Semnificaţiile diminutivelor substantivale

În sistemul derivativ din limba română diminutivarea ocupă un loc aparte datorită atât
frecvenţei cu care ea apare, cât şi numărul mare de sufixe folosite în limba română.
Datorită faptului că diminutivarea este o caracteristică a substantivului şi că celelalte părţi de
vorbire formate cu sufixe diminutivale nu sunt relevante, analiza noastră are în vedere numai
derivatele substantivale.
În principiu substantivele sunt singurele care ar trebui să aibă forme diminutivale, fiindcă
acestea exprimă „obiecte”, şi numai obiectele pot avea aspecte diferite din punctul de vedere
al diminutivelor.
Celelalte părţi de vorbire pot deveni diminutive prin simplă analogie cu substantivele.
Diminutivele au posibilitatea de a exprima diverse nuanţe stilistice.
Aceste nuanţe (secundare, din punctul de vedere al raportului strict obiectiv, faţă de nuanţa
iniţială) pot căpăta, în momente psihologice determinate o importanţă atât de mare, încât să
treacă pe primul plan şi, deci, să întunece sensul originar diminutival.
Iniţial un obiect mic poate trezii în noi diverse reacţii emotive de tandreţe, fiindcă lucrurile
şi fiinţele mici sunt, prin natura lor drăgălaşe dar tot aşa de uşor ne poate venii să râdem
pentru micimea care depăşeşte limita minimă impusă de logică pune în mişcare altă latură a
sufletului nostru, la fel de sensibilă ca şi tandreţea, anume spiritul ironic.
Ironia, la rândul ei, se poate manifesta sub diferite forme de la simpla glumă fără nici o
răutate până la satiră, cu toate aspectele intermediare (dispreţ, batjocoră etc.).
De la aceeaşi temă avem mai multe elemente diminutivale, fiecare cu o nuanţă
caracteristică: cărticică (diminutiv) – cărţulie (dispreţuitor); ţigăruie („ţigară mică cu tutun
puţin”) – ţigărică („ţigară bună, dragă, pe care o fumăm cu plăcere”); purcel (diminutiv pur) –
purceluş (alintător mai ales la adresa copiilor, deci cu sens figurat).
Dacă am căuta să explicăm eventualele deosebiri dintre diversele diminutive ale unuia şi
aceluiaş nume, n-am izbuti decât foarte aproximativ, în primul rând pentru că ele nu diferă
prea mult din punctul de vedere al nuanţei afective.
Conducându-ne după simţul lingvistic, care variază de la individ la individ, este sigur că
putem stabili unele nuanţe deosebitoare.
De la numele de botez această desprindere s-a extins la numele apelative de felul lui copil,
fată, băiat etc. aşadar la denumirile obişnuite ale aceloraşi fiinţe apoi la un cerc din ce în ce
mai larg începând cu rudele, prietenii etc. şi terminând cu străinii, care, în anumite
împrejurări, pot provoca sentimente mai mult ori mai puţin asemănătoare.
De la fiinţele umane n-a fost greu ca să se aplice procedeul diminutivării la lucruri, atunci
când natura, aspectul şi alte particularităţi ale acestora impresionau pe oameni în acelaşi chip
ca fiinţele înseşi.
Astfel Ionel se potriveşte mai bine cu vârsta copilăriei şi a adolescenţei, pe când Ioniţă,
Ionuţ etc. la ţară.
Aceste sugestii, la rândul lor, pot avea efecte de natură stilistică, în sensul că, după cum
preferăm mediul citadin sau pe cel rural, diminutivele respective exprimă şi o reacţie afectivă
specială.
Domnişor este de asemenea un diminutiv des folosit în condiţii similare.
Ironia poate fi foarte pronunţată, dar nu ajunge niciodată la batjocoră.
Acest substantiv denumeşte nu „un domn mic sau tânăr”, ci „un domn” pe care subiectul
vorbitor nu îl ia în serios, aşadar un bărbat vrednic, într-o oarecare măsură, de dispreţ (pentru
diverse motive, pentru ele cele strict personale fiind, obişnuit, determinante).
Din discuţiile precedente rezultă că este greu să se precizeze nuanţele afective pe care le
exprimă diminutivele, şi acesta din cauză că elementul hotărâtor îl constitue momentul
psihologic, atitudinea sentimentală a subiectului vorbitor, la care se adaugă situaţia, adică

1
împrejurările exterioare şi ele foarte importante, prin faptul că pot influenţa asupra celui care
vorbeşte.
De aceea trebuie să admitem măcar principal, că orice formaţie diminutivală este aptă să
exprime toate nuanţele legate de natura unui diminutiv, întocmai ca un instrument muzical,
din care executantul poate scoate orice notă doreşte ,p otrivit stării sale sufleteşti.

Şcoala Gimnazială Ion Vîlceanu, Drăgoteşti

Prof. Pătraşcu Margareta Diana