POVESTEA LUI HARAP-ALB -

ÎNCADRARE ÎN CONTEXT:

APARTENENȚĂ LA TIPOLOGIE - BASM CULT

Basmul — specia a genului epic în proză de mare întindere în care sunt narate întâmplări fabuloase ale unor
personaje imaginare înzestrate cu puteri supranaturale.
Presupune: caracter ficțional(implică fabulos, miraculos, fantastic)
Caracter moral (bine-rău)
Caracter inițiatic (neofitul-novice-inițiat)
Caracter mitic (fixare illo tempore — oferit de formula inițială)
Basm cult — deoarece incipitul și finalul textului sunt reprezentate de formulele stereotipice, convenționale, de
clișeele compozițioanale, care fixează cadrul spațio-temporal fabulos. Acestea nu trimit către o lume fabuloasă,
sintagma „Amu cică era odată într-o rară ” configurează doar un spațiu nedeterminat. Formula finală cunoaște o
ală variantă decât cea a basmului popular, se delimitează de textul folcloric prin nota umoristică realizată prin
autoironie . , Și-un păcat de povestariu/ Fără bani în buzunariu ” și ironie: a ținut veselia ani întregi, și acum mai
ține încă; cine se duce acolo, bea și mănâncă, iar Ia noi, cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă”

Erudiția paremiologică poate reprezenta un alt element de mare importanță în conturarea operei
„Povestea Iui Harap- Alb” ca basm cult. Povestitorul citează mereu vorbe de duh, proverbe și zicători pe care le
preia din tezaurul de înțelepciune populară, fiind introduse în text prin expresia „vorba ceea": „Apără-mă de
găini, că de câini nu mă tem '
Vorba lungă, sărăcia omului", „La plăcinte înainte, la război inapoi"'. Autorul este un „erudit” care știe să
valorifice, dar, mai ales, să reinterpreteze înțelepciunea populară.

CATEGORIE ESTETICĂ
FANTASTICUL- categorie estetică care implică apariția unor fapte inexplicabile; se situează pe teritoriul
miraculosului, unde supranaturalul este acceptat, fiind considerat normal.
Roger Caillos - definește fantasticul pliabil următoarei schițe: ORINE -RUPTURĂ -REVENIRE LA ORDINE
Tzvetan Todorov — „ezitarea cuiva care nu cunoaște decât legile naturale pus față în față cu un eveniment în
aparență supranatural” — ezitarea personajului/cititorului de a plasa faptele în real/ireal !!! delimitează zona
fanstasticului de cea a :
Straniului — zonă a posibilului, mai aproape de real decât de supranatural, deoarce ordinea naturală a lucrurilor
nu este tulburată de un fapt neobișnui evocat
Miraculosul — zonă a imposibilului, mai aproape de supranatural, decât de real,
Fabulosul — zonă a imaginarului aplicabilă miturilor, legendelor care plasează evenimentele deosebite într-o
vreme a începuturilor
-! În „Povestea Iui Harap- Alb” fuziunea dintre real și imaginar cunoaște desăvârșirea. Schematismul inițial al
basmului popular este supus unei operații de revitalizare, așa încât miraculosul se împletește cu fabulosul, fiind
evidentă plierea ficțiunii pe realitate. La nivelul textului, miraculosul este ilustrat de moartea și învierea
protagonistului, fabulosul — de calul năzdrăvan sau de Sfânta Duminică, precum și de cei cinci prieteni care au un
singur scop: să ajute Ia împlinirea destinului ereoului.

Deși sensul etimologic al temenului basm (sl. Basni — minciună, născocire) conturează o lume imaginară,
net separată de realitatea cotidiană, totuși basmele sunt reprezentări ale realității cf. opiniei Iui G. Călinescu
 „oglindire a vieții în moduri fabuloase ” sau Pavel Ruxăndoiu și Mihai Pop, care susțin că „basmul pornește de Ia
realitate ”.
+ 'Fantasticul e tratat realistic, cu culoare locală, țărănească" + se remarca ”originala alăturare a miraculosului
cu cea mai specifică realitate” - G. Călinescu8
De aceea, În basmul popular, fantasticul este antropomorfizat, adică personajele fabuloase se comportă, în
general, ca oamenii, dar umanizarea lor este convențională, abstractă, fără particularități psihice, sociale. La
Creangă, fantasticul nu numai că este umanizat, dar este și localizat. Personajele lui au un comportament, gesturi,
o psihologie, si o mentalitatesi un limbaj care amintesc de lumea concretata țărănească humuleșteană, de eroii
<<AmintiriIor din Copilărie>> prin detalii realiste, lumea fabuloasă coboară într-un plan de existență care poate fi
localizat geografic și istoric, personajele de la Harap-Alb la simpaticii monștri care îl însoțesc, se comportă
țărănește și vorbesc moldoveneste
Harap-Alb este un persoanaj atipic basmului, nu are decât puține din atributele legendarului Făt-Frumos, el
este un țaran obișnuit dar harnic și omenos, ce se maturizează pas cu pas prin aventurile existenței. Permanent,
el este ajutat să izbândească de Sfânta Duminică, de crăiesele furnicilor și al albinelor, de calul năzdrăvan, de cei
cinci coloși, dar
numai pentru că merită acest lucru, fiindcă este îndatorito milostiv, muncitor. Adică este înzestrat cu virtuți
consacrate în sistemul etic popular, nu cu virtuții supranaturale. De altfel, Sfânta Duminică îi spune că, practic nu
ea îl ajută, ci el însuși se ajută prin tot ceea ce face: ”Fii incredintat că nu eu, ci puterea milostiveniei și inima ta
cea bună te ajuta ”. Destoinicia și reușita Iui Harap-Alb se bazează pe două criterii importante, extrase din etica
populară: succesele în viață sunt datorate valorificării experienței generației vârstnice și permanentelor legături
de prietenie și ajutorari între semeni.
Harap-AIb este un personaj perfect real. El plânge când îl dojenește părintele, se mânie și lovește cu frâul în cap
ca un flacau de la tara <rapciuga> de cal. Este pacalit de span pentru ca era <boboc in felul sau trebi aieste>se
dovedeste >slab de ingerii sim ai fricos decat o femeie> camd se duce in padurea Cerbului se <olicaieste de belele
in care il raura spanul><<se bate cu mâna peste gură>>, minunându-se de Ochilă, are simțul umorului, petrecând
pe seama poznelor pe care Ie fac semenii săi. Eroismul și bravura lui nu ies din înfruntare cu zmeii, muma pădurii
sau cu alte elemente fantastice pustiitoare și din înfruntările cu animale cu puteri neobișnuite dar nicidecum
magice ursul, cerbul, turturica.
Acest gen de confruntări sugerează vechi îndeletniciri țărănești: vânatul, albinăritul, cultura livezilor și a
grădinilor, creșterea cailor. Niciodată Harap-AIb nu se luptă <<Trei zile și trei nopți>> ca în basm și nici una din
faptele sale nu este fantastică. El se distinge prin inteligența și cutezanța cu care înfruntă impasurile, căutând
necontenit punctele vulnerabile ale unor forțe ce-i depășesc propriile puteri. De pildă, pe cerb îl învinge prin
răbdare, prin tăria cu care nu se lasă ademenit de vorbele ispitoare care-i puteau fi fatale. Modest, știe exact
care-i sunt puterile și apelează totdeauna la sfatul și sprijinul celor din jur.
Prietenii lui Harap-Alb, pe lângă atributele de fabulos popular, au datele unor oameni, ale unor țărani
obișnuiți, care se sfădesc, sunt perrnanent veseli gata să arunce înțepături ironice, sunt drepți, cinstiți, loiali în
prietenie, totdeauna gata să înfrunte viața. răsăturile lor urieșești sunt, ca în cazul eroilor Iui Rabelais, un reflex al
dragostei de viață, al bucuriei de a trăi. scul lor nu are tonalitatea terifiantă a monștrilor din basm.
În perinderea celor cinci uriași putem descoperi o notă carnavelească, amintind de măștile populare, ca o
proiecție a dorinței străvechi de a stăpâni natura. Călinescu afirmă că acești uriași simbolizează puteri adiacente
omului care dintotdeauna și-a dorit să fie un uriaș, să poată smulge pădurea, pisa piatra, reteza munții, modifica
temperatura, să vadă și să atingă totul, să mănânce și să bea pe săturate. Cei cinci sunt fantastici doar în măsură
în care aspirațiile omului sunt fantastice... În rest, se hârjonesc și se ceartă, cu aprigă vorbă și sfadă, ca și copiii de
țărani din <<Amintiri din Copilarie
Nici împărații n-au nimic din rigiditatea tradițională din basme, atitudinile lor nu sunt maiestuoase, ci familiare,
țărănești. Ei drăcuie ca niște oameni de rând când sunt pișcați de furnici, se poartă simplu, Ia vorbă și la port,
vorbesc în dodii, au umor și înțelepciune, sunt ironici și autoironici sau, dimpotrivă, par opaci, dar și atunci vădesc
o mecanică sufletească omenească, populară, portretizate sporadic, dar umanizate întotdeauna sunt și celelalte
personaje. Sfânta Duminică, de pildă, locuiește într-o căsuță îngrijită, aflată într-o poiană și rosturile gospodăriei
sale, sunt cele ale uneia humuleștene. Calul năzdrăvan, crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor sunt reprezentări
teriomorfe ale unor arhetipuri ane vizând inteligența, perspicacitatea, devotamentul, loialitatea.
Raul este concretizat prin Spân, dar nici el nu are nimic fantastic, ci doar puterile diabolice pe care lipsa de
loialitate Șl orința de parvenire atroce se pot pune în orice om.
Umorul reprezintă o altă trăsătură de originalitate a smului despre Harap-Alb. Autorul său este o ființă jovială, care
are vervă și căreia îi place să stârnească veselia, umorul, jovialitatea limbută a lui Creangă provin din această zonă
de clasicism structural și nu sunt deloc optimism superficial, ci, mai degrabă, nostalgie a unor vremi fericite.

numai pentru că merită acest lucru, fiindcă este îndatorito milostiv, muncitor. Adică este înzestrat cu virtuți
consacrate în sistemul etic popular, nu cu virtuții supranaturale. De altfel, Sfânta Duminică îi spune că, practic nu
ea îl ajută, ci el însuși se ajută ajută prin tot ceea ce face: ”Fii redintat că nu eu, ci puterea milostiveniei și inima ta
cea bună te ajuta ”. Destoinicia
TEMA OPEREI fiind basm cult, „Povestea....” depășește tema care definește această specie literară — lupta dintre
bine și rău, învingător fiind binele, accentuând INIȚIEREA protagonistului, dezvoltându-se caracterul de
BILDUNGSROMAN al operei. Se proiectează o lume reală, o lume „pe dos": „lumea asta îi pe dos/Toate merg cu
capu-n jos/Puțini suie, mulți coboară/Unul macină la moară". Deși, asemenea realității, destinele unora par să se
îndrepte spre derivă, unul, cel ales își făurește destinul — de aceea carcter de bildungsroman, fiecare trebuie să se
maturizeze. Opera — exemplu metaforic așa TEMA OPEREI fiind basm cult, „Povestea....” depășește tema care
definește această specie literară — lupta dintre bine și rău, învingător fiind binele, accentuând INIȚIEREA
protagonistului, dezvoltându-se caracterul de BILDUNGSROMAN al operei. Se proiectează o lume reală, o lume
„pe dos": „lumea asta îi pe dos/Toate merg cu capu-n jos/Puțini suie, mulți coboară/Unul macină la moară". Deși,
asemenea realității, destinele unora par să se îndrepte spre derivă, unul, cel ales își făurește destinul — de aceea
carcter de bildungsroman, fiecare trebuie să se maturizeze. Opera — exemplu metaforic așa cum vor fi si probele
sau personajele faculoase

I. ipostaza de neinițiat — INCIPIT — întâlnirea cu cerșetoarea, sub identitatea căreia se ascunde Sf. Duminică —
nici măcar nu e capabil să facă diferența dintre esență și aparență — are noroc cu principala sa calitate: bunătatea.
11. ipostaza de slugă -FÂNTÂNĂ

ELEMENTE DE STRUCTURĂ Șl COMPOZIȚIE

* PERSPECTIVĂ NARATIVĂ - ESEU
I. ipostaza de neinițiat — INCIPIT — întâlnirea cu cerșetoarea, sub identitatea căreia se ascunde Sf. Duminică —
nici măcar nu e capabil să facă diferența dintre esență și aparență — are noroc cu principala sa calitate: bunătatea.
11. ipostaza de slugă -FÂNTÂNĂ

ELEMENTE DE STRUCTURĂ Șl COMPOZIȚIE

* PERSPECTIVĂ NARATIVĂ - ESEU

* persoana a III-a narator .

* e omniscient, dar nu și OBIECTIV, deoarece intervine prin comentarii sau reflecții.
Analogia personajului consta in faptul ca caracterul de BILDUNGSROMAN este unul care influenteaza soarta
flacaului, astel el isi faureste singur soarte prin faptele pe care le face
Ia asceosygbgsdg ssdii ada si daca apa ar fi mare inseamna ca pamantul ar fi mai mic decat apa , iar cum pe marte
nu este apa si pe pamanat este inseamna ca vaca are lapte , scuze daca citesti asta da chiar ma nevoie de niste
focumente si trebe sa fac un pic de upload