LIVIU REBREANU (1885-1944).

Debutează cu
vol. de nuvele „Frământări” - 1912 - tipărit la
Orăştie. În timpul războiul. - reporter la
„Adevărul” iar schiţele şi nuvelele - în vol
„Golanii”, ”Mărturisire” 1916, ”Răfuiala” - 1919.
După război – revista „Sbutătorul” a lui E. Lovin.
În 1920 – romanul „Ion”, 1 roman social, obiectiv,
modern din lit. rom. – premiul Acad. Rom.
„Năsturel-Herescu”. A fost director. Teatr. Naţ.
Buc. – 1928 - 1929, 1940 -1944, preşedintele
Societ. Scriitor. Rom. şi din 1939 membru al
Acad. Rom. – discurs. „Laudă ţăranului român”.
Moare la 1.09.1944, la Valea Mare. Opera –
Nuvele: „Catastrofa” - 1921, „Norocul” - 1921,
„Cuibul visurilor” - 1927, „Cântecul lebedei”-1927,
„Iţic Ştrul dezertor”-1932; Romane sociale: „Ion” -
1920, „Crăişorul” - 1929, „Răscoala” - 1932,
„Gorila” - 1938; Romane psihologice: „Pădurea
spânzuraţilor ”- 1922, „Adam şi Eva” - 1925,
„Ciuleandra” - 1927, „Jar” - 1934; Romanul
poliţist: „Amândoi” - 1940; Teatru: „Cadrilul” -
1919, „Plicul” - 1923, „Apostolii - 1926. „ION” -
1920 – 1 roman obiectiv din lit. rom. L.R. – în art.
„Cred”: a) roman de creaţie: „Pt. mine arta […]
înseamnă creaţie de oameni şi de viaţă”; b)
trăsături ale romanului realist: literat. ca imitaţie a
realit./ mimesis; aspectul veridic/ credibil al
prozei: împotriva stilul. calofil; c) relaţia dintre
realitatea biografică şi roman, deosebiri. E. Lovin.
– roman obiectiv în studiul: „Creaţia obiectivă. L.R
.Ion” – romanul „Ion” – „rezolvă o problemă şi
curmă o controversă”. N. Manol. în „Arca lui Noe”
– roman doric – „iluzia vieţii este mai presus de
iluzia artei”, roman realist de tip obiectiv:
„romanele realiste şi naturaliste sunt mai degrabă
imagini ale destinului decât ale vieţii”, elemente
naturaliste. I. Roman social şi realist: a) viaţa
satului cu întreaga lume ţărănească: „bocotani”,
sărăntoci, oameni de pripas, preot, învăţător,
funcţionari de stat, oameni politici, reprezentanţi
ai autorităţii austro-ungare formează o galerie ce
ilustrează o realitate social - economică, politică
şi culturală din satul ardelen.din primele decenii
ale sec 20; b) obiceiuri şi tradiţii populare,
evenim. importante din viaţa omului: hora,
sfinţirea hramului bisericii, naşterea, nunta,
moartea. G. Călin.: „”Ion” este opera unui poet
epic, care cântă cu solemnitate condiţiile generale
ale vieţii: naşterea, nunta, moartea”; c) instituţiile
de stat: şcoala, biserica, judecătoria, notariatul; d)
familia ca instituţie socială: familia învăţător.
Herdelea, familia Glanetaşul., familia Bulbuc,
familia Vasile Baciu etc.; e) destine umane
individuale: Ion, Ana, George Bulbuc, Titu H. etc.
II. Roman modern şi obiectiv – interferenţa
formelor tradiţion. cu cele moderne: a) formula
realistă prin ilustrarea vieţii ţărăneşti din Ardeal, în
primele decenii ale sec. 20, o adevărată „creaţie
de oameni şi de viaţă (art.”Cred”,1924); b)
obiectivarea romanului românesc – E.Lovin.-
„pornind de la acelaşi material ţărănesc, - Ion -
reprezintă o revoluţie şi faţă de lirismul
sămănătorist sau de atitudinea poporanistă şi faţă
de eticismul ardelean, constituind o dată istorică
în procesul de obiectivare a literaturii noastre
epice”. L.R. – mărturisea că „M-am sfiit totdeauna
să scriu pt. tipar la pers. I”, întrucât amestecul
eului în operă ar diminua veridicitatea subiectului;
c) tehnicilie compoziţionale sunt moderne: L.R.
construieşte 2 planuri de acţiune care se
întrepătrund: pe de o parte destinul lui Ion, pe de
altă parte viaţa satului ardelenesc; opera este
monumentală, „poate mai mare ca natura” (E.L.);
tehnica romanului este circulară – începe cu
descrierea drumului spre satul Pripas şi cu
imaginea satului adunat la horă şi se termină cu
imaginea satului adunat la sărbătoarea hramului
noii biserici şi descrierea drumului dinspre satul
Pripas; romanul este structurat în 2 părţi cu tiluri
sugestive „Glasul pământului” şi „Glasul iubirii”,
capitolele cu titluri-sinteză: Începutul, Zvârcolirea,
Iubirea, Noaptea, Ruşinea, Nunta, Vasile, Copilul,
Sărutarea, Ştreangul, Blestemul, George,
Sfârşitul. Geneza. L.R. – pe de o parte „impresia
afectivă, emoţia”, pe de altă parte acumularea de
material documentar. O scenă văzută pe colinele
din jurul satului: „…un ţăran îmbrăcat în haine de
sărbătoare”, care s-a aplecat, deodată „şi-a
sărutat pământul …ca pe-o ibovnică”. Scena m-a
uimit şi mi s-a întipărit în minte…” O altă
întâmplare relatată de sora sa, Livia, i-a reţinut
atenţia: o fată înstărită, rămasă însărcinată cu un
tânăr sărac, a fost bătută cumplit de tatăl ei pt. că
trebuia să se înrudească acum cu un sărăntoc,
„care nu iubea pământul şi nici nu ştia să-l
muncească.” Un eveniment deosebit –
convorbirea pe care L.R. a avut-o cu un tânăr
ţăran vrednic, muncitor, Ion Boldijar al
Glanetaşului, care nu avea pământ şi pronunţa
acest cuvânt cu „atâta sete, cu atâta lăcomie şi
pasiune, parc-ar fi fost vorba despre o fiinţă vie şi
adorată”. O altă sursă – amintirile sale de copil
ardelean, care a observat în jurul lui mentalităţile
şi obiceiurile ţăranilor, viaţa lor complicată din
cauza Imperiului Austro-Ungar. Prima variantă a
romanului „Ion” – o schiţă scrisă de L.R. în 1908 –
„Ruşinea”, subiect reluat în „Zestrea”, în care
conturează portretul lui Ion şi schiţează întâlnirea
dintre flăcău şi Ileana (Ana din roman). Tema.
Romanul „Ion” este o monografie a satului
ardelean de la începutul sec. 20, ilustrând
conflictul generat de lupta aprigă pt. pământ, într-
o lume în care statutul social al omului este
stabilit în funcţie de averea pe care o posedă, fapt
ce justifică acţiunile personajelor. Soluţia lui
Rebreanu – Ion se va căsători cu o fată bogată,
Ana, deşi nu o iubeşte, Florica se va căsători cu
George pt. că are pământ, iar Laura, fiica
învăţătorului Herd. îl va lua pe Pintea nu din
dragoste, ci pt. că nu cere zestre. N. Manol. – „în
centru romanului se află patima lui Ion, ca formă
a instinctului de posesiune”. De aceea nu
problema pământului o consideră centrală ci tema
destinului. Romanul începe cu descrierea
drumului către satul Pripas, personificat cu
ajutorul verbelor „se desprinde”, „alergă”, „urcă”,
„înaintează”, care are semnificaţia simbolică a
destinului unor oameni şi este învestit cu funcţie
metatextuală. Asemenea ramei unui tablou, el
separă viaţa reală a cititorului de viaţa ficţională a
personajelor din roman. Descrierea iniţială a
drumului, supusă convenţiei veridicităţii, prin
detaliile toponimice, introduce cititorul în viaţa
satului ardelean de la început. sec. 20, cu
aspecte topografice, etnografice (hora), sociale.
Descrierea caselor ilustrează, prin aspect şi
aşezare, condiţia socială a locuitorilor şi
anticipează rolul unor personaje (Herd.,
Glanetaşii) în desfăşurarea narativă. Crucea
strâmbă de la marginea satului, cu un Hristos de
tinichea ruginită, anticipează tragismul destinelor.
Prin tehnica planurilor paralele este prezent. viaţa
ţărănimii şi a intectual. rurale. Trecerea de la un
plan narativ la altul se realiz. prin alternanţă, iar
succesiunea secvenţelor narative este redată prin
înlănţuire (respectarea cronologiei faptelor).
Acţiunea romanului – într-o zi de duminică, în
care locuit. sat. Pripas se află adunaţi la hora
tradiţion., în curtea Todosiei, văduva lui Maxim
Oprea. În expoziţiune, sunt prezent. princip.
person., timpul şi spaţiul, ceea ce conferă
veridicitate romanului realist. În centru adunării
este grupul jucătorilor. Descrierea jocului tradiţ.,
someşana, este o pagină etnograf. memorabilă,
prin portul popul., paşii specifici, vigoarea
dansului şi năvala cântecului susţinut de figurile
pitoreşti ale lăutarilor. Aşezarea privitorilor
reflectă relaţiile sociale. Cele 2 grupuri ale
bărbaţilor respectă stratificarea econom. Fruntaşii
satului, primarul şi chiaburii, discută separat de
ţăranii mijlocaşi, aşezaţi pe prispă. În sat.
tradiţion., lipsa pământ. (averea) este echival. cu
lipsa demnit. umane, fapt redat de atitudinea lui
Alex. Glanetaşu: „Pe de lături, ca un câine la uşa
bucătăriei, trage cu urechea şi Alex. Glanetaşu,
dornic să se amestece în vorbă, sfiindu-se totuşi
să se vâre între bogătaşi”. Intelectualii satului,
preot. Belciug şi famil. învăţ. Herdelea, vin să
privească „petrecerea poporului”, fără a se
amesteca în joc. Rolul horei în viaţa comunităţii
săteşti este acela de a-i asigura coeziunea şi de a
facilita întemeierea noilor familii, dar cu
respectarea principiului economic. De aceea în
joc sunt numai flăcăi şi fete. Hotărârea lui Ion de
a o lua pe Ana cea bogată la joc, deşi o place pe
Florica cea săracă, marchează începutul
conflictului. Venirea lui Vasile Baciu, tatăl Anei, de
la cârciumă la horă, şi confruntarea verbală cu
Ion, pe care ăl numeşte „hoţ” şi „tâlhar”, pt. că
„sărăntocul” umblă să-i ia fata promisă altui ţăran
bogat, George Bulbuc, constituie intriga
romanului. Ruşinea pe care Vasile i-o face la
horă, în faţa satului, va stârni dorinţa de
răzbunare a flăcăului, care la rândul său îl va face
pe chiabur de ruşinea satului, lăsând-o pe Ana
însărcinată pt. a-l determina să accepte nunta. La
sfârşitul petrecerii, flăcăii merg la cârciumă.
Bătaia flăcăilor, în aparenţă pt. plata lăutaril., în
fapt pt. dreptul de a o lua de soţie pe Ana, se
încheie cu victoria lui Ion, care îl răpune cu parul
pe George. Scena alimentează dorinţa de
răzbunare a lui George şi este construită simetric
cu aceea de la sfârşit. roman., când George îl
ucide pe Ion, lovindu-l cu sapa. Conflictul
central din roman este lupta pt. pământ în sat.
tradiţion., unde posesiunea averii condiţion.
dreptul indivizilor de a fi respectaţi în comunitate.
Drama lui Ion este drama ţăranului sărac. Mândru
şi orgolios, conştient de calităţile sale, nu-şi
acceptă condiţia şi este pus în situaţia de a alege
între iubirea pt. Florica şi averea Anei. Conflictul
exterior, social, între Ion al Glanet. şi Vasile B.,
este dublat de conflictul interior, între glasul
pământului şi glasul iubirii. Cele două chemări
lăuntrice nu îl aruncă într-o situaţie-limită, pt. că
forţa lor se manifestă succesiv, nu simultan. Se
poate vorbi şi de conflicte secundare, între Ion şi
Simion Butunoiu, pt. o brazdă de pământ, sau
între Ion şi George Bulbuc, mai întâi pentru Ana,
apoi pt. Florica. În plan. intectual. satul., se
manifestă conflictul naţional, deoarece satul
românesc din Ardeal este înfăţişat în condiţiile
stăpânirii austro-ungare. Dincolo de aceste
aspecte, se poate vorbi şi de conflictul tragic
dintre om (nu întâmplător ţăran) şi o forţă mai
presus de calităţile individului: pământul-stihie. În
fond, destinul personajului principal nu este
marcat de confruntările cu semeni de-ai lui, pe
care îi domină, ci în relaţie cu pământul. Dorinţa
obsesivă a personajului de a avea pământ,
iubirea lui pătimaşă îl fac monumental, dar se
încheie omeneşte, prin întoarcerea în această
matrice universală. Impresionantă este scena în
care Ion sărută pământul. În relaţie cu omul,
elementul primordial este perceput pe trepte de
manifestare distincte: pământul-mamă („Iubirea
pământului l-a stăpânit de mic copil…De pe
atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă”),
pământul-ibovnică, pământul-stihie. Dorind să
obţină repede mult pământ, Ion îi face curte Anei,
fata unui bocotan, o seduce şi îl forţează pe
Vasile Baciu să accepte căsătoria. Cum la nuntă
Ion nu cere acte pentru pământul-zestre,
simţindu-se înşelat, încep bătăile şi drumurile
Anei de la Ion la Vasile. Preotul Belciug mediază
conflictul dintre cei doi ţărani, în care „biata Ana
nu este decât o victimă tragică”. Sinuciderea Anei
nu-i trezeşte lui Ion regrete sau conştiinţa
vinovăţiei, pt. că în Ana, iar apoi în Petrişor, fiul
lor, nu vede decât garanţia proprietăţii asupra
pământurilor. Nici moartea copilului nu-l opreşte
din drumurile lui după Florica, măritată între timp
cu George. Astfel că deznodământul este
previzibil, iar George care-l loveşte nu este decât
un instrument al destinului. George este arestat,
Florica rămâne singură, iar averea lui Ion revine
bisericii. În celălalt plan, rivalitatea dintre preot şi
învăţător pt. autoritate în sat este defavorabilă
celui din urmă. El are familie: soţie, un băiat, poet
visător, Titu, şi două fete de măritat, dar fără
zestre, Laura şi Ghighi. În plus, casa şi-o zidise
pe lotul bisericii, cu învoirea preotului. Cum
relaţiile dintre ei se degradează, pornind de la
atitudinea lor faţă de faptele lui Ion, învăţător. se
simte ameninţat. Mărturisirea lui Ion că învăţătorul
i-a scris jalba determină conflictul celui din urmă
cu autorităţile austro-ungare şi problemele sale
de conştiinţă naţională. Acceptă inutil
compromisul, votându-l pe candidatul maghiar la
alegeri. Preotul Belciug are un caracter tare.
Rămas văduv încă din primul an, se dedică total
comunităţii. Visul său de a construi o biserică
nouă în sat este urmărit cu tenacitate, iar romanul
se încheie cu sărbătorirea prilejuită de sfinţirea
bisericii. Dincolo de destinele individuale, romanul
prezintă aspecte monografice ale satului
românesc tradiţ.: tradiţii legate de marile
momente din viaţa omului (nunta, botezul,
înmormântarea), obiceiuri de Crăciun, relaţii de
familie, relaţii socio-econom., hora, jocul popular,
portul, gura satului, cârciuma, instituţiile (biserica,
şcoala), autorităţile. Comunitatea se conduce
după legile statului austro-ungar, dar şi după legi
nescrise. Căsătoriile se fac în funcţie de avere şi
cu aordul părinţilor, iar fetele trebuie sa-şi apere
virtutea. Încălcarea acestor norme are urmări
tragice, cum este cazul Anei, alungată şi
dispreţuită de toţi. L.R. îşi lasă personajele să
acţioneze liber, să-şi dezvăluie firea, să
izbucnească în tensiuni dramatice, să-şi
manifeste modul de a gândi şi de a se exprima.
Ion – peronaj. princip. – un personaj
monumental, realiz. prin tehnica basoreliefului.
Nimeni nu stă în calea acestui personaj a cărui
exist. este guvernată de verbele a râvni şi a
poseda. Exponent al ţărănimii prin dorinţa de a
avea pământ, el este o individualitate prin modul
în care îl obţine. Singulară în satul Pripas nu este
căsătoria sărăntocului cu o fată cu zestre, pt. că
Vasile B. şi Ion Pop al Glanet. dobândiseră
averea în acel. fel, ci comportam. său: o face pe
Ana de ruşinea satului înainte de nuntă, iar apoi
umblă după necasta lui George. Iniţial dotat cu o
serie de calităţi, în goana sa pătimaşă după avere
se dezumanizează treptat, iar moartea lui este
expresia intenţiei moralizatoare a scriitor. Cele 2
femei, conturate anitetic şi complementar, Ana şi
Florica, reprezintă cele 2 obsesii ale personaj.
princip.: averea şi iubirea. În încordarea lui de a le
obţine, se confruntă, în plan individual-concret, cu
Vasile B. şi cu George B., iar în plan general -
simbolic, cu pământul - stihie, respectiv, cu
comunitatea ca instanţă morală. De aceea
conflictul social este dublat de conflictul tragic.
Naratorul obiectiv îşi lasă personajele să-şi
dezvăluie trăsăturile în momente de încordare,
consemnându-le gesturile, limbajul, prezentând
relaţiile dintre ele (caracterizare indirectă). Fiind
omniscient şi omniprezent, naratorul realizează
portretul sau biografia personajelor (carcaterizare
directă). Limbajul artistic al lui L.R. se
individualiz. prin câteva trăsăt.: - respectul pt.
adevăr, de unde reiese obiectivarea şi realismul
romanului; - precizia termenilor, acurateţea şi
concizia exprimării; - sobrietatea stilului; - stilul
anticalofil, lipsit de imagini artistice, întrucât crezul
prozatorului era că „strălucirile artistice, cel puţin
în opere de creaţie, se fac mai totdeauna în
detrimentul preciziei şi al mişcării de viaţă (…), e
mult mai uşor a scrie frumos, decât a exprima
exact.” G. Călin. – „Ion este un poem epic, (…) o
capodoperă de măreţie liniştită”.