UNIVERSITATEA „VASILE ALECSANDRI” DIN BACĂU

Facultatea de Litere
Str. Spiru Haret, nr. 8, Bacău, 600114 Tel./ fax ++40-234-588884
www.ub.ro; e-mail: litere @ub.ro

Program de conversie profesională

Domeniul: Ştiinţe ale educației
Programul de studii: Pedagogia învățământului primar și preșcolar
Anul: I

Disciplina: Literatura română și literatura pentru copii

ANALIZA TEXT DIN LITERATURA POPULARA

ANALIZA TEXT DIN LITERATURA CULTA

Coordonatori: Lector dr. V. Popa

Student: Neculea (Solomon) Mădălina Elena
Data: 2.02.2020

1
 ANALIZA TEXT DIN LITERATURA POPULARA

BASM POPULAR ¨PRASLEA CEL VOINIC SI MERELE DE AUR¨

1. CARACTERISTICI ALE BASMULUI POPULAR ROMÂNESC

Lumea basmelor

Lumea basmelor reuneşte în acelaşi cadru eroi din sfera reală sau fantastică, întruchipări
umane, fiinţe himerice sau animale personificate. Criticul literar George Călinescu, în
lucrarea „Estetica basmului”,  numea basmul „oglindire a vieţii în moduri fabuloase".1 Între
personajele basmelor în jurul cărora se ţes întâmplări cu iz fantastic, dar ancorate în realitate, într-un
număr mare, se regăsesc personajele feminine. Prezenţa personajelor feminine în basme este
iminentă, în condiţiile în care prezenţa elementului fantastic pune în evidenţă lupta dintre bine și
rău sau dintre frumos şi urât.
Prezenţa personajelor feminine în basme, încă de la apariţia acestora îşi are rădăcinile în viaţa
reală, unde femeia este prezenţă nelipsită, cea care dă viaţă, emană iubire şi frumuseţe pentru cei
apropiaţi, ori bunătate şi înţelepciune în moment hotătâtoare. Personajul feminin prezent în lumea
basmelor e cel care rămâne în memoria cititorilor fie prin misterul pe care îl emană, fie prin dârzenia,
răbdarea şi frumuseţea de care dă dovadă.
Prin această lucrare urmăresc să evidenţiez tipologiile reprezentative pentru personajele
feminine ce apar în basmele româneşti populare. Consider oprtună abordarea unei cercetări prin care
să supun atenţiei personajele feminine în basmele româneşti având în vedere faptul că regăsim
calităţile feminine din basmele populare în scrierile care-i succed, că voinţa puternică emanată de
acestea a precedat dorinţa de recunoaştere a drepturilor egale cu ale bărbaţilor.

Într-o lume în care modelele morale feminine se aleg cu prea multă uşurinţă atât de către
băieţi, cât şi de către fete, o retrospectivă a calităţilor feminine prezente în lumea basmelor, a
fantasticului, poate constitui un motiv de reflecţie şi de căutare a unor modele autentice.

1
Călinescu, George, Estetica basmului, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965, p. 5

2
 Metamorfoza în basme, legende sau în mituri, poate fi un proces reversibil, specific basmelor,
sau ireversibil, ilustrat de exemplele din mituri şi legende. Acest aspect îl prezentăm cu exemple, în
capitolul IV, sub genericul „Metamorfoza în basm, în mit/legendă”. Exemplele şi comentariile
aferente temei se regăsesc în subcapitolele: „Reversibilitatea metamorfozei în basm”,
„Ireversibilitatea în mit/legende”, „Exemple şi comentarii”.
Femeia ca prototip al basmele româneşti a fost ignorată pentru mult timp, dar subiectul a
stârnit comentarii şi analize, iar în acest moment se bucură de atenţia cercetărilor axate pe această
specie literară.

Raport basmului cu mitul şi legenda

Dorinţa oamenilor de a evada din lumea reală şi de a pătrunde într-o lume în care imposibilul
devine posibil este evident odată cu apariţia miturilor, basmelor, sau legendelor. Prin toate aceste
creaţii populare oamenii au realizat o oglindire a vieţii, dar într-un mod fabulous.
Cercetătorii în domeniul creaţiei populare, scriitori ori oameni de cultură pasionaţi de aceste creaţii
populare, au emis diferite definiţii sau caracterizări pentru mit, legendă şi basm. Astfel, Mircea
Eliade, încercând să definească mitul arăta că: „În mit se povestește o istorie sacră; el relatează un
eveniment care a avut loc în timpul primordial, timpul fabulos al începuturilor. Altfel zis, mitul
povestește cum, mulțumită isprăvilor ființelor supranaturale, o realitate s-a născut, fie că e vorba de
realitatea totală, Cosmosul, sau numai de un fragment: o insulă, o specie vegetală, o comportare
umană, o instituție. E așadar întotdeauna povestea unei faceri: ni se povestește cum a fost produs
ceva, cum a început să fie. Mitul nu vorbește decât despre ceea ce s-a întâmplat realmente, despre
ceea ce s-a întâmplat pe deplin“.2
Legenda este definită ca povestire în proză sau în versuri care conține elemente fantastice sau
miraculoase, prin care se explică geneza unui lucru, a unei ființe etc., caracterul aparte al unui
eveniment (istoric), al unui erou (mitic) sau al unui fenomen .3 În legendă se acordă atenţie deosebită
relatării faptelor, iar dimensiunile acestora sunt, de obicei, impresionante. Ceea ce reprezintă o

2
Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Editura Univers, Bucureşti, 1978, p. 21

3
Idem

3
caracteristică a legendei este încordarea care se resimte de la început până la sfârşit. Astfel,
deznodământul este aşteptat cu nerăbdare, iar această tensiune internă, prevestitoare a unui
deznodămănt tragic, este consecinţă a îmbinării neobişnuite dintre cele două lumi în care se
desfăşoară acţiunea, tărâmul nostru şi tărâmul celalalt, locurile în care îşi au obârşia
fiinţele supranaturale. 
Basmul reprezintă narațiunea populară cu elemente fantastice supranaturale, care
simbolizează forțele binelui și ale răului în lupta pentru și împotriva fericirii omului.4 
Pentru a face un raport între basm şi legendă şi mituri, prezentăm principalele caracteristici ale
acestuia. Astfel, basmul se caracterizează prin:
 Întâmplările sunt încadrate în timp cu specificaţia „demult”, iar ca loc, „într-o împărăţie”;
 Începutul basmului este marcat printr-o formulă tipică, „a fost odata ca niciodata”, marcând în
acest mod intrarea într-o lume fantastică, în care totul este posibil;
 Basmul începe cu o problemă ce trebuie rezolvată, un neajuns, o lipsă ce nu suferă amânare
sau care ar putea fi depăşit altfel;
 Eroul apare după una sau mai multe încercări nereuşite întreprinse de personaje obscure, fără
calităţi evidente;
  Personajul principal al basmului este tânăr (băiat sau fată), cu însuşiri deosebite, dar pe care
nu le dezvăluie de la început, ci apar treptat, pe parcursul desfăşurării acţiunii.
 Eroul porneşte într-o călătorie iniţiatică, timp în care întâlneşte diferite obstacole, pe care le
depăşeşte unul câte unul, ajutat de cal, sau de alte obiecte pe care a vut inspiraţia de a le lua la
drum, la sfatul cuiva;
 Desfăşurarea acţiunii basmului are loc pe două tărâmuri, adică în lumea noastră şi pe tărâmul
celălalt, unde totul devine posibil;
 Binele intră în confruntare cu răul, aparent mai puternic, dar pe care îl învinge ( se evidenţiază
astfel dorinţa şi încrederea oamenilor în triumful binelui);
 Eroul basmului este beneficiarul sprijinului pe care îl primeşte fie în planul real, fie în cel
fantastic;

4
Idem

4
  Ca trăsătură definitorie pentru basm este apariţia şi prezenţa elementelor fantastice. În cadrul
basmului apar personaje fantastice, personaje umane cu însuşiri supranaturale, întâmplări si
obiecte fantastice;
 Nelipsit din orice basm este falsul erou, cel care mimează voinţă şi caracter, impostorul;
 Finalul basmelor este unul fericit (de obicei, totul se termină cu o nuntă); adevărul iese
întotdeauna la suprafaţă, iar vinovatii îşi primesc pedeapsa;
 În ceea ce priveste constructia basmului, trebuie mentionata gradarea actiunii, care creşte
treptat în intensitate.
Raportănd basmul la mit şi legendă observăm că se regăsesc elemente comune, adică
asemănări, dar şi deosebiri evidente.
Dacă mitul reprezintă o transpunere în plan imaginar şi simbolic a vieţii reale, imaginaţia
mitologică fiind motivată uneori de nevoia de înţelegere şi explicare a realităţii, sau alteori de nevoia
de evadare într-o altă lume, mai bună şi mai frumoasă, în basm se împleteşte realul cu fantasticul;
existenţa reală este prelungită într-o altă lume, în care totul devine posibil. În basm, trecerea de la un
tărâm la celălalt se petrece în mod firesc, fără nicio forţare.
Cele două realităţi, respectiv a lumii noastre şi cea fantastică, se regăsesc atât în legendă, cât
şi în basm, dar apar diferenţe legate de modul cum se realizează trecerea din una în cealaltă. Astfel,
dacă în basm trecerea de la un tărâm spre celălalt are loc ca o prelungire a unei acţiuni fireşti, în
legend trecerea de la un tărâm la celălalt se face prin forţarea ordinii existente, prin perturbarea
legilor fireşti. Spre exemplu, în basm, pătrunderea omului în lumea de dincolo sau apariţia
personajelor subpământene, aparţinând celuilalt tărâm, printre oameni, semnifică o prevestire
premergătoare unui şir de întâmplări negative, sau chiar al unor calamităţi. În legendă, interferenţa
dintre cele două tărâmuri se întâmplă numai în chip excepţional, ca un fapt izolat ce nu se mai repetă.
Caracteristica centrala a faptelor reluate în legendă este reprezentată de neobişnuit. În mod
excepţional putem întâlni în legendă pactul cu diavolul pentru a obţine o viaţă uşoară, lipsită de griji,
sau situaţii de răpire a flăcăilor de zâne.
În planul personajelor, mitul prezintă fiinţe spirituale, cum ar fi zei, îngeri sau demoni, dar şi
personaje fantastice, reprezentative fiind apariţiile unor oameni-animale. Eroului basmelor îi este
caracteristică atitudinea activă, spre deosebire de cel din legendă, unde acesta este pasiv, victimă a
unor întâmplări pe care el nu le poate ocoli, sau din neştiinţă nu respectă consemnul, sfârşitul fiind

5
indubitabil printr-o catastrofă. Eroul din legendă este în genere pasiv, victima unor întâmplări nefaste,
a unor încălcări care s-au încheiat cu un anume dezastru, în opoziţie cu eroul basmului care porneşte
la acţiune deţinând mereu iniţiativa şi asociindu-se, în funcţie de situaţie, cu fel de fel de obiecte cu
puteri miraculoase şi fiinţe fantastice. Cu toate că personajele miturilor sunt în marea lor majoritate zeităţi
sau fiinţe supranaturale, ele pot fi confundate, cu personajele basmelor sau a legendelor, deoarece nu fac parte
din lumea reală. Astfel, asimilarea pe acelaşi plan de idei a noţiunilor de basm, mit, legendă se produce
uneori. Creatorii basmului evidenţiază acest aspect, pentru a reliefa virtuţile deosebite ale eroului.
Deosebirile dintre basm şi legendă în modul de a trata personajele supranaturale, reliefează
mobilul creaţiei în basm, acesta având la bază două caracteristici. Una ar fi cea care vizează
exagerarea unor trăsături până la limitele pe care le poate îngădui reprezentarea în imaginaţie, cel mai
adesea speculând efectele contrastante, iar cealaltă, tratarea lor cu o uşoară undă de ironie, consecinţă
indiscutabilă a atitudinii de dominare din partea creatorului popular. Altfel spus, dacă basmul pare
dramatic pe parcursul desfăşurării, are final fericit, pe când legenda e de obicei tragică, iar finalul
tragic se încheie cu anunţul caracteristic „de atunci…”. Sub aspectul veridicităţii, basmul fantastic
este mai puţin veridic faţă de legendă sau povestire.
Elementul narativ în legendă este adesea redus la indicarea modului specific de a se
manifesta. Lipsind al doilea personaj, lipseşte şi conflictul, atitudinea ostilă a fiinţelor negative este
arătată în chip generic, ca o enunţare generală, pe când în basm, contrastul şi lupta dintre bine şi rău
sunt evidente. Legenda impresionează prin universul ei poetic, închizând o întreagă lume poetică, de
la licărirea misterioasă a astrelor, formele stranii ale peisajului până la lucruri din care n-a mai rămas
decât zgura amintirilor. Tematica legendelor înregistrează o mare varietate, cele mai multe fiind
construite după două tipuri compoziţionale; unul simplu, respectiv tipul comentator, care se reduce
la o expunere redusă a faptului, iar naraţiunea se desfăşoară linear, în etape scurte ( în acest caz,
explicaţia poate să lipsească, interesul fiind realizat de faptul expus, acesta ilustrând profilul unui
personaj) şi un al doilea tip compoziţional, cel explicativ, care cuprinde legende dezvoltate, în care
întâlnim deznodământul catastrofal şi punctul culminant al naraţiunii. Pentru ambele cazuri, acţiunea
se desfăşoară linear, iar factorul neprevăzut, care aduce totodată şi întreruperea prezentării apare
brusc.

6
 Spre deosebire de legendă şi mit, basmul prezintă peripeţii fantastice, din care se desprinde
concepţia de viaţă a oamenilor, a poporului. Dorinţele, idealurile neîmplinite în lumea reală devin
realizabile în basm.
Stilul, la basm, legendă şi mit, se caracterizează prin oralitate, fiind realizată prin mai multe
mijloace artistice, dintre care: cuvinte şi expresii populare, regionalisme, propozitii interogative şi
exlamative, inserate în dialoguri. În aceste creaţii este folosit limbajul popular, caracterizat prin
energia si simplitatea expresivităţii.

Pozitiv şi negativ, malefic şi benefic în basmele populare româneşti

În basme, personajul feminin este simbol atât pentru personaje malefice, cât şi pentru cele
benefice. Chipul personajelor feminine ascunde deseori zânele copilăriei noastre sau fiinţe
din basme cu puteri supranaturale. În general, tema principală a basmului popular este reprezentată
printr-o aventură a fiinţei umane care luptă pentru impunerea unei valori, adică a binelui, dreptăţii sau
adevărului, reuşind în acţiunea sa. De obicei, această valoare este desemnată, în general, prin
noţiunea de „bine", fiind totodată în opoziţie cu „răul". Conflictul basmului îl regăsim întotdeauna
între conceptele de bine şi rău. Înfruntările capătă astfel forma unei înfruntări, la antipozi situându-se:
frumuseţea - urâţenia, hărnicia - lenea, isteţimea - prostia, cinstea – necinstea (minciuna, prefăcătoria,
duplicitatea), curajul - laşitatea, adevărul - minciuna, generozitatea - egoismul.
În acest mod personajele se ordonează, în mod antitetic respectând următoarele criterii: 
a) principiul moral şi b) lumea din care provin.
a) După principiul moral pe care îl reprezintă avem: personaje pozitive şi personaje
negative.
Conform acestei caracteristici, toate personajele de basm reprezintă simboluri ale anumitor valori, iar
acestea sunt întotdeauna extreme; nu pot fi intermediare. Fiind o naraţiune, în basm personajele se
supun unui fenomen de limitare caracterologică. Lipsa de complexitate a personajelor este urmare a
funcţiei de simbolizare pe care o deţin, a nevoii de a cuprinde realitatea în cadrele ideale ale gândirii.
b) După lumea (mediul) din care provin: personaje reale, adică cele aparţinând lumii
noastre, şi supranaturale, caractiristice „celuilalt tărâm".

7
Sub acest aspect, basmul este mai puţin categoric în stabilirea diferenţelor. De exemplu, personajele
reale pot fi „năzdrăvane”, adică au puteri mult mai mari decât ale unui om obişnuit. „Năzdrăvănia”
se concretizează în capacitatea de metamorfoză, sau prin aceea de a anticipa viitorul, ori în abilitatea
de a înţelege graiul animalelor. În acest caz personajele sunt concepute pe principiul armoniei între
aspectul exterior şi cel caracterial, moral.
Personajele negative sunt caracterizate prin diformitate fizică, inducând teamă şi repulsie. Uneori
diformităţile sunt de natură fizică sau genetică. Indiferent de rolul pe care-l întruchipează,
personajele reacţionează în corelaţie unele cu celelalte, fie aflându-se în conflict, fie de aceeaşi parte
a baricadei. În acest sens, Gheorghe Vrabie sublinia: „Eroul basmului nu va evolua niciodată solitar,
ci numai integrat într-o constelaţie de personaje în relaţie cu care se precizează ca protagonist.”5
Forme ale contrastului pozitiv-negativ, benefic-malefic se regăsesc în basmele populare în
întruchiparea unor personaje contrastante. Perechi interesante, demne de retinut sunt:
 întâlnirea tinerilor frumoşi cu Ielele;
 întâlnirea fetelor nubile cu Zburătorul;
 fete frumoase pe care le răpesc zmeii;
 gelozia mașterei faţă de tânăra ei fiică vitregă, mult mai frumoasă.
Întălnim şi personaje înrăite din cauza singurătăţii sau a vârstei şi din cauza pierderii
frumuseţii. Dintre acestea, reprezentative sunt: Muma-Pădurii, baba-mașteră, Zmeoaica Bătrână,
Zgripsoroaica ori Baba Cloanţa.
Problema răului în raport cu binele nu înregistrează un raport constant, nu se manifestă tot timpul.
De multe ori în basme întâlnim situaţii în care răul și binele dovedesc forțe relativ egale, iar binele,
pentru a căştiga, trebuie să dovedească un plus de istețime. Exemple elocvente sunt: confruntările
eroului cu zmeii, cu Muma-Pădurii, cu dracii neghiobi la minte ş.a.
Maleficul îşi găseşte întruchiparea atât în personaje cu aspect fizic respingător, cât şi la cele cu un
fizic plăcut. Acest aspect este subliniat de Tudor Pamfile într-o asociere reprezentativă: „Imagine a
femeii cu interior de Muma-Pădurii o întâlnim în basme la mașteră, indiferent de cât de frumoasă ori
disimulantă era în realitate”. 6
5
Vrabie, Gheorghe, Structura poetica a basmului, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R. , 1975, p. 41

6
Pamfile, Tudor, Mitologia poporului român, vol. 2, Bucureşti, 2008, p. 231

8
Trăsăturile specifice maleficului se conturează astfel:
 Maștera este lovită în special de boala invidiei și a ciudei ce o aduce până la un prag nervos
paroxistic, fiind cazuri în care chiar înnebunește când complotului îi eşuează.
Ielele reprezintă seducţia, mişcarea, decorul bunului gust, dar consecințele sunt pe măsura întregii
regii, respectiv: orbire, nebunie sau moarte. Ielele amăgesc tinerii prin tinerețe, veselie, expunere
erotică, având aceeași îmbrăcăminte ca cea specifică fetelor de la sat, dar purtată cu neglijență, astfel
încât să stârnească pasiune privitorului. Frumusețea lor este agonică, iar hora lor ameţitoare.
 Muma-Pădurii aduce cu sine toate spaimele imaginate pentru starea de singurătate: murdărie,
neglijență, hrană ciudată sau dezgustătoare, trăirea printre jigănii, în condiții uneori de mare
sălbăticie. Este răul din umbra codrului, cea care poate pândi oricând odată cu înserarea aşternută în
codru. Muma-Pădurii sperie și când umblă despuiată și când este înveșmântată doar în frunze și
ierburi și când are anumite diformități trupești: picioare de bou, ochi cât o sită, dinți cât lopețile. Este
doar un monstru prădător cu o aparență vagă de feminitate, însă o femeie bătrână normală atunci când
se dovedește generoasă cu eroul de basm.
 Zmeoaica înseamnă o primejdie de moarte în fața căreia nu poate exista o replică
direct, dar dezavantajul ei este că nu-și alternează registrele de luptă la momentul oportun.
Niciunul dintre eroi nu-i poate supraviețui fără vicleșug. Este un rău infailibil într-o confruntare
directă, având o putere mai mare decât a oricăruia dintre progeniturile sale și o iscusință care întrece
cu mult pe cea a oricărei fiice. Zmeoaica nu primește de obicei un portret fizic, ci doar unul moral,
deşi se pare că nu este lipsită de anume calități frumoase, din moment ce, o putem întâlni şi în rolul
de a se căsători cu eroul timp de nouă ani, în acest timp căutând și un prilej de a-și ucide partenerul.
 Ielele din basme au fost comparate cu Naiadele, Nimfele, Driadele din Grecia Antică. Dansul

lor se aseamănă cu dansul Bacchantelor. Prin vocea cu care vrăjesc ascultătorii, originea ar fi în
Grecia Antică, la Meriadele care își fermecau ascultătorii cu vocea lor uimitoare. Dimitrie Cantemir
le-a descris ca fiind nimfe ale aerului, care atrag tinerii. 7

7
http://www.cultura-traditionala.ro/?act=memoria_ethnologica/nr_21/art_10> ( 2011-02-12)

9
 În basme întâlnim şi o formă de rău cu caracter progresiv, care acționează îndelung, dar și un
rău rapid, acut care acționează decisiv și care duce victima până în pragul morții.

Personajele pozitive capătă strălucie în basmele populare din asocierea contrastantă cu cele negative.
Eroul pozitiv al basmelor populare este, în majoritatea cazurilor Ileana-Cosânzeana sau Zâna, în cazul
personajelor feminine şi Făt-Frumos, ca exponent al personajelor masculine, dar care poate avea
denumiri diferite, însă întotdeauna aceleaşi calităţi pozitive. Eroul pozitiv este adesea fiu de oameni
săraci. Când este fiu de împărat, calităţile apreciate de popor se regăsesc în personaj, fiind de fapt
calităţi ale oamenilor simpli, nicidecum ale reprezentanţilor claselor dominante. Grupul de personaje
feminine pozitive are drept caracteristici exact opusul calităţilor celor apartinând figurilor feminine
negative. Conform scriitorului George Călinescu, bătrâna din basme o poate avea la origine pe Baba
Dochia, o bătrână urâtă, care are un fiu, Dragobete care se căsătorește peste voinţa şi dorinţa ei.

 „Batrânica cea bună”, sau „Batrâna înteleapta” reprezintă imaginea femeii bătrâne, dar de data
aceasta este vorba despre „Batrânica cea bună”, sau „Batrâna înteleapta”. În acest caz, Batrâna
înteleaptă şi Zâna sunt simboluri reprezentative ale mamei bune şi ale femininului pozitiv. Aceste
personaje ale basmului se situează pe aceleaşi poziţii faţă de protagonist ca şi personajele negative,
dar îndeplinesc un rol opus.
Bătrânica cea bună este personaj cu calităţi diametral opuse Maşterei celei rele, iar trăsăturile
negative ale acesteia sunt anihilate acum de prezenţa Bătrânei cu suflet bun, sau „fantoma mamei”
moarte, care suplinesc absenţa unei mame bune. Dacă Maşterele rele vor să scape de copii
abandonându-i în pădure, sau îi neglijează, ori îi maltratează, Bătrânele bune apar la momentul
potrivit, îi recuperează pe copiii pierduţi, le dau adăpost, îi hranesc şi le arată dragoste. În basm, în
măsura în care aceste bătrâne bune dovedesc pe lângă înţelepciune şi generozitate şi puteri magice,
ele se apropie de figura Zânei.
 Zânele din basme sunt imaginea cea mai puternică, idealizată, a mamei bune. În basmele a
căror protagonistă e o adolescentă, Zânele îsi fac aparitia pentru a o ajuta sa-şi realizeze feminitatea.
Stiu întotdeauna unde se poate găsi un „Prinţ” şi ce anume trebuie făcut pentru a-l cuceri, transmit
protejatelor lor cunoştinţe şi putere. Sunt extrem de pricepute la muncile casnice: ţes kilometri de
pânza peste noapte şi aleg tone de boabe de mei şi de grâu. De multe ori Zâna din basme acţionează
ca o putere ce se contrapune puterii Vrajitoarei sau Maşterei. Zâna joacă un rol eliberator şi în

10
privinţa altor personaje; il ajută pe Prinţ să evadeze din tainiţele castelului în care era prizonier;
produce transformări preschimband animalele în oameni; vindecă răni redând funcţiile pierdute.
Ileana Cosânzeana este personajul feminin pozitiv reprezentativ pentru basmul românesc. Ea
reprezintă totodată eroina care declanşează acţiunea deoarece nimic nu s-ar fi petrecut în basme dacă
preafrumoasa eroină nu ar fi fost răpită sau dacă nu ar fi fost promisă drept soţie aceluia care va
îndeplini o misiune imposibilă pentru un pământean oarecare. Întreaga acţiune se declanşează din
cauze ei sau datorită ei. Personajele basmelor sunt grupate pentru a putea ilustra tema generală a
basmului, lupta dintre bine şi rău. Unele reprezintă forţele binelui şi altele forţele răului. În jurul lor
se grupează şi celelalte personaje secundare, care ajută la dezvoltarea acţiunii şi la deznodământul
basmului, victoria binelui. Ileana Cosânzeana, uneori poartă alt nume, alteori n-are nume fiind una
din cele trei fete de împărat sau fata din popor, care este salvată de Făt Frumos din robia zmeului sau
a vreunei vrăjitoare. Îl preţuieşte pe Făt-Frumos pentru curajul şi isteţimea lui, îl ajută în lupta cu
Zmeul şi Muma – Pădurii şi pâna la urmă devine soţia lui. Eroii basmului sunt ajutaţi în lupta lor
pentru victoaria binelui de diferite personaje cu însuşiri supranaturale, create de fantezia poporului.
Adeseori, Făt –Frumos este ajutat de diferite vieţuitoare din lumea animalelor. Prietenul şi sfătuitorul
său în toate împrejurările este calul năzdrăvan, care-şi însoţeşte stăpânul tot timpul. Făt-Frumos,
valorifică puterile magice ale calului năzdrăvan, care are astfel un rol important. Faptele eroice ale
eroului nu s-ar putea realiza fără ajutorul calului. Eroul principal are nenumăraţi prieteni, care apar în
basm cu puteri supranaturale, care se leagă fraţi de cruce cu el, dar Făt–Frumos nu are numai prieteni,
el are şi duşmani numeroşi. Ca simbol al binelui are de înfruntat reprezentanţii răului, cu care luptă
şi-i învinge fie prin forţă şi curaj, fie prin iscusinţă şi isteţime.
Într-o lume a personajelor pozitive sau negative, cu momente în care binele întâlneşte răul, la
fel ca în viaţa reală, basmul popular creează o atmosferă de optimism, aşteptat de cititori şi dorit de
fiecare fiinţă umană. Speranţa poporului într-un viitor mai bun se regăseşte astfel şi în lumea
basmelor. În acest sens, subiectele basmelor sunt foarte variate, atât în ceea ce priveşte diversitatea
întâmplărilor, faptelor ori peripeţiilor care ni se prezintă, cât şi prin complexitatea aspectelor de viaţă
reală folosite ca sursă de inspiraţie. Subiectele şi personajele basmelor populare româneşti îşi găsesc
corespondenţe şi în basmele altor popoare, fapt care dovedeşte apropierea spirituală dintre poporul
român şi alte popoare.

11
 Cunoscutul critic literar George Călinescu definea basmul prin atributele caracteristice:
„Basmul este o operă de creaţie literară cu o geneză specială, o oglindire a vieţii în moduri fabuloase
… este un gen vast, depăşind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, ştiinţă, observaţie morală”. 8
Basmul este creaţia ce pune în lumină binele şi răul, iar având în vedere faptul că cititorii sunt
copiii, îi ajută să-şi însuşească aceste reprezentări morale. Faptele eroilor pozitivi pot constitui repere
de perseverenţă, de hotărâre, modestie şi hărnicie, precum şi de cinste, dreptate, sau prietenie
adevărată. Pe bună dreptate, fragmente ale unor basme consacrate sunt supuse dezbaterii în manualele
de educaţie civică pentru clasele a treia şi a patra, pentru conştientizarea trăsăturilor morale ale
persoanei. Ele contribuie totodată la dezvoltarea imaginatiei creatoare a copiilor şi la înţelegerea
frumosului. Prin basmele populare micii cititori sunt transpuşi într-o lume deosebită, dar pe care şi-o
imaginează datorită descrierilor şi a modului de prezentare a faptelor. Basmul contribuie, în acelaşi
timp, la educarea artistică a copiilor cât şi la stimularea şi dezvoltarea limbajului. Admirând întreaga
comoară de înţelepciune pe care o cuprind basmele, copiii învaţă să preţuiască neamul românesc
pentru deosebitele sale calităţi.
Ființe fantastice care călătoresc în spaţiul terestru sau într-unul cosmic sunt specifice mitului.
În basme întâlnim gesture magice, cum ar fi: scuipatul în urmă de trei ori; prevestirea morţii fratelui
de cruce prin apariţia petelor de sânge de pe batistă. De asemenea, de puteri magice pot beneficia şi
unele plante sau personaje ale basmelor, cum ar fi: un dafin are în el o fată care iese noaptea pentru a
culege flori,  fiinţe aparţinând „tărâmului celuilalt” miros de departe carnea de om și îşi fac simţită
prezenţa prin aruncarea buzduganului  de la distanță. Relația dintre mit şi basm  a fost recunoscută
atât de culegătorii de basme populare, cât şi de cei care au scris basme culte. Basmul are ca sursă
certă de inspirație mitul, iar cele două specii au existat de la început la popoarele arhaice, uneori
confundându-se. Odată cu deschiderea popoarelor spre cultură, mitul a pierdut din importanța pe care
o avea, zeii și eroii mitici fiind înlocuiți cu personaje umane, dar care au împrumutat de la
personajele mitice puterile supranaturale, dacă ne referim la basmul fantastic, ori chiar cu personaje
comune, în cazul basmului de factură nuvelistică.
Din punct de vedere al compoziţiei, basmele au caracteristici specifice. Basmele se
caracterizează prin formulele tradiţionale care apar în introducere, în cursul desfăşurării acţiunii şi în
8
Călinescu, George, Estetica basmului, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965, p. 5

12
încheiere. Inserția basmului popular în „timpul mitic” se realizează cu ajutorul formule
inițiale și finale, care au rolul de a fixa timpul în care are loc naraţiunea, adică momentul în care se
proiectează acțiunea, iar la sfârșit revenirea în timpul real, în lumea oamenilor, se face prin folosirea
unor formule consacrate. Aceste formule sunt diversificate, uneori foarte expresive și dezvoltate,
precizând și atitudinea  față de faptele povestite și caracterul lor miraculos, toate având ca nucleu
precizarea de ordin temporal.
Formula introductivă la basmele populare plasează acţiunea într-un timp nedefinit şi nu
precizează locul unde se petrec faptele din poveste, ceea ce dă posibilitatea cititorului să realizeze, în
planul imaginaţiei, orice localizare. Întroducerea este formulată astfel încât plasarea naratorului are
loc într-un timp fabulos, incert, cu trimiteri într-un trecut îndepărtat, în planul ficţiunii. Exemple de
formule tipice pentru introducere în basmele populare sunt:
 „ A fost odată ca niciodată; că, de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopșorul pere și
răchita micșunele…”

 „ Amu, cică era odată într-o ţară un crai care avea … ”

 „ Şi apoi, pe vremile acele, mai toate ţările erau bântuite de războaie grozave …”

 „Pe când se băteau urșii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau
înfrățindu-se…”

 „Era pe când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier și s-arunca
în slava cerului de ne aducea povești…”

 „De când scria musca pe perete,…mai mincinos cine nu crede”.

În cuprinsul basmului întâlnim o intersectare a formulelor tradiţionale, care prezintă un nou

moment al acţiunii, o nouă întâmplare. Formulele mediane mențin discursul narativ, făcând legătura
între secvențele narative şi arătând totodată durata, continuitatea, deplasarea fără sfârșit.

Dintre expresiile rimate folosite, amintim:

 Zi de vară/ Până seară,/ Cale lungă,/ Să-i ajungă …”

13
  „Un tăciune şi-un cărbune, spune poveste, spune … “

 „Şi merg ei, şi merg cale lungă să le-ajungă, trecând peste nouă mări, peste nouă ţări şi peste
nouă ape mari, şi într-o târzie vreme ajung la împărăţie”.

 „Şi merseră cu toţii, merseră ca şi cuvântul din poveste, înainte mult mai este“. 

 „Şi se luptară,/ Şi se luptară,/ Zi de vară până seară…”

Aceste formule mediane au menirea de a capta cu aceeaşi intensitate atenţia ascultatorului, respectiv
pe cea a cititorului, sau ilustrează calea lungă pe care trebuie s-o străbată eroul, ori scoate în relief
greutatea unei lupte. O caracteristică a dezvoltării subiectului basmului este repetiţia, de obicei
întreită, eroul ducând luptă cu trei balauri, sau trece prin trei împărăţii, ori prin trei păduri: una de
aramă, una de argint şi a treia de aur.

Formule şi numere miraculoase se regăsesc în basmele populare ca o transcendere de la legendă la

lumea reală. Astfel, în structurarea subiectului basmelor numere miraculoase devin 3 sau 7. Întâlnim
3 confruntări dintre forţele răului cu binele, 3 încercări prin care trebuie să treacă eroii pozitivi, 3
travestiri ale mamei vitrege. În cazul numărului 7, necazurile încep la 7 ani, încercări sau obiecte în
număr de 7, metamorfoza personajelor poate avea loc după 7 ani.

Încheierea basmului se realizează prin readucerea ascultătorilor, a cititorului, din lumea fantasticului
în lumea reală. Această revenire se face printr-o formulă tradiţională, hazlie, sau o formulă de final.
Întâlnim hazul şi optimismul oamenilor simpli în formulările inspirate graiul românesc, prin cuvinte
bine alese. Dintre formulele de final pentru basmele populare amintim:

 „Iar eu, încălecai p-o șea și vă spusei dumneavoastră așa; încălecai p-un fus, să fie de
minciună cui a spus; încălecai p-o lingură scurtă, să nu mai aștepte nimica de la mine cine-
ascultă …”

 „Iar eu, descălecând de după șea, aștept un bacșiș de la cine mi-o da…”

 „Basm băsmuit,/ Gura i-a trosnit,/ Și cu lucruri bune i s-a umplut…” 

14
  „Eram şi eu p-acolo şi la masa împărătească,/ Căram mereu la vatră lemne cu frigarea,/
Duceam eu la masă, glume cu căldarea“.

 „După aceasta se începe nunta, ş-apoi dă, Doamne, bine! Lumea de pe lume s-a strâns de
privea,/ Soarele şi luna din ceriu râdea…”

 „Ş-apoi fost-au poftiţi la nuntă: Crăiasa Furnicilor,/ Crăiasa Albinelor/ Şi Crăiasa Zânelor,/
Minunea minunilor/ Din ostrovul florilor!”

 „Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă. Cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iar
pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă”. 

Basmul popular include părţi din mitologie, atât în cazul ritualului plecării unui personaj spre
a rezolva o situaţie, cât şi în cazul îndeplinirii unei misiuni, momente de iniţiere a novicilor.
Apoi, întâlnim unele obiecte de luptă în care, de regulă, se ascunde şi o putere magică. Natura apare
personificată şi ajută binele, dragostea. Alte forme concrete de manifestare a miracolului sunt cele în
care un personaj este supus transformării, metamorfoza eroului (adormirea, amorţirea şi apoi trezirea)
moare şi apoi îl învie cineva. Despre metamorfozele care au loc în basme, Lazăr Şăineanu spunea:
„Metamorfozele care se repetă obsedant, sub diferite aspecte, devenind motive permanente în
compoziţia basmului, constituie elemente fundamentale, ce reprezintă toate domeniile naturii într-o
continuă mobilitate”.9 Metamorfoza se identifică ca unul dintre procedeele esenţiale cu care operează
basmul, fiind totodată o mărturie în plus a faptului că există un fond de idei comun întregii omeniri,
iar transmiterea valorilor superioare de la un popor la altul se realizează fie prin contact direct, fie
indirect. Seria transformărilor perpetue din ţesătura basmelor îşi are rădăcinile în mitologii şi
superstiţii primitive. Fantasticul, reprezentările frumosului exprimă credinţele religioase, relaţiile
dintre oameni, gradul lor de cultură, basmul afirmându-se în felul acesta ca exponent spiritual al
poporului. Originea basmelor populare româneşti poate fi găsită în mitologia dacică, tracică, greacă
sau românească.

9
Lazăr Şăineanu, Basmele române, Bucureşti, 1895, p. 11

15
 Locul binemeritat al basmului popular românesc este remarcat de criticul George Calinescu,
în afirmaţia conform căreia, „basmul e un gen vast, depăşind cu mult romanul, fiind mitologie, etică,
ştiinţă, observaţie morală.”10

2. ARGUMENTAREA APARTENENŢEI LA SPECIE A UNUI BASM POPULAR

¨PRASLEA CEL VOINIC SI MERELE DE AUR¨

Basmul este o naraţiune populară în proză, de mare întindere şi cu multe personaje care au cel
mai adesea forţe supranaturale. Unele personaje reprezintă binele, altele răul. Finalul basmului aduce
întotdeauna victoria binelui.

Alte caracteristici ale acestei specii literare sunt: prezenţa formulelor specifice – de început
(iniţiale), prin care se anunţă intrarea în lumea ficţiunii, de mijloc (mediane), prin care este
semnalată continuarea acţiunii şi de încheiere (finale), prin care se indică ieşirea din lumea ficţiunii
–, apariţia unor cifre magice (trei sau multipli de trei, şapte). Basmele sunt construite pe o schemă
asemănătoare, în centrul căreia se află căutarea binelui şi a dreptăţii de către erou. Eroul principal al
basmului este întotdeauna supus unor grele încercări pentru a se dovedi vrednic de răsplata din final.

„Prâslea cel voinic şi merele de aur” este o operă populară, prezentând trăsăturile textelor
folclorice, deci are caracter oral, anonim, colectiv, fiind transmisă prin viu grai, având autor
necunoscut şi fiind rezultatul contribuţiei mai multor creatori anonimi. Acţiunile eroului principal, ale
lui Prâslea, au rolul de a învinge răul abătut peste împărăţia tatălui său sub forma unor hoţi care furau
an de an rodul mărului de aur din grădina palatului. Prâslea are doi fraţi mai mari decât el, care în
zadar încearcă să împiedice furtul merelor. Dar el, deşi la început nu este lăsat de tatăl lui, reuşeşte
prin inteligenţă să rămână treaz, înfigând două ţepuşe în pământ pentru a alunga somnul ori de câte
ori l-ar deranja şi astfel răneşte hoţul. Plecând pe urma lăsată ajunge pe tărâmul celălalt, unde îşi
arată calităţile de erou exemplar, prin faptul că se luptă cu trei zmei pentru a salva trei fete de
împărat, scapă nişte pui de zgripsor din gura unui balaur şi câştigă astfel încrederea mamei lor,
care îl ajută să revină pe tărâmul de unde plecase împreună cu fraţii săi. Vicleşugul fraţilor care
vruseră să-l omoare dându-i drumul înapoi în prăpastia dintre tărâmuri este dat la iveală la sfârşit
prin justiţie divină: Prâslea, ale cărui daruri sunt recunoscute de fata cea mică salvată de el, este
chemat la palat şi îndemnat să îşi mărturisească identitatea, după ce se angajase ajutor la un argintar;

10
Călinescu, George, Estetica basmului, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965, p. 315

16
întrebat cum să fie pedepsiţi fraţii, el spune să se arunce suliţele spre cer şi aşa să se facă dreptate,
suliţa lui fiind singura care cade bine.

Se observă prezenţa în text a cifrei magice, a încercărilor la care este supus eroul, existenţa a
două tărâmuri care se conduc după legi diferite precum şi a spaţiului de trecere de pe un tărâm pe
altul, reprezentat de prăpastie.

Aceste trăsături ale operei sunt completate de existenţa unor formule specifice. Prin formula
iniţială se conturează acel timp imemorial („A fost odată ca niciodată etc.) în care sunt plasate
acţiunile basmului. La final, povestitorul îşi asigură ascultătorii că el însuşi a fost martor la nunta cea
împărătească a lui Prâslea, de unde a luat „O bucată de batoc / Ş-un picior de iepure şchiop” şi de
unde a venit să le spună şi lor totul: „şi încălecai pe-o şa şi v-o spusei dumneavoastră aşa.” – formula
finală a textului.

Aceste acţiuni extraordinare, încărcate de intervenţii miraculoase, sunt înfăptuite de eroi cu

puteri supranaturale: Prâslea, cei trei zmei, zgripsoroaica. Există şi obiecte ajutătoare, cum este biciul
cu care, la îndemnul fetelor, Prâslea pocneşte înspre cele patru zări şi transformă cele trei palate în
câte un măr: de aramă, de argint şi de aur, precum erau palatele.

Personajele slujesc binele sau răul şi se confruntă între ele. Prâslea şi celelalte personaje care
îl ajută reprezintă forţele binelui, cei trei zmei, fratele mare şi cel mijlociu ai lui Prâslea sunt
personaje influenţate de rău. Pentru o vreme şi pentru eroul principal este greu, atunci când nu ştie
cum va trece pe tărâmul de unde venise, dar sufletul lui bun îl ajută pentru că binele făcut puilor de
zgripsor i se întoarce şi el este ajutat de mama lor.

Fiind o naraţiune de mare întindere, prezentând fapte care duc la victoria binelui, având
personaje cu puteri suprafireşti, textul „Prâslea ce l voinic şi merele de aur” este un basm popular în
care sunt prezente toate trăsăturile acestei specii epice în proză , inclusiv formulele specifice şi
cifrele magice.

17
 ANALIZA TEXT DIN LITERATURA CULTA

PASTELUL ¨CONCERTUL DIN LUNCA¨ - VASILE ALECSANDRI

1. LITERATURA CULTA

Textul literar este creaţia imaginaţiei autorului având drept scop sensibilizarea cititorului. 

Particularităţi:textul are scopul de a sensibiliza cititorul,autorul modifică realitatea prin

propria sensibilitate,prezenţa figurilor de stil şi a imaginilor artistice care dau o expresivitate
textului,în text se observă îmbinarea elementelor reale cu elementele ficţionale,autorul prin
intermediul temelor şi motivelor literare tratează valori general-umane: dreptatea, cinstea,apar
personaje care participă  la acţiune ( în op. epice)
Trasaturile pastelului-Sunt prezentate trasaturi caracteristice ale unui anotimp , colt de
natura Sunt exprimate prin tabloul creat , sentimentele poetului Se folosesc figuri de stil specifice
descrierii : epitetul dublu,triplu , ornant, cromatic , metaforic,personificarea , comparatia , repetitia ,
aliteratia , enumeratia , asonanta Modul de expunere este descrierea
Opera epică în proză sau în versuri în care personajele – animale, plante sau lucruri – participă
la o întâmplare din care se desprinde o învăţătură se numeşte fabulă. Fabulele cuprind de obicei două
părţi: întâmplarea propriu-zisă şi morala, versurile din care se desprinde învăţătura. Procedeul literar
utilizat în fabule este alegoria, prin care comportamente specifice oamenilor sunt puse pe seama
personajelor, iar morala de cele mai multe ori face legătura cu situaţia din lumea umană care se
expune în fabulă.
NUVELA este o specie genului epic în proză, de dimensiuni medii (mai amplă decât schiţa,
mai redusă decât romanul), cu o acţiune complicată, organizată riguros, cronologic şi gradat, pe
momentele subiectului şi pe un fir narativ central, cu un conflict puternic şi concentrat care implică
un număr mediu de personaje. Conflictul este puternic şi concentrat, organizat pe două planuri:
exterior şi interior, iar intriga bine construită. Personajul principal este complex, apare în diferite
ipostaze, fiind urmărit în evoluţie (personaj dinamic)

18
El este prezentat în mediul său de viaţă, portretul său cuprinde atât trăsături fizice, cât şi trăsături
morale, cele morale fiind mai numeroase Accentul cade nu pe acţiune, ci pe personaj, pe trăirile şi
evoluţia personajului
SCHIŢA este o specie genului epic în proză, de dimensiuni reduse, cu o acţiune simplă, de
dimensiuni reduse, care relatează un singur episod, semnificativ, din viaţa unui număr mic de
personaje. ACTIUNE SIMPLĂ, RESTRÂNSĂ LA UN SINGUR EPISOD: acţiune centrată pe o
temă, simplă, redusă în dimensiuni care relatează un singur episod, semnificativ, din viaţa unui
personaj, organizată logic, pe momentele subiectului – rezumă acţiunea în idei principale; Conflictul
este redus în intensitate şi se rezumă la cel exterior; Personajul principal este caracterizat sumar, atât
direct, cât şi indirect, fiind construit pe contrastul dintre aparenţă şi esenţă. El este prezentat din
perspectiva unei singure trăsături dominante de caracter, fiind urmărit într-o singură secvenţă
semnificativă din viaţa sa, nu în evoluţie .Accentul cade pe acţiune, nu pe personaj.
2. PASTELUL

,,Pastelurile” au aparut in ,,convorbiri literare” intre 1868-1869, iar in 1875, au aparut

in ,,opere complete”, intr-o selectie unitara, propusa chiar de poet, si cuprinzand 30 de poezii, carora
le adauga 10 piese, nelegate organic de acestea. in fruntea ciclului de “poeme sublime”(hasdeu),
autorul a asezat “serile de la mircesti”, o idila de interior, si pastel ce exprima personalitatea
creatorului sau, fiind si intaia poezie ce introduce la noi motivul meditatiei la masa de scris, cu
somnolarea in fata sobei.
Pastelurile compuse acum, sunt expresia temperamentului sau clasic, inclinat spre soare. ele
constituie “ intr-o lirica a linistii si a fericirii rurale”, “un calendar al spiritului rural si al muncilor
campenesti”(g. calinescu). poeziile, compuse numai din catrene, au puncte de plecare hesiodice,
horatiene si vergiliene, carora le adauga puternice valente de sensibilitate moderna.

In vesnica rotire a anotimpurilor, toamna, cea mai rasfatata de poetii romani, are la V.
Alecsandri un singur pastel:”sfarsit de toamna”. imaginile ei constracteaza cu cele ale verii, avand
corespondente cu pictura lui andreescu ”padurea desfrunzita”. anotimpul ramane bogat reprezentat
in lirica romaneasca, prin Eminescu, Pillat ”in vie”, Goga “coboara toamna”, Voiculescu ”faurirea
toamnei”,Bacovia ”in gradina”, Blaga ”bunatatea toamnei”, demonstrand tot atitea valente ale
anotimpului si reprezentari estetice. astfel, preludiu poate fi sugerat de poezia lui Alecsandri si
Goga, un crescendo al anotimpului se afla in creatiile celor trei siluete masive ale poeziei –
Voiculescu, Blaga, Bacovia, ultimul declansand spectacolul tragic Shakesperean, Blaga propunand-
o ca pe un catarsis.

Iarna,desi neiubita de fiinta meridionala a lui alecsandri, populeaza universul sau poetic,
oferind un spectacol fascinant,presarat uneori cu amintirea unor intamplari parca uitate, cu zboruri
fantastice, cu vise. ,,iarna”, ,,viscolul”, ,,sania”, ,,miezul iernii”, ,,sfarsitul iernii”, infatiseaza acest

19
 anotimp cu notele lui caracteristice ; zapada , crivatul , gerul , ce inunda vazduhul, campul,
dealurile, apele, casele, padurea si vietuitoarele, ce fug spaimantate.
Vara e la Alecsandri anotimp ce aminteste de iarna, prin acea liniste deplina, dar diferit de
aceasta prin miscare, flora si fauna, ca si prin verdele, ce apare atat de rar in cromatica
pastelului.,,lunca din mircesti”, ,,concertul in lunca”, ,,rodica”, ,,balta”, ,,secerisul”, ,,cositul”
si ,,baraganul” compun un scenariu original al anotimpului, simtit ca o simbioza a omului cu
natura.vara lui Alecsandri o anticipeaza pe cea a lui Cosbuc din ,,vara” si ,,noapte de vara”, pe
Blaga din ,,vara”, St.O.Iosif din ,,pasteluri”, v.eftimiu ,,seceta”, ori pe o.cazimir,,iulie”. de asemenea
,,cosasi odihnindu-se” si ,,tarancuta”,cunoscutele picturi ale lui grigorescu se pot asocia celebrarii
acestui anotimp nuntit cu soarele. doua serii de tablouri constante sunt definite in pastelurile verii:
pe de o parte seceta, (la V.Eftimiu si O.Cazimir), pe de alta, rodnicia (la Blaga, G. Dumitrescu). La
Alecsandri apare cel de-al-II-lea aspect, asociat cu prezenta campului.

In cartea anotimpurilor, primavara ocupa in pastelul romanesc o suprafata redusa,

fiind infatisata in doua registre; unul de suprafata, ca anotimp al copilariei, al izbucnirii la viata, ca
revansa la amorteala iernii, si celalalt, de adincime, de meditatie lirica. la mircesteanul Alecsandri se
gasesc ambele aspecte. strigatul triumfator al victoriei vietii izbucneste din cele mai mici glasuri:
paraie, muguri, fluturi, firul de iarba si gandacul, copilasii veseli, ca in ,,oaspetii
primaverii”, ,,cucoarele”, ,,dimineata”, ,,tunetul”, ,,pastele”,.alte versuri sugereaza un vadit potential
emotiv si meditativ al poetului care observa: ,, lumina e mai calda si-n inima patrunde”. unele poezii
ale lui pillat, voiculescu si blaga vor adanci aceste aspecte in viziuni proprii.

3. CONCERT ÎN LUNCĂ – DE V. ALECSANDRI

Pastelul este o specie literară a genului liric, în care se prezintă un peisaj sau un aspect din
natură, autorul creându-l pentru a-și exprima sentimentele. Într-un pastel dominante sunt imaginile
artistice, realizate prin figuri de stil, organizate într-o descriere tip tablou. Acesta poate avea ca temă
un anotimp, un colț de naturǎ, un moment al zilei, un aspect din viața micilor vietuitoare.

Pastelul « Concert în luncă » de Vasile Alecsandri se încadrează în această specie literară

deoarece este descris un colţ de natură prin utilizarea figurilor de stil şi a imaginilor vizuale.

20
 Cadrul este descris ca fiind unul ascuns privirilor celor mulţi :  « În poiana tăinuită, unde
zbor luciri de lună,/Floarea oaspeţilor luncii cu grăbire se adună,/ Ca s-asculte-o cântăreaţă
revenită-n primăvară/Din străinătatea neagră, unde-i viaţa mult amară ».

Întreaga natură pare a se aduna pentru a asculta măiastra cântăreaţă, revenită dintr-un lung
exil. Astfel, Alecsandri creează un peisaj mirific, în care adună întreaga floră a spaţiului românesc.
Descrise cu ajutorul epitetelor personificatoare « Bujorelul vioi, rumen, cu năltuţa odoleană, frageda
sulcină, stelişoare, blânde nalbe » florile se adună grupuri-grupuri la spectacol . Ele sunt urmate de
grupuri de păsări : « Mierle vii şuierătoare, cucul plin de îngâmfare,/Gaiţa ce imitează orice sunete
bizare,/Stigleţi, presuri, macalendri » şi de gâze.

Întreg spectacolul este patronat de imaginea lunii « gânditoare » care domină poiana, fiind
unicul martor al evenimentului şi care este vrăjită de frumuseţea cântecului privighetorii. Luna pare a
prelua ipostaza eului liric, fiind vrăjită de frumuseţea cântecului şi a spaţiului natural.

Tabloul este conturat de către Vasile Alecsandri printr-un amestec de imagini vizuale
(Gânditoare şi tăcută luna-n cale-i se opreşte,), auditive(« Sus pe-un frasin un lin freamăt se
aude!... ») şi olfactive (« Clopoţei şi măzărele, îmbătate de parfumuri »), iar elementele naturii sunt
personificate, astfel încât ele creează o mică societate contemporană autorului, îmbătată de plăcerea
muzicii.

Vasile Alecsandri, demonstrează prin acest pastel, farmecul pe care peisajul nocturn îl
răspândeşte, vrăjind pe orice om care asistă, cu sufletul plin de încântare, la concertul nocturn. Vraja
se concretizează în adormirea celui care surprinde acest spectacol, precum macul, care se lasă dus în
lumea viselor, legănat de trilurile privighetorii.

21