EPOPEEA LUI GHILGAMEȘ

„Epopeea lui Ghilgameș” este un poem epic din Mesopotamia antică, aparținând culturii

sumero-babiloniene. Este cea mai veche scriere literară păstrată a umanității, datând de la
începutul mileniului al III-lea î.Hr. S-a păstrat, lacunar, pe 12 tăblițe de lut, în biblioteca regelui
asirian Assurbanipal de la Ninive și povestește faptele eroice ale lui Ghilgameș, legendarul rege
al cetății Uruk.
Istoria textului
Poemul a fost descoperit abia în secolul al XIX-lea. Probabil de origine sumeriană, dar
absorbit și adaptat de civilizațiile succesive ale Mediteranei orientale, poemul conține multe
elemente mitologice care aveau să apară în literaturile și tradițiile mitologico-religioase ale
civilizațiilor ulterioare.
Subiectul
Potrivit mitului, la solicitările cetățenilor oprimați din Uruk, zeii le-au trimis acestora o
creatură uriașă, un sălbatic, pe Enkidu, pentru a-l provoca la luptă corp la corp pe
regele Ghilgameș, care îi tiraniza și le necinstea fiicele. Dar confruntarea nu s-a terminat cu o
victorie clară a niciuneia dintre părți, astfel încât Ghilgameș și Enkidu au devenit prieteni
nedespărțiți. Cei doi au călătorit, au fost părtași la nenumărate aventuri, și-au dovedit eroismul și
curajul înfruntând creaturi fantastice periculoase, fapte care le-au dus faima peste mări și țări.
Prietenia dintre Ghilgameș și Enkidu era atât de strânsă încât a deranjat divinitățile.
Zeița Iștar, protectoarea Urukului, a încearcat să-i despartă, ispitindu-l pe Ghilgameș cu
declarații de iubire. Când însă acesta o respinge cu agresivitate și trufie, zeița se răzbună,
ucigându-i prietenul iubit. Regele se confruntă pentru întâia oară cu pierderea ireversibilă a celei
mai dragi ființe și cu implacabilul destin al oamenilor, supuși inevitabil morții. Neconsolat,
puternicul Ghilgameș pleacă în căutarea nemuririi, despre care aflase că fusese acordată de zei,
în mod excepțional, unui singur om, înțeleptului Utnapiștim, supraviețuitorul Marelui Potop, cu
care divinitățile pedepsiseră omenirea. Tradiția despre Utnapiștim se va regăsi mai târziu
în Biblie în relatările despre Noe. Utnapiștim îi dă lui Ghilgameș cheia accesului la nemurire, o
plantă aflată pe fundul mării. Dar, în final eroul nu va obține nemurirea, el eșuând la testul
inițiatic la care fusese supus de zei. Ghilgameș se întoarce în lumea oamenilor, al cărei exponent
este, resemnându-se să construiască lucruri la fel de efemere ca el însuși.
Secvențe narative
Episoadele poemului nu au legătură literară unele cu altele (ca rapsodiile din Iliada),
fiecare narând câte o ispravă de alură colosală, săvârșite de erou; principalele isprăvi:
 lupta contra regelui Akka din Kiș;
 expediția, împreună cu prietenul său Enkidu, de prindere și distrugere a monstrului Humbaba;
 lupta contra Taurului Ceresc trimis de zeița Iștar să-l ucidă pe erou, care-i refuzase dragostea;
 călătoria în imperiul subteran după floarea nemuririi;
 moartea eroului (deși nu rezultă clar din niciun text dacă e vorba și de moartea lui Ghilgameș
sau numai a lui Enkidu; în varianta akkadiană, Ghilgameș călătorește în lumea cealaltă ca să afle
secretul imortalității de la strămoșul său Utnapiștim, care-i comunică și amănuntele desfășurării
potopului; această versiune e de altfel cea mai unitară epic).
Interpretare
Ceea ce este fundamental în mitul lui Ghilgameș se poate numi drama existențială a
omului, lupta lui cu forțele oculte și perspectiva înfrângerii lor, raportul cu femeia și raportul de
prietenie între oameni, teama de moarte și setea de nemurire; paralel, mitul rezumă alegoric
istoria devenirii și destinul oamenilor ca societate: vânătoarea, păstoritul, civilizația urbană,
constituirea statului arhaic, catastrofele cosmice, marile întrebări ale gândirii.
 Capodoperã a literaturii Orientului Antic şi nu numai, „Epopeea lui Ghilgameş”, povestea
regelui sumerian al Urukului, prototip al rãzboinicului-erou, este probabil primul epos al
omenirii. Prin bogãţia liricã, intensitatea trãirilor şi problematica existenţialã, epopeea depãşeşte
cu mult cadrul unei legende eroice, aducând în discuţie teme precum cãutarea nemuririi şi
dezlegarea tainelor lumii de dincolo.
Titlul iniţial al operei însemna „acela care a zãrit prãpastia” (Sha naqba imuru) sau „acela
care a învins toţi regii” (Shutur eli sharri). Cea mai cuprinzãtoare versiune a eposului are în
componenţã 12 tãbliţe de lut pãstrate în faimoasa bibliotecã a regelui asirian Assurbanipal, la
Ninive. Materialul de scris permite o datare între secolele XXIV-XVIII î.Hr. Primele tăblițe ale
eposului au fost descoperite de Hormuzd Rassam în 1853, traducerea o realizeazã în 1872
George Smith, care se ocupã de fragmentul despre potop, care este acum ultimul capitol. Textul a
trebuit sã fie reconstruit pe baza diverselor fragmente, unele lacunare, operaţie îngreunatã și de
limbile diverse (babilonianã, akkadianã, hurritã, hittitã) folosite. S.N. Kramer, sumerolog din
Philadelphia, organizeazã scrierile mitologice sumeriene într-o formã coerentã. Odatã cu noua
ediţie din 2003, orientalistul londonez Andrew George oferã o abordare criticã a textului. Din
peste 100 de texte, care au fost între timp traduse din nou, a rezultat o nouã valorificare a istoriei
transmise. În plus, asirologul Stefan Maul publicã în 2008 o traducere poeticã revizuitã, care
cuprinde completãri şi reinterpretãri ale textului. Origini ale eposului se regãsesc în mai multe
oraşe mesopotamiene, din vremea sumerienilor fiind cunoscute mai multe cicluri în cuneiforme:
„Bilgameş”/ „Bilga”, „Ghilgameş şi Agga din Kiş”, „Ghilgameş şi Huwawa”, „Ghilgameş şi
taurul ceresc”, „Ghilgameş, Enkidu şi infernul”, „Moartea lui Ghilgameş”, Povestea potopului”.
Din aceste texte variate scrise în dialectele mozaicului de popoare care s-au perindat pe
teritoriul dintre cele douã fluvii s-a conturat o opera viguroasã, care pune în valoare un om
autentic, alfat în cãutarea adevãrurilor absolute. Eposul care ne este cunoscut astãzi a fost
transcris în Uruk in circa 3600 de versuri, având drept surse eposul transmis în akkadianã din
secolul al XII-lea, o traducere în hittitã şi hurritã, lista sumerianã a regilor, o scrisoare fictivã a
lui Ghilgameş, numele din lista zeilor începând cu secolul al XXVI-lea a.Hr., inscripţiile votive
dedicate regelui din Uruk. Din cele 12 tãbliţe, 11 conţin texul propriu-zis, iar una este traducerea
akkadianã a unei pãrţi din scrierea sumerianã despre Ghilgameş, Enkidu şi infern. Probabil
versiunea reconstruitã provine de la un autor de secol XII, menţionat de o listã neoasirianã, ale
cãrei urme se aflã în biblioteca din Ninive (este vorba de Sin-leqi-unninni).
Ce ne spune povestea?
Referitor la realitatea istoricã oglinditã, dincolo de tendinţa generalã mitologico-
fantasticã, am putea spune cã existã aluzii la dezvoltarea politicã şi culturalã de la cumpãna
mileniilor III-IV a oraşului Uruk, dezgropat sub Warka. O cetate înfloritoare, înconjuratã de
pãşuni, cu case din lemn de palmier, silozuri de grâne, piaţa în care se adunã negustori sau se
întrec povestitori, templul Eanna cu zigguratul alãturat, palatele regale. Ghilgameş este şi el un
rege care se pare cã a trãit efectiv. Tradiţia sa este valorificatã îndeosebi de Ur-Namma şi
Schulgi, care se desemneazã fraţi ai sãi. Ghilgameş nu este doar stãpânitor şi erou, ci începe sã
fie şi adorat ca divinitate, cultul sãu fiind pus adesea în legãturã cu cel al strãmoşilor. Se vedea în
el unul dintre judecãtorii din lumea de apoi.
Povestea oglindeşte eternul omenesc, frãmântarea omului stãpânit de teama morţii,
tânjind a desluşi tainele nemuririi şi astfel a învinge condiţia umanã. Pe scurt, este un epos în
care se cautã viaţa. Ghilgameş este un rege care se distinge prin fortã, vitejie, înţelepciune, dar se
impune pâna la tiranie semenilor sãi. Fiu al zeiţei Ninsun, preoteasã a zeului-soare Şamaş, şi al
unui spiriduş, el este un primitiv, gata de luptã, lãudãros, mânios, dar sufletul sãu simplu este
înspãimântat de gândul morţii. Supuşii sãi se plâng zeitei Iştar de muncile istovitoare la care
acesta îi sileşte. În acest context apare figura interesantã a lui Enkidu, plãmãdit din lut, înzestrat
cu viaţã prin rãsuflarea zeiţei Aruru. Luptându-se cu Ghilgameş, îi recunoaşte acestuia puterea,
devin prieteni şi decid sã plece împreunã în pãdurea cedrilor ca sã-l ucidã pe uriaşul Humbaba, în
ceea ce ar putea fi interpretatã drept o alegorie a luptei dintre civilizaţie şi naturã. Ajutaţi de zeul
Şamaş, care trimite 13 vânturi care sã-l doboare pe uriaş, cei doi supun bestia.
Mai departe, zeiţa Iştar se îndrãgosteşte de Ghilgameş şi îi propune cãsãtoria, dar acesta o
refuzã din cauza tratamentului aplicat celorlalţi amaţi ai sãi. Rãnitã şi dornicã de rãzbunare,
aceasta îl convinge prin ameninţãri pe tatãl sãu, zeul Anu, sã-l trimitã pe pãmânt pe Gugalanna,
taurul ceresc, care devasteazã oraşul. Dar atacat de Enkidu şi Ghilgameş, monstrul sfârşeşte sub
sabia lor. Visul lui Enkidu îi prevesteşte însã moartea, pentru cã sfidarea zeilor nu poate rãmâne
nepedepsitã. Ghilgameş deplânge moartea prietenului iubit într-o mare intensitate emoţionalã,
invocând natura sã plângã şi ea. Îi organizeazã un mare banchet funerar la care le sunt aduse
ofrande zeitãţilor lumii de jos. Regele colindã sãlbãticia înveşmântat în piei de animale, având ca
ţel gãsirea legendarului Utnapishtim, cel din urmã rege dinaintea potopului, care a domnit la
Şuruppak, Noe babilonian, cel cãruia zeii i-au dat nemurirea.
Dupã o cãlãtorie periculoasã, ajunge la vârfurile gemene al muntelui Mashu, la capãtul
pãmântului. Intrarea este pãzitã de doi oameni-scorpioni. Îi este permisã intrarea dupã
recunoaşterea naturii sale divine, dupã care Ghilgameş merge pe calea soarelui şi pe cea a
înunericului pânã când ajunge într-o grãdinã paradisiacă. Sfãtuit de hangiţa Siduri dupã ce
încearcã în zadar sã îl convingã sã renunţe si sã încerce sã se bucure de viatã cât trãieşte,
Ghilgameş se duce la luntraşul Urshanabi care îl ajutã sã traverseze marea. În sfârşit, ajuns la
Utnapiştim, acesta îi povesteşte istoria potopului şi cum zeul Ea l-a îndemnat sã construiascã o
corabie ca sã se salveze de furtunile dezastruoase iscate de Enlil, cel care ulterior îi va
binecuvânta pe Utnapiştim şi pe soţia sa cu viaţa veşnicã. Dar se pare cã a fost un caz singular.
Ca sã îi demonstreze lui Ghilgameş cã nu poate schimba legile firii, îl provoacã sã stea treaz 7
nopţi, test pe care regele nu-l trece. Pentru cã totuşi a pãtimit prea mult, Utnapiştim îi
încredinteazã o tainã: pe fundul apei se gãseşte o buruianã care oferã tinereţea veşnicã. Regele
sãvârşeşte isprava, dar şi aceasta în zadar. Şarpele cel perfid i-o smulge. Rãmas fãrã vreo
posibilitate de a învinge moartea, Ghilgameş încearcã sã-l ispiteascã pe duhul lui Enkidu sã-i
împãrtãşeascã ce se petrece în lumea de dincolo, dar neaflând mare lucru, se întoarce în Uruk.
Resemnare şi melancolie.
Ce inseamna povestea?
Interpretãrile asupra conţinutului operei se pot face pe mai multe niveluri: condiţia
umanã, moarte şi nemurire, prietenie, devenire şi maturizare, naturã vs. culturã, conflictul dintre
valori. S-au aplicat mai multe definiţii, axate în principal pe problematica vieţii şi a morţii:
„Ghilgameş este arhetipul umanitãţii”, „eposul este în mare mãsurã o scriere existenţialistã”
(Oberhuber, 1977); „In concepţia veche, omul Ghilgameş crede cã poate deveni zeu nemuritor.
In concepţia nouã, zeul Ghilgameş crede cã poate deveni om şi scãpa de moarte” (Abusch,
1986). „În epopee se poate recunoaşte un progres al acceptãrii efemeritãţii, interesul pentru
moarte şi viaţa de apoi fiind o preocupare constantã a scrierilor sumeriene” (George, 1998). Este
totodatã o istore a devenirii umane, petru cã regele din Uruk evolueazã, începând de la
confruntarea cu Enkidu, prilej de a învãţa priceperea celuilalt, trecând prin prietenia nepreţuitã ce
se înfiripã între cei doi, înfruntarea divinitãţii, durerea pierderii, frica de propriul sfârşit, marea
cãlãtorie iniţiaticã şi sfârşind cu drama neputinţei de a a învinge efemerul. Nucelul central este
cel al motivului „tinereţe fãrã de bãtrâneţe şi viaţã fãrã moarte”, pe care îl împãrtãşeşte cu multe
alte capodopere ale literaturii universale. Tulburarea adâncã a regelui în faţa conştiinţei limitelor
umane şi cãutãrile disperate de ieşire din acestea conduc la tragismul fiinţei. De când omul
pãrãseşte vieţuirea inocentã din naturã, este aruncat în angoasa existenţialã. Lecţia inevitabilitãţii
morţii care aruncã vãlul sumbru în deznodãmântul poemului este totuşi una care pledeazã pentru
viaţã, pentru cã cele douã se întrepãtrund. Oamenii mor, dar umanitatea este pepetuã;dacã
moartea nu poate fi ocolitã nici prin glorie, nici prin favoarea zeilor, nici prin iubire, momentele
trãite pe pãmânt trebuie sã aibã cu atât mai multã semnificaţie, ca mod de compensare.
Valoarea artisticã a operei depãşeşte cadrul istoric. Puterea descriptivã se întrevede în
relatarile despre lupta cu Humbaba, urgiile taurului, strãbaterea întunericului, desfãşurarea
potopului. Nota de dramatism împreunã cu simplitatea fermecãtoare şi stilul plastic conferã
poveştii un realism al fantasticului care adunã laolaltã toate nãzuinţele şi trãsãturile esenţiale ale
firii umane – viaţã, iubire, moarte – reflectatea de-a lungul unei cãlãtorii a cunoaşterii şi
autocunoaşterii pe care o sãvârşim cu toţii. Imagistica bogatã, evocarea vie şi autentica,
epicitatea evenimentelor, muzicalitatea versurilor contureazã un tablou nu doar al resemnãrii în
faţa morţii, ci şi al celebrãrii setei pasionante de viaţã şi al unei prietenii care nu cedeazã. Eposul,
ca şi întreaga literatură sumerianã, vor avea ecou în Biblia ebraicã sau la Homer, prin teme
precum potopul, infernul, judecãtorul, învierea, chemarea duhului, omorârea monstrului, şarpele,
crearea omului, eroul, nemurirea şi multe altele. Dorul nemuririi şi necesitatea revelãrii tainelor
vieţii veşnice, poetizate într-o expresie a întregii umanitãţi, înscriu epopeea pe linia marilor
creaţii.
„Cu toate că-i neînduplecată, moartea e legea tuturor;
Clădim noi oare case pentru veci?
Pecetluim noi oare învoieli care să lege pe vecie?
Fraţii îşi împart oare, pentru vecie, bunurile?
Veşnică e oare ura între oameni?
Râul care se umilă te duce oare cu el pentru vecie?
De la începutul veacurilor, nimic nu este veşnic!
Cel care doarme şi cel care-i mort se aseamănă unul cu altul.
Oare nu închipuie amândoi icoana morţii?
Omul sălbatic e şi el un om.
Or, afară doar dacă Enlil nu-şi dă binecuvântarea,
Anunnakii, zeii cei mari, ţinând sfat,
şi Mamitu, cea care a făurit Soarta,
hotărăşte dimpreună cu ei ursitele:
ei împart moartea şi viaţa, şi nu dezvăluie sorocul morţii!"
(tableta a 10-a, rãspunsul lui Utnapiştim)