Sunteți pe pagina 1din 12

Cap III.

Măsurarea şomajului la nivel macroeconomic

Măsurarea şomajului 1este o problemă de estimare a proporţiilor, structurii, intensităţii şi


duratei lui. În toate ţările cu economie cu piaţă concurenţială funcţionează instituţii specializate şi
sunt aplicate modalităţi specifice de inregistrare a şomajului, despre care se culeg informaţii
sistematici sunt: nivelul, mărimea sau proporţia la un moment dat; intensitatea sau tăria de
manifestare; durata medie; structura sau componenta.

1) Mărimea şomajului (nivelul la care a ajuns) reflectă numărul persoanelor care nu


lucrează, în raport cu numărul total al persoanelor care sunt apte si doresc să lucreze.

Astfel, măsurarea are loc :

a. în expresie absolută (masa şomajului) – numărul persoanelor care la un moment


dat, întrunesc condiţiile pentru a fi incluse în categoria şomerilor (numărul persoanelor din
populaţia activă disponibilă neocupată).
b. în expresie relativă (rata şomajului) – calculată ca raport procentual între numărul
mediu al şomerilor şi:

 populaţia activă – din punct de vedere economic include toate persoanele de 14 ani şi
peste, apte de muncă, care, într-o perioadă de referinţă specificată, furnizează forţa de muncă
disponibilă (utilizată sau neutilizată) pentru producerea de bunuri şi servicii în economia naţională.
 populaţia activă disponibilă
 forţa de muncă (populaţie ocupată+şomaj)
 populaţia ocupată care cuprinde:

- salariaţi civili – persoana care îşi desfăşoară activitatea pe baza unui contract de
muncă într-o unitate economică sau socială, inclusiv elevii şi studenţii încadraţi şi pensionarii
reîncadraţi în muncă pe baza unui contract de muncă;
- patron – persoana care, având unul sau mai mulţi angajaţi (salariaţi), conduce
activitatea în propria sa unitate;
1
Vezi „Economie – manual universitar” , Autori: Dumitru Ciucur, Ilie Gavrila si Constantin Popescu.
- lucrtăor pe cont propriu – persoana care exercită activitatea în propria sa unitate şi nu
are angajaţi (salariaţi);
- lucrători familiali nerenumeraţi – persoane care desfăşoară o activitate aducătoare de
venit în cadrul gospodăriei din care fac parte, pentru ca nu primesc renumeraţie în bani sau natură
(de exemplu gospodăria tărănească-agricolă);
- membrii asociaţilor cooperatiste (meşteşugăreşti şi de credit);
- militarii de carieră;
- militarii în termen.

 populaţia ocupată ca salariaţi.

Măsurarea şomajului trebuie să ţină seama şi de faptul că problematica forţei de muncă


este atât de natură economică, cât şi socială , astfel ca , evaluarea are şi o nota de subiectivitate, din
care rezultă o anumită aproximatie fie de subevaluare, fie de supraevaluare a fenomenului. Factorii
de decizie social-politică manifestă uneori o tendinţă sau alta.

Subevaluarea şomajului presupune înregistrarea doar a persoanelor care primesc


indemnizaţie de şomaj, excluzând alte categorii ca: tinerii care încheie un ciclu de învăţământ şi nu
au loc de muncă, persoane care nu au temporar un loc de muncă, s.a.

Supraevaluarea şomajului presupune înregistrarea ca şomeri şi a altor


categorii(neîndreptăţite) ca: persoanele care încasează indemnizaţia de şomaj dar nu au intenţia de a
se angaja; persoanele care au deja un loc de muncă dar pretind ca sunt şomeri, pentru că lucrează”la
negru”; persoane care nu doresc să muncească din motive strict personale, s.a.

2) Intensitatea şomajului exprimă gradul în care este prezentă imposibilitatea de


angajare a persoanelor ce nu au loc de muncă, în funcţie de această caracteristică, distingem
şomajul total, ce constă în pierderea locului de muncă şi încetarea totală a activităţii; şomaj parţial,
care presupune diminuarea perioadei de muncă, în special prin reducerea duratei săptămânii de
lucru sub cea legală, odata cu scăderea corespunzătoare a renumeraţiei; şomaj deghizat,
caracteristic mai ales ţărilor slab dezvoltate, ce se referă la acele persoane ce au o activitate
aparentă, cu o productivitate mica. Această formă de şomaj o întâlnim şi în ţările est-europene,
inclusiv în ţara noastră.
3) Durata sau perioada de şomaj poate fi foarte diferită , de la câteva zile , la luni sau
chiar ani. Din acest considerent în evaluarea şomajului se impune determinarea duratei medii a
şomajului. Durata medie a şomajului este în funcţie de doi factori: de numărul de şomeri şi de
ritmul în care se desfăşoară intrarea şi ieşirea din şomaj. Numărul şomerilor trebuie interpretat ca o
noţiune de stoc, respectiv ţinând cont de sporirea şi reducerea şomajului.

Aceste corelări, privind durata şomajului, pot fi mai bine înţelese din urmatoarea schemă2:

Din rândul celor care au lucrat: Din afara celor care au avut loc de
muncă:

- concediaţi - absolvenţi

- neutilizaţi - casnice

Din aceeaşi categorie: Din aceeaşi categorie:

- se gasesc servicii noi -renunţă să mai găsească un loc de muncă

- se întorc la vechiul serviciu - rămân acasă să îngrijească copii

- emigrează

- pensionari

- decedaţi

Din urmărirea schemei rezultă:

2
Vezi Fundamente de teorie economica” ,Autor: Eugen Prahoveanu, pag 276-277.
- cu cât stocul de şomeri este mai mare, cu atât şi durata şomajului este mai mare. Pentru o
înţelegere mai bună este utilă comparaţia cu un depozit de mărfuri. Cu cât stocul este mai mare, cu
atât şi marfa va sta mai mult în depozit până când se va vinde.

- cu cât fluxurile, intrările şi ieşirile, sunt mai mari şi mai rapide cu atât durata şomajului
va fi mai mică.

Deci durata medie a şomajului este direct proporţională cu mărimea stocului şi invers
proporţională cu mişcarea fluxurilor.

4) Costul şomajului. Pentru înţelegerea complexităţii fenomenului de şomaj şi a evaluării


consecinţelor sale, prezintă interes noţiunea de cost al şomajului. Ea cuprinde consecinţele nefaste
ale şomajului pe care le suportă indivizii, economia şi societatea.
Pentru persoanele care devin şomeri, costul şomajului are un aspect economic şi unul
moral. Economic pentru ca intrarea în şomaj înseamnă reducerea veniturilor şi deci şi a
posibilităţilor de consum pentru întreaga familie. Totodata statutul de şomer atrage dupa sine stresul
nervos, o stare depresivă determinată de incertitudine şi aşteptare, toate acestea , spre deosebire de
consecinţele economice, nu se pot evalua.
Deosebit de complexe şi cu urmări multiple sunt costurile şomajului şi la nivel de
economie şi societate. De exemplu:
 şomajul înseamnă subutilizarea factorului de producţie munca , ceea ce se
reprecutează negativ asupra volumului producţiei (producţia actuală scade cu mult sub cea
potenţială), iar scăderea producţiei înseamnă pierdere de venituri( salarii şi profituri) cu toate
urmările sale legate de consumul propriu-zis şi de investiţii;
 scăderea generală a veniturilor reduce încasările, respectiv intrarile la capitolul
venituri din bugetul statului( reducerea impozitelor pe venit, a taxei pe valoarea adaugată, a taxei şi
valorii accizelor), ceea ce diminuează volumul cheltuielilor publice;
 existenţa şomajului sporeşte cheltuielile statului pentru funcţionarea oficiilor de
plasare, plata ajutorului de şomaj, alte cheltuieli sociale legate de calificare, de ingrijirea sănătăţii
şomerilor.etc.
Aprecierea corectă a costului şomajului impune luarea în consideraţie şi a unor avantaje
pe care le implica acest fenomen. Avantajele şomajului sunt corelate cu următoarele aspecte:
 determinarea salariaţilor să caute servicii mai bune, mai sigure, care cer o calificare
superioară, ceea ce poate fi inclus în incitarea spre perfecţionare cu consecinţele corespunzătoare
asupra creşterii randamentului muncii;
 crearea de mână de lucru mobilă şi adaptabilă la cerinţele impuse de modificările
activităţii economice, ceea ce contribuie la o eficienţă mai mare în alocarea resurselor pe termen
scurt şi la o creştere economică mai rapidă pe termen lung.

În România costul şomajului pentru patronat reprezintă 5%, raportat la fondul de salarii,
iar pentru salariaţi, 1%, raportat la salariul brut. În unele tări, costul şomajului este suportat şi de
bugetul de stat în scopul asigurării celor aflaţi în şomaj, a unui venit suficient pentru un trai decent.
În România, perioada de acordare a ajutorului de şomaj este de 9 luni, iar a alocaţiei de
sprijin, 18 luni.
În România, şomajul poate fi redus prin creşterea investiţiilor, care să reechilibreze piaţa
bunurilor şi serviciilor. Sfera serviciilor, care deţine încă o pondere redusă în PIB, în condiţiile ţării
noastre, spre deosebire de ţarile dezvoltate, poate constitui o supapă importantă de absorţie a unui
numar important de şomeri. Dar pentru această, sunt necesare câteva condiţii , şi anume: sporirea
investiţiilor şi crearea unor structuri moderne ale acestui sector, tarife raţionale şi creşterea
veniturilor reale ale agenţilor economici, ale populaţiei
În final însă, dacă pe de o parte se iau în consideraţie costurile, iar pe de altă parte
avantajele fenomenului şomaj, pe termen lung, rezultatul apare categoric negativ, deoarece costurile
depăşesc cu mult beneficiile, atât în cazul celor direct implicaţi, cât şi al economiei şi societăţii în
ansamblu.

III.1. Indicatorii statistici utilizaţi în măsurarea şomajului


Tranziţia la economia de piaţă începută în urma transformărilor politice ce au avut loc în
Decembrie 1989 confruntă societatea românească cu una din cele mai acute şi mai dureroase
probleme specifice economiilor capitaliste: şomajul.
Economia României socialiste era una dintre cele mai centralizate şi controlate politic,
astfel încât era promovată o politică de ocupare totală a forţei de muncă. Această politică era
susţinută în primul rând de rata înaltă de industrializare (una din cele mai ridicate din lume,
potrivit datelor oficiale) şi, în al doilea rând, de finanţarea întreprinderilor de la bugetul de stat,
ceea ce permitea o angajare suplimentară de personal. Cu toate acestea, ultimii ani de dinainte de
revoluţie au fost caracterizaţi de un şomaj ascendent, nerecunoscut de fostul regim. Potrivit
unui studiu efectuat de specialiştii Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii din cadrul
Academiei Române 3 , dimensiunea şomajului la momentul respectiv poate fi aproximată prin
necesitatea noului guvern de a crea artificial în primele luni din 1990, a circa 500.000 de locuri de
muncă. Şomajul în anul 1989 poate fi echivalat la cca. 5% din forţa de muncă .
Acest şomaj, nerecunoscut de vechiul regim, a explodat pur şi simplu în condiţiile
schimbărilor esenţiale din economia românească, odată cu demararea tranziţiei la economia de
piaţă, astfel încât în 1992 rata şomajului era de aproape 9%. Şomajul a devenit astfel unul din
fenomenele cele mai grave care afectează în egală măsură economia şi societatea. După cum
afirma Sigmund Freud, munca este legătura cea mai puternică între individ şi realitate. Pornind
de la această afirmaţie, deducem că şomajul nu înseamnă numai pierdere de venit, ci şi pierderea
încrederii în sine, erodarea legăturilor cu comunitatea şi apariţia sentimentului de excludere din
viaţa normală. Pe termen lung, un şomaj cronic poate să constituie o ameninţare pentru
democraţie.
Din aceste motive am considerat ca fiind oportună o analiză a şomajului din ţara
noastră, folosind în acest scop metodele şi tehnicile riguroase oferite de statistică.
Din punct de vedere statistic, indicatorii prin care se apreciază şomajul sunt de două
feluri:
 indicatori absoluţi;
 indicatori relativi.
Indicatorii absoluţi sau indicatorii de nivel se referă la numărul efectiv de şomeri. Ei
se exprimă în "persoane" ("mii persoane") şi se determină pentru anumite perioade de referinţă:
3
Zamfir, Cătălin - Unemployment and Unemployment Policy in Romania, în volumul Employment and Policy
Programmes in Central and Eastern Europe, Editura Expert, Bucureşti, 1994
lunar, trimestrial sau anual. Numărul şomerilor se calculează şi în corelaţie cu anumite variabile
demografice, ca: vârstă, sex, stare civilă, dar şi ţinând cont de pregătirea profesională, de nivelul
studiilor sau de repartiţia teritorială.
O caracteristică aparte urmărită în ceea ce priveşte analiza şomajului este durata
acestuia. Din acest punct de vedere, se identifică un şomaj de scurtă durată (sub un an) şi un
şomaj de lungă durată (pe o perioadă mai mare de un an).
Şomerii, a doua componentă a populaţiei active, reprezintă o categorie economică a
cărei definire a suscitat numeroase abordări.

Efectivul şomerilor se determină în statistica românească în două variante:


Şomerii înregistraţi sunt persoanele care au declarat că în perioada de referinţă erau
înscrise la Oficiile forţei de muncă şi şomaj, indiferent dacă primeau sau nu alocaţie de sprijin,
ajutor de şomaj, sau alte forme de protecţie socială.
Şomerii în sens B.I.M.* sunt persoanele de 15 ani şi peste care în decursul perioadei de
referinţă îndeplinesc simultan următoarele condiţii: 4
 nu au un loc de muncă şi nu desfăşoară o activitate în scopul obţinerii
unor venituri;
 sunt în căutarea unui loc de muncă, utilizând în ultimele 4
săptămâni diferite metode pentru a-l găsi: înscrierea la Oficiul de forţă de
muncă şi şomaj sau la agenţii particulare de plasare, demersuri pentru a
începe o activitate pe cont propriu, publicarea de anunţuri sau răspunsuri la
anunţuri, apel la rude, prieteni, sindicate etc.;
 sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele 15 zile, dacă s-ar
găsi imediat un loc de muncă;

Sunt incluse, de asemenea:


 persoanele fără loc de muncă, disponibile să lucreze, care aşteaptă
să fie rechemate la lucru sau care au găsit un loc de muncă şi urmează să
înceapă lucrul la o dată ulterioară perioadei de referinţă;
 persoanele care în mod obişnuit fac parte din populaţia inactivă
4
Organizatie din Sistemul Natiunilor Unite care realizeaza studii si analize pe problemele muncii, statistici si
comparatii, pe baza informatiilor furnizate de tarile membre.
(elevi, studenţi, pensionari), dar care au declarat că sunt în căutarea unui loc
de muncă şi sunt disponibile să înceapă lucrul.
Indicatorul relativ prin care se apreciază intensitatea şomajului este unul din cei mai
importanţi indicatori macroeconomici: rata şomajului. Aceasta se determină prin raportarea
numărului total de şomeri la populaţia activă şi se exprimă în procente. Nivelul ratei şomajului şi
evoluţia acesteia reprezintă unul din barometrii în funcţie de care se iau anumite măsuri de
protecţie socială sau decizii de politică economică.

Ca relaţie generală de calcul, rata şomajului se determină prin raportarea unui


indicator care exprimă şomajul (numărul de şomeri-Ş) şi un alt indicator care măsoară
populaţia de referinţă, cel mai adesea populaţia activă (Pa).

RGS = *100 = *100

Concret, acest indicator se poate determina în modalităţi variate. Relaţiile de calcul


pot să difere în practică, în funcţie de legislaţia naţională sau de informaţiile disponibile.
Diferenţele care apar sunt determinate de elemente cum sunt:
Termenii de raportare şi se referă la numitorul raportului care poate fi populaţia activă
sau, de exemplu, populaţia în limitele vârstei de muncă.
Informaţiile cele mai precise privind rata şomajului sunt obţinute cu prilejul
recensămintelor, care au meritul de a asigura o sursă comună datelor pentru cei doi indicatori ce
determină rata. Mai mult, rata şomajului calculată prin aceste recensăminte este una foarte
apropiată de standardele internaţionale.
Recensămintele şi anchetele prin sondaj sunt surse de date foarte costisitoare, care, la
nivelul ţării noastre nu pot fi realizate cu o periodicitate corespunzătoare (lunară) pentru
asigurarea cu informaţii necesare. Se recurge, prin urmare la surse de date
administrative, afectate însă de legislaţia în vigoare.

În statistica internaţională se utilizează următoarele rate de şomaj:


 Rata globală standardizată BIM.
 Rata globală standardizată CEE
 Rata globală standardizată OECD;
 Rata globală naţională;
Rate parţiale pentru diferite categorii de populaţie activă; Rata integrală (compusă) de
şomaj şi subocupare.
Rata globală standardizată BIM se calculează ca raport între numărul şomerilor în
sens BIM şi populaţia activă totală; are cea mai mare sferă de cuprindere, fiind cea mai utilizată
în comparaţiile internaţionale;
Rata globală standardizată CEE este raportul dintre numărul de şomeri şi populaţia
activă civilă;
Rata globală standardizată OECD se determină ca raport între numărul de şomeri şi
populaţia activă totală.
Rata parţială de şomaj (Rsi) se referă la o anumită categorie de forţă de muncă sau la o
anumită regiune geografică sau administrativă, se determină ca raport între numărul de şomeri
proveniţi din categoria respectivă (Si) şi populaţia activă din categoria respectivă (PAci).

Rata integrală (compusă) de şomaj şi subocupare vizibilă (RIS) se calculează ca


raport între timpul de muncă disponibil neutilizat (TMn) corespunzător al persoanelor în
şomaj şi a celor aflate în stare de subocupare vizibilă (persoane care au un loc de muncă dar care
lucrează involuntar în timp parţial) şi timpul de muncă total disponibil sau timpul de muncă
utilizat (TMt).

Ea măsoară de fapt şomajul potenţial, calculul acesteia impunându-se în special în cazul


ţărilor în care subocuparea vizibilă are dimensiuni apreciabile. România face parte din categoria
acestor ţări.
În contextul implicaţiilor economice majore pe care le are şomajul, a legăturilor acestuia
cu un alt fenomen macroeconomic, inflaţia, se vorbeşte despre o rată naturală a şomajului.
Aceasta nu este un indicator statistic, nu se poate determina plecând de la indicatorii forţei de
muncă, ci este un indicator teoretic, a cărui apreciere a suscitat numeroase controverse.

III.2 Surse de date utilizate în calculul indicatorilor care măsoara şomajul

Indicatorii statistici prin care se apreciază şomajul se determină în practică prin anumite
metode statistice, folosind surse de date specifice.
În general, în statistica Naţiunilor Unite, se identifică patru surse mari de informaţii,
care au la bază metode şi procedee particulare, cum ar fi sondajele statistice sau culegerea
datelor de la diverse instituţii publice. Aceste surse de date au anumite coduri, specificate pentru
fiecare ţară.5
Prima sursă (ce are codul BA) o constituie anchetele prin sondarea forţei de muncă.
Acestea oferă date statistice destul de complete, în sensul că includ grupuri de persoane care
sunt adesea neincluse în statisticile obţinute prin alte metode (de exemplu, persoanele care caută
de lucru pentru prima dată). În general, definirea şomajului dată în aceste statistici se apropie
cel mai mult de definiţia standard dată de Biroul Internaţional al Muncii. Ratele şomajului sunt
mai "de încredere", din moment ce ele sunt calculate prin raportare numărului estimat de şomeri
la forţa de muncă estimată în cadrul aceleiaşi anchete.
A doua sursă (E) o constituie estimările oficiale. Aceste date statistice sunt estimări
oficiale oferite de diverse instituţii naţionale şi, de regulă, se bazează pe informaţii combinate,
rezultate din una sau mai multe surse. Predominarea acestei surse în statistica O.N.U. este în
continuă scădere datorită răspândirii anchetelor forţei de muncă în ţările lumii.
A treia sursă (FA) este reprezentată de statisticile asigurărilor sociale. Aceste
statistici sunt derivate din înregistrările, acolo unde există, a celor înscrişi în sistemul asigurărilor
sociale. Ratele şomajului se calculează prin raportarea numărului total de persoane care primesc
beneficii din sistemul asigurărilor sociale la numărul total de persoane din cadrul forţei de muncă.
Afirmaţia că nivelul şi ratele şomajului astfel raportate sunt reprezentative pentru nivelul
general al şomajului este delicată, dacă nu chiar imposibil de făcut.

5
Anuarul Forţei de Muncă 1997, Organizaţia Naţiunilor Unite, Geneva, 1998
A patra sursă (NA) o reprezintă statisticile oficiilor forţei de muncă. Acestea se referă
în general, la numărul persoanelor care caută de lucru, înregistrate la oficiile forţei de muncă.
Persoanelor fără loc de muncă se pot adăuga cele aflate în grevă, temporar bolnave sau incapabile
de muncă. Unii din cei înregistraţi sunt deja angajaţi şi caută un loc de muncă suplimentar sau
schimbarea locului de muncă.
În ţările dezvoltate, ca Japonia, Suedia, Franţa sau Statele Unite, procedeul principal
de obţinere a datelor statistice privind şomajul îl constituie anchetele prin sondaj.
În S.U.A., de exemplu, în fiecare lună, Biroul de Statistică a Muncii din cadrul
Departamentului de Muncă al Statelor Unite calculează şi publică numărul şomerilor, al
populaţiei ocupate şi al celor din afara forţei de muncă. Pentru aceasta se realizează un sondaj
având ca perioadă de referinţă săptămâna care conţine ziua a douăsprezecea din fiecare lună. Se
alege aleator un eşantion reprezentativ de 59.500 gospodării, din 729 localităţi diferite, astfel în
cât să se asigure reprezentativitate din punct de vedere al repartiţiei geografice şi demografice a
populaţiei. Intervievatori special pregătiţi adresează aceleaşi întrebări fiecărei persoane din
eşantion, în urma cărora se identifică statutul acesteia: angajat, şomer sau în afara forţei de
muncă. Criteriile în funcţie de care se încadrează persoanele în aceste categorii respectă cu
stricteţe recomandările Biroului Internaţional al Muncii.
În România, numărul de şomeri se determină prin mai multe metode: recensământ,
ancheta prin sondaj, prelucrarea datelor oferite de instituţii guvernamentale, ca Ministerul Muncii
şi Protecţiei Sociale.
Recensământul populaţiei este o metodă de observare totală a populaţiei, periodică,
prin care se determină şi indicatorii forţei de muncă şi numărul de şomeri. La recensământul
populaţiei şi locuinţelor din 7 ianuarie 1992 în chestionarele adresate fiecărei gospodării s-a
urmărit, printre alte caracteristici, şi "starea economică a persoanei". În cadrul acestei
caracteristici se precizează dacă fiecare persoană este "ocupată" sau "neocupată". În acest
ultim caz se cere precizarea dacă persoana "se află în căutarea unui loc de muncă", sau "în
căutarea primului loc de muncă". Se identifică prin intermediul acestei caracteristici statutul
"elev-student", "pensionar", "casnică", "întreţinut de o altă persoană" (fiind vorba de copii,
preşcolari, bătrâni etc.) sau "alte situaţii" (venituri din dobânzi, chirii, alte surse).
Paralel, se înregistrează şi caracteristicile "ocupaţia", folosind nomenclatorul
ocupaţiilor, "profesia" şi " statutul profesional".
În afara recensămintelor, efectivul şomerilor şi rata şomajului se determină şi prin alte
metode statistice aplicate de către Institutul Naţional de Statistică (I.N.S.) şi Ministerul Muncii
şi Solidarităţii Sociale .
I.N.S. realizează începând cu anul 1996 Ancheta asupra forţei de muncă în gospodării
(AMIGO). Aceasta este o metodă modernă pentru cercetarea statistică a forţei de muncă,
având ca obiect principal măsurarea populaţiei active - ocupate şi în şomaj - şi a populaţiei
inactive. Concepută ca o sursă importantă de informaţii intercensitare asupra forţei de muncă,
ancheta furnizează date esenţiale asupra acestor segmente de populaţie, în condiţii de
comparabilitate internaţională. Concepţia metodologică şi organizatorică a anchetei a fost
realizată cu asistenţa tehnică a specialiştilor francezi de la Institutul Naţional de Statistică şi
Studii Economice (Franţa).
Definiţiile date şomajului şi populaţiei ocupate respectă criteriile din definiţiile standard
date de Biroul Internaţional al Muncii.
Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale este, de asemenea, o instituţie publică care
determină şi publică lunar ratele şomajului şi efectivul de şomeri. Numărul de şomeri se referă în
acest caz la şomerii înregistraţi, definiţi ca persoane în vârstă de 18 ani şi peste, apte de muncă, ce
nu pot fi încadrate din lipsă de locuri de muncă disponibile conform pregătirii lor şi care s-au
înscris la oficiile forţelor de muncă şi şomaj.
Rata şomajului se determină prin raportarea numărului total de şomeri înregistraţi la
populaţia activă civilă.
Pentru calculul acestor indicatori, a căror publicare se face în mass-media, în buletinele
statistice lunare sau în anuare, se agregă datele culese la nivelul Oficiilor judeţene ale forţei de
muncă şi şomajului.