ION-Liviu Rebreanu

Apariția romanului “Ion” al lui Liviu Rebreanu în 1920 a reprezentat un moment

important în dezvoltarea romanului românesc. După ce la începutul secolului XX, literatura
română fusese orientată spre idealizarea imaginii satului, perioada interbelică a însemnat
întoarcerea către valorile estetice.
Criticul literar care a apreciat cel mai mult, în epocă, apariția romanului, a fost Eugen
Lovinescu. Acesta a afirmat că romanul “Ion” a însemnat, la acea dată, “o revoluție față de
lirismul sămănătorist, sau de atitudinea poporanistă, și față de eticismul ardelean”.
Deasemenea, criticul considera romanul “cea mai puternică creație obiectivă a literaturii
române.”

Romanul “Ion” este primul roman al lui Liviu Rebreanu, fiind un roman obiectiv, realist
și social. Acesta a fost prefigurat de apariția unor nuvele ca: “Rușinea” sau “Zestrea” în care sunt
tratate teme ce vor deveni centrale în romanul “Ion”.

Geneza romanului este legată de câteva elemente autobiografice, așa cum afirmă autorul
în volumul “Amalgam”: o scenă pe care a văzut-o când un țăran “deodată s-a aplecat și a
sărutat pământul. L-a sărutat ca pe o ibovnică ...“ ; un eveniment relatat de sora sa despre un
ţăran văduv, bogat, care și-a bătut crunt fata pentru că rămăsese însărcinată cu un tânăr sărac,
ceea ce l-a determinat pe prozator să scrie nuvela “Rușinea”; o discuție cu un flăcău sărac din
vecini, din cuvintele căruia “se simțea o dragoste pentru pământ aproape bolnăvicioasă”.

Plecând de la aceste evenimente, dar și de la propriile amintiri, prozatorul scrie prima

variantă a romanului intitulată “Zestrea”, sugerând importanța acesteia în lumea rurală pentru că
poate stabili poziția socială.

Trecerea de la titlul “Zestrea” la titlul “ Ion” este una de profunzime, pentru că a

implicat modificări majore în organizarea materiei epice: “Începuse a mi se sintetiza în minte
ca o figură grafică: o tulpină se desparte în două ramuri viguroase care, la rândul lor, iși
întâlnesc braţele“. Crezul artistic al autorului este afirmat în articolul “Cred”: “Pentru mine arta
(...) înseamnă creație de oameni și de viață. Astfel arta (...) devine cea mai minunată taină.”

Perspectiva narativă

Proză realist-obiectivă, “Ion” are specifică naratiunea la persoana a III – a, nonfocalizată

(focalizare zero). Viziunea aparține naratorului omniscient și omniprezent ce creează impresia de
neimplicare în faptele relatate, de unde reiese “iluzia realității” și obiectivitatea. Naratorul
omniscient știe mai mult decât personajele sale: el imaginează traiectoriile existențiale ale
personajelor, cunoscând de la început finalul lor. Faptele le înlănțuie cauzal, în lumina acestui
final și de aceea faptele sunt credibile, veridice, realiste.

1
 Pe lângă funcția de reprezentare a realităţii, naratorul din proza realistă îndeplinește și
funcția epică de interpretare. Această funcție nu contravine ideii de obiectivitate pentru că
interpretarea naratorului este omogenă, având în vedere finalul evenimentelor, către care
îndreaptă atenția cititorului.

Funcția de interpretare se manifesta la nivel macrotextual, al compoziției romanului:

romanul este alcătuit din două părți opuse și complementare ce sugerează conflictul interior al
protagonistului: „ Glasul pământului” și „Glasul iubirii”. Titlurile capitolelor sunt semnificative:
„Inceputul”, „Sfârșitul”, „Rușinea”, „Sărutarea”, „Nunta”, etc. Tot la nivel macrotextual
remarcăm simetria incipit-final, prin intermediul imaginii drumului.

La nivel microtextual funcția de interpretare se realizează prin tehnica contrapunctului

(prin prezentarea aceleiași teme în medii și momente diferite: ex. nunta Anei – nunta Laurei)
sau conflictele: Ion-Vasile Baciu/ Herdelea – Belciug). Această tehnică evidențează structura
polifonică a acțiunii. Tot la nivel microtextual putem avea în vedere anticipări în conținut
(replica lui Ion: „- Amu ce te mai bocești, Ană ? Că doar nu te duci la spânzurătoare.” ) sau scene
semnificative: cea a horei.

Tema: Romanul „Ion” are ca temă zugrăvirea universului satului transilvănean de la

începutul secolului xx , în centrul căruia stă imaginea țăranului român care luptă pentru pământ.

Compoziția: Din punct de vedere compozițional, romanul are structură echilibrată,

arhitectonică, fiind alcătuit din două părți: „Glasul pământului” și „Glasul iubirii”. Prima parte
are 6 capitole, iar cea de-a doua are 7 capitole. Acestea au titluri semnificative sintetizând esența
conținutului.

Simetria romanului este întărită de „metafora drumului” ce se regăsește atât în incipitul,

cât și în finalul romanului. Astfel romanul debutează cu descrierea drumului ce intră în satul
Pripas, locul de desfășurare a evenimentelor. Fiind personificat cu ajutorul verbelor, drumul
capătă semnificația simbolică a destinului uman. Prin intermediul drumului cititorul pătrunde în
ficțiune (lumea romanului), acomodându-se cu geografia locului ce urmează a fi scena
întâmplărilor. Descrierea caselor sugerează în manieră realistă condiția socială a personajelor
(Herdelea, Glanetașul), sugerând și nucleele epice ale romanului. Pe același drum pe care am
pătruns în lumea ficțiunii, vom ieși, la final, din această lume, întorcându-ne la realitate. Astfel
se realizează simetria romanului, accentuându-se iluzia realității. Romanul, “un corp sferoid, se
termină precum a început. Cititorul care s-a dus în satul Pripas pe șoseaua laterală , trecând
peste Someș și prin Jidovița, se întoarce la sfârșit pe același drum înapoi, până ce iese din
lumea ficțiunii și reintră în lumea reală” ( L. Rebreanu , Jurnal )

2
Structura discursului narativ

Acțiunea romanului este dispusă pe două planuri, care se derulează paralel și se

intersectează, constituind de fapt, imagini ale aceleiași lumi, a satului transilvănean: planul
țăranilor, cu Ion în centru și planul intelectualității, având în centru familia Herdelea. Trecerea
de la un plan la altul se realizează prin intermediul alternanței, iar succesiunea secvențelor
narative se realizează prin intermediul înlănțuirii - evenimentele sunt relatate în ordine
cronologică.

Construcţia subiectului

Timp/Spaţiu. Acţiunea romanului este plasată la începutul secolului XX, în Ardeal, fără
să se facă precizări clare legate de timpul de desfăşurare a evenimentelor. Acest lucru poate
sugera caracterul de generalitate a evenimentelor care nu trebuie legate de un caz particular
(Rebreanu a avut în vedere în general problema ţărănească). Din punct de vedere temporal
acţiunea se desfăşoară pe parcursul a câţiva ani.

Spaţiul principal de desfăşurare a evenimentelor este satul Pripas.

Acţiunea. Romanul debutează cu descrierea minuţioasă (procedeu realist) a satului

Pripas, copleşit de căldura unei zile toride de vară. Fiind o zi de duminică, întreg satul se reunise
la hora tradiţională, prilej pentru autor de a fixa relaţiile dintre personaje, stratificarea lor în
ierarhia rurală, conflictele vizibile ori latente între diferitele grupuri de interese (expoziţiunea).

Intriga romanului este legată tot de scena horei de la începutul romanului şi are în vedere
hotarârea lui Ion de a-şi dobândi un statul social mai bun prin seducerea fetei lui Vasile Baciu.

Conflictul central al romanului este reprezentat de lupta pentru pământ în satul

tradiţional, care poate determina statutul social al personajelor. Reprezentativ este conflictul
exterior dintre Ion şi Vasile Baciu, ce este dublat de conflictul interior dintre “glasul pământului”
şi ,,glasul iubirii”. Apar şi alte conflicte secundare: între Ion şi George pentru Ana şi apoi pentru
Florica, între Herdelea şi preotul Belciug sau între Ion şi Simion Lungu pentru o brazdă de
pământ. În centrul acţiunii se află figura lui Ion, care, stăpânit de o dorinţă obsesivă de a avea
pământ, îşi vede visurile realizate prin apropierea de Ana, fiica lui Vasile Baciu, unul dintre
bogaţii satului, cu care intră în conflict. Pentru a-şi atinge scopul, personajul îşi reprimă iubirea
pentru Florica, o fată frumoasă, dar săracă şi îşi urmează cu tenacitate planul, lăsând-o
însărcinată pe Ana şi, astfel, îl forţează pe Vasile Baciu să-l accepte ca ginere. Împăcarea fusese
mediată de preotul Belciug. Finalul primei părţi, în scena nunţii, scoate în evidenţă adevăratele
relaţii dintre personaje: Ana îşi dă seama că Ion s-a căsătorit cu ea doar pentru pământ şi că el o
iubeşte tot pe Florica.

Partea a doua a romanului stă sub semnul ,,glasului iubirii”. După ce Ion şi-a astâmpărat
,,setea” de pământ, odată cu dobândirea pământurilor lui Vasile Baciu, acesta îşi dă seama că

3
pământul nu-i de ajuns în viaţă. Semnificativă pentru relaţia dintre Ion şi pământ este
scena ,,sărutării” voluptoase a pământului ce scoate în evidenţă simbolistica pământului –
ibovnica. Nici după nuntă Ion nu îşi schimbă atitudinea faţă de Ana şi nici după ce l-i se naşte
copilul. Relaţiile cu Vasile Baciu rămân tensionate, iar atitudinea faţă de Ana o determină pe
aceasta să se sinucidă, dupa care, din neglijenţă, îi moare şi copilul. Între timp, Florica s-a
măritat cu George Bulbuc, fiul unui ţăran înstărit. ,,Glasul iubirii” devine din ce în ce mai
puternic pentru Ion, ceea ce îi va grăbi destinul tragic pentru că, surprins de soţul înşelat, este
ucis de acesta cu o sapă. Deznodământul este astfel previzibil: moartea lui Ion este justificată
datorită faptelor sale, averea sa rămânând Bisericii conform unei înţelegeri anterioare.

În celălalt plan, al intelectualităţii, primează problemele familiei Herdelea şi conflictul

dintre învăţător şi preotul Belciug din cauza faptului că primul avea construită casa pe pământul
Bisericii. Problema zestrei este centrală şi pentru familia Herdelea: Laura, fiica cea mare a
Herdelenilor se căsătoreşte cu George Pintea pentru că acesta nu-i cere zestre, deşi il iubise pe
Aurel Ungureanu.
Învăţătorul intră în conflict şi cu autorităţile austro-ungare pentru că îl sprijinise pe Ion în
procesul cu Simion Lungu. Herdelea este nevoit să facă un compromis şi să-l susţină pe
candidatul maghiar la alegeri, atrăgându-şi reproşuri din partea sătenilor.
Finalul romanului duce la rezolvarea problemelor: Herdelea se împacă cu preotul
Belciug, care tocmai construise o Biserică nouă, şi se mută in Armadia, unde va avea noul
serviciu (în slujba avocatului Grofşoru), iar Ghighi, fiica cea mică, este curtată de noul învăţător,
Zăgreanu. Romanul se încheie cu sărbătorirea prilejuită de sfinţirea noii biserici ridicată de
preotul Belciug.
Personajele:
Personajele prezente în acest roman sunt nişte personaje-tipice, reprezentative pentru
universul rural pe care îl are în vedere autorul. Acesta consideră că personajele, deşi au un
corespondent imediat in realitate, nu reprezintă nişte copii fidele, pentru că acestea sunt
plăsmuite conform viziunii autorului. Este şi cazul protagonistului, Ion Pop al Glanetaşului, care
a avut un corespondent in realitate. Însă, prototipul real rămâne in urma eroului ficţional, creaţia
covârşind realitatea.
Ion reprezintă un personaj-tipic, ilustrând tipul ţăranului dornic de a avea pământ.
Caracterul generic al personajului a fost sesizat de G. Călinescu, care afirmă că „toţi flăcăii din
sat sunt varietăţi de Ion”.
Prin personajul Ion, Rebreanu pune pentru prima dată in literatura românească „problema
ţărănească” dintr-o altă perspectivă, renunţând la viziunea idilizantă asupra ţăranului din operele
tradiţionalist-semănătoriste. În construcţia personajului Ion, autorul pleacă de la problema
principală a ţăranului român: pământul. Personaj realist, acesta este determinat social, având o
psihologie complexă, urmărită în evoluţie. Ion este un ţăran tânăr, harnic, însă sărac. El trăieşte
într-o lume în care factorul decisiv este cel material, în special, pământul. Acest lucru reiese încă
de la începutul romanului, când Alexandru Glanetaşu stătea „pe de lături, ca un câine la uşa
bucătăriei... dornic să se amestece în vorbă, sfiindu-se totuşi să se vâre între bogătaşi”.

4
 În prima parte a romanului, Ion este subjugat de „glasul pământului”, fiind prizonierul
unei forţe mai presus de el. Până în momentul în care Ion pune mâna pe pământ, acesta îl
domină, simţindu-se mic in faţa lui. Este momentul în care personajul este convins că
„Dragostea nu ajunge in viaţă... Dragostea e numai adaosul”.
Oscilarea protagonistului între pământ şi iubire ia forma unui conflict interior, reprezentat
de cele două glasuri, iar obsesia lui Ion pentru pământ îl transformă pe acesta dintr-un personaj
tipic într-unul atipic, pământul devenind dintr-un obiect al muncii o “iubită” pentru care simte o
pasiune răvăşitoare. Se simte cuprins de “o poftă sălbatică să îmbrăţişeze huma, s-o
crâmpoţească în sărutări “ (cap . “Sărutarea”).
Ajungând în posesia pământurilor lui Vasile Baciu, Ion se vede mare şi puternic ca “un
uriaş din basme”. Chiar şi pământul faţă de care se simţise “mic şi slab cât un vierme pe care îl
calci în picioare” , pare acum a se clătina şi “a se închina în faţa lui “.

Pământul aduce cu sine o metamorfoză a personajului: “Pe uliţă umbla cu paşi mari şi
genunchii îndoiţi. Vorbea mai apăsat cu oamenii şi veşnic numai despre pământ şi despre
avere”. El pare a-şi sfida destinul, neschimbându-şi atitudinea faţă de Ana şi acest lucru va duce
la pierderea pământului şi la moartea lui.

Moartea Anei şi a lui Petrisor redeschid lupta pentru pământ şi pasiunea pentru Florica:
“Ce folos de pământ dacă cine ţi-e drag nu-i al tău”? Faptul că “glasul iubirii” îl domină din
nou pe Ion, îl aduce pe acesta într-un nou conflict cu destinul şi cu comunitatea. Astfel sfârşitul
său violent nu e deloc intâmplător: “Mor ca un câine” – este ultimul gând al personajului,
traducând stadiul de dezumanizare la care ajunsese din cauza patimii pentru pământ.

Sfârşitul lui Ion e veridic, firesc, în linia evoluţiei personajului care şi-a pierdut treptat
latura umană. Complexitatea personajului reiese şi din opiniile contradictorii ale criticilor literari:
Eugen Lovinescu aprecia că ”Ion este expresia instinctului de stăpânire a pământului în
slujba căruia pune o inteligenţă ascuţită … o voinţă imensă.” De altă părere este George
Călinescu care consideră că: “Nu din inteligenţă a iesit ideea seducerii, ci din viclenie
instinctuală, caracteristică oricărei fiinţe reduse”.

Autor realist, Liviu Rebreanu îşi adaptează stilul caracteristicilor acestui curent. Astfel,
Eugen Lovinescu remarca stilul neutru, impersonal, specific unei naraţiuni obiective.

“Stilul cenuşiu” a fost remarcat şi de Tudor Vianu care a sesizat şi varietatea registrelor
lexicale în funcţie de personaje: “variaţiile de vocabular în trecerea de la mediul rural la cel
orăşenesc sau la acela intelectual.”

George Călinescu afirmă despre romanul lui Rebreanu: “Romanul făcut din cânturi
vădit cântate în stilul marilor epopei (…) moment din calendarul sempitern al satului,
mişcatoare prin calitatea lor elementară. “Ion”e un poem epic solemn, ca un fluviu american,
o capodoperă de măreţie liniştită.”

5
6