Cornel-Dan Nicolae

UCRAINA FABRICATĂ
de evreii marxiști
 Ucraina – pentru care
România e practic pusă pe război
cu Rusia – este Uniunea Sovietică
care ne-a răpit teritoriile

Aceeaşi yU-Kraina, ex-stat

artificial sovietic, este, pentru
evreii globali, partea vestică a
Khazariei–mamă, ţara iudaică
din apusul Asiei.
 Vladimir Putin: Ucraina este un
„stat artificial“ creat de bolşevici.

Adevărul istoric a devenit incorect

politic. Când în 21 februarie 2022, Rusia
anunţa prin vocea preşedintelui Putin că
intră în conflict direct cu Ucraina,
preşedintele rus a spus lumii întregi,
mesajul fiind clar adresat şi nouă, că
„Ucraina modernă“ a fost creată ca un stat
artificial în întregime de Rusia bolşevică,
comunistă, cu ocazia „revoluţiei“ din 1917.
„Apoi – a continuat Vladimir Putin -, în aju-
nul şi după cel de-al Doilea Război
Mondial, Stalin a anexat deja Ucraina la
URSS şi a încorporat în Uniunea Sovietică
şi a transferat Ucrainei câteva teritorii care
au aparţinut anterior Poloniei, României şi
Ungariei. În acest proces, el a oferit
Poloniei, drept compensaţie, o parte din
ceea ce era în mod tradiţional pământ
german. Iar în 1954, din anumite motive,
Hruşciov a luat Crimeea de la Rusia şi a dat-
o Ucrainei. De fapt, aşa s-a format teritoriul
Ucrainei sovietice moderne“.

Continuând discuţia istorică, Putin l-

a criticat pe fostul lider comunist Vladimir
Ilici Lenin, numindu-l „autorul şi
arhitectul“ Ucrainei, care „a dezavantajat
Rusia… [iar] principiile lui Lenin de a
reconstrui Uniunea Sovietică au fost
greşite“. (Apoi, cum ştim, la 24 februarie
2022, preşedintele rus Putin a decis
începerea operaţiunilor militare „speciale“
în Ucraina.)

O mică parte a mass-mediei

româneşti – precum ştiripesurse.ro, prin
articolul „Putin invită vecinii Ucrainei la
revizionism“ – a spus că preşedintele rus ar
fi dat un „mesaj pentru români“ şi pentru
alţii: „Iosif Stalin, fostul lider sovietic, le-
a luat bucăţi din ţările lor pentru a forma
Ucraina“, „Putin invită vecinii Ucrainei să
se servească şi ei din teritoriul vecinului
lor“.
 Iar marele The New York Times din
SUA, care este o proprietate evreiască, scri-
sese imediat, tot în 21 februarie, că Vladimir
Putin „dă o interpretarea greşită, exagerată,
istoriei de 1.000 de ani a Ucrainei“, şi că nu
e prima dată când liderul de la Kremlin
„neagă însăşi existenţa Ucrainei“ (articolul
„Putin Calls Ukrainian Statehood a Fiction.
History Suggests Otherwise“ / „Putin
numeşte statalitatea ucraineană o ficţiune.
Istoria sugerează altceva“, semnat de
jurnalistul evreu Michael Schwirtz).

Evreii, marxismul şi… hocus-

pocus Ukrainasă

Sentimentul „naţionalismului
ucrainean“, local, ca vehicul al urii
împotriva marii Rusii, pentru distrugerea
acesteia, a fost cultivat la slavii din Rusia
Kieveană (Ucraina de apoi), după anul 1850
de către evreii, polonezii sau germanii
regionali, afiliaţi mai ales ideologiei
marxiste, după ce la 1848 Karl Marx (evreul
Karl Hirschel HaLevi Mordechai, dacă şi-ar
fi păstrat numele după înaintaşi) a publicat
„Manifestul Partidului Comunist“, larg
răspândit, partid ce se chema „Bund der
Kommunisten“, ca şi viitoarea mişcare
revoluţionar comunistă evreiască din spaţiul
rusesc, Bund-ul. Apariţia lui Marx în istoria
comunismului marchează totodată intrarea
în forţă a evreilor în această mişcare
politică, preluarea ei şi ruperea asocierii
comunismului şi creştinismului (reprezen-
tată de socialistul german Karl Schapper, fiu
de preot şi unul din ultimii comunişti
creştini).

Masoneria fiind şi ea implicată în

întreţinerea mişcărilor revoluţionare
europene din acelaşi an al apariţiei
Manifestului lui Marx, 1848, a participat şi
ea la fabricarea „naţionalismului“ anti-
rusesc produs de „Kyiv Hromada“
(societate secretă din Kiev).
 Toate revoluţiile masonice
„naţionale“ de la 1848 (Franţa, Germania,
Italia, Imperiul Austriac, Principatele
Române) au fost îndreptate de fapt
împotriva monarhiilor şi a imperiilor
existente, naţionalismul fiind atunci doar un
vehicul al realizării internaţionalismului
socialist (mascat de republicanism),
globalismul de azi, şi, totodată, de „eman-
cipare a israeliţilor“ (cum era scris pe dra-
pelele revoluţionare de la 1848, inclusiv la
noi), un „tovarăş de luptă“ vremelnic, care
trebuia distrus apoi, căci şi Marele Orient al
Franţei, forul cel mai mare al masoneriei
revoluţionare, era condus de facto tot de
evrei.

Cea mai cunoscută masonerie

revoluţionară de la Kiev a fost în secolul 19
„Frăţia Secretă Malorusă“ (v. „Malorusian
Secret Brotherhood“, maloruşii sau „ruşii
mici“ fiind ucrainenii slavi de azi), ce a fost
creată de un anume V. Lukashevych şi era
conectată la masoneria europeană pe filieră
poloneză.

Vechiul regat evreiesc Khazaria se

întindea pe teritoriile care sunt azi în partea
centrală şi de est a Ucrainei (inclusiv
Kievul), în toată Georgia, în Crimeea şi în
jumătatea vestică a Kazahstanului (ţară în
care „investesc“ de mai mulţi ani evreii din
Israel şi din toată lumea, cum au făcut până
azi şi în Ucraina).

Odată ce hanatul Khazar a intrat în

declin, mai ales după anul 1000, evreii
khazari s-au mutat preponderent în actuala
provincie Krasnodar Kray (din nordul-estul
Mării Negre, în regiunea Kuban, la est de
Crimeea), de unde au orchestrat atacuri
nomade asupra Rusiei. De acolo s-au mutat
spre nord-vest, spre Kiev, care a fost cea
mai vestică aşezare khazară evreiască deşi,
în timp, au continuat să migreze chiar până
în Boemia şi Germania, cu un centru admi-
nistrativ, Kahalul central, înfiinţat oficial în
1580, cu şaptezeci de delegaţi (precum
numărul mitic biblic al „Înţelepţilor
Sionului“ sau „Bătrâni ai Israelului“ stabilit
de Moise în Ieşirea 24:1), adunaţi de către
bancherul evreu şi judecător de kahal
Abraham din Boemia (cunoscut şi ca
Abraham Judaeus Bohemus sau Abraham
ben Moses Jaffe de Bohemia), acest mare
Kahal (Qahal), ce se întrunea anual, fiind
numit „Consiliul celor Patru Ţări“ (Va’ad
Arba’ Aratzot) şi reunind oficial interesele
evreilor din Marea Polonie, Mica Polonie,
Galiţia şi Volânia, plus Podolia. Jumătate
din Galiţia, plus Volânia şi Podolia, adică
jumătate din regiunea stăpânită direct de
Kahalul evreiesc, sunt azi parte din Ucraina.
După 1844, fiind desfiinţat oficial, cu forţa,
de către Imperiul Rus, căci funcţiona ca un
„stat în stat“, Kahalul şi-a camuflat întreaga
activitate în jurisdicţia religioasă şi
educaţională, mai ales în activitatea cimiti-
relor evreieşti, ceea ce ar explica şi
retragerea unui „înţelept al Sionului“ din
Polonia la Bucureşti în timpul celui de Al
Doilea Război Mondial, ca administrator al
cimitirului evreiesc Filantropia (v.
profesorul Ion Coja, „Unul din Înţelepţii
Sionului totuşi a murit la Bucureşti“).

Imediat după ocultarea Kahalului din

Galiţia apărea Hromida din Kiev, îndreptată
împotriva Rusiei, văzută vinovată şi de
închiderea kahalelor, iar conducerea
evreimii globale se muta la Paris, unde la
1860 s-a înfiinţat Alliance Israélite Univer-
selle (Alianţa Israelită Universală, condusă
de Adolphe Crémieux, membru din 1820 al
Grand Orient de France – Marele Orient al
Franţei -, marea lojă masonică imens
implicată în determinarea revoluţiilor
masonico-comuniste din Rusia, de la
începutul secolului 20), dar şi în SUA, unde
masoneria evreiască B’nai B’rith funcţiona
chiar din 1843, parteneră în acţiuni a
Alianţei Israelite din Europa, împotriva
Rusiei sau chiar a independenţei României
(Principatele Unite) la Congresul de la
Berlin din 1878, căci aceasta nu
„împământenea“ valurile de evrei veniţi
peste români (nu le acorda cetăţenia, în
primul rând).

Galiţia era locuită din antichitate de

germanici, regiunea fiind azi pe jumătate în
Ucraina – unde şi oraşul Lvov / Liov a
devenit astfel unul iudaizat -, dar evreii
khazari au ajuns şi în Ungaria, în Moldova
şi în Maramureşul românesc (de unde au
luat sovieticii cea mai mare parte pentru
Ucraina, după Al Doilea Război Mondial)
ş.a.m.d..

Azi evreii nu mai pot separa, la

nivelul percepţiei emoţionale, vechea lor
matcă, Khazaria, de Galiţia, de Moldova sau
de Maramureş, unde şi-au ridicat în prezent
şi o mare sinagogă (la Sighet, în România),
deşi pe acestea le-au ocupat mai târziu, şi,
pe măsură ce visul sionist palestinian se
epuizează ca înflăcărare, nostalgiile îi fac să
privească înapoi cu interes. Privesc spre o
Khazarie mare, iar ruşii le-au cam stat iarăşi
în cale.

Vladimir al II-lea Monomahul,

marele principe rus al Rusiei Kievene (ce a
existat unde este acum Ucraina) şi fondator
al statului rus, care a domnit din 1113 până
în 1125 (considerat sfânt în Biserica
Ortodoxă şi sărbătorit pe 6 mai) este cel care
„a eliberat Rusia de opresiunea evreiască,
…a luptat împotriva cămătăriei evreieşti şi
a comerţului cu sclavi“ (sclavia reapăruse
mai ales ca urmare a datoriilor ce duceau
finalmente, prin imposibilitatea achitării
lor, la robie, iar evreii erau cei care
stăpâneau „arta“ îndatorării celorlalţi). De
atunci chiar, însă, „banii evreilor trimişi din
străinătate pentru a destabiliza Rusia au
devenit o tradiţie îndelungată“ (Matthew
Raphael Johnson, „Prince Vladimir
Monomakh, the Jews and the Anti-Usury
Uprising of 1113 in Kiev“, 2016; a se vedea
traducerea dlui C.D. la
https://ioncoja.ro/khazaria/).

Nu au existat înainte de secolul 20

„state“ cu numele Ucraina, ci referiri prin
anumite acte la anumite teritorii din Rusia
Kieveană / MaloRusia / Rutenia cu acest
apelativ enigmatic, precum în Letopiseţul
Kievean (Kyivs’kyi litopys / Kyiv
Chronicle).

Semnificaţia pe care călugării

creştini ortodocşi din mânăstirea
Vydubychi, autori ai textului cronicii la
anul 1200, o dădeau „Ţării Iu“ este
necunoscută, dacă (i)U venea sau nu de la
iudei sau judei (U/Y din Ukraina
pronunţându-se iu), dar este totuşi o
teorie destul de plauzibilă, având în
vedere şi că aceştia aveau o groază de
comportamentul evreilor, care nu se dă-
deau în lături de a-i lua sclavi, obligându-
i sub chinuri să renunţe la creştinism.
Acesta este şi cazul unui sfânt din calen-
darul ortodox, Sfântul mucenic mohah
Eustaţie de la Lavra Peşterilor din Kiev (azi
capitala Ucrainei), pomenit în calendar la
28 septembrie şi care a ajuns în anul 1096
sclavul unui evreu din Korsun, oraş khazar,
împreună cu alţi 30 de vieţuitori ai mânăs-
tirii şi douăzeci de locuitori ai oraşului,
evreul omorându-l prin crucificare pentru
că nu a renunţat la a mai fi creştin.

Responsabilă de numele Ucraina e

o organizaţie penetrată de evrei

„Hromada din Kyiv“ („Comunitatea

din Kiev“), ce apărea în secolul 19 ca
„societatea clandestină cea mai importantă
a intelighenţiei“ din Rusia de vest, pentru
„revigorare naţională“, în independenţă şi
separare de restul imperiului rus ţarist, era o
organizaţie ce voia să introducă, declarativ,
un concept politico-teritorial pe model statal
„occidental“ masonic, dar anti-imperial şi
anti-rusesc, totodată.

Aceşti anarhişti-comunişti polonezi

sau evrei, (re)inventatori ai numelui
Ukraina, erau prefiguratori ai bolşevismului
nu doar inventatori ai naţionalismului
ucrainean şi finalmente, după câţiva ani de
frământări ideologice şi lupte din perioada
1917-1922, toţi se vor regăsi între bolşevici.

Naţionalismul ucrainean, sentiment

pe care l-au creat, le era doar „tovarăş de
drum“ vremelnic, căci erau comunişti şi
anarhişti, iar activitatea Hromadei a coincis
şi cu „Renaşterea literaturii evreieşti din
1860-1914“ din Rusia Kieveană (Ucraina),
ceea ce însemna şi o renaştere spirituală a
Khazariei.
 La 1862, Hromada avea deja 200 de
membri „de diferite naţionalităţi – evrei,
polonezi, ca şi ucraineni“ (slavi maloruşi
sau cazaci), conform „Enciclopediei
Ucrainei“ (citat din articolul lui Arkadii
Zhukovsky, „Hromada of Kyiv“, din
„Encyclopedia of Ukraine“, vol.2, 1989),
care îi pune, deci, pe evrei, în primul rând al
organizaţiei, numeric vorbind, cel mai
probabil, căci evită – în general – a da
numele membrilor evrei ai Hromadei, amin-
tind vag vreun lider doar.

Tot oficiala „Encyclopedia of

Ukraine“ ne arată că Hromada e cea care a
reinventat cuvântul Ucraina (Україна), în
retorica „naţională“.

Când această intelighenţie

kieveană a scos de la naftalină (din
vechile manuscrise) cuvântul (i)Ukraina,
ea îl folosea pentru a agita revoluţia
„naţionalistă“ polono-cosmopolito-
malorusă împotriva imperiului rus ţarist,
dar nu se poate ştii dacă ea nu a avut în
vedere, în subteran, şi că „Ţara Iu“ (iU-
Kraina) era totuna cu o Iudee khazară,
care existase, în foarte mare măsură,
chiar pe teritoriul Rusiei Kievene, căci
această intelighenţie, Hromada, era plină
de evrei, cum consemnează istoria
ucraineană, chiar dacă marxişti.

Mai ales că este o teză destul de

forţată susţinerea comună că, în slavonă,
„ucraina“ s-ar traduce neapărat ca „mar-
gine, frontieră“, căci iUkraina (Україна)
poate însemna cel mult „din ţară“, „la ţară“,
dacă se dă neapărat un sens particulei U (У,
u chirilic, ce este mai degrabă o prescurtare
şi nu înseamnă, în nici un caz, „lângă“
sau „la margine“), chiar dacă luăm în
seamă şi forma Oykraina (оукраина), cu
particula Oy, a acestui nume.

În afară de liderii proeminenţi

ai Hromada, precum Volodymyr
Antonovych (un fel de anarhist care îşi
aroga diferite origini cosmopolite, de la
poloneză la maghiară, şi urmărea mai mult
să obţină „independenţa“ polonezilor faţă
de Rusia) sau cazacul socialist Mykhailo
Drahomanov, aflăm în organizaţie, într-
adevăr, şi mai multe nume de evrei sau
marxişti, dărâmătorii de imperii şi apoi de
state, precum un V. Rubinstein sau pro-
fesorul Nikolai Ivanovici Ziber (1844-
1888), promotorul numărul unu al
marxismului în Rusia, editor în Elveţia al
revistei Hromada şi prieten personal din
1881, la Londra, al greilor doctrinei
comuniste, Karl Marx şi Friedrich Engels,
autorii Manifestului Comunist. Iar acest N.
I. Ziber i-a fost mentorul direct al mai
tânărului „revoluţionar de profesie“ V.I.
Lenin, viitorul lider cu sânge evreiesc, după
mamă, al Uniunii Sovietice.

1917– apare Ucraina revoluţiilor

masonico-evreieşti
 Ucraina şi-a primit mai întâi sta-
talitatea urmare primei revoluţii anti-ţariste
din 1917, cea din februarie, socialisto-
masonică, reprezentată de Alexander
Kerensky, în conducerea partidului căruia
se aflau foarte mulţi evrei, precum fondato-
rii acestui Partid Socialist Revoluţionar (în
interiorul căreia funcţiona brigadă teroristă
SR Combat Organization), „eSeRii“
Mikhail Rafailovici Gots, Grigory
Gershuni, Yevno Fishelevici Azef, Mikhail
Isaakovici Liber (zis Mark Liber, născut
Goldman), Ilya Rubanovich şi Chaim Zhit-
lowsky, acesta din urmă fiind şi un lider al
naţionalismului evreiesc diasporic, prin
Yiddishism (idişism, de la limba idiş, o
corcitură de germană cu ebraica şi cu ceva
elemente slave, născută mai degrabă pe
lângă comunităţile germanice estice, care au
ajuns spre est până pe Volga, în nord vestul
Kazahstanului, vechi areal khazar, în
Crimeea, în Cauzaz, Basarabia, Bucovina şi
în mai toată Rusia vestică, până şi marea
împărăteasă Ecaterina a II-a a ruşilor fiind
germancă)

Limba idiş era acasă din Rusia până

în Galiţia, iar Yiddishism-ul a fost institu-
ţionalizat drept curent politic de evrei în
1908, în oraşul bucovinean românesc
Cernăuţi – posedat azi, bineînţeles, de
Ucraina, sub numele Czernowitz -, unde
evreii, etnie devenită majoritară în oraş
după 1800, şi-au ţinut „Konferents for der
Yidisher Shprakh“, în mişcarea idişismului
născându-se, mai înainte, în 1897, şi
partidul Bund (Uniunea sau Partidul Munci-
torilor Evrei), al evreilor comunişti
promotori fanatici ai Uniunii Sovietice, fie
că erau marxist-socialişti menşevici
(socialişti moderaţi) sau bolşevici
(comunişti radicali).

Şi Mark Liber, arătat mai sus ca

fondator al mişcării revoluţionare socialiste
din Rusia ţaristă (care cuprindea şi viitoarea
Ucraină), era şi membru al Bund-ului, unul
care pleda, precum mai toţi evreii tineri din
Bund, pentru o cât mai mare autonomie sau
putere pentru evrei în imperiul ţarist şi apoi
în cel sovietic. A fost un lider revoluţionar
activ şi la „Revoluţia din 1905“ din Rusia
(alături de Lenin), de la care evreii aveau
uriaşe speranţe de a accede la autonomie
politică şi la putere, dar care a eşuat în
dărâmarea imperiului rus.

Evreii cu greutate politică au fost

prezenţi încă din prima radă ucraineană
(sobor, parlament), Ukrayins’ka Tsentral’na
Rada, apărută în martie 1917, după prima
„revoluţie rusă“ reuşită în 1917, precum
Moisei Rafes, şeful Bundului evreiesc din
Kiev. Apoi, încet încet, aripa bolşevică a
revoluţionarilor „socialişti“, reprezentată la
Kiev de Serghei Bakinsky (un cosmopolit
cu sânge evreiesc, pe numele real Ludwig
Bernheim), a presat politic Rada revo-
luţionară care a cedat acestora puterea, iar
ei, comuniştii cei mai radicali (dar şi cei mai
favorabili ascensiunii evreilor), au înzestrat
cu teritorii şi cu autonomie noul stat,
Ucraina, în timp ce şeful evreilor
„ucraineni“, Moisei Rafes, a ajuns în
eşaloanele superioare ale Yevsektsiya,
secţiunea evreiască a Partidului Comunist
Sovietic, un privilegiu unic, creat chiar de
Lenin pentru evrei.

Iar principiile „universale“

proclamate de rada din 1917, primul (de la
23 iunie 1917) fiind autonomia ucraineană
faţă de Rusia ţaristă, au fost publicate şi în
idiş, limba ce o vorbeau evreii khazari
participanţi la revoluţie şi aspiranţi la
conducere.

Şi, deşi „Ukrainskaya Narodnaya

Respublika Sovjetov“, prima formă de
statalitate a Ucrainei, existentă în 1917, s-a
pretins în istorie, ulterior, a fi fost o
„Republică Naţională Ucraineană“
necomunistă, anterioară celei bolşevice, cu-
vintele populară (narodnaya) şi soviet îi
arată clar sorgintea în marxism-socialism,
deşi nu era încă bolşevică, ceea ce se va
întâmpla la finele lui decembrie 1917, prin
Ukrainska Radeanska Soţialistîcina Respu-
blika, ce a fost una dintre cele patru
republici constituente ale Uniunii Sovietice
din momentul în care a fost formată
Uniunea, în 1922.

La această Ukrainska Radianska

Sotsialistychna Respublika (sau cum s-o
mai scrie ea) se referea Vladimir Putin în
februarie 2022.

După acest an, 1922, a existat doar

ea, ca Republică Socialistă Sovietică
Ucraineană, deşi au mai existat câteva
încercări de asemenea republici, regionale,
pe teritoriul viitoarei Ucraina, aşa cum o
cunoaştem de 100 de ani – în afară de
Ukrainska Narodna Respublika (1917-
1920) şi de cea „Soţialistîcina“
(Sotsialistychna), existând în paralel şi
Zahidno-Ukrainska Narodna Respublika,
adică Republica Populară a Ucrainei
Occidentale (1918-1919) -, dar toate aceste
încercări statale erau, împreună, tributare
ideologic aceleiaşi Hromada marxiste din
Kiev, care urmărea în primul rând
distrugerea monarhiei ruse (sau a Rusiei
imperiale), a puterii ruşilor.

În plus, până la această Hromada

nimeni nu scosese la iveală din cronici sau
din arhive numele obscur şi neclar de U-
Kraina, pe unde stătea rătăcit, şi e evident că
nu toată lumea a văzut acelaşi lucru în iU de
dinaintea Krainei. Majoritatea nu a văzut
nimic, dar unii evrei au văzut ceva şi le-a
plăcut, căci au susţinut numele.

Oamenii din popor nici nu

înţelegeau, probabil, decât Kraina, ţară, din
noul cuvânt. Şi nimeni, până azi, nu a dat un
sens clar, convingător lui iU dinaintea
Krainei, decât, poate, în interpretarea în-
drăzneaţă (dar controversantă) că ar veni de
la… Iudeea, iudei, „Yud Kraina, adică
Regatul Yehudimilor, Regatul Evreilor“
(articolul „Ukraina, regatul evreilor“, din 2
august 2021, pe https://ioncoja.ro/, ce a
stârnit ceva polemici).

Populaţia largă a Rusiei Kievene

(MaloRusia) o fi înţeles că este ceva nou, un
fel de independenţă promiţătoare, un viitor,
când Hromada a produs aceste mişcări sau
organizaţii conţinând numele iUkraina,
precum, prima, Organizaţia Generală
Democratică Neafiliată Ucraineană, din
1897, redenumită în 1908 drept „Societatea
Ucrainenilor Progresişti“, aceeaşi cu
Partidul Radical Democratic Ucrainean,
conduse chiar de Volodymyr Antonovych,
liderul cel mai vizibil al Hromadei.

În concluzie, toate aceste „Ucraine“

(apărute începând cu 1897, anul ridicării
Bundului evreiesc şi a sionismului, dar mai
ales în jurul anului 1917) sunt, dacă suntem
atenţi, opera influenţei comuniştilor
anarhişti îmbrăcaţi în naţionalişti, foarte
mulţi evrei, din cadrul „Hromadei din
Kyiv“, care au devenit apoi bolşevici, în
prima parte a secolului 20.

Iar fiul lui Antonovych, juniorul

Dmytro Antonovych, înfiinţase şi el la
sfârşitul secolului 19 „Partidul Ucrainean
Revoluţionar“ (Revoliutsiina Ukrainska
Partiia), partid despre care evreii au zis că
„avea o platformă social-democratică
propice cooperării ucraineano-evreieşti“
(conform „A Journey Through the
Ukrainian-Jewish Encounter: From
Antiquity to 1914“, UJE 2018)

Prin răpirea teritoriilor româneşti

şi ale altor vecini s-au adus

totodată cât mai mulţi evrei la

Ucraina, „acasă“
 Pierderea Bucovinei de nord, a
ţinutului Herţa şi a Basarabiei plus Insula
Şerpilor de către România în favoarea
Uniunii Sovietice (Ucraina fiind unica
beneficiară directă, iniţial) la sfârşitul lui
iunie 1940, în baza tratatului secret
Ribbentrop-Molotov, reprezintă un teritoriu
în care trăiau cca 290.000 de evrei, care
credeau în majoritatea lor, atunci, că
fericirea este pentru ei comunismul.

Deşi Moldova de Sus (Bucovina) cu

ţinuturile Sucevei şi Cernăuţiului a repre-
zentat încă de la începutul statalităţii
moldovene (anul 1359) nucleul
voievodatului, iar românii, numiţi volohi
(de la vlahi sau valahi), au existat teritoriile
zice ucrainene până în Galiţia, unde e oraşul
Liov (Lvov, Lviv), până la 1917-1918
Bucovina de nord a fost în componenţa
Austriei imperiale, iar a Ucrainei (ţara
inventată de bolşevicii) în anii 1918-1919,
1940-1941 şi din 1944 până azi.
 În componenţa României moderne,
Bucovina de Nord, românească dar aglome-
rată de alte etnii colonizatoare, în frunte cu
evreii, nu a fost lăsată decât între anii 1919-
1940, fiind pierdută în 1944, când a fost din
nou smulsă de comuniştii sovietici de
dragul Ucrainei bolşevicei.

Istoriografia sovietică rusă şi

ucraineană au susţinut fără niciun fel de
dovezi concludente, dar cu un evident
interes politic, că Bucovina ar fi făcut parte
în veacurile XI-XII din statul medieval
kievean, iar mai apoi, după destrămarea
Rusiei kieveane, din cnezatul Haliciului. De
aici a decurs concluzia istoricilor sovietici şi
ucrainieni, că drepturile Uniunii Sovietice
(în subsidiar ale Ucrainei) se bazează pe o
pretinsă deţinere istorică, invocată de altfel
şi de Austria habsburgică la 1775, când,
după prima împărţire a Poloniei, în urma
căreia obţinuseră fostul teritoriu al
cnezatului Haliciului, au cerut Bucovina în
virtutea aceloraşi pretenţii „istorice“.
 Încă din 1918, după Primul Război
Mondial adică, Ucraina sovietică a dorit să-
şi anexeze întreaga Basarabie moldavo-
română şi doar prezenţa militară a
românilor în toată acea zonă a forţat
retragerea acestei cereri.

Deci, când inventata Ucraina şi-a

luat cadou de la sovietici, prin raptul din
1940, teritoriile moldavo-româneşti
(inclusiv Basarabia), ele erau deja ocupate
masiv cu evrei de decenii sau chiar de secole
bune. Iar U-Kraina („Ţara Iu“), este
Uniunea Sovietică mai mult decât este
Rusia azi, căci Rusia a existat şi înainte de a
exista Uniunea Sovietică (criminală cu
ruşii, în primul rând, omorând milioane în
războiul civil al Armatei Roşii cu Armata
Albă, a ruşilor care au luptat pentru libertate
în 1917-1922), pe când Ucraina s-a născut
odată cu Uniunea Sovietică.

*
 În 1945, după ce a luat Maramureşul
istoric (în România rămânând cam o treime
din Maramureş), Ucraina a dorit din nou
anexarea întregii Basarabii şi doar presiunea
lui Stalin a forţat eliminarea acestei
pretenţii, Ucraina reuşind să ia doar Herţa,
Bucovina de Nord şi sudul Basarabiei
(Buceagul), restul Basarabiei devenind
Republica Socialistă Sovietică
Moldovenească (Republica Moldova de azi,
cu tot cu Transnistria, pe care sovieticii au
ataşat-o Basarabiei, Transnistria nefiind a
României anterior lui 1941).

După 1944 şi Galiţia, care fusese a

Poloniei după 1919, ce s-a luptat cu bolşe-
vicii pentru ea, a intrat pe jumătate în
componenţa Ucrainei sovietice (care o mai
deţinuse între 1939 şi 1941), iar din 1991 a
intrat în componenţa Ucrainei
„independente“.

Şi, cum a spus şi preşedintele rus

Vladimir Putin, după Al Doilea Război
Mondial, Ucraina a primit cadou şi Crimeea
de la liderii sovietici de la Moscova, care era
şi ea plină de evrei khazari.

În 1992 ucrainenii au participat cu

trupe la războiul de pe Nistru, alături de
trupele ruse împotriva celor moldavo-
româneşti, pentru a desprinde regiunea
transnistreană, pe care şi-o doreau de fapt
pentru ei, dar au cam luat-o ruşii, care o
avuseseră de mai demult.

Evreii khazari din SUA ne-au pus

din anii ’90 să slujim Ucraina

Iar după desfiinţarea Uniunii

Sovietice, din 1992 avem „noul stat
independent, Ucraina“ (ruşii, generoşi sau
fraieri, lăsându-i şi Crimeea), stat căruia,
prin manevrele făcute la Bucureşti de ex-
ambasadorul evreu khazar al SUA din anii
’90, Alfred Moses, România a început să-i
slujească interesele, împotriva Rusiei chiar.

Alfred Moses, ambasadorul SUA în

România, era în acea vreme, anii ’90 şi în-
ceputul anilor 2000, deşi stătea mai mult
prin Europa, şi preşedinte al Comitetului
Evreiesc American (AJC), iar acest
American Jewish Committee a fost cea mai
implicată organizaţie evreiască americană
angajată în lobby-ul împotriva Iugoslaviei.
Chiar şi David Finn, fondatorul firmei de
PR angajată de croaţi, bosniaci şi de
kosovarii musulmani pentru distrugerea
Iugoslaviei, văzută şi ca o aliată a Rusiei în
Europa – firma Ruder & Finn Global Public
Affairs -, era un membru evreu marcant şi
sponsor al AJC atunci.

De la Casa Albă, operaţiunea era

condusă de politicianul evreu „polonez“
(khazar) Richard Holbrooke (numele
evreiesc anterior al familiei lui fiind
Goldbrajch).
 Tot în acei ani, ambasadorul evreu
Alfred Moses s-a implicat direct, cu ordin
de la Casa Albă, cum declară într-o carte a
sa de memorii „Jurnal de Bucureşti.
Drumul României…“ (Bucureşti 2019), în
forţarea României de a semna un „Tratat
politic de bază“ dezavantajos cu Ucraina,
prin care România ceda încă o dată toate
teritoriile răpite ei de Uniunea Sovietică.
Toată primăvara lui 1997 ambasadorul
Moses s-a ocupat de această treabă, făcând
curse între Kiev şi Bucureşti şi presiuni
asupra României, acuzată, printre altele de
„revendicări teritoriale“, adică de punerea
în discuţie a tratatelor de pace de la finele
celui de Al Doilea Război Mondial şi a
„Actului Final de la Helsinki“ (din 1975).
Ne-au obligat să renunţăm în favoarea
Ucrainei şi la Insula Şerpilor.

Acest interes al politicii SUA pentru

binele Ucrainei s-a explicat prin „doctrina
Brzezinski“ privind relaţia geostrategică a
acesteia cu Rusia, care să nu redevină sau
să rămână un imperiu împreună cu Ucraina
(a se vedea şi „Turkey and Russia victims of
Brzezinski Doctrine“, în The London Post,
2015).

De aceea, sforarii din SUA, cu

precădere cei evrei, au urmărit atragerea
Ucrainei în „sistemul de alianţe occidental
şi punerea unei distanţe politice cât mai
mari între Kiev şi Moscova“. Tot de aceea,
raporturile Ucrainei cu vecinii săi vestici
(Polonia, România şi Ungaria) trebuiau de-
grevate în avantajul ei de orice problemă
litigioasă şi, în plus, se impunea stabilirea
unor „structuri multilaterale de cooperare la
nivel subregional apte a ancora cât mai ferm
Ucraina în spaţiul euro-atlantic“. În plus,
evreii îşi vedeau astfel vechiul leagăn
teritorial rupt de Rusia şi bun de reluat sub
control.

La schimb, pentru că şi-a cedat

drepturile istorice către Ucraina, România a
primit acordul de a face parte în viitor din
alianţa militară NATO, în aceasta unii
români văzând o garanţie a neîntoarcerii
Transilvaniei către Ungaria, pe modelul
sfărâmării Iugoslaviei.

Televiziunea americană Fox News l-

a identificat în 2020 pe sforarul khazar
Norman Eisen ca fiind unul dintre cei mai
mari manipulatori de la Casa Albă asupra
estului Europei împotriva Rusiei, care a
participat la regizarea „revoluţiilor
colorate“ est-europene şi din spaţiul rusesc
(„revoluţii“ marca George Soros, de fapt),
el fiind un „jucător“ încă din 2011 în aceeaşi
echipă cu evreica Victoria Nuland, actantă
de forţă în 2014 a „revoluţiei Maidain“ din
Ucraina, împreună cu Soros, Nuland fiind în
prezent, din nou, din mai 2021, subsecretar
de stat al SUA, în administraţia Biden, cum
a fost şi în administraţia Obama.
 Norman Eisen, care a fost
„consilierul special pentru etică şi reformă
guvernamentală“ al preşedintelui Obama
(un pion al lui George Soros, ca şi familia
Clinton sau Joe Biden) după ce a fost şcolit
în tinereţe, în 1985-1989, la „ghestapoul
evreiesc“ Anti-Defamation League (creat
din 1913 de ordinul masonic evreiesc B’nai
B’rith, căruia îi este total subordonat,
oficial, actualul ministru de Externe
„român“, Bogdan Aurescu-Goldenberg), ar
„impus câţiva ambasadori [evrei] ai SUA în
Romnia, printre care Alfred Moses, Mark
Gitenstein, şi chiar pe actualul Adrian
Zuckerman! …Mai mult, Eisen este cel care
a «teleghidat-o» în regiune pe Victoria
Nuland“ (după cum zice că a aflat Gozmin
Guşă de la nişte prieteni americani, în
articolul „Dezvăluiri bombă despre omul
care a susţinut-o pe Kovesi“, 2020).

Eisen face parte, conform

Politico.com, din primii 50 de thinkerşi
(creiere) care modelează politica americană,
fiind şi unul din primii 50 de evrei ca
importanţă din SUA, conform publicaţiei
„The Jewish Forward – News That Matters
To American Jews“. El şi-l apropiase pe
Obama de când fuseseră colegi la Harvard,
la drept.

Din CV-ul său, reiese că Eisen s-a

ocupat mereu de promovarea Ucrainei ca
adversar al Rusiei, inclusiv în perioada
2011-2014, cât timp era ambasador al SUA
în Cehiei, avându-o pe Victoria Nuland
drept şefă.

Eisen este coleg şi la think-tank-ul de

guvernanţă globală Brookings Institution cu
Mark Gitenstein, co-etnicul său care, ca
ambasador al SUA la Bucureşti a introdus
în România, mişcarea neo-progresist-
soroşistă „rezist“), dar este şi partener la
firma de avocatură şi lobby Zuckerman
Spaeder LLP, a evreului Adrian
Zuckerman, ambasador al SUA în România
între decembrie 2019 şi februarie 2021, care
şi acum face trafic de influenţă politică
asupra decidenţilor români, deşi nu mai e pe
post, în timp ce Gitenstein controlează şi el
România prin diverse pârghii şi relaţii, mai
ales economice.

Toţi aceştia au întreţinut conflictul

demarat în 2014 între Ucraina şi Rusia, când
americanii, cu „revoluţia“ lor de export de
la Kiev (lovitura de stat Maidan sau Euro
Maidan), l-au dărmat de la putere pe preşe-
dintele „pro-rus“ Viktor Fedorovici
Ianukovici. Atunci şi-a luat Rusia înapoi
Crimeea, văzându-şi încrederea acordată
respinsă.

Şi în prezent Casa Albă este

controlată de 16 evrei cu greutate. Toţi îl
detestă pe Vladimir Putin şi Rusia, în
general (a se vedea articolul „Biden’s
Jewish A-Team of Jewish advisers, cabinet
members and staff “ din The Jerusalem Post
din 9 februarie 2021, dar care nu o
menţionează şi pe Victoria Nuland, care a
apărut mai târziu, în mai 2021. în cabinetul
Biden).

Majoritatea acestor evrei membri ai

cabinetului Biden sunt khazari, precum
secretarul de stat Anthony Blinken, şeful
politicii externe a SUA, adică evrei ce
provin din zona Ucrainei, strămoşii lui
Blinken provenind chiar de aici (inclusiv
din zona Kieveană, ca bunicul său Meir
Blinken, 1879-1915).

Lor li se adaugă soţul vicepreşedintei

Americii, Kamala Harris, aşa zisul „second
gentleman, husband of US Vice President“,
evreul newyorkez Douglas Emhoff, avocat
şi politican în Partidul Democrat.

Crimele asupra românilor

Ucrainenii şi alţi sovietici, nu numai

sau nu neapărat ruşi, sunt cei care au comis
local, crimele şi masacrele împotriva
românilor, dar acesta este un aspect al
istoriei pe care puţini nu s-au ferit să îl
evidenţieze. O prezentare corectă a făcut-o
Paul Goma.

Dacă cercetaţi în culisele istoriei,

vom descoperi că erau ucraineni, nu ruşi,
vinovaţii de masacrul de la Fântâna Albă de
la 1 aprilie 1941, din Bucovina de Nord
răpită, când între 2000 şi 4000 de români au
fost ucişi de către sovietici – unii traducând
automat, greşit sau cu intenţie, „sovieticii“
ca fiind ruşi -, români ucişi pentru că voiau
să fugă din Uniunea Sovietică (din Ucraina
sovietică) în România (Paul Goma a
subliniat vinovăţia continuată ucraineană
faţă de români în studiul său „Masacrul de
la Fântâna Albă“).

Că Ucraina este (tot) Uniunea

Sovietică (mai ales privind România), se
vede şi din articolul „Ucraina. Alinieri
ideologice toxice la naraţiuni (post-
)sovietice“, din aprilie 2021, de pe
contributors.ro, al diplomatului Dorin
Popescu (care a lucrat la consulatul român
de la Cernăuţi, în Ucraina).
[https://www.contributors.ro/ucraina-
alinieri-ideologice-toxice-la-naratiuni-post-
sovietice/ sau la Ucraina. Alinieri
ideologice toxice la narațiuni (post-
)sovietice].

Până şi actualul preşedinte evreu al

Ucrainei, Volodîmîr Zelenski, instalat cu
susţinerea evreiască internă şi globală,
ignoră înadins drepturile şi existenţa
românilor în ţara lui, deşi românii /
moldovenii sunt a doua mare minoritate din
Ucraina, după ruşi. Cu ocazia Zilei Unităţii
Ucrainei, 16 februarie 2022, el îi menţiona
doar pe „ucraineni, ruşi, tătari şi maghiari“.
Pe evrei este clar că nu îi menţiona ca să nu
se evidenţieze el şi pe susţinătorii lui, care
preferă penumbra, dar românii sunt discri-
minaţi sistematic, în acelaşi timp în care îi
vrea ca soldaţi împotriva ruşilor.