Managementul Productiei Limbasan ParteaI-1

Introducere
În orice întreprindere se desfăşoară un sistem de procese şi relaţii de management

care, împreună cu procesele şi relaţiile de execuţie a produselor specifice întreprinderii,
concretizează modul în care aceasta îşi realizează funcţionalitatea şi îşi îndeplineşte
misiunea [BĂR01].
Cursul intitulat Management industrial prezintă procesele şi relaţiile de management
corespunzătoare particularităţii activităţilor care fac parte din funcţiunea de producţie a
întreprinderii. În acest sens, sunt abordate aspecte privind întreprinderea ca sistem de
producție, procesul de producție, elemente de conducere și organizare a producţiei, aspecte
privind conducerea operativă a producţiei, dar și elemente generale referitoare la gestiunea
stocurilor.
Obiectivele cursului
Cursul intitulat Management Industrial are ca obiective:
 însuşirea noţiunilor de bază privind managementul operativ al
producţiei;
 familiarizarea cu limbajul specific managementului producției;
 crearea unor abilităţi în ce priveşte abordarea şi realizarea proceselor
de planificare, programare a fabricaţiei sistemelor de producție;
 însuşirea noțiunilor de bază privind gestiunea stocurilor în cadrul
sistemelor de producţie
Competenţe conferite
După parcurgerea materialului studentul va fi capabil să:
- explice conţinutul şi importanţa proceselor şi relaţiilor de management
corespunzătoare particularităţii activităţilor care fac parte din funcţiunea de
producţie a întreprinderii;
- descrie ceea ce presupune organizarea producţiei, cu detalierea factorilor de
influenţă şi precizarea importanţei acestora în ce priveşte organizarea;
- explice conţinutul proceselor de planificare şi programare a producţiei,
evidenţiind diferenţele dintre acestea;
- descrie problematica gestiunii stocurilor într-o întreprindere, punând accentul pe
importanţa optimizării mărimii stocurilor.
Resurse şi mijloace de lucru

Parcurgerea unităţilor de învăţare aferente cursului de Managemnt
Industrial nu necesită existenţa unor mijloace sau instrumente de lucru speciale.
1
Pentru însuşirea elementelor teoretice prezentate se va recurge la utilizarea
exemplelor demonstrative.
Structura cursului
Cursul Management Industrial este structurat în 10 capitole, fiecare
cuprinzând: obiective, aspecte teoretice privind tematica capitolului respectiv,
exemple și teste de evaluare a cunoştinţelor.
Cerinţe preliminare
Cursul Management Industrial necesită cunoaşterea în prealabil de către
studenţi a noţiunilor specifice Economiei Generale, Teoriei Sistemelor, Bazele
Ingineriei Sistemelor de Producție.
Discipline deservite
Cunoştinţele dobândite parcurgând cursul de Management Industrial pot
ajuta studenţii să înţeleagă noţiunile specifice disciplinelor Ingineria Sistemelor
de Producţie, Proiectarea Sistemelor de Producţie ş.a.
Durata medie de studiu individual

Parcurgerea de către studenţi a capitolelor aferente cursului de
Management Industrial (atât aspectele teoretice cât şi rezolvarea testelor de
autoevaluare) se poate face în 2 sau 3 ore studiu individual pentru fiecare capitol.
Evaluarea
La sfârşitul semestrului, fiecare student va primi o notă, care va cuprinde:
un test ce va conţine întrebări teoretice din materialul prezentat în cadrul acestui
curs, test ce va deţine o pondere de 60% în nota finală şi nota aferentă testului de
evaluare a cunoştinţelor practice, notă care va reprezenta 40 % în nota finală.
2
Cuprins
Introducere ................................................................................................................................. 1
Chestionar evaluare prerechizite ............................................................................................... 7
Capitolul 1. Întreprinderea – obiect al managementului industrial 8
1.1. Introducere ............................................................................................................... 8
1.2. Competenţe .............................................................................................................. 8
1.3 Scurtă introducere în managementul industrial ....................................................... 8
1.4. Întreprinderea şi funcţia de producţie a întreprinderii. .......................................... 9
1.5. Noţiuni de bază privind conceptul de sistem ......................................................... 11
1.6. Sistemul de producţie industrială .......................................................................... 12
1.7. Obiectivele sistemelor de producţie. ...................................................................... 14
1.8. Rezumat. ................................................................................................................. 17
1.9. Test de evaluare a cunoştinţelor. ........................................................................... 18
Capitolul 2. Întreprinderea – sistem de producţie. .................................................................. 19
2.1. Introducere ............................................................................................................. 19
2.2. Competenţe ............................................................................................................ 19
2.3. Structura sistemului de producţie .......................................................................... 20
2.4 .Clasificarea sistemelor de producţie ..................................................................... 22
2.5. Subsistemul de fabricaţie al sistemului de producţie ............................................. 23
2.6. Tipul producţiei. Metoda indicilor de constanţă ................................................... 24
2.7. Rezumat .................................................................................................................. 31
2.8. Test de evaluare a cunoştinţelor ............................................................................ 31
Capitolul 3. Procesul de producţie. Conducerea producţiei ................................................... 33
3.1. Introducere ............................................................................................................. 33
3.2. Competenţe ............................................................................................................ 33
3.3. Noţiuni de bază privind procesul de producţie. Tipologia proceselor de producţie34
3.4. Conducerea producţiei........................................................................................... 37
3.5. Rezumat .................................................................................................................. 40
Capitolul 4. Capacitatea de producţie şi gradul de utilizare a acesteia.................................. 42
4.1. Introducere ............................................................................................................. 42
4.2. Competenţe ............................................................................................................ 42
4.3. Capacitatea de producţie: Concept, factori de influenţă....................................... 43
4.3.1. Exprimarea mărimii capacităţii de producţie .......................................... 44
4.3.2. Factorii de influenţă ai capacităţii de producţie...................................... 46
4.4. Fundamentarea mărimii capacităţii de producţie ................................................. 50
4.4.1 Metodologia generală de calcul a capacităţii de producţie ..................... 51
3
4.4.2. Metoda coeficientului de timp pentru determinarea capacităţii de
producţie ............................................................................................................ 56
4.5. Încărcarea utilajelor .............................................................................................. 58
4.5.1 Echilibrarea capacităţii de producţie ...................................................... 58
4.5.2 Măsuri de echilibrare a capacităţii de producţie cu încărcarea ............. 59
4.6. Rezumat .................................................................................................................. 60
Capitolul 5. Organizarea spaţială a fabricaţiei ....................................................................... 62
5.1. Introducere ............................................................................................................. 62
5.2. Competenţe ............................................................................................................ 62
5.3. Noţiuni generale despre organizare. Factorii de influenţă ai organizării ............ 63
5.4. Organizarea spaţială a fabricaţiei......................................................................... 65
5.4.1 Determinarea necesarului de utilaje ......................................................... 65
5.4.2. Stabilirea suprafeţei de producţie ............................................................. 67
5.4.2.1 Dimensionarea suprafeţelor pe bază de calcul analitic..................... 67
5.4.2.2 Dimensionarea suprafeţelor prin transpunere .................................. 71
5.4.2.3 Dimensionarea suprafeţelor pe baza normativelor de utilizare a
spaţiului .............................................................................................. 71
5.5 Amplasarea utilajelor ............................................................................................. 72
5.5.1 Forme de amplasare a utilajelor ............................................................... 72
5.5.2 Elaborarea planului de amplasare............................................................ 73
5.6.Rezumat ................................................................................................................... 73
5.7.Test de evaluare a cunoştinţelor ............................................................................. 74
Capitolul 6. Organizarea temporală a fabricaţiei ................................................................... 76
6.1. Introducere ............................................................................................................. 76
6.2. Competenţe ............................................................................................................ 76
6.3 Elemente generale privind organizarea temporală a fabricaţiei ........................... 77
6.4 Forme de organizare a fabricaţiei .......................................................................... 80
6.4.1 Forme specifice de organizare ................................................................... 80
6.4.1.1 Forma de organizare cu poziţia fixă a produsului ................................. 81
6.4.1.2 Forma de organizare după principiul specializării tehnologice ............ 81
6.4.3 Organizarea în cazul fabricaţiei continue a produsului ............................ 84
6.5 Rezumat ................................................................................................................... 85
6.6 Test de evaluare a cunoştinţelor ............................................................................. 86
Capitolul 7. Metode, tehnici de studiu şi analiză a procesului de producţie şi a organizării
lui ........................................................................................................................... 88
7.1. Introducere ............................................................................................................. 88
4
7.2. Competenţe ............................................................................................................ 88
7.3. Studiul muncii: scop, etape .................................................................................... 89
7.4. Tehnici specifice studiului muncii .......................................................................... 90
7.4.1 Graficul analizei generale .......................................................................... 91
7.4.2 Graficul analizei detaliate .......................................................................... 92
7.4.3 Graficul circulaţiei ..................................................................................... 94
7.4.4 Graficul executantului, graficul executant-maşină .................................... 95
7.5. Metode de analiză şi măsurare a timpului ............................................................. 96
7.5.1 Cronometrarea ........................................................................................... 96
7.5.2 Metoda observărilor instantanee ............................................................... 97
7.6. Studiul polideservirii .............................................................................................. 98
7.7. Rezumat ................................................................................................................ 102
7.8. Test de evaluare a cunoştinţelor .......................................................................... 102
Capitolul 8. Planificarea producţiei ...................................................................................... 104
8.1. Introducere ........................................................................................................... 104
8.2. Competenţe .......................................................................................................... 104
8.3 Conceptul de planificare a producţiei. Sistemul ierarhic de planificare a
producţiei. ......................................................................................................... 105
8.4. Managementul previzional pe termen mediu. Planul director de producţie ....... 107
8.5. Planificarea capacităţii. ...................................................................................... 109
8.6. Colaborarea şi integrarea producţiei .................................................................. 110
8.6.1 Colaborarea în producţie ......................................................................... 110
8.6.2. Integrarea producţiei .............................................................................. 112
8.7. Rezumat ................................................................................................................ 112
Capitolul 9. Programarea producţiei..................................................................................... 114
9.1. Introducere ........................................................................................................... 114
9.2. Competenţe .......................................................................................................... 115
9.3 Programarea producţiei – elemente generale. ..................................................... 115
9.3.1 Programarea producţiei: concept, obiective ........................................... 115
9.3.2 Problematica generală a programării producţiei .................................... 117
9.4. Tipologia problemelor de programare a producţiei ............................................ 118
9.4.1 Programarea proiectelor complexe: Metoda Drumului Critic ................ 119
9.4.2 Programarea secţiilor de fabricaţie ......................................................... 123
9.4.3 Programarea producţiei de serie ............................................................. 124
9.4.4 Parametrii specifici programării producţiei de serie – lotul de fabricaţie126
9.4.5 Ciclul de fabricaţie ................................................................................... 126
9.4.6 Perioada de repetare a loturilor de fabricaţie ......................................... 129
5
9.5 Probleme deterministe de ordonanţare a fabricaţiei ............................................ 130
9.6 Probleme probabilistice de ordonanţare a fabricaţiei ......................................... 133
9.7 Rezumat ................................................................................................................. 135
9.8 Test de evaluare a cunoştinţelor ........................................................................... 136
Capitolul 10. Gestiunea stocurilor ......................................................................................... 138
10.1. Introducere ......................................................................................................... 138
10.2. Competenţe ........................................................................................................ 138
10.3. Stocurile şi funcţiile lor ...................................................................................... 139
10.4. Costurile aferente unui sistem de gestiune a stocurilor..................................... 141
10.5. Optimizarea mărimii lotului de aprovizionare. Modelul lotului optim (Modelul
Wilson) ........................................................................................................... 142
10.6. Stocurile de producţie neterminată. Producţia neterminată în cazul fabricaţiei în
atelier ............................................................................................................. 144
10.7. Metode tradiţionale de reaprovizionare ............................................................ 145
10.8. Rezumat .............................................................................................................. 146
10.9. Test de evaluare a cunoştinţelor ........................................................................ 147
Bibliografie............................................................................................................................. 149
6
Chestionar evaluare prerechizite
Prezentul chestionar este destinat testării cunoştinţelor apriori ale studenţilor în

domeniul disciplinei curente.
1. Definiţi noţiunea de “sistem”.

2. Ce înţelegeţi prin “mărime de feed-back”?
3. Ce înţelegeţi prin mărime de intrare / ieşire?
4. Ce semnificaţie daţi sintagmei “obiectivul sistemului”?
5. Explicaţi ce informaţii trebuie să cuprindă fişa tehnologică a unui reper?
6. Definiți noțiunea de cost de producție.
7. Ce este și cum se determină profitul?
8. Ce înţelegeţi prin factori de producţie? Daţi exemple.
9. Definiţi noţiunea de productivitate a muncii.
10. Ce este şi cum se determină norma de consum de materiale?
7
Capitolul1. Întreprinderea – obiect al managementului industrial
Cuprins
1.1. Introducere ............................................................................................................... 8
1.2. Competenţe .............................................................................................................. 8
1.3 Scurtă introducere în managementul industrial ....................................................... 8
1.4. Întreprinderea şi funcţia de producţie a întreprinderii. .......................................... 9
1.5. Noţiuni de bază privind conceptul de sistem ......................................................... 11
1.6. Sistemul de producţie industrială .......................................................................... 12
1.7. Obiectivele sistemelor de producţie. ...................................................................... 14
1.8. Rezumat. ................................................................................................................. 17
1.9. Test de evaluare a cunoştinţelor. ........................................................................... 18
1.1. Introducere
În prezentul capitol se face o scurtă introducere în managementul
industrial, se prezintă organizaţia ca obiect principal de activitate al
managementului. De asemenea, organizaţia este văzută ca sistem de producţie
industrială, cu obiective specifice bine determinate.
1.2. Obiective
- definirea sistemului de producţie;
- definirea întreprinderii ca sistem de producţie;
- definirea funcțiilor întreprinderii;
- descrierea obiectivelor specifice ale întreprinderii;
- descrierea obiectivelor sistemelor de producţie
1.3 Scurtă introducere în managementul industrial
Obiectul de activitate al managementului îl reprezintă organizaţia. Simplu definită,

organizaţia este un grup format din doi sau mai mulţi oameni, care muncesc împreună într-un
mod bine structurat, pentru atingerea anumitor obiective. În lucrarea „Management Theory
and practice” [COL04], organizaţia este descrisă ca fiind „cadrul de manifestare a procesului
de management”.
Pornind de la afirmaţia lui Drucker potrivit căreia, preocuparea managementului este
”organizarea sistematică a resurselor economice”, sarcina sa principală fiind aceea de a
transforma resursele în rezultate, putem afirma că activitatea de management nu poate fi
8
separată de celelalte activităţi care se desfăşoară în organizaţie şi, mai mult, poate fi privit ca
un proces.
Deşi cantitativ procesul de management are o pondere redusă în ansamblul proceselor
de muncă – pondere aflată în continuă creştere în lumina noilor schimbări din societatea
actuală – prin conţinutul, complexitatea şi implicaţiile lui are un rol decisiv în ce priveşte
competitivitatea unei organizaţii.
Procesul de management [SIM02] constă din ansamblul de activităţi relativ
independente care se succed într-o anumită ordine în timp şi care sunt efectuate de orice
subiect conducător ce exercită o influenţă raţională asupra obiectului condus în vederea
stabilirii obiectivelor şi a realizării lor.
Mediul intern al organizaţiei este caracterizat de procese operaţionale şi procese suport.
Procesele operaţionale includ activităţile de transformare din care rezultă bunurile sau
serviciile cerute de clienţi. Materializarea proceselor operaţionale este diferită, funcţie de
natura produselor.
Procesele suport includ acele activităţi care asigură pregătirea resurselor (informaţii,
materiale, umane, financiare), venind astfel în sprijinul proceselor de management.
1.4 Întreprinderea şi funcţia de producţie a întreprinderii
Întreprinderea este locul unde are loc fuziunea dintre factorii de producţie (resurse
umane şi material-organizatorice) cu scopul producerii şi vânzării bunurilor economice în
structura, cantitatea şi calitatea impusă de cerere şi obţinerea de profit.
În cadrul oricărei economii, întreprinderea urmăreşte realizarea următoarelor obiective:
- economic
- social
Obiectivul economic se concretizează în:
 optimizarea permanentă a combinării factorilor de producţie utilizaţi în vederea
obţinerii celor mai bune rezultate economice cu costuri cât mai reduse şi având în permanenţă
în vedere situaţia pieţelor de aprovizionare şi desfacere;
 distribuirea veniturilor obţinute din procesul de producţie.
Obiectivul social este determinat de faptul că activitatea oricărei întreprinderi se
desfăşoară într-un context social dat:
- faţa de salariaţi: condiţii favorabile de muncă şi salarizare
- faţă de clienţii finali: fabricarea produselor / serviciilor cerute în cantitatea şi calitatea
solicitate; furnizarea informaţiilor complete şi obiective asupra produselor sale printr-o
politică adecvată de promovare
9
În cadrul întreprinderilor se realizează activităţi diferite, grupate după obiectivul şi
natura activităţilor. În teoria şi practica managementului se cunosc cinci funcţii ale
întreprinderii:
 funcţia de cercetare-dezvoltare
 funcţia de producţie
 funcţia comercială
 funcţia financiar-contabilă
 funcţia de personal.
Funcţiile întreprinderii se constituie ca elemente de referinţă în proiectarea structurilor
organizatorice. În tabelul 1.1 sunt prezentate funcţiile întreprinderii şi activităţile specifice
fiecăreia.
Tabelul 1.1 Funcţiile întreprinderii
Funcţia Obiectiv Activităţi
Cercetare-dezvoltare Găsirea de soluţii noi şi Concepţie – proiectare de produse
materializarea acestora şi tehnologii noi; protecţia
proprietăţii intelectuale; investiţii
Producţie Realizarea produselor ce Fabricaţia, întreţinerea şi
constituie obiectul de activitate al repararea utilajelor şi
organizaţiei în condiţii de echipamentelor, gestiunea SDV-
eficenţă urilor, logistica etc
Comercială Materializarea legăturilor cu terţii, Aprovizionarea, distribuţia şi
având ca scop aprovizionarea vânzarea produselor, studiul
tehnico-materială şi vânzarea pieţei, promovarea produselor, a
produselor fabricate organizaţiei
Financiar-contabilă Asigurarea resurselor financiare Planificarea financiară (bugete de
necesare organizaţiei şi venituri şi cheltuieli),
planificarea folosirii lor raţionale contabilitate, analize economice
etc.
Personal Asigurarea necesarului de resurse Recrutare, selecţie, instruire,
umane şi planificarea folosirii salarizare, evaluare, promovare
raţionale a acestuia
Pentru îndeplinirea obiectivului principal – profitul - produsele sau serviciile ce fac

obiectul de activitate al organizaţiei respective trebuie mai întâi fabricate. Producţia nu se
realizează simplu, doar prin transformarea prin diverse procedee a materiei prime sau
materialelor în produs finit. Producţie înseamnă găsirea şi aplicarea soluţiilor admisibile de
realizare a bunurilor şi serviciilor din punct de vedere al obiectivului propus, cu resursele
existente, în condiţiile unor restricţii şi perturbaţii din partea mediului extern organizaţiei. Pe
10
de altă parte, producţia de bunuri sau servicii trebuie să ţină cont şi de restricţiile, condiţiile
impuse de mediul intern: tehnologia disponibilă, normele de calitate impuse, perioadele de
timp cerute de serviciul comercial, costurile care să nu depăşească anumite limite etc.
Deoarece producţia prin bunurile sau serviciile fabricate /prestate răspunde în mod direct
necesităţilor clienţilor reprezentând pe bună dreptate „motorul” organizaţiei, este nevoie de
tratarea cu deosebită atenţie a organizării, planificării, controlului procesului de producţie.
Referindu-ne strict la organizaţiile al căror obiect de activitate îl constituie producţia de
bunuri, prin „bun” înţelegând o entitate tangibilă, fizică, care poate fi transformată, stocată,
transportată, funcţia de producţie se concretizează în activităţi cum sunt:
 Fabricaţia propriu-zisă;
 Întreţinere, reparaţii echipamente;
 Creare şi gestiune SDV-uri;
 Transport intern etc.
Dacă [COL04] funcţia de producţie a unei organizaţii există pentru a face disponibile
bunurile sau serviciile cerute de consumator, managementul producţiei are responsabilitatea
de a organiza, a planifica, a aloca resurse şi a controla procesele implicate în transformarea
materiilor prime şi componentelor în produsele finite cerute (prin nevoi implicite şi explicite)
de însăşi existenţa organizaţiei şi de potenţialii consumatori.
1.5. Noţiuni generale privind conceptul de sistem
Actualmente [BĂR01, SIM02] abordarea problemelor de management al

întreprinderilor se face având la bază conceptul de sistem. În continuare sunt date câteva
definiţii pentru conceptul de sistem.
Prin sistem, în sens general, se înţelege ansamblul de elemente care formează un tot
unitar, care interacţionează şi funcţionează în scopul realizării unui obiectiv comun.
Sistemul este un ansamblu de elemente ce interacţionează între ele, precum şi cu
mediul în vederea realizării unor obiective (Ludwig von Bertalanffy)
Abordarea sistemică şi conceptul de sistem au o largă aplicabilitate în diferite domenii
ale tehnicii, biologiei, economiei etc.
Caracteristica esenţială a abordării sistemice o constituie faptul că entitatea considerată
un sistem într-un context dat poate fi doar o componentă a unui alt sistem într-un alt context.
Adică, acea entitate poate fi considerată subsistem al sistemului iniţial.
Subsistemele sunt părţile componente sau procesele elementare care sunt necesare
pentru formarea unui sistem.
Exemplu
O întreprindere poate fi considerată sistem având ca elemente componente
11
secţiile, atelierele, locurile de muncă. Într-un alt context, în care se consideră ca
sistem un holding, întreprinderea în cauză, reprezintă doar un element al
sistemului, deci este un subsistem al holdingului. Pe de altă parte, holdingul
poate fi considerat un element (subsistem) component al ramurii economice,
privită ca sistem care, la rândul ei, este subsistem al sistemului economiei
naţionale. Şi raţionamentul poate merge mai departe.
INTRĂRI IEŞIRI
SISTEM
Fig. 1.1 Reprezentarea schematică a sistemului

Studiul sistemelor, pe de o parte, presupune definirea cât mai exact a sistemului studiat
prin specificarea frontierelor acestuia. Frontierele exprimă limitele în interiorul cărora
obiectele şi relaţiile dintre acestea pot fi identificate, explicate şi utilizate. Altfel spus,
definirea unui sistem trebuie să înceapă cu delimitarea mediului extern lui. Prin mediu extern ,
în acest context, înţelegem ansamblul obiectelor cuprinse în interiorul anumitor limite şi care
pot exercita influenţe asupra funcţionării sistemului.
Pe de altă parte, studiul sistemelor, presupune stabilirea sistemului total. Prin sistem
total se înţelege ansamblul obiectelor, atributelor şi relaţiilor necesare atingerii unui obiectiv,
în condiţiile existenţei anumitor restricţii [BĂR01]. În acest context, obiectivul defineşte
motivul proiectării sistemului. Restricţiile semnalează limitele în cadrul cărora va trebui să
funcţioneze sistemul.
Exemplu
Sistem total: racheta este un sistem total format din subsisteme principale cum
sunt: corpul rachetei, echipamentul de lansare, piese de schimb şi accesorii,
organele de comandă etc. Acestea, la rândul lor pot fi formate din alte
subsisteme secundare etc.
1.6. Sistemul de producţie industrială
Abordarea în mod sistemic a problemelor specifice activităţii întreprinderii presupune

considerarea mijloacelor de muncă, obiectelor muncii, ateliere, secţii, ca fiind sisteme reunite,
după anumite reguli, în vederea îndeplinirii unui scop bine determinat.
În ansamblul sistemelor, în raport cu factorul timp, există o anumită categorie, numită
sisteme autoreglabile. Sistemele autoreglabile (cibernetice) au capacitatea de a reacţiona cu
12
mijloace proprii la diferite perturbaţii şi de a-şi păstra, pe anumite perioade, autocontrolul în
funcţionarea şi realizarea obiectivului stabilit.
În acest context general, sistemul de producţie se constituie din totalitatea elementelor
fizice (mijloace de producţie, forţă de muncă etc.) şi abstracte (tehnici, metode, reguli etc.)
astfel organizate încât prin aplicarea tehnologiilor să se realizeze combinarea şi
transformarea acestor elemente în scopul obţinerii cu eficienţă a unor produse şi servicii
solicitate de piaţă [DAS00].
Sistemele de producţie reprezintă acele tipuri de unităţi economice sau diviziuni ale
acestora (holdinguri, întreprinderi, secţii, ateliere), care, prin integrarea în structura lor a unui
factor de conducere (având funcţia de autoreglare), devin sisteme cibernetice.
Exemple de sisteme productive

1. Organizaţie din industria auto, pentru care intrările sunt: materiale,
componente, subansambluri, dotare tehnică şi tehnologică, informaţie
(tehnologia de fabricaţie) resurse financiare şi umane; ieşirile sunt
produsele asamblate sau subansamburi
2. Instituţie bancară, pentru care intrările sunt: indicatori diverşi,
personalul, echipamente de birotică, dispozitive etc.; ieşirile sunt
reprezentate de serviciile financiare (împrumuturi, depozite, servicii de
păstrare a obiectelor etc.)
3. Restaurant: intrări: bucătari, ospătari, ingrediente pentru mâncare,
facilităţi, echipamente, energie; ieşiri: preparate culinare, bună
dispoziţie, clienţi mulţumiţi sau nu.
Producţia este activitatea socială în care oamenii cu ajutorul mijloacelor de producţie,

exploatează şi modifică elemente din natură în vederea realizării de bunuri materiale
destinate necesităţilor de consum.
Producţia este rezultatul transformării unui set de elemente de intrare (factori de
producţie) într-un set de elemente de ieşire (bunuri şi servicii). În figura 1.2, intrările sunt
factorii de producţie: energia, materialele, munca capitalul, informaţia care, sunt transformate
în bunuri şi /sau servicii printr-un proces de transformare, în forma sa particulară, procesul de
producţie. Ieşirile din proces sunt produsele / serviciile oferite clienţilor.
13
Management industrial
Procese de
Intrări Ieşiri
transformare (procese
Factori de producţie Bunuri şi servicii
de producţie)
Autoreglare
Fig. 1.2 Modelul general al sistemului de producţie
Performanţele sistemului de producţie depind de calitatea sistemului conducător, de

capacitatea de eliminare sau preântâmpinare a eventualelor perturbaţii, cu alte cuvinte, factorii
care abat ieşirile de la nivelul propus. În cazul sistemului de producţie bucla de reacţie,
transformată în legătură informaţională este folosită pentru a controla tehnologia procesului şi
intrările în scopul obţinerii ieşirilor dorite. Responsabilitatea feed-back-ului revine
managerului producţiei care îl poate utiliza în scopul adaptării continue a intrărilor şi a
tehnologiei necesare pentru a ajunge la ieşirile dorite [SIM02].
Daţi exemple de sisteme de producţie evidenţiind elementele de intrare şi cele de

ieşire.
1.7. Obiectivele sistemelor de producţie
Obiectivul de bază al unui sistem de producţie este realizarea sarcinii de producţie în

condiţii de maximă eficienţă şi folosind resursele disponibile. Acest obiectiv poate fi
structurat astfel:
 obiective tehnico-organizatorice;
 obiective economice;
 obiective umane;
 obiective ale conducerii operative
14
A. Obiective tehnico-organizatorice
Obiectivele tehnico-organizatorice ale unui sistem de producţie [DAS 00] sunt:

a. Asigurarea calităţii produselor /serviciilor. Pentru firmele preocupate de realizarea
produselor sau serviciilor de calitate reprezintă o preocupare permanentă, întărind poziţia pe
piaţă în raport cu concurenţa, fidelizează clientela, rezultatul imediat fiind creşterea
vânzărilor.
Exemplu
În domeniul fabricaţiei, sporirea calităţii produselor se concretizează în acţiuni
specifice , cum ar fi: reducerea sau eliminarea rebuturilor prin .achiziţionarea
tehnologiilor performante, şcolarizarea personalului direct productiv, motivarea
personalului direct productiv pentru a se implica în activităţile de îmbunătăţire
continuă a calităţii produselor etc.
b. Reducerea ciclurilor de fabricaţie. Ciclul de fabricaţie reprezintă suma duratelor

operaţiilor ce se execută asupra produselor, în fiecare din fazele de fabricaţie ale acestora.
Prin reducerea ciclului de fabricaţie timpul de răspuns la comanda clientului este redus, pe de
o parte; pe de altă parte viteza de rotaţie a mijloacelor circulante este mărită şi se creează
posibilitatea livrării la termen a produselor comandate.
c. Încărcarea adecvată a capacităţilor de producţie. Un nivel bine gândit al încărcării
utilajelor evidenţiază fiabilitatea acestora, a echipamentelor folosite, buna organizare a
producţiei. Pe de altă parte, o bună încărcare a utilajelor are efect benefic din punct de vedere
financiar, ştiut fiind faptul că astfel capitalul fix se poate amortiza mai repede, oferind firmei
posibilitatea reănnoirii mai rapide a capitalului fix uzat cu altul mai performant.
d. Creşterea flexibilităţii sistemului de producţie. Actualmente, firmele trebuie să
realizeze în condiţii de eficienţă produse foarte variate, în cantităţi mici şi variabile, cu
termene de livrare foarte strânse. Sistemele care pot răspunde acestor condiţii sunt cele
flexibile, cele care au o mare capacitate de adaptare la variaţia cererii. Ca urmare, întreg
sistemul de producţie va trebui organizat astfel încât să se poată adapta rapid şi fără eforturi
prea mari variaţiei cererii.
Daţi şi alte exemple prin care, în întreprinderi, se poate obţine o mai bună
calitate a produselor.
B. Obiective economice
a. Scăderea nivelului costurilor de producţie este un obiectiv urmărit de fiecare firmă

orientată spre succes. Aceasta pentru că, un nivel mai mic al costurilor de producţie înseamnă
15
şi un preţ de vânzare mai mic, fapt care permite adoptarea de către firme a unor strategii care
să vizeze menţinerea pe unele pieţe sau cucerirea de noi clienţi.
Exemplu
În domeniul fabricării produselor scăderea nivelului global al costurilor de
producţie trebuie să aibă în vedere toate componentele costului: de la concepţie
proiectare produs, aprovizionare cu materii prime, materiale, fabricarea
propriu-zisă a produselor şi comercializarea acestora.
b. Reducerea stocurilor de materii prime şi producţie neterminată. Indiferent de natura

lor, stocurile reprezintă importante imobilizări de capital, mărimea lor (fizică şi valorică)
atrăgând cheltuieli suplimentare. Din acest motiv, conducerea fabricaţiei are sarcina de a
menţine nivelul stocurilor la un nivel acceptabil pentru firmă. Acest nivel nu este foarte
simplu de stabilit şi realizat. Susţinem afirmaţia cu următoarele argumente: firma trebuie să se
aprovizioneze cu un anumit volum de materii prime, materiale – volum determinat de
consumul lor în procesul productiv. Acest consum depinde de tipurile şi cantităţile pe care
firma le vinde. Între aceste acţiuni ale firmei apar adesea neconcordanţe, care duc fie la
apariţia unor stocuri în exces, fie la ruptura de stoc.
Ca măsură de reducere a stocurilor, se recomandă tipizarea şi normalizarea produselor –
pentru reducerea numărului de articole utilizate la fabricarea unor produse dintr-o anumită
gamă [DAS 00].
c. Fabricarea unor produse cât mai diverse, în cantităţi moderate – această modalitate
de abordare a fabricaţiei poate asigura o încărcare optimă a capacităţilor, dar creează şi
premisele funcţionării întreprinderii ca sistem flexibil.
C. Obiective sociale – se referă la ameliorarea condiţiilor de lucru şi securitate a forţei

de muncă. Ameliorarea condiţiilor de muncă se realizează prin măsuri ce vizează organizarea
ergonomică a locurilor de muncă, program de lucru flexibil, mecanizarea şi automatizarea
lucrărilor, acolo unde acest lucru este posibil.
D. Obiective ale conducerii operative

Conducerea operativă a producţiei trebuie să creeze cadrul şi metodele de realizare a
tuturor obiectivelor mai sus amintite.
 Controlul evoluţiei mărimii stocurilor;
 Controlul evoluţiei mărimii costurilor;
 Îmbunătăţirea timpului de reacţie a sistemului în cazul fluctuaţiei cererii;
 Reducerea timpului de intervenţie în cazul apariţiei unor incidente în procesul de
fabricaţie;
16
 Respectarea condiţiilor contractuale.
Daţi exemple de măsuri ce vizează organizarea ergonomică a locurilor de

muncă, având ca suport disciplina ERGONOMIE.
1.8 Rezumat
Întreprinderea este organizaţia unde are loc fuziunea dintre factorii de
producţie (resurse umane şi material-organizatorice) cu scopul de a produce şi
desface bunuri economice în structura, cantitatea şi calitatea impusă de cererea de
pe piaţa şi obţinerea de profit. Întreprinderea urmăreşte realizarea următoarelor
obiective:
- economic
- social
• Conceptul de funcţie: ansamblu de activităţi de acelaşi tip, având obiective
derivate din obiectivul unic al întreprinderii.
• După obiectivul şi natura activităţilor, în teoria şi practica managementului
se cunosc cinci funcţii ale întreprinderii:
Prin sistem, în sens general, se înţelege ansamblul de elemente care formează
un tot unitar, care interacţionează şi funcţionează în scopul realizării unui obiectiv
comun.
Sistemul de producţie se constituie din totalitatea elementelor fizice (mijloace
de producţie, forţă de muncă etc.) şi abstracte (tehnici, metode, reguli etc.) astfel
organizate încât prin aplicarea tehnologiilor să se realizeze combinarea şi
transformarea tuturor acestor elemente în scopul obţinerii cu eficienţă a unor
produse şi servicii solicitate de piaţă
Obiectivul de bază al unui sistem de producţie este realizarea sarcinii de
producţie în condiţii de maximă eficienţă şi folosind resursele disponibile. Acest
obiectiv poate fi structurat astfel:
 obiective tehnico-organizatorice;
 obiective economice;
 obiective umane;
 obiective ale conducerii operative
17
1.9 Test de evaluare a cunoştinţelor
1. Ce înţelegeţi prin sistem de producţie?
2. Definiţi funcţia de producţie a întreprinderii
3. Caracterizaţi funcţiile întreprinderii.
4. Identificaţi şi comentaţi obiectivele tehnico-organizatorice ale
întreprinderii
5. Identificaţi şi comentaţi obiectivele economice ale întreprinderii
6. Identificaţi şi comentaţi obiectivele sociale şi cele ale conducerii
operative ale întreprinderii
18
Capitolul 2. Întreprinderea – sistem de producţie
Cuprins
2.1. Introducere ............................................................................................................. 19
2.2. Competenţe ............................................................................................................ 19
2.3. Structura sistemului de producţie .......................................................................... 20
2.4 .Clasificarea sistemelor de producţie ..................................................................... 22
2.5. Subsistemul de fabricaţie al sistemului de producţie ............................................. 23
2.6. Tipul producţiei. Metoda indicilor de constanţă ................................................... 24
2.7. Rezumat .................................................................................................................. 31
2.1. Introducere
Această capitol prezintă elemente teoretice privind structura sistemului de
producţie, clasificarea sistemelor de producţie în funcţie de mai multe criterii
(tipologia procesului de producţie, modul de comercializare a produselor, gradul
de continuitate etc), definirea conceptului tip producţie. De asemenea, este
prezentată una dintre metodele utilizate în practică pentru determinarea tipului
producţiei unui sistem.
2.2. Obiective
 definirea tipului producţiei unui sistem;
 descrierea caracteristicilor elementelor componente ale sistemului de
producţie;
 identificarea criteriilor funcţie de care se face clasificarea sistemelor de
producţie;
 definirea tipurilor de sisteme de producţie, în funcţie de criteriile după
care se face clasificarea;
 definirea sarcinii de fabricaţie optimă a unui sistem de producţie;
 definirea conceptului de flexibilitate a sistemului de producţie;
 caracterizarea tipurilor de producţie;
 însuşirea metodologiei de determinarea tipului producţiei sistemelor.
19
Să ne reamintim...
Sistemul este un ansamblu de elemente ce interacţionează între ele, precum şi
cu mediul în vederea realizării unor obiective
Întreprinderea este veriga organizatorică unde are loc fuziunea dintre factorii
de producţie (resurse umane şi material-organizatorice) cu scopul de a produce şi
desface bunuri economice în structura, cantitatea şi calitatea impusă de cererea de pe
piaţa şi obţinerea de profit.
Funcţiile întreprinderii sunt:
produse şi servicii solicitate de piaţă [DAS00].
2.3. Structura sistemului de producţie

Pentru desfăşurarea activităţilor specifice, fiecare întreprindere are o anumită organizare
structurală concretizată într-o structură generală proprie (figura. 2.1).
Structura generală a
întreprinderii
Structura socială Structura organizatorică
Structura de management Structura de producţie
Figura. 2.1. Structura generală a întreprinderii
Structura socială a întreprinderii se referă la modul de organizare sub raportul

desfăşurării activităţilor cu caracter social din cadrul ei. Se constituie din totalitatea unităţilor
de servire din componenţa organizaţiei: cantina, cabinetul medical, grădiniţa, grupul şcolar,
etc.
20
Structura organizatorică a întreprinderii se compune din structura de management şi cea
de producţie.
Structura de management a întreprinderii se referă la modul de organizare sub aspectul
desfăşurării şi materializării proceselor de management. Se concretizează în compartimentele,
departamente funcţionale şi relaţiile stabilite între acestea sub aspectul exercitării puterii
decizionale.
Structura de producţie a întreprinderii se referă la modul de organizare sub aspectul
desfăşurării proceselor de producţie. Se concretizează în unităţi de producţie (secţii, ateliere)
în cadrul cărora se realizează diverse procese parţiale din componenţa procesului de producţie
global al acesteia [BĂR01].
În figura 2.2 sunt reprezentate elementele componente (subsisteme ale structurii de
producţie) ale structurii organizatorice pentru un sistem de producţie (întreprindere), cu
evidenţierea legăturilor dintre acestea.
Figura 2.2 Elementele componente ale sistemului de producţie (Sursa: DAS00)

 Subsistemul de conducere a producţiei presupune coordonarea tuturor activităţilor în
vederea realizării sarcinii de producţie;
 Subsistemul de fabricaţie presupune transformarea propriu-zisă a materiei prime,
materialelor în produs finit;
21
 Subsistemul organizării muncii şi relaţiilor de muncă stabileşte şi reglementează
sarcinile de muncă şi responsabilităţile factorului uman în procesul muncii;
 Subsistemul de întreţinere şi reparaţii asigură buna funcţionare a mijloacelor de
producţie, evitând întreruperile procesului de producţie datorită defectării utilajelor;
 Subsistemul de control al calităţii presupune asigurarea respectării normelor şi
cerinţelor de calitate cerute;
 Subsistemul de aprovizionare şi gestiune a stocurilor are ca principale activităţi
asigurarea necesarului de materii prime, materiale procesului de producţie şi livrarea la timp a
produselor finite către clineţi;
 Subsistemul de execuţie şi gestiune a SDV-urilor asigură procesul de producţie cu
SDV-urile necesare. Nu toate sistemele de producţie au în structura sa acest tip de subsistem.
 Subsistemul de transport intern are ca principale activităţi manipularea, depozitarea,
deplasarea produselor în cadrul procesului de fabricaţie.
Fiecare dintre aceste părţi componente ale sistemului de producţie se află în strânsă
legătură cu celelalte prin intermediul informaţiei. Combinarea materialelor, energiei şi
informaţiei în cadrul sistemului de producţie asigură realizarea sarcinii de producţie
specificată.
2.4 Clasificarea sistemelor de producţie

Diversitatea proceselor de producţie desfăşurate în organizaţii a generat o diversitate de
sisteme de producţie. În literatura de specialitate [BĂR01, DAS00] există mai multe criterii
după care sistemele de producţie se clasifică. Dintre acestea amintim:
A. După modul de comercializare a produselor:
A.1 Sisteme de producţie cu vânzare din stoc: caracteristic acestor sisteme este că
totdeauna există un „stoc” de produse finite situat în avalul sistemului de fabricaţie. Fabricaţia
se desfăşoară în baza unui plan stabilit pe seama prognozelor. Sistemul este caracteristic
fabricaţiei bunurilor de larg consum.
A.2 Sisteme de producţie cu vânzare la comandă: fabricaţia unui produs începe
numai pe baza unei comenzi ferme din partea clientului. Comanda fermă este rezultatul
negocierii dintre client şi reprezentanţii firmei, şi se referă la caracteristicile produsului dorit,
preţ, condiţii de livrare etc.
A.3 Sisteme de producţie cu asamblare la comandă: caz particular al fabricaţiei la
comandă. Fabricaţia se desfăşoară conform previziunilor cerinţelor clienţilor şi alimentează
un stoc de produse situat în amonte de secţia de montaj final. Asamblarea pieselor într-un
produs finit se face numai în cazul unei comenzi ferme lansate de client.
22
B. După tipologia procesului de producţie
B1. Sisteme cu producţie de masă: se execută cantităţi foarte mari dintr-un număr
redus de produse diferite. După gradul de automatizare, aceste sisteme se împart în:
 Sisteme cu producţie automatizată în flux: toate operaţiile se execută pe o linie
automată, operatorii având rolul de supraveghere, pornire sau oprire a liniei;
 Sisteme cu producţie în flux neautomatizată: transportul interoperaţional se realizează
de către executanţi;
 Sisteme cu producţie în flux intermitent: operaţiile au durate inegale, la fiecare loc de
muncă.
B2. Sisteme cu producţie de serie: se execută în cantităţi medii un număr mare de

produse diferite
B3. Sisteme cu producţie individuală: se execută un număr foarte mare de produse
diferite, fiecare produs realizându-se în cantităţi mici, iar execuţia unui produs se repetă mai
rar.
C. După gradul de continuitate:
C1. Sisteme de producţie continue: se caracterizează prin circulaţia continuă a
fluxului de materii prime între locurile de muncă; operaţiile se succed fără întrerupere până la
realizarea produsului finit. Ex: întreprinderi din industria chimică, fabrici de ciment etc.
C2. Sisteme de producţie discontinue: fluxul de materie primă între locurile de
muncă este discontinuu, între operaţii există întreruperi. Ex: în industria construcţiilor de
maşini, confecţii, prelucrarea lemnului etc.
D. După modul de dirijare a fluxului de producţie

D1. Sistem de producţie cu comanda din aval (de tip pull) sau sistem de producţie cu
fluxuri trase: ordinul de execuţie şi / sau aprovizionare la un post de lucru se face în baza
cererii formulate de postul de lucru situat în aval.
D2. Sistem de producţie cu comanda din amonte (de tip push) sau sistem de
producţie cu fluxuri împinse: ordinul de execuţie şi / sau aprovizionare la un post de lucru se
face în baza cererii formulate la postul de lucru situat în amonte.
1. Care este diferenţa dintre sistemul de producţie cu vânzare la comandă şi

sistemul de producţie cu asamblare la comandă?
2. După gradul de automatizare, sistemele cu producţie de masă sunt de mai
multe feluri. Evidenţiaţi diferenţele dintre acestea.
23
2.5. Subsistemul de fabricaţie al sistemului de producţie
Componenta principală a sistemului de producţie este subsistemul de fabricaţie.
Caracterizarea şi studiul sistemelor de fabricaţie se face urmărind structura fizică a acestuia ,
dar, în egală măsură şi organizarea fluxurilor de fabricaţie.
Structura fizică a sistemului de fabricaţie se defineşte prin ansamblul elementelor

fizice (produse aflate în diferite stadii de prelucrare, mijloacele de producţie: maşini, utilaje,
scule, dispozitive, instalaţii) şi modul lor de funcţionare.
Organizarea fabricaţiei este definită de modul de înlănţuire, restricţiile şi interacţiunile

dintre elementele fizice ale sistemului de fabricaţie. Organizarea asigură sincronizarea dintre
produse şi mijloacele de producţie.
În acest context, se defineşte sistemul de fabricaţie ca fiind ansamblul mijloacelor

tehnice şi umane şi a relaţiilor existente între acestea, în măsură să realizeze o sarcină de
fabricaţie, prin transformarea fluxului de materiale şi informaţii şi cu ajutorul fluxului de
energie şi a factorului uman, astfel încât materialul să suporte transformări care să îi
mărească valoarea.
Sarcina de fabricaţie a unui sistem de fabricaţie se defineşte prin tipurile de produse,
cantităţile şi condiţiile de calitate cerute pentru fiecare tip, ce trebuie realizate în condiţii de
eficienţă şi durată.
Pentru a răspunde solicitărilor din ce în ce mai variate ale clienţilor, în condiţii eficiente,
sistemele de fabricaţie trebuie să fie flexibile.
În teoria sistemelor cibernetice, flexibilitatea unui sistem este dată de capacitatea
acestuia de a răspunde cu eforturi minime la variaţia elementelor de ieşire.
Flexibilitatea este o caracteristică importantă a unui sistem de fabricaţie. Flexibilitatea
presupune adaptarea sistemului de fabricaţie la sarcini de fabricaţie diferite din punct de
vedere a formei şi dimensiunilor produselor, dar şi din punct de vedere a tehnologiei,
organizării şi conducerii sistemului de fabricaţie.
Flexibilitatea sistemului de fabricaţie trebuie privită din două puncte de vedere şi
anume: flexibilitate de utilizare şi flexibilitate de adaptare.
Flexibilitatea de utilizare exprimă capacitatea sistemului de a fabrica cu aceeaşi

structură (mijloace de producţie, structură organizatorică) o gamă cât mai mare de produse
de tipodimensiuni diferite. Flexibilitatea de utilizare se poate aprecia prin numărul de
tipodimensiuni ce poate fi fabricat de către sistemul de fabricaţie.
24
Flexibilitatea de adaptare exprimă capacitatea unui sistem de a-şi adapta structura de
transformare, la trecerea de la fabricaţia unei tipodimensiuni la alta, cu eforturi minime.
Flexibilitatea de adaptare se poate aprecia prin timpul şi costul necesar trecerii de la
fabricaţia unui produs la altul sau de la o tipodimensiune la alta.
1. Care sunt cele două laturi care caracterizează sistemul de fabricaţie?

Comentaţi importanţa lor.
2. Definiţi flexibilitatea de utilizare şi flexibilitatea de adaptare a sistemului
de fabricaţie.
2.6. Tipul producţiei
Tipul producţiei este o categorie complexă ce caracterizează stabilitatea

nomenclatorului de produse, volumul producţiei şi gradul de specializare a sistemelor de
producţie (locuri de muncă, ateliere, secţii, întreprinderi).
Cunoaşterea tipului de producţie are o mare importanţă practică, deoarece aceasta

determină structura de producţie a întreprinderii - sistem de producţie, dotarea tehnică şi
tehnologică a secţiilor – subsisteme de producţie, formele de organizare a producţiei şi a
muncii, pregătirea producţiei şi metode de conducere a producţiei. Marea varietate a
proceselor de producţie întâlnite in activitatea industrială a impus gruparea lor într-o
clasificare generală astfel:
 Producţia individuală;
 Producţia de serie (mică, mijlocie, mare);
 Producţia de masă.
Tabelul 2.1. prezintă elementele de identificare şi principalele caracteristici ale celor trei
tipuri de producţie.
Tabelul 2.1 Elementele de identificare şi caracteristicile pentru tipul producţiei

Elemente de Producţia Producţia Producţia
identificare, caracteristici individuală de serie de masă
Foarte larg, Larg, Restrâns şi
Nomenclatorul de produse
nerepetabil Repetabil continuu
Volumul producţiei Foarte mic Mare Foarte mare
Universale şi
Dotarea tehnică (utilaje) Universale Specializate
speciale
Gradul de dotare tehnologică
Mic Mediu Mare
(SDV-uri speciale)
25
Elemente de Producţia Producţia Producţia
identificare, caracteristici individuală de serie de masă
Pe linii în flux
Amplasarea utilajelor Pe grupe omogene şi pe grupe Pe linii în flux
omogene
Circulaţie Circulaţie Circulaţie
Circulaţia pieselor / reperelor
succesivă mixtă paralelă
Pe loturi de
Programarea producţiei, Pe comenzi şi fabricaţie,
Planuri standard
Lansarea în fabricaţie grafice directoare grafice de
livrare
În practică, nici unul dintre aceste tipuri nu se regăsesc sub o formă pură; încadrarea
unei secţii sau întreprinderi în unul din tipurile producţiei având un caracter convenţional.
Problemă importantă a conducerii, stabilirea tipului producţiei, presupune utilizarea
unor criterii şi metode de apreciere corectă a acestora, mai utilizate fiind:
 Metoda indicilor globali;
 Metoda indicilor de constanţă;
 Metoda indicelui de dotare.
Pentru o mai bună înţelegere a problematicii, se prezintă, în continuare, metoda indicilor
de constanţă pentru determinarea tipului producţiei.
2.6.1. Metoda indicilor de constanţă pentru determinarea tipului producţiei
Metoda indicilor de constanţă se aplică în detaliu, la nivel de reper-operaţie, după

definitivarea tehnologiei şi normării muncii. Pentru caracterizarea gradului de omogenitate a
lucrărilor care se execută la locul de muncă, se utilizează indicele de constanţă, pentru fiecare
loc de muncă, calculat cu relaţia 2.1:
t (2.1)
I ci  i
R
f
în care ti este durata operaţiei i, exprimată în min/buc ;
Rf - ritmul mediu al fabricaţiei, exprimat în min/buc.
În cazul realizării unei operaţii pe mai multe maşini, se determină ritmul mediu de
lucru la operaţia respectivă:
t (2.2)
r  i
li M
i
în care Mi reprezintă numărul maşinilor de acelaşi fel pe care se execută în
26
paralel operaţia i, iar indicele de constanţă va fi:
r (2.3)
I ci  li
R
f
În raport cu indicele de constanţă, sistemele de producţie de clasifică astfel:

• Sisteme cu producţie de masă, când se îndeplinesc condiţiile:
ti (2.4)
 1,
R
f
r
li  1
(2.5)
R
f
Ca urmare, locul de muncă i este încărcat pe toată durata anului cu aceeaşi lucrare;
• Sisteme cu producţie de serie, dacă:
ti (2.6)
1
R
f
În acest caz, la locul de muncă se execută mai multe lucrări (operaţii), diferite, ceea ce
reduce gradul de omogenitate şi stabilitatea în timp a condiţiilor materiale ale fabricaţiei.
În practică, nu se poate opera cu indicele de constanţă datorită faptului că ti<Rf Astfel,
se foloseşte inversul acestuia, denumit generic, coeficientul sistemului de producţie, Ks.
Coeficientul sistemului de producţie reprezintă numărul teoretic de operaţii diferite,

executate la locul de muncă şi se determină cu relaţia 2.7:
R (2.7)
f
K si  ,
ti
în care semnificaţia mărimilor ce intervin sunt :

Rf - ritmul mediu al fabricaţiei produsului, calculat cu relaţia 2.8:
T
R  n (2.8)
f Qa
în care Tn este fondul de timp nominal al perioadei considerate (ore);
Qa - volumul producţiei anuale (bucăţi).
27
Valorile limită ale coeficientului Ks, de diferenţiere a tipurilor de producţie, sunt
prezentate în tabelul 2.2.
Tabelul 2.2 Valorile limită ale coeficientului Ks

Producţie Producţie
Producţie Producţie de Producţie de
Coeficient de serie de serie
individuală serie mică masă
mijlocie mare
Ks >20 >20 10÷20 1÷10 ≤1
Datorită faptului că operaţiile tehnologice de realizare a unui reper nu se încadrează

toate în acelaşi tip de producţie, pentru caracterizarea unui sistem complex (linie, atelier,
secţie) ce prelucrează reperul, se ţine cont de frecvenţa cu care coeficienţii Ks se încadrează în
limitele prezentate anterior.
În acest scop se calculează pentru fiecare reper, ponderea operaţiilor pentru producţia
de masă (a), serie mare (b), serie mijlocie (c), serie mică (d), cu relaţiile 2.10, 2.11, 2.12, 2.13:
M SM (2.10, 2.11)
a  100% b  100%
K K
SMijl Sm (2.12, 2.13)

c 100% d   100%
K K
în care: K este nomenclatorul total de operaţii pentru prelucrarea reperului respectiv;
M, SM, Smijl, Sm – numărul operaţiilor care se încadrează în producţia de masă, serie
mare, serie mijlocie şi serie mică.
Concluzii:
 Tipul producţiei sistemului complex se stabileşte în funcţie de ponderea maximă (>50%) a
coeficienţilor a, b, c, d.
 În cazul în care nu sunt îndeplinite aceste condiţii, se cumulează valorile ponderilor,
începând cu producţia de masă şi serie mare (a + b), iar dacă această valoare depăşeşte
50%, tipul producţiei predominant se stabileşte la nivelul inferior tipurilor luate în
considerare.
Exemplu
Să se determine, cu ajutorul metodei indicilor de constanţă (metoda
coeficientului sistemului de producţie), caracterul producţiei unei secţii ce are ca
specific prelucrările prin aşchiere a trei repere A, B, C, în condiţiile de lucru
prezentate în Tabelul 2.3. Volumul producţiei anuale pentru cele trei repere este:
Qa=10000 buc/an, Qb=1000 buc/an, Qc=40000 buc/an,
Fondul de timp nominal este Tn=4000 ore/an (regimul de lucru programat este în
28
două schimburi şi săptămână redusă de lucru).
Tabelul 2.3 Date de calcul
Nr. crt. Denumirea operaţiei – reperul A Norma de timp ti
[min/buc]
1 Debitare 2
2 Strunjire exterioară 20
3 Frezare profil 6
4 Trasare în vederea găuririi 6
5 Găurire 10
6 Rectificare exterioară 10
Nr. crt. Denumirea operaţiei – reperul B Norma de timp ti
min/buc
1 Frezare - centruire 24
2 Frezare 110
3 Trasare 18
4 Găurire 60
6 Rectificare interioară 38
Nr. crt. Denumirea operaţiei – reperul C Norma de timp ti
min/buc
1 Debitare 3
Rezolvare:
Ritmul mediu al fabricaţiei pentru cele trei repere este:
4.000 ore min 4.000 ore min
R   0,4  24 R  4  240
f buc. , f B 1.000
A 10.000 buc. buc. buc.
4.000 ore min
R   0,1 6
f
C 40.000 buc. buc.
Rezultatele calculelor sunt prezentate tabelar (Tabelul 2.4) în cele ce urmează.
Tabelul 2.4 Rezolvarea tabelară a aplicaţiei
Nr. Denumirea operaţiei –
ti [min/buc] KS Tip producţie
crt. reperul A
1 Debitare 2 12 SMijl
2 Strunjire exterioară 20 1,2 SM
3 Frezare profil 6 4 SM
4 Trasare în vederea găuririi 6 4 SM
5 Găurire 10 2,4 SM
29
6 Rectificare exterioară 10 2,4 SM
crt. reperul B
1 Frezare - centruire 24 10 SM
2 Frezare 110 2,18 SM
3 Trasare 18 16,66 SMijl
4 Găurire 60 4 SM
5 Rectificare exterioară 45 5,33 SM
6 Rectificare interioară 38 6,315 SM
crt. reperul C
1 Debitare 3 2 SM
2 Strunjire exterioară 15 0,4 M
3 Rectificare fără centrare 12 0,5 M
Ponderile producţiei de masă (a), serie mare (b) şi serie mijlocie sunt:
2 11 2
a 100  13,33% b  100  73,33% c  100  13,33%
15 , 15 , 15
În concluzie, ponderea celor 15 operaţii este mai mare de 50% pentru producţia
de serie mare, aceasta calculată la nivelul întregului sistem de producţie (atelier,
secţie). Deci sistemul de producţie va fi organizat în conformitate cu
caracteristicile impuse de seria mare.
Să se determine, cu ajutorul metodei indicilor de constanţă (metoda

coeficientului sistemului de producţie), caracterul producţiei unei secţii ce are ca
specific prelucrările prin aşchiere a trei repere A, B, C şi D în condiţiile de lucru
prezentate în tabelul de mai jos. Volumul producţiei anuale, pentru reperele
realizate, este:
Qa=5000 buc/an, Qb= 4000 buc/an, Qc= 500 buc/an, QD=800 buc/an
Fondul de timp nominal este Tn=4000 ore/an (regimul de lucru programat este în
două schimburi şi săptămână redusă de lucru).
Nr. Denumirea operaţiei – reperul A Norma de timp
crt. ti [min/buc]
1 Debitare 12
3 Frezare profil 18
30
4 Trasare în vederea găuririi 8
5 Găurire 15
Nr. Denumirea operaţiei – reperul B Norma de timp
crt. ti min/buc
1 Frezare - centruire 32
2 Frezare 85
3 Trasare 10
4 Găurire şi alezare 25
6 Rectificare interioară 20
Nr. Denumirea operaţiei – reperul C Norma de timp ti
crt. min/buc
1 Debitare 14
3. Frezare canal de pană 16
4. Găurire şi filetare 28
5. Rectificare 16
Nr. Denumirea operaţiei – reperul D Norma de timp ti
crt. min/buc
1. Debitare 10
2. Strunjire exterioară 24
3. Frezare canale de pană 28
4. Găurire şi filetare 25
5. Rectificare exterioară 32
6. Rectificare plană 13
2.7 Rezumat
Din punct de vedere structural, un sistem de producţie poate avea
următoarele subsisteme: conducerea producţiei, fabricaţie, organizarea muncii şi
relaţii de muncă, întreţinere şi reparaţii, controlul calităţii, aprovizionare şi
gestiune stocuri, execuţie şi gestiune SDV-uri, transport intern.
După modul de comercializare a produselor, sistemele de producţie pot fi:
cu vânzare din stoc, cu vânzare la comandă, cu asamblare la comandă.
După tipologia procesului de producţie, sistemele de producţie sunt: cu
producţie de serie, cu producţie de masă, cu producţie individuală.
După gradul de continuitate, sistemele de producţie pot fi: continue,
31
discontinue.
Sarcina de fabricaţie a unui sistem de fabricaţie se defineşte prin tipurile de
produse, cantităţile şi condiţiile de calitate cerute pentru fiecare tip, ce trebuie
realizate în condiţii de eficienţă şi durată.
Flexibilitatea de utilizare exprimă capacitatea sistemului de a fabrica cu
aceeaşi structură (mijloace de producţie, structură organizatorică) o gamă cât mai
mare de produse de tipodimensiuni diferite.
Flexibilitatea de adaptare exprimă capacitatea unui sistem de a-şi adapta
structura de transformare, la trecerea de la fabricaţia unei tipodimensiuni la alta,
cu eforturi minime.
Tipul producţiei este o categorie complexă ce caracterizează stabilitatea
nomenclatorului de produse, volumul producţiei şi gradul de specializare a
sistemelor de producţie (locuri de muncă, ateliere, secţii, întreprinderi).

1. Enumeraţi două dintre criteriile de clasificare a sistemelor de producţie.
2. Enumeraţi şi comentaţi obiectivele tehnico-organizatorice şi economice
ale unui sistem de producţie.
3. Enumeraţi elementele componente ale unui sistem de producţie.
Clasificaţi sistemele de producţie după modul de comercializare a
produselor.
4. Clasificaţi sistemele de producţie după gradul de continuitate. Clasificaţi
sistemele de producţie după tipologia procesului de producţie Ce
reprezintă ritmul mediu de fabricaţie?
5. Evidenţiaţi diferenţele dintre sistemele de producţie de masă, individuală
şi de serie, din punct de vedere al caracteristicilor definitorii prezentate.
6. Ce este tipul producţiei?
7. Prezentaţi, pe scurt, metoda indicilor de constanţă de determinare a
tipului producţiei.
32
Capitolul 3 Procesul de producţie. Conducerea producţiei
Cuprins
3.1. Introducere ............................................................................................................. 33
3.2. Competenţe ............................................................................................................ 33
3.3. Noţiuni de bază privind procesul de producţie. Tipologia proceselor de producţie ......... 34
3.4. Conducerea producţiei........................................................................................... 37
3.5. Rezumat .................................................................................................................. 40
3.1. Introducere
Prezentul capitol îşi propune să prezinte noţiunea de proces de producţie,
făcând o clasificare a acestora în funcţie de mijloacele de muncă folosite şi gradul
de dotare tehnică al sistemelor de producţie. Se prezintă de asemenea, noţiunea de
proces de muncă, precum şi elementele sale componente. Se defineşte conceptul de
conducere a producţiei şi se evidenţiază modul de abordare a conducerii
producţiei, în cadrul sistemului de producţie. Sunt explicate procesele procesele
de planificarea şi programarea producţiei, lansarea în fabricaţie a produselor,
urmărirea şi controlul producţiei.
3.2. Obiective
- definirea procesului de producţie;
- cunoaşterea tipologiei proceselor de producţie;
- definirea elementelor componente ale procesului de muncă;
- cunoaşterea modalităţilor de abordare a conducerii producţiei;
- cunoaşterea diferenţelor dintre planificarea şi programarea producţiei;
- descrierea proceselor de lansare în fabricaţie, urmărire şi control a
producţiei.
33
3.3. Noţiuni de bază privind procesul de producţie
În cadrul întreprinderilor industriale, produsele ce fac obiectul lor de activitate se
realizează prin intermediul procesului de producţie.
Procesul de producţie reprezintă totalitatea acţiunilor conştiente şi coordonate ale

oamenilor, care, cu ajutorul mijloacelor de muncă acţionează asupra obiectelor muncii în
vederea transformării lor în bunuri materiale sau pentru realizarea de servicii necesare
societăţii. Practic, procesul de producţie se compune dintr-o succesiune de activităţi,
denumite generic operaţii [DAS00].
Să ne reamintim...
Prin sistem, în sens general, se înţelege ansamblul de elemente care formează

un tot unitar, care interacţionează şi funcţionează în scopul realizării unui obiectiv
comun.
produse şi servicii solicitate de piaţă.
Pentru realizarea obiectivului de bază al sistemului de producţie: fabricaţia de
bunuri materiale sau de tip servicii, este necesar să fie îndeplinite obiectivele
derivate din acesta: tehnico-organizatorice, economice, umane, ale conducerii.
Există o mare diversitate de sisteme de producţie, criteriile de clasificare fiind:
modul de comercializare a produselor, tipologia proceselor de producţie, gradul de
continuitate, modul de dirijare a fluxului de producţie.
Sistemul de producţie are în componenţă mai multe subsisteme, în funcţie de
complexitatea proceselor ce au loc.
Subsistemul de fabricaţie este parte componentă a sistemului de producţie, în
care, prin intermediul proceselor specifice are loc transformarea intrărilor în produse
finite, sau componente.
Sarcina de fabricaţie a unui sistem de fabricaţie se defineşte prin tipurile de
produse, cantităţile şi condiţiile de calitate cerute pentru fiecare tip, ce trebuie
realizate în condiţii de eficienţă şi durată.
3.3.1 Tipologia proceselor de producţie

În funcţie de mijloacele de muncă folosite şi de nivelul tehnic al acestora procesele de
producţie se pot clasifica în [HID78]:
34
1. Procese manuale: operatorii umani acţionează nemijlocit asupra obiectelor muncii
cu ajutorul uneltelor de mână, aducându-le modificările prevăzute în tehnologia existentă.
2. Procese manual-mecanice: modificările tehnologice sunt efectuate cu ajutorul
uneltelor acţionate de o altă energie decât cea a omului, pe care însă le dirijează omul
Exemple
Procese manual – mecanice: găurirea cu o bormaşină electrică, forjarea,
laminarea etc.
3. Procese mecanice: modificările tehnologice sunt realizate de maşină, muncitorul

realizează operaţiile auxiliare şi supraveghează funcţionarea maşinii, intervenind şi pentru
remedierea unor deficienţe care pot să apară în proces.
Exemple
Procese mecanice: procesele de prelucrări mecanice pe maşini - unelte
universale: strunjire, rectificare, debitare, frezare etc. Operatorul uman schimbă
sculele la prelucrarea unui alt lot de piese, întoarce piesa , efectuează reglajele
corespunzătoare etc.
4. Procese automate: sunt acele procese în care nu numai modificările tehnologice

prevăzute de tehnologia produsului, ci şi operaţiile auxiliare sunt efectuate, parţial sau total,
de maşină sau de un sistem de maşini. Rolul operatorului uman, în acest caz, se reduce la
reglarea maşinilor în vederea asigurării calităţii produselor şi pentru prevenirea întreruperilor
în funcţionarea lor.
Exemplu
Procese automate: procesele de prelucrări mecanice pe maşini – unelte cu
comandă numerică.
Conform DEX, procesul tehnologic reprezintă "totalitatea operațiilor care comportă

prelucrări mecanice sau chimice, tratamente termice, impregnări, montaje etc. și prin care
materiile prime sau semifabricatele sunt transformate în produse finite".
Procesul tehnologic reprezintă latura procesului de producţie care vizează transformarea

directă, cantitativă şi calitativă a obiectelor muncii (materiilor prime, materialelor,
semifabricatelor, sau componentelor), prin modificarea formei, structurii, compoziţiei
chimice, amplasării în spaţiu etc.
Între procesul tehnologic şi formele de organizare şi conducere a producţiei există o
strânsă dependenţă.
35
Procesul de muncă reprezintă totalitatea acţiunilor umane individuale sau colective,
având ca scop realizarea de produse sau prestarea de servicii.
Simplu definit, procesul de muncă reprezintă activitatea executantului în sfera
productivă sau îndeplinirea unor sarcini în sfera neproductivă .
În raport cu gradul de detaliere, procesul de muncă poate fi împărţit în următoarele
categorii:
 Operaţia
 Faza
 Mânuiri
 Mişcări
Operaţia de muncă reprezintă partea procesului de muncă atribuită unui executant

individual sau colectiv care se desfăşoară un anumit loc de muncă dotat cu utilajele şi
echipamentele necesare, şi care acţionează asupra unor obiecte sau grupuri de obiecte ale
muncii, în cadrul aceleiaşi tehnologii.
Exemplu
Pentru procesele de prelucrări mecanice, o operaţie constă din toate prelucrările
executate pe maşină cu una sau mai multe prinderi, cu sau fără schimbarea
SDV-urilor.
Operaţia formează de obicei obiectul determinării normelor de muncă. Împărţirea

procesului de producţie în operaţii ajută la precizarea responsabilităţii fiecărui executant. În
vederea determinării consumurilor de muncă pentru un proces de muncă, este necesar să se
măsoare durata fiecărei operaţii, iar, uneori, chiar durata elementelor componente operaţiilor,
respectiv determinarea fazelor, trecerilor, mânuirilor şi mişcărilor.
Faza de muncă este caracterizată prin utilizarea aceleiaşi unelte de muncă şi aplicarea
aceluiaşi regim tehnologic, obiectul muncii suferind o singură transformare tehnologică.
Exemplu
Dacă prelucrarea a trei suprafeţe se execută concomitent cu trei cuţite, la
început cuţite de degroşare, după care se vor folosi trei cuţite de finisare,
prelucrarea respectivă constă din două faze complexe (faza de degroşare a
suprafeţei şi faza de finisare).
Trecerile reprezintă subdiviziunile fazei care se repetă identic, cu acelaşi regim de lucru
şi în acelaşi loc de muncă.
Exemplu
Dacă prelucrarea unei suprafeţe necesită detaşarea succesivă a două straturi de
36
metal cu acelaşi regim de lucru.. Pentru simplificarea calculelor, în cazul
determinării duratelor de muncă, fazele se grupează în grupe de faze sau etape.
Mânuirile reprezintă grupul de mişcări ale unui executant, determinate de un scop bine
definit.
Exemple
Mânuiri: Prinderea piesei în menghină, măsurarea dimensiunii unui reper,
trasarea suprafeţei pentru a fi ulterior prelucrată etc.
Mişcarea este elementul cel mai simplu al activităţii executantului; constă dintr-o
deplasare, luare de contact sau desprindere a operatorului de utilaj, de unealta de muncă sau
de obiectul muncii asupra căruia acţionează. Prin eliminarea mişcărilor care se dovedesc
inutile într-un proces se realizează economie de timp de muncă, crescând astfel
productivitatea muncii.
Exemple
Mişcări: Întinderea mâinii spre piesă, deplasarea piesei pe masa maşinii,
ridicarea reperului şi aşezarea lui în spaţiul de depozitare etc
Daţi şi alte exemple de operaţii de muncă, faze, mişcări de muncă şi mânuiri.
3.4 Conducerea producţiei

Ansamblul activităţilor prin care se asigură eşalonarea în timp şi spaţiu a sarcinilor de
producţie, în condiţii tehnico-organizatorice date şi cu folosirea raţională şi eficientă a
acestora, reprezintă conducerea producţiei.
Conducerea producţiei se concretizează într-un ansamblu de reguli prin care se asigură

desfăşurarea fabricaţiei într-un sistem de producţie. În acest mod, se creează cadrul propice
pentru dirijarea sistemului de fabricaţie în scopul realizării sarcinii de fabricaţie. De asemenea
reflectă aspectul temporal al sincronizării dintre produse şi mijloacele de producţie.
Abordarea conducerii producţiei se poate realiza din două puncte de vedere:
A. Decizional
B. Funcţional
A. Conducerea producţiei se integrează în contextul decizional global al întreprinderii.

Din acest punct de vedere, deciziile care se elaborează în cadrul conducerii producţiei, sunt:
37
- decizii strategice, cele care vizează politicile şi strategiile de dezvoltare ale
întreprinderii (planificarea pe termen lung);
- decizii tactice, cele care vizează organizarea şi sincronizarea resurselor implicate în
producţie (planificarea pe termen mediu);
Activităţile prin care sunt elaborate deciziile strategice şi tactice sunt reunite sub
denumirea de conducerea previzională a producţiei.
- decizii operaţionale, cele care vizează activităţi de regulă repetitive şi programate, care
implică cunoaşterea permanentă a resurselor implicate (programarea, lansarea, urmărirea
şi controlul producţiei).
Activităţile prin care sunt elaborate deciziile operaţionale sunt cunoscute sub denumirea
de conducerea operativă a producţiei.
B. Din punct de vedere funcţional conducerea producţiei se regăseşte în procesele de

planificarea şi programarea producţiei, lansarea în fabricaţie a produselor, urmărirea şi
controlul producţiei.
Planificare
Urmărirea
producției
Programare
Lansare (Ordine de fabricație)

Materii prime
Matetriale
Semifabricate Sistemul de fabricație
Componente Produse finite
Fig. 3.1. Structura funcţională a conducerii producţiei [Sursa: DAS00]
a. Planificarea producţiei vizează sinconizarea fabricaţiei produselor cu

resursele existente, prin optimizarea acestora după diverse criterii (nivel de stoc minim,
încărcare constantă etc) în funcţie de restricţiile interne (tehnice, organizatorice) şi externe
(clienţi, furnizori, colaboratori).
Planificarea producţiei este cel mai important proces al conducerii producţiei;
rezultatele celorlalte procese ale conducerii producţiei depind de rezultatele obţinute în
procesul de planificate.
38
b. Programarea producţiei este procesul în care se reunesc la nivelul
întreprinderii planificările pe termen scurt şi foarte scurt ale producţiei. Activităţile specifice
desfăşurate urmăresc utilizarea cât mai bună a utilajelor şi personalului pentru a satisface
comenzile de fabricaţie cerute în perioada de timp pentru care se face programarea.
Orizontul de timp pe care se face programarea este de ordinul săptămânilor.
Programarea producţiei este un proces dificil, datorită caracterului dinamic al

fabricaţiei, caracter determinat de modificări permanente ale parametrilor tehnici,
organizatorici, umani, financiari. Din acest motiv, apare necesitatea reprogramării producţiei.
Pentru a răspunde nevoilor clienţilor programarea trebuie să se facă în timp real. Acest lucru
se poate realiza numai cu ajutorul unui produs informatic eficace.
c. Lansarea în fabricaţie reprezintă procesul prin care, în baza planului de

producţie lunar, corelat cu planul de desfacere şi cu considerarea materiilor prime necesare
se asigură întocmirea şi transmiterea către executanţi a documentaţiei de realizare a
produselor.
Exemple
Documente specifice procesului de lansare în fabricaţie a produselor: : bon
de consum de materiale, fişă de însoţire, documentaţia de fabricaţie: desene de
execuţie, planuri de operaţii etc.
Lansarea constă în repartizarea ordinelor de fabricaţie pe mijloacele de
producţie, conform programării anterior definite şi stării sistemului de producţie
la momentul considerat.
Lansarea în fabricaţie a produselor se referă în principal la activităţile de transmitere

către sectorul fabricaţie a rezultatelor programării, nu se rezumă doar la editarea documentelor
specifice. Astfel, se transmite succesiunea ordinelor de fabricaţie pe perioada definită de
programare.
Lansarea în fabricaţie se face obişnuit, cu ajutorul programelor informatice specifice,
care trebuie să permită o anume flexibilitate procesului de lansare în fabricaţie. Astfel, să
existe posibilitatea lansării automate, fără modificări, sau lansarea cu posibilitatea modificării
componentelor şi / sau materiilor prime, sau lansarea cu posibilitatea modificării operaţiilor
procesului tehnologic, în funcţie de cerinţele specifice.
d. Urmărirea şi controlul producţiei este procesul care furnizează

conducătorului imaginea instantanee a stării sistemului de producţie. Procesul asigură feed-
back-ul întregii conduceri operative a producţiei.
39
Datorită existenţei acestui proces, se asigură compararea permanentă între desfăşurarea
efectivă a procesului de producţie cu cea planificată prin activităţi specifice, cum sunt:
înregistrarea şi raportarea realizărilor fizice şi calitative privind producţia fabricată, stabilirea
abaterilor activităţii, analiza şi stabilirea măsurilor corective.
Lansarea în fabricaţie a produselor şi controlul producţiei pot fi considerate ca fiind
latura executivă a funcţiei de planificare a producţiei [DAS00].
e. Fabricaţia produselor reprezintă procesul prin care se transformă materia primă în

produse finite. Procesul de fabricaţie grupează activităţi de pregătire a fabricaţiei la nivelul
secţiilor, atelierelor, echipelor de lucru, şi fabricaţia propriu-zisă.
Realizarea produselor are loc în baza documentelor emise de lansare, asigurându-se în
acest fel realizarea sarcinii de fabricaţie, în condiţii de maximă eficienţă.
3.5 Rezumat
Procesul de producţie reprezintă totalitatea acţiunilor conştiente şi
coordonate ale oamenilor, care, cu ajutorul mijloacelor de muncă acţionează
asupra obiectelor muncii în vederea transformării lor în bunuri materiale sau
pentru realizarea de servicii necesare societăţii.
În funcţie de mijloacele de muncă folosite şi de nivelul tehnic al acestora,
procesele de producţie pot fi: manuale, manual-mecanice, mecanice şi automate.
Procesul de muncă reprezintă totalitatea acţiunilor umane individuale sau
colective, având ca scop realizarea de produse sau prestarea de servicii.
În raport cu gradul de detaliere, procesul de muncă poate fi împărţit în
următoarele categorii:
 Operaţie
 Fază
 Mânuiri
 Mişcări
Ansamblul activităţilor prin care se asigură eşalonarea în timp şi spaţiu a
sarcinilor de producţie, în condiţii tehnico-organizatorice date şi cu folosirea
raţională şi eficientă a acestora, reprezintă conducerea producţiei.
Abordarea conducerii producţiei se poate realiza din două puncte de vedere:
 Funcţional;
 Decizional.
Din punct de vedere funcţional conducerea producţiei se regăseşte în
procesele de planificarea şi programarea producţiei, lansarea în fabricaţie a
produselor, urmărirea şi controlul producţiei.
40
1. Ce este procesul de producţie?
2. Cum caracterizaţi procesele manual-mecanice?
3. Definiţi procesul de muncă.
4. Care sunt elementele componente ale procesului de muncă? Definiţi fiecare
tip.
5. Ce înţelegeţi prin programarea producţiei?
6. Ce presupune planificarea producţiei?
7. Caracterizaţi procesul de lansare în fabricaţie a produselor.
8. Definiţi procesul de fabricaţie.
9. Ce presupune urmărirea şi controlul producţiei?
41
Capitolul 4. Capacitatea de producţie
Cuprins
4.1. Introducere ............................................................................................................. 42
4.2. Competenţe ............................................................................................................ 42
4.3. Capacitatea de producţie: Concept, factori de influenţă....................................... 43
4.3.1. Exprimarea mărimii capacităţii de producţie .......................................... 44
4.3.2. Factorii de influenţă ai capacităţii de producţie...................................... 46
4.4. Fundamentarea mărimii capacităţii de producţie ................................................. 50
4.4.1 Metodologia generală de calcul a capacităţii de producţie ..................... 51
4.4.2. Metoda coeficientului de timp pentru determinarea capacităţii de
producţie ............................................................................................................ 56
4.5. Încărcarea utilajelor .............................................................................................. 58
4.5.1 Echilibrarea capacităţii de producţie ...................................................... 58
4.5.2 Măsuri de echilibrare a capacităţii de producţie cu încărcarea ............. 59
4.6. Rezumat .................................................................................................................. 60
4.1. Introducere
În prezentul capitol este abordată problematica stabilirii capacităţii de
producţie pentru un sistem. Se face o scurtă trecere în revistă a conceptelor de
bază, a factorilor care influenţează mărimea capacităţii de producţie. Este
prezentată relaţia generală de calcul a capacităţii de producţie, şi etapele
necesare. În finalul capitolului este prezentată metoda coeficientului de timp
pentru determinarea capacităţii de producţie a sistemelor cu producţie de serie.
4.2. Obiective
- definirea conceptului;
- identificarea factorilor de influenţă ai mărimii capacităţii de producţie;
- însuşirea formelor de exprimare a capacităţii de producţie;
- descrierea metodologiei de determinare a capacităţii de producţie;
- aplicarea metodei coeficientului de timp pentru determinarea capacităţii de
producţie;
- corelarea încărcării utilajelor cu capacitatea lor de producţie;
- identificarea posibilităţilor de echilibrare a capacităţii cu încărcarea.
42
4.3. Capacitatea de producţie: concept, factori de influenţă
Capacitatea de producţie reprezintă producţia maximă, de o anumită structură şi

calitate, ce poate fi realizată de un sistem de producţie (locuri de muncă, ateliere, secţii,
întreprinderi) într-un anumit interval de timp şi condiţii tehnico-organizatorice optime.
Determinarea indicatorilor din planul de producţie al unităţilor industriale necesită

fundamentarea mărimii capacităţii de producţie şi a utilizării optime a acesteia.
Capacitatea de producţie măsoară potenţialul productiv al unui sistem indiferent de
cantitatea de producţie realizată.
Capacitatea de producţie a întreprinderii se determină numai în funcţie de unităţile
productive de bază (turnătorie, forjă, prelucrări mecanice, montaj). Maşinile , utilajele şi
instalaţiile folosite pentru întreţinere, reparaţii nu sunt luate în considerare pentru
determinarea capacităţii de producţie deoarece acestea nu servesc în mod direct la realizarea
producţiei de profil a întreprinderii.
Pentru determinarea capacităţii de producţie la nivel de întreprindere, se porneşte în
mod ascendent de la nivel de loc de muncă, grupe de maşini, sector, atelier sau secţie de
producţie şi, în final, se ajunge la nivel de întreprindere.
Stabilirea capacităţii de producţie a fiecărei unităţi de producţie se face în funcţie de
capacitatea de producţie a unităţilor componente principale (conducătoare), cu explicitarea
”locurilor înguste”.
Unitatea (veriga) de producţie conducătoare se stabileşte în funcţie de următoarele
criterii:
 poate fi verigă conducătoare unitatea de producţie cu ponderea cea mai mare în
manopera întreprinderii;
 poate fi veriga conducătoare unitatea de producţie cu ponderea cea mai mare în
valoarea totală a mijloacelor de producţie ale întreprinderii.
Capacitatea de producţie este o mărime obiectivă, independentă de lipsa temporară a
resurselor. De aceea la determinarea capacităţii se admite existenţa unui grad normal de
asigurare al unităţilor de producţie cu resurse materiale, financiare, umane, fără a fi luate în
considerare deficienţele.
Capacitatea de producţie este o mărime dinamică, fiind influenţată de factori diferiţi ai
procesului de producţie, situaţie care implică recalcularea ei odată cu modificarea acestora în
timp.
43
4.3.1 Metodologia generală de calcul a capacităţii de producţie
Mărimea capacităţii de producţie se determină astfel (relaţia 4.1):
C p  I * A * Td (4.1)
în care:
I – indicator (norma) de utilizare intensivă, exprimat prin producţia orară maximă pe
utilaj (buc /oră sau t/oră) sau pe unitatea de suprafaţă (m2/oră). În general, indicatorii de
utilizare intensivă se stabilesc pornind de la normele de muncă din documentaţia tehnologică,
corectate cu ajutorul coeficienţilor de îndeplinire a normelor;
Td – fondul de timp disponibil în perioada considerată – indicator de utilizare extensivă
exprimat de regulă în ore/an;
A – caracteristica dimensională a sistemului, exprimată prin numărul de utilaje de
acelaşi tip (buc), sau suprafaţă utilă (m2), volumul util (m3).
Fondul de timp disponibil se calculează în mod diferit, în funcţie de regimul de lucru

al utilajelor, astfel:
a) pentru utilajele sau instalaţiile cu funcţionare continuă, timpul disponibil se
determină cu relaţia:
Td = Tc – TR (4.2)
unde:
Td – timpul disponibil;
Tc –fondul de timp calendaristic (24h ⋅ 365 zile);
TR – timpul pentru reparaţii planificate.
b) pentru utilajele care lucrează cu săptămâna de lucru întreruptă, timpul

disponibil se determină după relaţia:
100 p
Td  Tc  TL  TR * ns * ds * (4.3)
100
în care:
Td – timpul disponibil de lucru;
Tc – numărul de zile calendaristice din an;
TL – timp liber, datorat sâmbetelor, duminicilor şi sărbătorilor legale;
TR – timpul pentru reparaţii planificate, exprimat în zile;
ns – numărul de schimburi lucrătoare;
ds - durata unui schimb în ore;
p – procentul de întreruperi admisibile.
c) pentru utilajele şi instalaţiile cu funcţionare sezonieră, timpul disponibil se
determină pentru perioada cât funcţionează utilajul sau instalaţia
44
d) pentru utilajele şi instalaţiile pentru care se cunosc normele de producţie în
unitatea de timp sau norma de timp pentru realizarea unui produs, capacitatea de producţie se
determină cu ajutorul relaţiilor:
C p  Td * n p (4.4)
Cp = Td / nt (4.5)
unde:
Td – timpul disponibil al utilajului;
np – norma de producţie a utilajului (buc/min)
nt – norma de timp (min/buc).
Pentru calculul capacităţii de producţie a unui sistem de producţie, se parcurg
următoarele etape de calcul:
1. Culegerea, prelucrarea şi sistematizarea informaţiilor primare pentru calcul.
2. Calculul capacităţilor de producţie la nivelul unităţilor inferioare şi apoi a celor
superioare. Stabilirea grupului de utilaje conducător şi elaborarea balanţei
capacităţilor de producţie.
3. Elaborarea planului de măsuri tehnico-organizatorice pentru eliminarea „locurilor
înguste” şi folosirea disponibilităţilor de la unităţile cu excedent de capacitate.
„Locurile înguste” sunt acelea la care apar întreruperi ale fluxurilor de capacitate.
Definiţi fondul de timp disponibil al unui utilaj.

Explicaţi care sunt posibilităţile de determinare a fondului de timp disponibil,
pentru calculul capacităţii de producţie al unui sistem.
Legătura generală dintre capacitatea de producţie a unui subsistem (loc de muncă,

atelier, secţie, întreprindere, ramură) şi volumul de producţie realizat este prezentată în relaţia
4.6 [ABR02].
Q (4.6)
Ku 
Cp
în care:
Ku – indice de utilizare a capacităţii de producţie;
Q – volumul producţiei realizate (bucăţi);
Cpma – capacitatea de producţie (bucăţi).
Capacitatea de producţie nu este egală cu volumul producţiei planificată, cu cantitatea

de producţie realizată. Indicele capacităţii de producţie este subunitar şi arată cât din potenţial
este folosit.
45
Ca obiectiv al sistemului de producţie, se recomandă ca utilizarea capacităţii să fie cât
mai mare. Dar, cazul extrem, Ku = 1 nu este realizabil, dar nici economic, deoarece încercarea
de a folosi capacitatea 100% ar antrena cheltuieli de reparaţii şi întreţinere instantanee, ceea
ce, teoretic, necesită resurse infinite [ABR02].
Asupra gradului de folosire a capacităţilor de producţie o influenţă deosebită o au
următorii factori:
 regimul de lucru adoptat (zile lucrătoare anual, numărul de schimburi, durata
schimbului);
 durata reparaţiilor planificate pentru utilaje, nivelul de întreţinere al utilajelor,
probabilitatea de avarie;
 abaterea de la sortimentul de producţie optim;
 gradul de calificare a forţei de muncă;
 eliminarea locurilor înguste;
 modificarea formelor, dimensiunilor şi calităţii materialelor, semifabricatelor şi
pieselor finite faţă de cele prescrise în documentaţia tehnică.
4.3.2 Exprimarea mărimii capacităţii de producţie
Capacitatea de producţie a unui sistem productiv se poate exprima în mai multe moduri,
în funcţie de specificul şi particularităţile fiecărui sistem (specificul producţiei, caracterul
fabricaţiei: omogenă sau eterogenă; nivelul specializării secţiilor sau atelierelor; stadiul
proceselor tehnologice: prelucrări primare, montaj etc.
1. Exprimarea capacităţii de producţie în unităţi naturale.
o Unităţile naturale fizice (bucăţi, seturi de piese, m, m2 ) sunt utilizate pentru

exprimarea producţiei care se realizează de către unităţile productive în conformitate cu
nomenclatorul şi sortimentul planificat. Acest mod de exprimare a capacităţii de producţie
oferă avantajul că permite compararea capacităţii de producţie cu planul producţiei fizice al
unităţii.
o Unităţile naturale de greutate (tone) sunt utilizate pentru exprimarea
producţiei în secţiile primare, în secţiile de construcţii metalice, utilaj tehnologic, în care
programul de fabricaţie include o mare varietate de tipuri de produse.
2. Exprimarea capacităţii de producţie în unităţi valorice
În cazul sistemelor de fabricaţie în care se execută producţie individuală sau serie mică,
(producţie eterogenă), exprimarea capacităţii de producţie se face în unităţi valorice. În
46
aceste cazuri se lucrează la comanda beneficiarilor şi nu pot fi stabilite programe concrete de
fabricaţie pe termen lung.
Exemplu
Secţia A are o capacitate de 10000000 lei/lună.
3. Exprimarea capacităţii de producţie în unităţi de timp
Unităţile de timp exprimă fondul de timp (ore-om, ore-maşină). Ele tind să fie larg
utilizate în practică deoarece sunt aplicabile şi acolo unde producţia este eterogenă.
Dezavantajul exprimării capacităţii de producţie astfel, ar fi că reflectă doar latura extensivă a
capacităţii, nu şi aspectul intensiv, calitativ al utilizării fondului de timp.
Exemplu
Secţia B are o capacitate de producţie de 40000 ore într-un an calendaristic.
Acest fond de timp disponibil rezultă datorită existenţei unui număr de 10 utilaje
care lucrează într-un regim de lucru de 2 schimburi a 8 ore, cinci zile pe
săptămână.
Precizaţi când se exprimă capacitatea de producţie în unităţi valorice, şi de ce.
4. Exprimarea capacităţii de producţie în unităţi convenţionale
 Unităţi natural-convenţionale [ABR02]: se alege, prin convenţie, un anumit

produs reprezentativ, care devine unitate de referinţă, astfel încât celelalte produse se exprimă
în funcţie de acest produs prin echivalare cu ajutorul coeficienţilor
Exemple produse reprezentative pentru exprimarea capacităţii de producţie în
unităţi natural-convenţionale: tractorul convenţional de 15 CP, vagonul
convenţional cu două osii, apartamentul convenţional.
 Unităţi convenţionale de manoperă: nu au corespondent fizic; timpul necesar

ce revine pe o unitate se obţine ca medie ponderată a timpilor necesari pentru obţinerea
produselor concrete; ca elemente de ponderare se pot utiliza coeficienţii de structură tipică a
planului [ABR02].
Cunoaşterea mărimii capacităţii de producţie prezintă o importanţă practică deosebită,

servind la:
47
- Elaborarea şi fundamentarea ştiinţifică a planului de producţie şi a planului de
investiţii;
- Dimensionarea unităţilor de producţie şi stabilirea necesarului sau excedentului de
utilaje, întocmirea planului de dezvoltare;
- Adoptarea soluţiilor optime de concentrare, specializare sau cooperare în producţie;
- Fundamentarea tehnico-economică a diferitelor variante de reconstrucţie, reutilare şi
dezvoltare a unităţilor de producţie;
- Compararea şi aprecierea rezultatelor obţinute de diferite unităţi de producţie pe
direcţia creşterii eficienţei economice.
4.3.3 Factorii de influenţă ai capacităţii de producţie
Mărimea capacităţii de producţie a întreprinderilor industriale este influenţată de o serie

de factori, dintre care amintim:
 Numărul de utilaje şi mărimea suprafeţelor de producţie;
 Ritmul de înlocuire a maşinilor-unelte uzate fizic şi moral;
 Normele tehnice de folosire a utilajelor şi a suprafeţelor de producţie;
 Structura pe sortimente a producţiei unităţii;
 Valoarea fondurilor de investiţii pentru dezvoltarea şi reutilarea unităţilor de
producţie;
 Mărimea parcului de utilaje, ritmul de înlocuire a maşinilor-unelte uzate fizic şi
moral;
 Mecanizarea şi automatizarea proceselor productive;
 Introducerea şi extinderea procedeelor tehnologice noi;
 Concentrarea, profilarea şi specializarea producţiei;
a) Numărul de utilaje existente în întreprindere şi mărimea suprafeţelor de
producţie. Aceşti doi factori influenţează în mod direct proporţional mărimea capacităţii de
producţie. Cu cât o întreprindere dispune de un număr mai mare de utilaje şi suprafeţe de
producţie, cu atât capacitatea de producţie a întreprinderii va fi mai mare. În secţiile de
turnătorie, montaj, vopsitorii, capacitatea de producţie este direct proporţională cu suprafaţa
de producţie.
b) Normele tehnice de folosire a utilajului de producţie şi a suprafeţelor de
producţie. Aceste norme sunt de două feluri:
b.1. norme de utilizare intensivă;
b.2. norme de utilizare extensivă.
b.1. Norma de utilizare intensivă reprezintă producţia ce se poate obţine într-o unitate
de timp, pe unitatea caracteristică dimensională a unui utilaj sau suprafaţă de producţie.
48
Exemplu
În siderurgie, norma de utilizare intensivă poate fi exprimată în cantitatea
de fontă, exprimată în tone, care se obţine pe un metru cub de volum al unui
furnal, într-o zi de lucru.
Observaţie: În condiţiile unor schimbări profunde care pot să apară în cadrul proceselor
de producţie, datorită perfecţionării continue a tehnologiilor de fabricaţie şi a nivelului de
pregătire profesională a operatorilor umani, normele de utilizare intensivă trebuie modificate
pentru a corespunde situaţiei existente la un moment dat în unităţile de producţie industrială.
Modificarea normelor de utilizare intensivă în întreprinderi se realizează în două
moduri, astfel:
- pentru utilajele sau instalaţiile noi, normele de utilizare intensivă se stabilesc pe baza
datelor înscrise în fişa tehnică a utilajelor, instalaţiilor;
- pentru utilajele sau instalaţiile existente deja în funcţiune, normele de utilizare
intensivă se stabilesc în funcţie de realizările de vârf ale perioadei precedente [BAD].
Exemplu
Pentru stabilirea normei de utilizare intensivă în cazul utilajelor sau instalaţiilor
existente deja în funcţiune se poate utiliza următoarea metodă:
- se stabileşte luna din anul precedent în care s-a obţinut producţia maximă;
- din cadrul acestei luni se aleg zece zile consecutive în care normele de utilizare
intensivă au fost superioare mediei din acea lună;
- se face o medie aritmetică a producţiei obţinute în acele zece zile.
Norma de utilizare intensivă astfel obţinută se compară cu normele obţinute de
alte unităţi industriale cu rezultate remarcabile din ţară şi din străinătate, în
funcţie de care se stabileşte apoi mărimea normelor astfel calculate.
Metodologia prezentată în exemplul anterior poate fi utilizată în cazul în care structura

sortimentală a producţiei rămâne neschimbată faţă de perioada precedentă. Dacă structura de
fabricaţie se modifică, se va lua în considerare producţia echivalentă a perioadei de vârf,
calculată pe baza structurii producţiei din perioada pentru care se calculează capacitatea de
producţie.
b.2. Normele tehnice de utilizare extensivă reprezintă timpul de funcţionare al

utilajelor sau instalaţiilor, sau timpul de utilizare al suprafeţelor de producţie.
Mărimea normelor de utilizare este influenţată de numeroşi factori dintre care amintim:
- nivelul de înzestrare tehnică al întreprinderii;
- gradul de calificare al personalului muncitor;
49
- calitatea resurselor materiale;
- modul de organizare al producţiei;
- regimul de lucru;
- mărimea timpilor de întreruperi pentru reparaţii etc.
c) sortimentul optim de fabricaţie - influenţează mărimea capacităţii de producţie prin

aceea că diferitele produse având diverse norme de timp, determină anumite mărimi ale
capacităţii de producţie şi deci un grad diferit de utilizare a acesteia.
Sortimentul care asigură cea mai bună utilizare a capacităţii de producţie se numeşte
sortiment optim.
Ce sunt normele de utilizare intensivă /extensivă a utilajelor?

Cum influenţează sortimentul de fabricaţie mărimea capacităţii de producţie?
4.4 Determinarea capacităţii de producţie a întreprinderii
În practică, se întâlnesc următoarele situaţii atunci când se pune problema determinării

capacităţii de producţie:
o se doreşte realizarea unui nivel stabilit al capacităţi de producţie, în raport cu un
anumit criteriu economic, caz în care trebuie determinat: numărul de utilaje, sau,
structura producţiei; În acest caz vorbim despre calcule de optimizare a capacităţii de
producţie.
o se doreşte determinarea mărimii capacităţii de producţie, caz în care nomenclatorul de
producţie este dat, structura sortimentală este fixată, dotarea tehnică este cunoscută. În
acest caz vorbim despre metodă de calcul a capacităţii de producţie.
Exemplu
Pentru o operaţie de prelucrări mecanice, capacitatea de producţie se
obţine raportând fondul de timp disponibil pentru maşina pe care se realizează
prelucrarea, la norma de timp pentru o bucată produs.
T
C p  dmas [buc/an ](4.7)
ntoperatie
Tdmas = 2000 ore/an
ntoperatie = 10 min = 0,6 ore
2000
C p  3333,33 buc/an
0,6
În cazul în care se utilizează mai multe maşini pe care se execută
acelaşi produs, relaţia de calcul a capacităţii va fi:
50
Tdmas
Cp  * m (4.8)
ntoperatie
În care: m – numărul de maşini de acelaşi fel din grup;
Tdmas = fondul de timp disponibil pentru o maşină (presupunem că este acelaşi
pentru toate maşinile din grup)
ntoperatie – norma de timp pe unitatea de produs, prevăzută în documentaţia
tehnologică.
Relaţiile de calcul prezentate mai sus (4.7, 4.8) presupun utilizarea unei singure norme
de timp, ceea ce înseamnă că s-a considerat că are loc prelucrarea unui singur tip de produs. În
realitate, în cadrul întreprinderilor, la un loc de muncă, pe parcursul unui an, se prelucrează
mai multe tipuri de produse. În mod normal, fiecare dintre acestea vor interveni în calculul
capacităţii de producţie, cu propriile norme de timp.
Ca urmare, prin calcul, trebuie determinat care este nivelul maxim de producţie ce poate
fi realizat, ţinând cont că toate produsele planificate trebuie realizate. În literatura de
specialitate [DAS00, ABR02] există mai multe metode de calcul a capacităţii de producţie,
cum sunt: metoda unităților convenționale (necomparabile), metoda unităților convenționale
comparabile, metoda produsului reprezentativ, metoda coeficientului fondului de timp. Dintre
acestea, în continuare este prezentată metoda coeficientului fondului de timp.
4.4.1 Metoda coeficientului fondului de timp pentru determinarea capacităţii de

producţie
În cazul producţiei de serie, eterogenitatea producţiei impune utilizarea unor metode

speciale de calcul, mai indicată, datorită operativităţii ei, fiind metoda coeficientului de timp.
Metoda constă în repartizarea capacităţii de producţie proporţional cu sortimentul
planificat, factorul de proporţionalitate fiind un coeficient de timp, calculat cu relaţia:
Td
Kt 
n
 Qi * t ij
i 1 (4.9)
în care: Td este timpul disponibil al sistemului de producţie, [ore];

i – indicele asociat produsului, i = 1, n
Qi – volumul producţiei anuale [buc];
tij – durata prelucrării unui reper din sortimentul i, pe utilajul considerat j, [min].
Exemplu
Să se calculeze capacitatea de producţie a unui sistem de producţie (atelier,
51
secţie) care realizează trei repere: bucşă, roată de curea şi bucşă excentrică,
pentru care se cunosc volumul producţiei anuale şi informaţii din fişele
tehnologice privind:
o succesiunea operaţiilor;
o utilajele pe care se realizează prelucrările;
o norma tehnică de timp.
Calculele se vor efectua considerând timpul disponibil Td = 4000 ore/an, pentru
săptămână redusă de lucru, regim de două schimburi a câte 8 ore.
Datele iniţiale sunt prezentate astfel:
Bucşă: Qi = 1500 buc/an;
Roată de curea: Qi = 1500 buc/an;
Bucşă excentrică: Qi = 2500 buc/an.
Roată de Bucşă Numărul Timpul de regim pe
Bucşă
Utilaje curea excentrică utilajelor grupe de utilaje Tr
tij [min]
tij [min] tij [min] [buc] [ore/an]
Strung
168 90 78 3 12000
normal
Maşină de
- 100 - 1 4000
broşat
Maşină de
- - 50 1 4000
frezat
Maşină de
rectificat - 46 37 1 4000
universală
Rezolvare:
Etapa 1. Calculul capacităţii de producţie la nivelul fiecărui utilaj sau grup de
utilaje:
Tabelul 4.2 Calculul capacităţii de producţie pentru strung normal

Qi tij Qi*tij/60 Cp
Repere Kt
[buc] [min] [ore] [buc]
Bucşă 1500 168 4200 1855,5
Roată de
1500 90 2250 1855,5
curea 1,237
Bucşă
2500 78 3250 3092,5
excentrică
Total 9700
Tabelul 4.3 Calculul capacităţii de producţie pentru maşina de broşat

Qi tij Qi*tij/60 Cp
Repere Kt
Roată de
1500 100 2500 1,6 2400
curea
52
Tabelul 4.4 Calculul capacităţii de producţie pentru maşina de frezat
Qi tij Qi*tij/60 Cp
Repere Kt
Bucşă
2500 50 2083,33 1,92 4800
excentrică
Tabelul U4.5 Calculul capacităţii de producţie pentru maşina de rectificat

universală
Qi tij Qi*tij/60 Cp
Repere Kt
Roată de
1500 46 1150 2220
curea
Bucşă 1,48
2500 37 1541,66 3700
excentrică
Total 2691,66
Etapa 2 Balanţa capacităţilor de producţie pentru fiecare reper. Alegerea

utilajului conducător.
Cp
[buc] 1855,5 Cp a utilajului conducător
SN utilaje
Fig. 4.1 Balanţa capacităţilor de producţie pentru reperul: bucşă.
excedente de capacitate
Cp 2400
[buc] 2220
1855,5 Cp a utilajului conducător
SN MB MRU utilaje
Fig. 4.2 Balanţa capacităţilor pentru reperul: roată de curea
53
excedente de capacitate
Cp 4800
[buc] 3700
3092,5
SN MF MRU utilaje
Fig. 4.3 Balanţa capacităţilor pentru reperul: bucşă excentrică
Prelucrarea balanţei capacităţilor de producţie

1. Alegerea utilajului conducător se realizează conform criteriilor
prezentate anterior. Se calculează excedentul sau deficitul de capacitate
(diferenţele dintre Cp utilajului conducător şi capacităţile de producţie ale
celorlalte utilaje, pentru fiecare reper) în raport cu capacitatea utilajului
conducător.
Etapa 3. Elaborarea planului de măsuri tehnico-organizatorice pentru

eliminarea locurilor înguste şi folosirea disponibilităţilor de la unităţile cu
excedent de capacitate.
Pentru fiecare reper se calculează timpul necesar Tnec cu următoarea relaţie:

Cp utilcond  t j
Tnec  (4.10)
60
Tabelul 4.6 Calculul Tnec pentru fiecare reper
Bucşă
Utilaje
Cp [buc/an] tj [min] Tnec [ore/an]
Strung normal 168 5195,4
Maşină de broşat - -
Maşină de frezat - -
1855,5
Maşină de
rectificat - -
universală
Total 1855,5 168 5195,4
Roată de curea
Utilaje
Maşină de broşat 100 3092,5
Maşină de frezat - -
1855,5
Maşină de
rectificat 46 1422,55
universală
Total 1855,5 236 7298,3
Utilaje Bucşă excentrică
54
Maşină de broşat - -
Maşină de frezat 50 2577,08
3092,5
Maşină de
rectificat 37 1907,04
universală
Total 3092,5 165 8504,37
La nivelul întregului sistem de producţie, se obţine:
Tabelul 4.7 Calculul Tnec (total) şi Td la nivelul SP

Tnec total +/-
Utilaje Td [ore/an]
[ore/an] [Td-Tnec total]
Strung normal 11999 12000 +1
Maşină de broşat 3092,5 4000 +907,5
Maşină de frezat 2577,08 4000 +1422,92
Maşină de rectificat
3329,5 4000 +670,5
universală
Total 20998 24000 +3302
Pentru sistemul de producţie considerat, datorită dotării sale (tipul utilajelor şi

numărul acestora), nu există decât excedente de capacitate productivă.
Din tabelul U4.7 se poate observa că Td > Tnec (total). În această situaţie excedentul
de capacitate poate fi utilizat pentru:
o Extinderea nomenclatorului de produse (prelucrarea altor repere) ce se
realizează în SP.
o Realizarea unor operaţii pentru anumite repere, la cerearea
colaboratorilor externi.
o Disponibilizarea de utilaje, în cazul în care nici una din variantele de mai
sus nu este acceptată de conducere, din considerente bine întemeiate.
În cazul în care există locuri înguste una dintre soluţiile posibile pentru
eliminarea lor este cea de modificare a regimului de lucru pentru anumite
utilaje, valoarea parametrului Td modificându-se implicit.
o La un regim de lucru cu săptămână redusă şi un schimb cu durata de 8
ore: Td = 2000 ore/an
o La un regim de lucru cu săptămână redusă şi două schimburi cu durata
de 8 ore: Td = 4000 ore/an
o La un regim de lucru cu sătămână redusă şi trei schimburi cu durata de 8
ore: Td = 6000 ore /an
Pentru cazul considerat şi pentru optimizarea raportului Td/Tnec, se poate
propune ca maşina de broşat să fie disponibilizată, operaţia respectivă să se
execute pe altă maşină. Măsurile tehnico-organizatorice conduc la reducerea
cheltuielilor cu personalul, energia electrică şi întreţinerea utilajelor.
Disponibilizarea utilajelor poate aduce fonduri băneşti imediate de care sistemul
are nevoie pentru investiţii viitoare, dar această măsură poate crea probleme în
viitor dacă se va avea în vedere lărgirea nomenclatorului de produse realizate
sau creşterea volumului producţiei anuale.
Pentru toate utilajele din SP regimul de lucru se caracterizează prin săptămînă
redusă de lucru şi două schimburi a 8 ore.
55
Urmând exemplul de la pg. 55 să se calculeze capacitatea de producţie a
unui atelier în care se realizează patru repere: bolţ central, bucşă extensibilă,
placă intermediară şi cep de centrare, pentru care se cunosc: nivelul producţiei
anuale şi fişele tehnologice (succesiunea operaţiilor, utilajele pe care se
realizează prelucrările şi norma tehnică de timp).
Calculele se vor efectua considerând timpul de regim Td = 4000 ore/an,
pentru activitate cu săptămână redusă de lucru şi în regim de două schimburi a
câte 8 ore. Pentru strung normal calculele se vor efectua considerând
Td = 6000 ore/an, activitate cu săptămână redusă de lucru şi în regim de trei
schimburi a câte 8 ore.
Informaţiile primare sunt sintetizate în tabelul 4.8.
Cep de centrare: Qi = 10000 buc/an
Bolţ central: Qi = 40000 buc/an
Placă intermediară: Qi = 1000 buc/an
Bucşă extensibilă: Qi = 10000 buc/an

Timpul
de regim
Cep de Placă Bolţ Bucşă Numărul pe grupe
Utilaje centrare intermediară central extensibilă utilajelor de
tij [min] tij [min] tij [min] tij[min] [buc] utilaje
Td
[ore/an]
Fierăstrău - - 3 6,5 1 4000
Strung
22 -. 15 89,2 5 30000
normal
Maşină de
- 60 - 13 2 8000
găurit
Maşină de
12 134 - 33,8 3 12000
frezat
Maşină de
rectificat - 38 - - 1 4000
plan
Maşină de
rectificat 10 - 12 - 3 12000
rotund
Maşină de
rectificat - - - 50,5 3 12000
universală
4.4.2 Determinarea capacităţii de producţie a secţiei (atelierului)
După determinarea capacităţii de producţie pentru toate grupele de utilaje, se impune

determinarea capacitatea de producţie pentru veriga superioară: secţie sau atelier, din cadrul
întreprinderii.
56
Pentru determinarea capacităţii de producţie a secţiei sau atelierului se utilizează balanţa
capacităţilor de producţie, pentru fiecare tip de produs fabricat.
Balanţa capacităţilor de producţie este un grafic, în care, pe abscisă sunt trecute toate
grupele de maşini din secţia respectivă, iar pe ordonată este trecută capacitatea, calculată
anterior, folosind una dintre metodele amintite mai sus.
Exemplu – Balanţa capacităţilor de producţie pentru un produs oarecare, j,

fabricat în cadrul unei secţii de prelucrări mecanice
Admitem că în secţia „X” se fabrică patru produse: A, B, C, D. Folosind metoda
coeficientului fondului de timp, s-a determinat capacitatea de producţie pe grupe
de maşini, ştiind normele tehnice de tipm pentru prelucrarea celor patru produse
şi fondul de timp efectiv (disponibil) anual, pentru un grup de maşini, de 141200
ore/an.
Tabelul 4.9 Capacitatea de producţie pe grupe de maşini (buc)[Sursa: ABR02]
Produs Grupa de maşini 1 Grupa de maşini 2 Grupa de maşini 3
A 2441 1160 2600
B 1220 2100 580
C 2026 410 4800
D 488 3200 960
Grupa conducătoare pt.
Cap produsul j
acit
atea
pt Capacitatea secţiei pt.
pro produsul j
dus
ul j
Grupe de maşini
Fig. 4.4. Balanţa de capacitate pentru produsul j
Capacitatea de producţie a secţiei pentru produsul j este determinată de

capacitatea de producţie a grupei de maşini conducătoare (veriga conducătoare).
Alegerea grupei conducătoare are la bază următoarele considerente:
- ponderea din totalul parcului de maşini şi utilaje, ca număr de
maşini, ce revine grupei respective [ABR02];
57
- ponderea din valoarea totală a parcului de utilaje din secţie ce
revine grupei de maşini [ABR02];
- durata operaţiilor la acel utilaj este maximă, în raport cu duratele
operaţiilor care se desfăşoară pe celelalte utilaje [DRĂ03]
- operaţia care se realizează la utilajul ales defineşte suprafaţa
(suprafeţele) cu rol funcţional a (ale produsului) [DRĂ03]
Grupa de maşini sau utilajul care întruneşte valorile cele ma mari ale criteriilor
anterior enunţate va fi considerat utilaj conducător, dând astfel, nivelul
capacităţii secţiei pentru produsul respectiv. În exemplul de mai sus se observă
cum a patra grupă de maşini este conducătoare, şi, capacitatea secţiei pentru
produsul j este egală cu capacitatea grupei a patra de maşini.
4.5. Încărcarea utilajelor
Perioada de timp necesară unui utilaj pentru a realiza, conform tehnologiilor de

fabricaţie, o anumită sarcină de producţie, se numeşte încărcarea utilajului respectiv. Acest
necesar de timp trebuie comparat cu capacitatea utilajului exprimată în unităţi de timp.
În cazul unei producţii omogene încărcarea se măsoară în unităţi fizice, cantitative. În
cazul producţiei neomogene, încărcarea se măsoară în unităţi de timp.
Relaţia generală de calcul a încărcării unui utilaj este:
n
Înc  Q *  t i (4.12)
i 1
unde:
Q – cantitatea de produse de executat (bucăţi);
Ti – durata de execuţie a operaţiei „i” (minute).
4.5.1 Echilibrarea capacităţii de producţie

În practică, capacitatea unei verigi nu este întotdeauna egală cu încărcarea sa. Ca regulă,
capacitatea trebuie să fie mai mare decât încărcarea verigii respective. Acţiunea de echilibrare
a capacităţii cu încărcarea reprezintă unul dintre obiectivele conducerii operative a producţiei,
deoarece:
 Creează premisele unei activităţi raţionale în fabricaţie: prin eliminarea
întreruperilor, eliminarea amânărilor execuţiei unor lucrări, scăderea procentului rebuturilor,
costuri scăzute de fabricaţie;
 Respectarea termenelor de livrare;
 Creşterea eficienţei sistemelor.
58
În fig.4.5 se prezintă diverse situaţii de dezechilibru dintre capacitatea şi încărcarea unui
utilaj.
Cp,
Încărcare încărcare
Creşt
erea Capacitatea utilajului capacitate
Cp conducător
print
r-o
Defi Defi inves
cit de Exce cit de tiţie
capa dent capa
citate de citate
Cp < capa Cp <
Înc. citate Înc.
Cp >
Înc.
Utilaje
Fig. 4.5 Balanţa capacităţilor de producţie
Balanţele de capacitate sunt instrumente (şi în formă grafică) de măsură a gradului de

încărcare a utilajelor de producţie şi a deficitelor şi excedentelor de capacitate.
Balanţa capacităţii de producţie la începutul anului se întocmeşte la nivel de
întreprindere, exprimând, cu ajutorul ei, mărimea deficitelor sau excedentelor de capacitate.
Funcţie de rezultatele obţinute se adoptă măsurile potrivite de echilibrare a capacităţii cu
încărcarea.
Echilibrarea capacităţii cu încărcarea este o operaţiune destul de dificil de realizat, din
mai multe motive, dintre care amintim:
- încărcarea pe termen mediu este o mărime relativă deoarece sarcinile de fabricaţie, pe
o perioadă de câteva luni pot să nu fie suficient de bine cunoscute, datorită evoluţiei incerte a
mediului economic;
- capacitatea efectivă este o mărime aleatoare în funcţie de mai mulţi factori
imprevizibili, cum sunt: absenteismul, defecţiuni ale maşinilor etc.
Echilibrarea capacităţii utilajelor cu încărcarea se face pentru o anumită sarcină de
fabricaţie, ce trebuie realizată într-o anumită perioadă de timp.
4.5.2 Măsuri de echilibrare a capacităţii de producţie cu încărcarea

În unităţile industriale echilibrarea capacităţii cu încărcarea se poate realiza prin
adoptarea unor măsuri care vizează ajustarea atât a capacităţii cât şi a încărcării. Dintre
acestea, pentru creşterea sau scăderea capacităţii, amintim:
- achiziţii de utilaje şi echipamente;
59
- efectuarea unor operaţii sau repere în colaborare cu alte firme sau alte sectoare ale
firmei în perioade de încărcare maximă;
- programarea întreţinerii utilajelor în perioade cu exces de capacitate;
- creşterea sau reducerea programului zilnic de lucru;
- programarea concediilor în concordanţă cu variaţia sarcinii de producţie;
- angajări temporare de personal specializat, în anumite perioade;
- reducerea rebuturilor prin practicarea controlului total.
Măsurile pentru ajustarea încărcării utilajelor :
- fabricarea anticipată a unor produse: situaţie întâlnită mai ales în cazul firmelor
care fabrică bunuri sezoniere. Fabricarea în avans a produselor poate avea efecte negative
asupra situaţiei financiare a firmei datorită creării unor stocuri în exces în perioadele
extrasezoniere;
- amânarea fabricaţiei unor produse: măsură care poate fi aplicată numai cu acordul
clientului. Altfel, această practică poate conduce la rezilierea contractului cu clientul ,
afectând astfel imaginea firmei, pe de o parte, şi, provocând pierderi financiare datorită
penalizărilor, pe de altă parte.
4.6 Rezumat
Capacitatea de producţie reprezintă producţia maximă, de o anumită
structură şi calitate, ce poate fi realizată de un sistem de producţie (locuri de
muncă, ateliere, secţii, întreprinderi) într-un anumit interval de timp şi condiţii
tehnico-organizatorice optime.
Capacitatea de producţie a unui sistem productiv se poate exprima în mai
multe moduri, în funcţie de specificul şi particularităţile fiecărui sistem: unităţi
naturale (fizice, de greutate), unităţi valorice, unităţi de timp.
Mărimea capacităţii de producţie a întreprinderilor industriale este
influenţată de o serie de factori, dintre care amintim:
 Numărul de utilaje şi mărimea suprafeţelor de producţie;
 Normele tehnice de folosire a utilajelor şi a suprafeţelor de producţie;
 Sortimentul de fabricaţie.
Calculul capacităţii de producţie porneşte cu determinarea capacităţii la
nivelul locului de muncă şi continuă cu verigile superioare, până la nivel de
întreprindere.
Relaţia generală de calcul a capacităţii de producţie este:
C p  I * A * Td
Pentru calculul capacităţii de producţie a unui sistem de producţie, se parcurg
următoarele etape de calcul:
- Culegerea, prelucrarea şi sistematizarea informaţiilor primare pentru
60
calcul.
- Calculul capacităţilor de producţie la nivelul unităţilor inferioare şi apoi a
celor superioare. Stabilirea grupului de utilaje conducător şi elaborarea balanţei
capacităţilor de producţie.
- Elaborarea planului de măsuri tehnico-organizatorice pentru eliminarea
„locurilor înguste” şi folosirea disponibilităţilor de la unităţile cu excedent de
capacitate.
În cazul producţiei de serie, eterogenitatea producţiei impune utilizarea unor
metode speciale de calcul, mai indicată, datorită operativităţii ei, fiind metoda
coeficientului de timp. Metoda constă în repartizarea capacităţii de producţie
proporţional cu sortimentul planificat, factorul de proporţionalitate fiind un
coeficient de timp.
În practică, capacitatea unei verigi nu este întotdeauna egală cu încărcarea
sa. Ca regulă, capacitatea trebuie să fie mai mare decât încărcarea verigii
respective. Acţiunea de echilibrare a capacităţii cu încărcarea reprezintă unul
dintre obiectivele conducerii operative a producţiei.

1. Definiţi capacitatea de producţie a unei întreprinderi industriale.
2. Care sunt factorii de influenţă ai capacităţii de producţie? Comentarii
3. Definiţi norma de utilizare intensivă.
4. Ce înţelegeţi prin veriga conducătoare a unei unităţi de producţie?
5. Care sunt criteriile de alegere a verigii conducătoare?
6. Care este relaţia generală de calcul a capacităţii de producţie la utilajele cu
specializare pe produs? Explicaţi semnificaţia factorilor care intră în
componenţa relaţiei de calcul.
7. Ce înţelegeţi prin gradul de utilizare a capacităţii de producţie? Scrieţi
relaţia de calcul şi explicaţi semnificaţia termenilor.
8. Conceptul de încărcarea a utilajelor are aceeaşi semnificaţie cu capacitatea
de producţie? Justificaţi răspunsul.
9. Daţi exemple de măsuri care se iau pentru echilibrarea capacităţii de
producţie cu încărcarea utilajelor. Care este instrumentul utilizat în practică
pentru acest scop? Exemplu.
61
Capitolul 5. Organizarea spaţială a fabricaţiei
Cuprins
5.1. Introducere ............................................................................................................. 62
5.2. Competenţe ............................................................................................................ 62
5.3. Noţiuni generale despre organizare. Factorii de influenţă ai organizării ............ 63
5.4. Organizarea spaţială a fabricaţiei......................................................................... 65
5.4.1 Determinarea necesarului de utilaje ............................................................. 65
5.4.2. Stabilirea suprafeţei de producţie ................................................................. 67
5.4.2.1 Dimensionarea suprafeţelor pe bază de calcul analitic ............................ 67
5.4.2.2 Dimensionarea suprafeţelor prin transpunere ......................................... 71
5.4.2.3 Dimensionarea suprafeţelor pe baza normativelor de utilizare a spaţiului71
5.5 Amplasarea utilajelor ............................................................................................. 72
5.5.1 Forme de amplasare a utilajelor ............................................................... 72
5.5.2 Elaborarea planului de amplasare............................................................ 73
5.6.Rezumat ................................................................................................................... 73
5.7.Test de evaluare a cunoştinţelor ............................................................................. 74
5.1. Introducere
Capitolul prezintă noţiuni generale privind conceptul organizării fabricaţiei
în cadrul sistemelor de producţie industriale, factorii care influenţează
organizarea fabricaţiei. Studiul organizării fabricației este realizată din punct de
vedere temporal şi spaţial. Este abordată problematica determinării numărului de
utilaje şi a stabilirii spaţiului de producţie necesar procesului productiv. De
asemenea, se prezintă aspecte care stau la baza stabilirii modului de amplasare a
utilajelor pe suprafaţa de producţie anterior determinată.
5.2. Obiective
 Înţelegerea conceptelor ce definesc coordonata spaţială şi temporală a
organizării fabricaţiei;
 Prezentarea principalilor factori de influenţă ai organizării fabricaţiei;
 Însuşirea metodologiei de determinare a numărului de utilaje necesar unui
proces de fabricaţie şi a necesarului de suprafaţă de producţie;
 Cunoaşterea principalelor modalităţi de amplasare a utilajelor pe suprafaţa
de producţie determinată.
62
5.3. Noţiuni generale despre organizare. Factorii de influenţă ai organizării
fabricaţiei
Organizarea reprezintă starea de ordine ce caracterizează un sistem [POP02].

Caracteristică a sistemului tehnologic, organizarea este liantul ce leagă componentele
acestuia (fig. 5.1), influenţându-i comportamentul şi rezultatele, fiind unul din factorii de
progres tehnologic. Performanţele tehnologice ale unei firme sunt influenţate de soluţiile
organizatorice adoptate.
Mijloace de producţie
1
F.I. F.I.
ORGANIZAREA
PRODUCȚIEI
2 3
F.I.
Obiectele muncii Resurse: umane,
materiale, informaţii
Fig. 5.1. Organizarea producţiei
Pentru ca procesul de fabricaţie să se desfăşoare în condiţii optime elementele

sistemului tehnologic trebuie organizate raţional.
Organizarea fabricaţiei presupune îmbinarea armonioasă a mijloacelor de producţie,

obiectelor muncii, şi resurselor materiale, umane, energetice şi informaţionale în timp şi
spaţiu, luând în considerare particularităţile proceselor tehnologice, particularităţile
funcţionale şi constructive ale sistemelor de lucru, logistic, de măsură şi control, şi, a
spaţiului de producţie existent .
Studiul organizării fabricaţiei se face din două puncte de vedere:

a. spaţial – reprezentând aspectul static al organizări;
b. temporal – reprezentând aspectul dinamic al organizării.
Organizarea spaţială presupune dispunerea (aranjarea) mijloacelor de producţie ale

unui sistem de producţie şi a verigilor componente (prin verigă înţelegând loc de muncă,
secţii, ateliere) pe spaţiile destinate, cu luarea în considerare a distanţelor şi restricţiilor
63
impuse de circulaţia şi depozitarea obiectelor muncii şi sculelor, de circulaţia operatorilor
umani, servirea şi repararea utilajelor, normele de protecţie a muncii etc.
Organizarea temporală presupune precizarea circulaţiei obiectelor muncii, sculelor,

forţei de muncă şi dispunerea judicioasă a verigilor de producţie astfel încât legăturile
funcţionale dintre ele să se facă pe drumul optim şi într-un timp minim.
Observaţii:
 Organizarea temporală şi spaţială se concretizează în amplasarea (planul de
amplasare) verigilor de producţie.
 Organizarea are un caracter dinamic datorită:
o Introducerii în fabricaţie a noi produse
o Modernizării: tehnologii, utilaje noi;
o Reorganizării fluxului de fabricaţie în scopul aplicării unor variante de flux optime.
 Organizarea trebuie să fie flexibilă, adică să permită modificarea amplasării fără
prea mari eforturi.
Factorii de influenţă ai organizării fabricaţiei

Există o serie de factori care influenţează organizarea fabricaţiei. În funcţie de natura
lor, aceştia se pot grupa astfel:
a. factori materiali
Exemple
dimensiuni de gabarit ale utilajelor, instalaţiilor, ale produselor,
dimensiunile şi forma semifabricatelor, dimensiunile mijloacelor de transport şi
de depozitat, caracteristicile constructive ale spaţiului destinat amplasării,
normelor de protecţie a muncii, indicaţiilor de amplasare.
b. factori umani
Exemple
personalul productiv, indirect productiv şi tehnic-administrativ, la
condiţiile de muncă, prescripţiile normelor de protecţie a muncii şi sanitare;
c. factori temporali
Exemple
duratele operaţiilor de prelucrare, de control, de transport, depozitare,
modul de trecere de la o operaţie la alta, durata ciclului de fabricaţie;
d. factori de servire
64
Exemple
servirea fluxului de fabricaţie cu SDV-uri, modul de utilizare a maşinilor-
unelte, servirea cu materii prime, materiale, semifabricate, modul de evacuare şi
colectare a deşeurilor, alimentarea cu energie, abur, aer comprimat, serviciile
auxiliare şi anexe existente;
e. factori economici – se referă la totalul cheltuielilor de investiţii ce vizează noua

amplasare.
5.4. Organizarea spaţială a fabricaţiei
Dispunerea în spaţiul de producţie (hală, atelier, etc) a maşinilor, utilajelor şi altor

elemente ce participă la realizarea procesului tehnologic, precum şi stabilirea legăturilor ce
există între acestea, în funcţie de tipul producţiei şi cerinţele impuse de tehnologie, reprezintă
organizarea spaţială a fabricaţiei.
Obiectivele urmărite la amplasarea utilajelor:

 Stabilirea unor circuite de fabricaţie raţionale, fără întoarceri în flux şi evitarea
întreruperilor;
 Realizarea unei circulaţii optime a obiectelor muncii şi a forţei de muncă în
procesul de producţie – traseele parcurse de obiectele muncii şi forţa de muncă să fie minime
şi să se realizeze la cele mai mici costuri;
 Folosirea raţională a spaţiului. Amplasarea utilajelor trebuie să asigure necesarul
de spaţiu desfăşurării în condiţii optime procesului de producţie. Ori de câte ori este posibil,
se recomandă ca transportul să fie suspendat iar depozitarea să se facă pe verticală;
 Realizarea unor produse de calitate. Locurile de muncă care generează praf, gaze,
umiditate etc., se recomandă a se amplasa separat, pentru a proteja alte locuri de muncă care
ar putea fi afectate. Se recomandă alegerea cu grijă a mijloacelor de transport, pentru diverse
tipuri de produse, astfel evitându-de deteriorarea acestora.
 Economie de forţă de muncă – acolo unde este posibil, amplasarea trebuie să
permită efectuarea activităţilor cu minim de forţă de muncă (automatizare, mecanizare)
 Organizarea ergonomică a locurilor de muncă
 Asigurarea unei anumite flexibilităţi a sistemului de producţie: capacitatea de a se
modifica uşor. Amplasarea trebuie să ia în considerare politica de investiţii a firmei astfel
încât să permită extinderea ulterioară.
Definiţi organizarea şi comentaţi factorii care o inflenţează.
Comentaţi obiectivele urmărite la amplasarea utilajelor.
65
5.4.1 Determinarea necesarului de utilaje
Prin utilaj de producţie se înţelege ansamblul maşinilor, aparatelor, uneltelor şi

echipamentelor accesorii destinate realizării procesului de producţie.
În vederea determinării necesarului de utilaje trebuie cunoscute în prealabil următoarele
date:
- nomenclatorul de produse de fabricat;
- procesul tehnologic pentru executarea sarcinii de producţie;
- cantitatea de produse din fiecare tip.
În cazul proceselor de producţie la care produsul finit se obţine în urma unor operaţii
tehnologice succesive, se determină numărul utilajelor necesare executării fiecărei operaţii.
Relaţia U5.1 exprimă acest lucru.
n
 Q *t
T j ij
necj j1
Nu  *k  *k (5.1)
Td inc T inc
d
Unde: Tnecj este timpul total necesar, [ore]
Qj = cantitatea anuală de produse j de executat [buc];
tij = timpul de execuţie al produsului j pe utilajul i [min];
kinc = gradul de încărcare planificat al utilajului i;
Td - timpul disponibil pentru utilaj determinat de regimul de lucru adoptat în sistemul de
producţie [ore].
Să ne reamintim...
Pentru realizarea calculelor, se vor utiliza următoarele valori ale Td, funcţie de
regimul de lucru adoptat:
 1 schimb/zi x 8h, se adoptă Td = 2000 ore/ an
 2 schimburi/zi x 8h, se adoptă Td = 4000 ore/ an,
 3 schimburi/zi x 8h, se adoptă Td = 6000 ore/ an.
Numărul de utilaje rezultat din calcule, după formula (1) se va rotunji la valoarea
întreagă superioară, rezultat practic posibil pentru dotarea unui loc de muncă.
Observaţie:
Stabilirea necesarului de utilaje pentru procesele auxiliare se face ţinând seama de
capacitatea de producţie a utilajelor pentru procesele de bază, în acest fel asigurându-se
corelarea acestor activităţi, cu efecte benefice asupra continuităţii şi ritmicităţii proceselor de
bază.
66
5.4.2 Stabilirea suprafeţei de producţie
Suprafaţa de evoluţie
Suprafaţa de gravitaţie Suprafaţa statică
Fig. 5.2. Simbolizare suprafaţă mașină-unealtă

Un element deosebit de important în organizarea producţiei, îl constituie dimensionarea
suprafeţei utile a încăperilor de producţie (hale, secţii, ateliere etc.). Această dimensionare
contribuie la alegerea soluţiei optime pentru o amplasare raţională – concepută să permită un
anumit grad de flexibilitate pentru cazul schimbării sarcinilor de producţie în sistemul de
producţei şi ca eventualele reamplasări să se poată face într-un timp scurt şi cu cheltuieli
minime.
Pentru dimensionarea suprafeţelor necesare pot fi utilizate mai multe metode. Alegerea
uneia sau alteia se face în funcţie de gradul de exactitate dorit a se obţine şi de timpul
disponibil pentru efectuarea calculelor.
5.4.2.1 Dimensionarea suprafeţelor pe bază de calcul analitic
Metoda presupune calculul detaliat al suprafeţei necesare pentru fiecare tip de utilaj şi
multiplicarea acestuia cu numărul utilajelor existente din fiecare tip. De asemenea, se
determină suprafaţa necesară deplasării personalului, căilor de acces, depozitare etc. Prin
însumare se obţine suprafaţa totală necesară unităţii de producţie.
Suprafaţa utilă (fig. 5.2) a unei maşini-unelte este dată de:
Suprafaţă statică - suprafaţa ocupată efectiv de un utilaj. Valorile suprafeţelor statice

pentru cele mai întâlnite maşini-unelte, precum şi numărul laturilor deservite, sunt
exemplificate în tabelul 5.1
Suprafaţă de gravitaţie – suprafaţa necesară servirii locului de muncă de către
operatorul uman şi depozitării diferitelor materiale la fiecare utilaj.
Această suprafaţă trebuie să-i asigure operatorului:
67
 Efectuarea nestânjenită a tuturor mişcărilor pentru deservirea utilajului;
 Spaţiul aferent depozitării materialelor necesare locului de muncă;
 Spaţiul necesar pentru reperele care au fost prelucrate şi urmează a fi deplasate
la următorul loc de muncă.
Relaţia de calcul a Sg este:
S g  Ss  N [m2] (5.2)
l
unde Nl – numărul laturilor din care se face servirea maşinii.
Tabelul 5.1. Valorile mărimilor SS şi Nl

Tipul maşinii / utilajului SS [m2] Nl
Strung paralel mic 1,5 1
Strung mijlociu 2 1
Strung greu 3 1
Strung carusel 2,5 2
Maşină de frezat universală 2,8 3
Maşină de frezat de sculărie 1,8 3
Maşină de găurit universală 0,8 3
Maşină de găurit radială 1,8 2
Maşină de rectificat universală 2 1
Maşină de rectificat fără centre 2 1
Maşină de rectificat plană 2,5 1
Presă mecanică cu batiul deschis 2,5 2
Presă hidraulică 2,5 2
Foarfecă ghilotină 1,8 2
Fierăstrău circular 1,5 2
Maşină de îndoit tablă 2,2 1
Polizor 0,8 3
Banc de lăcătuşerie 2 1
Suprafaţa de evoluţie – suprafaţa destinată asigurării deplasării personalului şi

efectuării transportului.
Relaţia de calcul a suprafeţei de evoluţie este:
68
 
S e  S g  S s  k , [m2] (5.3)
unde Se reprezintă suprafaţa de evoluţie [m2];

Sg - suprafaţa de gravitaţie [m2];
Ss - suprafaţa statică [m2];
K - coeficient care depinde de gabaritul mijloacelor de transport şi al materialelor
(semifabricate, subansambluri) transportate; K = 0,05 - 3. În cazul secţiilor de producţie mici
şi mijlocii se adoptă K = 2.
Suprafaţa totală St pentru un anumit loc de muncă, definit de un anumit tip de utilaj,
este suma dintre suprafaţa statică, cea de gravitaţie şi cea de evoluţie.
St  S s  S g  S e , [m2] (5.4)
Din relaţia de mai sus rezultă că suprafaţa totală ST, a unui atelier definit de un grup
de utilaje identice, este dată de relaţia:
ST  St N u , [m2] (5.5)
Relaţia poate fi particularizată şi este valabilă şi pentru cazul în care atelierul de

producţie este format dintr-un utilaj, cazul unui singur loc de muncă, având un anumit
specific.
Suprafaţa sistemului de producţie, organizat ca o mulţime de locuri de muncă
individuale şi / sau ateliere, se poate determina cu relaţia:
n
S   STj ,[m2] (5.6)
SP j 1
unde j reprezintă numărul total de utilaje din SP.

Pentru calculul suprafeţei totale necesare a unui SP se va ţine cont de toate elementele
ce urmează a fi amplasate şi desenate în schema de amplasare generală.
Exemplu
Să se determine suprafaţa unui sistem de producţie (SSP), în care se doreşte

realizarea a patru produse pentru a căror fabricaţie sunt necesare: 4 strunguri
paralele, 2 maşini de frezat universale, 2 maşini de găurit universale, 1 maşină
de rectificat universală şi 4 bacuri de lăcătuşerie.
REZOLVARE:
Pentru a avea o imagine de ansamblu asupra suprafeţei sistemului de
producţie, se adoptă rezolvarea sub formă tabelară a problemei date.
Tabelul 5.2
69
Calculul suprafeţei sistemului de producţie
Tip utilaj Ss [m2] Nl Sg [m2] Se [m2] St [m2] Nu ST [m2]
Strunguri 2 1 2 8 12 4 48
Maşină de frezat 2,8 3 7,4 10,2 20,4 2 40,8
Maşină de găurit 0,8 3 2,4 6,4 12,8 2 25,6
Maşină de rectificat 2 1 2 8 12 1 12
Banc de lăcătuşerie 2 1 2 8 12 4 48
În calculele efectuate sub formă tabelară, anterior, s-a adoptat K = 2.

În consecinţă, suprafaţa totală rezultată din calcule este:
n
S   STj  48  40,8  25,6  12  48  174,4m 2
SP j 1
Un SP urmează să-şi amenajeze atelierul de producţie unde se vor fabrica

şapte produse diferite: a, b, c, d, e, f, şi g, dar ale căror tehnologii de fabricaţie
prezintă o analogie destul de mare. Pentru fabricaţia acestor produse s-au
achiziţionat utilajele: A – fierăstrău circular, B - strung paralel mijlociu, C –
maşină de frezat universală, D – maşină de găurit universală, E – maşină de
rectificat universală, F – presa hidraulică, G – presă cu excentric şi H - polizor.
De asemenea se cunosc:
 tehnologia de fabricaţie şi implicit, timpul de muncă normat pentru fiecare
operaţie (tabelul U.5.3);
 producţia lunară: Qa = 2000 buc; Qb = 2500 buc; Qc = 3500 buc; Qd = 800
buc; Qe = 5000 buc şi Qf = 700 buc.
Să se studieze posibilitatea de amplasare a locurilor de muncă într-un spaţiu
de 400 m2, astfel încât cele şapte produse să poată fi realizate integral.
Tabelul U5.3
Reper – a A B C E
nt [ore] 0,1 0,1 0,15 0,2
Reper – b D E B G
nt [ore] 0,2 0,07 0,04 0,02
Reper – c B D E F
nt [ore] 0,1 0,12 0,1 0,04
Reper – d D C G H
nt [ore] 0,1 0,05 0,12 0,15
Reper – e A G H G
nt [ore] 0,15 0,1 0,3 0,6
Reper – f E H F G
nt [ore] 0,04 0,05 0,03 0,6
Regim de lucru adoptat în cadrul SP este de 2 schimburi a câte 8 ore.
Determinarea suprafeţei reale a SP se poate face în două situaţii:

Există un spaţiu achiziţionat sau închiriat, în care urmează a fi amenajat SP. În această
situaţie este posibilă amplasarea tuturor elementelor necesare realizării nomenclatorului de
fabricaţie dacă este îndeplinită condiţia:
70
S (rezultat din calcule)  S (5.7)
SP existenta disponibila
În spaţiul excedentar, rezultat ca diferenţă între Sexistent - SSP, se vor amenaja birourile
personalului TESA şi alte utilităţi necesare în activitatea SP.
În cazul în care condiţia 7 nu este satisfăcută se poate recurge la:
 Reducerea numărului de elemente ce urmează a fi amplasate, deci scăderea SSP, în
limita posibilităţilor de realizare a nomenclatorului de fabricaţie propus;

 Modificarea nomenclatorului de fabricaţie, în sensul limitării tipologiei pieselor sau a
operaţiilor ce vor fi realizate în SP;

 Încărcarea mai accentuată a locurilor de muncă, prin scăderea numărului de utilaje de
acelaşi tip şi trecerea la 2 sau 3 schimburi de lucru astfel încât nomenclatorul de fabricaţie
propus să fie realizat;
 Achiziţia de spaţii suplimentare.
Se construieşte o nouă hală pentru SP caz în care se ţine seama de particularităţile

constructive ale halelor industriale tipizate. În consecinţă, suprafaţa reală a SP este dată de
relaţia:
S  L  l , [m2] (5.8)
SP
unde L este lungimea halei industriale;
l - lăţimea halei industriale.
În relaţia 5.8 cotele L şi l sunt standardizate, reprezentând multipli ai distanţei între doi
stâlpi de susţinere ai halelor industriale.
În cazul în care construcţia SP nu ţine seama de forma tipizată a halelor industriale, SSP
poate fi o suprafaţă orientativă privind dimensiunile construcţiei ce se va realiza.
5.4.2.2 Dimensionarea suprafeţelor prin transpunere
Se porneşte de la mărimea unei unităţi de producţie care există, similară ca profil,

ajustând suprafaţa corespunzătoare pentru noua unitate economică. Metoda este rapidă dar
puţin exactă.
5.4.2.3 Dimensionarea suprafeţelor pe baza normativelor de utilizare a spaţiului
Normativele de suprafaţă se stabilesc pentru tipurile de suprafeţe care se repetă la

diferite unităţi economice. Aceste normative se stabilesc pe ramuri industriale, tipuri de
tehnologii, tipuri de utilaje, activităţi, de montaj, birouri, încăperi social – administrative etc.
Exemple
Suprafeţe stabilite prin normative pentru diferite maşini-unelte în industrie
71
[DAS 00].
 maşini-unelte mici : 10-12 mp;
 maşini-unelte mijlocii: 15-25 mp;
 maşini-unelte mari: 30-45 mp, sau foarte mari: 50-150 mp
Aprecierea folosirii suprafeţelor se face cu ajutorul gradului de utilizare a suprafeţei,

Gu:
Gu = Sp / St *100 (5.9)
unde:
Sp : suprafaţa de producţie
St: suprafaţa totală a SP
5.5 Amplasarea utilajelor

Amplasarea elementelor specifice unui sistem de producţie, se referă la:
a) Forme de amplasare;
b) Elaborarea planului de amplasare pe baza unor reguli, simboluri consacrate;
c) Metode de optimizare a amplasamentului – metode care urmăresc
raţionalizarea transporturilor şi folosirea eficientă a suprafeţelor.
5.5.1 Forme de amplasare a utilajelor
Prin amplasarea utilajelor se stabilesc poziţiile exacte ale utilajelor şi locurilor de

depozitare pe suprafaţa de producţie destinată. O amplasare raţională trebuie să respecte legea
de bază a organizării fluxurilor de fabricaţie: amplasarea tuturor unităţilor de producţie să
se facă în concordanţă cu succesiunea operaţiilor procesului de producţie adoptat.
În funcţie de tipul producţiei, pe suprafaţa de producţie amplasarea utilajelor poate fi

făcută în trei moduri:
I. După caracterul preponderent al manoperei – utilajele se dispun pe grupe de
acelaşi tip, numărul din fiecare grup putând fi diferit de la o grupă la alta. Succesiunea
dispunerii acestor grupe pe suprafaţa de producţie este dată de manopera predominantă, de
succesiunea operaţiilor tehnologice de principiu ce se efectuează la majoritatea reperelor.
Acest tip de amplasare este caracteristic sistemelor cu producţie de unicate şi serie mică.
Exemplu
Dacă într-o secţie majoritatea reperelor sunt piese de revoluţie manopera
predominantă va fi de strunjire. Urmare acestui fapt, succesiunea grupelor de
utilaje poate fi: maşini de debitat, strunguri, freze, maşini de găurit, maşini de
72
rectificat.
II. După succesiunea operaţiilor tehnologice – caracteristic acestei forme de
amplasare este dispunerea utilajelor unul după altul pe suprafaţa de producţie, în funcţie de
tehnologia de execuţie. Acest mod de amplasare satisface cerinţele de succesiune ale unui
singur tip de reper, sau ale unui grup de repere cu tehnologie identică sau apropiată. Această
formă de dispunere este caracteristică sistemelor cu producţie de masă sau serie mare.
Exemplu
Pentru realizarea unui reper sunt necesare următoarele operaţii: strunjire
degroşare, strunjire finisare, frezare canal pană, rectificare. Tipurile de utilaje
dispuse unul după altul, în acest caz, vor fi: strung paralel, maşină de frezat
universală, maşină de rectificat exterior.
III. Amplasarea mixtă – presupune o combinaţie a celor două tipuri prezentate anterior.
Ca urmare, o parte a utilajelor vor fi dispuse pe grupe de utilaje, iar cealaltă parte se vor
dispune după succesiunea operaţiilor tehnologice. Amplasarea mixtă este caracteristică
sistemelor de producţie care lucrează în condiţii de serie.
5.5.2 Elaborarea planului de amplasare
Realizarea practică a dispunerii utilajelor se concretizează în planul de amplasare care,

de obicei, se execută la scara 1:100 sau 1:200. în planul de amplasare trebuie să se regăsească
toate utilajele (maşinile-unelte, instalaţii, mijloace de transport etc.) ce urmează a fi instalate.
Dispunerea acestora va fi făcută conform cerinţelor tehnologiei precum şi cu considerarea
normelor şi indicaţiilor de dispunere a utilajelor, a tuturor elementelor implicate direct sau
indirect în asigurarea funcţionării acestora: locuri de depozitare, alimentare cu energie, abur,
aer comprimat etc. Utilajele se reprezintă convenţional prin simboluri obţinute prin proiecţia
simplificată în plan orizontal a utilajului respectiv. Simbolul se realizează la scara 1: 100 sau
1:200.
Elaborarea unui plan de amplasare presupune mai multe soluţii teoretice de amplasare şi
apoi, în baza unor criterii se va alege soluţia cea mai convenabilă. Criterii de departajare:
mărimea investiţiilor necesare, costul manipulărilor şi transportului interoperaţional,
ergonomia locului de muncă, etc.
Obţinerea unor soluţii optime se poate realiza cu ajutorul metodelor de amplasare.
Aceste metode se pot aplica manual sau computerizat. Dintre metodele de optimizare a
amplasării care se pot aplica manual amintim: metoda verigilor, metoda gamelor fictive
etc., utilizate de regulă, pentru proiecte de amplasare de o amploare mai redusă.
73
5.6 Rezumat
Organizarea fabricaţiei presupune îmbinarea armonioasă a mijloacelor de
producţie, obiectelor muncii, şi resurselor materiale, umane, energetice şi
informaţionale în timp şi spaţiu, luând în considerare particularităţile proceselor
tehnologice, particularităţile funcţionale şi constructive ale sistemelor de lucru,
logistic, de măsură şi control, şi, a spaţiului de producţie existent
Studiul organizării fabricaţiei se face din două puncte de vedere:
a. spaţial – reprezentând aspectul static al organizări;
b. temporal – reprezentând aspectul dinamic al organizării.
Dimensionarea suprafeţelor pe bază de calcul analitic presupune calculul
detaliat al suprafeţei necesare pentru fiecare tip de utilaj şi multiplicarea acestuia
cu numărul utilajelor existente din fiecare tip. De asemenea, se determină suprafaţa
necesară deplasării personalului, căilor de acces, depozitare etc. Prin însumare se
obţine suprafaţa totală necesară unităţii de producţie.
Suprafaţa utilă a unui utilaj se poate defini ca suma dintre suprafaţa statică,
suprafaţa de evoluţie şi suprafaţa de gravitaţie.
Dimensionarea suprafeţei prin transpunere presupune ajustarea suprafeţei
corespunzătoare noii unităţi economice pornind de la mărimea unei unităţi de
producţie existente similară ca profil.
Dimensionarea suprafeţelor pe baza normativelor de utilizare a spaţiului
presupune folosirea unor documente (normative de suprafaţă) care se stabilesc
pentru tipurile de suprafeţe care se repetă la diferite unităţi economice. Aceste
normative se stabilesc pe ramuri industriale, tipuri de tehnologii, tipuri de utilaje,
activităţi, de montaj, birouri, încăperi social – administrative etc.
Prin amplasarea utilajelor se stabilesc poziţiile exacte ale utilajelor şi
locurilor de depozitare pe suprafaţa de producţie destinată. O amplasare raţională
trebuie să respecte legea de bază a organizării fluxurilor de fabricaţie: amplasarea
tuturor unităţilor de producţie să se facă în concordanţă cu succesiunea operaţiilor
procesului de producţie adoptat.
În funcţie de tipul producţiei, pe suprafaţa de producţie amplasarea utilajelor
poate fi făcută în trei moduri: după caracterul preponderent al manoperei, după
succesiunea operaţiilor tehnologice, amplasare mixtă.

1. Ce înţelegeţi prin organizarea fabricaţiei?
2. Detaliaţi factorii de influenţă ai organizării fabricaţiei.
3. Ce presupune organizarea spaţială a fabricaţiei?
4. Care sunt obiectivele organizării spaţiale a fabricaţiei?
74
5. Cum se determină necesarul de utilaje în cazul proceselor de producţie la
care produsul finit se obţine în urma unor operaţii tehnologice succesive?
6. Daţi exemplu de metode folosite pentru dimensionarea suprafeţelor de
producţie.
7. Comentaţi metoda analitică de stabilire a suprafeţei de producţie.
8. Ce este suprafaţa de gravitaţie?
9. Ce este suprafaţa de evoluţie a unui utilaj?
10. Cum se realizează în practică aprecierea folosirii suprafeţelor?
11. Enumeraţi modalităţile de amplasare a utilajelor pe suprafaţa de producţie.
12. Explicaţi cum se amplasează utilajele ţinând seama de caracterul
preponderent al manoperei.
75
Capitolul 6. Organizarea temporală a fabricaţiei
Cuprins
6.1. Introducere ............................................................................................................. 76
6.2. Competenţe ............................................................................................................ 76
6.3 Elemente generale privind organizarea temporală a fabricaţiei............................ 77
6.4 Forme de organizare a fabricaţiei .......................................................................... 80
6.4.1.1 Forma de organizare cu poziţia fixă a produsului ............................ 81
6.4.1.2 Forma de organizare după principiul specializării tehnologice ....... 81
6.4.3 Organizarea în cazul fabricaţiei continue a produsului ............................ 84
6.5 Rezumat ................................................................................................................... 85
6.6 Test de evaluare a cunoştinţelor ............................................................................. 86
6.1. Introducere
Capitolul prezintă aspecte teoretice privind: conceptul de organizare
temporală a fabricaţiei, principiile care stau la baza organizării fabricaţiei din
punct de vedere a desfăşurării ei în timp, modul de trecere a reperelor de la un loc
de muncă la altul, în cazul aplicării principiului paralelismului. În ultima parte a
capitolului se prezintă formele specifice de organizare a fabricaţiei, cu
evidenţierea principalelor caracteristici.
6.2. Obiective
 definirea conceptului de organizare temporală a fabricaţiei;
 definirea principiilor care stau la baza organizării spaţiale a fabricaţiei;
 descrierea modului de trecere a reperelor de la o operaţie la alta, în
condiţiile aplicării principiului paralelismului;
 identificarea principalelor forme de organizare a fluxurilor de fabricaţie;
 evidențierea diferenţelor dintre formele de organizare a fluxurilor de
fabricaţie.
76
6.3 Elemente generale privind organizarea temporală a fabricaţiei
Organizarea temporală a fabricaţiei se concretizează în organizarea mişcării obiectelor
muncii în cadrul sistemului de fabricaţie.
Obiectivele organizării fabricaţiei din punct de vedere al desfăşurării lor în timp sunt:
1. Reducerea duratei ciclurilor de fabricaţie;
2. Desfăşurarea continuă a proceselor;
3. Evitarea întreruperilor în funcţionarea utilajelor şi a perioadelor de aşteptare
ale obiectelor muncii.
Realizarea acestor obiective este posibilă prin luarea în considerare a următoarelor
principii:
- principiul continuităţii;
- principiul paralelismului.
Ciclul de fabricaţie reprezintă totalitatea operaţiilor ce se realizează pentru transformarea

semifabricatului în piesă finită;
Principiul continuităţii presupune desfăşurarea continuă, fără întreruperi a fabricaţiei

unui produs, prin reducerea la minim (sau chiar eliminarea) a tuturor întreruperilor.
Principiul paralelismului presupune abordarea simultană a cât mai multe faze ale
procesului de producţie. Principiul se referă la lucrul la mai multe locuri de muncă „în
paralel”, concomitent asupra diferitelor părţi ale produsului.
În practică [DAS00; ŢUŢ02] aplicarea principiului paralelismului s-a concretizat în
trei modalităţi de trecere a reperelor de la o operaţie la alta:
a. Trecere succesivă: specifică producţiei individuală şi serie mică, se caracterizează
prin faptul că reperele circulă pe loturi (cu respectarea succesiunii tehnologice prescrise).
Trecerea la operaţia următoare se face imediat ce întregul lot a fost prelucrat la operaţia
anterioară.
Exemplu În fig. 6.1 este reprezentată schematic trecerea succesivă a reperelor

Fig. 6.1 Trecerea succesivă a reperelor
Nr.op. ti
1 1 # * $ &
2 2 # # * * $ $ & &
3 1 # * $ &
4 3 # # # * * * $ $ $ & & &
5 0.5 #* $&
Dcs
5 10 15 20 25 30
77
Cu ajutorul relaţiei 6.1 se poate determina durata ciclului de fabricaţie în cazul trecerii
succesive a reperelor .
n
Dcs  n p t 1  t 2  ....  t n   n p   t i ( ore) (6.1)
i 1
unde: np: numărul de piese din lot (buc);

ti – timpul necesar realizării operaţiei i.
Explicaţi ce presupune trecerea succesivă a reperelor.
b. Trecerea paralelă: trecerea fiecărui reper la operaţia următoare se face îndată ce s-

a realizat precedenta. Transmiterea obiectelor muncii se face fără întrerupere de la o operaţie
la alta, determinând desfăşurarea în paralel a proceselor tehnologice aferente fiecărei piese din
lot. Nu se mai aşteaptă execuţia întregului lot la operaţia anterioară.
Exemplu În fig. 6.2 este reprezentată schematic trecerea paralelă a reperelor

Fig. 6.2 Trecerea paralelă a reperelor
Nr. Op ti
1 1 # * $ &
2 2 # # * * $ $ & &
3 1 # * $ &
4 3 # # # * * * $ $ $ & & &
5 1 # * $ &
Dcp
5 10 15 20 25 30
Cu ajutorul relaţiei 6.2 se poate determina durata ciclului de fabricaţie în cazul trecerii
paralele a reperelor .
 
n
Dcp   t i  n p  1 t i max (ore) (6.2)
i 1
unde: tmax: timpul de execuţie al operaţiei principale (cu durată cea mai mare)
c. Trecerea succesiv-paralelă: reperele circulă atât bucată cu bucată cât şi pe loturi

mici. Alegerea unei modalităţi de circulaţie depinde de mărimile timpilor de execuţie a celor
două operaţii din succesiune.
Dacă: turm – timpul operaţiei următoare
tant- timpul operaţiei anterioare
78
Dacă: turm> tant: piesa trece la operaţia următoare după ce s-a terminat precedenta,
adică trecerea se face în paralel.
Dacă: turm< tant: trecerea se face pe loturi, caz în care execuţia primei piese din lot se
va face cu o întârziere, numită decalaj.

D  t ant  t urm  n p  1  (6.3)
 
Dcm   t i  n p  1 t l  t s  (6.4)
unde: tl – timp operaţii lungi;

ts – timp operaţii scurte
Exemplu În fig. 6.3 este reprezentată schematic trecerea succesiv-paralelă a

reperelor
Fig. 6.3 Trecerea succesiv-paralelă a reperelor
Nr.op. ti
1 1 # * $ &
2 2 # # * * $ $ & &
3 1 # * $ &
4 3 # # # * * * $ $ $ & & &
5 1 #* $&
Dcm
5 10 15 20 25 30
Faceţi comparaţie între cele trei modalităţi de trecere a reperelor de la o

operaţie la alta, din punct de vedere a duratei ciclului de fabricaţie.
Observaţii:
Din punct de vedere a mărimii duratei ciclului de fabricaţie:
a) În cazul celor trei moduri de îmbinare în timp a proceselor de fabricaţie, duratele ciclurilor
de fabricaţie sunt diferite.
b) Trecerea paralelă este specifică producţiei de masă, utilajele sunt dispuse în ordinea
operaţiilor procesului tehnologic. Ciclurile de fabricaţie au durate scurte.
c) Trecerea succesivă este specifică producţiei de serie mică şi unicate. În cazul acesteia
execuţia unor operaţii nu se suprapune şi datorită distanţelor mari dintre grupele de utilaje
de acelaşi tip. Duratele ciclurilor de fabricaţie sunt foarte mari.
d) Trecerea mixtă. Datorită dispunerii utilajelor mixt, se poate practica parţial suprapunerea
execuţiei unor operaţii. Duratele ciclurilor de fabricaţie sunt medii.
79
Din punct de vedere a continuităţii activităţilor de prelucrare:
b) La trecerea paralelă datorită timpilor diferiţi de execuţie a operaţiilor succesive,
activităţile la locurile de muncă se desfăşoară cu intermitenţe; singura activitate cu
continuitate este cea principală (cu durata cea mai mare).
c) Trecerea succesivă: activităţile la fiecare loc de muncă se desfăşoară continuu până la
terminarea întregului lot.
d) Trecerea mixtă: din punct de vedere al desfăşurării în timp, activităţile la toate locurile
de muncă se desfăşoară bine, datorită existenţei decalajului.
6.4 Forme de organizare a fabricaţiei
Forma de organizare este un concept tehnico-economic ce reuneşte modalităţi

concrete de amenajare a spaţiului de producţie, de circulaţie a fluxurilor materiale, umane,
informaţionale, capabile să realizeze în condiţii de eficienţă o sarcină de producţie specifică
sistemului de fabricaţie.
În practică, alegerea unei forme de organizare se face în funcţie de tipul producţiei.
Legătura dintre tipul producţiei şi formele de organizare a fabricaţiei este exprimată prin legea
concordanţei dintre caracteristica tipologică a proceselor de producţie şi forma de organizare a
acestora.
Astfel, pentru producţia de serie mică şi cea individuală formele specifice de
organizare sunt: atelierul şi MUCN. Celulele de fabricaţie şi tehnologia de grup sunt formele
de organizare specifice producţiei de serie; liniile polivalente şi cele monovalente sunt
specifice producţiei de serie mare, masă.
6.4.1 Forme specifice de organizare
Datorită marii diversităţi a proceselor de producţie – diversitate determinată de

tehnologia de fabricaţie, natura obiectului muncii, calificării forţei de muncă etc. – în practică,
s-au conturat forme concrete de organizare a fabricaţiei [DAS00].
După gradul de continuitate, fabricaţia poate fi:
- Continuă;
Caracteristica continuă a fabricaţiei este dată de faptul că după ce o prelucrare s-a
încheiat, obiectele muncii nu aşteaptă până vor fi supuse prelucrării la operaţia următoare.
Producţia de masă are această caracteristică.
- Discontinuă.
80
Caracteristica discontinuă a fabricaţiei este dată de faptul că după ce o prelucrare s-a
încheiat, obiectele muncii aşteaptă o perioadă de timp până vor fi supuse prelucrării la
operaţia următoare. Producţia de serie şi cea individuală are această caracteristică.
Să ne reamintim...
Tipul producţiei: este o categorie complexă ce caracterizează stabilitatea
nomenclatorului de produse, volumul producţiei şi gradul de specializare a
sistemelor de producţie (locuri de muncă, ateliere, secţii, întreprinderi)
Marea varietate a proceselor de producţie întâlnite in activitatea industrială a
impus gruparea lor într-o clasificare generală astfel:
 Producţia individuală - se execută un număr foarte mare de produse
diferite, fiecare produs realizându-se în cantităţi mici, iar execuţia unui produs se
repetă mai rar.
 Producţia de serie (mică, mijlocie, mare) - se execută în cantităţi
medii un număr mare de produse diferite constructiv şi tehnologic;
 Producţia de masă - se execută cantităţi foarte mari dintr-un număr
redus de produse diferite.
6.4.1.1 Forma de organizare cu poziţia fixă a produsului

Principalele caracteristici ale formei de organizare cu poziţie fixă a produsului sunt:
 Specifică producţiei individuale, serie mică a unor produse complexe, de gabarit foarte
mare, cum sunt: turbine, nave etc.
 Produsele au o poziţie fixă în hala de producţie. Toate elementele necesare prelucrărilor:
maşini, materiale, scule etc., sunt aduse de către operatorii umani la locul de execuţie;
 În cazul fabricării mai multor produse succesiunea operaţiilor tehnologice de la un produs
la altul este asigurată prin deplasarea muncitorilor; tehnologia folosită presupune un grad
ridicat de concentrare a operaţiilor tehnologice;
 Calificare înaltă a forţei de muncă;
 Maşinile şi echipamentul necesar fabricaţiei este universal;
 Normele de timp sunt dificil de stabilit cu exactitate, de obicei sunt acoperitoare. Timpii
neproductivi, în schimb, au ponderea cea mai importantă în total timp de muncă;
 Ciclurile de fabricaţie sunt lungi, costurile sunt mari şi productivitatea muncii destul de
scăzută;
 Există stocuri mari de producţie neterminată, gestiunea stocurilor făcându-se prin metode
tradiţionale, ordonanţarea activităţilor se face utilizând graficul Gantt.
81
6.4.1.2 Forme de organizare după principiul specializării tehnologice
Organizarea fabricaţiei după principiul specializării tehnologice este specific

producţiei de serie, în care, produsele diferă constructiv şi tehnologic.
După principiul specializării tehnologice, în practică, se întâlnesc următoarele forme
specifice de organizare:
 Atelierul
 Forma de organizare bazată pe tehnologia de grup
 Forma de organizare celulară a fabricaţiei
 Forma de organizare bazată pe sisteme flexibile de fabricaţie
A. Atelierul
Este forma specifică de organizare în cazul producţiei de serie mică şi chiar mijlocie.
Pentru creşterea eficienţei prelucrărilor, produsele ce urmează a fi prelucrate se grupează în
clase de produse cu tehnologii asemănătoare. Numele clasei de produse, uneori, dă numele
atelierului: se întâlnesc atelierul de piese de revoluţie, de carcase etc. Amplasarea maşinilor se
face pe grupe omogene. Succesiunea grupelor de maşini pe suprafaţa de producţie este dată de
caracterul preponderent al manoperei (tipul operaţiilor comune la cele mai multe dintre
reperele care se execută). Mijloacele de producţie utilizate sunt universale. Durata ciclului de
fabricaţie este destul de mare, datorită timpilor ajutători, celor de pregătire-încheiere, timpului
afectat transportului interoperaţional. Diminuarea acestor categorii de timp se poate face prin
mărirea loturilor de fabricaţie (prin concentrarea comenzilor de produse de acelaşi tip, acolo
unde este posibil) şi grad mare de concentrare a operaţiilor.
Această formă de organizare presupune circulaţia succesivă a reperelor. Datorită
dispunerii utilajelor pe grupe de acelaşi tip, există stocuri mari de producţie neterminată,
gestiunea acestora făcându-se clasic, manual. Programarea producţiei este dificil de realizat,
făcându-se în majoritatea cazurilor prin metode empirice, manuale, care de multe ori conduc
la situaţii de încărcare neadecvată a utilajelor. Datorită complexităţii şi diversităţii reperelor,
forţa de muncă este divers calificată, nivelul poliservirii fiind foarte slab.
Concluzie: Execuţia produselor în cazul acestei forme de organizare este costisitoare
şi puţin eficientă. Dar, este singura formă de organizare pentru realizarea unor produse în
condiţii de serie mică şi uneori, mijlocie.
Caracterizaţi forma de organizare numită atelier.
82
B. Forma de organizare bazată pe tehnologia de grup
Aceasta este forma specifică de organizare producţiei de serie mijlocie (figura 6.4).
Caracteristica principală este că reperele ce se execută în cadrul acestei forme de organizare,
formează o familie de repere constituită pe baza tehnologiei de grup. Reperele, asemănătoare
constructiv şi tehnologic, permit elaborarea unei tehnologii comune. În practică, tehnologia
comună este elaborată pentru reperul cel mai complex, de obicei acesta este un reper fictiv.
Reperele se execută repetitiv şi pe loturi, iar cantităţile din fiecare tip de reper sunt diferite.
Trecerea de la fabricaţia unui tip de reper la altul se face fără schimbarea sculelor,
dispozitivelor, făcându-se doar reglaje parţiale. Aceste lucruri sunt posibile datorită existenţei
tehnologiei comune. Utilajele sunt universale dar dotate cu echipamente specializate. Duratele
ciclurilor de fabricaţie sunt mai mici (datorită posibilităţii stabilirii unor norme de timp
riguros făcute), încărcarea utilajelor se face mai bine. Amplasarea utilajelor pe suprafaţa de
producţie este mixtă: pe grupe omogene – pentru toate tipurile de repere; şi linii tehnologice
scurte – pentru anumite repere din familie. Urmare a faptului că trecerea reperelor este mixtă,
în cadrul fluxului de fabricaţie există (la grupele de utilaje ) stocuri de producţie neterminată
de mărime determinată. Forţa de muncă este mediu calificată. Gestiunea fluxurilor de
fabricaţie poate fi de tip Just In Time.
Concluzie: Execuţia produselor în această formă de organizare este eficientă, cu
costuri mult reduse.
Figura 6.4. Amlpasarea utilajelor în cazul formei de organizare bazată pe tehnologia

de grup (Sursa: [DAS00])
83
Caracterizaţi forma de organizare bazată pe tehnologia de grup.
C. Organizarea celulară a fabricaţiei
Celula de fabricaţie este elementul cheie al acestei forme de organizare (figura 6.5).
Asemănătoare tehnologiei de grup, celula de fabricaţie se realizează pentru execuţia unei
familii de repere omogene. Modalităţi de constituire a celulelor de fabricaţie:
- în cazul componentelor standardizate, se realizează înlănţuirea utilajelor specializate;
- în cazul componentelor nestandardizate, se realizează înlănţuirea utilajelor polivalente
(MUCN) la care operează muncitori policalificaţi.
Fabricaţia se realizează în condiţii de serie mijlocie. La trecerea de la fabricaţia unui
tip de reper la altul, SDV-urile trebuiesc schimbate, de asemenea şi reglajele se realizează. La
constituirea celulei, condiţia de bază o reprezintă cerinţa ca reperele să se prelucreze integral
(la toate operaţiile) în celula respectivă. Gradul de poliservire a utilajelor este ridicat, fapt care
impune şi policalificarea forţei de muncă.
Concluzie: Celula de fabricaţie este constituită din utilaje diverse, deservite de un
executant colectiv ( numărul operatorilor este mai mic decât numărul maşinilor), ceea ce duce
la creşterea productivităţii muncii.
Figura 6.5. Amlpasarea utilajelor în cazul formei de organizare celulară a fabricaţiei

(Sursa: [DAS00])
84
D. Forma de organizare bazată pe sisteme flexibile de fabricaţie
Celula flexibilă de fabricaţie robotizată este elementul cheie al acestei forme de

organizare, posibilă datorită automatizării şi robotizării proceselor de producţie. Celula
flexibilă (figura 6.6) este formată dintr-o maşină cu comandă numerică (Ex.: maşină de frezat
în 5 axe) deservită de un sistem de aprovizionare-evacuare. Robotul asigură deplasarea
reperelor aflate în diverse stadii de prelucrare între celulele înlănţuite, alimentarea maşinilor
cu semifabricate şi evacuarea lor din zona de lucru. Prin înlănţuirea în serie, paralel sau mixt,
a mai multor celule de fabricaţie, se obţin sisteme flexibile de fabricaţie.
Flexibilitatea este asigurată de faptul că atât maşina-unealtă cât şi echipamentele de
aprovizionare-evacuare sunt programabile. Sistemele flexibile de fabricaţie sunt destinate
producţiei de serie, pe loturi mici.
Figura 6.6. Amlpasarea utilajelor în cazul celulei flexibile de fabricaţie robotizată

(Sursa: [DAS00])
Caracterizaţi şi comparaţi formele de organizare bazate pe sisteme

flexibile de fabricaţie şi organizarea celulară a fabricaţiei.
U6.4.3 Organizarea în cazul fabricaţiei continue a produsului
Formele specifice de organizare a fabricaţiei în acest caz sunt liniile tehnologice în

flux.
Linia tehnologică în flux este destinată prelucrării unuia sau mai multor repere. Linia
tehnologică în flux este formată din maşini-unelte universale şi / sau specializate, ce asigură
85
transformarea continuă sau intermitentă a reperelor, în succesiunea prevăzută de procesul
tehnologic.
Liniile tehnologice satisfac cerinţele producţiei de masă şi serie mare, şi, parţial,
cerinţele producţiei de serie mijlocie (liniile polivalente).
Această formă de organizare este potrivită situaţiei în care la fiecare utilaj (loc de
muncă) sunt create condiţii de permanentizare a unui tip de operaţii tehnologice (o operaţie
sau un număr restrâns de operaţii).
Principalele caracteristici ale liniei în flux sunt:
1. procesul de producţie este divizat în operaţii simple, cu timp normaţi de execuţie
egali sau multiplu întreg, ce asigură posibilitatea sincronizării execuţiei operaţiilor
pe linia respectivă;
2. la fiecare loc de muncă se execută o anumită operaţie cu un număr redus de faze;
3. dispunerea utilajelor se face în ordinea succesiunii operaţiilor;
4. executarea unei operaţii se face fără întreruperi (de cele mai multe ori), în baza
unui ritm determinat;
5. obiectul muncii trece de la o operaţie la alta fie, bucată cu bucată, fie în loturi mici
de transport.
În practica industrială se întâlnesc diverse tipuri de linii tehnologice în flux,
diversitatea fiind dată de [DAS00]:
 gradul de flexibilitate: linii monoobiect; linii multiobiect (polivalente)

 gradul de sincronizare a operaţiilor: linii cu flux continuu, linii cu flux
intermitent;
 stadiul procesului de fabricaţie: linii de prelucrare, linii de montaj;
 gradul de concentrare a operaţiilor: linii cu repartizarea unui tip de operaţii pe un
loc de muncă, linii cu repartizarea mai multor tipuri de operaţii la un loc de muncă.
 gradul de specializare: pentru producţie de serie, pentru producţie de masă;
 gradul de automatizare al transportului: linii cu transport manual, linii cu
transport mecanizat, linii cu transport automatizat.
Utilizarea liniilor tehnologice în flux are unele avantaje: datorită mecanizării şi
automatizării şi specializării locurilor de muncă, eficienţa muncii este superioară prin
creşterea productivităţii muncii; folosirea într-un grad mai înalt a capacităţii de producţie, prin
reducerea (eliminarea) întreruperilor în funcţionare datorate pregătirii fabricaţiei, prin
reducerea timpilor legaţi de reglarea utilajelor etc.; reducerea ciclului de fabricaţie, reducerea
costurilor.
Realizarea unei linii tehnologice în flux prezintă şi dezavantaje:
- presupune existenţa unor zone separat pentru depozitarea materiilor prime, materialelor şi
a reperelor finite;
86
- posibilitatea redusă de evaluare a stadiului de evoluţie a fabricaţiei produselor datorită
numărului mare de locuri de muncă în cadrul unei linii;
- necesită cheltuieli ridicate (datorită necesităţii dotării tehnologice).
- Posibilitatea adaptării rapide la schimbările sarcinii de producţie destul de scăzută.
Datorită acestor dezavantaje decizia de realizare a unei linii tehnologice în flux trebuie
fundamentată riguros pe baza calculelor economice de eficienţă [POP01, DAS00].
6.5 Rezumat
Ciclul de fabricaţie reprezintă totalitatea operaţiilor ce se realizează pentru
transformarea semifabricatului în piesă finită;
Principiul continuităţii presupune desfăşurarea continuă, fără întreruperi a
fabricaţiei unui produs, prin reducerea la minim (sau chiar eliminarea) a tuturor
întreruperilor.
Principiul paralelismului presupune abordarea simultană a cât mai multe faze ale
procesului de producţie. Principiul se referă la lucrul la mai multe locuri de muncă
„în paralel”, concomitent asupra diferitelor părţi ale produsului.
În practică aplicarea principiului paralelismului s-a concretizat în trei modalităţi
de trecere a reperelor de la o operaţie la alta: trecere succesivă, trecere paralelă,
trecere succesiv-paralelă.
Forma de organizare este un concept tehnico-economic ce reuneşte modalităţi
concrete de amenajare a spaţiului de producţie, de circulaţie a fluxurilor materiale,
umane, informaţionale, capabile să realizeze în condiţii de eficienţă o sarcină de
producţie specifică sistemului de fabricaţie.
În practică, alegerea unei forme de organizare se face în funcţie de tipul
producţiei
După gradul de continuitate, fabricaţia poate fi: discontinuă, continuă
După principiul specializării tehnologice, în practică, se întâlnesc următoarele
forme specifice de organizare:
 Atelierul
 Forma de organizare bazată pe tehnologia de grup
 Forma de organizare celulară a fabricaţiei
 Forma de organizare bazată pe sisteme flexibile de fabricaţie
Formele specifice de organizare a fabricaţiei cazul fabricaţiei continue a
produsului sunt liniile tehnologice în flux.
Linia tehnologică în flux este destinată prelucrării unuia sau mai multor repere.
Linia tehnologică în flux este formată din maşini-unelte universale şi / sau
specializate, ce asigură transformarea continuă sau intermitentă a reperelor, în
succesiunea prevăzută de procesul tehnologic.
87
Liniile tehnologice satisfac cerinţele producţiei de masă şi serie mare, şi, parţial,
cerinţele producţiei de serie mijlocie (liniile polivalente).

1. Ce înţelegeţi prin organizarea temporală a fabricaţiei?
2. Care sunt principiile care stau la baza organizării temporale a
fluxurilor de fabricaţie?
3. Detaliaţi cele trei modalităţi de trecere a reperelor de la o operaţie la
alta în ipoteza aplicării principiului paralelismului.
4. Ce înţelegeţi prin ciclu de fabricaţie?
5. Definiţi durata ciclului de fabricaţie.
6. Explicaţi conceptul formă de organizare.
7. Care sunt principalele caracteristici ale formei de organizare cu
poziţie fixă a produsului?
8. Enumeraţi formele de organizare după principiul specializării
tehnologice.
9. Care sunt diferenţele dintre formele de organizare bazate pe
tehnologia de grup şi forme de organizare celulară a fabricaţiei?
10. Explicaţi de ce atelierul este cea mai utilizată formă de organizare în
cazul producţiei de serie şi unicate.
88
Capitolul 7. Metode, tehnici de studiu şi analiză a procesului de
producţie şi a organizării lui
Cuprins
7.1. Introducere ............................................................................................................. 88
7.2. Competenţe ............................................................................................................ 88
7.3. Studiul muncii: scop, etape .................................................................................... 89
7.4. Tehnici specifice studiului muncii .......................................................................... 90
7.4.1 Graficul analizei generale .......................................................................... 91
7.4.2 Graficul analizei detaliate .......................................................................... 92
7.4.3 Graficul circulaţiei ..................................................................................... 94
7.4.4 Graficul executantului, graficul executant-maşină .................................... 95
7.5. Metode de analiză şi măsurare a timpului ............................................................. 96
7.5.1 Cronometrarea ........................................................................................... 96
7.5.2 Metoda observărilor instantanee ............................................................... 97
7.6. Studiul polideservirii .............................................................................................. 98
7.7. Rezumat ................................................................................................................ 102
7.1. Introducere
Îmbunătăţirea proceselor desfăşurate în cadrul sistemelor de producţie
trebuie să se realizeze continuu, prin acţiuni sistematice. În acest capitol este
prezentată metodologia şi unele instrumente de raţionalizare a proceselor de
muncă specifice studiului muncii.
7.2. Obiective
 înţelegerea conţinutului studiului muncii;
 descrierea conţinutului metodelor de analiză specifice studiului muncii;
 descrierea stadiilor prin care pot trece obiectele muncii;
 identificarea parametrilor polideservirii;
 înţelegerea rolului şi avantajelor polideservirii utilajelor;
 - explicarea conţinutului metodelor de analiză şi măsurare a timpului.
89
7.3 Studiul muncii: scop, etape
Apariţia studiului muncii este legată de începuturile conducerii ştiinţifice: Frederic
Taylor, Frank şi Lilian Gilbreth au sesizat că eficienţa acţiunilor de îmbunătăţire a proceselor
poate fi substanţial mărită prin eforturi sistematice, organizate. Ei au pus bazele studiului
muncii – considerat un mijloc eficient de creştere a productivităţii muncii, cu aplicabilitate în
toate domeniile de activitate.
Studiul muncii defineşte ansamblul activităţilor şi procedeelor de cercetare analitică,
sistematică şi critică a proceselor de muncă, în scopul obţinerii unei eficienţe economice
sporite, fără sau cu minimum de investiţii.
Definiţia de mai sus evidenţiază trăsăturile esenţiale ale studiului muncii:
- caracterul sistematic al studiului;
- caracterul analitic;
- cercetarea critică a proceselor analizate.
Caracterul sistematic al studiului muncii decurge din existenţa unui plan de acţiune ale
cărui etape sunt redate în fig. 7.1.
Stabirea obiectivului
de studiat
Înregistrarea datelor
necesare studiului
Examinarea critică a
situaţiei existente
Elaborarea variantei Măsurarea timpilor
Aplicarea metodei Stabilirea normelor
Definitivare, aprobarea
şi aplicarea studiului
Fig. 7.1 Etapele studiului muncii
90
Caracterul analitic decurge din faptul că aplicarea studiului muncii presupune
cercetarea în detaliu a proceselor ce fac obiectul studiului, urmărindu-se modul de organizare
a procesului, modul de executare a sarcinilor şi condiţiile în care acestea se desfăşoară.
Examinarea critică a situaţiei existente face posibilă identificarea punctelor slabe ale
procesului analizat şi favorizează găsirea unor soluţii îmbunătăţite. De regulă se stabilesc mai
multe variante, a căror analiză comparativă permite identificarea soluţiei optime.
7.4 Tehnici specifice studiului muncii
În funcţie de problemele cuprinse în sfera analizei, studiile pot avea un caracter restrâns,
atunci când se referă la procesele realizate la nivelul locului de muncă, sau pot fi mai extinse,
când obiectul studiului este o linie tehnologică, un atelier şi chiar întreaga întreprindere.
În toate aceste cazuri, informaţiile referitoare la obiectul studiului muncii trebuie să fie
înregistrate pentru a putea fi înţeles procesul studiat. Folosirea în acest scop a documentaţiei
tehnice (referitoare la produs) şi tehnologice (referitoare la tehnologie) nu este suficientă:
studiul muncii (ca metodă de analiză şi raţionalizare a proceselor) presupune utilizarea unor
instrumente specifice de prezentare a informaţiilor, care facilitează înţelegerea proceselor.
Aceste tehnici vizualizează stadiile în care se află obiectele muncii, respectiv situaţiile
operatorilor.
Astfel, stadiile obiectelor muncii pot fi:
- transformarea – stadiu în care se realizează modificarea produsului prelucrat prin
acţiuni fizice, chimice, prin asamblări/demontări sau prin procese naturale;
- controlul – este stadiul constând în verificarea cantităţii produse sau a gradului de
realizare a unor caracteristici ale produsului sau procesului;
- transportul reprezintă stadiul în care se realizează modificarea poziţiei în spaţiu a
produselor;
- aşteptarea reprezintă discontinuităţi în flux, ce se produc atunci când împrejurările
nu permit trecerea produsului la operaţia următoare;
- depozitarea – se referă la păstrarea produselor în spaţii special amenajate şi este
marcată prin întocmirea unor documente justificative.
Transformare
Control
Transport
Aşteptae
Depozitare
91
Fig. 7.2 Simbolurile ASME
Cunoaşterea stadiilor pe care le parcurge obiectul muncii în cadrul procesului permite
caracterizarea metodei de lucru şi analiza critică a acesteia. În vederea simplificării studiului,
în tehnicile specifice studiului muncii se folosesc o serie de simboluri privind stadiile
procesului analizat. Cele mai utilizate sunt simbolurile ASME (elaborate de Americal Society
of Mechanical Engineers, prezentate în fig. 7.2).
Evidenţiaţi stadiile prin care trece obiectul muncii , pentru un proces de

producţie pe care îl cunoaşteţi foarte bine – de exemplu, procesul de producţie
care se desfăşoară la propriul loc de muncă.
Dintre tehnicile specifice studiului muncii mai importante sunt: graficul analizei
generale a procesului, graficul circulaţiei şi graficul executant-maşină, prezentate în
continuare.
7.4.1 Graficul analizei generale

Graficul analizei generale a procesului se utilizează cu scopul de a obţine o imagine de
ansamblu a procesului de realizare a unui produs sau lucrări. Este o reprezentare grafică ce
prezintă operaţiile de transformare şi de control înscrise pe verticală (în succesiunea lor
tehnologică) şi durata lor. Graficul este relevant mai ales în cazul unor lucrări complexe ce
presupun mai multe componente (subansambluri, repere, materiale), fiecăreia asociindu-i-se
câte o verticală. O regulă ce trebuie respectată la elaborarea graficului analizei generale este
ordonarea fluxurilor de la dreapta la stânga: fluxul elementului principal este figurat la dreapta
şi apoi celelalte componente în ordinea asamblării lor. Un exemplu este prezentat în fig. 7.3.
Reperul 2 Reperul 1
4 Debitare 1 Debitare
(strung) (ferăstrău)
5 Strunjire 2 Strunjire
(strung) (strung)
2 3
Control Găurire
(maşină de găurit)
1 Control
Sudare
6 (maşină de sudat)
Ajustare
7 (polizor)
3 Control
92
Fig. 7.3 Graficul analizei generale a unui proces
7.4.2 Graficul analizei detaliate
Analiza detaliată a desfăşurării procesului de producţie cuprinde toate stadiile prin

care trece obiectul muncii analizat: reper, subansamblu, produs.
Cu ajutorul acestui tip de analiză se urmăreşte reducerea duratei ciclului de fabricaţie
şi a timpului de muncă, care poate fi făcută prin:
 eliminarea stadiilor nejustificate;
 ordonarea stadiilor rămase cât mai raţională (în concordanţă cu ordinea impusă de
tehnologie);
 utilizarea mijloacelor de muncă celor mai adecvate ţinând seama şi de
posibilităţile şi necesităţile operatorilor umani.
Ca regulă generală, analiza detaliată se face în primul rând pentru reperele care necesită
un timp mai mare de execuţie, fie datorită numărului mare al stadiilor necesare în anumite
zone ale fluxului tehnologic, fie timpului mare de execuţie pentru fiecare stadiu. Aglomerările
mari de materiale la unele locuri de muncă implică imobilizare de fonduri, productivitate
scăzută.
Înregistrarea datelor pentru situaţia existentă presupune culegerea informaţiilor privind :
 obiectul muncii pentru care se va face analiza;
 defalcarea procesului studiat în stadiile prin care trece obiectul muncii,
înregistrându-se date privind:
o numărul sau cantitatea obiectelor aflate simultan într-un stadiu;
o tipul stadiului să se refere la acelaşi obiect; executantul stadiului analizat să fie
acelaşi pe toată perioada de realizare a stadiului;
o în cazul transporturilor să se menţină acelaşi mijloc de transport pe toată durata
de execuţie a stadiului analizat.
Graficul analizei detaliate presupune luarea în considerare a tuturor stadiilor (cu
înregistrarea timpului aferent, a distanţelor de transport şi a mijloacelor de execuţie) care
trebuie parcurse de obiectul muncii, în funcţie de ordinea impusă de tehnologie. În coloana
observaţii se pot înregistra date privind modul de manipulare, mijloacele de manipulare şi
transport folosite, date despre executant, etc.
Cu ajutorul metodei interogative, se găsesc şi se propun soluţiile îmbunătăţite. De obicei
acestea propun: eliminarea unor stadii, combinarea lor, schimbarea ordinii sau a locului în
care se realizează, simplificarea executării stadiilor sau modificarea executării acestora.
Un exemplu de grafic de analiză detaliată a procesului de muncă este dat în tabelul 7.1.
93
Tabelul 7.1 GRAFICUL DETALIAT AL PROCESULUI DE PRODUCŢIE [BUR90]
Denumirea procesului: Depozitarea cherestelei Unitatea de măsură a produsului: 1 m3
Locul: Fabrica de mobilă Elementul urmărit din proces. materialul
Studiul numărul: Metoda: existentă / îmbunătăţită
TIMPUL
SIMBOLUL PROPUNERI
(min)
De menţinere în
DESCRIEREA
Nr. executanţi
Distanţa (m)
Simplificare
STADIULUI
Combinare
Modificare
Schimbare
Cantitatea
Observaţii
De muncă
Eliminare
stadiu
Descărcare material 12 6 120 20  2 Manual
Stivuire paletizată 1 - 30 60  2 Manual
Aşteptare motostivuitor 1 - 15 -  -
Transport 1 500 15 15  1 Autostivuitor
Preuscare 12 - Var -  - Naturală
Tarnsport la uscătorie 1 500 15 15  1 Autostivuitor
Aşteptare pentru
8 - 60 -  -
uscătorie
Introducere în uscătorie 8 10 8 2  2 Manual
EXISTENTĂ 1024 - 317 3 - 2 8 -

METODA
TOTAL ÎMBUNĂTĂŢITĂ 1016 - 112 2 - 2 4 - TOTAL ore – om 1,87
DIFERENŢA -8 - 205 -1 - - 4 -
94
7.4.3 Graficul circulaţiei
Graficul circulaţiei presupune reprezentarea pe planul de amplasare a unei zone

(întreprindere, secţie, atelier) a stadiilor unui proces (operaţii de transformare, control,
transport, aşteptări şi depozitare) – stadii marcate prin simboluri grafice (simbolurile
ASME).
Graficul circulaţiei (fig. 7.4) evidenţiază traseele parcurse de produs (lungimea lor,
punctele de intersecţie, întoarcerile în flux) şi suprafeţele ocupate (mărime, destinaţie), analiza
critică oferind posibilitatea îmbunătăţirii tehnologiei (reducerea aşteptărilor, eliminarea
transporturilor inutile şi a întoarcerilor în flux) prin: reamplasarea utilajelor, modificarea
operaţiilor (conţinutul şi ordinea lor) etc.
Exemplu
4,5
3 2 1
3 2 1
Depozit
produse finite
4 3 2 1
Bancuri de lucru
Fig. 7.4 Grafic de circulaţie pe un nivel

În grafic, sensurile de deplasare sunt marcate prin săgeţi care simbolizează
stadiul de transport. Dacă sunt mai multe trasee de urmărit, se recomandă ca
pentru fiecare traseu să se utilizeze culori diferite.
Cu ajutorul acestui tip de reprezentare poate fi stabilită lungimea traseelor
parcurse de diferite obiecte ale muncii, precum şi punctele de întretăiere şi de
inflexiune ale diverselor obiecte.
Dacă activitatea se desfăşoară pe mai multe niveluri (figura 7.5), graficul de circulaţie
se întocmeşte pe mai multe niveluri după aceleaşi principii şi simboluri, marcându-se legătura
dintre niveluri precum şi distanţele parcurse de obiectul muncii între aceste niveluri.
95
Figura 7.5. Grafic de circulaţie pe mai multe niveluri
Dacă procesul de producţie este simplu şi se urmăreşte doar raţionalizarea circulaţiei

din punct de vedere a distanţelor de transport, se pot utiliza grafice de circulaţie simplificate,
în care se vor reprezenta numai stadiile de transport.
Folosind simbolurile ASME realizaţi graficul de circulaţie pentru procesul de

producţie la care anterior aţi identificat stadiile.
7.4.4 Graficul executantului, graficul executant-maşină
Graficul executantului şi graficul executant-maşină sunt instrumente de studiere a

activităţilor desfăşurate la nivelul locului de muncă.
Locul de muncă reprezintă zona înzestrată cu echipamentele necesare pentru realizarea
unei sarcini (operaţie, funcţie) de către un executant individual sau colectiv.
Graficul executant-maşină (fig.7.6) se utilizează în cadrul proceselor mecanizate
(caracterizate prin existenţa utilajelor acţionate de surse externe de energie). Presupune
evidenţierea activităţii executantului paralel cu modul de funcţionare a maşinii, în vederea
folosirii cât mai bune a timpului executantului şi al utilajului. Graficul prezintă, în
succesiunea şi interdependenţa lor, la o scară a timpului, perioadele de activitate şi inactivitate
ale executantului, respectiv de funcţionare şi nefuncţionare ale utilajului. În partea inferioară a
96
graficului se înscriu datele de sinteză cu privire la metoda analizată: durata operaţiei, gradul
de ocupare a executantului, gradul de utilizare a maşinii.
Examinarea critică a metodei de lucru stă la baza îmbunătăţirii procesului studiat, putându-se
acţiona pe diverse căi:
- reducerea duratei activităţilor desfăşurate de executant – prin simplificarea sau
eliminarea acestora;
- scurtarea timpului de funcţionare a utilajului prin îmbunătăţirea parametrilor regimului
tehnologic;
- suprapunerea elementelor de activitate independentă a executantului cu perioadele de
funcţionare independentă a utilajului – prin schimbarea succesiunii elementelor procesului
etc.
EXECUTANT MAŞINA
Fixează piesa în dispozitiv

Participă
şi porneşte maşina
Supraveghează maşina
Funcţionează automat
Desprinde piesa şi o
Participă
depozitează
Fig. 7.6 Graficul executant – maşină

Durata ciclului 5 min/buc; ocuparea executantului 3 min/buc.(60%); ocuparea maşinii 5
min/buc.(100%)
Alegeţi un loc de muncă bine cunoscut şi realizaţi un grafic executant – maşină,

examinaţi critic situaţia şi propuneţi îmbunătăţiri.
Să ne reamintim...
 Studiul muncii defineşte ansamblul activităţilor şi procedeelor de
cercetare analitică, sistematică şi critică a proceselor de muncă, în scopul
obţinerii unei eficienţe economice sporite, fără sau cu minimum de investiţii.
 Instrumentele folosite în analize sunt: graficul analizei generale a
procesului de producţie, graficul analizei detaliate, graficul circulaţiei, graficul
executant-maşină.
97
7.5 Metode de analiză şi măsurare a timpului
Atât metodologia de realizare a studiului muncii (fig. 7.1), cât şi graficele specifice
metodei scot în evidenţă necesitatea măsurării duratelor proceselor de muncă şi ale altor stadii
prin care trec produsele. Măsurarea acestor durate serveşte în general evidenţierii deficienţelor
ce caracterizează un proces şi comparării diferitelor metode de lucru în vederea alegerii celei
mai eficiente.
Determinarea duratelor proceselor de muncă se poate face utilizând normative de timp.
Dar, în aplicaţiile studiului muncii de regulă se recurge la metode mai riguroase, metode de
analiză şi măsurare a timpului. Din această categorie fac parte: cronometrarea, fotografierea,
metoda observărilor instantanee şi filmarea. La două dintre ele ne vom referi în continuare,
având în vedere frecvenţa mai mare de utilizare în practică.
7.5.1 Cronometrarea
Cronometrarea este o metodă de măsurare a elementelor unui proces care se repetă

identic, de regulă la fiecare unitate de produs, cum sunt timpul operativ şi timpul de bază
(componente ale normei de timp).
Are drept specific măsurarea duratelor cu ajutorul cronometrului. Având în vedere că
duratele prezintă variaţii inevitabile (ce pot avea diverse cauze: neomogenitatea materiei
prime, erori datorate executantului, erori de înregistrare etc.) trebuie efectuate mai multe
măsurări. Determinarea numărului de înregistrări şi prelucrarea şirului cronometric se face
după reguli proprii statisticii, pe care nu le prezentăm în cadrul acestei lucrări.
Cronometrarea este o metodă care s-a aplicat mult în fabricaţia de masă şi serie mare,
nu numai în cadrul aplicaţiilor bazate pe studiul muncii, ci şi în activitatea de normare a
muncii. Este o metodă laborioasă, ce nu se justifică în cazul realizării unor serii mici de
fabricaţie.
7.5.2 Metoda observărilor instantanee
Metoda observărilor instantanee serveşte determinării ponderii sau duratei unor

elemente nerepetitive ale unui proces, cum sunt: timpul de deservire a locului de muncă,
timpul de odihnă şi necesităţi fireşti. În cadrul acestei metode nu se face măsurarea directă a
duratelor, ci se înregistrează la anumite intervale (alese aleator, de regulă) activitatea de
moment a unuia sau mai mulţi executanţi, respectiv situaţia în care se află utilajele sau
materialele. Dintre utilizările mai importante ale metodei amintim:
 determinarea gradului de ocupare a executanţilor şi de utilizare a maşinilor;
 determinarea ponderii unor timpi neproductivi şi a cauzelor ce le determină;
 depistarea locurilor înguste;
98
 determinarea duratei unor elemente cu caracter nerepetitiv din cadrul normei de
muncă.
Indiferent de domeniul de aplicare, metoda observărilor instantanee presupune
parcurgerea etapelor generale ale măsurării consumurilor de muncă: pregătirea, efectuarea
observărilor şi prelucrarea datelor.
Pregătirea efectuării observărilor instantanee constă în:
 stabilirea elementelor de observat;
 stabilirea circuitului de urmat;
 stabilirea ponderii aproximative a elementului urmărit cu precădere;
 determinarea numărului de observări;
 determinarea perioadei (număr de zile) de observare şi a numărului de circuite zilnice;
 stabilirea momentelor de observare;
 întocmirea fişelor de înregistrare o observărilor şi a fişelor pentru centralizarea datelor.
Ca şi cronometrarea, metoda observărilor instantanee se bazează pe regulile statisticii,
numărul total de înregistrări stabilindu-se în funcţie de ponderea elementului de timp analizat
şi de eroarea relativă admisă.
Exemplu
Dacă ponderea elementului analizat în timpul de muncă este 40% şi eroarea
admisă 5%, rezultă din calcule un număr de 2400 observări. Acest exemplu cifric
este dat pentru a sublinia că şi în acest caz se fac mai multe înregistrări,
rezultatele stabilindu-se prin prelucrarea unor serii de date statistice.
Efectuarea observărilor presupune consemnarea situaţiilor în care se află executanţii,

utilajele sau produsele prelucrate.
Exemplu
Dacă se urmăreşte determinarea gradului de ocupare a executantului, în fişa
de observare se consemnează situaţia executantului, care poate fi: lucrează (a)
sau nu lucrează, datorită lipsei de comenzi (b), defectării utilajului (c), lipsă
energie (d) etc.
Înregistrarea acestor situaţii permite calculul ponderii sau duratei medii a
timpului în care executantul nu lucrează, pe cauze, prin raportarea numărului
situaţiilor observate la numărul total al observărilor.
7.6 Studiul polideservirii
Folosirea utilajelor în procesele de fabricaţie a dus la reducerea consumurilor de muncă

prin transferarea sarcinilor executantului asupra maşinii. În procesele mecanizate duratele
99
activităţilor aferente executantului nu se suprapun duratei operaţiei (fig. 7.7). Corelaţia dintre
ele este (7.1):
tex < tc. (7.1)
Semnificaţia simbolurilor folosite mai sus este:

- tex - timpul executantului (se referă la toate intervenţiile executantului, inclusiv
supravegherea funcţionării, timpul de odihnă şi necesităţi fireşti etc.);
- tc – ciclul de lucru al maşinii (intervalul la care se repetă identic o lucrare). Este dat de
relaţia 7.2:
tc = tex + tfs (7.2)
în care tfs reprezintă timp de funcţionare a maşinii fără supraveghere sau intervenţia
executantului.
În fig. 7.6 este prezentat schematic ciclul de lucru al maşinii şi elementele ce-l definesc.
tex Legendă:
tin tis
tex
tfs tm
tm tc
tc
Fig. 7.7 Durata ciclului de lucru al maşinii
Când ponderea timpului executantului în durata ciclului de lucru al maşinii este mică,
deservirea de către un executant a unei maşini devine neeconomică, deoarece apar timpi mari
de aşteptare (în decursul cărora executantul aşteaptă ca maşina să-şi termine ciclul de
funcţionare). Pentru utilizarea eficientă a timpului de muncă se poate trece la lărgirea zonei de
lucru a unui executant prin lucrul la mai multe maşini (polideservire).
Polideservirea este mult utilizată în industria textilă, alimentară, în construcţia de
maşini, în procesele caracterizate printr-un grad mare de mecanizare a activităţii. Pot exista
mai multe cazuri: deservirea mai multor maşini pe care se execută operaţii identice, deservirea
mai multor maşini pe care se execută operaţii cu durate sau structuri diferite.
Parametrii ce caracterizează polideservirea sunt:
 durata ciclului polideservirii, Tc;
 numărul optim de maşini ce pot fi deservite de un executant, m;
 timpul de aşteptare al executantului, ta;
 coeficientul de ocupare al executantului, ko;
 timpul de interferenţă, tif.
100
Determinarea parametrilor polideservirii se poate face prin metode analitice şi grafice.
Fig. 7.8 prezintă desfăşurarea în timp a activităţii în cazul deservirii de un executant a mai
multor utilaje pe care se execută operaţii identice. În acest caz, modelul de calcul al
parametrilor caracteristici polideservirii se determină cu relaţiile:
- durata ciclului polideservirii, Tc:

Tc  tc (7.3)
- numărul optim de maşini ce pot fi deservite de un executant, m:
t
m  fs  1 (7.4)
tex
- timpul de aşteptare al executantului, ta:
m
ta T c texi  Tc  m * tex (7.5)
i 1
- timpul de interferenţă, tif:

tif  Tc  t fs  tex  (7.6)
Nr. utilaje
Tc
tex tfs
1
ta
2
timp
Fig. 7.8 Graficul polideservirii
Definiţi polideservirea. Unde este cu precădere utilizată?

Enumeraţi şi definiţi parametrii polideservirii.
În construcţia de maşini, de regulă, situaţiile sunt mai complexe decât cea descrisă mai
sus, lucrările executate pe utilajele ce compun un sistem de producţie complex (atelier, linie
tehnologică) fiind diferite ca durată şi structură. În aceste cazuri stabilirea parametrilor
polideservirii este mai dificilă, având la bază modele statistice şi probabilistice.
O altă idee, ce trebuie subliniată în acest context, este că preocupările pentru creşterea
eficienţei muncii în prezent au un caracter mai complex: problema nu este privită doar din
101
unghiul timpului, ci se are în vedere valorificarea mai bună a potenţialului uman, prin
diversificarea activităţilor atribuite unui om. Această perspectivă nouă asupra muncii este
asociată concepţiei moderne de organizare a producţiei şi a muncii, promovate în ultimele
decenii. Elementul ei definitoriu este limitarea diviziunii muncii, definirea mai largă a
rolurilor, având ca efect direct creşterea complexităţii sarcinilor de muncă.
Tabelul 7.2 pune alături concepţia modernă de organizare şi organizarea clasică,
abordate din unghi social.
Tabelul 7.2 Modele de organizare a muncii

Elemente definitorii Organizarea Organizarea
clasică modernă
(tayloristă) (flexibilă)
Diviziunea muncii Mare Mică
Complexitatea muncii Mică Mare
Frecvenţa operaţiilor Mare Mică
Sfera de atribuţii Redusă Largă
Natura activităţilor Sarcini de execuţie Sarcini de execuţie şi
Calificarea muncitorilor Redusă de conducere
Unitatea operaţională Individul Mare
Echipa
Organizarea clasică se caracterizează printr-un grad mare de diviziune a muncii,

principiu ale cărui avantaje au fost pentru prima dată subliniate de Adam Smith (în lucrarea sa
”The Wealth of Nations”) cu peste două secole în urmă. Aplicarea acestui principiu, la
început în fabricaţia de produse şi apoi în toate domeniile de activitate, a favorizat eficienţa şi
accelerarea creşterii economice. Acest model de organizare a muncii nu mai corespunde însă
caracteristicilor actuale ale producţiei: nimic nu mai este constant şi previzibil, sarcinile de
muncă nu mai pot fi stabile, diviziunea muncii, pur şi simplu, nu mai funcţionează [HMR95].
Modificarea caracteristicilor tipologice ale producţiei este factorul care a determinat
reconsiderarea formelor de organizare a producţiei, scopul fiind de realizare a unor sisteme de
fabricaţie capabile să se adapteze la variaţiile cantitative şi calitative ale sarcinii de producţie.
Un argument în plus pentru schimbarea paradigmelor organizării este eliminarea efectelor
sociale negative ale organizării tayloriste, caracterizată prin: munca monotonă, săracă în
conţinut, neinteresantă, valorificarea insuficientă a capacităţii de muncă a executanţilor,
dezinteres şi demotivare. Din acest punct de vedere se impune redefinirea sarcinii de muncă,
urmărindu-se îmbogăţirea ei (job enrichment), care, după Herzberg, este principalul factor
motivaţional.
Originea preocupărilor pentru redefinirea activităţii este destul de îndepărtată, datează
din anii ’50 (studii asupra rotaţiei). Ceva mai târziu se cristalizează ideea echipelor de lucru,
care au devenit populare pe la mijlocul anilor ’80.
102
Munca în echipă este o caracteristică importantă a organizării moderne. Ea reprezintă
cea mai extensivă formă de redefinire a posturilor, realizând lărgirea activităţilor atât pe
orizontală, cât şi pe verticală. Lucrările nu sunt repartizate indivizilor, ci echipei, membrii ei
executând prin rotaţie sarcini diferite din punct de vedere al complexităţii şi conţinutului.
Sfera de atribuţii a executanţilor este largă, lor revenindu-le nu numai fabricaţia propriu-zisă,
ci şi alte activităţi: aprovizionarea, repararea utilajelor, inspecţia calităţii etc. Totodată echipei
îi sunt atribuite responsabilităţi şi puteri decizionale, reducându-se astfel diviziunea muncii şi
pe verticală.
Principiile organizării flexibile a muncii au început să fie aplicate încă din anii ’70, în
Japonia, SUA şi Europa, în diferite domenii industriale (în uzine chimice, în industria
autovehiculelor etc.). Studiile pe această temă subliniază rezultatele, peste aşteptări, ale
introducerii modelelor noi de organizare a muncii, avantajele exprimându-se nu numai în
termeni economici (creşterea productivităţii muncii şi a calităţii producţiei), ci şi sociali
(îmbunătăţirea relaţiilor de muncă şi a atitudinii faţă de muncă).
7.7 Rezumat
Studiul muncii defineşte ansamblul activităţilor şi procedeelor de cercetare
analitică, sistematică şi critică a proceselor de muncă, în scopul obţinerii unei
eficienţe economice sporite, fără sau cu minimum de investiţii.
Cunoaşterea stadiilor pe care le parcurge obiectul muncii în cadrul
procesului permite caracterizarea metodei de lucru şi analiza critică a acesteia. În
vederea simplificării studiului, în tehnicile specifice studiului muncii se folosesc o
serie de simboluri (ASME) privind stadiile procesului analizat.
Determinarea duratelor proceselor de muncă se poate face utilizând
normative de timp, dar şi metode de analiză şi măsurare a timpului. Din această
categorie fac parte: cronometrarea, fotografierea, metoda observărilor instantanee
şi filmarea.
Pentru utilizarea eficientă a timpului de muncă se poate recurge la lărgirea
zonei de lucru a unui executant prin lucrul la mai multe maşini (polideservire).
Parametrii ce caracterizează polideservirea sunt:
 durata ciclului polideservirii, Tc;
 numărul optim de maşini ce pot fi deservite de un executant, m;
 timpul de aşteptare al executantului, ta;
 coeficientul de ocupare al executantului, ko;
 timpul de interferenţă, tif.
Determinarea parametrilor polideservirii se poate face prin metode analitice şi
grafice.
Modificarea caracteristicilor tipologice ale producţiei este factorul care a
103
determinat reconsiderarea formelor de organizare a producţiei, scopul fiind de
realizare a unor sisteme de fabricaţie capabile să se adapteze la variaţiile
cantitative şi calitative ale sarcinii de producţie.

1. Ce înţelegeţi prin studiul metodelor de muncă?
2. Ce presupune studiul muncii?
3. Daţi exemple de mijloacele specifice de evidenţiere şi analiză a
metodelor de muncă.
4. Care sunt instrumentele utilizate în studiul metodelor de muncă?
5. Ce presupune întocmirea graficului analizei detaliate a procesului de
producţie? Exemplificaţi.
6. Care este scopul analizei generale a procesului de producţie?
7. Care este scopul întocmirii unui grafic de circulaţie?
8. Graficul de circulaţie pe mai multe niveluri este mai avantajos decât
unul pe un singur nivel?
9. Ce semnificaţie au simbolurile utilizate pentru realizarea graficelor
specifice studiului muncii?
10. Măsurarea muncii este integrată în studiul muncii. Care este obiectul
ei? Ce metode de măsurare sunt mai accesibile şi, deci, pot fi utilizate
pentru măsurarea duratei unor elemente ale proceselor studiate?
11. Precizaţi domeniul de utilizare al observărilor instantanee şi descrieţi
pe scurt metoda.
12. Ce efecte are mecanizarea şi automatizarea producţiei asupra
coeficientului de ocupare a executantului? Comentaţi această situaţie
din punct de vedere economic şi social.
13. Caracterizaţi organizarea modernă a muncii, comparativ cu
organizarea clasică. Ce efecte are aplicarea noilor principii de
organizare asupra complexităţii muncii?
104
105

Limbă

Managementul Productiei Limbasan ParteaI-1

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Managementul Productiei Limbasan ParteaI-1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Introducere

În orice întreprindere se desfăşoară un sistem de procese şi relaţii de management

Resurse şi mijloace de lucru

Durata medie de studiu individual

Prezentul chestionar este destinat testării cunoştinţelor apriori ale studenţilor în

1. Definiţi noţiunea de “sistem”.

1.3 Scurtă introducere în managementul industrial

Obiectul de activitate al managementului îl reprezintă organizaţia. Simplu definită,

1.4 Întreprinderea şi funcţia de producţie a întreprinderii

Pentru îndeplinirea obiectivului principal – profitul - produsele sau serviciile ce fac

1.5. Noţiuni generale privind conceptul de sistem

Actualmente [BĂR01, SIM02] abordarea problemelor de management al

Fig. 1.1 Reprezentarea schematică a sistemului

1.6. Sistemul de producţie industrială

Abordarea în mod sistemic a problemelor specifice activităţii întreprinderii presupune

Exemple de sisteme productive

Producţia este activitatea socială în care oamenii cu ajutorul mijloacelor de producţie,

Fig. 1.2 Modelul general al sistemului de producţie

Performanţele sistemului de producţie depind de calitatea sistemului conducător, de

Daţi exemple de sisteme de producţie evidenţiind elementele de intrare şi cele de

1.7. Obiectivele sistemelor de producţie

Obiectivul de bază al unui sistem de producţie este realizarea sarcinii de producţie în

Obiectivele tehnico-organizatorice ale unui sistem de producţie [DAS 00] sunt:

b. Reducerea ciclurilor de fabricaţie. Ciclul de fabricaţie reprezintă suma duratelor

a. Scăderea nivelului costurilor de producţie este un obiectiv urmărit de fiecare firmă

b. Reducerea stocurilor de materii prime şi producţie neterminată. Indiferent de natura

C. Obiective sociale – se referă la ameliorarea condiţiilor de lucru şi securitate a forţei

D. Obiective ale conducerii operative

Daţi exemple de măsuri ce vizează organizarea ergonomică a locurilor de

2.3. Structura sistemului de producţie

Structura socială Structura organizatorică

Structura de management Structura de producţie

Figura. 2.1. Structura generală a întreprinderii

Structura socială a întreprinderii se referă la modul de organizare sub raportul

Figura 2.2 Elementele componente ale sistemului de producţie (Sursa: DAS00)

2.4 Clasificarea sistemelor de producţie

A. După modul de comercializare a produselor:

B2. Sisteme cu producţie de serie: se execută în cantităţi medii un număr mare de

D. După modul de dirijare a fluxului de producţie

1. Care este diferenţa dintre sistemul de producţie cu vânzare la comandă şi

Structura fizică a sistemului de fabricaţie se defineşte prin ansamblul elementelor

Organizarea fabricaţiei este definită de modul de înlănţuire, restricţiile şi interacţiunile

În acest context, se defineşte sistemul de fabricaţie ca fiind ansamblul mijloacelor

Flexibilitatea de utilizare exprimă capacitatea sistemului de a fabrica cu aceeaşi

1. Care sunt cele două laturi care caracterizează sistemul de fabricaţie?

2.6. Tipul producţiei

Tipul producţiei este o categorie complexă ce caracterizează stabilitatea

Cunoaşterea tipului de producţie are o mare importanţă practică, deoarece aceasta

Tabelul 2.1 Elementele de identificare şi caracteristicile pentru tipul producţiei

2.6.1. Metoda indicilor de constanţă pentru determinarea tipului producţiei

Metoda indicilor de constanţă se aplică în detaliu, la nivel de reper-operaţie, după

În raport cu indicele de constanţă, sistemele de producţie de clasifică astfel:

Coeficientul sistemului de producţie reprezintă numărul teoretic de operaţii diferite,

în care semnificaţia mărimilor ce intervin sunt :

Tabelul 2.2 Valorile limită ale coeficientului Ks

Datorită faptului că operaţiile tehnologice de realizare a unui reper nu se încadrează

SMijl Sm (2.12, 2.13)

Să se determine, cu ajutorul metodei indicilor de constanţă (metoda

2.8 Test de evaluare a cunoştinţelor

Procesul de producţie reprezintă totalitatea acţiunilor conştiente şi coordonate ale

Prin sistem, în sens general, se înţelege ansamblul de elemente care formează

3.3.1 Tipologia proceselor de producţie

3. Procese mecanice: modificările tehnologice sunt realizate de maşină, muncitorul

4. Procese automate: sunt acele procese în care nu numai modificările tehnologice

Conform DEX, procesul tehnologic reprezintă "totalitatea operațiilor care comportă

Procesul tehnologic reprezintă latura procesului de producţie care vizează transformarea