său biologic esențial, este
normal ca acest element să constituie un factor limitativ al productivității biologice. Compensarea
acestor pierderi se face și prin exploatarea rocilor fosfatice și fabricarea de îngrășăminte cu fosfor.
Anual sunt introduse în circuit pe această cale 5-6 milioane tone de fosfor mineral, iar cantitatea
este în continuă creștere. Administrarea necorespunzătoare a acestor fertilizanți, alături de cei cu
azot, poate conduce însă la îmbogățirea apelor stătătoare continentale în nutrienți. Consecința
acestui proces constă în înmulțirea excesivă a algelor, fenomen cunoscut sub denumirea de

25
înflorirea apelor sau eutrofizare. Dereglările circuitului fosforului sunt accentuate și de apele
reziduale menajere și industriale, de detergenții care conțin polifosfați și de deșeurile organice.
5.2.4 Circuitul apei în natură
În medie, partea vie a biosferei este alcătuită din apă în proporție de 70%. Apa constituie
substratul fundamental al activităților biologice, catalizator și stabilizator al reacțiilor biochimice.
Practic, se poate spune că materia vie este „un sistem organic dispersat în apă”.
Circuitul apei este unul foarte simplu, dar extrem de important. Fără circuitul apei nu ar
exista circuitele biogeochimice. Forța care pune în mișcare acest circuit este energia solară.
Încălzirea atmosferei conduce la evaporarea apei – mecanismul de bază al circuitului. Vaporii de
apă din atmosferă se transformă în picături de ploaie sau cristale de gheață și cad pe Pământ.
Evaporarea este mai intensă deasupra oceanului (84%), comparativ cu uscatul (16%). Un proces
fiziologic important prin care apa revine în atmosferă este transpirația plantelor.
Resursele de apă pe Terra sunt distribuite astfel: 97% apă sărată în mări și oceane; apă dulce
3%, din care 2% în calote polare și ghețari alpini și doar 1% apă dulce în lacuri (0,3%), râuri, fluvii,
apă freatică, sol, materie vie. Apa aflată la un moment dat în tranzit (vapori în nori, picături lichide
sau cristale solide în precipitații, apă liberă și legată biochimic în materia organică) reprezintă
0,08%.
Apa ajunsă pe suprafața terestră se infiltrează în substrat, în mod diferit, în funcție de o serie
de factori: tipul de sol, pantă, tipul de vegetație, caracterul precipitațiilor etc. Ecosistemele
forestiere joacă un rol foarte important în circuitul apei. Astfel, circa 65% din apa pluvială căzută pe
suprafața pădurii este reținută în sol, iar scurgerile de suprafață sunt în medie de 5%. Cea mai mare
parte din apa reținută de coronamentul pădurii este redată atmosferei, prin evaporare. În pășuni,
scurgerile de suprafață se ridică la 50%. Infiltrarea masivă a apei în sol este extrem de importantă,
deoarece este evitată eroziunea solului și este alimentată pânza freatică.
Agricultura este cel mai mare consumator de apă dulce. Din volumul total de apă preluat din
râuri, lacuri sau acvifere, agricultura utilizează 65%, în timp ce, industria 25%, iar populația și
municipalitățile circa 10%. Pentru producerea unei tone de cereale sunt necesare aproximativ 1000
tone de apă. Deși reprezintă doar 16% din suprafața agricolă a Terrei, suprafețele irigate asigură
40% din necesarul de alimente al omenirii. În anul 1995, consumul mediu de cereale per cap de
locuitor era de 300 de kilograme de cereale, sub formă directă sau sub formă de produse animaliere.
În perioada 1950 – 2001 consumul de apă s-a triplat, deși circuitul hidrologic este în esență ca și în
urmă cu 50 de ani. Având în vedere creșterea demografică a Terrei, cu circa 90 milioane locuitori pe
an, se impune găsirea unor surse suplimentare de apă dulce, ceea ce pare a fi destul de dificil.
Utilizarea excesivă a apelor subterane a condus la epuizarea acestor rezerve, respectiv la
reducerea ireversibilă a capacității pământului de a stoca apa. Cauza acestui fenomen constă în
compactarea materialului geologic al acviferului prin eliminarea porilor și a spațiilor care stochează
apa. Așa s-a întâmplat cu acviferele din California (Central Valley), unde exploatarea excesivă a
apelor subterane a determinat pierderea unei capacități de stocare de 25 miliarde metri cubi, egală
cu aproximativ 40% din totalul rezervoarelor de apă construite de Statele Unite la suprafața solului.
O altă cauză a diminuării resurselor de apă dulce constă în invadarea acviferelor de apă
dulce cu apă sărată, în zonele de coastă, datorită pompării excesive a apei freatice. Așa s-a întâmplat
în vestul Indiei și în Israel. Același efect asupra acviferelor din zonele de coastă îl are și încălzirea
globală care va conduce la o creștere a nivelului mării cu 10-120 cm, până în anul 2100 (studiu al
Băncii Mondiale). Pe lângă invadarea apei sărate în acviferele de coastă, vor fi inundate 902
milioane hectare de teren, respectiv 48 de orașe din zona litorală. În Vietnam, de exemplu, s-a
estimat că va fi necesară construirea a circa 4700 de kilometri de diguri.
5.3 Funcţia de autoreglare a ecosistemelor
Pentru ca un ecosistem să desfășoare o activitate normală și să-și poată îndeplini funcțiile
(energetică și de circulație) trebuie să aibă o anumită stabilitate în timp și spațiu. Stabilitatea în

26
ecologie este tendința ecosistemului de a rămâne în apropierea unui punct de echilibru după ce a
suferit o perturbare.
Necesitatea autocontrolului rezultă din faptul că atât energia primită de un ecosistem natural
(agroecosistemele fac excepție) cât și cantitatea de nutrienți disponibili sunt limitate. Pe de altă
parte, dacă înmulțirea unei specii nu ar fi temperată s-ar ajunge la epuizarea resurselor de hrană.
Prin urmare, menținerea unei populații în ecosistem este dependentă pe de o parte de refacerea
hranei, iar pe de altă parte de păstrarea nivelului ei numeric la o valoare cât mai apropiată de cea
optimă. Valoare optimă înseamnă starea în care populația să supraviețuiască și să-și îndeplinească
funcțiile în biocenoză, cu maximum de eficiență.
În reglarea numărului de indivizi într-un ecosistem intervin populațiile care sunt în relații cu
ele, dar și factorii abiotici care pot oferi condiții favorabile sau nefavorabile de dezvoltare. De
exemplu, într-un ecosistem acvatic populaţiile algale sunt limitate pe de o parte de elementele
nutritive aflate în apă, iar pe altă parte de către peştii erbivori.
Agroecosistemele sunt sisteme perturbate antropogen și sunt foarte vulnerabile. Echilibrul
lor poate fi menținut numai prin intervenții agrotehnice. Deși vegetația este, de regulă, foarte puțin
diversificată, ea poate suporta o faună foarte bogată. Efectul cel mai păgubitor al omului în
ecosistemele agricole și nu numai constă în distrugerea descompunătorilor prin pesticide.
Distrugerea acestui nivel trofic poate conduce la întreruperea ciclului local al materiei și la
periclitarea resurselor minerale ale plantelor.

27
 PARTEA a II-a
ECOLOGIE AGRICOLĂ
Capitolul 6
NOŢIUNI GENERALE PRIVIND AGROECOSISTEMELE
6.1 Definiţie şi istoric
Ca disciplină ştiinţifică, Ecologia agricolă a fost întemeiată de italianul Girolamo Azzi. El o
definea ca fiind o ramură a ecologiei corelate cu stiinţa agricolă care are ca principal domeniu de
studiu influenţa factorilor de mediu (biotici si abiotici) asupra creşterii şi productivitătii plantelor de
cultură.
Conceptele agroecologiei stau la baza lucrărilor de zonare ecologică a plantelor cultivate, în
funcție de favorabilitatea condițiilor agropedoclimatice. Pentru aceasta este necesară cunoașterea
climei fiecărei zone, precum și a pretențiilor pedoclimatice ale fiecărei specii. Astfel avem
posibilitatea să amplasăm fiecare cultură agricolă acolo unde găsește condițiile cele mai favorabile
de creștere și dezvoltare. Înființarea unei culturi într-o zonă care nu corespunde cerințelor ecologice
ale speciei și crearea artificială a acestor condiții este, de regulă, neeconomică.
Schimper (1953) și Odum (1959) introduc în ecologie noțiunea de optim ecologic care
exprimă raportul dintre cerințele plantelor și factorii de mediu. Cunoașterea acestui nivel de
referință permite delimitarea zonelor ecogeografice, de la cele mai favorabile, până la cele mai
nefavorabile, unde cerințele biologice ale speciei sunt satisfăcute doar parțial sau sunt total
improprii. Prin zonarea ecologică a culturilor crește eficiența valorificării resurselor climatice,
orografice și edafice care pemit convertirea maximă a energiei solare și a elementelor nutritive ale
solului în energia chimică a produselor agricole. Orice abatere de la optimul ecologic înseamnă
cheltuieli suplimentare, consumuri mai ridicate de energie, ritm scăzut de profitabilitate.
Caisul (Armeniaca vulgaris Lam.), de exemplu, este o specie pretențioasă față de căldură și
de aceea vom amplasa această cultură doar în zonele unde temperatura medie anuală este cuprinsă
între 10-11,5oC. Mărul, în schimb, reușește bine și în localitățile cu medii anuale de 9-10oC. De
asemenea, nu vom înființa plantații de cais acolo unde temperaturile minime absolute scad sub -
20oC, deoarece riscăm să pierdem investiția. Mărul însă, dacă s-a călit corespunzător înainte de
instalarea iernii, va rezista până la -35…-36oC. Dacă în pomicultura Bărăganului și a Dobrogei
(Regiunea a XII-a pomicolă) caisul dă rezultate foarte bune, în județul Bistrița-Năsăud (Regiunea a
IV-a pomicolă) nu vom întâlni plantații compacte din această specie pomicolă, din rațiunile
menționate anterior.
6.2 Specificitatea ecosistemelor agricole
Agricultura își sprijină precumpănitor activitatea pe selectarea din natură a diferitelor specii
de plante, animale și microorganisme, creșterea lor în condiții naturale, cvasi naturale sau
artificiale, în scopul măririi producției primare (plante) și secundare (animale), pentru obținerea de
alimente și bunuri materiale.
Deși agroecosistemele sunt similare cu ecosistemele naturale, între ele există diferențe
importante din punct de vedere structural și funcțional.
Ecosistemele naturale au, în primul rând, capacitate de autoreglare. Această trăsătură
lipsește agroecosistemelor, mai ales celor simplificate la maximum, așa cum sunt, de exemplu,
monoculturile. Absența capacității de autoreglare își găsește explicația în existența unui singur
nivel trofic, cu șanse foarte reduse în competiție cu un ecosistem natural. Majoritatea
agroecosistemelor sunt, așadar, fragmente de ecosisteme, iar continuitatea lor poate fi asigurată
numai prin aport de energie din afara sistemului. Dacă în ecosistemele naturale singura sursă de
energie este cea solară, în cele agricole omul introduce așa numita energie culturală. Scopul acestei
acțiuni este creșterea productivității biologice. Cu cât agroecosistemul este mai simplificat, cu atât

28
input-urile (energia culturală introdusă în sistem) trebuie să fie mai mari, în vederea întreținerii lui.
Energia culturală, introdusă de om, este suma energiei biologice (munca omului și a
animalelor) și a celei tehnologice (energia cheltuită de diverse mașini și utilaje, inclusiv cea pentru
fabricarea lor, energia încorporată în îngrășăminte chimice, pesticide, combustibil etc.).
Creșterea demografică și necesarul tot mai mare de alimente nu ne permit să renunțăm la
input-rile de energie culturală din agricultură. Acestea trebuie să fie însă moderate. De exemplu,
energia introdusă de om într-o cultură de porumb modernă se ridică la 700 kg petrol la hectar și se
produc circa 5.000 kg boabe/hectar, în timp ce, într-o cultură tradițională se obțin aproximativ 1.000
kg boabe de porumb pe aceeași unitate de suprafață. Conform datelor FAO, pentru fabricarea,
distribuția și aplicarea unui kilogram de azot se consumă 2 kg de combustibil fosil, pentru un kg de
fosfor 0,2 kg, pentru unul de potasiu 0,18 kg, iar pentru un kg de pesticid 2,2 kg de combustibil
fosil. Aceeași sursă arată că irigarea unui hectar de teren necesită 100-200 kg/ha, iar un tractor
consumă anual 3-4 tone de combustibil.
Părțile componente ale unui agroecosistem sunt agrobiotopul și agrobiocenoza.
Agrobiotopul este componenta abiotică, nevie, a ecosistemului agricol. Este un biotop
transformat de om (fertilizări, irigații, lucrările solului etc.), în scopul satisfacerii cerințelor
biologice ale plantelor de cultură sau ale animalelor domestice.
Biotopul agricol al Terrei este format din totalitatea terenurilor cultivate și a pajiștilor create
de om sau apărute în urma activităților sale. Acesta ocupă circa 30% din suprafața uscatului (4,5
miliarde ha), 10% revenind culturilor agricole, iar 20% pajiștilor. Terenurile acoperite de
fitocenozele agricole diferă însă foarte mult de la o zonă la alta a Globului: în zona temperată 70-
98%, în stepele uscate și silvostepe 50-70%, în zonele calde mediteraneene și cele subtropicale 30-
60%, în savane 10-20%.
Numai 7% din biotopurile terestre îndeplinesc condiții foarte bune pentru agricultură. De
aici rezultă că, în momentul de față, agricultura folosește cele mai bune biotopuri, iar extinderea
suprafețelor agricole se poate face doar cu investirea unor importante resurse energetice. Aceeași
situație este și în România unde terenurile agricole ocupă circa 63% din suprafața țării, din care
42% terenuri agricole, iar 21% pășuni, fânețe, livezi și podgorii.
Obținerea de producții tot mai mari pe terenurile agricole, prin tehnici moderne, supune
solul la presiuni tot mai mari, prin creșterea eroziunii și scăderea fertilității.
Agrobiocenoza este partea vie a agroecosistemului și este alcătuită din totalitatea
organismelor vii. Aceste organisme sunt impuse de om, în cea mai mare parte, în funcție de scopul
pe care-l urmărește. Plantele și animalele nedorite sunt eliminate de către om din agrobiocenoză, în
favoarea componenților utili (plante cultivate, animale domestice).
Biocenozele agricole sunt diferite față de cele naturale și prin originea speciilor ce le
compun. În ecosistemele naturale, speciile sunt autohtone, specifice zonei biogeografice respective,
în timp ce, biocenozele agricole sunt alcătuite, de regulă, dintr-o singură specie, străină acelei zone
(alohtonă).
La baza constituirii biocenozelor agricole stau în principal rațiunile economice și mai puțin
cele ecologice. Rezultatul constă în scindarea biocenozei în lanțuri trofice independente, cu
întreruperea ciclurilor biogeochimice. Acestea trebuie menținute artificial, prin cheltuieli energetice
făcute de om.
6.3 Clasificarea energetică a ecosistemelor agricole
Agroecologii au elaborat o serie de criterii în clasificarea diferitelor tipuri de ecosisteme
agricole. Astfel, compararea diferitelor culturi sau sisteme mixte de culturi și animale se face prin
calculul randamentului energetic (Re) după formula:

Re = Au /Im
în care Au = ieșiri
Im= intrări

29
 Acest indicator cuprinde, pe de o parte, numărul de kilocalorii investite sub formă de
motorină, semințe, îngrășăminte, pesticide, mașini, forță de muncă etc., iar pe de altă parte, numărul
de kilocalorii din recolta obținută.
Din punctul de vedere al raportului output (energie recoltată) și input (energie culturală
introdusă), distingem trei tipuri de agroecosisteme: extensive sau de intensitate scăzută, intensive și
industriale sau industrializate
a. Ecosistemele agricole extensive, se caracterizează printr-un raport ridicat între energia
ieşită sub formă de produs faţă de energia introdusă. Astfel, o calorie introdusă produce cca 10
calorii sub formă de recoltă utilă.
In categoria ecosistemelor agricole extensive se înscriu sistemele agriculturii tradiţionale,
livezile şi grădinile familiale, pajiştile naturale. Tehnologiile aplicate sunt rudimentare, soiurile
cultivate au o productivitate scăzută, controlul asupra paraziţilor este slab sau chiar inexistent.
Recolta este scăzută.
Ecosistemele agricole extensive au un pronunțat caracter ecologic.
b. Ecosistemele agricole intensive. Se caracterizează printr-un raport energetic ieşire-intrare
aproximativ egal cu 1. Energia suplimentară provenită din utilizarea combustibililor fosili
(mecanizare + chimizare) conduce la o productivitate mai ridicată a agroecosistemelor intensive de
circa 3-6 ori decât în agroecosistemele tradiţionale. La aceasta se mai adaugă folosirea soiurilor noi,
a îmbunătăţirilor funciare, a irigaţiilor etc.
Atâta timp cât resursele de energie tehnologică vor fi acceptabile, se recomandă producerea
de alimente prin intermediul ecosistemelor agricole intensive.
In aceste sisteme reciclarea naturală a substantelor minerale şi organice trebuie suplinită prin
îngrăşaminte chimice şi alte substanţe, care măresc consumul de energie. Nerealizarea reciclării
naturale duce la scăderea conţinutului solului în substanţe uşor solubile, deci la scăderea fertilităţii
naturale a solului.
Din aceasta categorie de ecosisteme agricole fac parte fermele ce practică tehnologii
complet mecanizate şi chimizate, plantaţiile pomicole şi podgoriile intensive etc.Utilizarea pe scară
largă a chimicalelor în aceste agroecosisteme determină un grad de poluare ridicat.
c. Ecosistemele agricole industriale. Se caracterizează printr-un raport energetic ieşire-
intrare mai mic decât 1. Pentru a se putea obţine o calorie de produs alimentar se consumă 2-20
calorii de energie culturală, în special tehnologică. În comparatie cu ecosistemele agricole
tradiţionale, omul introduce în aceste ecosisteme de zeci de ori mai multă energie.
Structura şi productivitatea ecosistemelor agricole industrializate sunt total dependente de
resursele energetice de care dispune omenirea.
Deşi au o productivitate ridicată, iar acţiunea factorilor externi este bine controlată, aceste
ecosisteme agricole sunt instabile din cauza sensibilităţii faţă de aprovizionarea în flux cu resurse
minerale, organice şi energetice.
Din aceasta grupă fac parte: complexele de creştere a păsărilor, suinelor, taurinelor,
complexele piscicole şi serele.Ecosistemele industrializate, superintensive, sunt foarte poluante.
6.4 Ecosistemele agricole şi alimentaţia omenirii
În condițiile creșterii demografice ale Terrei, problema asigurării hranei devine un subiect de
importanță majoră pentru viitorul omenirii. Dacă astăzi, populația planetei numără circa 7,2
miliarde de oameni, în anul 2020 se prognozează o creștere de până la 8 miliarde. Experții apreciază
că necesarul global de hrană în următorii 25 de ani va fi mai mare cu 64% decât cel actual. Astfel,
agricultura acestui secol va trebui să rezolve necesarul de alimente în condițiile exploatării raționale
a resurselor, ceea ce nu s-a făcut de la apariția Revoluției verzi încoace.
În ultimele decenii ale secolului XX, agricultura a înregistrat succese incontestabile în
domeniul producerii de alimente. Dovada cea mai clară a acestor realizări constă în reducerea
proporției oamenilor care suferă de foame cronică. Astfel, în anul 1969 o treime din populația
Globului se afla în această situație, pe când în anul 1996 mai puțin de o cincime. Aceste creșteri

30
impresionante de producție s-au datorat atât cultivării de noi soiuri, cât și utilizării îngrășămintelor,
pesticidelor, irigațiilor etc. Prețul acestor producții agricole record se regăsește, din păcate, și în
supraexploatarea resurselor naturale. Suprafețele agricole erodate sunt tot mai mari, rezervele de
apă continentală tot mai reduse, iar pământul dă semne tot mai clare de oboseală.
S-a constat că, la nivel global, circa 38% din totalul terenurilor agricole sunt depreciate
(eroziune, sărăturare, compactare, deșertificare, poluare cu îngrășăminte și pesticide) ca urmare a
administrării incorecte a lor. Așadar, este în suferință la scară planetară tocmai solul, fundamentul
de bază al agriculturii.
Conform datelor ONU, aproximativ un sfert din pământurile agricole ale Terrei intră în
categoria terenurilor puternic și moderat degradate. Terenurile „puternic degradate” sunt cele care
și-au redus în mare parte funcțiile biotice esențiale, iar cele „moderat degradate” au producții
scăzute. În anul 1990, producțiile pe terenurile degradate au fost în medie cu 17% mai mici decât
cele obținute pe pământurile neafectate. Aceasta este o piedică serioasă în creșterea cu 64% a
producției agricole în următorii 25 de ani. Evoluția creșterii recoltelor de cereale în ultima jumătate
de veac vine să confirme această temere. Dacă în perioada 1950-1984, recoltele de cereale au
crescut cu 2,3% anual, între anii 1980-1984 cu 1,8%, în perioada 1990-1994 ritmul anual de
creștere s-a situat în jurul valorii de 0,5%. Evoluția producției de cereale este un barometru util al
securității alimentare mondiale, dacă avem în vedere că cerealele reprezintă, direct sau indirect,
peste 50% din necesarul zilnic de calorii al unui om.
Deși noutățile tehnologice continuă să apară, niciuna nu poate asigura salturi mari în
producția mondială de alimente. De exemplu, în Japonia producția de orez de 4,7 tone la hectar nu a
mai fost depășită din anul 1984. Așadar, creșterile spectaculoase de producție din anii ’70 – ’80,
care dădeau impresia rezolvării pe termen foarte lung a alimentației globale, nu mai are suport în
realitate. În mod plastic se spune că deși conducta nu a secat încă, torentul s-a transformat în
pârâu.
Câteva decenii la rând, prin fertilizările masive cu azot, fosfor și potasiu s-a reușit
compensarea pierderilor de substanțe nutritive suferite de sol. În ultima perioadă s-a constatat că
îngrășămintele minerale nu mai pot acoperi degradarea tot mai avansată a solurilor. Acești
fertilizanți chimici nu pot asigura un echilibru între elementele esențiale ale solului: materie
organică, microorganisme, insecte, apă, macro- și microelemente etc..
Excesul de azot și fosfor a condus la dereglări puternice în circuitul global al celor două
elemente nutritive vegetale majore. Cantitățile mari de fertilizanți cu azot au condus la o dezvoltare
diferențiată a speciilor, în funcție de capacitatea lor de asimilare a acestui element de bază, deci la
tulburări în viața ecosistemelor. Aceeași utilizare nesăbuită a determinat schimbarea acidității
solului și a conținutului său în materie organică.
Fosforul și azotul spălat din terenurile agricole erodate ajung în apă, unde provoacă
dezvoltarea excesivă a algelor și asfixia peștilor.
Această evoluție îngrijorătoare a stării de sănătate a terenurilor agricole a determinat factorii
responsabili din unele zone ale lumii să ia măsuri de reabilitare a lor. Conservarea terenurilor prin
necultivare sau prin recolte de acoperire (culturi intermediare între recolta anterioară și cea
următoare) se face în tot mai multe țări cu agricultură avansată. Pentru terenurile în stare incipientă
de eroziune s-a luat măsura scoaterii temporare din circuitul agricol. În Statele Unite, astfel de
acțiuni au luat amploare în anul 1989. În anul 1996, această tehnică ocupa o treime din suprafața
cultivată a țării. Evaluările făcute în perioada 1982-1992 în SUA au arătat că măsurile luate au redus
cu 25% ritmul de eroziune a solurilor.
O altă soluție recomandată de tot mai mulți specialiști constă în extinderea culturilor de
leguminoase. Avantajele acestora se regăsesc în conținutul ridicat de proteină și în îmbogățirea
terenului în azot. Un hectar de leguminoase furajere poate furniza trei tone de proteină animalului
consumator; cantitatea de proteină obținută pe un hectar de leguminoase boabe poate ajunge până la
o tonă pe hectar; un hectar de culturi leguminoase îmbogățește solul cu 50-100 kg în cazul soiei,

31
respectiv 60-80 kg în cazul lucernei.
Creșterea populației globului determină un alt pericol pentru asigurarea securității
alimentare pe termen lung și anume ultraurbanizarea care împinge orașele către zonele limitrofe.
Populația tot mai numeroasă va însemna acutizarea problemei locuințelor, a locurilor de muncă,
transportului, zonelor de recreere etc., toate acestea reclamând terenuri. Foarte grav este faptul că
adesea, urbanizarea cere cele mai bune terenuri agricole. Istoric vorbind, orașele au fost amplasate
în jurul celor mai fertile terenuri agricole. Extinderea fără precedent a zonelor urbane a condus la
scoaterea din circuitul agricol a celor mai bune terenuri. De exemplu, în Statele Unite, cele mai
fertile terenuri se găsesc în proporție de 27% în jurul celor mai urbanizate centre și numai 18% în
zonele rurale. Java pierde anual pentru urbanizare 20.000 hectare teren agricol, suficiente pentru a a
sigura o producție de orez pentru circa 378.000 de indonezieni.
Conform normelor FAO și OMS, aportul energetic minim prin alimente este de 2.200 calorii
pentru femei, respectiv 2.800 calorii pentru bărbați. Aceste nevoi se referă la adulți. De menționat
faptul că pentru o nutriție echilibrată, hrana de origine animală trebuie să conțină cantități suficiente
de aminoacizi esențiali. Există însă și plante leguminoase bogate în proteine și cu un spectru larg de
aminoacizi, care pot înlocui parțial consumul de produse animaliere.
Conform datelor furnizate de Worldwatch Institute din Statele Unite (1996), o modalitate de
creștere a eficienței utilizării hranei ar fi reducerea consumului de carne în general, respectiv a
cărnii de vită în special. Din producția mondială de cereale, 38% este alocată pentru hrănirea
animalelor. Pentru obținerea unui kg de carne de vită se consumă 7 kg de cereale, sau 80 de
kilograme de iarbă verde, iar pentru un kg de carne de porc se consumă 4 kilograme de cereale. Un
kilogram de carne de pasăre sau de pește se obține prin consumul a două kilograme de cereale.
Modificările aduse în circuitul alimentar în sensul menționat mai sus, ar putea disponibiliza
cantități imense de cereale pentru hrana altor oameni. Câștigul ar fi dublu: menținerea sănătății
consumatorilor din unele țări și scăderea numărului de oameni care suferă de inaniție. 40% din
aportul energetic al regimului alimentar american sau francez provine din grăsimi, în timp ce,
procentul recomandat este de 30%. Dacă americanii și-ar reduce consumul de cereale la jumătate,
adică la cel al italienilor, s-ar economisi 105 milioane tone de cereale, suficiente pentru hrana a 2/3
din populația Indiei pe un an de zile.
Producerea alimentelor este strict legată de o suprafață de teren uscat sau submers, pe care
plantele verzi fixează energia solară prin fotosinteză. Suprafaţa ocupată de ecosistemele agricole şi
cele naturale, de unde omul îşi procură hrana zilnică, reprezintă suprafaţa de nutriţie. Prin
raportarea acestei suprafețe la efectivul populației obținem suprafața de nutriție a unei persoane.
Aici sunt incluse şi mările, oceanele şi pădurile, unde se practică pescuitul şi vânătoarea.
Suprafața agricolă mondială este de 4,56 miliarde de hectare, ceea ce reprezintă 34,9% din
suprafața uscatului. Conform datelor FAO, în anul 1981, suprafața agricolă medie per individ era
de 0,323 hectare, cu diferențieri mari între continente (Asia – 0,18 ha, Australia – 3,01 ha). În ţara
noastră suprafaţa agricolă este de circa 14,8 milioane de hectare (62% din suprafaţa totală) din care
9,4 milioane hectare de teren arabil (63%). De aici rezultă că suprafaţa cultivată ce revine unui
locuitor este de 0,41 ha, iar cea agricolă de 0,64 ha, valori superioare mediei mondiale.
Situația actuală și de perspectivă a asigurării hranei omenirii se dezbate tot mai intens atât la
nivelul Organizației Națiunilor Unite cât și al altor organizații mondiale. După creșterea constantă a
producției timp de patru decenii (1950-1990), ca urmare a sporirii cantităților de îngrășăminte de 10
ori, a început declinul. Lumea a început să intre într-o nouă eră, cea a nesiguranței asigurării hranei
pentru iminenta creștere masivă a populației.

32
 Capitolul 7
SISTEME DE AGRICULTURĂ
Literatura de specialitate oferă numeroase clasificări ale sistemelor de agricultură. Dacă
încercăm însă o simplificare a acestora, vom constata că principalele categorii de agroecosisteme
existente în momentul de față în agricultura mondială, pot fi înglobate în două mari categorii:
tradiționale și moderne. Agroecosistemele din cea de-a doua categorie au apărut odată cu trecerea la
utilizarea pe scară largă a mecanizării și chimizării agriculturii, din anii ’60 ai secolului trecut. Este
așa numita agricultură industrială sau industrializată. Multiplele dezavantaje ale acestui tip de
agricultură au determinat apariția agriculturii durabile care includ două sisteme de agricultură:
integrate și ecologice (biologice, organice).
tradiționale

SISTEME DE industriale
AGRICULTURĂ

moderne integrate

durabile

ecologice
(biologice, organice)

Fig. 10 Clasificarea simplificată a principalelor sisteme de agricultură

Clasificarea sistemelor de agricultură prezentată în acest curs (fig. 10) elimină erorile din
unele manuale de ecologie, apărute în ultimii ani la noi în țară. Cauza principală a acestor greșeli
constă în ignorarea legislației apărute la nivel național în ultimul deceniu, în special cea care privește
agricultura ecologică. Astfel, în aceste sisteme de agricultură este permisă utilizarea frecventă a
pesticidelor organice de sinteză, ceea ce contravine flagrant actelor normative valabile pentru acest
domeniu de activitate. Apar în felul acesta o serie de confuzii între diferitele sisteme de agricultură,
între trăsăturile definitorii ale acestora.
7.1 Sisteme de agricultură tradiţională
Agricultura tradițională sau de subzistență, cum mai este numită, a apărut în antichitate,
odată cu utilizarea uneltelor din ce în ce mai perfecționate și prin folosirea animalelor domestice în
muncile agricole; așadar, introducerea unei forțe suplimentare, pe lângă cea umană, care a permis
creșterea productivității agroecosistemelor. Sistemele agricole tradiționale, apărute în zona
temperată, au dăinuit 4-5 milenii, până la apariția revoluției industriale. În scopul creșterii eficienței
cultivării, aceste sisteme au fost îmbunătățite permanent, prin: extinderea terenurilor agricole, în
detrimentul celor naturale; introducerea rotației agricole, iar mai târziu a asolamentului; obținerea
prin selecție empirică și utilizarea soiurilor de plante și a raselor de animale mai productive;
introducerea muncii animalelor în agricultură; folosirea de unelte agricole metalice sau cu părți
metalice; utilizarea dejecțiilor animale pentru fertilizarea terenurilor agricole. Această legătură
foarte strânsă între plantele de cultură și animale apropie agroecosistemele tradiționale de
ecosistemele naturale. Regăsim aici toate componentele piramidelor eltoniene: producătorii primari
(plante cultivate), consumatorii primari (erbivorele domestice și omul), consumatori secundari
(omul consumator de produse animaliere) și destructorii prezenți în sol, în marea lor majoritate.
În agricultura tradițională există o permanentă reciclare a substanțelor, iar procesele de
producție agricolă se integrează foarte bine în circuitele biogeochimice globale. De aceea, se poate
afirma că, sistemele tradiționale de agricultură au un pronunțat caracter ecologic, acestea fiind cele

33
mai apropiate de cursul neîntrerupt al proceselor naturale. Din punctul de vedere al raportului
inputuri/outputuri energetice aceste sisteme pot fi incluse în categoria celor extensive sau de
intensitate redusă.
Prin cultura plantelor în sistem tradițional, omul poate obține în medie 150 kcal/an/m 2.
Suprafață (arabilă) de alimentare a unui om adult pentru un an de zile este în medie de un hectar.
În aceste sisteme agricole, omul a reușit eliminarea controlului carnivorelor mari asupra
erbivorelor domestice însă nu a reușit să stăpânească epidemiile și atacurile dăunătorilor fitofagi.
Agricultura tradițională sau familială se mai practică încă în multe țări ale lumii, ea fiind
specifică țărilor subdezvoltate sau sărace. Acest tip de agricultură este din nou practicat și în
România, pe suprafețe destul de mari. În ultimele decenii ale secolului trecut, în aceste sisteme
agricole a fost introdusă „mica mecanizare” și pesticidele. Este așa numita agricultură țărănească,
eco-biologică.
7.2 Sisteme de agricultură modernă
Așa cum s-a menționat deja la începutul prezentului capitol, agricultura modernă include
atât sistemele de cultură industriale cât și cele durabile.
7.2.1 Sisteme de agricultură industrializată
Trecerea de la sistemele tradiționale la cele moderne de agricultură a fost posibilă odată cu
revoluția industrială, tehnică și științifică din a doua jumătate a secolului XX. Utilizarea
combustibililor fosili pe scară largă, mecanizarea și chimizarea au determinat creşteri substanţiale
ale producţiilor agricole, dar şi efecte negative asupra mediului.
Agricultura industrială înseamnă artificializarea sistemelor agricole, înseamnă înlocuirea
proceselor biologice, specifice ecosistemelor naturale, cu procese nebiologice, bazate pe energie
convențională, în special tehnologică. Astfel, în ecosistemele industriale, îngrășămintele cu azot
înlocuiesc fixarea naturală a azotului, cu ajutorul plantelor fixatoare de azot; pășunatul este înlocuit
cu hrănirea animalelor în crescătorii; mașinile înlocuiesc munca manuală și animală la executarea
lucrărilor agricole; în sistemele agricole industrializate atacul paraziților este limitat cu ajutorul
pesticidelor, spre deosebire cele naturale care se bazează pe relația interspecifică pradă-prădător și
pradă-parazit.
În aceste sisteme agricole industriale, recoltele medii sunt de circa 2.300 kcal/an/m 2, iar
suprafaţa arabilă de alimentaţie pentru un adult se reduce la 0,4 hectare. Din punctul de vedere al
aportului energetic, sisteme agricole industriale se încadrează în categoria agroecosistemelor
intensive și industrializate.
Acest sistem de agricultură este unul de mare randament și se practică în câmp deschis, în
livezi, în vii, în sere pentru legume și flori, în complexe industriale de creștere a animalelor.
Avantajele acestor ecosisteme agricole sunt multiple: creșterea producției agricole, diversificarea
produselor alimentare și asigurarea de alimente proaspete în tot timpul anului, eliberarea forței de
muncă rurale și migrarea spre mediul urban.
Agricultura industrială, prin consumul impresionant de pesticide, îngrășăminte și
combustibil are o multitudine de deficite ecologice, după cum urmează:
a. Poluarea cauzată de pesticide și îngrășăminte chimice. Prin aplicarea repetată a unor
erbicide este influențată compoziția floristică a agroecosistemului. Există unele specii vegetale care
prezintă toleranță față de anumite erbicide; acestea se multiplică și se extind pe seama buruienilor
distruse prin erbicidare. Numeroase experiențe arată că folosirea repetată a unui erbicid nu face
decât să schimbe compoziția floristică a buruienilor nu să le elimine.
Este cunoscut faptul că, populația microbiană a solului este alcătuită din numeroase grupe de
microorganisme, fiecare având rolul său ecologic. Pesticidele ajunse în sol exercită o acțiune
selectivă asupra acestora: microorganismele sensibile dispar, iar cele rezistente proliferează. Se
instalează astfel, un echilibru biologic complet diferit față de cel inițial, cu consecințe grave asupra
circuitului carbonului și al altor substanțe în ecosistem. La aprecierea impactului produs de

34
pesticide asupra microflorei solului trebuie avuți în vedere și ingredienții folosiți la fabricarea lor. În
ciuda faptului că aceștia sunt considerați inerți, inofensivi, măresc agresivitatea pesticidelor asupra
microflorei din sol și permit levigarea pe profilul solului, afectând și microorganismele din
adâncime. Așa sunt, de exemplu, detergenții care însoțesc adesea substanțele active ale diferitelor
pesticide.
Entomofauna utilă, cu rol în limitarea dăunătorilor fitofagi dar și în descompunerea
detritusului, este de asemenea afectată de pesticide, îndeosebi de insecticide.
Pesticidele produc serioase perturbări ale echilibrelor ecologice, prin fluctuațiile apărute în
diferitele populații, înmulțirea neprevăzută a unor specii, dispariția unui mare număr de organisme
nețintă (paraziți și prădători naturali). Sunt experiențe care arată că tratamentul făcut împotriva
cărăbușului de mai (M. melolontha) a provocat distrugerea a 45% diptere, 25% himenoptere și 14%
coleoptere. Albinele și păsările plătesc și ele un tribut tratamentelor chimice din agricultură, prin
intoxicare cu pesticide și moartea lor.
Multe pesticide aplicate nu ajung să-și facă efectul deoarece nu ajung pe suprafața utilă.
Numai jumătate din cantitatea de pesticide pulverizată din avion ajunge pe suprafața destinată.
Excesul de azotați și fosfați de pe terenurile agricole conduc la îmbogățirea apelor în
nutrienți, proces numit eutrofizare.
b. Calitatea produselor alimentare și a apei potabile. Pesticidele sunt absorbite în diferite
proporții de către plante, de unde ajung în alimentele oamenilor și ale animalelor. Utilizarea intensă
a chimicalelor și a apei de irigație dau alimentelor un gust fad, ierbos, nespecific. În cazul
animalelor, hormonii și antibioticele trec în carne sau în produsele animaliere. La acestea se adaugă
aditivii alimentari (coloranți sintetici, conservanți, condimente etc.) folosiți în industria alimentară.
Aspectul comercial al produselor este, indiscutabil, unul foarte atrăgător dar în detrimentul calității.
Un studiu efectuat în SUA, în anul 1995, arată că, din 29 de orașe luate în studiu, în 28 de
orașe a fost semnalată prezența erbicidelor, iar în jumătate dintre acestea valorile admise erau
depășite. Comisia Mondială de Sănătate apreciază că aproximativ un milion de oameni sunt
intoxicați anual cu erbicide. În anii ’80, circa 80% dintre decesele provocate de pesticide erau
localizate în țările în curs de dezvoltare care foloseau doar 20% din totalul pesticidelor. Cei mai
afectați sunt fermierii și lucrătorii din agricultură implicați în activitatea de protecția plantelor. În
anul 1993, în China, datorită utilizării de pesticide nebrevetate, circa 10.000 de fermieri au murit
prin otrăvire cu pesticide.
c. Epuizarea fertilității solului și eroziunea solului.
d. Restrângerea biodiversității. Este afectată biodiversitatea interspecifică, prin extinderea
suprafețelor agricole și prin reducerea numărului de specii cultivate. De-a lungul istoriei omenirii
au fost utilizate circa 10.000 de specii de plante pentru producere de alimente. Astăzi, 90% din
necesarul de hrană al omenirii este asigurat doar de 120 de specii agricole. Prin aplicarea
necorespunzătoare a pesticidelor au fost distruse numeroase specii de microorganisme, insecte utile
și diverse viețuitoare. Au supraviețuit și s-au înmulțit doar cele care au dobândit rezistență la
produsele aplicate. Diversitatea genetică, intraspecifică, a fost, de asemenea, redusă. Foarte multe
soiuri tradiționale și varietăți locale au dispărut din cultură, în favoarea câtorva soiuri moderne cu
productivitate și uniformitate mare. Aceste măsuri au condus la creșterea vulnerabilității culturilor
agricole, la factorii de stres biotici și abiotici.
e.) Multiplicarea numărului de boli şi dăunători prin practicarea monoculturii şi scăderea
rezistenţei fiziologice naturale a plantelor şi animalelor, ca urmare a folosirii abundente a
substanţelor chimice. La animalele crescute în sistem intensiv au apărut epidemii şi chiar pandemii,
cum ar fi salmoneloza si tuberculoza aviară, apariţia canibalismului, precum şi creşterea extremă a
agresivităţii.
f.)Apariția de rase rezistente la boli și dăunători. În sistemele de agricultură industrială,
fermierii urmăresc eradicarea paraziților vegetali, prin metode directe de combatere, producând
astfel dereglarea ecosistemului. Astăzi, se cunoaște faptul că distrugerea exagerată a bolilor și

35
dăunătorilor are efecte contraproductive, prin apariția formelor rezistente. Vânzările de pesticide au
atins în 1994 cifra record de 25 de miliarde de dolari în țările industrializate, ceea ce reprezintă 80%
din totalul vânzărilor de pesticide. Apariția raselor rezistente la boli și dăunători înseamnă creșterea
dozelor de pesticid și apariția de molecule noi, pentru fabricarea altor produse fitofarmaceutice. În
unele zone ale Asiei, fermierii folosesc în mod frecvent doze de pesticide de opt ori mai mari decât
cele recomandate, pentru a obține efectele scontate. Numărul speciilor rezistente la pesticide a
crescut de la 182 în anul 1965, la circa 900, în anul 2000. Studiile arată că, în SUA, proporția
recoltelor distruse de insecte, în anul 1945, era de 7%. După 44 de ani (1989), deși se foloseau de
10 ori mai multe pesticide, recoltele distruse aproape s-au dublat, ajungând la circa 13% din
producția agricolă.
g. Etologia animalelor (ramură a zoologiei care studiază modul de viaţă a animalelor sub
aspectul obiceiurilor legate de hrănire, reproducere, depunerea ouălor etc.). Animalele sunt scoase
din sistemul constituit prin evoluția biologică şi ecologică sol-plantă-animal, care constituie nucleul
agroecosistemului. În fermele zootehnice, sterilitatea animalelor crește datorită stresului.
Experiențele făcute cu porci crescuţi în sistem intensiv, apoi lăsați în libertate, au arătat o
creștere extremă a agresivității. În timp, toţi s-au imbolnăvit și au murit de diferite boli infecţioase şi
degenerative, cu preponderenţă cancer. La control, s-a constatat degenerarea sistemului imunitar.
Aceste animale au devenit rezervorul a numeroși paraziți și boli infecţioase, dintre care multe
transmisibile şi la om.
Consecințele practicării sistemelor de agricultură nu se opresc aici. Situația critică actuală a
terenurilor agricole de pe Terra, prezentate în subcapitolul 6.4 sunt, în bună parte, rezultatele
agriculturii industrializate, practicate de la jumătatea secolului trecut încoace.
7.2.2 Sisteme de agricultură durabilă
Date fiind dezavantajele agriculturii comerciale, industriale, numeroși specialiști din
domeniul agriculturii consideră aceste sisteme dăunătoare, atât pentru sănătatea oamenilor cât și a
pentru cea a mediului. De aceea, tot mai mult se pledează pentru sisteme durabile de agricultură.
Durabilitatea desemnează acea dezvoltare în care sunt satisfăcute necesităţile prezentului,
fără a compromite necesităţile generaţiile viitoare. Conceptul de durabil (sustainable) a apărut în
ecologie, în sintagma biosferă durabilă, apoi s-a răspândit în agronomie, etică şi alte domenii.
În aceste sisteme de agricultură putem vorbi de ecotehnologie și ecotehnică.
Ecotehnologia agricolă presupune „cunoașterea și aplicarea metodelor și mijloacelor
necesare în toate procesele de producție, cu păstrarea nealterată a mediului înconjurător”. Spre
deosebire de tehnicile agresive utilizate în sistemele agricole industriale, ecotehnicile, specifice
agriculturii durabile, protejează integritatea solului, respectă echilibrul ecologic, susțin reciclarea
resurselor, reduc consumul de energie culturală.
În momentul de faţă există o multitudine de clasificări legate de agricultura durabilă. În
spiritul acestui curs, în sistemele de agricultură durabilă includem: sistemele de agricultură integrată
şi sistemele de agricultură organică (ecologică, biologică).
7.2.2.1 Sisteme de agricultură integrată
Aceste sisteme se fundamentează pe stimularea proceselor naturale care să conducă la
menţinerea fertilităţii solului la un nivel ridicat şi la un control riguros al paraziţilor, cu cheltuieli
moderate de energie, în condiţiile menţinerii producţiei la un nivel ridicat, fără a deranja mediul
înconjurător.
Anual sunt folosite în agricultura lumii aproximativ 100 milioane de tone de îngrăşăminte,
care aduc un spor de producţie echivalent cu 40% din producţia mondială de cereale. La acestea se
adaugă multe alte milioane tone de substanţe chimice destinate protecţiei plantelor care salvează
circa 30% din recoltele obţinute. Se apreciază că, prin intermediul acestor mijloace, jumătate din
populaţia lumii are asigurată hrana cotidiană necesară pentru subzistenţă. Cifrele acestea sumare şi
aproximative ilustrează cu elocvenţă importanţa capitală pe care procesul de chimizare-fertilizare al

36
agriculturii îl are pentru întreaga planetă, pentru dezvoltarea societăţii. Prin urmare, în etapa
actualăde evoluție a societății omenești, înlocuirea totală a input-urilor din agroecosisteme prin
mecanisme naturale de reglare nu este realistă și nici posibilă. Reîntoarcerea omului la natură nu se
poate face într-o natură primitivă, bucolică, cum susțin unele curente ecologice fundamentaliste, ci
pe baze raționale. Numai așa se va putea asigura necesarul de hrană pentru o populație în continuă
creștere.
Principalele surse de poluare din agricultură sunt îngrășămintele chimice și pesticidele.
Agricultura integrată pornește de la convingerea că fertilizarea şi chimizarea sunt absolut
necesare pentru o agricultură modernă de mare randament, dar aceste mijloace sunt numai o
componentă a fertilităţii solului şi a protecţiei plantelor împotriva bolilor şi dăunătorilor. Utilizarea
îngrășămintelor chimice și a pesticidelor este integrată într-un sistem mult mai complex, din care
fac parte și alte metode de fertilizare și de fitoprotecție. Schemele agriculturii integrate acceptă
numai substanțe chimice de valoare biologică mare, ușor degradabile, care după lansarea efectului
părăsesc rapid ecosistemul.
Fertilizarea în agricultura integrată presupune intensificarea fertilizării organice a solului
cu gunoi de grajd și diverse composturi. În ultimul timp se utilizează tot mai mult composturile
provenite de la staţiile de epurare şi din resturile menajere. Pentru obținerea acestor fertilizanți
organici trebuie folosite însă tehnologii adecvate, deoarece există riscul poluării chimice a infectării
și infestării cu diferiți paraziți, prezenți în aceste materiale.
Îngrăşămintele verzi sunt folosite intens în agricultura integrată. Această metodă constă în
cultivarea de plante cu masă vegetală bogată și nepretențioasă față de nutrienți, în scopul
încorporării lor în sol, odată cu lucrările de bază. Speciile preferate în acest sens sunt leguminoasele
(lupin, mazăre, măzăriche, sulfină etc.), dar pot folosite și alte specii precum – secara, floarea
soarelui, rapița, muștarul etc. Îngrășămintele verzi au rolul de a îmbunătăți proprietățile fizico-
chimice ale solului precum și activitatea microflorei și microfaunei din sol.
Utilizarea leguminoaselor este, de asemenea, un mijloc important de fertilizare şi de menţi-
nere a echilibrului biologic în natură. O cultură de leguminoase poate fixa în cursul unui an cantități
importante de azot (vezi Circuitul azotului). Efectele benefice ale acestor culturi constau și în
refacerea structurii solului cultivat.
Combaterea bolilor și dăunătorilor în agricultura integrată se deosebește esențial de cea
practicată în sistemele de agricultură industrializată, întrucât aici obiectivul nu mai constă în
eradicarea paraziților, ci în menținerea nivelului de atac la un anumit nivel. Acest nivel este
denumit prag economic de dăunare (PED), adică limita de atac a paraziţilor care duce la pierderi de
recoltă egale cu costul tratamentelor. PED permite renunţarea la o stropire fitosanitară atunci când
densitatea bolii sau dăunătorului nu atinge valoarea critică. De exemplu, dacă o stropire cu
insecticid împotriva viespii semințelor de prun (Eurytoma schreineri) costă 500 EURO, iar
pagubele produse de viespe la un atac de 2% se ridică la 500 de EURO, înseamnă că PED la E.
schreineri este 2% fructe atacate. Dacă atacul este de 3% se va executa tratamentul, dacă este de
1,5% se va renunța la stropire. Desigur că, stabilirea PED este o muncă laborioasă care presupune
estimarea atacului, a prețului de valorificare a produsului finit, costul pesticidelor, a
combustibilului, a muncii vii, etc.
Utilizarea PED are cel puțin două avantaje: folosirea unei cantităţi reduse de pesticide şi
implicit reducerea poluării; păstrarea mai bună a diversităţii, deoarece pragurile acceptă un număr
de buruieni, boli şi dăunători.
În agroecosisteme produc pagube circa 500 de specii de ciuperci, 200 specii de buruieni,
10.000 specii de insecte si acarieni. Pentru asigurarea alimentelor necesare omenirii, societatea
internațională a acceptat folosirea pesticidelor ca un rău necesar, ca pe o ultimă variantă de apărare.
Lupta integrată este ansamblul de mijloace si metode (agrotehnice, chimice si biologice) folosite
pentru distrugerea paraziţilor agricoli, atunci când valoarea atacului depăşeste pragul economic de
dăunare.

37
 Măsurile agrotehnice de combatere pot conduce la eliminarea unor tratamente chimice sau
la reducerea acestora. Ele constau în: alegerea corespunzătoare a terenului, rotația culturilor,
fertilizări corespunzătoare, igiena fitosanitară, sterilizarea solului cu abur în sere, recoltarea și
arderea organelor infectate sau infestate etc.. Astfel, caisul fiind foarte sensibil la apoplexie, nu va fi
amplasat pe terenuri joase, cu exces de umiditate, care favorizează boala; cultura de varză nu se va
înființa pe terenuri cu pH acid care avantajează răspândirea și evoluția herniei la varză. La prun, pe
suprafețe restrânse, adunarea fructelor infestate cu Eurytoma schreinery poate reduce semnificativ
pagubele produse de această viespe [Maxim, 1993].
Prin practicarea rotației culturilor este evitată așa numita oboseală a terenului, prezentă la
monoculturi. Fenomenul se datorează în principal acumulării de substanțe alelopatice și extragerii
unilaterale a unor substanțe nutritive din sol, ceea ce conduce la secătuirea solului în elementele
respective. La stabilirea succesiunii culturilor se ține seamă de bolile și dăunătorii comuni ai
speciilor agricole. Primăvara, fiecare teren cultivat deține o rezervă biologică de paraziți, în funcție
de cultura premergătoare. De aceea, o specie va reveni pe aceeași solă numai după un anumit
interval de timp. Chiar și înființarea de culturi cu specii înrudite poate fi păgubitoare pentru
cultivator. De exemplu, mana florii soarelui va dispărea complet de pe un teren doar după cinci ani.
Prevenirea infestării solului cu gândaci gheboși se poate face numai prin evitarea cultivării
porumbului după porumb. Revenirea unei culturi de solanaceae pe aceeași solă se va face doar după
patru ani, din cauza manei și a gândacului de Colorado care le sunt comune.
Combaterea biologică a paraziților vegetali poate contribui la reducerea masivă a
pesticidelor. Dintre aceste metode amintim: multiplicarea în laborator și lansarea în cultură a
diferitelor specii de insecte utile și microorganisme, utilizarea feromonilor și a păsărilor insectivore,
crearea de soiuri cu rezistență genetică etc..
În afară de combinarea metodelor de combatere a paraziților și de pragurile economice de
dăunare, în lupta integrată mai trebuie respectate următoarele principii:
- La același efect biologic să se utilizeze produsele cele mai putin toxice.
- Evitarea introducerii în ecosistem a pesticidelor: greu degradabile biologic, cu rezidualitate
ridicată, uşor levigabile (ajung mai rapid în apa freatică), cu efecte secundare nedorite, a celor care
se acumulează de-a lungul lanțurilor trofice, a celor care distrug flora și fauna utilă din sol și de pe
plante (cu rol important în mineralizarea materiei organice moarte și limitarea numărului de
dăunători fitofagi), în general a pesticidelor care afectează echilibrele ecologice.
- Protejarea paraziților și prădătorilor naturali ai dăunătorilor fitofagi, prin utilizarea de
pesticide selective și/sau evitarea stropirilor cu produse neselective în stadiile vulnerabile ale
acestora.
- Utilizarea de soiuri cu rezistență genetică la boli și dăunători.
- Reducerea drastică a pesticidelor, prin efectuarea tratamentelor fitosanitare numai în
condiții de strictă necesitate. Stropirile vor fi executate pe baza avertizărilor emise de specialiști, în
urma diferitelor observații, analize, prognoze și evaluări. Se vor lua în considerare - ecologia
parazitului, fenologia plantei, remanența pesticidelor, rezerva biologică a parazitului, rezistența
soiurilor etc. Este foarte important ca stropirea să fie făcută la momentul optim. În Marea Britanie,
cantitatea de fungicide pentru cereale a fost redusă cu 50-75% numai prin administrarea la
momentul potrivit. Reducerea cantităților de pesticide se poate realiza și prin utilizarea
tratamentelor la sol, în locul celor aviatice. Eficiența tratamentului poate crește astfel, de la 50% la
90%. Prin introducerea tehnicilor de stropit cu aerosoli, consumul de soluție la hectar este diminuat
semnificativ.
- Complexarea tratamentelor fitosanitare, adică introducerea în soluția de stropit a unei
combinații de pesticide (fungicid + insecticid + acaricid) cu spectru mai larg de acțiune, în vederea
reducerii numărului de treceri cu agregatul prin cultură. Avantajele acestui sistem constau în
reducerea consumului de combustibil și evitarea tasării solului. Aplicarea tratamentelor complexe
presupune găsirea momentului optim de tratament, în care stadiile vulnerabile ale paraziților

38
vegetali să se suprapună [Maxim, 1997].
- Creșterea rezistenței fiziologice a plantelor și animalelor printr-o nutriție echilibrată.
O componentă importantă a agriculturii integrate este sistemul de lucrări ale solului etc.
Distingem aici sistemul de lucrări minime (minimum tillage) și sistemul fără lucrări (no tillage).
Rezultatele efectuate în România pe această temă sunt destul de contradictorii.
Practicarea agriculturii integrate a facilitat trecerea la un alt tip de agricultură, cea ecologică.
7.2.2.2 Sisteme de agricultură ecologică
Exploatarea intensă a pământului folosind produsele chimice de sinteză, a condus la
intoxicarea permanentă a populaţiei, cu o creştere alarmantă a frecvenţei bolilor degenerative
(cancer, alergii, boli de piele grave etc.), mai cu seamă la fermierii care întrebuinţează aceste
substanţe. La acestea, se adaugă alte numeroase dezavantaje, prezentate la Sisteme de agricultură
industrializate din actuala lucrare și la subcapitolul 6.4.(Ecosistemele agricole și alimentația
omenirii).
Agricultura ecologică are ca scop obținerea de produse agroalimentare fără utilizarea
produselor organice de sinteză (pesticide, îngrăşăminte, stimulatori, regulatori de creștere,
antibiotice). Organismele modificate genetic și derivatele lor sunt interzise în acest tip de
agricultură.În etapa de procesare a alimentelor se restricţionează folosirea aditivilor, a substanţelor
complementare şi a substanţelor chimice de sinteză folosite la prepararea alimentelor ecologice.
Agricultura ecologică (biologică sau organică) se deosebește fundamental de celelalte
sisteme de agricultură, întrucât produsele finite nu pot fi valorificate sub sigla “ecologic” numai
dacă sunt etichetate de către organisme autorizate. Obținerea certificatului de produs ecologic
presupune parcurgerea obligatorie a mai multor etape, stabilite prin diferite acte normative și supuse
sistemului de certificare și inspecție. La produsele agroalimentare ecologice trasabilitatea
produsului poate fi urmărită de la furcă la furculiță.
În România, controlul şi certificarea produselor ecologice este asigurată în prezent de
organisme de inspecţie şi certificare private. Acestea sunt aprobate de Ministerul Agriculturii și
Dezvoltării Rurale (M.A.D.R.).
În urma controalelor efectuate de organismele de inspecţie şi certificare, operatorii care au
respectat regulile de producţie vor primi certificatul de produs ecologic şi îşi vor putea eticheta
produsele cu menţiunea ,,ecologic”. Pe eticheta aplicată unui produs ecologic sunt obligatorii
următoarele menţiuni: referire la producţia ecologică, siglele, numele şi codul organismului de
inspecţie şi certificare care a efectuat inspecţia şi a eliberat certificatul de produs ecologic.
Sigla naţională ,,ae”, specifică produselor ecologice, alături de sigla comunitară sunt folosite
pentru a completa etichetarea, în scopul identificării de către consumatori a produselor obţinute în
conformitate cu metodele de producţie ecologică (fig. 11).
Sigla ,,ae”, proprietate a M.A.D.R., garantează ca produsul, astfel etichetat, provine din
agricultura ecologică şi este certificat de un organism de inspecţie şi certificare aprobat.
Dreptul de utilizare a siglei ,,ae” pe produsele, etichetele şi ambalajele produselor ecologice
îl au producătorii, procesatorii şi importatorii înregistraţi la M.A.D.R. În vederea obţinerii dreptului
de utilizare a siglei „ae’’, solicitanţii vor completa cererile de solicitare.
Consumatorii care cumpără produse care poartă sigla naţională şi logoul comunitar pot avea
încrederea că: cel puţin 95% din ingredientele produsului au fost obţinute în conformitate cu metoda
de producţie ecologică şi produsul respectă regulile de producţie ecologică. În plus, produsul poartă
numele producătorului, procesatorului sau vânzătorului şi numele sau codul organismului de
inspecţie şi certificare.
Înainte ca producătorii să înceapă desfăşurarea unei activităţi în acest domeniu au obligaţia
să se înregistreze la M.A.D.R. Înregistrarea producătorilor în agricultura ecologică este obligatorie,
în fiecare an, prin completarea Fişelor de înregistrare în agricultura ecologică, disponibile la
Direcţiile pentru Agricultură Judeţene şi a Municipiului Bucureşti, în perimetrul căreia producătorul

39
îşi desfăşoară activitatea, la responsabilii judeţeni pentru agricultura ecologică. Urmare a procesului
de înregistrare, M.A.D.R. elaborează în fiecare an Lista operatorilor din agricultura ecologică care
este pusă la dispoziţia celor interesaţi.
Agricultura ecologică este un sector dinamic în România care a cunoscut în ultimii ani o
evoluţie ascendentă, atât în sectorul vegetal cât şi în sectorul de producţie animalieră.

Fig. 11 Sigla naţională <<ae>>, specifică produselor ecologice, alături de sigla comunitară
folosite la etichetarea produselor ecologice
Istoria agriculturii biologice a început în Europa, la începutul secolului XX. Este important să
menționăm faptul că, în ţările cu o agricultură biologică semnificativă s-a dezvoltat mai întâi
agricultura integrată, cea care integrează metodele şi procedeele agrotehnice blânde, ocrotitoare de
mediu, cu metodele şi procedeele intensive, dar aplicate la nivelul minimului necesar. Agricultura
integrată a funcționat și încă mai funcționează ca o școală de trecere la agricultura ecologică.
Agricultura ecologică are numeroși opozanți în rândul producătorilor de pesticide, a
îngrășămintelor chimice și a semințelor modificate genetic. Principalele argumente constau în
producția mică și prețul ridicat al produselor obținute. Este adevărat că necesarul de hrană al Terrei
nu poate fi susținut numai de produse organice însă cererea tot mai ridicată în rândul consumatorilor
justifică pe deplin extinderea acestui tip de agricultură. În plus, consumatorului trebuie să i se ofere
dreptul la opțiune. Nu este moral ca producătorul agricol să impună dieta publicului larg, ci
dimpotrivă trebuie să răspundă comenzii cetățeanului cumpărător și consumator.
Teama producătorilor de chimicale și semințe modificate genetic, legată cu neputința
agriculturii organice de a produce suficientă hrană pentru omenire, nu se susține, deoarece nu se
pune problema trecerii masive și necontrolate a agricultorilor la sistemul ecologic de cultură.
Tehnologiile ecologice sunt foarte pretențioase, presupun un grad înalt de profesionalism și prezintă
multe riscuri de natură economică pentru producător. Pe cealaltă parte, agricultura în sistem
industrial este mult mai ușor și mai comod de aplicat, întrucât nu interesează sănătatea mediului, a
oamenilor, consecințele pe termen lung, ci doar profitul imediat. Este mult mai simplu într-o
plantație de măr, de pildă, să aplici 25 de stropiri pe an cu pesticide, decât să urmărești îndeaproape
evoluția paraziților fitofagi, a speciilor de insecte utile, să cântărești și să evaluezi cu multă
chibzuință și pricepere oportunitatea unei intervenții fitosanitare. Tehnologiile organice nu pot
asigura, în acest moment, toată hrana omenirii însă alături de sistemele integrate de cultură ar
putea fi cea mai benefică combinație de agroecosisteme, din toate punctele de vedere. În privința
ponderii celor două sisteme, cred că piața poate regla cel mai bine acest aspect.
Din punctul de vedere al agriculturii, riscurile majore pentru bunăstarea și sănătatea
Planetei, prezente și viitoare, nu vin de la agricultura organică ci de la cea industrială. Situația
actuală a terenurilor agricole, a surselor de apă dulce, a contaminării biosferei cu pesticide și nitrați
ș.a. confirmă cu prisosință acest lucru. Extinderea exagerată a agriculturii organice s-ar putea
remedia extrem de rapid și tot atât de simplu, prin revenirea la sistemele integrate sau industriale de
agricultură. Remedierea terenurilor supraexploatate și epuizate de agricultura comercială este însă
mai dificilă și mai îndelungată.
Din capitolul 6 al prezentului curs am reținut că, eroziunea alarmantă a solurilor, cauzată de
intensificarea exagerată a agriculturii, a determinat guvernul SUA să ia măsura necultivării
terenurilor agricole pe o treime din suprafața cultivată a țării, în scopul refacerii solului. Trebuie

40
doar să ne imaginăm acele suprafețe imense, distruse de chimizarea nesăbuită, împânzite de ferme
ecologice, în care grija față de sol și față de mediu este primordială, și ne vom schimba percepția
față de temerile producătorilor de chimicale și semințe transgenice, cu privire la securitatea
alimentară a planetei.
Majoritatea ţărilor vestice subvenţionează de la stat doar agricultura ecologică. Au apărut
legi drastice, institutii specializate, care asigură controlul permanent al calităţii produselor, al
condițiilor în care se cultivă plantele şi al adăposturilor unde se cresc animalele. Au luat fiinţă în
domeniu multe asociaţii, uniuni, cooperative cu acest obiect de activitate.
În ultimii ani s-au înființat, în toată lumea, magazine specializate pentru vânzarea produselor
ecologice. Deși producțiile în aceste sisteme de agricultură sunt mai reduse, prețurile de valorificare
sunt cu 20-60% mai mari decât cele ale produselor convenţionale, ceea ce permite fermelor
biologice să fie rentabile. La prețurile foarte convenabile se mai adaugă subvenţiile primite de la
stat.
Cu privire la incapacitatea agriculturii organice de a asigura alimente pentru întreaga
planetă, menționez că există studii care infirmă acest lucru. Badgley și colab. (2007) de la
Universitatea din Michigan, comparând producțiile sistemului convențional, intensiv, cu cel
ecologic (293 de comparații din diferite țări ale lumii) ajung la concluzia că producția în sistemul
ecologic reprezintă 96% din producția agriculturii convenționale.
Sondajele de opinie arată că, în Occident, consumatorii preferă aceste produse, iar
suprafeţele cultivate în sistem biologic cresc în progresie geometrică. Tot mai mulţi medici susţin
că nu se poate concepe sănătatea unei naţiuni în afara sistemului de agricultură biologică.
Trecerea de la agricultura convenţională, intens chimizată, la agricultura ecologică se
realizează într-o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă (6 săptămâni - 3 ani), în funcţie de o serie
de factori. Aceasta este denumită perioadă de conversie. Bioagricultorul trebuie să încheie contracte
cu autoritatea specializată din cadrul Ministerului Agriculturii. Activitatea, în aceste unităţi de
producţie se va face sub îndrumarea şi sub controlul permanent al consultanţilor şi controlorilor
autorităţilor competente.

41
 PARTEA a III-a
DETERIORAREA SI PROTECŢIA MEDIULUI
Capitolul 8
DETERIORAREA ECOSISTEMELOR PRIN POLUARE
De cele mai multe ori, vorbind despre impactul omului asupra mediului înconjurător, se fac
referiri la poluare. In realitate agresiunea omului depăşeşte mult sfera poluării şi de aceea este mai
corect să vorbim de căi diferite de deteriorare a mediului. Poluarea este una din ele. La aceasta
trebuie adăugate o serie de alte căi de deteriorare, ca : extragerea din ecosisteme a unor componenți
abiotici sau biologici, introducerea de elemente biologice - floristice sau faunistice care duc la
schimbarea echilibrelor ecologice, a structurii trofice, a productivităţii biologice; modificări ale
unor întregi biomi prin mari construcţii sau lucrări hidrotehnice sau hidroameliorative; desfăşurarea
unor activităţi generale ale omului afectând în diferite moduri cele mai variate ecosisteme.
Vom examina pe rând aceste diferite căi de deteriorare a mediului si a căilor de protecţie, nu
însă inainte de a atrage atenţia că, aceste căi de deteriorare nu acţionează separat în timp şi spaţiu, ci
de cele mai multe ori agresiunea se exercită simultan asupra diferitelor componente ale unui
ecosistem, asupra ecosistemului întreg, asupra complexelor de ecosisteme şi cu atât mai mult asupra
ecosferei luată în ansamblu.
8.1 Poluant. Poluare. Substanţe poluante
Incepând cu primele civilizaţii urbane, a apărut şi intervenţia brutală în mediu a omului prin
exploatarea neraţională a terenurilor şi a alterării mediului înconjurător prin poluanţi proveniţi din
activitatea umană.
Poluant, reprezintă factorul produs de om sau de fenomene naturale cu acţiune toxică
asupra organismelor, care degradează componentele nevii ale mediului, provocând dezechilibre
ecologice. Ca atare, orice factor util care depăşeşte optimul devine poluant.
Factorii poluanţi pot fi clasificaţi astfel:
- factori fizici: radiaţii ionizante, particule solide, zgomote etc;
- factori chimici: compuşi chimici naturali sau artificiali;
- factori biologici sau genetici: specii de plante şi animale.
Poluarea este fenomenul de apariţie a factorilor menţionaţi anterior şi de producere a
dezechilibrelor ecologice.
Substante poluante
Ca substanţe poluante pot fi considerate:
a. Substanţele care se găseau cândva în mici cantităţi în natură însă acum se află într-un
procent mai mare. Aceasta se datorează fie exploatării intensive a rezervelor minerale şi energetice
din subsol şi punerii lor în circulaţie (petrolui, cărbunele, substanţele radioactive etc.) fie produşilor
toxici rezultaţi din prelucrarea substanţelor menţionate anterior (CO2, NH3, sulfuri, hidrocarburi etc).
b. Substanţe noi apărute prin sinteze chimice, cum sunt: erbicidele, insecticidele, detergenţii,
freonii etc.
8.2 Clasificarea poluării
După natura poluantului, întâlnim:
A. Poluare naturală, ce reprezintă o impurificare a mediului sub influenţa factorilor naturali,
având ca surse:
a. vulcanii, ce elimină particule solide, gaze şi vapori purtate de curenţi până la
maridepărtări de la locul emiterii (30-50 km în stratosferă);
b. cutremurele,produc perturbaţii atmosferice şi mari cantităţi de impurităţi provenite din sol
sunt deplasate la mari distanţe odată cu curenţii de aer formaţi;
c. cometele şi meteoriţii, formează o pulbere cosmică de 100 tone pe tot globul. Are o

42
acţiune redusă asupra organismului, excepţie face praful cosmic contaminat radioactiv;
d. eroziunea solului, datorată acţiunii vântului şi a ploilor. Prin eroziunea eoliană se elimină
în atmosferă cantităţi variabile de pulbere de praf ce sunt purtate de vânt la mii de kilometri;
e. reziduurile vegetale şi animale, sub formă de frunze moarte, dejecţii, cadavre etc.degajă
prin descompunere o serie de substanţe gazoase (CO2, NH3, H2S) care impurifică aerul;
f. focul degradează calitativ şi cantitativ ecosistemele, degajând în atmosferă mari cantităţi
de fum şi bioxid de c arrb on.
B. Poluare artificială, a apărut sub influenţa factorului antropic. Aceasta poate fi:
a. fizică, produsă de zgomot (poluare sonoră), produsă de substanţe radioactive (poluare
radioactivă) produsă de apă caldă, praf etc.;
b. chimică produsă de compuşi gazoşi din industrie, produsă de ionii unor metale grele,
pesticide, detergenţi;
c. biologică, rezultă din infestarea mediului cu agenţi patogeni şi germeni proveniţi din
fermentaţii, eutrofizarea apelor.
După mediul în care acţionează poluanţii întâlnim: poluarea aerului, solului şi apei.
8.3 Poluarea aerului
Poluarea aerului are numeroase cauze, unele fiind rezultatul unor activităţi umane din ce în
ce mai extinse şi răspândite în ultima perioadă de timp, altele se datorează unor condiţii naturale.
Acest tip de poluare a luat o mare amploare, odată cu apariţia civilizaţiei moderne, cu
creşterea producţiei industriale, a circulaţiei rutiere, cu apariţia deşeurilor menajere etc. Poluarea
aerului este mai puternică în mediul urban iar aici în anumite zone industriale unde producerea de
noxe este sporită.
Substanţele poluante sunt rezultate din arderea combustibililor, praful de la fabricile de
ciment, gaze din industria chimică etc. In funcţie de starea lor de agregare, poluanţii din aer sunt de
două feluri: poluanţi gazoşi şi solizi.
8.3.1 Poluanţii gazoşi
Acest tip de poluanţi reprezintă 90% din masa totală a poluanţilor emişi în atmosferă şi din
această categorie fac parte:
- oxidul de carbon (CO), este cel mai răspândit poluant atmosferic. Principalele surse
generatoare de CO sunt: centralele electrice pe cărbune, păcură şi gaze; motoarele cu ardere internă
(58% din total); industria fierului, oţelului, petrochimică, a celulozei şi hârtiei; arderea deşeurilor,
incendiile etc. Oxidul de carbon are o acţiune asfixiantă asupra organismului datorită formării
carboxihemoglobinei, ca urmare a combinării cu hemoglobina din sânge.
- bioxidul de carbon (CO2). Concentraţia maximă normală de CO2, admisă în atmosferă este
de 0,3 mg/mc de aer, iar creşterea concentraţiei peste 2-3% îl face toxic pentru om. Creşterea
concentraţiei poate provoca schimbări dăunătoare la nivelul creierului dar principalul efect îl
constituie „efectul de seră”. Principalele surse antropice de CO2 sunt diferitele procese de combustie
în întreprinderi şi arderile directe în atmosferă (incendii, deşeuri, incălzit etc.).
- hidrocarburile, se datorează arderii incomplete a carburanţilor cu efecte cancerigene;
- bioxidul de sulf (SO2), rezultat din arderea combustibililor fosili şi din industria
metalurgică, cu efecte toxice asupra plantelor producând leziuni foliare la conifere sau la specii
foioase (plop, tei, mesteacăn etc.);
- hidrogenul sulfurat (H2S) se datorează fermentaţiilor anaerobe produse de sulfobacterii
sau în industria chimică, farmaceutică, coloranţilor etc. Acesta afectează sistemul nervos, aparatul
circulator şi sângele;
- compuşii azotului, dintre care NO2 este cel mai periculos poluant provenit din motoarele cu
ardere internă şi automobile, arderea combustibililor fosili; transporturi, industria chimică (fabrici
de îngrăşăminte cu azot, de fabricare a HNO 3). Oxizii de azot pot produce efecte toxice asupra
plantelor şi animalelor. Dioxidul de azot (NO 2) este de circa patru ori mai toxic decât monoxidul

43
(NO).
Persistenţa în atmosferă a unor poluanţi variază între limite foarte largi. Astfel, compuşii pe
bază de sulf şi azot (SO 2, NO, NO2, N2O, NH3, H2S) persistă în atmosferă câteva zile (1-5 zile), în
timp ce, alte substanţe ajung la structuri mai puţin stabile şi reactive după ani de zile (CO = 3 ani;
CO2 = 4 ani; hidrocarburi = 16 ani)
„Smog-ul” este o ceaţă albăstruie, rezultată în urma reacţiilor chimice dintre razele solare
catalizatoare şi diferiţi poluanţi, în condiţiile unei atmosfere umede. Este un amestec de ceaţă şi fum
şi provine din cuvintele englezeşti „smoke”şi „fog”. Provoacă iritaţia mucoaselor la om şi animale
iar la plante leziuni şi arsuri. În 1952, la Londra, din cauza smogului s-au înregistrat 4000 de decese
în 4 zile.
În atmosferă apar şi procese de autoepurare (datorită factorilor meteorologici şi fenomenelor
de sedimentare), însă atâta timp cât cantităţile de poluanţi se înscriu în limite rezonabile, iar
fenomenele meteorologice nu sunt modificate antropic.
8.3.2 Ploile acide
Poluarea atmosferică cea mai gravă se manifestă sub formă de ploi acide. Ploile acide sunt
determinate de prezenţa în atmosferă a oxizilor de sulf şi azot (SO 2 şi NO2) care în prezenţa
vaporilor de apă şi sub influenţa radiaţiilor ultraviolete, se transformă în acizi foarte toxici (acidul
sulfuric şi acidul azotic).
Aceste substanţe ajunse în atmosferă, în urma activităţilor industriale, pot fi transportate de
vânturile dominante la distanţe mai mici sau mai mari, căzând apoi pe sol sub formă de precipitaţii
(ploaie, ninsoare, brumă sau prafuri acide).
Apa de ploaie este uşor acidă din cauză cauza acidului carbonic (rezultat din combinarea
CO2) dizolvat în ea. pH-ul normal al apei de ploaie „necontaminată” este considerat 5,6.
Precipitaţiile acide sunt considerate cele în care apa are un pH sub 5,6.
a. Influenţa ploilor acide asupra apei
Peștii și amfibienii sunt foarte sensibili la modificarea pH-ului apei. Continuarea procesului
de acidifiere a mediilor acvatice, prin ploi acide, va conduce la dispariția a numeroase specii de
pești și amfibieni. În apele cu aciditate mare sunt afectate inclusiv microorganismele
descompunătoare, dereglându-se astfel rata reciclării mineralelor și productivitatea ecosistemelor
acvatice.
Apele afectate de depuneri acide pot avea drept efect dizolvarea unor toxine insolubile în
apă aflate în bazinele şi reţelele de aducţiune a apei potabile; prezenţa acestor metale toxice aflate în
bazinele şi reţelele de aducţiune a apei potabile poate dăuna grav sănătăţii populaţiei.
Dacă posibilitatea de tamponare a solului este prea mică pentru a neutraliza aciditatea
ploilor va avea loc o acidifiere a apelor freatice, a cursurilor de apă şi lacurilor.
b. Influenţa ploilor acide asupra solului
Aceste ploi produc acidifierea solurilor, iar reacţia solului exercită o mare influenţă asupra
diversității microorganismelor din sol. Pentru fiecare specie există un interval optim de reacţie însă
cele mai multe specii de plante se dezvoltă bine la o reacţie slab spre moderat acidă (pH 5,5-6,5).
De asemenea, reacţia solului determină modificări ale mobilităţii elementelor nutritive. Astfel, în
mediu acid, ionii de Al3+, Fe2+ şi Mn2+ apar în soluţia solului în cantităţi toxice, în timp ce, unele
specii importante de cationi precum Ca2+, K+ şi Mg2+ se vor absorbi mai greu, iar fosforul va
precipita sub forma de fosfaţi de aluminiu, devenind inaccesibil plantelor. Cu excepţia
molibdenului, microelementele au mobilitate mare în mediu acid, iar la pH alcalin sau neutru,
mobilitatea lor se reduce, prin formarea de compuşi insolubili [Maxim, 2008].
c. Influenţa ploilor acide asupra plantelor
Frunzele pot fi puternic afectate prin deteriorarea stratului de ceară şi a epidermei sau prin
extracţia şi spălarea elementelor nutritive.
Contactul ploii acide cu frunza conduce la distrugerea cuticulei, apoi a celulelor epidermei
de pe suprafaţa superioară a frunzei, urmată de distrugerea celulelor palisadice şi în final ambele

44
suprafeţe ale frunzei sunt afectate.
Răspunsul frunzei la acţiunea ploilor acide depinde de: durata expunerii, frecvenţa
expunerii, intervalul dintre ploi, intensitatea ploii, mărimea picăturilor.
Efecte vizibil negative asupra creşterii plantelor se obţin când vegetaţia este expusă la ploi
cu pH sub 4. Sensibile la efectul ploilor acide sunt în general culturile legumicole şi sfecla de zahăr.
Ploile acide au de asemenea o influenţă negativă şi asupra pădurilor, în mod direct asupra
frunzei arborilor şi în mod indirect prin modificarea calităţii solului din care arborii îşi extrag
substanţele nutritive. După unele studii rezultă că solurile pădurilor de conifere sunt cele mai
expuse.
d. Influenţa ploilor acide asupra diferitelor materiale
Depunerile acide au un efect puternic de corodare a diferitelor metale, construcţii de piatră
etc.
e. Influenţa ploilor acide asupra ecosistemelor acvatice
Flora şi fauna acvatice sunt foarte sensibile la schimbarea pH-ului.
Posibilităţile de protecţie a plantelor împotriva ploilor acide sunt reduse. De aceea se impune
luarea unor măsuri de limitare la sursă a substanţelor acidifiante.
8.3.3 Deteriorarea stratului de ozon
Stratul de ozon (O3 - o formă molecutară de oxigen cu o mare capacitate de oxidare) este
localizat în atmosferă la o altitudine de 10-15 km. El este important din punct de vedere ecologic
prin funcţia de protecţie împotriva excesului de radiaţii ultraviolete.
În atmosferă, în condiţii normale, cantitatea de ozon este relativ constantă; procesele prin
care ozonul se distruge şi cele prin care ozonul se reface sunt într-un relativ echilibru. In ultimele
decenii însă, ca urmare a activităţilor industriale, în atmosferă sunt eliminate gaze care perturbă
acest echilibru.
Principalul element chimic care intervine în oxidarea şi distrugerea moleculei de ozon este
clorul ajuns în stratosferă care „sparge” moleculele de ozon. Clorul poate fi eliminat în atmosferă
sub formă de CFC (clorofluorocarburi) utilizate ca solvenţi industriali, în refrigeratoare, în
sprayuri, şi sub formă de teraclorură de carbon (solvent industrial). Alături de substanţele clorurate,
efect nefavorabil asupra stratului de ozon au şi oxizii de azot NOx (produşi rezultaţi din arderea
combustibililor fosili).
Distrugerea stratului de ozon poate avea implicaţii importante asupra sănătăţii umane. O
subţiere cu l % a stratului poate avea drept urmare o creştere cu 2% a intensităţii radiaţiei solare
ultraviolete ajunsă la suprafaţa solului: rezultatul poate consta într-o creştere cu 5-7% a incidenţei
cancerului de piele. Expunerea prelungită la radiaţii ultraviolete de intensitate ridicată poate, de
asemenea, cauza o creştere a incidenţei cataractelor şi o slăbire generală a sistemului imunitar al
organismului
Fluxul mai intens de radiaţie ultravioletă poate afecta şi lanţurile trofice, atât cele acvatice
(în felul acesta diminuând producţia de peşte), cât şi cele terestre. Influenţând nefavorabil
fotosinteza plantelor terestre afectează direct producţia primară şi în consecinţă producţia de
alimente.
Pericolul de distrugere a stratulur de ozon, cu toate implicatiile lui, este in atenţia forurilor
de decizie naţionale şi internaţionale. Cercetările recente au demonstrat că deasupra Antarcticii
stratul a fost distrus în proporţie de aproape 40% iar deasupra Statelor Unite se apreciază că
grosimea stratului s-a diminuat cu 2,3 până la 6%.
Alerta internaţională şi presiunea opiniei publice din diverse tări au avut drept urmare
incheierea în anul 1987 a Protocolului de la Montreal, ratificat de 150 de ţări, conform prevederilor
căruia statele semnatare se obligă ca în viitorul apropiat să reducă cantitatea de CFC eliminată în
atmosferă.

45
 8.3.4 Efectul de seră și schimbările climatice globale
Încălzirea globală  este fenomenul de creștere continuă a temperaturilor medii înregistrate
ale atmosferei în imediata apropiere a solului, precum și a apei oceanelor, constatată în ultimele
două secole, dar mai ales în ultimele decenii.
Cauzele încălzirii globale sunt de natură astronomică și antropică.
Cauzele astronomice se referă la influenţa deplasării Pământului pe orbită în jurul Soarelui
care a determinat de-a lungul existenței Pământului perioade de încălzire și de răcire. De la
jumătatea secolului XIX, Pământul a intrat într-o perioadă de încălzire, din cauze astronomice
(Încălzirea recentă).
În ultimele două milioane de ani, au existat cel puțin 10 cicluri de încălzire-răcire la nivel
global. Cu siguranță, în perioadele calde, cât și în cele glaciare, au dispărut multe specii de plante și
animale. Speciile prezente astăzi pe Terra sunt, de fapt, supraviețuitoare ale unor schimbări
climatice globale. Problema se pune dacă aceste specii vor fi capabile să se adapteze suficient de
rapid pentru a supraviețui încălzirii globale care se desfășoară într-un ritm mult mai alert decât
încălzirile anterioare, din cauze antropice.
Cauzele de natură antropică se referă la accentuarea efectului de seră natural, prin
schimbarea compoziției atmosferei datorate poluării.
Se știe că vaporii de apă, dioxidul de carbon, metanul și alte elemente ale atmosferei (gaze
cu efect de seră) sunt transparente și permit trecerea razelor solare care încălzesc suprafața
Pământului. Radiația infraroșie emisă de suprafața terestră este retrimisă în straturile inferioare ale
atmosferei de către gazele cu efect de seră. Pământul și atmosfera se prezintă, din această
perspectivă, ca o seră gigantică. Ca și sticla unei sere, atmosfera este transparentă și permite
pătrunderea radiațiilor solare. Căldura planetei este menținută în același mod în care efectul de seră
păstrează căldura între pereții și acoperișul de sticlă al serei și oprește evaporarea. Fenomenul este
cunoscut sub numele de efect de seră (fig. 12).
Efectul de seră natural are un rol benefic pentru viața de pe Terra, întrucât menține
temperatura medie globală la valoarea de +15 °C. Lipsa fenomenului ar scădea această temperatură
la -18 °C, adică ar fi cu 33°C mai mică decât cea actuală. Efectul de seră natural asigură încălzirea
suficientă a Pământului pentru a permite dezvoltarea speciilor de plante și animale, aşa cum le
cunoaştem noi azi. Problema este că, datorită activităţilor umane din epoca industrializării,
concentrația gazelor cu efect de seră a crescut semnificativ și, prin urmare, efectul de seră natural s-
a accentuat foarte mult. În ultimul secol, temperatura globală a crescut cu 0,6oC, iar prognozele
arată că până la finele acestui secol temperatura medie la nivel mondial ar putea creşte cu 1,4 -
5,8oC.
Cele mai importante gaze de seră rezultate din activitățile antropice sunt dioxidul de carbon
și metanul.
Concentrația dioxidului de carbon din atmosferă a crescut în ultimul secol de la 290 ppm la
380 ppm, iar prognozele arată că aceasta se va dubla până la jumătatea acestui secol. Cauza
principală este arderea combustibililor fosili (cărbune, petrol și gaze naturale), defrișarea pădurilor
(absorbanți importanți de CO2), arderea lemnului. Prin Protocolul de la Kyoto (1997), ratificat de 40
de țări, se prevede reducerea emisiilor globale de dioxid de carbon.
Metanul, un alt gaz de seră important, a înregistrat o creștere accentuată în ultimii 100 de
ani, din cauza extinderii culturilor de orez, activității de creștere a animalelor, decompunerii
deșeurilor, arderii combustibililor fosili și a pădurilor tropicale ș.a. Nivelul CH 4 a ajuns astăzi la 1,7
ppm, de la 0,8 ppm cât era în urmă cu un secol.
În ultima perioadă au apărut curente care susțin că, de fapt, marele pericol care pândește
Terra este o iminentă și foarte rapidă răcire globală. De aceea, considerăm utilă prezentarea câtorva
dovezi cuantificabile și evidente ale încălzirii globale, sintetizate de Parmesan și Yohe (2003), la
care am adăugat și câteva informații provenite din alte surse.

46
 Creșterea incidenței valurilor de căldură.  Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS)
apreciază că procesul de încălzire globală este vinovat de moartea anuală a 150.000 de persoane şi
îmbolnăvirea altor 5 milioane, din cauza valurilor de căldură sau a diferitelor calamităţi naturale
declanşate de acest proces. Valul de caniculă care a lovit Franța în luna august 2003 a ucis 11.435
persoane.

Fig. 12 Efectul de seră: diferențe și similitudini între: A. Desfășurarea fenomenului în condițiile concrete
dintr-o seră. B. Efectul de seră al Pământului.Gazele cu efect de seră și vaporii de apă din atmosferă se
comportă asemenea pereților și acoperișului de sticlă dintr-o seră
Topirea ghețarilor și a calotelor glaciare. În Munții Caucaz, 50% din ghețari s-au topit în
ultimul secol. Raportul Agenţiei Europene pentru Mediu din august 2004 arată că valul de căldură
din 2003 a cauzat topirea gheţii ce a redus masa gheţarilor din Alpi cu 10%. Scutul de gheață al
Groenlandei a scăzut în 1996 cu 90 de kilometri cubi, iar în 1997 cu 50 de kilometri cubi. În anul
1999, o banchiză de aproape 3000 km 2 din Antarctica s-a desprins intrând în derivă și a început să
se topească.

47
 Creșterea nivelului mării. Din 1938, 1/3 din zonele umede ale Golfului Chesapeake
(Virginia, SUA) au fost acoperite de apă datorită creșterii nivelului mării. Nivelul Oceanului
Planetar a crescut în ultimul secol cu 10-20 cm și multe insule care se aflau deasupra nivelului
mării sunt acum inundate.
Înflorirea timpurie a plantelor. 2/3 din plante înfloresc mai devreme față de cum înfloreau
în urmă cu câteva decenii.
Sosirea timpurie a primăverii. În Anglia, 1/3 din păsări depun ouăle mai devreme față de
cum le depuneau în urmă cu 30 de ani, iar stejarii pierd frunzele mai târziu față de acum 40 de
ani.
Deplasarea arealelor speciilor. 2/3 din speciile cunoscute de fluturi din Europa se
întâlnesc acum cu 35 până la 250 km mai la nord, față de cum erau în urmă cu câteva decenii.
Declinul populațiilor. Datorită topirii calotelor glaciare, populațiile pinguinului Adelie s-
au redus cu o treime în ultimii 25 de ani.
Încălzirea globală va crește incidența fenomenelor climatice de risc (tornade, uragane,
inundații) și va ridica nivelul apei din mări și oceane, din cauza topirii calotelor glaciare și a
expansiunii termice a apei. Se estimează că, nivelul mării va crește cu până la 88 cm până la
sfârșitul secolului. Astfel, Bangladeshul va fi complet acoperit cu apă, iar marile metropole de pe
coasta estică a Americii riscă să ajungă, în bună parte, sub ape.
În ultima jumătate de secol, cei mai mulţi gheţari din Alpi şi-au redus considerabil masa.
Dacă ratele actuale de topire continuă, în câteva decenii cei mai mulţi dintre gheţarii din Alpi vor
dispărea. În ultimii 30 de ani, gheţarii himalayeni (Asia) s-au retras reducându-și grosimea, iar în
Bhutan (țară din sudul Asiei) acest proces a atins o rată de 30-40 m pe an. În Asia Centrală, ratele
de retragere a gheţarilor sunt printre cele mai ridicate din lume. O scădere alarmantă a suprafeţei
acoperite de gheaţă se înregistrează şi la gheţarii tropicali din Africa, care, de la începutul
secolului al XX-lea şi-au redus suprafaţa cu 60-70%. Gheaţa de pe Muntele Kilimanjaro a scăzut
cu 80% pe parcursul secolului trecut. Pe Muntele Kenya, 7 din cei 18 gheţari prezenţi în 1900
erau deja dispăruți în 1993. Estimările arată că, până în 2050, aproape 75% dintre gheţarii din
Alpii Elveţieni vor dispărea. Topirea ghețarilor montani în acest ritm înseamnă creșterea nivelului
oceanelor, dispariția surselor de apă pentru fluvii și râuri, producerea inundațiilor. Numai topirea
ghețarilor himalayeni va afecta alimentarea cu apă a 7 mari fluvii (Gange, Brahmaputra, Indus,
Salween, Mekong, Yangtze şi Huanghe) de care depind 2 miliarde de oameni. Inundaţiile din
peste o sută de mari oraşe de coastă provocate de topirea gheţarilor ar putea provoca pagube de
până la 28.000 de miliarde de dolari în 2050, potrivit unui studiu realizat de Fondul Mondial
pentru Natură (WWF).
Urșii polari își asigură necesarul de hrană vânând, în cea mai mare parte, foci și morse de
pe platformele de gheață din nord. Lipsa ghețurilor face practic imposibilă vânătoarea,
condamnând urșii la o moarte lentă și chinuitoare. Din cauza foamei, în ultimii ani au fost
descrise tot mai multe cazuri de canibalism la urșii polari. Uniunea Mondială pentru Conservarea
Naturii estimează că, în prezent trăiesc între 20.000 și 25.000 de urși polari, iar 16.000 (2/3) vor
dispărea până în anul 2050. De asemenea, biologii marini sunt îngrijorați de situația balenelor gri
(Eschrichtius robustus) din Oceanul Pacific deoarece numărul acestora a scăzut drastic, din cauza
schimbărilor climatice și a numărului tot mai mic de crustacee. Estimat inițial la 96.000, numărul
balenelor gri din Pacific ar fi de fapt, doar de circa 22.000 de exemplare, au constatat oamenii de
știință de la universitățile de stat din Washington și Stanford. Biologii americani au început
cercetările după ce au fost descoperite numeroase balene moarte de foame.
Soluțiile propuse pentru diminuarea procesului de încălzire globală sunt: utilizarea pe
scară largă a surselor de energie alternativă, utilizarea filtrelor în industriile poluatoare, folosirea
cărbunilor superiori în termocentrale, izolarea termică a locuințelor, utilizarea mijloacelor de
transport în comun, practicarea unei agriculturi durabile, programe eficiente de refacere a
pădurilor etc.

48
 8.3.5 Prevenirea şi combaterea poluării aerului
Dintre măsurile de prevenire şi combatere a poluării mediului enumerăm:
- întreţinerea şi supravegherea utilajelor din industrie cu scopul evitării pierderilor accidentale de
substanţe toxice;
- aplicarea de tehnologii nepoluante;
- utilizarea surselor nepoluante de energie, cum sunt: sursa eoliană, hidraulică, a mareelor etc.;
extinderea folosirii procedeelor care asigură reducerea poluării în cazul utilizării cărbunilor ca sursa
de energie;
- înlocuirea sau reducerea a cât mai mult posibil a transportului auto prin transportul cu trenul;
buna funcţionare a motoarelor cu ardere internă;
- înlocuirea materialelor energofage în sensul că prin reducerea consumului de combustibili fosili să
se diminueze şi poluarea aerului;
- amplasarea întreprinderilor care poluează atmosfera la distanţa mai mari de localităţi, în special
complexele zootehnice în timp ce la unităţile industriale trebuie să se evite eliminarea poluanţilor în
atmosferă prin filtrarea aerului poluant şi nu prin mărirea înălţimii coşurilor de evacuare a gazelor
poluante.
8.4 Poluarea apei
8.4.1 Consumatorii de apă şi sursele de poluare a apei
Cerinţele cele mai mari pentru apă le au agricultura şi industria, cu menţiunea că în timp ce
agricultura scoate din circuitul hidrologic local apa utilizată, industria o restituie în proporţie foarte
mare.
Apele restituite sunt „ape uzate” şi au o compoziţie fizică, chimică, şi bacteriologică diferite
faţă de apa prelevată.
In ceea ce priveşte apa, prin poluare se înţelege alterarea calităţilor fizice, chimice şi
biologice ale acesteia produsă direct sau indirect de activităţi umane sau de procesele naturale care
o fac improprie pentru folosirea normală, în scopurile în care această folosire era posibilă înainte de
a interveni alterarea.
După provenienţă apele uzate pot fi împărţite astfel:
a. ape uzate menajere, în care poluanţii sunt: resturi alimentare, dejecţii, săpun, detergenţi,
microorganisme etc.
b. ape uzate din zootehnie, în care poluanţii sunt: resturi de furaje, aşternut, dejecţii,
microorganisme etc.
c. ape uzate industriale, împărţite în:
- ape de răcire (poluantul este căldura),
- ape uzate de spălare şi transport,
- ape provenite din secţiile de producţie.
8.4.2 Principalii poluanţi ai apelor
In ape poluanţii se găsesc sub formă de substanţe dizolvate sau în stare de dispersie şi sunt
constituiţi din substanţe organice şi anorganice.
- Poluanţi organici. Aceaştia sunt specifici fabricilor de hârtie şi celuloză care poluează
cantităţi mari de apă. Acest tip de poluanţi mai rezultă şi de la abatoare, industria alimentară (fabrici
de conserve, fabrici de zahăr) etc.
Ca produşi de descompunere a substanţelor organice rezultă fenoli, amine, uree, amoniac,
nitraţi, nitriţi.
De asemenea, industriile petrochimică, maselor plastice, fibrelor sintetice, detergenţilor,
medicamentelor, coloranţilor folosesc cantităţi mari de apă. Poluanţii din aceste ape sunt în cantităţi
mari iar unele dintre substanţe sunt toxice pentru diferite organisme.
- Poluanţi anorganici. Aceştia sunt caracteristici, în primul rând, industriei clorosodice (în

49
special cu săruri de NaCl). Acest tip de poluanţi mai rezultă şi din industria petrolieră de extracţie şi
industria petrochimică.
Din industria chimică anorganică rezultă acizi şi baze libere (acid sulfuric, acid clorhidric,
acid azotic etc.).
- Poluarea biologică rezultă din aglomerările umane (localităţi, şantiere etc.), zootehnie,
abatoare etc. şi se caracterizează prin existenţa microorganismelor patogene care găsesc condiţii mai
bune în apele calde, murdare, stătătoare.
Prin apă pot fi transmise boli bacteriene, boli virotice, boli parazitare şi alte boli infecţioase;
In funcţie de gradul de poluare, apele se grupează în trei categorii: polisaprobe (foarte
puternic poluate), mezosaprobe (impurificate puternic până la moderat) şi oligosaprobe (considerate
practic curate).
8.4.3 Poluarea apei prin produsele utilizate în agricultură
a. Ingrăşămintele chimice
Administrarea îngrăşămintelor chimice în mod abuziv şi incorect, provoacă grave fenomene
de poluare a apelor subterane şi de suprafaţă.
b. Pesticidele
Pesticidele prezintă toxicitate mare pentru om, floră şi faună. Ele ajung în sursele de apă
prin scurgerea apelor din industria pesticidelor, prin scurgerea de pe solele tratate, prin transportul
de către curenţii de aer, prin spălarea echipamentelor etc.
Măsuri de prevenire a poluării surselor de apă cu pesticide constau în: delimitarea zonelor de
protecţie sanitară de instalaţiile de apă şi interzicerea tratamentelor fitosanitare în această zonă;
utilizarea corectă a pesticidelor, colectarea apelor de spălare de la aparatele şi recipientele în care au
fost pesticide şi tratarea lor şi aerarea intensă a solurilor tratate pentru activarea degradării
biochimice a pesticidelor şi producerea şi folosirea de pesticide cu toxicitatea redusă.
c. Gunoiul de grajd
O tonă de gunoi de grajd produce în sol 100 kg humus şi aduce 3-5 kg azot, 1-2 kg P 2O5 şi
3-6 kg K2O. Dacă aceste produse nu sunt folosite ca îngrăşământ şi sunt deversate direct, fără
epurări prealabile, ele formează permanente izvoare de impurificare a apelor, ducând la
imposibilitatea folosirii acestora pentru adăpat animalele precum şi la distrugerea faunei şi florei
acvatice.
8.4.4 Eutrofizarea apelor
Eutrofizarea este o formă a poluării ecosistemelor, mai ales a apelor continentale stătătoare,
prin introducerea unor cantităţi excesive de nutrienţi, ca urmare a activităţii umane. În ultima vreme
procesul s-a extins şi a început să afecteze şi unele bazine maritime.
Mecanismul ecologic general al acestui proces este relativ simplu. Nutrienţii, principali
responsabili ai eutrofizării, sunt în primul rând fosforul (care în condiţii naturale, de obicei este în
cantităţi mici şi reprezintă factorul limitant al dezvoltării vegetaţiei), apoi azotul. Creşterea concen-
traţiei lor în apă determină o înmulţire rapidă a algelor iar în zonele litorale din lacuri şi în alte ape
de adâncime mică — a macrofitelor acvatice.
Resturile plantelor se depun iar descompunerea lor de către organisme mineralizatoare duce
la consumul şi adesea dispariţia (periodică sau permanentă) oxigenului în sedimente şi în straturile
adânci ale apei. Carenţa de oxigen duce la sărăcirea sau chiar dispariţia faunei bentonice şi la
înlocuirea descompunătorilor aerobi prin cei anaerobi. Substanţa organică depusă în cantităţi mari,
este degradată pe cale anaerobă doar parţial, se acumulează, iar bacteriile sulfat-reducătoare care-şi
fac apariţia în aceste condiţii, duc la degajare de H2S, care intoxică sedimentele şi apele de pro-
funzime.
În timp, aceste schimbări duc la transformarea completă a structurii ecosistemelor, a
modului lor de funcţionare, la deteriorarea calităţii apei, degradarea biocenozelor.
Sursele de îmbogăţire a apelor cu nutrienţi sunt multiple. Din punct de vedere practic, al

50
posibilităţilor de control al acestor surse, ele pot fi împărţite în punctiforme şi difuze.
În prima categorie intră în general apele care se scurg prin sisteme de canalizare - deci
scurgeri din aşezări omeneşti, din întreprinderi industriale. Aceste surse pot fi mai uşor controlate
prin tehnologii care să permită diminuarea cantităţilor de nutrienţi eliminaţi sau extragerea mai ales
a fosforului şi azotului din apele deversate, prin diverse procedee.
In a doua categorie, a surselor difuze, intră în primul rând îngrăşămintele folosite în
agricultură, îngrăşăminte din care o parte importantă este dizolvată şi spălată prin ape de şiroire, de
infiltraţie, sau prin sistemele de drenaj al apelor de irigaţii, ajungând în râuri sau în pânze freatice.
Tot în această categorie sunt incluse deşeurile provenite din crescătorii intensive de animale precum
şi din scurgerea unor mari cantităţi de detritus organic provenit din eroziunea solurilor. Controlul
acestor surse este dificil şi, practic, singura posibilitate de a reduce influenţa lor este o gospodărire
raţională, foarte atentă a resurselor.
8.4.5 Prevenirea şi combaterea poluării apei
Una din măsurile de prevenire sau limitare a poluării apelor constă în epurarea apelor uzate
înainte de deversare în emisari.
Epurarea apelor reprezintă totalitatea tratamentelor aplicate, care au ca rezultat diminuarea
conţinutului de poluanţi, astfel încât cantităţile rămase să determine concentraţii mici în apele
receptoare, care să nu provoace dezechilibre ecologice şi să nu poată stânjeni utilizările ulterioare.

Fig. 13 Schema unei stații de epurare cu treaptă mecanică și biologică

Fluxul tehnologic al epurării cuprinde 3 trepte:

Treapta mecanică în care se reţin şi se îndepărtează corpurile decantabile şi cele plutitoare
cu ajutorul grătarelor, sitelor, deznisipatoarelor, decantoarelor etc.
Grătarele sunt rare şi dese (fine). Grătarele fine separă, compactează şi spală rejecţiile din

51
apă mai mari de 10 mm.
Deznisipatoarele asigură decantarea nisipului din apele reziduale pe fundul bazinelor
precum şi separarea grăsimilor prin procedeul flotaţiei, printr-un proces de barbotare puternică cu
aer.
În decantoarele primare, nămolul este decantat iar ulterior este transportat în partea din
amonte a decantorului, de unde este evacuat.
Treapta chimică în care apa este tratată cu coagulanţi (sulfat de aluminiu, clorură ferică
etc.) pentru coagularea diferitelor substanţe mai uşor de separat şi îndepărtat. Substanţele acide sau
bazice sunt neutralizate.
Treapta biologică. Aici sunt eliminaţi poluanţii organici biodegradabili folosind
microorganisme ce le utilizează ca hrană. Din procesul de fermentare a nămolului rezultă biogaz
care se utilizează pentru producerea de energie termică, respectiv energie electrică (cu ajutorul unui
motor de tip Diesel, adaptat pentru a funcţiona pe biogaz, cu o concentraţie minimă de 40% biogaz).
Surplusul de biogaz se poate stoca în gazometre.
Nămolul fermentat îngroşat se pompează spre staţia de deshidratarea nămolului care este
dotată cu instalaţii de centrifugare a nămolului. În cazul scoaterii din funcţiune a instalaţiei de
centrifugare a nămolului sunt utilizate platformele pentru uscarea nămolului (fig. 13).
Atât apele epurate cât şi nămolurile provenite din zootehnie pot fi valorificate cu succes în
agricultură însă nu înainte de a se cunoaşte caracteristicile epizootologice pentru a evita
contaminarea solului cu agenţi patogeni.
Calitatea apei este stabilită prin normative (STAS-uri). Indicatorii de calitate sunt:
organoleptici (miros, culoare), microbiologici (bacterii coliforme, streptococi etc.) fizici şi chimici
(pH, ioni amoniu, nitraţi, nitriţi, consum biochimic de oxigen – CBO5, consum chimic de oxigen –
CCO etc).
Cel mai important indicator de poluare al apei este CBO5 (consum biochimic de oxigen).
CBO5 este cantitatea de oxigen consumată de microorganisme în termen de 5 zile pentru
descompunerea biochimică a substanţelor organice conţinute în apă. Acest indice se măsoară în
miligrame de oxigen necesare la 1 litru de apă (mg/l).
8.5 Poluarea solului
Poluarea solului este cauzată de pulberile şi gazele nocive din aer, de apele reziduale, de
deşeurile de natură industrială sau menajeră, dar mai ales de pesticidele şi de îngrăşămintele
chimice folosite în agricultură.
8.5.1 Poluarea cu îngrăşăminte chimice
Dezvoltarea agriculturii moderne intensive este indisolubil legată de utilizarea
îngrăşămintelor, cele cu azot, fosfor şi potasiu ocupând locul principal. Efectul poluant al în -
grăşămintelor chimice rezultă din faptul că, unele din ele conţin numeroase impurităţi toxice, sau
sunt folosite în cantităţi excesive. Fiind solubile în apă, atât impurităţile cât şi excesul de
îngrăşământ, neutilizat de plante este spălat şi ajunge în apele freatice, în râuri, lacuri, în apa
potabilă şi deci la om.
Efectul poluant cel mai intens îl determină utilizarea în exces a azotaţilor.
Caracterul dăunător al excesului de nitraţi şi al prezenţei lor în pânza freatică a râurilor,
constă în intensificarea procesului de eutrofizare, iar prezenţa lor în apa potabilă este periculoasă
pentru sănătatea omului.
Din plante, azotaţii ajung la om, în tubul digestiv, unde în condiţii reducătoare, datorită
florei intestinale, se transformă în azotiţi care sunt foarte toxici. Ei se combină cu hemoglobina,
formând methemoglobina care nu poate fixa oxigenul, situaţii în care apar grave anemii.
Studii recente au arătat că azotaţii, în tractusul intestinal, pot să se transforme în
nitrosamine, substanţe cu acţiune cancerigenă.
Nu numai îngrăşămintele cu azot dar şi superfosfaţii prezintă toxicitate, datorită unor

52
impurităţi care intră în compoziţia lor.
O problemă îngrijorătoare este poluarea solurilor datorită irigării cu apă din unele râuri în
care se deversează substanţe toxice şi reziduuri petroliere (Argeş, Olt, Mureş, Prahova).
Complexele de creştere în sistem industrial al porcilor şi păsărilor, reprezintă surse
serioase de poluare a solurilor dacă nu sunt dotate cu stații de epurare.
În România, suprafeţe importante de terenuri sunt scoase din folosinţă agricolă prin
acoperirea lor cu diferite deşeuri şi reziduuri, care totalizează o cantitate de peste 300 milioane
tone şi acoperă o suprafaţă de aproximativ 22 mii hectare.
Pentru stoparea procesului de secătuire a solului în humus şi în elemente nutritive cu
compensarea acestor elemente prin promovarea unor sisteme de fertilizare perfecţionată. Acest
sistem trebuie să includă în mai mare măsură folosirea îngrăşămintelor organice şi verzi, creşterea
ponderii plantelor leguminoase fixatoare de azot atmosferic, precum şi a plantelor perene care
contribuie la îmbunătăţirea solului în materie organică şi a structurii acestuia.
8.5.2 Poluarea cu pesticide
Descoperirea şi diversificarea pesticidelor utilizate astăzi a început în timpul şi mai ales
după cel de-al Doilea Război Mondial, când s-a trecut la producţia pe scară largă a
insecticidelor organoclorurate, organofosforice, erbicidelor, fungicidelor, raticidelor etc. de
mare eficacitate şi adesea foarte selective în distrugerea anumitor grupe de microorganisme,
plante superioare, animale nevertebrate sau mamifere.
Pesticidele cu mare toxicitate pot să degradeze biocenozele din sol, îndeosebi detritofagii
şi microorganismele din sol cu rol în descompunerea şi mineralizarea materiei organice moarte.
Prin aceasta sunt dereglate şi circuitele biogeochimice ale elementelor în natură. Pesticidele
afectează în mod deosebit râmele care au un rol primordial în asigurarea fertilităţii solului.
Răspândirea cea mai largă o au pesticidele organoclorurate, grup din care face parte
DDT-ui şi derivaţii săi. Se ştie că 2,4 D şi DDT-ul ajunşi în sol întrerup temporar procesul de
nitrificaţie, ceea ce îngreunează aprovizionarea plantelor cu hrană.
Compuşii organocloruraţi, ca de altfel multe alte pesticide, cu o mare stabilitate chimică
în condiţiile mediului natural, se degradează producându-se foarte lent (DDT-ul are timpul de
înjumătăţire de circa 20 ani), sunt greu solubili în apă şi foarte solubili în grăsimi, acumulându-
se în grăsimea animalelor şi plantelor.
Mecanismele de acţiune fiziologică asupra organismelor nu se cunosc decât parţial la
unele substanţe şi doar la unele organisme.
Astfel, în ceea ce priveşte organocloruratele (în special DDT-ul) se ştie că acestea
acţionează asupra sistemului nervos şi a metabolismului hormonilor sexuali la nevertebra te şi
asupra sistemului nervos la vertebrate.
Compuşii organofosforici sunt extrem de toxici, inhibă enzime, afectează sistemul
nervos atât la insecte, la artropode cât şi la homeoterme.
Cantitatea de pesticide utilizată este în general superioară celei necesare pentru
distrugerea paraziţilor şi dăunătorilor, existând totdeauna o supraîncărcare a trata mentului.
Pesticidele afectează zone foarte întinse, de zeci de milioane de hectare. Marea stabilitate a
pesticidelor agravează şi mai mult acest tip de poluare. O mare par te din paraziţii culturilor
devin rezistenţi. Folosirea abuzivă a pesticidelor are drept urmare acumularea lor în numeroase
produse alimentare, în special cele proaspete.
Efectele directe ale tratamentelor cu pesticide provoacă dispariţia unui număr mare de
indivizi ai populaţiilor animale şi vegetale din zonele tratate în afara celor vizaţi. Pulverizarea
insecticidelor din avion, deasupra pădurilor poate provoca intoxicaţii puternice în special a
faunei forestiere.
Utilizarea de către păsări a seminţelor tratate cu insectofungicide organoclorurate poate
de asemenea reduce efectivele lor.
Efectele indirecte ale pesticidelor rezultă din circulaţia şi acumularea lor de-a lungul

53
lanţurilor şi reţelelor trofice. Pesticidele din biomasa vegetală, trec apoi şi contaminează
fitofagii cu o acumulare la nivelul carnivorelor.
Problema atitudinii faţă de pesticide este complexă ţinând seama de utilitatea lor pe de o
parte şi efectele negative asupra omului pe de altă parte.
Producerea şi utilizarea lor, deocamdată nu poate fi oprită; sunt însă necesare măsuri
severe de interzicere a folosirii acestor substanţe cu toxicitate şi remanentă mare. În ultimele
decenii s-au făcut cercetări ample legate de reducerea cantităţilor de pesticide în combaterea
paraziţilor la plantele de cultură. Aceste aspecte au fost tratate la capitolul 7.2.2.1. „Sisteme de
agricultură integrate”.
8.5.3 Alte surse de poluare a solului
Alte produse care poluează solul sunt: zgurile metalurgice, reziduurile petroliere, deşeurile
rezultate de la crescătoriile de animale, reziduurile provenite din industria alimentară, deşeurile
casnice etc.Suprafețe imense de teren agricol sunt scoase din circuit prin haldele de steril din
industria minieră (sterilul rezultă după separarea substanței minerale utile din minereu) și haldele
de cenușă (rezultată din arderea cărbunilor) din industria termoenergetică.

Capitolul 9
GESTIUNEA DEȘEURILOR
Deşeurile sunt resturi dintr-un material rezultat dintr-un proces tehnologic de realizare a
unui anumit produs, care nu mai poate fi valorificat direct pentru realizarea produsului respectiv.
9.1 Clasificarea deşeurilor
Din punctul de vedere al naturii şi al locurilor de producere, deşeurile se clasifică astfel:
- Deşeuri din industria minieră. Acestea sunt depuse de regulă în halde de steril sau la gura minei în
zone neamenajate expuse periodic eroziunii şi spălării de către apele de suprafaţă.
- Deşeuri din industria energetică şi metalurgică – pot fi zguri, nămoluri, prafuri şi cenuşi.
- Deşeuri industriale - provin în general din industria prelucrătoare (textilă, a lemnului, alimentară)
şi în special din prelucrarea metalelor.
- Deşeuri din construcţii.
- Deşeuri stradale – sunt reprezentate de hârtie, plastic, resturi ceramice şi sticle, moloz, resturi
alimentare, resturi vegetale, metale şi praf.
- Deşeuri menajere – sunt reziduurile solide colectate de la locuinţele populaţiei şi sunt reprezentate
prin: hârtie, plastic, material textil, ceramică, metal, sticlă, ambalaje, diverse substanţe chimice,
baterii, anvelope, uleiuri şi nu în ultimul rând resturi alimentare.
- Deşeuri agricole – sunt constituite din resturi vegetale, iar din zootehnie rezultă mari cantităţi de
gunoi de grajd şi dejecţii animaliere.
- Deşeuri periculoase – provin în cea mai mare parte din industria chimică, industria metalurgică,
din rafinării, ateliere auto şi staţii de benzină.
- Deşeuri radioactive – sunt rezultate din activităţi industriale, medicale şi de cercetare.
9.2 Gestiunea deșeurilor
Aceste deşeuri rezultă din activitatea casnică, resturile provenite din magazine, hoteluri,
cantine, unităţi de alimentaţie publică, instituţii de învăţământ şi alte instituţii publice în care
activitatea sau prezenţa oamenilor poate produce reziduuri similare reziduurilor din gospodărie.
Cantitatea de deşeuri menajere diferă mult de la o ţară la alta:
- Elveţia – 450 kg/locuitor; - Anglia – 760 kg/locuitor;
- India – 1060 kg/locuitor; - Brazilia – 640 kg/locuitor;
- Ungaria – 600 kg/locuitor; - Franţa – 800 kg/locuitor;
- SUA – 930 kg/locuitor; - România – 985 kg/locuitor;

54
 În România, în multe zone din ţară, oamenii aruncă gunoiul în zone neamenajate din care
acestea pot ajunge foarte uşor în apa râurilor. Aceste zone devin uşor focare de infecţie, iar câinii
vagabonzi, ciorile, şobolanii pot purta diverse boli înspre localităţi. Frumuseţea peisajului românesc
(munţi, păduri, ape ş.a.) este umbrită, în cea mai mare parte, de PET-uri, cârpe, sticle, borcane,
pungi care sunt prezente peste tot.
Cele mai multe deşeuri se descompun foarte greu. Astfel, o sticlă de sticlă se descompune în
decursul a circa 4000 ani, hârtia în 5 ani, un PET (sticlă de plastic) în circa 700 de ani.
9.2.1 Depozitarea deșeurilor
Depozitarea deșeurilor se poate face în depozite neamenajate sau în depozite moderne (fig.
14).
A. Depozitele de deşeuri (gropile de gunoi) neamenajate au un impact negativ asupra
omului şi mediului prin:
- modificări de peisaj şi disconfort vizual;
- poluarea aerului;
- poluarea apelor de suprafaţă;
- modificări ale fertilităţii solurilor şi ale compoziţiei biocenozelor pe terenurile învecinate;
- poluarea aerului cu mirosuri neplăcute şi cu suspensii antrenate de vânt.
În România, aceste rampe de gunoi trebuie închise şi acoperite cu un strat de pământ. În
momentul de faţă există circa 2.300 de gropi de gunoi, din care 50 municipale, care nu respectă
normele europene în domeniu.
B. În depozitele moderne, deşeurile sunt compactate, pentru a le mări densitatea şi
stabilitatea, şi acoperite cu folii de polietilenă şi cu pământ.
Pentru a împiedica levigatul să se infiltreze în sol, rampele moderne sunt prevăzute cu
straturi izolante, care pot fi din argilă (lut) sau folii groase de material plastic, geomembrane sau
geotextile. Grosimea stratului de argilă trebuie să fie mai mare de 1 m pentru deşeuri inerte sau
nepericuloase şi mai mare de 5 m pentru deşeuri periculoase.
9.2.2 Metode de tratare a deșeurilor
Principalele metode de tratare a deşeurilor sunt: incinerarea, recuperarea și compostarea.
a. Incinerarea deşeurilor este o metodă de eliminare a deşeurilor prin arderea lor. În urma
incinerării se obţin căldură, gaze, abur şi cenuşă. Incinerarea poate fi practicată în instalaţii mici,
individuale, sau la scară industrială. La nivel industrial este controversată, din cauza poluanţilor
gazoşi (în special dioxine) produşi prin ardere.

a. b.
Fig. 14 Rampă de gunoi neamenajată (a). Amenajarea unui depozit modern de deșeuri (b)
b. Recuperarea înseamnă extragerea din deşeuri a resurselor care pot fi refolosite.
Recuperarea poate fi făcută în principal prin:
- reciclare, adică prelucrarea anumitor deșeuri în vederea refolosirii lor ca materia primă sau
materiale înlocuitoare a materiilor prime primare. Exemplu: dozele de bere din aluminiu.

55
 - reutilizareadică recuperarea și reintroducerea în circuitul economic a unor materiale
refolosibile. Exemplu: sticla din sticlă.
- alte procese de extragere a materiilor prime auxiliare.
Avantajele reciclării
Reciclarea reduce cantitatea de deşeuri ce trebuie depozitată în gropi de gunoi sau
incinerată. Prin reciclarea unei tone de plastic se câştigă 6 metri cubi de spaţiu de depozitare la
groapa de gunoi.
Energia pe care o recuperăm când reciclăm un pahar de sticlă poate alimenta un bec pentru
patru ore. Reciclând o sticlă de plastic este economisită energie suficientă pentru funcţionarea unui
bec de 60W timp de 6 ore. Prin reciclarea unei tone de plastic se economisesc 1,8 tone de petrol.

Fig. 15 Simbolul internaţional al reciclării

Fig. 16 Recipiente pentru colectarea selectivă a deşeurilor

Fig. 17 Deşeuri de aluminiu şi materiale textile presate şi balotate

Reciclarea reduce semnificativ cantitatea de emisii de CO2 realizată prin extragerea şi
prelucrarea minereurilor.
Reciclarea ajută la conservarea resurselor naturale precum lemnul, apa şi minereurile.
Pentru o tonă de hârtie se taie 20 de copaci, şi se irosesc cantităţi importante de apă si alte resurse
naturale. În lume sunt reciclate numai 25% din cantităţile de hârtie existente. Reciclând numai
jumătate din hârtia folosită astăzi în lume se poate acoperi aproape 75% din necesarul de hârtie
nouă salvând, în acelaşi timp, 4 milioane hectare de pădure. Atunci când putrezește, hârtia emite
metan, gaz cu efect de seră, responsabil pentru încălzirea globală. Pentru extragerea bauxitei,

56
folosită la fabricarea aluminiului, sunt utilizate substanțe chimice care otrăvesc solul și apa. Fiecare
tonă de aluminiu produs lasă în urma sa o tonă de noroi caustic, rezultat din extragerea bauxitei.
Reciclarea poate asigura confortul vizual al oamenilor şi măreşte atractivitatea zonelor cu
potenţial turistic, prin păstrarea naturaleţei peisajului.
Prin reciclare se foloseşte cu:
- 95% mai puţină energie pentru reciclarea aluminiului faţă de cea necesară producerii din
materii prime
- 60% în cazul oţelului
- 40% în cazul hârtiei
- 70% pentru plastic
- 40% pentru sticlă).
Simbolul internaţional al reciclării este prezentat în fig. 15.
Sunt oraşe în SUA în care rata de reciclare ajunge la 44% (Los Angeles), 47% (Chicago) sau
chiar 60% (Seattle şi Minneapolis). În ultimul deceniu au fost puse la punct tehnologii de reciclare
pentru majoritatea componentelor gunoiului menajer. Astfel, Germania a ajuns să producă 72% din
hârtie din fibre reciclate. La sticlă, aluminiu şi plastic, ratele de reciclare pot fi chiar mai mari.
În anul 2007, România se situa pe penultimul loc în UE la capitolul reciclare a deşeurilor
municipale, cu doar 1% deşeuri reciclate. Restul, de 99% este aruncat la groapa de gunoi. 
Colectarea selectivă a deşeurilor.
Faţă de alte metode ecologice, reciclarea presupune cel mai mic efort din partea
consumatorilor. Aceştia trebuie să sorteze doar deşeurile menajere înainte de a le arunca
în containere separate pe tipul de deşeu acceptat (plastic, sticlă, hârtie etc.) – fig. 16. Deci, pentru
consumatorul de rând reciclarea presupune doar puţină atenţie la sortarea deşeurilor.
În depozite, recuperarea începe cu sortarea materialelor, prin intermediul diferitelor utilaje.
Deşeurile sortate şi purificare sunt balotate în prese, fiind gata de livrare spre beneficiar (fig. 17).
Dacă deşeurile amestecate conţin componente biologice, acestea pot fi prelucrate biologic,
însă trebuie separate dinainte pe cât posibil celelalte materiale recuperabile.
c. Compostare.
Deşeurile organice, cum ar fi resturile de vegetale, resturile alimentare şi hârtia, pot fi
valorificate prin compostare, care implică un proces de descompunere a materiei organice.
Rezultatul este compostul care se poate folosi ca îngrăşământ agricol. În timpul compostării se
produce biogaz cu un mare conţinut de metan care poate fi folosit ca atare, de exemplu la aragazuri,
sau în termocentrale la producerea curentului electric.
Compostarea poate fi efectuată atât în mici instalaţii individuale din gospodării, cât şi în
mari instalaţii industriale (ex. staţii de epurare). Ea poate avea loc atât prin fermentare aerobă, cât şi
anaerobă.
Capitolul 10
BIODIVERSITATEA ŞI CONSERVAREA BIODIVERSITĂŢII
Comunităţile biologice, dezvoltate in milioane de ani, au început să fie distruse de
activităţile oamenilor. Un număr mare de specii suferă un declin rapid, unele fiind aproape de
punctul de unde începe extincţialor, ca rezultat al vânării excesive, distrugerii habitatelor, atacului
sălbatic al prădătorilor sau competitorilor introduşi de către om. Principalul inamic al biodiversităţii
este sărăcia iar protecţia acesteia trece, in mod obligatoriu, prin ameliorarea bunăstării umanităţii şi
lupta împotriva subdezvoltării .
Diversitatea biologică este definită ca fiind abundenţa de entităţi vii pe Pământ,
reprezentată de milioane de plante, animale şi microorganisme, genele pe care acestea le conţin,
complexitatea ecosistemelor pe care le formează în mediul biologic.
10.1 Biodiversitatea – o problemă globală
Conservarea diversităţii biologice nu studiază doar specii şi habitate, ci şi eficacitatea unor

57
măsuri active de protecţie. Conservaţioniştii includ în studiile lor şi aspecte sociale, economice,
politice şi etice. Conservaţioniştii nu lucrează numai în plan ştiinţific, ci şi în plan politic şi
educaţional, implicând oficialităţile locale, guvernamentale şi comunităţile locale în planurile de
protecţie.
În anul 1992, la Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare (CNUE) s-a adoptat
Convenţia asupra Diversităţii Biologice (CBO), semnată de 168 de state.
Dispariția speciilor este un proces natural însă aceastadevine periculoasă atunci când rata de
extincţie este mai mare decât rata speciaţiei.
Multe resurse naturale precum aerul, apele, solul, speciile rare, peisajele deosebite sunt
considerate a fi resurse comunecare sunt bunul întregii societăţi. Aceste resurse nu sunt întotdeauna
asociate cu o valoare monetară. Oamenii, industriile, utilizează şi degradează aceste resurse fără a
plăti decât simbolic sau deseori fără a plăti nimic, situatie descrisă ca tragedia bunului comun. In
sistemele ecologiste de evaluare (economie ecologică) utilizarea acestor resurse comune este
inclusă ca parte internă a afacerii şi intră în costul de producţie al produsului.
Atunci când oamenii şi organizaţiile vor plăti pentru acţiunile lor se va diminua şi
degradarea mediului. astfel că industriile vor avea politici de supraveghere mai severe şi vor fi mai
precaute cu mediul.
10.2 Valoarea biodiversităţii
A. Valori economice directe
1. Valori utilizate pentru consum
Valorile utilizate pentru consum pot fi atribuite bunurilor care sunt consumate local şi care
nu apar pe pieţele naţionale şi internationale. Oamenii care trăiesc aproape de terenurile productive
utilizează adesea o parte considerabilă a bunurilor produse pentru consumul propriu. În cazul în
care populaţia din mediul rural nu este capabilă să obţină aceste produse (ex. vânatul, combustibilul
lemnos), ca urmare a efectelor degradării mediului, supraexploatării resurselor naturale sau datorită
instituirii ariilor protejate, standardul de viaţă va fi în scădere, fapt ce poate merge până la punctul
in care devine imposibilă supravieţuirea şi este necesară migrarea spre centrele urbane.
2. Valoarea de utilizare a produselor
Valoarea de utilizare a produselor este valoarea directă atribuită produselor care sunt
recoltate din mediul sălbatic şi vândute pe pieţele comerciale naţionale sau internaţionale.
In prezent, lemnul este cel mai important produs obţinut din mediul natural, cu o valoare
circulantă în comerţul internaţional de peste 120 miliarde USD an. Productia de lemn este exportată
în proporţie tot mai mare din multe ţări tropicale, care obţin astfel valută pentru industrializare sau
plata datoriilor. Produsele nelemnoase din pădure, incluzând vânatul, fructele, latex-ul, răşinile,
plantele medicinale au de asemenea o valoare productivă foarte mare. De exemplu, produsele
nelemnoase exportate de India reprezintă 63% din totalul exporturilor forestiere Valoarea
produselor nelemnoase împreună cu valoarea lemnului aduce o puternică justificare economică
pentru menţinerea ecosistemelor forestiere în bune condiţii.
Beneficii enorme obţinute din comerţul ilegal „de viaţă sălbatică”, precum şi ingeniozitatea
reţelelor fac dificile controlul şi stoparea acestei activităţi. De exemplu, un cimpanzeu este plătit
braconierilor cu aproximativ 70 USD şi se vinde beneficiarului cu circa 7.500 USD.
Cea mai importantă valoare de utilizare pentru multe specii constă în capacitatea lor de a
produce noi materii prime pentru industrie şi de a îmbunătăţi genetic culturile agricole.
Populaţiile sălbatice produc sursa de material genetic care le poate redresa genetic pe cele
domestice. In cazul plantelor cultivate, speciile sălbatice pot produce gene care conferă rezistenta la
boli sau determină creşterea producţiei. Continua ameliorare genetică a plantelor cultivate este
necesară nu numai pentru creşterea producţiei dar şi ca protecţie împotriva insectelorrezistente la
pesticide, virulenţei unor fungi, bacterii sau viruşi necunoscuti. Pierderea plantelor cultivate poate fi
adeseori legată direct de variabilitatea genetică redusă. Astfel, În Irlanda, în anul 1846, cartofii au
fost distruşi aproape în totalitate. Consecinţele acestei vulnerabilităţi genetice ridicate s-au

58
concretizat prin moartea a peste 1,5 milioane de irlandezi şi cu migrarea altor 2-3 milioane în alte
ţări, cartoful fiind un aliment de bază. În anul 1922 cartoful a fost aproape decimat în fosta URSS.
Exemplele pot continua.
Speciile sălbatice pot fi adesea utilizate ca agenţi biologici de control. Exemplu: viermele
alb al maniocului a fost introdus accidental în Africa unde a produs pagube de circa 2 miliarde de
USD/an reducând substanţial hrana a peste 200 de milioane de africani. După cercetări intense,
entomologii au descoperit o viespe din Paraguai, necunoscută iniţial ca parazit al viermelui alb al
maniocului. Un program de creştere şi introducere a 250 000 de viespi în Africa a condus la
controlul dezvoltării viermelui şi reducerea a 95% din pierderile de manioc.
Lumea naturală este şi o importantăsursă de materii prime în industria farmaceutică. Mai
mult de 75% din primele 150 de medicamente prescrise curent in S.U.A. sunt derivate din plante,
animale, fungi, bacterii. Două medicamente obţinute dintr-un melc de mare din Madagascar s-au
dovedit a fi eficiente in tratarea leucemiilor şi a altor boli de sânge. Aceste tratamente au crescut
rata de supravieţuire a copiilor cu leucemie de la 10% la 90%.
Comunităţile biologice ale lumii sunt în continuare cercetate pentru a se descoperi noi
plante, animale, fungi şi microorganisme care pot fi utilizate in lupta oamenilor cu boli precum
cancerul sau SIDA.
B. Valori economice indirecte
Comunităţile biologice produc o mare varietate de servicii de mediu care nu sunt consumate
prin utilizare. Ele previn inundaţiile şi eroziunea solurilor, purifică apele, ameliorarea climatului, şi
creează locuri pentru recreere şi studiere a naturii.
C. Valori opţionale
Valoarea optională a speciilor constă în potenţialul de a produce un beneficiu economic
societăţii umane în viitor. Continua schimbare a societăţii umane generează necesităţi, deci trebuie
să existe metode care să le satisfacă. Adesea solutia problemei este un animal sau o plantă
necunoscută anterior. Căutarea de produse naturale noi este foarte extinsă. Entomologii caută
insecte utilizabile ca agenţi biologici de control, microbiologii caută bacterii care să asiste procesele
biochimice industriale, zoologii caută sa identifice specii ce pot produce proteine animale mai
eficiente etc. Posibila valoare economică a speciilor este greu de precizat deoarece este bazată pe
produse sau procese neimaginabile încă.
Agenţiile de asigurări medicale şi companiile farmaceutice sunt angajate în eforturi mari de
colectare şi prelucrare a unor plante pentru a exploata capacitatea lor de a lupta cu diverse maladii.
Descoperirea unui agent anticancer în tisa pacifică (Taxus brevifolia) un arbore specific pădurilor
seculare nord-americane, este unul din rezultatele recente ale acestor căutări. O altă specie cu
valoare în producerea unor medicamente este arborele Ginkgo biloba care mai vegetează spontan
doar în câteva localitati izolate din China. In decursul ultimilor 20 de ani, o industrie de 500
milioane de USD/an a fost dezvoltată in jurul plantatiilor de ginkgo. De asemenea s-au dezvoltat
linii tehnologice în fabricile de medicamente din Europa şi Asia, care extrag din frunze un complex
extrem de util în tratarea problemele de circulatie, accidente cerebrale, pierderea memoriei.
Unele specii sunt evaluate aparent ca neavând valoare economică considerabilă. Dacă doar
una din aceste specii devine extinctă înainte de descoperirea ei va fi o pierdere iremediabilă pentru
economia globală, chiar şi în cazul în care majoritatea celorlalte specii vor fi prezervate.
Diversitatea speciilor poate fi comparată cu un manual care ne explică cum ar fi posibilă menţinerea
Pământului în viaţă. Pierderea unor specii este echivalentul ruperii anumitor pagini din acest
manual; dacă informaţiile din paginile pierdute vor fi necesare pentru a ne salva pe noi sau o altă
specie vom constata prea târziu că informaţiile dispărute sunt de neînlocuit. Niciodată nu vom face
prea mult pentru a salva specii sau ecosisteme, niciodată nu putem spune că o specie este
importantă sau nu. Practic nu avem cum să ne dăm seama de dimensiunea dezastrului pe care îl
poate declanşa pierderea unei specii.

59
 10.3 Tipuri de diversitate și amenințări pentru biodiversitate
Tipuri de diversitate biologică
Nivelurile la care este şi trebuie abordată diversitatea sunt sunt următoarele:
A. Diversitatea genetică (intraspecifică) reprezintă variabilitatea genotipurilor şi
genofondului din interiorul populaţiilor unei specii, pe întregul său areal de răspândire Omul este şi
un creator de biodiverstiate, nu numai un factor de erodare a acesteia. De-a lungul timpului, cel mai
adesea prin metode empirice, comunităţile umane au obţinut un număr impresionant de soiuri
tradiţionale sau locale, precum şi de rase;
B. Diversitatea specifică (interspecifică) cuprinde totalitatea speciilor aflate într-un anumit
biotop, o anumită regiune, ţară ş.a.m.d, privite şi prin prisma importanţei biogeografice, a
efectivelor populaţiilor si a suprafeţelor ocupate de acestea. Mulţi autori apreciază că noi cunoaştem
aproximativ 13% din biodiversitatea Terrei. Numărul probabil de specii pe Glob este de circa
13.600.000 iar numărul de specii descrise de circa 1.800.000. Dispariţiasau extincţia speciilor şi
grupelor de organisme este un proces mult discutat în ultima jumătate de secol.Caracterul acestui
proces este alarmant întrucât, de la o rată naturală a extincţiilor de o specie/4 ani s-a ajuns una-două
specii/ zi. Cauzele principale constau, în esenţă, în supraexploatarea speciilor, supraexploatarea şi
deteriorarea habitatelor şi în explozia procesului de poluare artificială, cu toate efectele sale asupra
organismelor şi asupra climatului general.
C. Diversitatea ecologică (a ecosistemelor) priveşte mozaicul realizat de diversele
comunităţi de organisme, integrate într-un anumit biotop, dar şi complexul de relaţii funcţionale
care guvernează ecosistemele prezente. Acest tip de biodiversitate este, în mod cert, cel mai puţin
studiat, întrucât el nu priveşte numai tipul de ecosistem şi structura sa specifică, ci mai ales bogăţia
şi lungimea lanţurilor şi reţelelor trofice, modul în care se realizează circulaţia materiei şi energiei,
precum şi evaluarea capacităţii de producţie şi de suport a fiecărui tip de ecosistem în parte. Cauza
acestei situaţii este reprezentată de complexitatea unor astfel de cercetări.
D. Diversitatea culturalăse consideră cătoate practicile, tradiţiile şi creaţiile umane, care au
ca obiect ori ca bază de inspiraţie componente ale viului, în toată complexitatea sa. Prin aceste
practici şi tradiţii, omul a reuşit să creeze biodiversitate (specii hibride, varietăţi, soiuri şi rase) ori
să conserve anumite fragmente din ecosistemele apropiate sufletului unei anumite
comunităţi umane şi într-o anumită perioadă a dezvoltării societăţii. In toate regiunile Globului, de-
a lungul secolelor, populaţia umană şi-a construit aşezări şi şi-a dezvoltat un anumit sistem agro-
silvo-pastoral care a ajuns la un anumit echilibru cu ambianţa ecologică în care se practica. În
acelaşi timp, s-au consolidat o serie de tradiţii populare, de ritualuri păgâne sau creştine, multe
având ca „actori” elemente din mediul înconjurător. De la aceste practici s-au dezvoltat şi atitudini
(protective ori distructive) faţă de ambianţa ecologică. Eliminarea acestor practici şi tradiţii a dus şi
duce, implicit, la dispariţia factorilor care au menţinut o anumită specie, un anumit tip de habitat în
spaţiul comunităţii respective.
Pentru conservarea primelor trei categorii de biodiversitate, asocierea şi utilizarea unora
dintre aceste tradiţii culturale reprezintă una dintre modalităţile cele mai sigure şi mai
economicoase. Multe dintre eşecurile ecologice au la bază tocmai schimbarea unor tradiţii seculare
cu tehnologii importate, străine populaţiei băştinaşe (agricultura intensivă în regiunile tropicale este
unul din exemplele tipice în acest sens).
Amenințări pentru diversitatea biologică
Au fost identificate șapte pericole majore pentru diversitatea biologică care decurg, în
principal, din creșterea exponențială a populației umane care implică accelerarea utilizării
resurselor naturale. Amenințările de natură antropică acționează la scară mare și cu o rapiditate care
depășește capacitatea de adaptare a speciilor. Acțiunea lor poate fi cumulată sau chiar sinergică.
Aceste pericole se referă la: distrugerea, fragmentarea și degradarea habitatelor, schimbările
climatice globale, supraexploatarea, speciile invazive și diversificarea maladiilor.

60
 10.4 Conservarea biodiversităţii
A. Consideraţii generale
Astăzi circa 1,3 miliarde de oameni trăiesc într-o sărăcie absolută, 40 de milioane mor anual
de boli cauzate de foame, despăduririle au un ritm mediu anual de circa 2%, urbanizarea a reunit
deja 50% din populaţia Terrei, iar 5-14% dintre speciile diverselor grupe de organisme sunt puternic
ameninţate etc. Problema apei devine una globală. Unii specialişti sunt de părere că „Omenirea va
muri de sete înainte să moară de foame”. Afirmaţia se bazează pe faptul că, în deceniul trecut, peste
1 miliard de oameni nu aveau acces la apă potabilă, iar circa 10 milioane mureau anual din cauza
bolilor generate de lipsa acesteia.
În aceste condiţii este necesară folosirea oricăror modalităţi care ar fi în măsură să asigure
conservarea biodiversităţii în ansamblul ei ori a unor specii puternic ameninţate cu dispariţia, pentru
că noi nu putem prevedea care specie este cheie într-un ecosistem.
Conservarea biodiversității se poate face in situ și ex situ.
B. Conservarea „in situ”
Singura posibilitate reală de a proteja speciile periclitate cu dispariţia rămâne încercarea de a
conserva comunităţile biologice şi ecosistemele din care fac parte. Conservarea „in situ”rămâne,
aşadar, soluţia optimă, ideală pentru strategia conservativă.
a. Lista roșie a speciilor
Multă vreme, naturaliştii au luat în considerare acele specii care erau rare, ori prezentau o
valoare biogeografică deosebită, chiar şi una sentimentală. Aşa s-au declarat „monumente ale
naturii, aşa s-au constituit rezervaţiile ştiinţifice şi naturale şi, tot aşa, s-au elaborat primele „liste
roşii” sau „cărţi roşii”. Aceste liste includ specii vegetale şi animale care sunt în pericol și care
necesită o protecţie strictă.
b. Categorii de arii protejate
Pentru conservarea speciilor sălbatice, crearea prin acte normative a ariilor naturale
protejate constituie primul pas în protecția eficientă a comunităților biologice din care fac parte.
Conservarea in situ are marele avantaj că speciile își continuă evoluția sub presiunea bolilor,
dăunătorilor, secetei, poluanților, concurenței intra- și interspecifice și a altor factori de stres din
zona respectivă. Există mai multe clasificări ale ariilor naturale protejate însă, în acest curs, ne vom
limita la enumerarea câtorva categorii: parcuri naționale, monumente ale naturii, parcuri naturale,
rezervații ale biosferei etc.
La nivelul Uniunii Europene s-a organizat rețeaua ecologică de arii protejate Natura 2000
menită să eficientizeze acțiunile de protecție a habitatelor și a speciilor de interes comunitar.
C. Conservarea „ex situ”
Deși conservarea in situ rămâne cea mai bună strategie de protejare a biodiversității pe
termen lung, pentru multe specii rare această soluție nu este viabilă. Dacă o populație este prea mică
și există riscul de extincție, atunci singura cale de prevenire a acestui fenomen rămâne menținerea
indivizilor în condiții artificiale, sub controlul oamenilor, denumită prezervare<<ex situ>>sau <<off
site>>. Numeroase specii de animale extincte în sălbăticie supraviețuiesc în captivitate.
Arca lui Noe a devenit o metaforă pentru protecția ex situ, sugerând că multe specii nu ar
exista astăzi dacă nu ar fi fost luate din sălbăticie și menținute în captivitate.
Conservarea ex situ se poate face în grădini zoologice, fonduri de vânătoare, acvarii și centre
de creștere în captivitate pentru animale, respectiv grădini botanice, parcuri dendrologice și bănci
de gene pentru plante.
Băncile de gene reunesc seminţe de fructe, culturi in vitro şi embrioni care, după o corectă
identificare şi codificare sunt păstrate în condiţii de temperaturi scăzute (criostocare), fiind necesară
o reînnoire a materialului biologic după un anumit timp.
Grădiniile botanice şi grădiniile zoologice sunt şi vor rămâne importante instituţii de
conservare ex situ a biodiversităţii, rol care va deveni, în viitor unul la fel de important ca şi cel
educaţional.

61
 Capitolul 11
AGROBIODIVERSITATEA ŞI CONSERVAREA RESURSELOR
GENETICE VEGETALE ȘI ANIMALE
Conservarea biodiversităţii în peisajul agricol este o adevărată provocare pentru această
perioadă istorică a umanităţii, provocare ce rezultă din necesitatea înţelegerii funcţiilor combinate
ale agrobiodiversităţii – ecologice şi sociale – a contribuţiilor pe care le are, atât pentru ecosistem,
cât şi pentru societate.
Una dintre cele mai grave consecinţe ale activităţilor antropice nesăbuite este extincţia a
numeroase specii. Dacă în mod natural o specie dispare la patru ani, în cea de-a doua jumătate a
secolului XX au început să dispară 1-2 specii pe zi. Se apreciază că sunt cunoscute şi descrise
aproximativ 13% din totalul speciilor de vieţuitoare de pe Pământ. Aşadar, dispar specii înainte de a
fi cunoscute, iar pe termen lung nu se poate şti care specie este mai importantă și care specie poate
deveni salvatoare pentru omenire. Această situaţie alarmantă a mobilizat lumea ştiinţifică
internaţională care a reuşit să determine Organizaţia Naţiunilor Unite la Rio de Janeiro (1992), în
aşa numitul Summit al Pământului, să adopte Convenţia asupra biodiversităţii (CBD). Acest
document a stat şi la temelia acţiunilor de conservare a biodiversităţii agricole, unde situaţia este cel
puţin la fel de gravă ca şi în habitatele naturale. În articolul 2 al CBD, speciile domesticite şi
speciile cultivate sunt recunoscute ca o componentă importantă a diversităţii biologice globale.
A. Centre de domesticire a plantelor şi animalelor
Conform clasificării propuse de Cox şi Atkins (1979)există 12 mari regiuni din care provin
principalele plante de cultură (fig. 19).
Aceste regiuni adăpostesc şi cea mai mare variabilitate genetică a speciilor spontane
parentale, fapt ce impune măsuri deosebite de conservare a acestor rezerve de germoplasmă.
Această diversitate genetică este extrem de importantă pentru obţinerea de noi soiuri şi rase pentru
agricultură mai productive şi mai rezistente la actualele schimbări climatice, la secetă, salinizare etc.
B. Definiția și funcțiile agrobiodiversității
Agricultura intensivă, bazată pe inputuri energetice mari (îngrășăminte chimice, pesticide,
combustibili fosili), este în continuă expansiune. Până în 2050 se preconizează ca populația
Globului să ajungă la circa 10 miliarde de locuitori, ceea ce înseamnă dublarea producției agricole
pentru satisfacerea necesarului de hrană. Atât intensivizarea agriculturii, cât și explozia demografică
vor conduce la creșterea amprentei ecologice umane pe Terra care acoperă deja 80% din suprafața
terestră.
În prezent, creșterea producției agricole se bazează, în principal, pe utilizarea masivă a
chimicalelor pentru fertilizare și pentru combaterea paraziților, pe folosirea combustibililor fosili, a
irigațiilor, a soiurilor moderne de mare productivitate. Extinderea acestor tehnologii agricole se
explică și prin faptul că sunt mult mai simple și mai ușor de gestionat. Pe termen lung, agricultura
industrială înseamnă însă poluarea mediului ambiant, șubrezirea stării de sănătate a societății umane
și pierderea ireversibilă a diversității agricole.
În multe țări în curs de dezvoltare, soiurile tradiționale continuă să asigure o bună parte din
producția agricolă, chiar și după apariția soiurilor moderne. Explicația constă în faptul că, soiurile
vechi și varietățile locale au un randament mai bun, stabilitate mai mare, rezistență ridicată la
factorii de stres biotic și abiotic, iar necesarul de inputuri energetice este mult mai scăzut.
De exemplu, în Nepal, în zonele agricole deluroase ale țării, la altitudini mai mari, sunt
utilizate soiuri locale tradiționale de orez (Oryza sativa L.) în proporție de 80%, deoarece soiurile
moderne nu dau rezultate. La aceasta se adaugă și susținerea guvernamentală de care se bucură
conservarea on farm a agrobiodiversității.
Agrobiodiversitatea se referă la varietatea și variabilitatea organismelor vii care contribuie la
producția de alimente din agricultură și cunoștințele legate de acestea. În sens larg,

62
agrobiodiversitatea cuprinde toate organismele care apar în peisajele agricole și are două
componente:
- agrobiodiversitatea planificată formată din plantele de cultură și animalele domestice
alese de agricultor și
- agrobiodiversitatea asociată care include: microflora și microfauna solului, buruieni,
paraziți fitofagi, entomofauna utilă, erbivore, carnivore etc.

Fig. 19 Arealele de origine ale principalelor specii cultivate

Echilibrul dintre cele două componente ale agroecosistemului este menținut printr-o
gestionare eficientă făcută de către om.
Agrobiodiversitatea poate să îmbunătățească funcționarea ecosistemelor prin introducerea
de genotipuri cu randament mai mare sau cu rezistență la boli și dăunători, prin utilizarea culturilor
de acoperire și intercalate și a plantelor fixatoare de azot, prin folosirea paraziților și prădătorilor
naturali.
Agrobiodiversitatea ridicată, menținută și valorificată corespunzător, poate să aducă
numeroase avantaje atât fermierului, cât și mediului ambiant. Aceste avantaje se referă la: controlul
dăunătorilor, polenizare, fertilitatea solului, protecţia cursurilor de apă, protecția solului împotriva
eroziunii, eliminarea excesului de nutrienți, conservarea habitatelor sălbatice din vecinătatea
fermelor etc. De aceea, în Europa, sunt oferite tot mai multe facilități agricultorilor dispuși să
schimbe practicile agricole în sensul conservării agrobiodiversității și a sporirii beneficiilor pentru
mediu.
C. Valorile agrobiodiversității
Evaluarea valorilor agrobiodiversității este o operațiune extrem de complexă și de dificilă,
întrucât nu s-au pus la punct metode și tehnici de cuantificare a serviciilor aduse societății de către
agrobiodiversitate. De exemplu, coridoarele forestiere din jurul agroecosistemelor îmbunătățesc
calitatea apei pentru irigat, reduc procesul de eroziune a solului și de depunere a sedimentelor,
ameliorează climatul local. Cu toate avantajele pe termen scurt și lung, nu a fost stabilită valoarea
monetară a acestor beneficii.
Ca și diversitatea biologică în general, agrobiodiversitatea are valoare economică, opțională
și existențială.

63
 a. Valoarea economică a agrobiodiversității este directă și indirectă.

a1. Valoarea directă se referă la valoarea de consum și valoarea de piață a materiilor prime
obținute pentru producția alimentară, producția de fibre și cea a biocombustibililor.
Valoarea de consum include produsele obținute și folosite pentru consum propriu, iar
valoarea de piațăcuprinde gama produselor obținute din agroecosisteme și vândute pe piețe.
a2. Valoarea indirectă. Sistemele agricole bazate pe agrobiodiversitate bogatăînseamnă o mai
bună gestionare a terenurilor, apă freatică nepoluată, alimente mai sănătoase etc.
b. Valoarea opțională a agrobiodiversității se referă la potențialul speciilor destinate
producției agricole, soiurilor, varietăților locale, raselor, hibrizilor ș.a. de a produce beneficii
societății umane în viitor. De exemplu, băncile de gene sunt instituții specializate în conservarea
resurselor genetice vegetale.
c. Valoarea existențială înglobează valori estetice, etice, emoționale și spirituale ale
agrobiodiversității.
Diversitatea agricolă bogată are cea mai bună compatibilitate cu sistemele ecologice de
cultură, unde sunt elaborate strategii pentru creșterea productivității agricole în paralel cu protejarea
biodiversității sălbatice utile.
Creșterea eficienței agrobiodiversității presupune o intensificare a cercetărilor
interdisciplinare (biologice, fizice, chimice, agronomice, sociale etc.) și ale celor participative
(cercetările în care oamenii de știință lucrează împreună cu agricultorii) care să integreze creșterea
productivității agricole, bunăstarea oamenilor și reziliența ecosistemelor.
Când agricultorii sunt organizați în grupuri și rețele bine conectate au posibilitatea să-și
îmbine cunoștințele, să-și planifice activitățile de conservare, să-și stabilească obiectivele și să
acționeze în sensul realizării lor. În conservarea agrobiodiversității un accent deosebit se pune pe
combinarea capitalului social (relații de încredere reciprocă, schimburi de informații și material
biologic, norme comune, conectare la grupuri și rețele) cu cel natural.
Se impune stimularea financiară a fermierilor care practică sisteme de producție ce vizează
menținerea agrobiodiversității. Aceste fonduri pot veni de la diverse organizații interesate din afara
agriculturii care beneficiază de serviciile ecologice aduse de agricultura ecologică: ONG-uri
(organizații non-guvernamentale), agenții de mediu, industria turistică, organizații de pescari etc.
D. Importanța și conservarea resurselor genetice animale
Prin resurse genetice animale sau zoogenetice înțelegem totalitatea speciilor, raselor și
liniilor de animale de interes economic, științific și cultural pentru prezent și viitor. Cele mai
comune specii de animale reprezentate de sectorul agricol sunt ovinele, caprinele, bovinele,
cabalinele, porcinele și păsările, urmate de cămile, măgari, elefanți, reni și diferite specii de
rozătoare.
Istoria civilizației este asociată îndeaproape cu animalele domestice. Domesticirea câtorva
specii de mamifere mari și păsări, în urmă cu aproximativ 12.000 de ani, a permis îmbunătățirea
calității vieții oamenilor.
Animalele domestice mari au făcut posibilă trecerea de la vânat, cules și practicarea unei
agriculturi itinerante, la un mod de viață mai stabil.
Majoritatea animalelor au fost domesticite în Europa și Asia și foarte puține în America de
Sud și Africa. Studiile efectuate de Scherf (2000) arată că, pe parcursul celor 12.000 de ani de când
au fost domesticite primele animale, s-au obținut aproximativ 6.379 de rase, aparținând la 30 de
specii.
Similar cu varietățile locale de plante, rasele locale de animale domestice sunt adaptate la
cele mai diverse condiții: secetă, umiditate, frig, paraziți etc. În plus, rasele de animale reflectă
identitatea culturală şi istorică a comunităţilor care le-au dezvoltat şi constituie o parte integrantă a
vieții şi tradiţiilor multor societăţi. 

64
 Zonele cu extreme climatice au dat naştere la rase adaptate condiţiilor respective. Aceste
rase au evoluat în medii speciale şi deţin o zestre genetică specială asociată cu anumite practici de
creştere şi cunoştinţe locale.
Odată cu apariția agriculturii industrializate însă, rasele indigene au început să dispară, în
favoarea celor moderne, cu productivitate mare dar cu plasticitate ecologică scăzută. În ultimul
secol, numai în Europa și Caucaz au dispărut 481 de rase locale de mamifere și 39 de rase locale de
păsări. Circa 35% din rasele de mamifere și 63% din cele de păsări sunt în pericol de extincție. Se
estimează că, ritmul de dispariție a raselor de animale este de una pe săptămână. Având în vedere că
nu toate rasele au fost înregistrate, este posibil ca rata de extincție să fie chiar mai mare.
În condițiile schimbărilor climatice globale, a creșterii rezistenței agenților patogeni și a
dăunătorilor la chimicale, a frecvenței tot mai ridicate a epidemiilor, a poluării tot mai accentuate,
reducerea diversității geneticeanimale poate să compromită durabilitatea producției zootehnice.
Rasele locale, adaptate la condițiile locale, sunt adesea cele mai potrivite pentru a oferi
servicii mediului ambiant, precum gestionarea peisajelor, inclusiv menținerea și stimularea unui
anumit tip de vegetație, păstrarea habitatelor coridor de trecere a animalelor sălbatice. Dacă sunt
promovate și valorificate corespunzător, rasele locale pot contribui la prosperitatea crescătorilor de
animale, chiar și în zonele sărace, prin turismul ecologic și cultural.
Conservarea resurselor genetice animale (in situ și ex situ) se referă la toate activitățile
umane, inclusiv strategii, planuri, politici și acțiuni menite să asigure menținerea diversității
resurselor genetice animale, atât pentru producția de alimente, prezentă și viitoare, cât și pentru
valorile ecologice și culturale ale acestora.
a. Conservarea in situ a resurselor zoogenetice se poate face prin continuarea creșterii
animalelor, de către deținătorii lor, în sistemele de producție originale. Din punctul de vedere al
prezervării, este cea mai eficientă metodă, deoarece rasele își pot continua astfel evoluția, sub
presiunea selecției naturale a factorilor de mediu și a selecției dirijate a crescătorilor de animale.
În ciuda liniilor directoare ale FAO, conservarea resurselor genetice animale se practică doar
în unele țări dezvoltate.
Argumentele conservării resurselor zoogenetice şi capacitatea de conservare variază de la o
regiune la alta. În societăţile occidentale, unde se acordă o importanță deosebită tradiţiilorşi
valorilor culturale se pot asigura măsuri eficiente de conservare a rasele rare, precum și identificarea
și promovarea unor nişe de piaţă pentru produsele animaliere. În schimb, în țările în curs de
dezvoltare, preocupările imediate sunt pentru securitatea alimentară şi pentru dezvoltare economică.
Declinul unei rase locale poate să fie determinat de mai mulți factori: schimbări
tehnologice, schimbarea politicilor în lanțurile alimentare, lipsa rentabilității economice,
modificarea politicilor naționale și internaționale cu privire la importul germoplasmei și a
produselor animaliere etc.
Protejarea raselor locale se poate face prin identificarea și promovarea unor produse de
calitate. Multe rase locale furnizează produse unice, de calitate superioară celor provenite de la
rasele comerciale. De regulă, rasele locale sunt asociate sistemelor de agricultură tradiționale și ele
au jucat adesea un rol important în viața socială și culturală a populației rurale, inclusiv în tradițiile
religioase, civice, folclorice, gastronomice și a produselor de artizanat. Aceste caracteristici ale
raselor locale pot constitui, astfel, o bază pentru diversificarea producției animale și pentru creșterea
rentabilității lor. În multe zone ale lumii, revenirea unei rase s-a făcut prin promovarea unor produse
foarte specializate, prin subvenții directe ale guvernelor și scutirea de impozite. De exemplu, un
succes deosebit s-a obținut în unele țări mediteraneene, unde diversitatea raselor de animale și a
sistemelor de producție sunt asociate cu o varietate foarte bogată de produse animaliere, preferințe
alimentare și tradiții culturale. Strategia este susținută de sistemele de certificare a produselor
agricole din cadrul Uniunii Europene: PDO (Protected Designation of Origin - Denumire de
origine protejată), PGI (Protected Geographical Indication - Indicaţie geografică protejată) și
TSG (Traditional Speciality Guaranteed - Specialitate tradiţională garantată). Scopul acestor

65
reglementări este de a proteja reputaţia produselor alimentare regionale şi de a elimina concurenţa
neloială şi înşelătoare a producătorilor și a comercianților. Numai produsele care îndeplinesc
criteriile geografice şi de calitate pot utiliza marca de protecție pentru care au fost omologate.
Produsele alimentare regionale provin, în special, din zone defavorizate sau rurale și prin
aceasta se asigură creșterea veniturilor producătorilor agricoli și menținerea populației în zonele
rurale. De asemenea, consumatorilor li se oferă informaţii clare şi succinte cu privire la originea
produsului.
Un exemplu sugestiv de conservare in situ a unei rase locale este cel al „oii sălbatice din
Norvegia” – o rămășiță a populațiilor ovine rămase de la vikingi. În anul 1995, în Norvegia mai
erau aproximativ 2.000 de exemplare, concentrate în vestul țării, rasa fiind serios amenințată cu
extincția. Un grup de crescători de ovine din regiunea Hordaland (Norvegia) a luat inițiativa
înființării unei asociații la nivel național, care număra 300 de membri, și a stabilit ca obiectiv
principal salvarea oii sălbatice norvegiene, prin dezvoltarea unei industrii de nișă bazate pe această
rasă. Pe parcursul unui deceniu, asociația a reușit să sensibilizeze publicul, să adapteze sistemele de
producție pentru rentabilizarea creșterii oii, să răspundă cerințelor pieței, să crească efectivele și să
salveze rasa de la dispariție.
Asociația a stabilit un set de standarde de producție pentru certificarea cărnii sub eticheta „oi
sălbatice”. Standardele impun mai multe informații și condiții: o scurtă descriere a rasei; practicarea
tehnicilor agricole tradiționale care au păstrat rasa în Norvegia secole de-a rândul; menținerea oilor
în aer liber pe tot parcursul anului, ele având acces doar la un șopron de protecție, dacă nu există
niciun adăpost natural disponibil; interzicerea utilizării furajelor concentrate. Carnea de oaie
sălbatică a fost salutată de către consumatori, fiind considerată foarte gustoasă și un produs de nișă
la modă. Un alt obiectiv al asociației a fost cel de conservare a peisajelor de coastă, cu elementele
culturale specifice zonei, din care fac parte și oile sălbatice la pășunat. Aceste ovine și habitatele lor
au devenit puncte de atracție deosebite pentru turiști. În anul 2003, după numai 8 ani de la inițiativa
refacerii populației sălbatice de ovine, numărul acestora a depășit 20.000. Deocamdată oaia
sălbatică este răspândită numai în vestul Norvegiei, dar există proiecte de extindere a rasei și în
regiunile de coastă din Europa Centrală și din nordul Norvegiei.
La nivelul Uniunii Europene sunt recunoscute 844 de produse tradiționale, din care: 459
produse cu denumire de origine protejată (DOP), 362 produse cu indicație geografică protejată
(IGP) și 20 de specialități tradiționale garantate (STG).
România a depus la UE, până în prezent, o listă cu 162 de produse tradiționale, care
cuprinde mai multe feluri de lapte (de Dorna, de Rarău, Cedra de Apuseni), iaurt (de Cedra,
Napoca), lapte bătut (de Harghita), caș (de Oaș și de Alba), brânză (de Moeciu, Nasal, de Mănăștur
și de Dorna), cașcaval (de Rucăr, de Dobrogea și de Rarău), salam (de Sibiu, de Nădlac), dar și
cârnații de Pleșcoi, magiunul natural de prune Topoloveni, etc. Printre produsele tradiționale
românești care ar putea deveni celebre pe piața unică europeană se mai numără pâinea ardelenească
cu cartofi, pita de Pecica, covrigii de Buzău, plăcinta dobrogeană, magiunul de Râureni, țuica de
Zetea și horinca de Maramureș. De asemenea, kürtőskalács, cu producători din Covasna şi Harghita,
este un produs pentru care se doreşte protecţia de calitate şi pentru care, probabil, se va încheia o
protecţie transfrontalieră cu Ungaria, care şi-a exprimat dorinţa de a face dosar comun cu România.
În prima etapă, producătoriise organizează în asociaţii, după care Oficiului Național al Produselor
Tradiționale și Ecologice Românești (ONPTER) oferă asistenţă tehnică pentru întocmirea
documentaţiei. Aceasta este verificată de Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale
(MAPDR) şi se acordă protecţia la nivel naţional, pe baza Regulamentului privind protecţia
indicaţiilor geografice şi a denumirilor de origine ale produselor agricole şi alimentare al UE
(510/2006), apoi este trimisă la Bruxelles pentru a o primi și pe cea europeană. Obţinerea protecţiei
durează circa un an şi jumătate sau chiar doi, întrucât există un singur organism pentru toată
Europa, la nivelul Comisiei Europene. Comisia verifică cererea și, dacă o consideră calificată pentru
înregistrare, publică toate datele referitoare la aceasta în Jurnalul Oficial al Comunităților

66
Europene. Dacă în termen de șase luni de la publicare nu se ridică nicio obiecție, denumirea sau
indicația geografică este înscrisă în „Registrul de denumiri de origine protejate și de indicații
geografice protejate”, ținut de Comisie. 
b. Conservarea ex situpoate fi in vivoși in vitro:
- in vivo, adică întreținerea animalelor vii în afara zonei lor de origine, în spații amenajate,
precum parcurile zoologice, stațiunile experimentale, fermele guvernamentale, parcurile-fermă,
universitățile de profil. Ca și în populațiile mici din sălbăticie, și în cazul raselor propuse pentru
conservare trebuie asigurat un număr minim de exemplare. Conservaționiștii au stabilit că pentru
menținerea diversității genetice într-o rasă de animale, dimensiunea minimă a populației trebuie să
fie de 50 de indivizi. În caz contrar, există riscul endogamiei (încrucișarea între rude apropiate) și al
ineficienței selecției naturale. În Marea Britanie, 17 rase rare sunt menținute în parcuri fermă.
Numai ferma Cotswold Park 21 atrage anual peste 100.000 de vizitatori. În Germania au fost
raportate 124 de instituții pentru menținerea a 9 specii de animale cu 187 de rase locale. Astfel de
instituții găsim și în Italia, Franța, Spania și America de Nord. Parcurile fermă joacă un rol deosebit
și în educația publicului. În România avem un asemenea parc la Ciurila (15 km de municipiul Cluj-
Napoca), cu 250 de animale din 40 de specii.
- in vitro când se referă la stocarea resurselor genetice în condiții artificiale de criogenie, în
azot lichid (- 196oC), sub diferite forme: embrioni, material seminal, ovocite, celule somatice etc.
Băncile de gene pentru animale sunt asemănătoare cu cele pentru semințe, dar costurile sunt
incomparabil mai mari în cazul materialului genetic animal.
D. Importanța și conservarea resurselor genetice vegetale
De-a lungul existenţei sale, omul a folosit circa 10.000 de specii de plante de cultură.
Conform statisticilor FAO, astăzi, 90% din producţia de alimente este asigurată de circa 120 de
specii de plante de cultură. Pe lângă reducerea drastică a diversităţii specifice, odată cu apariţia
agriculturii industrializate a început un proces accentuat de eroziune genetică. Soiurile vechi şi
varietăţile locale de plante de cultură au fost şi sunt cele mai afectate, în favoarea soiurilor moderne.
În Directiva 2008/62/CE, varietăţile locale (varietăţi de conservare) sunt definite ca fiind un
ansamblu de populaţii sau clone ale unei specii de plante care s-au adaptat natural la condiţiile de
mediu ale regiunii lor.
De la apariţia agriculturii, în urmă cu 10.000 de ani, omul a fost un creator de diversitate
genetică. De exemplu, la măr există peste 10.000 de soiuri, la trandafir 20.000, la piersic 3.000, la
prun 3.000. Se apreciază că numărul soiurilor de plante și a raselor de animale obținute de-a lungul
timpului se ridică la aproape 1 milion.
Până la începutul secolului XX, populația europeană era în mare măsură rurală, iar
agricultura s-a bazat pe sisteme tradiționale, unde majoritatea factorilor de producție, inclusiv
semințele, proveneau din ferma proprie. În prezent, agricultura ocupă circa 4% din populația activă
a Europei, iar agricultura a devenit un proces industrializat, unde cei mai mulți factori de producție
sunt din afara fermei: utilaje, combustibil, îngrășăminte chimice, pesticide, semințe obținute prin
tehnici moderne de ameliorare. În sistemele agricole industrializate sunt folosite semințe din soiuri
moderne, uniforme genetic, care au înlocuit soiurile tradiționale, denumite și soiuri primitive, soiuri
locale, populații locale, varietăți locale, soiuri țărănești. Din fericire, aceste soiuri tradiționale nu
au fost distruse în totalitate și este recunoscută existența și necesitatea conservării lor. Agricultorii
au selectat de-a lungul timpului plantele producătoare de sămânță, după diferitele caracteristici
urmărite: rezistență la ger, la păstrare, la boli și dăunători, conținut în zahăr, etc.
În cadrul fiecărei varietăți locale există mai multe genotipuri în continuă evoluție, datorită
presiunii de selecție, naturale și artificiale. La varietățile locale, selecția nu conduce însă la
uniformitatea genetică a soiurilor moderne. Diversitatea genetică din interiorul populațiilor locale
răspunde diferitelor necesități și scopuri ale agricultorilor. Indiferent de stresul abiotic sau biotic
(secetă, umiditate exagerată, atac de boli și dăunători ș.a.) la care este supusă cultura, vor fi
genotipuri care vor rezista.

67
 Varietățile locale ale plantelor de cultură constituie o bază genetică importantă și pentru
obținerea soiurilor moderne. Primele soiuri moderne au apărut la porumb și grâu, la începutul
secolului XX, în SUA și Italia. Tehnicile de ameliorare s-au perfecționat continuu obținându-se
soiuri și hibrizi cu uniformitate genetică tot mai mare, care să aibă randament ridicat, să fie potrivite
pentru sistemele industrializate de cultură (irigare, fertilizare, controlul chimizat al bolilor și
dăunătorilor) și să răspundă tot mai bine cerințelor de recoltare și mecanizare. Producția de grâu a
crescut, astfel, de la 1,2 tone la hectar, cât era în jurul anului 1900, până la 10 tone la hectar în
prezent. Se apreciază că, aproximativ jumătate din această creștere se datorează potențialului
genetic al soiurilor obținute.
Uniformitatea soiurilor moderne a început să înlocuiască diversitatea soiurilor locale, ceea
ce constituie un pericol pentru culturi, prin reducerea capacității plantelor de a se confrunta cu
diverși factori de risc pentru producție. De exemplu, dacă un parazit evoluează și depășește
rezistența genetică a soiului, cultura poate fi compromisă în totalitate. Exemplul cel mai concludent
este cel al manei cartofului (Phytophtora infestans) din Irlanda, din perioada 1845-1849. Cartoful
era alimentul de bază pentru irlandezii săraci. În perioada respectivă sunt menționate în Irlanda doar
2-4 soiuri de cartof, cu o zestre ereditară comună, toate sensibile la mană. Apariția manei la cartof –
boală originară din America – a compromis producția 5 ani la rând și a condus la Marea Foamete
Irlandeză (1845-1849). Acesta reprezintă un capitol dureros din istoria Irlandei, cu
foamete, epidemii și emigrații, care vor schimba complet destinul acestui stat. Marea foamete de la
mijlocul secolului al XIX-lea a reprezentat un moment de cotitură în istoria Irlandei. Efectele sale
au schimbat iremediabil demografia, politica și peisajul cultural al statului. Circa un milion și
jumătate de irlandezi au murit și 2-3 milioane au emigrat în America. Istoria a consemnat și alte
situații în care, îngustarea bazei genetice la anumite specii a avut consecințe dezastruoase asupra
populației:
- Criza grâului din SUA (1917), din cauza atacului de rugină (Puccinia graminis).
- Marea foamete din Bengal – India (1943) determinată de pătarea brună (Cochiobolus
victoriae) la orez. Au murit un milion și jumătate de indieni.
- Distrugerea culturilor de orez din Filipine și Indonezia (1974-1976) din cauza atacului
dăunătorului Nilaparvata lugens. În cultură au fost generalizate doar câteva soiuri pitice
de orez.
- Pagubele produse de ciuperca Helminthosporium maydis la porumb (1970) în SUA etc.
Marea problemă a agriculturii moderne constă în restrângerea fondului genetic al speciilor
cultivate. În perioada 1972-1991, în SUA, la opt specii agricole de bază, ponderea a fost deținută de
cel mult 10 soiuri pentru fiecare specie. În Asia, după 1982, s-au cultivat 11 milioane de hectare cu
același soi de orez (IR 36). În China, diversitatea genetică la orez s-a redus la câțiva hibrizi cu un
fond genetic comun, pe circa 15 milioane de hectare. FAO a avertizat asupra pericolelor reale care
pot fi generate de această situație. În anul 1986, în Bangladesh s-a cultivat un singur soi de grâu
(Sanalika) pe toată suprafața, iar în India s-a cultivat același soi pe circa 30% din suprafață. În
Olanda, Vellve (1992) avertizează asupra riscurilor cultivării a doar nouă specii agricole pe aproape
90% din suprafața agricolă a țării, cu numai trei soiuri pentru fiecare specie.
Extinderea sistemelor de agricultură industrială, în a doua jumătate a secolului XX, a condus
la reducerea drastică a variabilităţii genetice la plantele cultivate, numită eroziune genetică.
a. Caracteristicile şi importanţa varietăţilor locale pentru o agricultură durabilă
Aşa cum sugerează şi definiţia, varietăţile locale se caracterizează prin heterogenitate mare.
Ele au avantajul de a fi mult mai bine adaptate la condiţii de stres biotic şi abiotic (boli, dăunători,
secetă, conţinut scăzut de nutrienţi etc.), şi de a avea calităţi gustative excelente, care le pot justifica
un preţ de valorificare mai mare decât al soiurilor comerciale. Datorită acestor trăsături, aceste
culturi au input-uri mici, ceea ce corespunde conceptului de dezvoltare durabilă. Cererea tot mai
mare de produse ecologice constituie un potențial economic remarcabil al varietăților locale – cele
mai potrivite pentru cultivarea în sisteme ecologice de cultură.

68
 În noile condiții de stres abiotic, FAO recomandă cultivarea de soiuri care utilizează eficient
resursele de apă și nutrienții, sunt tolerante la căldură și la atacul paraziților. Pentru obținerea
acestor soiuri vor fi utilizate varietăți locale provenite din medii neprielnice.
Varietăţile locale, în general, constituie un potenţial genetic inestimabil pentru obţinerea
unor noi soiuri de plante. De asemenea, pentru asigurarea securităţii alimentare pe termen lung, în
contextul încălzirii globale, va fi necesară o diversitate genetică bogată. Nu există o evaluare clară a
impactului schimbărilor climatice asupra varietăţilor locale, dar ameninţarea potenţială se poate
deduce din cercetările care prezic că până în 2080 vor dispărea 27-42% din numărul speciilor
vegetale sălbatice.
Varietăţile locale pot genera venituri importante pentru populaţia rurală şi pot stimula, în
acest fel, conservarea diversităţii genetice „on farm”. Cultivarea varietăţilor locale poate contribui la
dezvoltarea economiilor locale, mai ales dacă este combinată cu agroturismul.
Varietățile locale sunt foarte importante pentru agricultura de subzistență și continuă să aibă
un rol important pentru așa numita piață de nișă. Corelarea varietăţilor locale specifice cu anumite
zone şi localităţi poate contribui inclusiv la consolidarea identităţii culturale locale. În UE,
valorificarea superioară a varietăților locale se poate face prin acordarea unui statut special
diferitelor produse agricole tradiționale, ca și în cazul alimentelor de origine animală:
- produse cu denumire de origine protejată (DOP);
- produse cu indicație geografică protejată (IGP);
- specialități tradiționale garantate (STG) – vezi pct. D.
Agrobiodiversitatea contribuie la diversificarea peisajelor și la valorificarea diferitelor
tipuri de terenuri.
b. Conservarea varietăţilor locale
La începutul anilor ’70 au avut loc o serie de acțiuni legate de conservarea resurselor
genetice vegetale în bănci de seminţe (conservarea „ex situ”).
Conservarea varietăților locale in situ sau on farm, nu a fost la fel de bine organizată ca și
cea din băncile de gene. În Europa, în a doua jumătate a secolului XX au existat diferențe foarte
mari în ceea ce privește conservarea soiurilor locale în ferme. Astfel, în estul Europei, menținerea
varietăților locale s-a făcut mai eficient în zonele necooperativizate izolate.
Conservarea in situ şi ex situ sunt, așadar, cele două mari strategii utilizate în conservarea
resurselor genetice ale plantelor. Între aceste două strategii există o diferenţă fundamentală:
conservarea ex situ presupune prelevarea de probe, transferul şi depozitarea populaţiei unei anumite
specii departe de locaţia originală, în timp ce, conservarea in situ (în habitatul natural) implică
stabilirea varietăţilor de interes, gestionarea şi monitorizarea lor la locul de origine, în cadrul
comunităţii căreia îi aparţin.
Conform CBD – 1992 (articolul 9), cele două strategii nu trebuie privite ca alternative sau în
opoziţie, ci se impune o abordare complementară. Desigur că, numai conservarea on farm, cu
tehnologii tradiţionale, permite o gestionare durabilă a varietăţilor, întrucât acestea, în habitatul lor
natural îşi pot continua procesele evolutive sub presiunile exercitate de mediu, om şi tehnologie.
Dezavantajele conservării ex situ constau în faptul că procesul evolutiv este întrerupt ca
urmare a scoaterii materialului genetic din mediul său natural, iar unele procedee de păstrare sunt
foarte costisitoare.
În România, singura bancă de gene în funcțiune este la Suceava, iar la USAMV Cluj-
Napoca este în curs de finalizare construcția unei noi bănci de gene.
c. Situaţia agrobiodiversităţii agricole din România şi pericolul eroziunii genetice
Agroecosistemele tradiționale au o pondere însemnată în peisajul agricol românesc. Acestea
sunt depozitarele cele mai importante pentru conservarea in situ a diversității agricole intra- și
interspecifice. Pentru o bună parte din populația rurală a României, agricultura bazată pe input-uri
scăzute reprezintă un element de securitate pentru traiul zilnic.

69
 Investigațiile Băncii de Gene de la Suceava arată că, mulți agricultori din România sunt
implicați de facto în conservarea on farm a diferitelor specii agricole, prin cultivarea populațiilor
locale de cereale, leguminoase pentru boabe, legume, plante industriale și tehnice, plante aromatice
și medicinale. În grădinile țărănești sunt cultivate numeroase specii și varietăți locale menite să
satisfacă nevoile și preferințele cultivatorului. Produsele sunt utilizate atât pentru hrana familiei, cât
și pentru medicamente, valorificare pe piață sau în scopuri culturale. România este o țară în care
există diferențe semnificative între mediul urban și cel rural.

Fig. 20 Distribuția varietăților locale în România

Principala instituţie din România, cu preocupări importante în domeniul conservării ex situ a
varietăţilor locale este Banca de Gene de la Suceava (BGS). Aici sunt conservate 403 specii de
plante de cultură, cu 17.704 probe. BGS a identificat trei zone de interes din România unde sunt
concentrate cele mai multe varietăţi locale: Munţii Apuseni, Bucovina şi Maramureş, mai ales în
satele care au rămas necooperativizate în timpul comunismului şi unde nu au pătruns tehnologiile
moderne de cultură sau nu sunt posibile datorită reliefului (fig. 20).
Activitatea Băncii de Gene de la Suceava nu se limitează doar la conservarea ex situ a
resurselor fitogenetice, aceasta extinzându-se, în ultima perioadă, și în domeniul conservării on
farm a soiurilor vechi și a varietăților locale. Concluziile studiilor întreprinse arată că, regiunile
Maramureș, Suceava și Munții Apuseni au fost identificate ca zone de interes pentru conservarea on
farm a varietăților locale. Cea mai bogată diversitate genetică conservată în acest mod o întâlnim la
fasole, porumb și cartofi. Legumele, plantele aromatice și medicinale includ și ele numeroase
varietăți locale, dar se cultivă pe suprafețe foarte mici, în special pentru consumul familial. Aceste
rase primitive autohtone sunt supuse unei eroziuni genetice accentuate, datorită înlocuirii lor cu
soiuri moderne, uniforme genetic, dar și transformărilor din agricultură, a distrugerii habitatelor și
ecosistemelor și a migrării forței de muncă în străinătate.
Varietățile locale de cereale românești sunt și ele amenințate cu dispariția, din cauza
pătrunderii hibrizilor și soiurilor moderne în cultură.
Pentru păstrarea on farm a patrimoniului genetic agricol, în România se impun măsuri
guvernamentale și politice speciale, cât și elaborarea unui plan național de conservare, în care să fie
implicați fermierii și micii producători agricoli.

70
 Capitolul 12
ORGANISMELE MODIFICATE GENETIC ȘI RISCURILE
ASUPRA MEDIULUI AMBIANT
În afara fisiunii atomice și a fuziunii nucleare, puține descoperiri ale științei au provocat
controverse și dezbateri publice ca și organismele modificate genetic(OMG), denumite și
transgenice. Implicațiile OMG-urilor sunt atât de mari și de complexe încât discuțiile pe marginea
lor depășesc nivelul specialiștilor, al mass-mediei și al societății civile ajungând la nivelul
guvernelor și al decidenților continentali și planetari.
A. Istoricul și obținerea OMG
Biotehnologia se practică de mii de ani. Ea a apărut odată cu domesticirea primelor plante și
animale când, prin încrucișări dirijate, agricultorii au reușit să obțină soiuri de plante și rase de
animale cu producție superioară. De șase mii de ani, egiptenii au început să folosească drojdia de
bere pentru fabricarea pâinii, iar sumerienii cunoșteau modul de fabricare a berii. Adică foloseau
sisteme biologice în vederea elaborării unui produs.
Conform Convenției asupra Biodiversității de la Rio de Janeiro (1992) biotehnologia este
Orice aplicație tehnologică care utilizează sisteme biologice, organisme vii, sau derivate ale
acestora, pentru a crea sau modifica produse sau procese în scopuri bine determinate.
Biotehnologia clasică se mai folosește și astăzi în procesarea vinului, a berii, a produselor
lactate, în ameliorarea convențională a plantelor și animalelor etc.
În anii ’70 ai secolului trecut au apărut biotehnologiile moderne, neconvenționale, care
presupun modificarea genetică a organismelor prin tehnici ale ingineriei genetice (manipularea
directă a genelor de către om).
Ingineria genetică este un ansamblu de metode și tehnici artificiale de transferare rapidă a
unor gene sau fracțiuni moleculare de ADN, provenite de la diferite organisme (plante, animale,
microorganisme) în alte organisme, în vederea îmbunătățirii performanțelor acestora. Transferul
genelor se face prin transgeneză, iar aceasta permite depășirea barierelor naturale ce împiedică
schimbul de gene dintre specii. Ingineria genetică permite inclusiv transferul genelor dintr-un regn
în altul. Astfel, o genă bacteriană poate fi implantată în genomul unei plante sau al unui animal,
gena dintr-un pește poate fi transferată în tomate etc., dată fiind universalitatea codului genetic.
Gena care codifică o anumită însușire pe care dorim să o transferăm într-un alt organism este
denumită genă de interes, devenită în momentul transferului transgenă. Organismul receptor este
denumit organism transgenic sau modificat genetic.
OMG înseamnă orice organism al cărui patrimoniu genetic a fost obținut prin mecanisme
specifice geniului genetic.
Pentru ca celulele transformate să poată fi selectate și pentru ca transgena să se poată
exprima în genomul celulei gazdă este necesară introducerea unei gene marker (cele mai utilizate
sunt cele care codifică rezistența la antibiotice sau erbicide) și a reglatorilor de expresie (promotor
și terminator). Gena de interes trebuie să fie integrată într-un vector molecular (cele mai utilizate
sunt plasmidele) care este introdus în bacterii (cele mai folosite sunt Escherichia coli și
Agrobacterium tumefaciens). Prin urmare, OMG nu înseamnă doar un simplu transfer al unei gene
de interes ci o veritabilă construcție genetică pe care o vom regăsi în fiecare celulă a noului
organism.
Transferul unei gene străine în genomul unei celule vegetale se poate realiza fie indirect,
prin folosirea unui vector biologic, fie direct, prin metode fizico-chimice (proiectarea genelor de
interes spre celulele gazdă sub formă de microproiectile, cu ajutorul „tunurilor de gene”;
electroporație, micro și macroinjecție ș.a.). Indiferent de metoda de transfer, gena de interes trebuie

71
să fie însoțită de gena marker care permite selectarea celulelor gazdă. La celulele vegetale, dată
fiind totipotența lor, oricare celulă somatică poate genera o nouă plantă. Din păcate, tehnicile
actuale nu permit un control precis al localizării transgenelor în celula gazdă, iar gena străină
poate întrerupe secvențele unei gene endogene și prin aceasta să perturbe expresia ei. Datorită
efectului de poziție al genelor (efectul pe care îl are o genă în funcție de poziția ei în cromozom) pot
apărea numeroase modificări metabolice și efecte secundare nedorite la OMG-uri, fie imediat fie în
timp.
Prin suprimarea barierelor naturale de încrucișare dintre specii, ingineria genetică permite
obținerea unor organisme noi care nu există în natură, nu au nicio relație cu ritmul multimilenar de
evoluție al ființelor vii, iar proprietățile lor nu sunt pe deplin cunoscute.
În 1973, doi cercetători americani au anunțat posibilitatea transferului, prin transgeneză, a
genelor unui virus cancerigen depistat la maimuțe, în Escherichia coli. Această bacterie se
regăsește, în mod normal, în intestinele omului și animalelor. Este pentru prima dată când se
conștientizează pericolele potențiale ale geniului genetic. De atunci, în domeniul ingineriei genetice
s-au înregistrat progrese remarcabile, atât în domeniul microorganismelor, cât și în cel al plantelor și
al animalelor. În capitolul de față vom detalia doar aspectele legate de plantele modificate genetic.
În anul 1983 este obținută prima plantă transgenică – un tutun rezistent la ampicilină – care
deși nu prezenta interes pentru agricultură, a confirmat validitatea trangenezei. Prima cultură
experimentală în câmp a unei plante transgenice este înființată în anul 1986, în Belgia. În 1994,
SUA comercializează prima plantă transgenică – o tomată rezistentă (Flavor Saver) la conservarea
de lungă durată. Datorită costurilor foarte mari, în 1997 s-a renunțat la această cultură. Patru ani mai
târziu (1998) se înregistrează primul eșec al culturilor de porumb transgenic în Franța.
B. Situația actuală a culturilor modificate genetic
În anul 2014, conform ISAAB (The International Service for the Acquisition of Agro-
Biotech), 18 milioane de fermieri cultivau plante modificate genetic. Numărul țărilor cultivatoare
este de 27, iar 91,7% din suprafețe sunt cultivate doar în 6 țări: SUA, Brazilia, Argentina, India,
Canada, China. SUA ocupă 40% din suprafețe. Cele mai răspândite culturi MG (modificate genetic)
sunt soia, porumbul, rapița și bumbacul.
Pe plan mondial 0,72% din ferme cultivă OMG-uri. Culturile modificate genetic ocupă
175,2 milioane ha, ceea ce reprezintă 11,68% din suprafața arabilă a Terrei.
În Europa, culturile modificate genetic ocupă doar 0,14% din suprafața arabilă. Pentru
cultivare sunt autorizate doar două soiuri: unul de porumb (MON 710) și unul de cartof (Amflora).
Uniunea Europeană este foarte rezervată la cultivarea plantelor modificate genetic și consumul
alimentelor transgenice.
În România, primele culturi comerciale de plante modificate genetic (MG) au fost introduse
în anul 1998. Este vorba de 14 varietăți de soia MG.
În anul 2007, când România a devenit stat membru al UE, soia MG a fost oficial interzisă
pentru cultivare pe teritoriul României. Conform reglementărilor europene, soia MG nu era
autorizată pentru cultivare pe teritoriul UE.
În anul 2008, în România erau 58 de cultivatori de porumb MON 810, în timp ce, în anul
2015 era un singur cultivator.
Sondajele de opinie arată că 81,5% dintre români cer autorităților interzicerea OMG-urilor,
iar 74,1% dintre respondenți nu doresc să consume alimente modificate genetic (sondaj IMAS -
2010).
Numeroase organizații ecologiste din Europa și din întreaga lume, dar și guvernanți și
politicieni de prim rang, protestează împotriva politicii expansioniste a giganților producători de
OMG-uri.
C. Avantajele plantelor modificate genetic, prezentate de producătorii și susținătorii lor
Potențialul enorm al ingineriei genetice interesează numeroase industrii din domeniul
agriculturii, industriei alimentare, medicinii, farmaciei etc. P