GEOMORFOLOGIE GLACIARĂ

Este rezultatul modelării efectuate de gheţari; relieful prezintă forme de eroziune

şi forme de acumulare. Spaţiul afectat de modelarea glaciară se dezvoltă dincolo de
limita zăpezilor veşnice şi se numeşte hionosferă.
Instalarea gheţarilor şi dezvoltarea reliefului glaciar presupune existenţa unor
condiţii:
- condiţii climatice: temperaturi negative cea mai mare parte a anului (10 – 11
luni/an); prezenţa unor precipitaţii bogate, sub formă solidă;
- condiţie geomorfologică: relieful preexistent care să permită stocarea zăpezii
şi apoi a gheţii.
În evoluţia reliefului Pământului au existat mai multe faze glaciare.
1. In paleozoic (permian), au existat glaciaţiuni legate de continentele sudice
de azi, dovedite prin prezenţa unor depozite glaciare de pietrişuri numite till. Aceste
glaciaţiuni vechi au modelat spaţii vaste (relieful glaciar nu s-a mai păstrat) din
Australia, Africa, America de Sud, India.
2. În cuaternar (pleistocen) a avut loc o răcire generală a climatului, urmată
de instalarea pe mari suprafeţe a unor calote glaciare (40 mil. km² din America de
Nord, Europa nordică, nordul Asiei, America de Sud, Tasmania) dar şi a gheţarilor
montani.
Calota europeană se sprijinea pe Carpaţi şi a constituit nucleul glaciaţiunii
continentale din emisfera nordică. Masa de gheaţă de aici a avut extensiunea cea mai
mare, coborând până la 49º latitudine nordică. Calota glaciară a suferit mai multe
înaintări şi retrageri. În evoluţia ei au fost stabilite trei mari perioade cu mai multe
stadiale; ele au fost numite Elster, Saale şi Vistula.
 În Europa a existat şi o glaciaţiune montană, a cărei limită altitudinală era
situată la 1800 m. Urmele morfologice ale galciaţiunii montane europene se regăsesc
astăzi în munţii Pirinei, Alpi, Carpaţi, Apenini, Balcani, Rila, Pind. A fost bine
studiată în munţii din sudul Germaniei; de aici provin şi denumirile date celor patru
perioade glaciare montane: Gunz, Mindel, Riss şi Wurm.
Glaciaţiunea din America de Nord a afectat Canada şi nordul SUA, coborând
până la 37º latitudine nordică. Denumirile perioadelor glaciare: Nebraska, Illinois,
Kansas şi Wisconsin. Suprafaţa acoperită de gheţuri a fost de 11 mil km². În
Peninsula Alaska glaciaţiunea este actuală.
Glaciaţiunea siberiană a avut mai multe centre: Peninsula Taimîr, Delta Lenei,
Peninsula Aladîr. Au existat şi gheţari montani în toată Siberia şi Asia Centrală
(Munţii Tianşan).
America de Sud – glaciaţiune montană în Patagonia şi Anzi.
Antartica – gheţari de calotă.
De asemenea, în emisfera sudică glaciaţiunea cuaternara a mai afectat
Tasmania şi Noua Zeelanda.
Încălzirea din holocen duce la topirea gheţarilor şi ridicarea nivelului oceanic.
Acoperite de gheaţă au rămas doar câteva zone, însumând o suprafaţă de 15 mil km²
din care, în spaţiul montan 0,5 mil km².
Cauzele glaciaţiunilor.
Există mai multe cauze ce încearcă să explice mecanismele genetice ale
glaciaţiunilor, grupate în două categorii: extraterestre şi terestre.
- Cauzele extraterestre: modificarea traseului Pământului în jurul Soarelui
(orbitei), cu modificarea celor două puncte extreme, periheliu (Pământul este cel
mai aproape de Soare) şi afeliu (Pămăntul se află în punctul de pe orbită cel mai
îndepărtat de Soare); variaţii ale mărimii unghiului pe care îl face planul ecuatorului
Pământului cu planul orbitei (acest unghi se numeşte ecliptică).
 - Cauzele terestre: modificări ale înclinării axei polilor; ridicarea unui sistem
muntos; modificări ale direcţiei curenţilor reci şi calzi (exemplu: Curentul Golfului
(curent cald), spre Atlanticul de Nord, duce la topirea calotei scandinave; bararea
acestui curent de pragul Thomson, din cauza coborârii nivelului oceanic, favorizează
instalarea calotei); modificări în circulaţia generală a atmosferei; erupţii vulcanice;
deplasarea continetelor.
Dinamica gheţurilor.
La orice gheţar se disting două zone:
- zona de acumulare (A) unde masa de gheaţă este în creştere.
- zona de pierdere (P), sub limita zăpezilor veşnice, unde gheţarul se topeşte
treptat.
În funcţie de raporturile existente între cele două zone, rezultă diferitele valori
ale bilanţului gheţurilor (B):

B= A – P.
B≥ 1 ; gheţarul are o dinamică activă.
B= 0 ; gheţarul este în staţionare.
B< 0 ; gheţarul este în regres.

Legităţile eroziuni galciare.

Eroziunea exercitată de gheţari este fundamental diferită, la nivelul
mecanismelor fizico – dinamice, de eroziunea exercitată de ceilalţi agenţi externi;
aceste diferente sunt evidente şi foarte uşor de urmărit la teren, mai ales prin
comparaţia cu mecanismele eroziunii fluviatile.
 Eroziunea glaciară se numeşte exaraţie; ea este invers dependentă de viteză şi
pantă şi direct dependentă de volumul de gheaţă şi cantitatea de materiale solide.
1. Viteza mai mare de deplasare a gheţii, datorată pantei mai mari, înseamnă
forţa de eroziune mai mică. La viteză mare, gheaţa se rupe (apar crăpături
numite crevase) reducându-şi capacitatea de a eroda.
2. Cu cât volumul de gheaţă este mai mare, cu atât eroziunea este mai puternică.
3. Materialul cărat de gheţar are rol în eroziune; astfel, eroziunea glaciară creşte
cu cantitatea de materiale solide antrenate în deplasare.
4. Acţiunea de eroziune a gheţii se face lateral prin subsăpare şi longitudinal
prin excavare; lateral, eroziunea este îndreptată asupra pereţilor jgheabului
de deplasare, iar longitudinal, asupra fundului acestuia, la pantele mici.
5. În concluzie, în urma manifestării acestor mecanisme caracteristice eroziunii
glaciare, pe profilul longitudinal al spaţiului modelat de gheţar, vor rezulta
două tipuri de trepte, încadrate fără excepţie de versanţi abrupţi:
- praguri, ce apar acolo unde panta este mai mare.
- loje (depresiuni) de eroziune, în spatele pragurilor, unde valoarea
înclinării pantei este redusă.

Glaciaţiunea montană

În forma ei actuală, glaciaţiunea montană este prezentă în Alpi, Pirinei, Caucaz,

Tiansan, Pamir, Himalaya, Cordilieri, Anzi. Glaciaţiunea cuaternară, relictă,
păstrează azi urme în multe masive (de exemplu, în Carpaţi).
Altitudini necesare instalării gheţarilor, la diferite altitudini în condiţiile
morfoclimatice actuale:
- sub 300 m în zonele polare.
- peste 2.800 m în zonele temperate.
 - peste 5.000 m în zona intertropicală.

Tipuri de gheţari montani.

- Gheţarul de tip alpin (de vale); este un gheţar complex, bine dezvoltat,
ce dispune de o morfologie completă, alcătuită din bazin de recepţie şi limbă
glaciară. Acesta din urmă are o lungime de ordinul kilometrilor şi înaintează sub
limita zăpezilor veşnice, în funcţie de cantitatea de gheaţă ce provine din bazinul de
recepţie.
- Gheţarul de tip pirinean (de circ); prezintă numai bazin de recepţie. Se
dezvoltă în vecinatatea limitei zăpezilor veşnice şi în toate locurile unde bilanţul
glaciar B= 0.
- Gheţarul de tip Kilimandjaro (stelat); se dezvoltă în regiunea munţilor
vulcanici din Africa de Est. Se instalează la peste 5.000 m altitudine, în craterul
vulcanilor; volumul de gheaţă este bogat, urmare a cantităţilor importante de
precipitaţii ce cad în această zonă. Din crater, ce funcţionează ca bazin de recepţie,
limbile glaciare se împrăştie radiar divergent pe flancurile conului vulcanilor, de
unde aspectul ce rezultă în plan este acela de stea.
- Gheţarul de tip norvegian (de platou); reprezintă o formă de trecere
către gheţarii de calotă. Se formează pe suprafeţele plane din Alpii Scandinaviei; aici
se dezvoltă o platoşă (un platou) de gheaţă, cu grosimi de ordinul sutelor de metrii,
ce se numeşte icefield, din care se desprind lateral, pe versanţii muntelui nivelat şi
înălţat, limbi glaciare numite icestromuri.Un subtip al gheţarului norvegian este
întâlnit în Alpii Dauphinezi.
- Gheţarul de tip himalayan; sunt gheţari de mare dezvoltare; altimetric,
se întâlnesc de la 2.400 m şi până la 6.000 m. Sunt alimentaţi de precipitaţii foarte
bogate. Caracteristica lor- reprezintă un ansamblu de bazine de recepţie glaciare
individuale, plasate în treimea superioară a versanţilor, din care pornesc limbi
glaciare, ce se unesc în treimea mijlocie sau în cea inferioară a versanţilor. Aceste
limbi glaciare comune, coboară foarte mult sub limita zăpezilor veşnice, până la
altitudini cuprinse între 2.000 m şi 2.500 m.
- Gheţarul de tip alaskian (de piemont); prezintă bazin de recepţie extins
şi limbi glaciare cu lungimi mari. La contactul cu oceanul, pe câmpia litorală, limbile
glaciare se unesc şi formează un piemont de gheaţă (asemănător banchizelor); din
acesta se rup bucăţi cu dimenesiuni variabile ce se numesc iceberguri.
În România, în timpul glaciaţiunii pleistocene, au funcţionat gheţari de tip alpin,
în munţii Retezat, Godeanu, Făgăraş,Bucegi, Rodnei; în restul masivelor gheţarii au
fost de tip pirinean.

Relieful glaciar montan

Relieful de eroziune (de exaraţie)

1. Circul glaciar (kar, căldare, zănoagă). Reprezintă o depresiune în care

este cantonată, iniţial, gheaţa; este încadrat de versanţi cu pantă accentuată (versantul
dinspre amunte este separat de masa de gheaţă printr-o crăpătură numita rimaye); în
spre avale este închis printr-o ruptură de pantă – prag glaciar.
Tipuri de circuri glaciare:
- după forma în profil transversal: simple; în trepte (acestea rezultă prin
adâncirea treptată a gheţarului în cadrul a două sau mai multe cicluri de modelare
glaciară sau prin instalarea şi evoluţia unui gheţar secundar, de circ, într-unul dintre
versanţi).
 - după formă în plan: rotunde, eliptice, stelate.
- după structură: obsecvente, consecvente, subsecvente, asecvente.
Geneza circurilor glaciare:
- teoria glacialistă; circurile se formează în bazinetele de obârşie ale unor torenţi
sau văi, prin acumularea gheţii şi acţiunea acesteia asupra versanţilor şi patului.
- teoria antiglacialistă; circurile sunt rezultatul proceselor de nivaţie şi îngheţ –
dezgheţ; gheţarul se instalează doar într-o depresiune (lojă) preexistentă.

Faze în evoluţia circurilor glaciare:

- acumularea zăpezii şi formarea unei microdepresiuni incipiente.
- tasarea zăpezii, topirea ei parţială şi transformarea în neve (o gheaţă
spongioasă); are loc şi extinderea lojei.
- stratificarea gheţii pe grosimi mari; procesele periglaciare se combină cu
acţiunea gheţii, circul se extinde foarte mult, atât lateral şi spre amunte cât şi în
adâncime.
Factori ce condiţionează geneza şi evoluţia circurilor: nuanţa climatică;
condiţiile topografice existente pentru acumularea zăpezii; structura; roca; orientarea
versanţilor.
2. Valea glaciară. Este de asemenea o formă de relief negativă, de eroziune,
sculptată de masa de gheaţă (limba) ce se deplasează dinspre circ. Este preexistentă,
dar suferă ulterior un proces de modelare glaciară exercitat prin intermediul limbii
gheţarului. Această modelare (exaraţie în principal), va fi diferenţiată în funcţie de
pantă: la panta puternic înclinată, gheaţa se fragmentează, crapă - se formează
crevase -, deci acţiunea de eroziune prezintă intensitate mică; acolo unde panta are
înclinare redusă, gheţarul se deplasează lent, gheaţa nu se rupe, iar eroziunea este
activă. Astfel, în profil longitudinal, rezultatul este, un fund de vale în trepte, cu
praguri şi depresiuni.
 Caracteristic văilor glaciare, este şi profilul transversal în forma literei “U”.
Aceste văi poartă, în Alpi şi în Scandinavia, numele de trogh.
Văi galciare după forma în profil transversal: văi în formă de “U” simplu; văi
în formă de “U” în trepte (vezi tipuri de circuri glaciare).
Rol important în lărgirea văii glaciare, prezintă şi procesul de dezagregaree prin
îngheţ – dezgheţ, activ la marginea gheţarului, la contactul dintre masa de gheaţă a
limbii şi versant.
În cadrul pragurilor galaciare, sau oriunde pe profilul longitudinal al văilor,
acolo unde apar la suprafaţă roci dure, se dezvoltă un microrelief specific. În primul
rând sunt rocile mutonate (berbeci sau spinări de berbeci) – roci ondulate prin
modelare glaciară; apoi sunt rocile striate, ce apar prin scrijelirea pragurilor de
către materialul fin antrenat de curgerea plastică a gheţii.
3. Creasta glaciară (custură sau karling). Reprezintă tipul de interfluviu ce
a cunoscut modelarea glaciară. Sunt foarte înguste şi ascuţite, cu aspect crenelat,
zimţat, de unde denumirea de interfluviu în colţi de fierăstrău. La nivelul lor există
multe vârfuri (tipice sunt cele cu formă piramidală numite hornuri; exemplu: Vârful
Matterhorn din Alpi) şi şei (denumite şei de transfluenţă). Rezultă prin modelarea
gheţii aparţinând la două circuri glaciare, respectiv la două văi glaciare învecinate.

Relieful de acumulare

Formele reliefului de acumulare se numesc morene. Provin din acţiunea

gheţii de smulgere a unor bucaţi de rocă; pot fi, de asemenea, materiale dezagregate
de pe versanţi, de deasupra masei de gheaţă, sau materiale fine ( praf şi nisip) aduse
de vânt. Aceste materiale sunt transportate de gheţari la suprafaţa masei de gheaţă,
în interiorul acesteia sau la fund, şi sunt lăsate după ce se topeşte.
 Tipuri de morene:
- după dinamică: morene fixe; morene în mişcare.
- după poziţie: morene de suprafaţă (subtipuri: laterale şi mediane sau de confluenţă);
morene din interiorul masei de gheaţă; morene de fund; morene de împingere (se
mai numesc frontale; subtipuri: terminale şi stadiale).

Glaciaţiunea de calotă

Ocupă astăzi 14,5 mil. km², aflate la latitudinile mari ale zonelor polară şi
subpolară, de dincolo de paralelele de 60º ale celor două emisfere.
Tipuri de gheţari de calotă:
- Gheţarul de tip antarctic; ocupă 99% din suprafaţa continentului sudic cu
acelaşi nume. Reprezintă o platoşă de gheaţă cu grosime de 2 – 3 km. Masa de gheaţă
acoperă un relief foarte vechi, sub formă de platouri, podişuri, câmpii de eroziune.
Deasupra calotei glaciare ies unele vârfuri de munţi, ce se numesc nunatakuri. Masa
de gheaţă se deplasează foarte lent; morenele sunt puţine. Gheţarul continental
înaintează în bazinul oceanic, unde formează o întinsă banchiză; din aceasta se
desprind iceberguri, astfel încât bilanţul glaciar este negativ.
- Gheţarul de tip groenlandez; prezintă o suprafaţă ce constituie ¾ din suprafaţa
insulei nordice omonime. Este o platoşă de gheaţă, bombată pe centru, cu grosimea
de 2,5 kilometrii; sunt prezente vârfuri de tip nunatak. Lateral, spre ţărm, din
câmpurile de gheaţă – icefield – se desprin limbi glaciare – icestromuri; din acestea
din urmă de sub iceberguri. Viteza de deplasare a gheţarului de tip groenlandez –
în interior viteza este de ordinul zecilor de m/an, iar lateral, de ordinul sutelor de
m/an. Specifice sunt acumulările de cenuşă vulcanică (provenită din Islanda), ce
formează strate numite krioconite; morenele lipsesc. Bilanţul gheţurilor este
negativ.
 - Gheţarul de tip islandez; ocupă ⅛ din insulă. Este alcătuit din mai mulţi gheţari
ce sau format prin unire a o mică platoşă (platou) cu înălţimea de 2 km, având limbi
glaciare cu lungimi de până la 200 – 300 m. Caracteristica acestor gheţari este
constituită de faptul că se gasesc în vecinatatea unor regiuni de erupţie vulcanică;
astfel, masa de gheaţă este parţial topită, rezultând un tip aparte de curgeri ce conţin
apă, bucăţi de gheaţă şi materiale vulcanice, care induc un grad ridicat de risc
geomorfologic (potenţial de modelare) dar şi hidrologic (inundaţii). De asemenea,
gheţarul islandez prezintă o reţea bogată de râuri şi lacuri (aceeaşi cauză, menţionată
anterior); sunt numeroase morene, iar bilanţul gheţurilor este negativ.
- Gheţarul de tip Spitzberg; este compus din gheţari montani ce se contopesc cu
gheţari de calotă. Morenele existente se îmbină la rândul lor. Reprezentativă este
apariţia reliefului de fiordurui.

Relieful glaciar de calotă

Relieful de eroziune

Este rezultatul acţiunii de modelare şi nivelare (exaraţie) a masei de gheaţă, în

condiţii de bilanţ glaciar negativ.
Principala formă a reliefului de eroziune este fjeldul, o câmpie de eroziune.
Prezintă denivelări, iar panta generală, redusă, este dată de direcţia de deplasare a
masei de gheaţă a calotei.
În cadrul fjeldului, apar mai multe subforme: nunatakurile (martori de
eroziune glaciari); treptele de exaraţie (niveluri create de gheaţă în marginile
nunatakurilor; sunt repere ale fazelor de evoluţie ale calotei glaciare); berbecii sau
spinările de berbeci (microrelief vălurit, rezultat prin erodarea rocilor mai
rezistente); rocile striate (corespund locurilor unde materialele antrenate în
deplasarea calotei glaciare scrijelesc fjeldul); blocurile eratice (elemente cu
dimensiuni de ordinul metrilor − zecilor de metrii înălţime ∕ diametru, transportate
de masa de gheaţă pe distanţe de ordinul zecilor – sutelor de kilometrii; provin din
dezagregarea nunatakurilor sau din exaraţia fjeldului); fiordurile (foste văi glaciare
invadate de apa mării în sectorul terminal). Geneza fiordurilor – 1. limba gheţarului
erodează sub nivelul mării în condiţii de echilibru eustatic şi izostatic; 2. valea
glaciară se dezvoltă pe uscat, care coboară însă epirogenetic, iar după topirea gheţii
apa mării pătrunde pe secţiunea glaciară inferioară; 3. valea glaciară se dezvoltă de
asemenea pe continent, iar nivelul Oceanului Planetar creşte în postglaciar,
invadând-o.

Relieful de acumulare

Deplasarea maselor de gheaţă implică şi transportul materialelor rezultate în

procesul de exaraţie, pe care le depun pe fjeld sau la marginea acestuia. Între gheaţă
şi rocă în loc se dezvoltă torenţi subglaciari, care preiau o parte din aceste materiale
şi apoi le depun la exteriorul calotei; de asemenea, trebuie menţionat că există − şi
au un rol important în transportul şi respectiv acumularea elementelor rezultate în
urma modelării glaciare – şi cursuri de apă (torenţi, râuri sau lacuri) inglaciare (în
interiorul masei de gheaţă) şi supraglaciare (la suprafaţa masei de gheaţă). După
topirea calotei glaciare, sau în urma împingerii efectuate de marginile calotei, rezultă
o serie de forme acumulative – morenele. Tipologia formelor reliefului de
acumulare galciară este mai complexă decât cea reprezentată de formele de exaraţie;
se distinge un relief al morenei de fund şi unul aparţinând morenei frontale.
1.Relieful morenei de fund.
 Morenele de fund sunt reprezentate prin depozite sub formă de movile sau
culmi, diseminate în nivelul general al unei câmpii valurite, alcătuite din roci
grosiere în amestec cu nisipuri.
- drumlinele sunt culmi asociate cu lungimi de ordinul sutelor de metri −
kilometri, lăţimi de ordinul zecilor de metri – sutelor de metri şi înălţimi de până la
50- 70 m. Se găsesc în regiunile exterioare ale masei calotei; prezintă desfăşurare
pe direcţia de deplasare a gheţii; sunt alcătuite din materiale grosiere, acoperite de
elemente mai fine (nisip, pietriş).
-osarele reprezintă coline, dealuri individuale; dimensiuni – lungimi de
ordinul kilometrilor, lăţimi de ordinul sutelor de metrii, înălţimi de ordinul metrilor
– zecilor de metri. Sunt create de torenţii subglaciari şi/sau inglaciari; aceştia preiau
materialul nisipos pe care îl transporta şi îl acumulează treptat sub forma unor conuri
care se îmbracă.
-kamesurile sunt movile cu diametrul cuprins între 100 m şi 1.000 m;
înălţimile sunt de până în 40 m – 50 m. Sunt alcătuite din nisipuri argiloase. Se
formează în microdepresiunile de deasupra masei de gheaţă; după topirea acesteia,
materialele ajung pe suprafaţa terenului, rezultând movile individuale.
2. Relieful morenei frontale.
- salpauselka sunt valuri de materiale rezultate din împingerile exercitate de
marginile calotei glaciare; sunt tipice în Finlanda. În Europa, din Polonia şi până în
Rusia, sunt trei astfel de şiruri de materiale morenaice, ce marchează cele trei
perioade galaciare. Sunt alcătuite din materiale eterogene, grosiere, ce alternează cu
elemente fine. Dimensiuni – înălţime sub 100 m, lungimi de ordinul sutelor de
kilometrii.
- pradolinele reprezintă forme de relief negativ, depresiuni ce se afla între
şirurile acumulative ale morenei frontale. În cadrul lor se regăsesc depozite fine,
argilo – nisipoase. În lungul acestor culoare se canalizează văile actuale.
Morfometric, pradolinele sunt comparabile cu morenele de tip salpauselka.

Relieful proglaciar

Constituie ansamblul componentelor morfologice care se formează în faţa

limbilor glaciare sau a calotelor glaciare, respectiv în faţa morenelor de împingere.
Se mai numeşte relief fluvio-glaciar.
- câmpia de sandre; este un relief jos, cu denivelări şi pantă redusă;
alcătuită din materiale fine – nisipuri, argile. Agentul morfogenetic este reprezentat
de suita de organisme torenţiale sau fluviatile, rezultate din topirea gheţarului;
aceştia depun la exteriorul masei de gheaţă acumulări de tipul conurilor (de dejecţie
sau aluviale), galcisurilor sau piemonturilor. În sectoarele joase se formează lacuri
şi dune (exemplu: Câmpia Germano-Poloneză).
- zoliile; forme ale microreliefului proglaciar, întâlnite în cadrul
câmpiilor de sandre. Sunt depresiuni de mici dimensiuni, cu dublă geneză: datorate
curenţilor de apă ce exercită o acţiune turbionară; datorate blocurilor de gheaţă
menţinute în masa nisipo – argiloasă, ce se topesc mai greu (termocarst). Zoliile pot
adaposti lacuri proglaciare.