TRAGEDIA GREACĂ

Tragedia a apărut și s-a dezvoltat în Grecia Antică, ajungând la apogeu în secolul al V-

lea î.Hr., când Eschil, Sofocle și Euripide au creat opere memorabile, închinate omului care își
depășește suferința prin demnitate.
Specia tragediei își are originea în ditiramb, poem liric ce se cânta la sărbătorile lui
Dionysos, pentru lauda zeului vegetației, al recoltelor bogate și al vinului. Persoanele care
alcătuiau corul îi prezentau pe satiri, făpturi fantastice, cu trup omenesc și picioare de țap,
formând alaiul zeului. De la măștile de țap purtate de coriști sau de la țapul care era jertfit lui
Dionysos în cadrul acestui ritual provine numele tragediei, întrucât cuvântul „tragos” din greaca
veche însemna „țap” („tragodia” - „cântecul țapului”). Cu timpul, corul s-a împărțit în două
grupuri, unul punând întrebări și celălalt dând răspunsuri. Dialogul, element important al oricărei
opere dramatice, s-a născut atunci când Tespis (secolul al VI-lea î.Hr.) l-a pus pe unul dintre
coriști să-l întruchipeze pe Dionysos și să răspundă corului. În felul acesta a apărut actorul,
pentru care Tespis a creat masca.
Specia astfel creată s-a îndepărtat treptat de cultul lui Dionysos, evocând faptele altor
personaje mitologice, ale unor eroi legendari sau ale unor personaje istorice. Eschil a mărit
numărul actorilor la doi, iar Sofocle la trei, un actor interpretând pe rând mai multe personaje.
În „Poetica”, Aristotel teoretizează tragedia, vorbind despre cele șase elemente ale sale:
subiectul - care trebuie să fie nobil, personajele - care trebuie să fie apropiate de modelul lor
mitologic, cugetarea, limba - pură, cântecul, elementul spectaculos. Aristotel mai vorbește
despre rolul cathartic al artei, acasta însemnând că spectatorul e copleșit de sentimente, milă,
teamă, provocate de tragedie, iar acestea au un efect purificator asupra lui, făcându-l să se ridice
deasupra realității și a cotidianului. Pentru gânditorul grec, arta este mimesis, imitare a realității,
obiectul operei de artă nefiind însă realitatea propriu-zisă, ci o realitate posibilă.
Tragedia cunoaște epoca sa de maximă strălucire în secolul al V-lea î.Hr., odată cu
înflorirea democrației ateniene sub conducerea lui Pericle.
Epoca lui Eschil, Sofocle și Euripide este epoca în care artiștii în frunte cu Fidias
împodobesc Atena cu minunatul Partenon și când filosofi ca Socrate sau Platon creează
sistemele de gândire având în centrul lor omul. În acest timp, se organizau concursuri la care
fiecare poet prezenta câte un ciclu de patru piese alcătuit din trei tragedii (trilogie) legate între ele
prin subiect și o dramă cu satiri. Un exemplu în acest sens îl constituie trilogia lui Eschil,
„Orestia”. Cu timpul, s-au prezentat tragedii independente.
Majoritatea tragediiloe aveau subiecte inspirate din mitologie. În funcție de miturile, de
legendele de la care pornesc, tragediile se clasifică în cicluri: ciclul troian, având ca eroi
personaje din „Iliada” („Orestia” de Eschil, „Electra” de Sofocle, „Electra” de Euripide), ciclul
teban, prezentând nenorocirile familiei domnitoare din Teba („Cei șapte împotriva Tebei” de
Eschil, „Oedip rege”, „Antigona” de Sofocle). Mai rar, tragedia evocă un fapt istoric („Perșii” de
Eschil).
Tragediile pun în scenă personaje excepționale, cu trăsături eroice, hotărâte, de o
remarcabilă forță interioară. Acești eroi intră în luptă cu forțe opuse, care îi înving. Principalul
conflict se naște între om și destinul implacabil („Oedip rege” reprezintă un exemplu), dar el
este generat și de ciocnirea dintre două caractere puternice, cum sunt Antigona și Creon din
tragedia „Antigona” de Sofocle, aceste personaje simbolizând confruntarea dintre credințele
tradiționale și rațiunea de stat.
 La originea conflictului se află, în general, o vină tragică a eroului sau a înaintașilor săi.
Această vină constă într-o greșeală săvârșită fără întenție (Oedip, într-o încăierare, ucide un om
care se va dovedi a fi propriul său tată) ori în sfidarea zeilor prin lipsa de măsură (îngâmfarea
triumfătorului Agamemnon din „Orestia”).
Suferințele eroului trezesc în sufletul nostru groază, milă, dar și admirație față de tăria
morală a omului, față de demnitatea lui.
În tragedie, corul reprezintă, de obicei, poporul, care dialoghează cu eroii și le
comentează faptele.
Odată cu trecerea în cea de-a doua perioadă a literaturii grecești antice, respectiv
perioada clasică, se observă schimbări importante în abordarea relației om-divinitate și în
semnificația destinului pentru autorii tragici. Zeii își pierd componenta antropomorfă, devenind
abstracte principii ale legii și ordinii. Ei nu mai sunt capricioși ori răzbunători, ci întruchipează
justiția supremă, obiectivă și inatacabilă. Acum comunică prin oracole cu oamenii - cel mai
cunoscut oracol al Antichității fiind cel al lui Apollo de la Delfi, iar cea mai cunoscută preoteasă,
Pythia. Tragediile sunt, de asemnea, presărate cu figuri profetice, dintre care se detașează
Tiresias din ciclul teban. Zeii nici nu intervin propriu-zis pentru împlinirea dreptății, ci apelează
chiar la oameni (la o elită morală) pentru a da soluția, ca zeița Atena în „Eumenidele” lui Eschil,
convocând sfatul bătrânilor cetății Atena, pentru a-l condamna sau achita pe Oreste pentru
uciderea mamei sale. Destinul este cel care îi duce pe oameni la pedeapsă sau răsplată, însă
destinul nu este unul întâmplător, ci este determinat de faptele eroului și ale antecesorilor lui.
Importantă devine vina, abaterea de la regulă (hybris), care este plătită de tot neamul, atrăgând
asupra vinovatului și a rudelor sale mânia divină, care are de această dată o întemeiere etică.

Principalii reprezentanți ai tragediei grecești

Tragediile lui Eschil (cca 525 - 456 î.Hr.) - „Perșii”, „Cei șapte împotriva Tebei”,
„Prometeu înlănțuit”, „Orestia” formată din „Agamemnon”, „Hoeforele” (purtătoare de ofrande)
și „Eumenidele” (furii, ființe fantastice, care îi urmăreau pe criminali, devenite făpturi
binevoitoare) - se caracterizează prin subiecte simple, concentrate, prin conflicte puternice și
catastrofe violente, prin tonul grav, prin intervenția hotărâtoare a zeilor și prin evidenta
superioritate a destinului. Eschil este cel care introduce al doilea actor; de asemenea, el dă atenție
sporită și costumelor, fiind cel acre introduce rudimente de scenografie și decor. Primul personaj
tragic este considerat Eteocle din „Cei șapte contra Tebei”, dominat de credința că destinul
(moira) îl ține în mrejele sale și nu poate scăpa de sub influența sa; el împlinește blestemul
neamului său (este fiul lui Oedip) și moare ucigându-și fratele. În „Orestia”, apare din nou tema
destinului implacabil, care pedepsește vina ce apasă asupra neamului Atrizilor; oamenii sunt
mijlocul de îndeplinire a dreptății divine, superioare. Oreste, personajul care dă și numele
tragediei, este primul erou măcinat de îndoieli - deși misiunea de a răzbuna moartea tatălui său îi
este dată de însuși Apollo, el ezită să-și ucidă mama vinovată. Aceste îndoieli vor fi amplificate,
mai târziu, pe aceeași schemă, de Shakespeare în „Hamlet”.
În piesele lui Sofocle (cca 495 - cca 405 î.Hr.) - „Antigona”, „Oedip rege”, „Oedip la
Colona”, „Electra”, „Filoctet”, „Aiax” - acțiunea se complică și se intensifică. Introduce al treilea
actor și mărește corul de la 12 la 15 persoane. Introduce pictura scenografică. Sofocle este
adeptul credințelor tradiționale, iar figurile mitologice și legendare pe care le alege ca modele
pentru personajele sale sunt în același timp personaje istorice. Zeii au o importanță mai mică,
accentul căzând pe caracterul uman cu măreția și contrastele lui („În lume-s multe mari minuni!/
Minuni mai mari ca omul nu-s.” - „Antigona”). Lirismul pătrunde în aceste tragedii prin
intermediul unor personaje sau al corului. Tragedia „Antigona” continuă subiectul din „Cei
șapte contra Tebei”, detașându-se personajul Antigonei, fiica lui Oedip, urmărită de blestem, dar
plină de demnitate și măreție în încercarea ei de a respecta regulile nescrise, superioare voinței
umane. Plină de forță, Antigona contrastează cu sora ei, Ismena, care reprezintă femeia obedientă
în fața autorității, și cu ceilalți locuitori ai Tebei, speriați de Creon. Ea este un personaj construit
pe același tipar ca și puternica Electra din piesa cu același nume. Confruntarea dintre Antigona și
Creon îi dă prilej lui Sofocle să introducă o pledoarie înflăcărată pentru democrație. „Oedip
rege” este, ca subiect, prima piesă din ciclul teban. Este înfățișat procesul prin care Oedip află de
blestemul pe care l-a atras asupra neamului său, pornind de la consecințele acestui blestem,
extins la întreaga cetate - respectiv ciuma care bântuie orașul. Pe măsură ce indicii tot mai multe
apar pentru a-l face pe rege să recunoască spectrul vinovăției, acesta își dovedește caracterul
demn și drept. Gestul suprem de recunoaștere și acceptatare a vinei este cel din finalul piesei,
când Oedip își scoate ochii, pentru că nu-și va putea privi copiii-frați și mama-soție în ochi,
atunci când îi va întâlni în Infern. Orbirea este în Antichitate un semn al înțelepciunii. Unitatea
piesei este susținută de personajul Oedip, omul datoriei, cu o voință fermă, cu dragoste pentru
adevăr și pentru poporul său. Apare la Sofocle ideea că zeii, cruzi, pândesc din umbră omul: îl
înzestrează cu calități dintre cele mai nobile, îl lasă să se înalțe, pentru a-l arunca apoi în
prăpastie. Această concepție despre zei conferă felului în care autorul tragic și personajele sale
înțeleg viața într-o nuanță sumbră.
Eschil și Sofocle respectă zeii ca fiind expresia simbolică a legilor lumii, însă atitudinile
lor față de divinitate sunt diferite. La Eschil zeii aparțin unei lumi în transformare (dinspre epoca
arhaică spre cea clasică), se convertesc în bine, ajută la triumful dreptății. La Sofocle, zeii
reprezintă o lume a dogmelor, rigidă, neîndurătoare; oamenii sunt jucării în mâna lor, tiranizați,
dar nu resemnați. La Eschil, zeii sunt animatorii propriu-ziși ai acțiunii; la Sofocle, omul și
voința sa sunt pe primul plan; deși zeii sunt atotputernici, omul e dator să lupte. Euripide redă
zeii așa cum sunt ei, iar Escil și Sofocle așa cum ar trebui ei să fie, asumându-și în mod conșient
misiunea moralizatoare a artei.
Creația lui Euripide (480 - 406 î.Hr.) - „Hecuba”, „Medeea”, „Hipolit”, „Andromaca”,
„Ifigenia în Aulida”, „Troienele” - estompează rolul destinului spre a aduce în prim-plan
pasiunile puternice ale eroilor și se caracterizează prin importanța acordată personajelor
feminine, prin patetism și intrigă mai complicată. Personajele dobândesc complexitate
psihologică, fiind înfățișată lupta dintre sentimentele și patimile lor contradictorii, cum este de
pildă Medeea din piesa cu același nume, sfâșiată între dorința de răzbunare pe soțul său Iason și
dragostea de mamă. Patetismul acestui conflict interior sfârșește în accente de groază prin
uciderea copiilor lui Iason și ai Medeii de către mama lor. Oscilațiile personajelor între rațiune și
simțire, hotărârile lor sunt cele care le determină soarta. Personajele lui Euripide sunt cu
precădere femei, autorul fiind fascinat de profunzimile sufletului feminin confruntat cu datoria
sau cu loviturile crude ale destinului.
 „Oedip rege” de Sofocle

Capodoperă a literaturii antice și universale, „Oedip rege” este o tragedie reprezentativă

pentru confruntarea dintre om și destin. Această temă, caracteristică tragediei grecești, constituie,
în același timp, - dincolo de concepțiile epocii în care a apărut opera lui Sofocle și care o
marchează în mod inevitabil, - un aspect al condiției umane, o problemă a omului din toate
timpurile.
Destinul tragic. Spre deosebire de Eschil, la care destinul se manifestă prin intervenția
zeilor, Sofocle scade importanța elementului divin, punându-l pe om în contact mai direct cu
soarta sa. Poetul tragic era astfel în acord cu tendința eopcii sale de a-l așeza pe om în centrul
universului, concepție sintetizată de filosoful Protagora în cuvintele: „Omul este măsura tuturor
lucrurilor”.
„Oedip rege” este o tragedie a cunoașterii, eroul său fiind stăpânit de patosul adevărului,
pe care îl va afla cu prețul propriei sale prăbușiri
Structura dramatică a tragediei urmărește într-o admirabilă gradație înaintarea lui Oedip
spre adevărul ce îi va fi fatal, marcând, totodată, loviturile pe care i le dă destinul la fiecare
revelație, cu precizia unui mecanism infernal.
Cetatea Teba este bântuită de ciumă și regele Oedip și-a trimis cumnatul, pe Creon, să
afle de la oracolul din Delfi (localiatate în Grecia Antică în care exista un templu închinat zeului
Apollo) cum își poate salva țara de groaznicul flagel. Creon se întoarce cu vestea că zeii vor face
să înceteze ciuma atunci când tebanii îl vor pedepsi pe ucigașul încă necunoscut al lui Laios,
fostul lor rege. Oedip este străin de Teba; el a venit din Corint și a fost încoronat rege în locul lui
Laios, mort de curând, ca răsplată pentru că, rezovând enigma Sfinxului (făptură fantastică,
având cap de femeie, trup de leu și aripi), scăpase cetatea de acest monstru ce lua viața tuturor
celor care nu-i puteau răspunde la ghicitoare.
Conducător drept și cu grijă pentru soarta poporului care l-a adoptat („Căci jalea lor mă
doare mult/ Mai mult decât mă doare însăși soarta mea”), Oedip aruncă un greu blestem asupra
criminalului necunoscut, jurând să-l descopere și să-l pedepsească.
Chemat de rege, sosește bătrânul prooroc orb Tiresias. Întâlnirea cu el constituie pentru
Oedip, încă inconștient de aceasta, prima lovitură pe care i-o dă destinul pe parcursul tragediei.
Tiresias îl știe pe vinovat, dar refuză să-l dezvăluie, înfiorat de gravitatea secretului pe care îl
deține: „A știe e groaznic lucru, vai, când nu-i de vreun/ Folos acelui care-ar ști”.
La insistențele lui Oedip și la jignirea pe care acesta i-o aduce, Tiresias răspunde cu aluzii
ce țintesc tot mai clar spre regele însuși, printr-o abilă utilizare a persoanei a II-a singular a
pronumelui: „Nu voi dezvălui/ Nicicând amarul meu, mai bine zis... pe-al tău”, „Nu vezi/ Că-n
tine-i răul?”. Când, în sfârșit, Tiresias îl acuză direct („Îl cauți tu pe ucigaș? Ești însuți tu!”),
Oedip îl considreă mincionos, dar proorocul i-a strecurat în suflet îndoiala cu privire la adevărații
săi părinți, afirmând totodată că aflarea tainei cu privire la originea sa îi va aduce și sfârșitul
(„Azi îți vei ști și nașterea, și moartea ta!”).
În cel de-al doilea episod, destinul îl lovește pe Oedip mult mai indirect; încercând să-l
liniștească și să-l convingă să nu dea crezare proorocilor, soția sa, Iocasta, fosta nevastă a lui
Laios, relevă câteva fapte care pentru ea nu au însemnătate, dar care sporesc zbuciumul lui
Oedip: lui Laios i se prezisese că va fi omorât de propriul său fiu, dar el fusese ucis de un
necunoscut, la încrucișarea a trei drumuri, cu puțin timp înainte de sosirea lui Oedip în Teba.
Îngrozit, acesta dezvăluie că, fără să vrea, în urma unei certe, omorâse un bătrân în locul descris
de Iocasta. În acel moment el venea spre Teba dinspre Corint, unde își părăsise părinții, spre a
evita să se realizeze prevestirea oracolului, după care el ar fi urmat să-și ucidă tatăl și să se
căsătorească cu propria-i mamă.
O nouă lovitură a destinului are loc în cel de-al treilea episod, când un om sosit din Corint
îl vestește pe Oedip de moartea tatălui său, dovadă că oracolul nu s-a înfăptuit. Dacă în episodul
anterior, Iocasta dezvăluise cu seninătate fapta care pentru Oedip erau pline de grave
semnificații, acum rolurile se inversează, căci vestitorul adeuce precizări care o fac pe regina
amuțită de groază să vadă întregul adevăr: Oedip nu este ful regelui din Corint, ci îi fusese adus,
ca prunc, chiar de acest vestitor, pe atunci cioban, care îl găsise în munți. Iocasta știe că acest
copil cu gleznele străpunse este fiul ei și al lui Laios; ei înșiși porunciseră unui păstor să-l
omoare spre a nu se împlini prevestirea, dar omului îi fusese milă de el și îl cruțase.
Oedip nu înțelege încă, dar va afla întregul adevăr confruntându-l pe vestitor cu bătrânul
păstor, care se întâmplase să fie și martor la asasinarea lui Laios. Dezvăluirile acestuia alcătuiesc
cel de-al patrulea episod, de un puternic dramatism. Groaznica revelație că Oedip este ucigașul
tatălui său și soțul mamei sale o determină pe Iocasta să se sinucidă, iar pe erou să-și scoată ochii
și să se osândească singur la exil. Tragedia se încheie cu cuvintele Corifeului (conducătorul
corului), care scoate în evidență morala piesei: alternanța dintre fericire și nenorocire, dintre
mărire și cădere: „Vedeți-l, vedeți-l, voi oameni din țara mea, Teba!/ Oedip ce-a știut dezlega
mult vestitele taine,/ Al țării stăpân ajunsese. La soarta-i, râvnind-o,/ Priveau toți tebanii... Azi
soarta-l aruncă-n urgie/ Cumplită... Oricui așteptați-i și ziua din urmă/ A vieții. Și numai când
omul trecutu-i-a pragul,/ Dar fără amaruri, atunci fericit socotiți-l!”.
Oedip și-a luat lumina ochilor spre a se pedepsi și a nu-și mai vedea fărădelegea. Dar
orbirea lui are și un sens simbolic, sugerând cunoașterea profundă; pe vremea când avea ochi, el
nu vedea înăuntrul său. Orbul Tiresias i-o reproșase la început: „Îți spun: mă-nvinuiești că-s orb.
Dar oare tu, / Cu ochii-ți buni, tu năruirea nu ți-o vezi?”. În final, lumina prea puternică a
adevărului i-a luat vederea, așa cum soarele îl orbește pe cel care cutează să-l privească țintă. În
acest simbol se găsește și sensul profund al tragediei: destinul l-a învins pe Oedip, dar acesta s-a
ridicat deasupra sorții prin demnitatea cu care a înfruntat-o și prin patosul cu care s-a pus în
slujba adevărului. Superioritatea omului asupra detinului potrivnic stă în cunoaștere - acesta este
sensul mereu actual pe care ni-l transmite peste milenii tragedia lui Sofocle.