SOCIETĂŢILE TRANSNAŢIONALE

- COMPONENTĂ ACTIVĂ A GLOBALIZĂRII -

1. Consideraţii introductive privind societăţile transnaţionale – vector

esenţial al globalizării activităţii economice

Noţiune. Trăsături definitori

Societatea transnaţională reprezintă o realitate marcantă a peisajului
economic contemporan, fiind unul dintre principali vectori ai procesului de
globalizare a activităţii economice.
Dpdv juridic, societăţile transnaţionale sunt societăţi comerciale, care chiar de
la constituirea lor se fundamentează pe elemente fără caracter naţional (de ex.,
capitalul ce provine de la asociaţi din ţări diferite, stabilirea uneori a mai
multor sedii principale în ţări diferite, etc.) şi care sunt lipsite de o legătură
juridică cu anumit stat, astfel că în privinţa lor nu primeşte vocaţie nici una
din legile naţionale, iar litigiile izvorâte din interpretarea şi aplicarea actelor
lor constitutive sunt scoase total sau parţial de sub competenţa instanţelor
naţionale, spre a fi date spre soluţionare unor instanţe speciale.
În literatura economică, s-a apreciat că, „societatea transnaţională este o
entitate economică compusă dintr-o firmă-mamă şi filiale în mai multe ţări, fiind
caracterizată de internaţionalizarea producţiei, se bazează pe un bazin internaţional
de resurse umane, materiale si financiare, şi promovează la scară globală un anumit
set de valori proprii”. Astfel, societatea se caracterizează prin internaţionalizarea
producţiei si prin existenţa de resurse umane, materiale si financiare la nivel
internaţional. Valorile unei societăţi transnaţionale sunt:
• sistemul de management;
• grija fata de mediu;
• implicarea în viata comunităţii;
• marca sau brand-ul;
• sistemul de producţie;
• inovarea;
• angajaţii;
• tradiţia;
• adaptarea la cultura locala;
• sistemul de distribuţie;
• campaniile publicitare.
 Principala modalitate de pătrundere a multiplelor tipuri de corporaţii
multinaţionale pe pieţele naţionale ale diferitelor state, în diferite domenii de
activitate, a fost şi a rămas investiţia directă de capital.
O societate transnaţională este un ansamblu la scară internaţională format din
firma mamă (cu sediul în ţara de origine) şi un anumit număr de filiale prezente în
alte ţări (ţări gazdă).
Având forme şi structuri organizatorice extrem de diversificate, ce integrează
resursele materiale şi umane aparţinătoare unui capital "multinaţional”, aceste firme
au generat mecanisme economice noi, au transformat stări de fapt, generând extra-
teritorializarea activităţii de producţie, repartiţie, schimb şi consum. Ele au generat
apariţia tendinţelor de globalizare a concurenţei şi de internaţionalizare a diverselor
interese economice.
Sub aspect economic, societăţilor transnaţionale contemporane le este
caracteristic faptul că îşi extind mereu activitatea de producţie şi comercializare
concomitent pe multiple pieţe în cadrul unei reţele vaste de implantări proprii,
realizate pe calea investiţiilor directe de capital în străinătate.
În prezent dimensiunile activităţii economice a societăţilor transnaţionale au
atins proporţii impresionante, de unde si forţa economică a acestora. Statistici în
domeniu ne permit realizarea unei „fişe” sintetice a acestor firme:
• în lume există şi funcţionează peste 80.000 de societăţi multinaţionale,
având peste 8.000.000 de filiale de producţie, cercetare sau comercializare
în alte state decât cel de origine;
• ele au ajuns să ofere peste 30% din produsul naţional brut mondial, 3/5 din
comerţul mondial cu produse nonagricole;
• deţin 3/4 din capacitatea de inovaţie a întregii omeniri;
• în cadrul corporaţiilor sunt direct angajate peste cateva sute de milioane de
persoane, iar efectele indirecte produse asupra ocupării şi specializării forţei
de muncă sunt cel puţin tot atât de importante ca şi cele directe;
• fluxurile anuale de investiţii directe în străinătate au înregistrat în ultimii 10
ani ritmuri de creştere valorică mai mari decât ritmurile de creştere a
schimburilor comerciale internaţionale;
• între primele 100 entităţi economice ale lumii (măsurate prin diverşi
indicatori economici), 51 sunt în prezent societăţi multinaţionale şi abia 49
sunt economii naţionale;
• o treime din comerţul mondial reprezintă, de fapt, tranzacţii economice între
diferitele unităţi teritoriale ale aceleiaşi corporaţii multinaţionale (comerţ
intrafirmă);
Societăţile transnaţionale reprezintă una din principalele forţe ale globalizării
vieţii economice.
În ultimele decenii, strategia lor a fost foarte bună, în ceea ce priveşte:
valorificarea superioară a oportunităţilor oferite de spaţiul economic global.
Practic, acestea au trecut, încă din anii ’60 -’70 ai secolului trecut la strategia
de raţionalizare a producţiei, vizând în principal exploatarea diferenţialului de
costuri (manopera, resurse primare, etc.) din zonele de implantare: localizarea
producţiei în ţări în curs de dezvoltare cu disponibilităţi de materii prime si forţă de
muncă ieftină sau în zone care oferă o piaţă sigură de desfacere a produselor. În
plus, începând cu anii ’80, strategiile lor s-au diversificat, au apărut strategii globale
de afaceri (marile firme – practic societăţile transnaţionale – încheie acorduri şi fac
alianţe strategice si cooperări internaţionale).
În ultima vreme asistăm la supremaţia societăţilor transnaţionale. Este
semnificativ, în acest sens, faptul că mai puţin de 50 de societăţi transnaţionale
controlează peste 40% din comerţul mondial. Astfel de companii controlează în fapt
toate aspectele legate de finanţare, cercetare-dezvoltare, producţie, marketing,
management, etc., toate acestea fiind coordonate global, peste puterile si, uneori,
peste interesele statului naţional.
Principalele trăsături distinctive ale societăţilor transnaţionale sunt de natură
economică şi juridică. Astfel:
1. capitalul lor este naţional sau multinaţional;
2. au o structură internaţională distinctă, care le deosebeşte de vechile
monopoluri;
3. îşi extind activităţile de producţie şi comercializare pe mai multe pieţe,
printr-o strategie globală, bazată pe studii aprofundate, aduse la zi în mod
permanent;
4. nu se află sub incidenţa unor anumite legi naţionale, datorită structurării
şi funcţionării concomitente în mai multe ţări;
5. litigiile ce pot să apară nu sunt în competenţa instanţelor naţionale, ci, a
unor instanţe speciale.
Performanţele economice exponentiale ale societăţilor transnaţionale se
explică prin:
a. extinderea libertăţii comerţului în ultimul deceniu; derularea unor
importante exporturi în ţările care au redus taxele vamale;
b. reducerii intervenţiei statului în economie.

2. Factorii principali care au favorizat apariţia şi dezvoltarea societăţilor

transnaţionale
Societăţile transnaţionale au apărut şi s-au dezvoltat pe fondul a trei factori
principali:
liberalizarea politicilor economice, deschiderea graniţelor
naţionale, liberalizarea fluxurilor de investiţii străine directe şi de portofoliu
 sau de alte acorduri de cooperare şi investiţionale;
accentuarea progresului tehnologic, care conduce la creşterea
costurilor şi a riscurilor la care sunt expuse companiile, impune abordarea
diferitelor pieţe mondiale, prin delocalizarea internaţională a producţiei, pentru
a diversifica aceste riscuri. Pe de altă parte, reducerea costurilor de transport
şi de comunicare au facilitat integrarea mai eficientă a operaţiunilor la nivel
global, precum şi transportul componentelor sau al produselor finite în căutarea
eficienţei economice, a avantajelor comparative date.
Acestea contribuie în mod esenţial la creşterea ponderii investiţiilor străine
directe (ISD) motivate de creşterea eficienţei, cu importante implicaţii asupra
creşterii competitivităţii exporturilor ţărilor recipiente şi, implicit, asupra creşterii
economice.
creşterea concurenţei, care este de fapt rezultatul celorlalţi doi
factori amintiţi anterior, impune explorarea unor noi pieţe de către companii,
atât pentru a reduce costurile de producţie, cât şi pentru valorificarea mai
eficientă a rezultatului final, dar impune şi abordarea unor noi forme de
producţie internaţională, de proprietate şi de aranjamente contractuale, care
să potenţeze forţa lor pe piaţă, cum ar fi de exemplu fuziunile, achiziţiile,
participarea minoritară sau majoritară, oferta publică de schimb etc.

3. Regimul juridic al societăţilor transnaţionale

Normele juridice aplicabile societăţilor transnaţionale se stabilesc în
funcţie de structura acestor societăţi.
Experienţa arată că societăţile transnaţionale au apărut iniţial ca societăţi
comerciale naţionale, adăugând, treptat, trăsături multinaţionale, care le-a
îndepărtat, tot mai mult, de regimul juridic naţional.
Prima societate de acest gen a fost compania franco-română de navigaţie
aeriană constituită în anul 1920 pentru efectuarea transportului de călători pe linia
Paris-Bucureşti. Deşi prin natura sa această societate era multinaţională, ea a
primit totuşi naţionalitatea franceză şi ca urmare s - a supus legii franceze.
Având sedii principale în mai multe ţări şi capitalul social format prin
aporturile unor asociaţi din ţări diferite, în zilele noastre, societăţile
transnaţionale se constituie si funcţionează fără o legătură juridică cu un anumit
stat.
Astfel, un exemplu elocvent în acest sens este acela al Societăţii
„Scandinavian Air System” constituită cu participarea a trei societăţi
comerciale din Danemarca, Norvegia şi Suedia, cu sedii principale, la Copenhaga,
Oslo, şi Stockholm. Actele constitutive ale Scandinavian Air System” nu fac
nici o referire la reglementările naţionale din cele trei ţări. Aceste documente
conţin principii şi norme care reglementează funcţionarea ei internaţională.
 Concluzia ce se desprinde din analiza documentelor privind constituirea şi
funcţionarea societăţilor transnaţionale este că, ele se sustrag regimului juridic
naţional al statelor, instituindu-şi principii şi norme acceptate de părţile
contractante, aplicabile în derularea tranzacţiilor lor comerciale.
Societăţile transnaţionale evită jurisdicţia instanţelor naţionale pentru
soluţionarea litigiilor ce ar putea să apară în legătură cu interpretarea şi aplicarea
actelor constitutive, convenind să-şi supună aceste litigii unor instanţe
internaţionale ad-hoc (Tribunalele internaţionale de arbitraj, Curte Internaţională de
Justiţie) compuse pe criteriile parităţii internaţionale.
Pe plan juridic, existenţa societăţilor transnaţionale învederează două aspecte
contradictorii:
• negativ constând în sustragerea acestor societăţi de sub incidenţa
legislaţiilor naţionale ale statelor semnatare ale tratatelor sau
convenţiilor de constituire a lor,
• pozitiv, decurgând paradoxal chiar din consecinţele determinate de
această împrejurare, concretizat în instituirea unor norme şi principii
acceptate de statele contractante care ar putea servi drept premise
pentru elaborarea unor legi uniforme cu aplicabilitate mai largă la
anumite categorii de raporturi la care dă naştere comerţul
internaţional.
Este posibil ca într-un viitor nu prea îndepărtat să se constituie societăţi
transnaţionale al căror regim juridic să fie dat prin norme juridice uniforme cu
aplicabilitate mai largă statornicite prin convenţii internaţionale încheiate între
statele făcând parte din unele organizaţii economice internaţionale.
Există deja, în cadrul Uniunii Europene tendinţe şi preocupări pentru punerea
în acord a legilor naţionale referitoare la societăţile comerciale, precum şi pentru
constituirea unor societăţi anonime la nivel european care să fie dependente în
principal de ordinea juridică comunitară.

4. Forţa economică a societăţilor transnaţionale

Rolul societăţilor transnaţionale de determinare şi de promovare a
interdependenţelor globale este în continuă creştere. Acestea au reuşit să
transgreseze atât barierele naţionale, cât şi graniţele organismelor integraţioniste
interstatale.
Ponderea societăţilor transnaţionale în aceşti indicatori agregaţi ar fi şi mai
mare dacă s-ar lua în considerare şi activităţile societăţilor transnaţionale pe
piaţa de capital (investiţiile de portofoliu).
Rolul societăţilor transnaţionale în creşterea volumului exporturilor ţărilor
gazde derivă din capitalul şi tehnologia adiţională, din know-how-ul managerial
implementat, dar şi din accesul la pieţele regionale sau globale unde activează
acestea. Totodată, resursele autohtone vor fi completate cu alte resurse care vor
permite extinderea portofoliului de produse consumate pe piaţa internă sau
destinate exportului, ceea ce va conduce la creşterea competitivităţii şi a
avantajelor economiei gazdă, în cazul ţărilor confruntate cu investiţii interne
reduse, datorită constrângerilor financiare, societăţile transnaţionale pot conduce la
creşterea exporturilor prin simplul aport de capital pentru exploatarea resurselor
naturale şi a forţei de muncă ieftine. Astfel, societăţile transnaţionale preiau riscul
lansării unor produse noi la export.
Acesta a constituit de fapt rolul istoric al societăţilor transnaţionale în
dezvoltarea exporturilor economiilor slab dezvoltate. În prezent acest rol s-a
transgresat, în special spre exporturile de produse care înglobează un grad înalt
de tehnologizare, spre produse a căror cerere este dinamică în comerţul
mondial: produsele electronice, aparatele, maşinile etc.
Exporturile ţărilor în curs de dezvoltare de produse intensive în tehnologie
creşte, în prezent, mai repede decât exportul ţărilor industrializate. Aceasta ne
sugerează însă că în ţările în curs de dezvoltare se derulează mai degrabă
operaţiunile relativ simple de asamblare, intensive în forţă de muncă ieftină,
decât operaţiuni de producţie complexă sau de cercetare şi dezvoltare.
Dar sunt câteva excepţii notabile de la această regulă: Singapore,
Coreea, Taiwan s-au angajat deja în procese complexe de producţie şi design,
iar această orientare se extinde îndeosebi spre economiile care au o pondere
ridicată a exporturilor de produse high-tech, cum ar fi, de exemplu, cazul
Chinei sau al Ungariei şi Poloniei.
Un criteriu frecvent folosit în caracterizarea spectrului organizaţional al
societatilor multinaţionale este cel care ţine seama de relaţia existentă între
filialele din străinătate şi “cartierul general” al firmei în ceea ce priveşte
planificarea strategică a afacerilor.
Ţinând seama de acest criteriu, rezultă câteva forme de existenţă şi
funcţionare ale corporaţiilor.
Societatea de tip etnocentric este cea care manifestă o “predispoziţie” către
luarea de decizii strategice ghidându-se mai ales după valorile şi interesele
companiei-mamă. Aceasta controlează strâns atât sucursalele, cât şi filialele sale
amplasate în străinătate.
Deciziile sunt luate la sediul central al companiei, de unde pleacă un întreg
flux de informaţii, recomandări şi ordine.
Strategia urmată este “global-integrativă”, iar structura organizatorică cel
mai des întâlnită, în acest caz, este cea bazată pe produs. În ceea ce priveşte
deciziile luate pe fiecare funcţiune a companiei în parte, domină cele orientate
către producţia de masă.
Societatea policentrică se referă la cea care îşi propune, prin deciziile
strategice luate, să fie adaptată la specificul culturii şi nevoilor fiecărui stat în care
îşi are amplasate filialele. Ea este bazată pe mai multe centre decizionale, iar
standardele de performanţă pot fi determinate şi adoptate la nivel de filiale, care
deţin un plus de autonomie decizională faţă de “cartierul general”. Scopul
principal urmărit de acest tip de companie este acceptarea publică în statele în
care activează.
Deciziile sunt luate de jos în sus, de la filiale către centru, acestea, de multe
ori, autofinanţându-se.
Strategia, în esenţă, constă în adaptarea la nevoile clienţilor din ţările unde
există filiale ale firmei, iar structura de organizare se bazează pe divizii regionale,
având unităţi naţionale de decizie cu o largă autonomie. Unităţile de producţie
urmăresc fabricarea de loturi de produse adaptate la cererea fiecărei ţări pentru
care le produc, programul de marketing reflectând, în conţinutul său, acest
obiectiv. Profiturile sunt, în mare parte, reinvestite pe plan local. Politica de
personal urmăreşte pregătirea de specialişti pentru posturile de conducere din
rândul localnicilor.
Societatea regiocentrică urmăreşte, în fapt, realizarea compromisului între
interesele de ansamblu ale centrului şi cele ale filialelor de afaceri, cel puţin la
nivel regional. Aceasta urmăreşte atât eficienţa în ansamblu, cât şi acceptarea
publică la nivel local.
Deciziile sunt luate în mai multe sensuri, atât vertical, adică prin negocieri
între diviziile regionale şi cele locale, cât şi orizontal între subdiviziunile firmei
de pe acelaşi nivel ierarhic. Resursele sunt, de cele mai multe ori, alocate de către
diviziile pe regiuni, dar ţinându-se seama de orientările strategice ale “cartierului
general”. Din această cauză, strategia este atât “regional-integrativă”, cât şi bazată
pe specificul naţional.
Structura de organizare este matriceală, fiind totodată orientată pe fiecare
produs în parte, dar şi pe regiuni sau arii geografice mai extinse. În ceea ce
priveşte compartimentele de producţie, acestea sunt nevoite să adopte principiile
producţiei flexibile, produsele fiind standardizate la nivel zonal, dar nu şi între
regiuni.
Programul de marketing este conceput la nivel regional, iar profiturile sunt,
în mare măsură, redistribuite la acelaşi nivel. Politica de personal urmăreşte
pregătirea de specialişti provenind din cadrul fiecărei regiuni, pentru posturile de
conducere.
Societatea geocentrică este cea care caută să integreze diferitele filiale într-
un sistem global de luare a deciziilor. Acest gen de firmă este constituită, ca
întreg, sub forma unei “reţele” de afaceri de dimensiuni mari sau foarte mari.
Aceasta se constituie, de fapt, într-o organizaţie complexă şi interdependentă,
care nu mai are origine naţională sau un “cartierul general” unic.
Luarea deciziilor se face prin negocieri reciproce desfăşurate între toate
nivelele companiei, procesul de comunicare fiind atât vertical, cât şi orizontal.
 Resursele sunt alocate în vederea dezvoltării de proiecte de foarte mare
anvergură, la scară globală, iar strategia urmată este “global-integrativă”, dar, în
acelaşi timp, orientată către fiecare spaţiu naţional de afaceri în parte.
Structura de organizare se prezintă sub forma unei reţele întinse de filiale
care au rol complex, atât de producţie şi realizare a mărfii în plan naţional şi
regional, cât şi decizional. Se urmăresc principiile producţiei flexibile, iar
produsul este standardizat la nivel global, cu unele adaptări la mediul local.
Programul de marketing este unitar, dar cu aportul tuturor diviziilor. Profiturile
sunt redistribuite la nivel global, iar personalul de conducere este ales dintre cei
mai merituoşi angajaţi, indiferent de naţionalitate şi din orice parte a lumii.
Pe baza trăsăturilor care o definesc, putem afirma că acest gen de societate
se identifică, tot mai mult, cu ceea ce tot mai mulţi economişti numesc astăzi
“firmă mondială”.

Concluzii
Din considerentele de ordin economico- juridic prezentate anterior rezulta
că:
• societăţile transnaţionale sunt produsul direct al liberalizării economiei
mondiale;
• societăţile transnaţionale, sunt centre de forţă economică, în lumea
contemporană, principalii operatori ai comerţului internaţional;
• societăţile transnaţionale reglează cvasitotalitatea investiţiilor
internaţionale şi se află la originea principalelor fluxuri financiar-monetare
internaţionale;
• societăţile transnaţionale au influenţat decisiv diviziunea internaţională a
muncii prin:
 delocalizare – deplasarea unei activităţi de producţie dintr-o ţară
în alta în căutarea avantajului comparativ;
 multinaţionalizare – extindere progresivă a activităţii unei
întreprinderi, a unui grup financiar prin implantarea de filiale în
exterior, în baza unei strategii gândite la scară mondială;
În prezent, societăţile transnationale constituie principalii subiecţi ai
procesului de globalizare a activităţii economice.

Bibliografie:
Angelescu, C., Apostol, Gh., Ciucur, D., Dinu, M., Dobrotă, N., Gavrilă., I, Ghiţă,
P.,T., Gogoneaţă, C., Popescu, C., Suciu, C., M., (colectiv de coordonare),
Dicţionar de economie, Ediţia a II-a, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p.
411;
Bari, I, Probleme globale contemporane, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p.
45;
Costin, N., M., Deleanu, S., Dreptul comerţului internaţional, vol. I, Editura
Lumina -Lex, Bucureşti, 1997, p. 57-58;
Costin, N., M., Dicţionar de drept internaţional al afacerilor, Editura, Lumina-Lex,
Bucureşti, 1998, p. 211;
Mazilu, D, Dreptul comerţului internaţional – Partea generală, Editura Lumina-
Lex, Bucureşti, 1999,
Voinea, L, Corporatiile transnationale si economiile nationale, Ed. I.R.L.I.,
Bucuresti, 2001, pg. 3;
 Globalizare si afaceri
Prof. Univ. Dr.
Dragulanescu Irina-Virginia

„Cei care critică globalizarea ignoră prea adesea beneficiile sale [...],
nu globalizarea reprezintă problema ci modul în care aceasta s-a
desfăşurat până în prezent.”

Joseph E. Stiglitz

An universitar
2021-2022
 Globalizarea.

- Evoluții și perspective

- Clarificări conceptuale
CONCEPTUL DE GLOBALIZARE ÎN DEZBATERILE INTERNAŢIONALE CONTEMPORANE.
1. Concepţia Clubului de la Roma: globalizarea – interdependenţă între ţări la scară
mondială, fără frontiere naţionale
2. Concepţia Forumului Economic Mondial (FEM): globalizarea – deschiderea
pieţelor lumii şi formarea unei pieţe mondiale unice
3. Globalizarea în concepţia organismelor ONU
4. David Korten: globalizarea – o versiune modernă a imperialismului
5. J. K. Galbraith: globalizarea – rezultat al internaţionalizării vieţii economice
6. Antoine Ayoub: mondializarea – o nouă dimensiune a liberului-schimb
7. Chris Mulheart şi Howard Vane: globalizarea – economie internaţională sau
economie globală?
8. Jacques Percebois: mondializarea – reţea transnaţională de decizie
9. Harold James: globalizarea – integrare transnaţională, dizolvantă a statuluinaţiune
10. Shahid Yusuf: globalizarea şi localizarea – modelatoare ale dezvoltării
11. Viitorologii despre globalizare
• John Naisbitt: globalizarea – integrare economică mondială
• Alvin Tőffler: globalizarea – sistem mondial fără frontiere naţionale pentru
secolul XXI
Oamenii au interacţionat pe distanţe lungi de mii de ani.
Drumul mătăsii care conecta Asia, Africa, şi Europa,
reprezinta un exemplu de transformare a schimbului
translocal din „Lumea Veche”.
Filozofia, religia, limba, arta, şi alte aspecte ale culturii, se
răspândesc şi se amestecă simultan cu schimbul naţional
de produse şi idei.
In secolele XV şi XVI, europenii au făcut descoperiri
importante în explorarea oceanelor, inclusiv descoperirea
„Lumii Noi” din America.
Mişcarea globală de oameni, bunuri şi idei s-a extins
semnificativ în secolele următoare.
Marile expansiuni, cuceririle militare sau cele de piaţă au avut la
origine etnocentrismul în forma sa expansionistă, "motivat" prin
superioritatea culturală şi de civilizaţie.
La începutul secolului XIX, dezvoltarea de noi forme de transport
(vaporul şi căile ferate) şi telecomunicaţiile care comprimă
timpul şi spaţiul, a permis rate tot mai rapide de schimb la nivel
mondial.
În secolul XX, vehicule rutiere, de transport intermodal, precum
şi companiile aeriene de transport, au făcut ca bunurile si
persoanele să se mişte şi mai repede.
Marile corporaţii au invadat planeta, iar fluxurile financiare
internaţionale instantanee fac ca economia mondială să nu mai
poată fi îngrădită înăuntrul graniţelor unui stat.
Fluxul liber de informaţii a dus la îmbunătăţirea comunicaţiilor şi la
scăderea costurilor pentru transport, astfel încât globalizarea oferă
comunităţilor şi persoanelor din zone îndepărtate, mai puţin
dezvoltate, numeroase oportunităţi şi opţiuni.
Apariţia de comunicaţii electronice, cele mai multe pe telefoane
mobile şi în special pe Internet, a conectat miliarde de oameni în
moduri noi.
Aşadar, integrarea în economia globală implică slăbirea autorităţii
naţionale, sau mai bine spus a statului naţiune, deoarece actorii
independenţi de stat au nevoie de spaţiu independent pentru
mişcare.
Termenul Globalizare a fost folosit din ce în ce mai mult de la mijlocul
anilor 1980 şi mai ales de la mijlocul anilor 1990.
Globalizarea s-a impus mai degrabă ca o realitate şi mai puţin ca un
concept.
O definiţie a globalizării poate aproxima conţinutul unui proces atât de
complex prin referire la integrarea civilizaţiilor la nivel planetar.
Conform cu Samudavanija “procesul de globalizare depinde, în primul
rând, de interdependenţa economică şi culturală şi mai puţin de
dominarea economică şi culturală, depinde de diversificare mai mult
decât de unificare şi integrare, depinde de descentralizare, de
participarea mult mai profundă decât de centralizare şi de mobilizare”.
„Globalizarea implică şi apariţia diferenţelor”, după cum susţine R.
Koolhaas.
în completarea acestei afirmaţii, în ceea ce priveşte sistemul economic
internaţional, Michael Manley afirmă că „fiecare trebuie să ne găsim
locuşorul în economia globală şi să tragem de noi în sus [...]”.
Milton Friedman (Lexus şi măslinul. Cum să înţelegem globalizarea, Ed.
Economică, Bucureşti, 2000), susţinător al globalizării, afirmă că

„globlizarea nu este o simplă tendinţă sau o fantezie, ci este, mai degrabă, un sistem
internaţional. Este sistemul care acum a luat loc sistemului Războiului Rece şi, la fel
ca acesta, globalizarea are propriile ei legi şi propria ei logică, de natură să
influenţeze astăzi, direct sau indirect, politica, mediul înconjurător, geopolitica şi
economia fiecărei ţări de pe glob.”

Concepţia Clubului de la Roma (Bertrand Schneider, Keith Suter, Aurelio Peccei)

 globalizarea – interdependenţă între ţări la scară mondială, fără frontiere naţionale

în concepţia acestui centru de gândire internaţional şi a autorilor citaţi, globalizarea:
a) este generată de adâncirea interdependenţelor dintre state şi naţiuni;
b) că revoluţia informaţională accelerează enorm procesul globalizării;
c) că ea cuprinde atât economia, cât şi cultura, deci întregul bloc de relaţii umane;
d) că ea cere reconsiderarea rolului statului naţional în economie şi societate şi
permeabilitatea frontierelor statale.
Comunitatea Economică Europeană a fost înfiinţată în urma semnării:
• Tratatului de la Roma;

Ţările fondatoare ale Comunităţii Economice Europene au fost:

• Franţa, Italia, RFG, Belgia, Olanda şi Luxemburg.

Ţările din centrul şi est Europa care au intrat în Uniunea Europeană la

1 mai 2004 au fost:
• Estonia, Lituania, Letonia, Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia,
Cipru şi Malta
Concepţia Forumului Economic Mondial (FEM) - Davos din ianuarie 1999:
 globalizarea – deschiderea pieţelor lumii şi formarea unei pieţe mondiale unice
In doctrina centrului elvetian globalizarea este o necesitate istorică menită să
ducă în final la o piaţă unică mondială.
Fondatorul forumului Klaus Schwab globalizarea înseamnă:
• o ocazie de a împărţi la scară globală capitalul, tehnologia şi cunoştinţele şi
de a asigura că putem avea grijă de o lume care la sfârşitul acestui secol
(este vorba de secolul XX) are de patru ori mai mulţi locuitori decât la
începutul lui”.
• “globalizarea înseamnă deschiderea pieţelor lumii pentru a forma o piaţă
mondială unică, total liberalizată”.
• o globalizare în interesul umanităţii, de avantajele sale urmând a beneficia
toate straturile sociale ale ţărilor, deci şi categoriile defavorizate din toate ţările
lumii, adică şi cele mai sărace.
Criticând faptul că s-a vrut, mai ales din partea SUA, să se impună ţărilor o
liberalizare prea rapidă, Claude Smajda şi-a exprimat convingerea că
participarea la globalizare se poate înfăptui nu impunând sau imitând modelul
american sau european, ambele bazate exclusiv pe performanţele bursiere, ci pe
baza unor modele alternative proprii fiecărei ţări, concepute pe termen lung.
Ca sinteza a Forumului Economic Mondial asupra globalizării, au rezultat
trei contradicţii mari:
• între Europa şi SUA,
• între ţările slab dezvoltate şi cele dezvoltate şi
• între bogaţii şi săracii din toate ţările.

Aceste contradicţii încrucişate pot genera anumite incertitudini şi nelinişti în

legătură cu modul în care ”stăpânii lumii” – SUA – concep şi realizează
globalizarea.
Pentru a evita aceste dileme şi eventuale eşecuri, sunt necesare negocieri
şi pregătiri minuţioase în continuarea procesului de liberalizare a pieţelor.

Apar, între altele, şi două paradoxuri:

1. că de grija săracilor se ocupă chiar cei bogaţi, şi
2. că nu trebuie să imităm modelul american, deşi, în fond, nu ne
obligă nimeni să luăm masa la McDonald.
 Globalizarea în concepţia organismelor ONU

1. Concepţia Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Umană

(PNUD): globalizare pentru oameni, nu pentru profit

idei majore:

a) procesul globalizării semnifică o deschidere externă crescândă a ţărilor,

deschidere care duce la integrarea lor în economia mondială şi dispariţia
frontierelor naţionale;

b) omenirea are nevoie astăzi nu de orice globalizare, ci de una cu faţă umană,

adică una în care beneficiile (globalizării) să fie împărţite echitabil între
naţiuni pe plan internaţional şi între oameni pe plan naţional;

c) pentru a aşeza globalizarea pe valorile echităţii şi justiţiei sociale sunt

necesare reforme şi noi reguli de comportament în cadrul instituţiilor de
guvernanţă globală: FMI, Banca Mondială şi OMC.
2. Concepţia Conferinței Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare
(UNCTAD): globalizarea – produs al liberalizării Raportul: ”Globalizarea
şi liberalizarea. Dezvoltarea în faţa a două puternice curente”
Avantaje:
1. "Politicile de liberalizare au lărgit în mod progresiv spaţiul economic real
disponibil pentru producători şi investitori, punand în mişcare un proces prin
care producătorii şi investitorii sunt parte a unei economii mondiale, care
trebuie inteleasa ca o singură piaţă şi arie de producţie, formată din
subsectoare regionale şi naţionale, mai degrabă decât dintr-un set de
economii naţionale prin fluxuri de comerţ şi de investiţii"
2. Globalizarea are, în principal, trei piloni: a) comerţul; b) investiţiile directe şi
c) fluxurile financiare.
3. "driving force în procesul globalizării de astăzi este căutarea de către firmele
private şi publice de profituri mondiale. Efortul este facilitat prin dezvoltarea
informaţiei tehnologice şi prin descreşterea costului de transport şi
comunicaţii".
4. ”Globalizarea este produsul liberalizării. Dar globalizarea a pus în mişcare forţe
operaţionale care accelerează liberalizarea. Întrucât firmele văd tot mai mult
în producţia transnaţională o necesitate pentru competitivitatea şi
profitabilitatea lor, ele exercita presiuni asupra guvernelor ca să le creeze
condiţii necesare pentru a opera pe scară largă”.
Aspecte negative ale globalizării:
a) pierderea autonomiei politice în anumite domenii, fapt care, la rândul
său, pune în discuţie problema viitorului statului şi suveranităţii
naţionale;
b) creşterea riscului instabilităţii economice şi sociale ca urmare a lărgirii
deschiderii economico-financiare externe;
c) creşterea riscului de marginalizare din următoarele motive:
• greutăţile de aprovizionare;
• dependenţa de bunuri primare sau puţin procesate la export;
• dificultăţi în atragerea investiţiilor directe;
• declinul ajutorului oficial; creşterea datoriei externe.

Circuitul economic mondial se poate caracteriza prin:

• implicarea tuturor statelor lumii, indiferent de mărime, potenţial sau
aşezare geografică;
• creşterea interdependenţelor între fluxurile componente
3. Concepţia Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie şi Cultură
(UNESCO): globalizarea – proces de mondializare

în viziunea specialiştilor UNESCO

• globalizarea este o noua faza a capitalismului, care se fundamenteaza pe
dezvoltarea tehnologică, a intensificării relaţiilor dintre naţiuni,
• globalizarea nu rezultă numai din forţele pieţei, ci şi din acceptarea /
susţinerea ei activă, de către guvernele, mai ales, din ţările dezvoltate
• explică neajunsurile acesteia prin factorii subiectivi, adică prin modul în care
guvernele ţărilor dezvoltate concep şi realizează globalizarea

Sistemul relaţiilor economice internaţionale curpinde:

• relaţiile de cooperare economică;
• turismul internaţional;
• convenţiile privind respectarea drepturilor omului;
Compoziţia comerţului internaţional:
• a crescut ponderea ramurilor industriale tradiţionale
4. David Korten: globalizarea – o versiune modernă a imperialismului, David
C. Korten – When Corporations Rule the World (în traducerea românească: Corporaţiile
conduc lumea). Raport asupra marii finanţe internaţionale: FMI, Banca Mondială, BERD,
PHARE, G7, Editura Samizdat

• Globalizarea este un proces care “transferă puterea din mâinile guvernelor

responsabile pentru binele public, în cele ale câtorva corporaţii şi instituţii financiare,
mânate de un singur imperativ: căutarea profitului financiar pe termen scurt”.
• Acest transfer “a dus la concentrarea unei masive puteri economice şi politice, în
mâinile unei elite, formate din câteva persoane”, care au ajuns sa detina mare parte
dintre rezervele tot mai reduse de bogăţie naturală.
• “Corporaţiile mondiale uriaşe controlează şi administrează banii, tehnologia şi pieţele
lumii, acţionează numai pe baza profitului, fără a ţine seama de considerente umane,
naţionale şi locale”.
• “Mecanismul propagandei controlate de mass-media, aservită marilor corporaţii,
afirmă că sistemul globalizării merge, funcţionează. În realitate însă, spune autorul,
sistemul nu merge, are mari disfuncţionalităţi, presupune costuri mari suportate de
către cei cărora li s-a luat puterea de decizie. Aceste costuri înseamnă adâncirea unei
triple crize mondiale: sărăcia, dezintegrarea socială şi ecologică”.
• “Ideologii marilor corporaţii recunosc uneori şi prezenţa acestei crize. Dar – explică
autorul – cauza o constituie nu globalizarea, ci restricţiile guvernamentale impuse
pieţei libere şi creşterii consumismului”. De aceea, spun aceşti ideologi, înlăturarea
restricţiilor din calea liberalizării, respectiv “globalizarea economică, reprezintă nu
numai un proces istoric inevitabil, dar şi un avantaj pentru specia umană”.
• Forţele unui sistem financiar globalizat “au transformat corporaţiile şi instituţiile
financiare, cândva bune, în instrumente ale unei tiranii de piaţă care se răspândeşte
pe toată planeta ca un cancer, colonizând tot mai multe dintre spaţiile vitale ale
Terrei, distrugând moduri de viaţă, dislocând oameni, făcând neputincioase
instituţiile democratice şi devorând viaţa în căutarea nesăţioasă a banilor”.
• Sistemul economic mondial – constată Korten – este un sistem conceput cu o
dinamică foarte puternică. “Mânat de imperativul reproducerii banilor, sistemul
tratează oamenii ca pe o sursă ineficientă şi–i înlătură foarte rapid la toate nivelurile
sale”.
• ”Globalizarea economică şi-a extins foarte mult şansele pentru bogaţi de a trece
responsabilităţile lor ecologice în seama săracilor, exportând atât deşeuri, cât şi
fabrici poluante”.
Principalul obiectiv al politicii comerciale îl constituie:
• optimizarea participării ţării la diviziunea mondială a muncii
5. J. K. Galbraith: globalizarea – rezultat al internaţionalizării vieţii economice,
John Kenneth Galbraith – The Good Society. The Human Agenda, New-York,
1996. Traducerea în română cu titlul: Societatea perfectă. La ordinea zilei:
binele omului. Ed. Eurosong & Book, Bucureşti, 1997
Galbraith respinge categoric termenul de globalizare, preferă ”relaţii internaţionale mai
strânse în asemenea arii ca: economie, cultură, arte, călătorii şi comunicaţii”;
”internaţionalizarea vieţii economice, asocierea dintre state şi instituţiile lor”;
”parteneriatul dintre state şi popoare”; ”deschiderea economică externă a ţărilor”.
Galbraith respinge termenul de globalizare, dar nu şi globalizarea ca atare, căreia însă îi
vede un alt conţinut.
În definirea acestuia, el porneşte de la două premise esenţiale:
1. că ”trăim într-o lume aflată într-o continuă internaţionalizare”, în care
”responsabilitatea pentru bunăstarea economică şi socială trebuie privită ca un
concept transnaţional”, şi
2. că ţelul către care trebuie să tindem constă în a căuta ”cum putem astupa tragica
prăpastie dintre cei favorizaţi de soartă şi cei în nevoie”.
Concepe globalizarea ca rezultat al internaţionalizării vieţii economice naţionale şi al
formării unei economii mondiale integrate. Realizarea procesului nu prin organisme
supranaţionale şi suprastatale, ci prin coordonarea lui de către guverne, ceea ce
înseamnă rămânerea statelor ca entităţi naţionale.
6. Antoine Ayoub: mondializarea – o nouă dimensiune a liberului-schimb, Antoine Ayoub –
Qu’ est-ce que la mondialisation? în: ”Liaison, Energie-Francophonie: Mondialisation et
energie”, No. 50, trimestrul 1, 2001, p. 5
în concepţia lui A. Ayoub, mondializarea este consecinţa liberului-schimb extins la scară
planetară. În practică realizarea liberului-schimb, necesita ”abolirea progresivă a barierelor
vamale şi a reglementărilor între ţări si stabilirea sau întărirea concurenţei celei mai libere şi
celei mai loiale cu putinţă, în interiorul fiecărei economii, ca şi între diferitele economii”.
- ”mondializarea cere, ca prealabilă, instaurarea unei economii de piaţă, caracterizată prin:
a) recunoaşterea juridică şi apărarea proprietăţii private;
b) libertatea de a întreprinde şi de a contracta;
c) existenţa liberei concurenţe. Evident, acestea sunt caracteristicile principale care
definesc sistemul capitalist ca atare”.
- mondializarea (sau liberul-schimb) face parte integrantă din sistemul capitalist (sau
economia de piaţă) şi nu e, în final, decât extensiunea acestui sistem de la scară
naţională la scară mondială”
- autorul subliniază riscurile şi incertitudinile care însoţesc fenomenul globalizării, ”două
riscuri sunt important de examinat: mai întâi, problema ecartului de venit între Nord şi
Sud şi problema deficitului democratic”
- mondializarea - capitalism la scară planetară, modernizat de către condiţiile revoluţiei
informaţionale şi cele ale noii economii – economia cunoaşterii în care are loc evoluţia sa
contemporană.
7. Chris Mulheart şi Howard Vane: globalizarea – economie internaţională sau economie
globală? , Chris Mulheart şi Howard R. Vane – Economics, Ed. MacMillan Fondation,
London, 1999, p. 328
Chris Mulheart şi Howard Vane apreciază in actuala că actuala economie mondială se
confruntă statele să acţioneze în comun, prin organisme de cooperare
interguvernamentală, şi nu prin organisme supranaţionale sau suprastatale.
”Internaţional înseamnă între naţiuni. Economia internaţională este o economie în
care pieţele au devenit generalizate dincolo de nivelul naţional, dar, în mod crucial, se
menţine relevanţa statelor-naţiuni individuale”.
Globalizarea înseamnă ”mondial”, adică ”o situaţie în care pieţele transced frontierele
naţionale”.
Cf. autorilor conceptual economia globală, comportă două abordări: una radicală, şi alta
moale.
Perspectiva internaţionalistă: ”în anii recenţi au avut loc o serie de schimbări
importante în economia mondială, dar care n-au făcut irelevante statele-naţiune ca
factori economici sau ca spaţii discrete economice”.
Teza radicală a globalizării: ”susţine că articulaţia mondială a forţelor pieţei, practic
fără frontiere, submineaza suveranitatea economică a statelor”.
Poziţia mai moale a globalizării: ”în timp ce pieţele au devenit mult mai generalizate
şi dincolo de influenţa semnificativă a multor state individuale, statele ar putea avea
un rol important, prin actiuni colective să influenţeze noile forţe globale”.
 8. Jacques Percebois: mondializarea – reţea transnaţională de decizie
Autorul concepe mondializarea contemporană ca un proces de cooperare între state,
iar conducerea proceselor mondializării – ca un demers înfăptuit prin organisme
coordonatoare interguvernamentale, şi nu prin crearea de organisme înputernicite
cu funcţii suprastatale şi supranaţionale, care pun în discuţie suveranitatea şi
frontierele istorice ale statelor-naţiune.

9. Harold James: globalizarea – integrare transnaţională, dizolvantă a statului-naţiune

Ideile definitorii ale gândirii lui Harold James despre conceptul de globalizare pot fi
sintetizate astfel:
a) Globalizarea reprezintă integrare la scară mondială, având drept componente
structurale: liberalizarea schimbului de mărfuri şi servicii, a capitalului şi a circulaţiei
oamenilor.
b) Sub presiunea integrării, statul-naţiune se dizolvă şi, odată cu el, suveranitatea
naţională şi frontierele istorice statale.
c) Politicile de protecţie naţională a ţărilor şi naţiunilor (control, restricţii, subvenţii)
sunt mai periculoase şi mai distructive decât eventualele ameninţări ale globalizării.
d) Globalizarea nu este un proces numai al zilelor noastre, ci a fost cunoscut şi în
trecut. În evoluţia sa istorică, ar exista două trepte: prima a avut loc în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, iar a doua – cu start în a doua jumătate a secolului al
XX-lea – continuă şi astăzi.
10. Shahid Yusuf: globalizarea şi localizarea – modelatoare ale
dezvoltării, ”Raportului dezvoltării mondiale 1999-2000: Intrarea în
primul secol”- al Bancii Mondiale

• globalizarea reprezintă, după autor, procesul de ”integrare a ţărilor cu

restul lumii” şi se manifestă, deci, ca forţă unificatoare pe plan mondial,
• localizarea constituie tendinţa ”grupurilor locale spre mai multă
autonomie”, sugerând astfel o acţiune internă a ţărilor spre
descentralizare.
Principalele idei ale lui Shahid Yusuf despre globalizare şi localizare
a) le consideră tendinţe obiective cu valoare de forţe ale progresului
omenirii la început de nou mileniu şi secol;
b) le subordonează dezvoltării, pe care o pot stimula, dar şi frâna;
c) transpunerea lor în practică cere instituţii şi politici adecvate la toate cele
trei niveluri: local, naţional şi supranaţional.
Deceniul globalizării.
”Anii 1990 pot fi numiţi, după autor, decada globalizării”. El îşi sprijină
aprecierea pe următoarele fapte:
a) General Agreement on Tariffs and Trade (GATT) avea 102 membri în
1990, iar succesorul său, OMC, are 134 de membri în 1999;
b) comerţul mondial de bunuri şi servicii a crescut într-un ritm dublu faţă de
creşterea GDP mondial în aceiaşi ani;
c) ponderea ţărilor în curs de dezvoltare în comerţul internaţional a crescut
între 1990 şi 1999 de la 23% la 29%;
d) toate formele de capital extern au circulat mai repede şi în dimensiuni
mult mai mari decât anterior. De pildă, ţările în curs de dezvoltare au
primit investiţii nete directe de 155 miliarde dolari în 1998, fiind de 16 ori
mai mari decât cele primite în 1990.
”Localizarea constă în cererea pentru autonomie şi vot politic
exprimate de către regiuni şi comunităţi”
Apreciaţi viitorologi

- John Naisbitt: globalizarea – integrare economică mondială

globalizarea este concepută de autor ca o tranziţie “de la economia

naţională la economia mondială”.
Ideile gandirii lui Naisbitt:
1. conceperea globalizării simultan cu un alt proces, cel al
localizării, idee pe care o vom regăsi ulterior la mulţi cercetători ai
problemei - „a gândi global, a acţiona local”
2. aspecte neeconomice. “Globalizarea – apreciază autorul – va fi
însoţită de o renaştere în domeniul afirmării culturale şi a limbii”
3. pacea mondială prin comerţ mondial.
Funcţiile pe care le îndeplineşte politica comercială:
• funcţia de protejare a economiei naţionale;
• funcţia de promovare a relaţiilor comerciale externe.
- Alvin Tőffler: globalizarea – sistem mondial fără frontiere
naţionale pentru secolul XXI
În sinteză, gândirea lui poate fi rezumată la următoarea triadă:
a) globalizarea este un proces obiectiv venit pe creasta celui de al
treilea val, care cuprinde inegal ţările, cele dezvoltate fiind pe
primul front al globalizării;
b) globalizarea presupune mondializarea producţiei şi un nou
sistem de creare a bogăţiei;
c) globalizarea implică “ciupirea” suveranităţii naţionale şi
permeabilitatea frontierelor naţionale şi dislocarea naţiunii, ca
urmare a transferului de competenţă: unele de la naţional la
organismele internaţionale şi altele de la centrul naţional în jos,
la subunităţile naţionale: regionale şi locale.
În anul 2000, Fondul Monetar Internaţional (FMI) a identificat
patru aspecte de bază ale globalizării:
1. comerţul şi tranzacţiile,
2. mişcările de capital şi de investiţii,
3. migraţia şi circulaţia persoanelor,
4. diseminarea cunoştinţelor.
De asemenea, provocările de mediu (schimbările climatice, apa
transfrontalieră şi poluarea aerului), şi pescuitul excesiv din
oceane, sunt legate de globalizare.
Procesele de globalizare afectează şi sunt afectate de afaceri şi de
organizarea muncii, economie, resurse socio-culturale, şi mediul
natural.
GLOBALIZARE
Globalizarea este procesul de integrare internaţională care rezultă din
schimbul de opinii, produse, idei şi alte aspecte ale culturii la nivel mondial.
Progresele în transport şi infrastructura de telecomunicaţii, inclusiv
dezvoltarea a telegrafului şi a urmaşului său Internetul, sunt factori majori în
globalizare, generatoare de interdependenţă în continuare a activităţilor
economice şi culturale.

Determinantele globalizării sunt considerate:

• internaţionalizarea pieţelor financiare,
• dezvoltarea noilor tehnologii de transport şi comunicaţii
• interesul politic al marilor puteri economice şi militare.

Printre cauzele profunde ale globalizării trebuie subliniata şi "expansiunea"

culturală, mondializarea modului de a privi lucrurile, a unor simboluri legate
de progres şi bunăstare.

Atingerea unui nivel de bunastare ridicat este asociată teoretic, cel puţin, cu
efectele pozitive ale dezvoltării la nivel planetar şi, implicit dar nu sigur,
individual, colectiv, regional sau naţional.
Dincolo de definiţii şi accepţiuni, au fost concepute proceduri şi chiar metodologii
de caracterizare şi măsurare a globalizării, respectiv gradului de participare sau
implicare în globalizare.
Globalizarea ar putea fi exprimată prin indicatori de genul:
 paritatea preţurilor (preţurile şi ratele dobânzilor pot deveni convergente
odată cu globalizarea),
 efectele asupra comportamentelor (actorii state, firme etc. consideră că
acţiunile lor şi ale altora dintr-o ţară influenţează interesele lor dintr-o altă
ţară),
 cultura mondială (distribuţia valorilor culturale între ţări),
 ideologie (convergenţa în credinţele despre ceea ce este de dorit).
Globalizarea este o realitate complexă, prezentând aspecte confuze, angajând
controverse şi dezbateri aprinse, pentru care se încearcă definiţii, generalizări,
standardizări, reguli şi principii, soluţii tactice şi strategice de natură socială,
politică, economică şi militară la nivel de guverne, administraţii locale şi
naţionale, organisme cu vocaţie regională sau internaţională etc.
Dincolo de controverse, globalizarea s-a impus prin avantaje, mai mult sau mai
puţin evidente, mai mult sau mai puţin echilibrat distribuite faţă de întreprinderi,
corporaţii, ţări sau regiuni dezvoltate / în curs de dezvoltare, cu regimuri politice
democratice sau centralizate.
Demersul privitor la globalizare trebuie ia in considerare problematica
interculturală.
Astfel ca, managementul intercultural trebuie sa tina cont de
tendinţele prin care se manifestă o întreprindere naţională / corporaţie
transnaţională în raport cu lumea, văzută acum la scară planetară.
Globalizarea a condus la standardizarea "metodelor de management"
(J.-M. Leersnyder).
În sens statistic globalizarea, poate fi exprimata prin:
 indicatori economici (cifre de afaceri realizate de mari corporaţii
transnaţionale, grad de acoperire a pieţelor prin produse
"standardizate", amploarea reţelelor şi pieţelor financiare etc.)
 extensia "arealelor" culturale / lingvistice (engleza este limba
preferată în afaceri).
La nivelul organizării şi reglementărilor, globalizarea poate fi
evidenţiată prin succesele unor iniţiative instituţionale:
• FMI a ajuns la 189 membri (de la 44);
• Banca Mondială a trecut la finanţări pentru proiecte din ţările
dezvoltate;
• UE atinge maximum de performanţă regională;
• NAFTA (North American Free Trade Agreement)
• realizează eliminarea unor tarife şi o oarecare armonizare a
legislaţiei asupra mediului şi muncii;
• Mercosur (America Latină),
• Asean (Asia) etc.
Cultura superioară europeana, dominatoare, prin atuurile sale a
produs efecte durabile în timp.

Este şi cazul culturii nord-americane care s-a impus în lume, chiar

şi asupra vechii şi mândrei Europe.

Atat prin limbă (engleza/engleza-americană) ca şi prin ştiinţă,

tehnologie şi informaţie lumea tinde să se unifice (globalizarea la
extremă) sub cupola unor dominante culturale.

Etnocentrismul prin izolare s-a transformat în etnocentrism prin

expansiune, globalizarea fiind forma cea mai rafinată şi eficace a
acestuia.
Atractivitatea economică, având o componentă culturală foarte puternică, a
generat acea "împrăştiere etnică", o "redistribuire" la scară planetară, inegală, a
populaţiei prin "migraţiile moderne" ale indivizilor şi chiar ale unor grupuri
compacte.
Internaţionalizarea formării educaţiei (literatura, arta, inematograful, presa,
teoria educaţiei etc.), a cercetării ştiinţifice, a informaţiei aduce elemente noi ca
puncte de sprijin ale globalizării având origini profunde în etnic şi etnocentrism.

Calitatea politicilor promoţionale are un impact important in stimularea

exporturilor
Devalorizarea monedei naţionale:
• are un efect restrictiv asupra importurilor;
• scumpeşte importurile în monedă naţională.

Pentru a stimula activitatea de export a firmelor autohtone, statul poate:

• acorda subvenţii pentru reducerea costurilor de producţie;
• scuti firmele de plata taxelor vamale aferente materiilor prime şi
materialelor importate şi folosite pentru realizarea producţiei de export.
Etnocentrism vs Globalizare

Globalizarea reprezinta manifestarea etnocentrismului în

sensul conservării culturii şi civilizaţiei (unui grup, individ, la
limita extremă) prin:
 extensie,
 expansiune,
 dominaţie,
 impunere,
 recunoaştere sau asumare
În timp, expansiunea şi dominarea sunt la baza creşterii
interdependenţelor şi succesiv a integrarii la nivel planetar.
Globalizarea economică

Sistemul economic mondial

GLOBALIZARE

creșterea țărilor
transferul
bogate
sistemelor de pierderea a milioane
și a comerțului
productie de locuri de muncă creșterea
în sudul lumii în țările nordice inegalităților
 globalizarea

putere companiilor
MULTINAȚIONALE

industrializarea
rapidă a multor transferul
producțiilor în exploatarea
țări din sud
sudul lumii muncii creșterea
la un cost redus inegalităților
Limitele globalizării
Cele mai sărace țări din G77
acuză țările bogate din G8 că au:
au împins țările sărace să
deschidă frontiere pentru
produsele industriale;
și-au menținut piețele închise,
în special cele ale produselor
agricole.
O nouă geografie a economiei

1 2 3 4

Globalizarea a transformat geografia economică:

• nordul lumii, 30 de țări industrializate (foto 1)
• sudul lumii, 150 de țări periferice dpdv economic:
 țări cu o creștere economică puternică (foto 2)
 țări cu un nivel intermediar de dezvoltare (foto 3)
 49 de țări cele mai sărace din lume (foto 4)
O lume cu nivele economice diferite

venit național brut, (miliarde $)

Cele zece țări cu cel mai mare venit național brut, (miliarde $)
O lume cu nivele economice diferite

Statele lumii pe baza PIB-ului, milioane de $ USA

O lume cu nivele economice diferite

venituri ridicate

venituri mici venit mediu

și mare

venituri medii
și mici

Distribuția populației mondiale pe baza veniturilor

O lume cu nivele economice diferite in functie de pozitia geografica
O lume cu nivele economice diferite
Dezechilibrele în comerțul mondial

scăderea puternică a prețurilor materiilor prime

MULTINAZIONALE SUBVENȚII IMENSE

care controlează piața mondială alocate agricultorilor din țările bogate

impun producătorilor reușesc să vândă

prețuri din ce in ce mai mici la un preț foarte modest

criza agricolă din sudul lumii

Organizațiile non-guvernamentale

sensibilitatea crescută a locuitorilor țărilor industrializate

ONG
(îngrijirea medicală, construirea de școli, protecția naturii,
proiectele împotriva exploatării copiilor prin muncă, prostituție etc.)

comerţului echitabil microcreditare

şi solidar
 Curs 2

Intercorelatii
globalizare – integrare – regionalizare - internationalizare
 INTEGRAREA PIEŢELOR MONDIALE

• Procesul de globalizare se diferențiază de procesul de

internaționalizare prin integrarea piețelor la nivel global.

• Globalizarea pieţelor se identifică în:

 omogenizarea, pe anumite segmente de cerere, a preferinţelor
consumatorilor;
 pătrunderea STN pe pieţele naţionale şi atragerea acestora în
reţelele globale.

La baza integrării piețelor stau ISD și alianțele pe criterii

tehnologice.
 AVANTAJE ŞI DEZAVANTAJE ALE GLOBALIZĂRII
AVANTAJE:

- lărgirea pieţelor de desfacere pentru produsele şi

serviciile oferite de firme;
- obţinerea unor efecte pozitive din utilizarea selectivă a
resurselor globului;
- realizarea unor producţii de masă ieftine şi de bună calitate,
prin concentrarea producţiei la firmele globale;
- creşterea potenţialului competiţional faţă de celelalte firme.
 AVANTAJE ŞI DEZAVANTAJE ALE GLOBALIZĂRII

DEZAVANTAJE:

- adâncirea inegalităților;

- accentuarea sărăciei;

- pierderea suveranităţii şi a puterii decizionale a statelor-

naţiune.
Demersul privitor la globalizare trebuie ia in considerare problematica
interculturală.
Astfel ca, managementul intercultural trebuie sa tina cont de
tendinţele prin care se manifestă o întreprindere naţională / corporaţie
transnaţională în raport cu lumea, văzută acum la scară planetară.
Globalizarea a condus la standardizarea "metodelor de management"
(J.-M. Leersnyder).
În sens statistic globalizarea, poate fi exprimata prin:
indicatori economici (cifre de afaceri realizate de mari corporaţii
transnaţionale, grad de acoperire a pieţelor prin produse
"standardizate", amploarea reţelelor şi pieţelor financiare etc.)
extensia "arealelor" culturale / lingvistice (engleza este limba
preferată în afaceri).
La nivelul organizării şi reglementărilor, globalizarea poate fi
evidenţiată prin succesele unor iniţiative instituţionale:
 FMI a ajuns la 189 membri (de la 44);
 Banca Mondială a trecut la finanţări pentru proiecte din ţările
dezvoltate;
 UE atinge maximum de performanţă regională;
 NAFTA (North American Free Trade Agreement)
 realizează eliminarea unor tarife şi o oarecare armonizare a
legislaţiei asupra mediului şi muncii;
 Mercosur (America Latină),
 Asean (Asia) etc.
Cultura superioară europeana, dominatoare, prin atuurile sale a
produs efecte durabile în timp.

Este şi cazul culturii nord-americane care s-a impus în lume, chiar

şi asupra vechii şi mândrei Europe.

Atat prin limbă (engleza / engleza-americană) ca şi prin ştiinţă,

tehnologie şi informaţie lumea tinde să se unifice (globalizarea la
extremă) sub cupola unor dominante culturale.

Etnocentrismul prin izolare s-a transformat în etnocentrism prin

expansiune, globalizarea fiind forma cea mai rafinată şi eficace a
acestuia.
Atractivitatea economică, având o componentă culturală foarte puternică, a
generat acea "împrăştiere etnică", o "redistribuire" la scară planetară, inegală, a
populaţiei prin "migraţiile moderne" ale indivizilor şi chiar ale unor grupuri
compacte.
Internaţionalizarea formării educaţiei (literatura, arta, inematograful, presa,
teoria educaţiei etc.), a cercetării ştiinţifice, a informaţiei aduce elemente noi ca
puncte de sprijin ale globalizării având origini profunde în etnic şi etnocentrism.

Calitatea politicilor promoţionale are un impact important in stimularea

exporturilor
Devalorizarea monedei naţionale:
• are un efect restrictiv asupra importurilor;
• scumpeşte importurile în monedă naţională.

Pentru a stimula activitatea de export a firmelor autohtone, statul poate:

• acorda subvenţii pentru reducerea costurilor de producţie;
• scuti firmele de plata taxelor vamale aferente materiilor prime şi
materialelor importate şi folosite pentru realizarea producţiei de export.
Etnocentrism vs Globalizare

Globalizarea reprezinta manifestarea etnocentrismului în

sensul conservării culturii şi civilizaţiei (unui grup, individ, la
limita extremă) prin:
 extensie,
 expansiune,
 dominaţie,
 impunere,
 recunoaştere sau asumare
În timp, expansiunea şi dominarea sunt la baza creşterii
interdependenţelor şi succesiv a integrarii la nivel planetar.
 Globalizarea economică

Sistemul economic mondial

GLOBALIZARE

creșterea țărilor
transferul
bogate
sistemelor de pierderea a milioane
și a comerțului productie de locuri de muncă creșterea
în sudul lumii în țările nordice
inegalităților
 globalizarea

putere companiilor
MULTINAȚIONALE

industrializarea
rapidă a multor transferul
producțiilor în exploatarea
țări din sud
sudul lumii muncii creșterea
la un cost redus
inegalităților
Limitele globalizării

Cele mai sărace țări din G77 acuză

țările bogate din G8 (Statele Unite,
Canada, Franta, Germania, Italia, Marea
Britanie, Japonia si Rusia) că au:
au împins țările sărace să deschidă
frontiere pentru produsele industriale;
și-au menținut piețele închise, în
special cele ale produselor agricole.
O nouă geografie a economiei

1 2 3 4

Globalizarea a transformat geografia economică:

• nordul lumii, 30 de țări industrializate (foto 1)
• sudul lumii, 150 de țări periferice dpdv economic:
 țări cu o creștere economică puternică (foto 2)
 țări cu un nivel intermediar de dezvoltare (foto 3)
 49 de țări cele mai sărace din lume (foto 4)
O lume cu nivele economice diferite

venit național brut, (miliarde $)

Cele zece țări cu cel mai mare venit național brut,

(miliarde $)
O lume cu nivele economice diferite

Statele lumii pe baza PIB-ului, milioane de $ USA

O lume cu nivele economice diferite

venituri ridicate

venituri mici venit mediu

și mare

venituri medii
și mici

Distribuția populației mondiale pe baza veniturilor

O lume cu nivele economice diferite in functie de pozitia geografica
O lume cu nivele economice diferite
Dezechilibrele în comerțul mondial

scăderea puternică a prețurilor materiilor prime

MULTINAZIONALE SUBVENȚII IMENSE

care controlează piața mondială alocate agricultorilor din țările bogate

impun producătorilor reușesc să vândă

prețuri din ce in ce mai mici la un preț foarte modest

criza agricolă din sudul lumii

Organizațiile non-guvernamentale

sensibilitatea crescută a locuitorilor țărilor industrializate

ONG
(îngrijirea medicală, construirea de școli, protecția naturii,
proiectele împotriva exploatării copiilor prin muncă, prostituție etc.)

comerţului echitabil
microcreditare
şi solidar
AVANTAJE ŞI DEZAVANTAJE ALE GLOBALIZĂRII

În concluzie, globalizarea economică poate genera

satisfacţii pentru cei ce reuşesc s-o abordeze în folosul lor şi
nemulţumiri pentru cei aparent marginalizaţi în cadrul acestui
proces.
 INTEGRARE ECONOMICĂ LA NIVEL REGIONAL
REGIONALIZAREA reprezintă procesul realizării unor
aranjamente comerciale regionale cu grade diferite de integrare

Regionalizarea economică poate îmbrăca două forme:

cooperarea regională informală, realizată prin procese

economice autonome care conduc la creşterea gradului de
interdependenţă în cadrul unei regiuni geografice în
comparaţie cu restul lumii;

• cooperare regională instituţională, realizată prin intermediul

organizaţiilor regionale create în acest scop.
• ACORDUL
• Definitie
• Acordul bilateral
• Acordul zonal
• Principii

• Seminar: exemplu de acord european. Studierea principiilor acordului

in cadrul exemplului ales
 PROCESUL DE REGIONALIZARE se concretizează prin
crearea unor BLOCURI ECONOMICE structurate pe ideile de
coeziune, unitate și solidaritate.

Blocurile economice devin funcționale în următoarele

condiții:

•un nivel similar al PIB-ului per capita;

•proximității geografice;
•regim comercial similar sau compatibil;
•disponibilitate în adoptarea unor reglementări politice și
economice la nivel regional.
 Pe plan internațional s-au înregistrat două valuri de
integrare economică regională:

1. Primul val de regionalizare a debutat la începutul anilor ’50.

Procesul de integrare economica a fost singurul care a
înregistrat succes.

2. Al doilea val de regionalizare a debutat la mijlocul anilor

’80. În perioada 1984-1994 s-au încheiat 109 acorduri
regionale.

În prezent, procesele integratoare au căpătat un nou impuls

și noi dimensiuni.
CAUZELE INTEGRĂRII ECONOMICE
În principal, cauzele integrării economice au fost:

1. Desfăşurarea in ritm accelerat a revoluţiei tehnico-

stiinţifice contemporane.

2. Concurenţa acerbă pe plan naţional care a condus la

creşterea gradului de concentrare a producţiei şi a capitalului.

3. Dezvoltarea rapidă a S.U.A. şi Japoniei.

4. Necesitatea promovării în comun, de către grupuri de state, a celor mai

noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii moderne.

5. Apariţia şi dezvoltarea unor firme multinaţionale, care prin activitatea lor

depăşesc graniţele naţionale.

6. Dorinţa statelor dezvoltate de a menţine şi lărgi relaţiile economice cu

fostele ţări coloniale, devenite independente.

7. Cauze politice.
FORME DE INTEGRARE ECONOMICĂ REGIONALĂ
La nivelul economiei mondiale există mai multe tipuri de
integrare economică interstatală:

 Zona de liber schimb.

 Uniunea vamală.
 Piața comună
 Uniunea economică.
 Uniunea economică şi monetară.
 Uniunea socială şi politică.
ZONA DE LIBER SCHIMB constă în reducerea parţială
sau totală a măsurilor protecţioniste asupra
schimburilor comerciale între ţările semnatare cu
menținerea unei politici comerciale proprii fiecărei țări
față de terți.
UNIUNEA VAMALĂ este o organizaţie economică interstatală
care promovează principiul liberului schimb parţial, sau integral
şi presupune ca ţările membre să-şi armonizeze legislaţia
vamală şi să adopte tarife vamale comune în raport cu terții.

UNIUNEA VAMALĂ presupune taxe vamale externe comune şi

o politică comercială comună sub toate aspectele.
PIAŢA COMUNĂ extinde dispoziţiile uniunii vamale în
domeniul schimburilor şi la nivelul factorilor de producţie.

PIAŢA COMUNĂ presupune mişcarea liberă a factorilor de

producţie: bunuri, servicii, capital, forță de muncă.

În cazul pieţei comune se combină reglementările comune cu

cele naţionale.
UNIUNEA ECONOMICĂ presupune realizarea unei PIEȚE
UNICE, respectiv, adoptarea de către o piaţă comună a unor
măsuri de coordonare şi chiar de unificare a politicilor
economice generale sau sectoriale, paralel cu regularizarea
politicilor de coordonare a pieţelor mărfurilor şi factorilor de
producţie.
UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ reprezintă o
uniune economică în care monedele naţionale ale
statelor membre sunt înlocuite cu o monedă comună.
În plus, are loc unificarea politicilor monetare şi
bugetare.
UNIUNEA SOCIALĂ ŞI POLITICĂ reprezintă o uniune economică
şi monetară care pune în aplicare şi norme de politică socială
comună (ex: protecţia socială).

Integrarea socială și politică reprezintă obiectul final al

integrării economice, deschizând noi posibilităţi de progres
social şi economic.
 Curs 3

Instituții și organizații cu impact la nivel

global, regional, național, comunitar
 Planul cursului

• Conceptul de integrare economică

• Teoriile integrării economice

• Organizaţiile internaţionale şi integrare regională

• Structurile naţionale de conducere şi administrare a integrării europene

• Metodele reglării de stat ale activităţii economice externe

• Organizarea tranzacţiilor economice externe

• Uniunea Europeana – model de integrare economica regionala

• Politicile comune în Uniunea Europeană

• Investiţiile străine – factor integrator in circuitul economic mondial si regional

1. Conceptul de integrare economică
1.1 Noţiunea de integrare economică. Formele de integrare economică.
Avantajele şi dezavantajele integrării
1.2 Evoluţia proceselor de integrare economică pe plan mondial şi regional
1.3 Procesul internaţionalizării business-ului. Formele de integrare economică
la nivel de business
1.1 Definiţii multiple ale integrării economice:
- J.Pelkmans “Integrarea este un proces de eliminare graduală a frontierelor de
orice natură între două sau mai multe state independente, menit să permită
respectivelor state să funcţioneze ca o unică entitate”.
- Dicţionar de neologisme “Integrarea este o acţiune de reunire a mai multor părţi
într-un întreg, iar integrarea economică reprezintă un proces de intensificare a
interdependenţelor economice dintre diferitele state ale lumii”.

Formele de integrare economică:

1. Sistemul de preferinţe vamale
2. Zonele de liber schimb
3. Uniunea vamală
4. Uniunea economică
5. Integrare economică totală

Avantajele integrării economice:

 eficientizarea economiei bazată pe o dimensiune optimă a întreprinderii;
 intensificarea concurenţei în cadrul unei pieţe mărite;
 posibilitate sporită a diversificării pieţei de producţie şi de consum ş.a.
1.2 Interdependenţele economice dintre state de-a lungul anilor s-au manifestat prin diferite
forme organizaţionale, cunoscand o diversificare regională complexă. În prezent, există o
paletă variată de organizaţii economice inter- şi suprastatale

Organizaţii internaţionale /mondiale/: ONU, OMC

Grupări europene: OCEMN (Organizaţia Cooperării Economice a Mării Negre), CEI (Initiativa Central
Europeana), GUAM (Organizația pentru democrație și dezvoltare economică Cooperarea dintre Georgia, Ucraina,
Azerbaidjan și Moldova a început cu „Forumul consultativ GUAM”, înființat la 10 octombrie 1997, la Strasbourg și numit după literele inițiale ale
, CEFTA (Conventia central
fiecăreia dintre aceste țări. În 1999, organizația a adoptat numele GUUAM datorită aderarii Uzbekistanului)
europeana de liber schimb, dec 1922), CSI (Comunitatea Statelor Independente), Gruparea de la
Visegrad (Cehoslovacia, Polonia si Ungaria)
Spaţiu economic panamerican: NAFTA North America Free Trade Agreement - Accordo nordamericano
per il libero scambio /ALENA Accord de libre-échange nord-américain, MERCOSUR Piața comună a Americii
de Sud, Grupul Andin - Andean Community – cu sediul la LIMA-Peru, este o zonă de liber schimb, cu scopul
de a crea o uniune vamală, cuprinde țările sud-americane Bolivia, Columbia, Ecuador și Peru. Blocul comercial a
fost numit Pactul Andin până în 1969 și s-a concretizat la semnarea Acordul de la Cartagena în 1996.
Comunităţile economice africane: Comunitatea economică a statelor din Africa Centrală, Piață comună
pentru Africa de Est și de Sud, Comunitatea din Africa de Est (EAC), Comunitatea de dezvoltare din Africa de Sud
(SADC). La 22 octombrie 2008 la summitul comun al Comunității de Dezvoltare a Africii de Sud (SADC), Piața
comună și sud-africană (COMESA) și Comunitatea din Africa de Est (EAC) anunță crearea Zonei de liber schimb
african (AFTZ).
Ţările arabe şi islamice: CCG (Consiliul de Cooperare din Golf), OPEC Organization of the Petroleum
Exporting Countries / Organizația țărilor exportatoare de petrol
Asia-Pacific: ASACR South Asian Association for Regional Cooperation 1985, Asia-Pacific Economic
Cooperation Apec
1.3 Factorii procesului de internaţionalizare a firmelor: intensificarea tuturor formelor de
activitate economică externă, creşterea importanţei schimbului comercial între ţări, diversificarea
schimbului comercial, creşterea volumului de export a capitalului, mărirea numărului companiilor
transnaţionale, mobilitatea forţei de muncă
• François Perroux “Integrarea economică reprezintă punerea la
un loc a mai multor operaţii, efectuate de aceeaşi firmă /integrare
verticală/ sau de diferite încorporate în aceeaşi unitate economică
/integrare orizontală/.
• Petru Roşca “Integrarea economică internaţională este derivată a
diviziunii internaţionale a muncii şi reprezintă un proces obiectiv al
aprofundării cooperării şi interdependenţelor dintre diferite sisteme
economice naţionale generate de interesele şi scopurile comune a
agenţilor economici independenţi.
• Instrumente a integrării economice la nivel de business:
- Contract licenţă
- Contract coproducţie
- Contract-management
- Franciza
- Alianţa strategică internaţională
- Întreprindere mixtă
- Compania multinaţională
1.4 Suveranitatea politică/statală a contribuit la diversificarea
relaţiilor economice a statelor precum şi aprofundarea
interdependenţelor economice cu piaţa mondială şi cea europeană,
în special.
Procesul de integrare economică se datorează, şi faptului, că ţara
noastră devine membru al ONU, al OMC, a unor organizaţii
economice regionale.
În acelaşi rând, este semnatară a unui şir de acorduri internaţionale
în vederea facilitării cooperării economice.
Pentru a determina competitivitatea unei ţări se utilizează un şir de indicatori de ţară
/indicatori macroeconomici/:
 PIB, PIB/P
 Volumul producţiei industriale, volumul producţiei agricole, volumul serviciilor
 Volumul importului, volumul exportului, balanţa comercială
 Venitul populaţiei, salariul mediu, pensia medie, indemnizaţiile
 Coşul minim de consum
 Indicele preţului de consum
 Rata şomajului
 Investiţiile directe străine (IDS), IDS/P

Indicatori specifici: Cota de export = Volumul exportului *100% şi Cota de import

PIB

Schimbul comercial se analizează pe direcţii de export–import în dinamică şi structură:

- pe regiuni, ţări
- şi categorii de mărfuri
2. Teoriile integrării economice
2.1 Teorii ale integrării economice
2.2 Teorii ale integrării europene
 2.1. Teoriile integrării economice încearcă să explice efectele interdependenţelor economice
dintre statele ce formează o uniune regională. Drept fundamentalişti pot fi numiţi reprezentanţi
notorii a teoriei economice: Adam Smith - Eliberare faţă de statul mercantil - Smith: binele comun prin profitul
personal scrie Avuţia naţiunilor, David Ricardo – avantajul comparativ, (Eli) Hecksher-Ohlin (Bertil) - model
matematic de echilibru general al comerțului internațional, John Maynard Keynes - Securizarea democraţiei prin stabilirea economiei
şi pieţei muncii

• Fundamentarea procesului de integrare economică se datorează unui şir de teoreticieni, dintre

care menţionăm: Jacob Viner (Studies in the Theory of International Trade), Viner a vorbit la Conferința privind controlul
energiei atomice din 1945, afirmând „că bomba atomică a fost cea mai ieftină cale concepută pentru uciderea ființelor umane”, Bella
Bellasa relația dintre paritatea puterii de cumpărare și diferențele de productivitate între țări; Theory of Economic Integration,
Hans van Ginkel 1996 Honorary doctorate, Babes Bolyai University, Cluj, World 5.0: Globalization and Our Future. Geo-
political and Socio-Economic Perspectives, Ernst Bernard Haas Uniting of Europe: Political, Social, and Economic Forces,
1950-1957, Jean Monnet printre părinții fondatori ai Uniunii Europene.

• Drept curente ale teoriei integrării pot fi menţionate: neoliberalismul (Wilhelm Röpke ec. elvetian),
corporaţionalismul teoria stadiilor de dezvoltare (Walt Whitman Rostow), structuralism crearea
conceptiei noi de dirijare a proceselor economice era detinut de economistii curentului institutional (G.Miurdali), teoria
postkeynisiană (R.Cuper), dirijism (J. Tinbergen) ş.a.

 2.2. Dintre teoriile integrării europene cu o influenţă majoră menţionăm: funcţionalismul (D.
Mitrany), neofuncţionalismul (E. Haas), interguvernamentalismul S. Hoffmann), teoria
guvernării la mai multe niveluri (G. Marks), interguvernamentalismul liberal (Moravcsik).
Secondo questa teoria, i processi di sviluppo economico e modernizzazione di una società si verificano
in ogni Paese attraverso diversi stadi di sviluppo. Rostow individua 5 fasi (o stadi) di sviluppo.
• lo stadio di partenza (primo stadio) è la cosiddetta società tradizionale, cioè una società nella quale la
stragrande maggioranza della popolazione opera nel settore primario in un'economia di sussistenza e autoconsumo
basata su rapporti di reciprocità e ridistribuzione, imperniata da una cultura dominata dalla superstizione e dal
fatalismo. Manca un uso adeguato della tecnologia ed un suo sviluppo scientifico.
• il secondo stadio è la fase preliminare per il decollo. È un periodo dove l'istruzione elementare diventa
obbligatoria, le persone hanno bisogno di essere formate, le tecnologie sono ancora semplici ma si pensa sempre di
più a svilupparle. Spesso questa fase è caratterizzata da forze esterne, che agiscono sulla società che viene analizzata.
Nel settore agricolo si ha una rivoluzione nelle tecniche produttive, resa necessaria dall'aumento della popolazione.
Emerge una nuova leadership politico-imprenditoriale che scalza la vecchia aristocrazia territoriale. Comincia a
comparire una differenziazione strutturale, con l'efficientamento delle strutture burocratico amministrative.
• la terza fase è detta di decollo, c'è una vera e propria trasformazione sociale e culturale. Le barriere che prima
impedivano il take-off ora sono state eliminate. Gli investimenti sono mirati e programmati in modo scientifico.
Compare un apparato politico sociale capace di favorire e garantire uno sviluppo sociale costante e cospicuo.
• la quarta fase è identificata come fase di raggiungimento della maturità; è caratterizzato dalla crescita
massiccia dell'industrializzazione, e dalla formazione del attività terziarie che porta a dei ritmi di lavoro più soft
migliorando gli standard di vita. Si osserva un importante aumento demografico e l'insorgere di nuove necessità,
soddisfatte non solo dal settore agricolo o industriale, ma anche dai servizi, nuovo settore in formazione e rapida
espansione. È lo stadio che Clark identifica come salto della società dei servizi.
• la quinta fase è identificata come età del consumismo e della produzione di massa; sono disponibili
nuovi servizi terziari per i bisogni delle persone ma che garantiscono un valore aggiunto alle attività già esistenti,
garantendo un alto livello di benessere.
3. Organizaţiile internaţionale şi integrare regională
3.1 Rolul organizaţiilor internaţionale. Tipurile şi organele de conducere
3.2 Importanţa organizaţiilor regionale pentru Romania

3.1 În permanenta schimbare a contextului internaţional statele suverane din ce în ce mai

greu fac faţă de sine stător. În aceste condiţii creşte rolul organizaţiilor internaţionale şi
formaţiunilor regionale.
Acestea îmbracă diferite forme: formale sau informale.
Organizaţiile formale (ONU, OMC) au o structură de conducere bine conturată:
- organ deliberativ plenar
- organ deliberativ restrâns
- organ administrativ
- organe consultative pe domenii
Organizaţiile informale – Fondul SOROS, GreenPeace

3.2 În prezent Romania este membră a unui şir de acorduri şi organizaţii internaţionale şi
regionale:
ONU, OMC, ICE (Iniţiativa Central Europeană), OCEMN (Organizaţia Cooperării
Economice a Mării Negre), Pactul de Stabilitatea în Europa de Sud-Est, CSI
(Comunitatea Statelor Independente), CEFTA (Acordul Central European cu privire la
liberul schimb) ş.a.
4. Structurile naţionale de conducere şi administrare a integrării europene
4.1 Organele de conducere de competenţă generală
4.2 Organele de conducere de competenţă specială

4.1 Organele de conducere şi administrare a activităţii economice externe pot

fi divizate în organe de competenţă generală şi de competenţă specială.
Structurile de competenţă generală sunt:
- Preşedintele şi aparatul prezidenţial
- Parlamentul
- Guvernul
Fiecare structură este purtător de anumite obligaţii stipulate de legislaţia în vigoare

4.2 Structurile de competenţă specială sunt multiple şi cuprind un spectru larg de

instituţii de stat şi organisme publice:
- Ministere specializate
- BNR
- Camera de Comerţ şi Industrie
- ş.a.
5. Metodele reglării de stat ale activităţii economice externe
5.1 Tipurile de metode. Metode netarifare
5.2 Metode tarifare

5.1 Protecţionismul din partea statului cu scopul reglării activităţii economice

externe se efectuează prin aplicarea metodelor specifice, care se împart în
două grupe:
- Metode economice sau metode tarifare
- Metode administrative sau metode netarifare

Metodele administrative se clasifică în 3 categorii:

1. Metode de limitare nemijlocită a importului cu scopul protejării anumitor ramuri
de producţie a economiei naţionale
2. Metode indirecte de limitare a comerţului extern şi se referă la proceduri
administrative-birocratice
3. Alte metode care influenţează limitarea importului sau stimularea exportului
(metode care influenţează indirect procesele comerţului extern)
5.2 Metodele economice includ tariful vamal, taxele vamale,
speţele vamale etc.

Tarifele practicate, în prezent, sunt complexe (unul şi acelaşi bun importat poate fi supus diferitor
taxe vamale în funcţie de ţara de origine.

Taxele vamale pot fi clasificate după diferite criterii.

 În funcţie de modalitatea de încasare pot fi diferenţiate în taxe:
- Advalorice – sunt aplicate pt realizarea priorităţilor fiscale ale statului, însă influenţează
negativ asupra asigurării protecţiei intereselor economice a producătorilor autohtoni.
- Specifice
- Sezoniere

 În funcţie de conţinutul lor economic taxele pot fi:

- Fiscale
- Protecţioniste
- Preferenţiale
- De nivelare
- Compensatorii
- antidumping
 6. Reglementarea activităţii economice externe în Romania
6.1 Principiile reglementării de stat a activităţii economice externe
6.2 Legislaţia privind reglementarea activităţii economice externe

6.1 Obiectivele reglării de stat în condiţiile economiei de piaţă sunt:

- Utilizarea relaţiilor economice internaţionale (REI)
- Favorizarea creşterii productivităţii muncii şi calităţii produselor naţionale prin introducerea tehnologiilor
noi, licenţelor, echipamentului performant, antrenând întreprinderile autohtone în competitivitatea
mondială
- Formarea condiţiilor facile de acces a întreprinderilor autohtone pe pieţele mondiale, prin concursul statului
- Protecţia intereselor economice naţionale şi a pieţei interne
- Formarea şi susţinerea unui regim internaţional favorabil în relaţiile cu diferite state şi organizaţii
internaţionale
- Promovarea unei politici unice în domeniul comerţului exterior ca parte componentă a politicii externe,
- Centralizarea sistemului reglementării de stat a activităţii comerciale externe şi exercitarea controlului
asupra acestei activităţi,
- Unitatea teritoriului vamal al tarii,
- Egalitatea în drepturi şi nediscriminarea participanţilor la activitate comercială externă,
- Protecţia de stat a drepturilor şi intereselor legitime ale participanţilor la activitatea comercială externă,
 7. Organizarea tranzacţiilor economice externe
7.1 Organizarea tranzacţiei de import-export
7.2 Acte comerciale în schimbul internaţionale
7.3 Contractul de import-export
7.4 INCOTERMS
7.1 În practica internaţională tranzacţia de export-import se bazează pe executarea
înţelegerilor stipulate în contractul de comerţ exterior. Organizarea tranzacţiei în baza
contractului se efectuează respectând următoarele etape:
I. Căutarea contragenţilor şi stabilirea contactului cu partenerii
II. Întocmirea şi semnarea contractului
III. Realizarea contractului
Conform normelor internaţionale părţile contractului trebuie să–şi asume un şir de responsabilităţi
în vederea realizării lui. Astfel, exportatorul este obligat:
• Să pregătească partida de mărfuri conform condiţiilor contractului
• Să expedieze mărfurile şi să trimită înştiinţare cumpărătorului privind livrarea mărfurilor
• Îndeplinirea formalităţilor de export
• Pregătirea la cererea cumpărătorului a documentelor suplimentare
Importatorul se obligă:
• Să achite în termen mărfurile recepţionate
• Îndeplinirea formalităţilor vamale
• Achitarea taxelor şi încasărilor
7.2 Documentele de comerţ exterior sunt actele ce confirmă îndeplinirea
contractului: expedierea mărfurilor, transportarea, depozitarea, proceduri
vamale, livrarea până la importator, achitarea taxelor şi impozitelor.

Documentele ce confirmă realizarea contractului pot fi grupate în următoarele categorii:

1. Documente de transport
2. Documente comerciale
3. Documente de asigurare
4. Documente oficiale
5. Documente financiare
6. Alte documente: documente suplimentare cerute de către cumpărător
7.3 Contractul extern de vânzare-cumpărare este un acord de voinţă prin
care una din părţi (vânzătorul), dintr-o anumită ţară, se angajează să livreze
celeilalte părţi (cumpărătorul), dintr-o altă ţară, un bun material definit
cantitativ şi calitativ.

Părţile componente a contractului:

I. Preambulul

II. Obiectul contractului:

 cantitate
 parametrii tehnice
 calitatea
 ambalajul şi marcarea
 termenul de livrare
 preţul mărfii
 recepţia mărfii
 condiţii şi modalităţi de plată
 penalităţi-daune
 arbitrajul şi garanţii bancare

III. Dispoziţii finale: rezilierea contractului, rezoluţia contractului

7.4 INCOTERMS – reprezintă o suită de reguli internaţionale pentru
interpretarea termenilor uzuali din comerţul exterior, privind condiţiile de
livrare şi transferare a riscurilor de vânzare/cumpărare.

Termenii sunt divizaţi în patru grupe: (https://www.e-intrastat.ro/incoterms.php)

Grupa E – expediere /ExW/ (ex works)

Grupa F – transport neplătit /FCA, FAS, FOB/ (free carrier/free along side ship/free
on board)
Grupa C – transport plătit /CFR, CIF, CPT, CIP/ (cost and freight/cost, insurance and
freight/carrige paid to/carrige and insurance paid)

Grupa D – destinaţie /DAP, DAT, DDP/(delivered at place/ delivered at terminal/

delivered duty paid)
Conditiile de livrare au fost sortate dupa modul de utilizare:

• orice mod de transport

• maritim si terestru
8. Uniunea Europeană – model de integrare economică regională
8.1 Uniunea Europeană – etapele constituirii
8.2 Structurile supranaţionale a Uniunii Europene

8.1 Uniunea Europeană s-a materializat prin mai multe etape intermediare, după cum
urmează:

1947: Organizaţia Europeană pentru Cooperare (OEEC) în scopul coordonării alocării

resurselor planului Marshall, cu 16 state membre
1948: Actul de formare a uniunii vamale între Franţa, Marea Britanie şi statele Benelux
1949: înfiinţarea NATO /7 state/; semnarea actului de constituire a Consiliului Europei
1951: înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (ECSC) /6 membri fondatori:
Franţa, Italia, Germania şi statele Benelux/
1957: semnarea Tratatului de la Roma /6 ţări/, care stipula crearea Comunităţii Economice
Europene; piaţa unică, tarife externe şi politici economice unice pentru anumite sectoare;
coordonarea comună a politicilor economice şi comerciale ale statelor membre
1961: Organozaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD)
1973-1974: prima lărgire a CEE cu 3 membri noi /Anglia, Danemarca, Irlanda/
1981: a doua lărgire - Grecia devine membră CEE
1986: a treia - Spania şi Portugalia – membri CEE
Etapele constituirii UE:
1987: ratificarea Actului Unic European, stipulând crearea unei arii geografice pentru libera
circulaţie a produselor, serviciilor, forţei de muncă şi capitalului
1990: semnarea acordului Schengen
1991-1993: ratificarea Tratatului de la Maastricht /Olanda/, având în vedere creşterea
unităţii economice, politice şi monetare
1994-1995: a patra lărgire - Austria, Finlanda Norvegia şi Suedia devin membre CEE
1997: acordul de la Amsterdam, vizând sistematizarea actelor funcţionării Comunităţii
economice Europene şi a Uniunii Europene
1999: introducerea monedei unice EURO în circulaţie
2001: tratatul de la Nice, prin care au fost integrate tratatele cu privire la Comunitatea
Economică Europeană şi Uniunea Europeană într-un act unic
2004: a cincea lărgire – devin membri a UE - Cipru, Cehia, Estonia, Ungaria, Lituania,
Letonia, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia
2007: a şasea lărgire – devin membri a UE – Bulgaria şi România
2007: Tratatul de la Lisabona, vizând consolidarea securităţii în ansamblu a UE /fiind un
act alternativ ansamblului de tratate anterioare/
2013: a saptea largire – devine membru Croatia
2020: Brexit Marea Britanie
8.2 Instituţiile supranaţionale a UE:
Principalele instituţii ale Uniunii Europene
- Consiliul de Miniştri
- Comisia Europeană
- Parlamentul Europei
- Consiliul Europei
- Curtea Europeană de Justiţie
- Curtea de Auditori

Instrumente decizionale:
-Reglementări- aplicate direct tuturor statelor membre fără ratificarea de
către parlamentele naţionale
-Decizii – reglementări care privesc anumite state membre sau anumite
organizaţii
-Directive – elaborate pentru a fi aplicate de către guvernele naţionale a
statelor membre într-o anumită perioadă de timp
-Recomandări – sugestii /neobligatorii/
 Parteneriatul Estic /2009-2013/ între UE şi Armenia,
Azerbaijan, Belarus, Ucraina, Moldova şi Georgia
Finanţarea Programului: Scopurile:
2008 – 450 mil. Euro Consolidarea stabilităţii şi securităţii în regiunile limitrofe cu UE
2013 – 785 mil. Euro Aprofundarea relaţiilor de parteneriat cu ţările învecinate UE
 9. Politicile comune în Uniunea Europeană
9.1 Obiectivele politicilor comunitare
9.2 Politica agricolă comună (PAC)
9.3 Politica industrială
9.4 Politica comercială
9.5 Politica regională
9.1 Obiectivele de bază a Comunităţii Economice Europene (conform art. 2 al Tratatutului de la Roma)
de a promova în întreaga Comunitate o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice, o
expansiune continuă şi echilibrată, o creştere a stabilităţii, o sporire accelerată a standardului de viaţă
şi relaţii mai strânse între ţările membre.
În vederea realizării acestor obiective se impuneau următoarele sarcini:
- Eliminarea între statele membre a taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative în domeniul importului
şi exportului de mărfuri
- Instituirea unui tarif vamal comun şi a unei politici comerciale comune faţă de terţi
- Abolirea între statele membre a obstacolelor în privinţa libertăţii mişcării persoanelor, serviciilor şi
capitalului
- Instituirea unei politici comune în domeniul agriculturii
- Adaptarea unei politici comune în domeniul transporturilor
- Instituirea unui sistem care să asigure libera concurenţă în cadrul Pieţei Comune
- Aplicarea de proceduri prin care să fie coordonate politicile economice ale statelor membre
- Apropierea reglementărilor legale din ţările membre în măsura de a asigura buna funcţionare a
pieţei comune
- Asocierea ţărilor terţe doritoare şi teritoriilor dependente de ţările membre ale CEE în vederea
sporirii comerţului şi pentru promovarea dezvoltării economice şi sociale comune
9.2 Politica Agricolă Comună este stipulată în Tratatul de la Roma, pe parcursul anilor
fiind supusă unui şir de reforme.
Principiile PAC:
- Circulaţia liberă a produselor agricole, piaţa unică,
preţuri comunitare unice
- Preferinţa comunitară: aprovizionarea pieţei în primul
rând din producţie proprie
- Solidaritate financiară – acoperirea în comun a
costurilor acestei politici prin intermediul bugetului
comunitar
Instrumentele PAC:
- Politica de intervenţie: reglementări şi restricţii prin
standarde, instrumente d e susţinere (preţul-prag,
preţul indicativ, preţul de intervenţie), taxele vamale
- Politica structurală: resursele alocate pentru
susţinerea agriculturii din Fonduri speciale (FEDR,
FEOGA, FES, FC)
- Politica de subvenţionare: ajutoare pentru instalare şi
investiţii, ajutoare pentru agricultură biologica,
ajutoare pentru împădurirea terenurilor agricole,
ajutoare pentru agricultura practicată în zone
defavorizate, ajutoare pentru prepensionare, ajutoare
pentru formarea profesională
Obiectivele de bază:
- Sporirea ofertei de produse agricole
- Creşterea productivităţii prin promovarea
progresului tehnic
- Stabilizarea pieţei: achiziţionarea
excedentelor de producţie la preţuri
garantate şi crearea de stocuri
- Preţuri rezonabile pentru consumatori
- Sporirea veniturilor fermierilor
Obiective noi din reformele ulterioare:
• Fermierii să beneficieze de un standard
corect de viaţă
• Agricultura să fie competitivă pe piaţa
mondială, fără subvenţii excesive
• Calitatea producţiei să corespundă
cerinţelor consumatorului
• Sporirea gradului de protecţie a mediului
• Menţinerea diversităţii în agricultură
• Menţinerea comunităţilor rurale
9.2 Politica industrială nu apare în Tratatul de la Roma ca o politică la nivel
comunitar deoarece se insistă pe dezvoltare pe baza concurenţei. Însă ca parte a
politicii economice de intervenţie care este chemată de a corecta imperfecţiunile
pieţei această politică cuprinde strategii comunitare de durată şi o legislaţie identică
privind concurenţa

Repere a politicii industriale:

- 1964: politici industriale pe termen lung

- 1968-1992: al doilea program, având ca obiectiv dezvoltarea şi îmbunătăţirea
structurii industriale în UE
- 1994-1998: schimbări structurale în tehnologiile industriale, telecomunicaţii,
transporturi; suport şi promovare pentru întreprinderi mici şi mijlocii; cooperare în
domenii de cercetare-dezvoltare
 9.4 Politica comercială comună cuprinde un ansamblu de măsuri,
instrumente, politici aplicate în domeniul comercial extern al UE.

Obiectivele:
- Evitarea distorsionării concurenţei indiferent de teritoriul ţării importatoare
- Crearea condiţiilor pentru o liberalizare progresivă în relaţiile cu ansamblul
comerţului mondial

Instrumentele politicii comerciale externe comune:

- Tariful extern comun /taxele vamale, nomenclatorul tarifar/
- Reguli privind originea produselor
- Metodologia unică de stabilire a valorii în vamă
- Cote tarifare la unele produse
- Regimul comun al exporturilor
- Politici armonizate în domeniul exporturilor
- Subvenţionare la export
9.5 Politica regională are drept obiectiv reducerea distorsiunilor între diferiteregiuni
geografice precum şi oferirea posibilităţii de dezvoltare a regiunilor defavorizate
Instrumentele politicii regionale:
 Fondul European de Dezvoltare Regională
 Fondul Social European
 Fondul Agricol European pentru Asistenţă şi Garantare
 Fondul de Coeziune
Forme de intervenţii:
 Asistenţa din partea organismelor comunitare prin donaţii, scutiri de impozite,
credite subvenţionale
 Cheltuieli publice pentru infrastructură
 Descurajarea concentrării şi stimularea investiţiilor în regiunile defavorizate
10. Investiţiile străine – factor integrator al unei tari în circuitul economic
mondial şi regional
10.1 Noţiunea de investiţii străine şi tipurile lor

10.1 Investiţiile reprezintă mijloacele băneşti, depunerile bancare directe, acţiunile

şialte hârtii de valoare, tehnologii, maşini, utilaje, licenţe,credite, valori ale
proprietăţiiintelectuale, care sunt investite în scopul obţinerii profitului cu efecte sociale
pozitive.
Surse ale investiţiilor: mijloace proprii ale investitorilor, subvenţii pentru
investiţiiacordate din bugetul de stat, investiţii străine, mijloace împrumutate.
Investiţiile străine prezintă toate tipurile de valori materiale şi intelectuale, introduse
deinvestitorii străini în obiecte antreprenoriale şi alte forme de activitate cu scopul de
aobţine profit.
Investiţii străine în funcţie de scopul investiţiei:

- Directe
- De portofoliu
- Alte investiţii
Investiţiile străine influenţează la mod direct dezvoltarea
economiei naţionale
Factorii determinaţi în atragerea investiţiilor străine în ţara
noastră:

 Aşezarea geografică favorabilă a ţării noastre

 Forţa de muncă ieftină şi calificată
 Agricultura – ramură prioritară pentru investiţii străine

Barierele ce limitează fluxul de investiţii străine:

• Birocraţia aparatului administrativ
• Gradul înalt de corupţie ce generează dezvoltarea economiei
neoficiale (neagra)
• Piaţa internă limitată ş.a.
11. Turismul - sector de perspectivă în Tara noastra
Turismul joacă un rol major în economia Uniunii Europene, generând 8 mil de locuri de muncă şi
contribuind cu 5 % la formarea PIB.
Turismul a fost menţionat pentru prima oară în Tratatul de la Maastricht care a specificat o listă
de activităţi din turism supuse sprijinului comunitar.Obiectivele politicii UE în domeniul
turismului:
 Libera circulaţie a persoanelor în interiorul UE
 Protecţia turiştilor
 Armonizarea şi apropierea legislaţiilor naţionale în domeniul turismului
 Protejarea tradiţiilor culturale şi a mediului înconjurător
 Dezvoltarea turistică în planul regional
 Perfecţionarea profesională
 Infrastructura şi transportul
 Crearea unui sisitem statistic european
La nivelul Comisiei Europene există un organism specializat pentru turism –Direcţia Turism din
cadrul Directoratului pentruservicii, Comerţ şi Turism.
Misiunea Direcţiei Turism:
- Îmbunătăţirea cunoştinţelor de turism şi diseminarea informaţiilor
- Stimularea cooperării transfrontaliere
Turismul nu prezintă o politică comunitară aparte, însă se dezvoltă în concordanţă cu politicile
comunitare majore, fiind o parte integrantă a acestor politici.
Instrumente de reglementare:
• Licenţierea si Brevetarea activităţii de turism
• Contractul turistic, voucher, fişa de evidenţă
• Clasificarea structurilor de primire turistică
• Strategia de dezvoltare durabilă a turismului
• Perfecţionarea operatorilor din industria turismului

Strategia naţională a României pentru dezvoltarea turismului 2019-2030

Vol I: Evaluarea rapidă a sectorului turistic în România
Vol II: Direcţiile de dezvoltare a turismului în Romania
• Natura si aventura: Turism rural si Ecoturism (patrimoniul natural, parcuri naţionale,
rezervaţii şi peşteri)
• Sporturi de iarnă şi schi
• Cultură şi Istorie: Turism cultural, istoric şi religios (muzee, galerii, evenimente,
spectacole, etc)
• Turism balnear (sănătate şi wellness)
• Mare şi soare: Turism de litoral
• City breaks
• Gastronomie - Turism vitivinicol
• MICE: Reuniuni, stimulente, conferinţe şi expoziţii (Meetings, Incentives, Conferences
and Exhibition).
Destinaţiile competitive imediate pentru România din regiune pot include:
 Natură şi aventură: Albania, Bulgaria, Ungaria, Croaţia;
 Istorie şi cultură: Turcia, Grecia, Bulgaria şi Moldova;
 Sănătate şi wellness: Ungaria, Bulgaria şi Republica Cehă;
 Gastronomie şi vin: Republica Moldova, Macedonia şi Bulgaria;
 City breaks: Turcia, Ungaria, Republica Cehă, Polonia;
 MICE: Austria, Germania, Rusia şi Serbia;
 Mare şi soare: Bulgaria, Turcia, Grecia, Italia, Ucraina, Croaţia, Muntenegru,
Albania;
 Sporturi de iarnă şi schi: Austria, Elveţia, Italia şi Bulgaria.
Strategia (Volumul 2) are ca obiect provocările şi oportunităţile şi se concentrează
pe trei direcţii, jucând rolul unui plan de creştere sustenabilă a turismului în
România, cu următoarele obiective:
• să consolideze în continuare poziţia României ca destinaţie turistică
principală, de primă clasă, care poate fi vizitată tot anul şi care
îndeplineşte standardele UE de furnizare a produselor şi serviciilor;
• să preţuiască oamenii, tradiţia, locurile, patrimoniul natural şi cultural al
României;
• să dezvolte vizibilitatea şi reputaţia României pe principalele pieţe de
turism internaţionale.

Elementele de strategie şi măsurile stabilite pentru îndeplinirea viziunii sunt

prezentate în Volumul 2: Plan strategic de acţiune.
 Curs 4

Spațiul European – UE și Guvernanța Globală

În funcţie de dimensiunea resurselor umane, 3 (4) din cele 27 (28) ţări ale UE, şi anume Germania, Franţa,
Marea Britanie şi Italia sunt ţări mari, două (Spania şi Olanda) fac parte din grupa ţărilor mijlocii, iar
celelalte sunt considerate ţări mici.
UE promovează liberul schimb prin:
⮚ reducerea reciprocă a tarifelor externe;
⮚ acorduri economice;
⮚ acorduri asociative;
⮚ acorduri de piaţă reglementate pentru domeniile sensibile;
⮚ măsuri defensive în cazul unor practici comerciale neloiale;
⮚ cooperare în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului.

Conform estimărilor Comisiei Europene, între 10 şi 12 milioane de locuri de munca depind direct de exporturi.
Chiar ignorând schimburile comerciale care au loc între statele membre, UE este cel mai important partener
comercial din lume.
SUA este primul partener extracomunitar al tuturor ţărilor UE, cu excepţia Danemarcei şi în acelaşi timp, UE
este, după Canada, partenerul principal al SUA, atât în ceea ce priveşte importul cât şi exportul.
China a fost cel mai mare exportator și al treilea importator din lume în 2018.
În 2019, China a fost al treilea partener ca mărime pentru exporturile de bunuri din UE (9%) și cel mai mare
partener pentru importurile de bunuri din UE (19%).
China a fost principalul partener comercial al UE în domeniul mărfurilor în 2020, ocupând primul loc ocupat
până in 2019 de Statele Unite.
În timpul anulului horribilis al comerțului global, puternic afectat de pandemia de coronavirus, comerțul
dintre UE și China a crescut, în timp ce importurile și exporturile către Statele Unite au scăzut dramatic
comparativ cu 2019, potrivit datelor publicate (February 15, 2021) de biroul de statistici al UE Eurostat.
În 2020, exporturile de bunuri UE către China au crescut cu 2,2 %, iar importurile au crescut cu 5,6 %, în timp
ce comerțul UE cu restul lumii a scăzut dramatic (în scădere cu 9,4% în ceea ce privește exporturile și în
scădere cu 11,6% în ceea ce privește importurile, comparativ cu 2019 ).
Pandemia a afectat puternic comerțul transatlantic, cu exporturi de bunuri europene către SUA, în scădere
cu 8,2 la sută față de anul anterior. Importurile au scăzut cu 13,2 la sută.
Pe piaţa asiatică, UE este mai degrabă slab reprezentată, comparativ cu prezenţa pe piaţa nord - americană.
De aceea, scopul UE este să–şi asigure un segment din evoluţia pieţei asiatice în următorul deceniu, pentru a-şi
putea menţine poziţia importantă pe care o deţine în cadrul economiei mondiale.

Criza COVID-19 a făcut ca atât

exporturile, cât și importurile dintre UE și
China să scadă în 2020.
Importurile au atins un minim de 24,7
miliarde EUR în martie 2020. Până în
decembrie 2021, acestea s-au recuperat
la 47,9 miliarde EUR.
Exporturile au atins un minim de 14,9
miliarde EUR în martie 2020.
Până în decembrie 2021, acestea s-au
redresat la 17,9 miliarde EUR.
Între ianuarie 2020 și decembrie 2021
 Importurile UE din China au crescut
cu 55,2 %, în timp ce importurile din
alte țări din afara UE au crescut cu
18,6 %.
 Exporturile UE către China au crescut
cu 9,9 %, în timp ce exporturile către
alte țări din afara UE au crescut cu
4,4 %.
 China (2 268 miliarde EUR, 18,0 %) a fost cel mai
mare exportator din lume,
 UE (1 933 miliarde EUR, 15,4 %),
 Statele Unite (1 253 miliarde EUR, 10,0 %),
 Japonia (561 miliarde EUR, 4,5 %) și
 Hong Kong (480 miliarde EUR, 3,8 %).

 Statele Unite ale Americii (2 108 miliarde EUR,

16,4 %) cel mai mare importator din lume
 China (1 801 miliarde EUR, 14,0 %) a fost al
doilea și
 UE (1 717 miliarde EUR, 13,4 %),
 Japonia ( 556 miliarde EUR, 4,3 %) și
 Regatul Unit (556 miliarde EUR, 4,3 %).
 Raportul de acoperire (exporturi /
importuri) pentru 2010-2020
Exporturile din UE au fost cele mai scăzute
în 2010 (100) și cele mai mari în 2019 (149)
și au fost 135 în 2020.
Importurile către UE au fost cele mai
scăzute în 2010 (100) și cele mai mari în
2019 (132) și au fost 117 în 2020.
Raportul pentru UE a fost cel mai scăzut în
2011 (97%) și cel mai mare în 2016 (116%)
și a fost de 113 % în 2020.
Exporturile din China au fost cele mai
scăzute în 2010 (100) și cele mai ridicate în
2020 (164).
Importurile în China au fost cele mai
scăzute în 2010 (100) și cele mai mari în
2018 (153) și au fost 147 în 2020.
Rata de acoperire pentru China a fost cea
mai scăzută în 2011 (109%) și cea mai mare
în 2015 (135%) și a fost de 126% în 2020.
 Poziția Chinei printre cei mai mari parteneri
comerciali ai UE în 2021
Atât exporturile către, cât și importurile din China
au crescut între 2011 și 2021.
În 2021, exporturile
 Statele Unite (18,3%)
 Regatul Unit (13,0%)
 China a fost al treilea partener ca mărime
pentru exporturile UE de mărfuri (10,2%).
 urmat de Elveția (7,2%) și Rusia (4,1%).
A fost cel mai mare partener pentru importurile
 UE de bunuri (22,4 %),
 Statele Unite (11,0 %),
 Rusia (7,5 %),
 Regatul Unit (6,9 %) și
 Elveția (5,9 %).
În 2021, exporturile UE de produse
manufacturate (86 %) au avut o
pondere mai mare decât mărfurile
primare (12 %). Cele mai exportate
produse manufacturate au fost
mașini și vehicule (52 %), urmate de
alte produse manufacturate (20 %) și
produse chimice (15 %).

În 2021, importurile UE de produse

manufacturate (98 %) au avut, de
asemenea, o pondere mai mare decât
mărfurile primare (2 %). Cele mai
importate produse manufacturate au
fost mașini și vehicule (56 %),
urmate de alte produse
manufacturate (35 %) și produse
chimice (7 %).
În 2021, UE a avut excedente comerciale în
produse alimentare și băuturi (10,4 miliarde EUR),
materii prime (7,3 miliarde EUR), alte bunuri (1,9
miliarde EUR) și energie (0,4 miliarde EUR).
UE a avut deficite comerciale în produse chimice
(1,6 miliarde EUR), alte produse manufacturate
(120,0 miliarde EUR) și mașini și vehicule (147,3
miliarde EUR).
Primele 20 de bunuri care au acoperit 63 % din
comerțul total cu mărfuri în 2021.
Dintre care 12 aparțineau categoriei de mașini și
vehicule, șase altor produse manufacturate și două
produse chimice.
Cel mai comercializat grup de mărfuri a fost
echipamentele de telecomunicații.
Un alt mod interesant de a privi datele este de a
investiga raportul de acoperire (exporturi / importuri)
a mărfurilor comercializate, arătând direcția
fluxurilor comerciale dintre cele două economii.
Aceste rapoarte pot fi găsite în marja din dreapta a
figurii 9.
 10 produse au fost sub 50 %, ceea ce indică
importurile UE din China au fost de peste 2 x
mai mari decât exporturile UE către China.
 5 produse au fost peste 200 %, ceea ce indică
că exporturile UE către China au fost de peste 2
x mai mari decât importurile UE din China.
 5 produse au fost între 50 % și 200 %,
prezentând un comerț mai echilibrat.
Cei mai mari trei importatori din China în UE au fost:
• Țările de Jos (110 420 milioane EUR),
• Germania (98 031 milioane EUR) și
• Franța (40 744 milioane EUR).

Cehia (39,4%) a avut cea mai mare pondere pentru

China în importurile sale extra-UE.
Cei mai mari trei exportatori către China în UE au
fost:
 Germania (104 655 milioane EUR),
 Franța (24 028 milioane EUR) și
 Țările de Jos (15 906 milioane EUR).
Germania (16,5 %) a avut cea mai mare pondere
pentru China în exporturile sale extra-UE.
Cele trei state membre care au avut un excedent
comercial cu China.
Cel mai mare excedent a fost deținut de Germania (6
624 milioane EUR), urmată de Irlanda (4 014 milioane
EUR) și Finlanda (277 milioane EUR).
24 de state membre care au avut un deficit comercial
cu China.
Cel mai mare deficit a fost deținut de Țările de Jos (94
514 milioane EUR), urmate de Polonia (28 057
milioane EUR) și Italia (22 834 milioane EUR).
 Relatiile UE-China
1. Europa are nevoie de o
stabili clar relațiilor sale
economice cu China
2. China este o piață
cheie pentru UE, dar
dependența economică
rămâne limitată
3. China are multe de
pierdut din deteriorarea
relațiilor cu UE
4. Uciderea puiului pentru
a speria maimuțele:
strategia Chinei de a
stimula legăturile
economice bilaterale
5. Renuntarea la
cacealma: UE nu are de
ce să se teamă când
vorbește într-o singură
voce

Privind defalcarea pe produse, energia a fost cel mai importat produs
de UE din Rusia în 2021
Energia a reprezentat in 2020, 62% din importurile UE din Rusia
(echivalentul a 99 miliarde EUR), indicând o scădere semnificativă de
14,2%, comparativ cu 2011, când energia reprezenta aproape 77% din
importurile UE din Rusia (148 miliarde EUR).
Între 2011 și 2021, importurile UE de energie din Rusia au fost cele mai
mari în 2012 (157 miliarde EUR) și cele mai scăzute în 2020 (aproape
60 miliarde EUR).
În 2021, Rusia a fost al cincilea cel mai mare
partener pentru exporturile UE de mărfuri (4,1%
din exporturile extra-UE, echivalentul a 89 miliarde
EUR) și al treilea cel mai mare partener pentru
importurile UE de mărfuri (7,5% din importurile
extra-UE, echivalentul a 158 miliarde EUR).
Criza COVID-19 a determinat scăderea atât a
exporturilor, cât și a importurilor dintre UE și Rusia.
În 2020, deficitul comercial era aproape de 16
miliarde EUR, cel mai mic deficit comercial între
2011 și 2021 între UE și Rusia.
În acest deceniu, deficitul comercial al UE cu Rusia
a scăzut de la 89 de miliarde de euro în 2011 la
69 de miliarde de euro în 2021.
Atât exporturile către, cât și importurile din Rusia
au scăzut între 2011 și 2021.
Exporturile UE către Rusia au fost cele mai mari în
2012 (118 miliarde EUR) și cele mai scăzute în
2016 (69 miliarde EUR).
Importurile UE din Rusia au fost cele mai mari în
2012 (204 miliarde EUR) și cele mai scăzute în
2020 (95 miliarde EUR).
UE are o piață a achizițiilor publice deschisă, care este cea mai mare din lume.
În același timp, întreprinderile din UE se confruntă adesea cu dificultăți în ceea ce privește accesul la oportunitățile în
materie de achiziții publice pe piețele din China, precum și pe alte piețe străine, în special în sectoarele în care
întreprinderile din UE sunt foarte competitive (de exemplu, echipamentele de transport, telecomunicațiile,
producerea de energie electrică, echipamentele medicale și serviciile de construcții). Această tendință protecționistă
este în creștere.
Fluxurile europene, atât cele comerciale, cât și de investiții, sunt conditionate de abordarea diferita a investițiilor
străine în comparație cu investitorii autohtoni: ISD-ul european (și cel ISD-ul străin în general), de exemplu, nu se
pot adresa sectoarelor care pun în pericol securitatea națională, care afecteaza interesul public, problemelor climatice
si poluare, deteriorarea resurselor naturale, utilizarea terenurilor agricole în scopuri neagricole sau reprezintă o
amenințare la instalațiile militare.
Investiția externa globală a Chinei a scăzut în 2017 pentru prima dată, când Beijing a impus controale asupra
mişcărilor de capital.
Europa rămâne încă destinația favorită pentru investitorii chinezi.
În schimb, investițiile europene în China rămân destul de fragile din cauza obstacolelor persistente, înainte și după
intrarea OMC (11 decembrie 2001).
Comerțul cu mărfuri între statele membre ale UE (comerț în interiorul UE) a fost evaluat – în ceea ce privește
exporturile – la 3.061 de miliarde EUR în 2019. Această cifră a fost cu 44 % mai mare decât nivelul înregistrat pentru
exporturile care pleacă din UE-27 către țările terțe, de 2 132 de miliarde EUR (comerț în afara UE).
Importurile și exporturile UE

Firmele europene beneficiază nu numai de economiile de

scară datorate apartenenței la cea mai mare piață unică
din lume, dar și de acordurile comerciale ale UE care le
permit să-și exporte bunurile și serviciile.
În același timp, firmele străine care doresc să exporte în
UE trebuie să îndeplinească aceleași standarde înalte ca
și firmele locale, astfel încât nu există riscul concurenței
neloiale din partea companiilor din afara UE.

Exporturile UE au scăzut mai puțin decât importurile

și în consecință balanța comercială a crescut de la 192
miliarde EUR în 2019 la 217 miliarde în 2020, o
creștere semnificativă raportata la 2019.
Principalul partener pentru exporturi în 2020 și 2021 au
fost Statele Unite, iar pentru importuri China în 2020 și
Regatul Unit în 2021.

Statele Unite au rămas cea mai favorita destinație pentru

exportul de bunuri din UE în 2020 cu o cotă parte de
18,3%, urmate de Regatul Unit (14,4% din totalul UE) și
China (10,5%).
Comerțul cu țările din afara
UE a dus la crearea a
milioane de locuri de
muncă în Europa.
Comisia Europeană a
estimat că în 2017
aproximativ 36 de milioane
de locuri de muncă erau
legate de comerțul cu țările
din afara UE.
Faptul că se află în aceeași
piață unică a dus și la
intensificarea comerțului
dintre țările UE.
O cincime dintre locurile de
muncă susținute de
exporturi se află într-un stat
membru diferit de cel care
realizează exporturile.
Cea mai mare cotă a comerțului cu mărfuri în interiorul UE s-a
înregistrat în Luxemburg și Slovacia
Comerțul intra-UE-27 – măsurat, de asemenea, pe bază de
exporturi – a crescut cu 1,5 % pe teritoriul UE-27 între 2018 și
2019.
În ceea ce privește exporturile, s-a înregistrat o creștere de două
cifre între 2018 și 2019 doar pentru Cipru (16,4 %), în timp ce
doar Suedia (-0,6 %), Belgia (-0,3 %) și Slovacia (-0,1 %) au
înregistrat o scădere a exporturilor în interiorul UE.
În ceea ce privește importurile, doar Croația (7,8 %) și Portugalia
(7,4 %) au înregistrat o creștere de peste 5 %, în timp ce Irlanda
(-3,9 %), Belgia (-1,4 %), Malta (-1,3 %) și Suedia (-0,9 %) au
înregistrat o scădere a importurilor.
Ca și în cazul comerțului în afara UE-27, Germania a fost statul
membru al UE cu cel mai mare nivel al comerțului în interiorul
UE-27 în 2019, totalizând 22,8 % din exporturile de mărfuri ale
UE-27 către alte state membre și 23,2 % din importurile de
mărfuri ale UE-27 din alte state membre ale UE.
Țările de Jos (13,5 %) a fost
singurul celălalt stat membru care
a totalizat peste o zecime din
exporturile în interiorul UE, de
asemenea, ca o consecință a
efectului Rotterdam, în timp ce
Franța (12,5 %) fost singurul
celălalt stat membru care a
totalizat mai mult de o zecime din
importurile în interiorul UE.

Importanța pieței interne a UE este subliniată de faptul că nivelul comerțului cu mărfuri în interiorul UE (exporturi și
importuri combinate) a fost mai mare decât cel al comerțului în afara UE (exporturi și importuri combinate) pentru toate
statele membre ale UE, cu excepția Irlandei.
Ponderea din comerțul total cu mărfuri a fluxurilor înregistrate în interiorul și în afara UE a variat considerabil între
statele membre, reflectând într-o oarecare măsură legături istorice și localizarea geografică.
Proporția cea mai mare
a schimburilor
comerciale în interiorul
UE (peste 75 % din
comerțul total) a fost
înregistrată de
Luxemburg (82,0 %),
Slovacia (79,5 %), Cehia
(76,6 %) și Ungaria
(75,1 %) acest procent
scăzând la 51,5 %
pentru Grecia și la
37,5 % pentru Irlanda.
 Structura exporturilor de mărfuri din UE-27 nu s-a modificat prea mult între 2014 și 2019, cu excepția unei creșteri de
2,4 % pentru produse chimice, de la 16,7 % în 2014 la 19,1 % în 2019, și a unei scăderi de 1,4 % pentru energie.

În ceea ce privește structura importurilor UE-27 între 2014 și 2019, a avut loc o scădere importantă a cotei pentru energie,
care a scăzut cu 7,6 %, de la 26,3 % la 18,7 %. Această scădere s-a datorat parțial prețurilor în scădere ale produselor
energetice. În schimb, în aceeași perioadă, cota utilajelor și a vehiculelor a crescut cu 6,0 % , de la 26,9 % la 32,8 %. Cotele
celorlalte produse s-au modificat doar într-o mică măsură.
UE are nevoie de o abordare proactivă în vederea consolidării competitivității sale economice și a asigurării unor
condiții de concurență echitabile. UE va continua să ia măsuri concrete pentru a întări piața unică, inclusiv
capacitatea sa de a direcționa investițiile acolo unde sunt în joc interesele sale strategice.
Crearea unei piețe unice a achizițiilor publice reprezintă una dintre cele mai importante realizări ale pieței interne.
Publicarea ofertelor la nivelul UE asigură transparența și creează oportunități pentru întreprinderile din întreaga UE.
O mai bună punere în aplicare a normelor va asigura calitatea și securitatea în toate etapele procesului, utilizarea
optimă a resurselor și durabilitatea proiectelor.
Având în vedere faptul că o parte semnificativă a investițiilor publice în economia UE este cheltuită prin intermediul
achizițiilor publice (2mii de miliarde EUR anual, reprezentând 14% din PIB-ul UE), o abordare mai strategică poate avea
un impact major.
Instrumentele de politică ale UE nu abordează pe deplin efectele pe care subvențiile acordate de guverne străine
le generează în cadrul pieței interne a UE. Instrumentele politicii UE în domeniul concurenței se aplică în mod
nediscriminatoriu tuturor operatorilor economici, indiferent de originea lor. Normele UE privind ajutoarele de stat
acoperă doar ajutoarele acordate de statele membre.
În plus, controlul concentrărilor economice în UE nu oferă Comisiei posibilitatea de a interveni împotriva cumpărării
unei întreprinderi europene pentru simplul motiv că cel care a achiziționat-o a beneficiat de subvenții străine.
Instrumentele de apărare comercială abordează subvențiile care afectează prețul produselor importate în UE, însă nu
acoperă toate efectele potențiale ale subvențiilor neloiale sau ale sprijinului neloial din partea țărilor terțe.
Orientarea UE spre promovarea cooperarii transfrontalieră industrială, cu actori europeni puternici, în jurul lanțurilor
valorice strategice care sunt esențiale pentru competitivitatea industrială a UE și autonomia strategică a acesteia.
Comerțul global s-a prăbușit pe perioada pandemiei, schimbând tendințele și tiparele comerciale
Parcursul pandemiei COVID-19 și impactul sau asupra economiei globale rămân în continuare greu de prevăzut, dar un
lucru este clar: pandemia va reduce comerțul internațional, si aceasta reducere va fi de durata.
Boston Consulting Group (BCG) a estimat că în 2020, comerțul global ar putea scădea cu 20%, într-un scenariu de bază
care presupune o redresare economică în formă de U a economiilor globale. În acest scenariu, revenirea la nivelul anului
2019, când s-au înregistrat schimburi comerciale în valoare totală de 18 trilioane de dolari la nivel global, este preconizată
abia pentru 2023.
Astfel, pandemia COVID-19 este responsabilă pentru, probabil, cel mai mare șoc pe care l-a cunoscut comerțul
internațional de la Marea Criză Economică încoace.
Boston Consulting Group a transmis: “Perioada pandemiei a generat limitarea sau chiar suspendarea în unele cazuri a
activităților de aprovizionare pentru multe companii, începând de la piesele auto și componentele electronice până la
echipamentele sanitare, ceea ce a accentuat riscurile concentrării producției și a aprovizionării în câteva locații cu costuri
reduse, situate la distanță, precum și cel al sistemelor de gestionare a stocurilor pe baza metodologiei „Just-In-Time”.
Pandemia destabilizează economiile, intensifică fricțiunile geopolitice și generează riscuri semnificative in domeniul
producției și in rețelele de aprovizionare la nivel mondial.
De aceea, pandemia va transforma, cel mai probabil, și comerțul global, așa cum a schimbat radical tendințele
consumatorilor și obiceiurile de călătorie.
Criza COVID-19 a accelerat deja tendința spre un naționalism economic mai accentuat și a sporit influența guvernelor în
domeniul politicilor comerciale.
BCG a analizat cele mai importante coridoare comerciale; rezultatele pot fi sintetizate in urmatoarele 2 harți.
Prima hartă arată schimbarea reală a volumelor comerciale între anii 2015-2019, în termeni de volum ale comerțului,
înglobând exporturile și importurile.
Cea de-a doua hartă proiectează schimbările din 2019 până în 2023, în cadrul scenariului economic de bază pentru o
recuperare în formă de U. Previziunile BCG arată că, până în anul 2023 comerțul poate atinge nivelul din 2019 în termeni de
volum, însă, distribuția sa se va schimba dramatic.
Pandemia agravează relația comercială deja deteriorată dintre SUA și China; o posibilă decuplare a sectoarelor de
tehnologie din cele 2 țări ar putea face ca dispozitivele și sistemele IT din aceste piețe să nu mai fie interoperabile,
ceea ce poate avea repercusiuni și mai grave.
În plus față de deteriorarea relației dintre SUA și China, pandemia determină unele guverne și uniuni vamale să
instituie controale suplimentare asupra comerțului, inclusiv pentru comerțul cu produse medicale și produse agricole.
De asemenea, guvernele se vor concentra pe producția internă pentru a reduce riscul șocurilor viitoare asupra
proceselor de aprovizionare, în special a materialelor și echipamentelor medicale.
Iată câteva schimbări care au o foarte mare probabilitate:
• Fluxul comercial dintre SUA și China în 2023 va fi cu aproximativ 15% (aproximativ 128 miliarde de dolari) mai mic
față de nivelul atins in 2019. Comerțul dintre SUA și UE va continua să crească, dar cu o rată mult redusă față de
creșterea de 135 miliarde de dolari din perioada 2015 – 2019.
• Comerțul dintre UE și China va scădea cu aproximativ 30 de miliarde de dolari din 2019 până în 2023, după ce a
crescut cu 124 de miliarde de dolari în ultimii patru ani.
• Comerțul UE cu India și America de Sud se va aplatiza.
• Asia de Sud-Est va avea cele mai importante câștiguri, înregistrând creșteri ale comerțului cu două sensuri de
aproximativ 22 de miliarde de dolari cu UE, 26 de miliarde de dolari cu SUA și 41 de miliarde de dolari cu China
până la sfârșitul anului 2023, dar tot într-un ritm mai lent decât în perioada ultimilor patru ani.
În loc să aștepte revenirea la ceea ce a fost înainte, companiile ar trebui să acționeze acum și să își
regândească rețelele de producție și lanțurile de aprovizionare pentru a fi mai rezistente la șocurile
externe.
Acest lucru este valabil în special pe segmente precum echipamentele medicale, produsele
biofarmaceutice, semiconductorii și produsele electronice, care sunt expuse în special la presiunile
geopolitice și macroeconomice.
Pentru a reuși acest lucru, BCG consideră că organizațiile ar trebui să urmeze doi pași:
1. Adopția unor „amprente regionale, multi-locale” de aprovizionare și fabricare și
2. Păstrarea unor volume mai mari ale stocurilor de siguranță – chiar dacă aceste măsuri implică
costuri ceva mai mari.
Aici intervine însă oportunitatea României.
Mutarea producției în locații mai apropiate de clienți poate genera o reducere semnificativa a profitabilității
atunci când aceasta se face într-o țară cu costuri mari.
România continuă să aibă un avantaj important din punct de vedere al costurilor salariale față de Europa de Vest
și chiar și față de multe țări din Centrul și Estul Europei: estimările Eurostat arata ca la nivelul anului 2019, costul
forței de munca in Romania era cu ~72% mai mic decât media europeana, cu ~78% mai mic ca cel din
Germania, cu 43% mai mic ca cel din Cehia si cu ~28% mai mic ca cel din Polonia.
Pe de alta parte, productivitatea muncii din Romania a avut cea mai mare creștere din Europa in ultimii 15 ani,
ajungând in 2019 la ~73% din media europeana fata de doar 37% in 2005; pentru comparație, productivitatea
muncii in Polonia era de ~62% din media europeana in 2005 si de ~80% in 2019.
In acest context, adoptarea unor politici de stimulare a investițiilor străine, cuplate cu disponibilitatea relativ mai
bună a forței de muncă din cauza revenirii în țară a multor români care lucrau în străinătate pot stimula
producția din Romania, care poate acapara o parte semnificativ mai mare din lanțul valoric în multe industrii,
începând de la cea auto pana la sectorul IT și telecomunicații sau chiar în agricultura și produse alimentare.
Mai mult, locația strategica a României la marginea de est a Europei, cu deschidere la Marea Neagra, poate
scurta semnificativ parcursul mărfurilor si costurile transportului inter-continental, putând transforma
Romania într-un hub logistic, de producție și asamblare al Europei – evident, în condițiile în care este
dezvoltată corespunzător infrastructura portuară și rutieră pentru conectarea cu Europa.
Pe de alta parte, nu trebuie să uitam însă faptul că avantajele de cost se reduc în timp, și
daca într-o comparație europeana costul forței de munca din România este încă mic,
lucrurile nu mai arata la fel in comparație cu alte țări din regiune care nu sunt încă in UE.
De aceea, adoptarea instrumentelor Industry 4.0 pot contribui in mod semnificativ la
creșterea mai accelerata a productivității și a competitivității României.
Multe dintre aceste schimbări sunt structurale și cel mai probabil vor fi de lungă durată.
Totuși, viteza de reacție este esențială și de aceea atât Romania in ansamblul său cât și
companiile tarii noastre ar trebui să acționeze acum pentru a se adapta la noua realitate
și pentru a fi printre învingătorii erei post-COVID-19.
Relațiile economice dintre UE și SUA

Până în 2017, relațiile comerciale dintre UE și SUA au fost dominate de negociere a unui Parteneriat transatlantic
pentru comerț și investiții (TTIP). În comparație cu predecesorii săi, administrația Trump a adoptat o abordare
fundamental diferită a relațiilor comerciale dintre UE și SUA. Ea a acordat prioritate intereselor naționale și a
încercat să reechilibreze deficitele comerciale cu alte țări, făcând presiune asupra partenerilor prin impunerea unor
tarife ridicate în cazul anumitor produse pentru a-și proteja propriile industrii și a câștiga un acces mai bun la piață în
țările partenere.
La 1 iunie 2018, administrația SUA a impus UE tarife la importul de oțel și de aluminiu și a amenințat cu impunerea
unor tarife și în cazul autovehiculelor. În același timp, SUA se distanțează de o abordare multilaterală în cadrul
Organizației Mondiale a Comerțului (OMC).
Această nouă atitudine a afectat relațiile comerciale ale Statelor Unite cu UE și cu alți parteneri. UE a depus o
plângere la OMC împotriva tarifelor pentru oțel și aluminiu și, ca răspuns, a aplicat tarife pentru produsele americane
pentru a reechilibra schimburile comerciale dintre UE și SUA, în ansamblul lor.
La 28 martie 2019, organul de apel al OMC a publicat hotărârea sa privind compania Boeing, confirmând poziția pe
care UE a adoptat-o de mult timp, potrivit căreia SUA nu a luat nicio măsură pentru a se conforma normelor OMC în
ceea ce privește sprijinul acordat companiei Boeing.
La 8 aprilie 2019, administrația Trump a intensificat presiunea exercitată asupra Uniunii Europene pentru ca
aceasta să pună capăt „subvențiilor dăunătoare” de care beneficiază producătorul de aeronave Airbus.
SUA a publicat o listă de mărfuri europene în valoare de 11 miliarde USD cărora ar putea să li se aplice
tarife punitive în acest litigiu de lungă durată, creând o spirală negativă care ar pune în pericol un eventual
acord bilateral între UE și SUA privind reducerile tarifare reciproce.
Din partea Uniunii, la 15 aprilie 2019, Consiliul a ajuns la un „acord de principiu” privind Directivele de
negociere care vor autoriza Comisia să înceapă negocierile tarifare cu SUA.
În perioada de sesiune din martie 2019, Parlamentul nu a adoptat o rezoluție în sprijinul începerii negocierilor
comerciale.
In ciuda retoricii, împreună, economiile UE și SUA reprezintă în continuare circa 50 % din produsul intern
brut (PIB) la nivel mondial și o treime din comerțul mondial.
În 2017, UE a continuat să fie cel mai important partener comercial al SUA în ce privește schimburile comerciale
de mărfuri – înaintea Chinei și Canadei, partenerul SUA din Acordul de Liber Schimb Nord-American (ALSNA).
În 2018, SUA a fost cea mai importantă destinație pentru exporturile UE, absorbind 20,8 % din exporturile totale
de bunuri ale UE (în timp ce exporturile către China nu reprezentau decât 10,7 %).
SUA a ocupat locul al doilea în rândul partenerilor UE în ce privește importurile, furnizând astfel 13,5 % din
bunurile importate în UE.
În această privință, SUA s-a clasat după China, care a furnizat 19,9 % din importurile totale ale UE, dar a fost
înaintea Rusiei și a Elveției, care au furnizat 8,5 % și, respectiv, 5,5 %.
 Comerțul cu mărfuri dintre UE și SUA
în perioada 2016-2018 (miliarde EUR)

Bunuri importate de Bunuri exportate de Balanța UE

Anul
UE din SUA UE în SUA (bunuri)
2016 248,8 363,7 + 114,9
2017 256,6 376,2 + 119,6
2018 267,3 406,4 + 139,1

Sursă: Comisia Europeană, DG COMERȚ

În perioada 2015-2017, exporturile de servicii ale UE către SUA au crescut, la fel ca și importurile de servicii ale
UE din SUA.
Cu toate acestea, o scădere a exporturilor de servicii ale UE în 2016 a dus, pentru SUA, la un excedent comercial
de 2,8 miliarde EUR în comerțul cu servicii cu UE, în timp ce o scădere a exporturilor americane de servicii în 2017
a condus, pentru UE, la un excedent comercial de 12,5 miliarde EUR în comerțul cu servicii cu SUA.
 Relațiile economice dintre UE și Canada
Primul acord economic cuprinzător (CETA) al UE cu o țară puternic industrializată (Canada) – dupa negocierile
indelungate 2009-2014, - au deschis piețele lor respective pentru bunurile, serviciile și investițiile celeilalte părți,
inclusiv pentru achizițiile publice. În cursul primului an de punere în aplicare, exporturile totale către Canada au crescut
cu 7 %, cifrele cele mai ridicate fiind înregistrate pentru mașini, produsele farmaceutice și produsele agricole.
Atât Canada, cât și UE au fost afectate de noile tarife impuse de SUA pentru oțel și aluminiu și împărtășesc opinia
potrivit căreia aceste tarife nu sunt nici justificate din punct de vedere economic, nici compatibile cu normele OMC.
În consecință, UE și Canada, împreună cu alți apărători ai ordinii comerciale bazate pe reguli, și-au intensificat dialogul
privind chestiunile comerciale.

Comerțul cu mărfuri dintre UE și Canada

2016-2018 (miliarde EUR) Comerțul cu servicii reprezintă o componentă importantă a
relației comerciale dintre UE și Canada.
Bunuri importate
Bunuri exportate
Balanța În comparație cu 2014, în 2017, valoarea exporturilor de
Anul de UE din UE servicii din UE către Canada a crescut ajungând la
de UE în Canada
Canada (bunuri) 21,7 miliarde EUR, în timp ce valoarea importurilor de
2016 29,0 35,2 + 6,2 servicii ale UE din Canada a crescut la 13,2 miliarde EUR.
2017 31,5 37,7 + 6,2 Transportul, călătoriile, asigurările și comunicațiile sunt
2018 31,0 41,4 + 10,4 câteva exemple de servicii comercializate frecvent între UE și
Canada.
Sursă: Comisia Europeană, DG COMERȚ
 Relațiile UE-Rusia

Relațiile UE-Rusia sunt tensionate începând din 2014, ca urmare a anexării ilegale a Crimeii de către Rusia, a
susținerii rebelilor din estul Ucrainei, a politicilor din vecinătate a campaniilor de dezinformare și a evoluțiilor
interne negative.
Tensiunile s-au accentuat și după intervenția Rusiei în Siria.
Din 2014, UE a reînnoit periodic sancțiunile împotriva Rusiei. Cu toate acestea, UE și Rusia rămân strâns
interdependente, iar UE practică o abordare a „dialogului selectiv”.
În 2017, economia Rusiei și-a revenit din recesiunea și turbulențele din 2014-2016 din sectorul bancar, profitând de
creșterea veniturilor din exporturile de petrol și materii prime.
În 2018, creșterea economică a fost modestă, iar în 2019 și 2020 se pare că încetinește.
Climatul de investiții al țării rămâne nesigur, iar performanțele sale economice depind în continuare de prețul
petrolului și al gazului.
Sistemul economic se concentrează în doar câteva sectoare, lipsesc investițiile cu efecte transformatoare, iar firmele
mari apropiate de stat domină piața. În pofida politicilor de sancționare, UE rămâne primul partener comercial al
Rusiei, iar Rusia este al patrulea pentru UE.
Relațiile comerciale și economice sunt însă perturbate de numeroși factori, cum ar fi embargoul Rusiei asupra
unor produse agricole din UE, diferendele din cadrul OMC și serioasele limitări impuse companiilor din UE
pentru a participa la licitațiile publice din Rusia.
Din martie 2014, UE a impus progresiv măsuri restrictive împotriva Rusiei, ca reacție la anexarea ilegală a
Crimeii și la destabilizarea Ucrainei.
Sancțiunile UE s-au extins substanțial după doborârea avionului de pasageri MH17, la 17 iunie 2015, deasupra
unui teritoriu controlat de rebelii susținuți de Rusia din estul Ucrainei. Sancțiunile sunt periodic actualizate și
prelungite.
Măsurile restrictive ale UE au diferite forme. Măsurile diplomatice au constat în excluderea Rusiei din G8,
suspendarea procesului de aderare a Rusiei la OCDE și la Agenția Internațională a Energiei și întreruperea
summiturilor bilaterale regulate UE-Rusia.
Sancțiunile economice vizează schimburile cu Rusia în anumite sectoare economice. Acestea limitează
accesul anumitor bănci și societăți ruse la piețele de capital primare și secundare din UE și impun interdicții
asupra exportului și importului de arme și a exportului de bunuri cu dublă utilizare, pentru utilizări militare
sau utilizatori finali militari în Rusia.
Sancțiunile restricționează, de asemenea, accesul Rusiei la anumite tehnologii și servicii sensibile, care pot fi utilizate
pentru producția și explorarea petrolierăSe aplică măsuri restrictive individuale împotriva a 150 de persoane și 40 de
entități, ale căror active au fost înghețate și cărora li s-au impus interdicții de călătorie, pentru că acțiunile lor au subminat
integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei.
Lista acestora cuprinde președinții celor două camere ale Adunării Federale a Rusiei (Duma de Stat și Consiliul
Federației), precum și președintele în exercițiu al Delegației ruse la Comisia parlamentară de cooperare UE-Rusia.
În martie 2016, Consiliul Afaceri Externe al UE a subliniat cinci principii directoare care stau la baza relațiilor UE cu
Rusia:
(1) aplicarea acordului de la Minsk, ca o condiție esențială pentru orice modificare substanțială a poziției UE față
de Rusia;
(2) consolidarea relațiilor cu partenerii estici ai UE și cu alți vecini, inclusiv cu cei din Asia Centrală;
(3) creșterea rezilienței UE (de exemplu în ceea ce privește securitatea energetică, amenințările hibride sau
comunicarea strategică);
(4) un angajament selectiv cu Rusia pe teme de interes pentru UE;
(5) necesitatea de a realiza contacte interpersonale și de a susține societatea civilă din Rusia. Primul principiu
condiționează implicit durata anumitor sancțiuni ale UE de progresul către o soluționare pașnică a conflictului
din Ucraina de Est.
Începând cu august 2014, Rusia a replicat la sancțiunile UE și ale țărilor occidentale (inclusiv SUA, Canada
și Australia), impunând contra-sancțiuni la produsele agricole, la materiile prime și la produsele alimentare,
sub pretextul încălcării normelor de securitate alimentară.
Acest lucru a întărit politica Rusiei de substituire a importurilor în sectorul agricol.
De asemenea, Rusia aplică o „stop-list” (interdicții de călătorie) unor resortisanți ai UE și SUA care i-au
criticat acțiunile, refuzându-le dreptul de a intra pe teritoriul Rusiei.
Lista nu este publicată oficial, ceea ce exclude posibilitatea unei căi de atac legale, spre deosebire de
interdicția de călătorie impusă de UE. Mai mulți deputați în PE nu au reușit să intre pe teritoriul Rusiei din
acest motiv.
 Curs 5

Modelul organizaţional. Cultura organizationala

Influența modelului socio-economic
European asupra economiei globale
 CUPRINS:

1. Conceptul de cultura in management

2. Diferentele si afinitatile culturale
1. Occident vs. Orient
2. Geert Hofstede
3. Fons Trompenaars
3. Valorile culturale si practica de management
4. Managementul american vs. managementul japonez
5. Euro-managementul
 MODELUL ORGANIZAŢIONAL. CULTURA ORGANIZATIONALA

• Societatea modernă se prezintă ca o reţea de organizaţii care

apare, se transformă şi apoi dispare.“Trăim într-o lume de
organizaţii” afirma Mintzberg [1989].
• “Organizaţiile reprezintă strategii umane complexe proiectate
pentru a realiza anumite obiective” [Argyris,1960].
• “Deoarece organizaţiile sunt sisteme de comportament proiectate
pentru a permite oamenilor şi maşinilor să realizeze anumite
obiective, forma organizaţională trebuie să fie o funcţie
unificatoare a caracteristicilor umane şi a naturii mediului
sarcinii.”[Simon, 1960].
 Modelul organizaţional utilizat pentru a descrie procesele de design organizational
este constituit pe câteva componente majore ale unei organizaţii:
Detalierea modelului organizaţional:
Scopul/Ţelurile:
Oamenii: •misiune, viziune, obiective
•cunoştinţe, capacităţi şi •strategii ale organizaţiei
Cultura:
competenţe •tactici, politici ale organizaţiei
•valorile dominante în cadrul
•deosebiri de percepţii şi
organizaţiei
semnificaţii
•stilul de conducere
•grupuri şi/sau indivizi

Tehnologia:
Structura:
•know-how
•structura corporatistă
•baza materială (utilaje, instalaţii,
(funcţiuni, divizii…)
aparatura)
•structura operaţiilor
Mediul: •tehnologia informatică
•rolurile repartizate
•Factori: sociali, politici,
tehnologici, economici,
demografici, culturali, naturali
 1. Conceptul de cultura in management (1)

 CULTURA = modul specific de existenta spirituala si

de comportament social al unui grup, comunitati sau
societati.

 Caracteristicile culturii:
- Caracter dobandit
- Caracter colectiv
- Caracter simbolic
- Caracter structurat
- Caracter persistent
- Caracter dinamic.
 1. Conceptul de cultura in management (2)

 Sferele culturii:
- Cultura nationala
- Cultura industriala
- Cultura functionala
- Cultura profesionala
- Cultura organizationala
- Cultura personala.
 1. Conceptul de cultura in management (3)
Cultura – sistem integrat:
I. Practicile culturale:
- Simbolurile
- Normele de comportament
- Ritualurile

II. Valorile:
- Valorile fundamentale (convingerile fundamentale)
(engl. basic convictions)  viziunea despre lume si viata a
colectivitatii
- Valorile practice (optiunile/ipotezele fundamentale) (engl.
basic assumptions)  solutiile comune si comportamentul
social cu privire la problemele existentiale.
 1. Conceptul de cultura in management (4)
‘Iceberg-ul’ cultural (Edward T. Hall, 1976):
I. Nivelul extern al culturii (10%):
- Invatata explicit
- Constienta
- Usor de schimbat
- Cunostinte obiective
- Usor de observat prin intermediul simturilor
- ex.: comportamente, traditii, obiceiuri, artefacte

II. Nivelul intern al culturii (90%):

- Invatata implicit
- Neconstienta
- Dificil de schimbat
- Cunostinte subiective
- Dificil de observat
- ex.: valori de baza, credinte, prioritati, atitudini, convingeri,
perceptii.
 1. Conceptul de cultura in management (5)

Componentele culturii:
- Limba
- Etnicitatea
- Religia
- Institutiile politice si sociale
- Viata economica
- Alti factori: situarea geografica, spatiul fizic,
ideologia dominanta, clima etc.
 2. Diferentele si afinitatile culturale
Cultural Differences in International Business

2.1 Occident vs. Orient (1)

 Occident (SUA):  Orient (Japonia):

- Individul - Grupul, comunitatea

- Succesul, profitul
- Societatea sistemica
- Extravertirea
- Concurenta
- Ierarhia conventionala
- Afirmarea “omului de
succes”
- Adevarul.
- Datoria, munca
- Societatea holistica
- Introvertirea
- Armonia de grup
- Ierarhia naturala
- Acceptarea celui mai bun
- Virtutea.
 2.1 Occident vs. Orient (2)

SUA: Japonia:
- Tipul ideal de sef: - Tipul ideal de sef:
Democrat Autocrat
(distanta mica fata de (distanta mare fata de
putere) putere)
- Managementul: - Managementul:
Autocrat Participativ
(individualism) (colectivism).
Teorii referitoare la organizaţii

1. Modelul culturii organizaţionale a lui Geert Hofstede

2. Modelul culturii organizaţionale a lui William Ouchi
 În afacerile internaționale
Cultura este cel mai des o sursă de conflicte
decât de sinergie. Diferențele culturale sunt, în
cel mai bun caz, o pacoste și deseori un dezastru.
Gerard Hendrik Hofstede a Dr. Geert Hofstede (1928-2020)
fost un psiholog social
olandez, angajat IBM și
profesor emerit de • Strategie
antropologie
organizațională și • Sensibilitate culturală
management internațional • Adecvarea culturală
la Universitatea Maastricht
din Olanda, binecunoscut • Negocierea, rezolvarea conflictelor
pentru cercetările sale de
pionierat asupra grupurilor • Formarea relației pe termen lung
și organizațiilor
interculturale.
• Pornind de la premisa existenţei unei strânse legături între cultura
organizaţională şi cea a societăţii în care organizaţia îşi desfăşoară
activitatea, Hofstede [1980] defineşte cultura ca fiind o “programare mentală
colectivă a unui grup de oameni” şi identifică patru dimensiuni ce
determină, în concepţia sa, tipul de cultură.
• Studiu realizat între cei peste 11.000 de angajaţi ai companiei multinaţionale
IBM, proveniţi din 40 de ţări, pentru evidenţierea diferenţelor culturale între
naţionalităţi, manifestate în modul cum se comportă la locul de muncă.
• Studiul s-a concentrat pe influenţa exercitată de cultura naţională asupra
sub-culturilor existente în cadrul companiei multinaţionale, folosind metoda
prin ancheta (folosind chestionarul) şi observarea angajaţilor.
• Hofstedea identificat 4 dimensiuni-cheie cu ajutorul cărora se poate face
distincţie între diversele valori şi atitudini proprii culturilor studiate, în privinţa
chestiunilor de muncă.
 2.2 Geert Hofstede (1)
Dimensiunile culturale:
- Distanta fata de putere
(Power distance)
- Individualism vs. Colectivism
(Individualism vs. Collectivism)
- Masculinitate vs. Feminitate
(Masculinity vs. Feminity)
- Grad de evitare a incertitudinii
(Uncertainty avoidance)

- Orientare pe termen lung vs. Orientare pe termen

scurt (Long term orientation vs. Short term orientation) 
1991 (Pragmatic vs. Normativ)
- Indulgenta vs. Constrangere
(Indulgence vs. Restraint)  2010.
http://geert-hofstede.com/national-culture.html
Cele 4 dimensiuni ale modelului lui Hofstede pot fi rezumate astfel:
 SCALA DISTANŢEI IMPUSE DE PUTERE (indicând modul în care este văzută distribuţia
puterii în societate. Astfel, într-o societate în care distanţa impusă de putere este
mare, există mari diferenţe între cei aflaţi pe treapta de sus a societăţii şi cei aflaţi pe
ultima treaptă; într-o societate cu distanţă mică, se manifestă un decalaj de putere
mai mic între treapta de sus şi cea de jos a ierarhiei sociale.)
 SCALA INDIVIDUALISM - COLECTIVISM (în culturile în care individualismul este un
atribut naţional, oamenii au ca primă prioritate propria persoană şi familie; în alte
culturi, unde se manifestă atributul colectivismului, omenii sunt loiali în primul rând
comunităţii din care fac parte şi-şi găsesc protecţie tot acolo.)
 SCALA MASCULINITATE - FEMINITATE (în sensul că unele culturi au tendinţa de
aservitate şi materialism, fiind considerate mai “masculine”, iar altele au o
preocupare mai mare pentru relaţiile interumane şi binele celorlalţi, fiind
considerate mai “feminine”.)
 GRADUL DE EVITARE A INCERTITUDINII (adică nivelul toleranţei pe care îl manifestă
societatea faţă de risc, de incertitudine. Astfel, în unele culturi oamenii nu simt
nevoia neapărat să evite riscurile, în alte culturi oamenii se simt ameninţaţi de riscuri
şi încearcă cu orice preţ să le evite.)
Grupele culturale rezultate din cercetările lui Geert Hofstede:
 2.2 Geert Hofstede (2)
Distanta fata de putere:

Source: http://www.clearlycultural.com/geert-hofstede-cultural-
dimensions/power-distance-index/
 2.2 Geert Hofstede (3)
Distanta fata de putere:
Distanta mica fata de Distanta mare fata
putere: de putere:
(ex.: SUA) (ex.: Japonia)
-Ierarhia in organizatii inseamna o -Ierarhia in organizatii reflecta
distributie conventionala de roluri inegalitatea sociala
- Este caracteristica descentralizarea - Este caracteristica centralizarea
-Subordonatii asteapta sa fie -Subordonatii asteapta sa li se
consultati spuna ce sa faca
- Tipul ideal de sef este cel democrat - Tipul ideal de sef este cel autocrat
- Privilegiile pentru manageri nu sunt bine - Privilegiile pentru manageri sunt
privite. normale si asteptate.
 2.2 Geert Hofstede (4)
 Individualism:

Source: http://www.clearlycultural.com/geert-hofstede-cultural- dimensions/individualism/

 2.2 Geert Hofstede (5)
Individualism vs. Colectivism:
Individualism:
(ex.: SUA)
• Interesele individuale predomina
asupra intereselor colective
• Legile si drepturile se presupun a fi
aceleasi pentru toti (universalism)
• Rol restrans al statului in sistemul
economic
• Managementul este autocrat
• Relatia patron-salariat are la baza un
contract social
• Angajarea si promovarea se fac pe
baza de merite.
Colectivism:
(ex.: Japonia)
• Interesele colective predomina asupra
intereselor individuale
• Legile si drepturile sunt diferite de la
un grup la altul (particularism)
• Rol dominant al statului in sistemul
economic
• Managementul este participativ
• Relatia patron-salariat este perceputa
ca o legatura de familie
• Angajarea si promovarea se fac in
functie de interesele de grup.
 2.2 Geert Hofstede (6)
Masculinitate:

Source: http://www.clearlycultural.com/geert-hofstede-cultural-
dimensions/masculinity/
 2.2 Geert Hofstede (7)
Masculinitate vs. Feminitate:
Masculinitate:
(ex.: SUA)
• Valorile dominante in societate
sunt succesul material si
prosperitatea
• Se asteapta ca managerii sa ia decizii
si sa fie autoritari
• Accent pe echitate, competitie si
performanta
• Rezolvarea conflictelor prin disputa
• Mentinerea cresterii economice
trebuie sa aiba cea mai mare
prioritate.
Feminitate:
(ex.: Suedia)
• Valorile dominante in societate
sunt grija pentru ceilalti si
perseverenta
• Managerii folosesc intuitia si cauta
consensul
• Accent pe egalitate, solidaritate si
calitatea conditiilor de munca
• Rezolvarea conflictelor prin compromis
si negociere
• Protejarea mediului trebuie sa aiba cea
mai mare prioritate.
 2.2 Geert Hofstede (8)
Grad de evitare a incertitudinii:

Source: http://www.clearlycultural.com/geert-hofstede-cultural-
dimensions/uncertainty-avoidance-index/
 2.2 Geert Hofstede (9)

Grad de evitare a incertitudinii:

Grad mic de evitare a
incertitudinii:
(ex.: UK)
• Liniste, calm in situatii ambigue si in
conditii de riscuri neobisnuite
• Legi si reguli putine si generale
• Atitudine pozitiva a cetatenilor
fata de institutii
• Toleranta, moderatie.
Grad mare de evitare a
incertitudinii:
(ex.: Germania)
• Frica de situatii ambigue si riscuri
neobisnuite
• Legi si reguli multe si precise
• Atitudine negativa a cetatenilor
fata de institutii
• Conservatorism, extremism.
 2.2 Geert Hofstede (10)
Orientare pe termen lung:

Source: http://www.clearlycultural.com/geert-hofstede-cultural-
dimensions/long-term-orientation/
 2.2 Geert Hofstede (11)
Orientare pe termen scurt vs. lung:
Orientare pe termen scurt: Orientare pe termen lung:
(ex.: SUA) (ex.: Japonia)
• Asteptarea unor rezultate rapide • Perseverenta pentru obtinerea de
• Spirit de competitie rezultate pe termen lung
• Inclinare spre consum, rata • Spirit de cooperare
redusa a acumularii • Inclinare spre investitii, rata
• Atitudine activa fata de schimbare ridicata a acumularii
• Valoare suprema: Adevarul. • Atitudine pasiva fata de schimbare
• Valoare suprema: Virtutea.
Cultural Differences in International Business
In concluzie
• Definițiile culturii variaza foarte mult
• Nevoia crescândă de mijloace fiabile de evaluare a țărilor în afaceri
internaționale
• Modelul lui Hofstede a contribuit in mod relevant la definirea modelurilor de
business
• În construcțiile teoretice pentru aplicații practice trebuie să existe un anumit
compromis
• Clasamentul pe țări al Hofstede este un mijloc imperfect, dar relativ cuprinzător
și bine dezvoltat, pentru informare in afacerile internaționale
• O companie prost informată cu privire la practicile unei culturi diferite vor avea
dificultăți în reușita în afaceri în acea cultură
• Este imposibil, d.p.d.v. practic, să se conceapă o metodă managerială unitară care să
poată fi adoptată oriunde în lume şi să satisfacă toate nevoile individuale şi de grup,
structurile existente şi exigenţele impuse de schimbare.
• Este necesară o abordare de tip conjunctural a practicii manageriale, deci
structurile organizatorice, stilurile manageriale, culturile organizaţionale şi programele de
schimbare trebuie adaptate la atributele culturale dominante ale naţiunii gazdă.
• Acest lucru este de importanţă majoră pentru organizaţiile multinaţionale şi pentru cele
care au ca angajaţi sau colaboratori cetăţeni ai altor ţări.
 2.2 Geert Hofstede (12)
Zonele de afinitate culturala:
- Cultura anglo-saxona (1-; 2+; 3+; 4-):
ex.: SUA, UK, Australia, Noua Zeelanda, Canada
- Cultura nordica (1-; 2+; 3-; 4-):
ex.: Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda
- Cultura latino-americana (1+; 2-; 3+; 4-):
ex.: Columbia, Venezuela, Mexic, Ecuador
- Cultura latino-europeana (1≈+; 2≈+; 3≈+; 4≈+):
ex.: Franta, Belgia, Italia
- Cultura sud-est asiatica (1+; 2-; 3≈+; 4-):
ex.: Singapore, Hong Kong, Malaesia, Filipine.
Legenda:
1 = Distanta fata de putere; 2 = Individualism;
3 = Masculinitate; 4 = Grad de evitare a incertitudinii.
Zonele de afinitate culturala
 2.3 Alfonsus (Fons) Trompenaars (1)

Alfonsus
Trompenaars, n.
1953, este un
olandez teoretician
organizațional,
consultant în
management și
autor în domeniul
comunicării
interculturale.
Cunoscut pentru
dezvoltarea
modelului
Trompenaars al
diferențelor de
cultură națională.
Dimensiunile culturale:
- Universalism vs. Particularism
- Individualism vs. Colectivism
- Egalitate vs. Ierarhie
- Secvential vs. Sincronic
- Orientare spre exterior vs. Orientare spre interior
- Specific vs. Difuz
- Neutru vs. Afectiv.
 2.3 Fons Trompenaars (2)
Zonele de afinitate culturala:
- Grupul anglo-saxon (1.+; 2.+; 3.+; 4.+; 5.+)
- Grupul asiatic (1.-; 2.-; 3.-; 4.-; 5.-)
- Grupul latino-american (1.+; 2.-; 3.+; 4.-; 5.-)
- Grupul latino-european (1.-; 2.+; 3.-; 4.+; 5.-)
- Grupul germanic (1.-; 2.+; 3.-; 4.+; 5.+).

Legenda:
1. Individualism (+) vs. Colectivism (-);
2. Universalism (+) vs. Particularism (-);
3. Relatii neutre (+) vs. Relatii afective (-);
4. Relatii specifice (+) vs. Relatii difuze (-);
5. Statut in functie de merit (+) vs. Statut in functie de pozitie (-).
3. Valorile culturale si practica de management
 Valorile culturale:
- Valorile integrative (raporturile cu comunitatea si individul)
- Valorile adaptative (raporturile cu natura si actiunea)
- Valorile relationale (raporturile cu timpul si spatiul).

 Practica de management:
- Timpul: Culturile monocronice vs. policronice
- Spatiul: Culturile “de insula” vs. “de frontiera”
- Limbajul: Culturile slab contextuale vs. inalt contextuale
- Formalismul: Culturile formale vs. informale
- Omul: Culturile individualiste vs. colectiviste
- Actiunea: Culturile active vs. pasive.
 4. Managementul american vs. managementul japonez (1)
Planificarea si decizia:
SUA:
• Orientare prioritara pe termen
scurt
• In primul rand, profitul
• Decizii prioritar tactice
• Procesul decizional: individual
(management autocrat -
individualism)
• Pregatirea deciziei: rapida
• Implementarea deciziei:
laborioasa, conflicte de interese
(decizia se ia usor si se
implementeaza greu).
Japonia:
• Orientare prioritara pe termen
lung
• Stabilitate pe piata (preturi mici),
apoi profitul
• Decizii prioritar strategice
• Procesul decizional: colectiv, prin
consultarea larga a personalului de
conducere si executie (management
participativ - colectivism)
• Pregatirea deciziei: laborioasa
• Implementarea deciziei: rapida,
consens (decizia se ia greu si se
implementeaza usor).
 4. Managementul american vs. managementul japonez (2)
Organizarea:
SUA: Japonia:
• Structuri organizatorice formale, • Structuri organizatorice informale,
ierarhice, birocratice “naturale”, egalitare
• Schimbarile organizatorice deriva • Schimbarile organizatorice deriva
din schimbarea factorilor interni si din schimbarile in procesele
externi economice, in special din cauza
• Personalul este angajat din scoala, dar factorilor interni
frecvent si din alte companii • Personalul este angajat din scoala si
• Promovare rapida, in functie de foarte putin din afara companiei
performante si rezultate • Promovare treptata, in functie de
• Personalul este strict specializat (riscul vechime si loialitate
somajului). • Personalul este frecvent
policalificat, rotatia pe posturi
(angajarea pe viata).
 4. Managementul american vs. managementul japonez (3)
Coordonarea:
SUA:
• Managerul companiei: cadru
superior, investit cu autoritate
• Stilul de conducere: autoritar
• Separare clara intre munca si timp
liber, intre viata profesionala si viata
personala
• Informatia circula prioritar de sus in
jos.
Japonia:
• Managerul companiei: “pater”,
paternalism
• Stilul de conducere: colegial
• Intrepatrunderea vietii
profesionale cu viata de familie
(epuizarea in munca)
• Informatia circula prioritar de jos in
sus, constituind un feed-back pentru
deciziile manageriale.
 4. Managementul american vs. managementul japonez (4)
Controlul:
SUA: Japonia:

• Realizat de superiori • Prioritar autocontrolul si controlul facut

• Obiectul controlului:
performanta individului
• Critica directa.
de egali (control colectiv, incrucisat)
• Obiectul controlului: performanta
grupului
• Principiul menajarii persoanei (“salvarea
fetei”).
 4.2. Modelul culturii organizaţionale a lui W. Ouchi

Ouchi a evidenţiat diferenţe între comportamentul organizaţiilor japoneze şi al

celor americane, pentru a vedea dacă anumite practici, alese de el din economia
japoneză, puteau fi translatate şi în SUA - TEORIA Z (1981)

Organizaţiile japoneze Organizaţiile americane

- Asigură locul de muncă pe toată durata vieţii
active (numai angajaţilor esenţiali)
- Preferă pentru promovare angajaţii proprii
- Căile de înaintare în carieră nu sunt
specializate
- Proces colectiv de luare a deciziilor
- Grad ridicat de încredere/loialitate
reciprocă
- Responsabilitatea colectivă este importantă
- Performanţa se evaluează pe termen lung
- Succesul este văzut ca o chestiune de efort
colectiv
- Oferă (în general) angajare pe termen scurt
- Recrutează personal din afara organizaţiei
- În general, căile de înaintare în carieră sunt
specializate
- Deciziile se iau individual
- Grade variate de încredere / loialitate între
manageri şi subordonaţi
- Răspundere individuală pentru rezultate
- Este preţuită în special performanţa pe
termen scurt
- Succesul este văzut în termeni de realizare
individuală
Ouchi a propus aplicarea Teoriei Z (completare/continuare a Teoiilor X şi Y ale lui D.
McGregor) ca modalitate prin care companiile americane ar putea imita anumite
caracteristici ale metodei japoneze de conducere a oamenilor. Deci, firmele
americane ar putea opera schimbări în următoarele direcţii de MRU:
 Ar putea oferi perspective mai sigure de angajare şi posibilităţi mai bune de
realizare în carieră;
 Ar putea să extindă gradul de participare al angajaţilor în procesul de luare a
deciziilor;
 Ar putea să se sprijine în mai mare măsură pe spiritul de echipă şi pe
recunoşterea contribuţiei individuale la efortul colectiv;
 Ar putea stimula respectul reciproc între manageri şi subordonaţii lor
e manageri şi subordonaţii lor.

Acest tip de abordare ar trebui sprijinit de la vârful piramidei ierarhice şi ar necesita

măsuri corespunzătoare de consultare, precum şi un angajament clar în direcţia
asigurării de instruire profesională, mai ales pt. manageri şi supervizori. Ceea ce este
diferit este faptul că firmele japoneze se concentrează pe responsabilitatea colectivă
şi pe efortul comun, în timp ce colegii lor din SUA şi UK preferă instinctiv să
recunoască responsabilitatea şi realizările individuale, chiar şi în contextul abordării
de echipă.
 4 stereotipuri extreme ale culturii corporative (Trompenaars 2003 p.106-111)
Incubator Guided Missile /proiectil teleghidat
• Person oriented • Task orientation /Orientare spre
• Power of the individual sarcini
• Self realization • Power of knowledge/ expertise
• Commitment to oneself • Commitment to tasks / Angajamentul
• Professional recognition / față de sarcini
Recunoaștere profesională • Management by Objectives
• Pay for Performance

Punctajul da / nu pentru organizație pe fiecare caracteristică conform descrierilor lui Trompenaar.

Family Eiffel Tower

• Power orientation • Role-orientation
• Personal relationships • Power of position/ role
• Entrepreneurial • Job description/evaluation
• Affinity trust • Roles and procedures
• Power of person • Order and predictability

Example of possible scores in following slides

stereotipuri extreme ale culturii corporative
stereotipuri extreme ale culturii corporative
 5. Euro-managementul (1)
 Modelul european de management:
- Orientarea catre persoana umana
- Negocierea interna
- Managementul diversitatii culturale
- Armonizarea extremelor
- Orientarea prioritara spre produs
- Gradul mai redus de formalism.
 5. Euromanagementul (2)
 Principalele dimensiuni ale ‘invatarii reciproce’:
Europa – SUA – Japonia:
Europa: SUA: Japonia:
• Orientarea spre - Spiritul de competitie • Dezvoltarea pe
oameni - Orientarea spre profit termen lung
• Armonizarea extremelor - Profesionalismul si • Preocuparea pentru
• Managementul individualismul calitate
diversitatii • Capacitatea de
internationale integrare
• Abilitatile de • Arta consensului.
negociere interna
Curs 6
DIALOGUL POLITIC DINTRE UE ȘI SUA
Cu noua administrație Biden, UE dorește să colaboreze îndeaproape cu SUA pentru a
soluționa, prin negociere, problemele care țin de barierele comerciale bilaterale,
inclusiv cele apărute în cursul administrației anterioare, cum ar fi în litigiul Airbus-
Boeing, cu privire la care Organizația Mondială a Comerțului (OMC) a fost sesizată,
precum și să joace un rol de prim plan în reforma OMC și să instituie noul Consiliu
pentru comerț și tehnologie.
Odată cu inaugurarea consiliului, la 29 septembrie 2021, SUA și UE s-au angajat într-
o serie de dialoguri specifice pentru a a borda responsabilitatea platformelor online și
a companiilor big tech, pentru a colabora cuprivire la o impozitare echitabilă și la
denaturările pieței și pentru a dezvolta o a bordare comună cu scopul de a proteja
tehnologiile critice. Inteligența artificială, fluxurile de date și cooperarea în materie de
reglementare și standarde fac parte, de asemenea,din propunerile UE pentru o agendă
mai constructivă cu noua administrație a SUA.
Acordul din 21 august 2020 privind reducerea tarifelor (așa-numitul „acord privind
homarii”) dintre reprezentantul comercial al SUA și comisarul UE pentru
comerțreprezintă un pas înainte către o cooperare reînnoită între cele două părți.
Parlamentul a aprobat acordul la 26 noiembrie 2020. Litigiul privind aeronavele
Airbus/Boeing este pe cale de a fi soluționat în mod pozitiv. Organul de soluționare a
litigiilor al OMC a constatat că atât UE, cât și SUA sunt vinovate pentru că au continuat
să acorde subvenții ilegale producătorilor lor de aeronave.
La 5 martie 2021, președintele Biden și președinta Comisiei, Ursula von den Leyen, au
anunțat o suspendare temporară reciprocă de patru luni a tarifelor impuse în 2020.
Suspendarea a intervenit după 16 ani de litigiu în cadrul OMC.
În cadrul reuniunii la nivel înalt UE-SUA din iunie 2021, părțile au ajuns la un acord
pe cinci ani (valabil până la 11 iulie 2026) cu privire la litigiul de lungă durată. Ei au
convenit asupra Înțelegerii privind un cadru de cooperare pentru aeronavele civile de
mari dimensiuni, care se axează pe abordări ale politicii în domeniul concurenței și ale
asigurării respectării legislației, sporește cooperarea în sectorul tehnologiei, evită
litigiile viitoare și abordează în mod mai eficace provocarea reprezentată de economiile
planificate.
Un alt impas rezultat din impunerea de către SUA a unor tarife la importurile de oțel și
aluminiu în temeiul secțiunii 232 din Legea privind extinderea comerțului (importuri
care amenință securitatea națională) este încă în așteptarea unei soluții pozitive.
În 2020, SUA a fost cea mai importantă destinație pentru exporturile UE, absorbind
18,3 % din exporturile totale de bunuri ale UE (în timp ce exporturile către China nu
reprezentau decât 10,5 %). SUA a ocupat locul al doilea în rândul partenerilor UE în
ce privește importurile, furnizând astfel 11,8 % din bunurile importate în UE.
Comerțul cu mărfuri dintre UE și SUA în perioada 2018-2020 (miliarde EUR)
Anul Bunuri Bunuri Balanța UE
importatede exportate de (bunuri)
UE din SUA UE în SUA
2018 214,7 351,2 + 136,5

2019 232,6 384,4 + 151,8

2020 202,6 352,9 + 150,3

Sursă: Comisia Europeană, DG COMERȚ

SUA este principalul partener al UE pentru comerțul internațional cu servicii. În 2019,

aceasta a reprezentat 20,3 % din exporturile totale ale UE și 24,4 % din importurilede
servicii ale UE. Creșterea regulată a exporturilor de servicii europene către SUA
aucrescut în perioada 2017-2019, la fel ca și cea a importurilor de servicii din SUA. Cu
toate acestea, începând din 2016, balanța comercială a înregistrat un deficit
comercialpentru UE în domeniul serviciilor, care se ridică în prezent la 75,3 miliarde
EUR.
Comerțul cu servicii dintre UE și SUA în perioada 2017-2020 (miliarde EUR)
Anul Servicii Servicii Balanța UE
importate de exportate de (servicii)
UE din SUA UE în SUA
2017 193,1 174,1 - 19

2018 199 184,8 - 14,2

2019 221,5 205 - 16,5

2020 246,7 171,4 - 75,3

Sursă: Comisia Europeană, DG COMERȚ

Uniunea este cel mai mare investitor al SUA și viceversa, investițiile americane totale
în UE fiind de trei ori mai mari decât în întreaga Asie. Investițiile UE în SUA sunt de
aproximativ opt ori mai mari decât investițiile UE în India și China luate împreună.
Cu toate acestea, în ultimii ani, au existat unele probleme, cu fluxuri negative de
investiții atât din SUA în UE, cât și din UE în SUA în 2018. Acest lucru a avut
carezultat o reechilibrare a bilanțului pozitiv al investițiilor UE, care s-au ridicat în
2019 la 158,4 miliarde EUR, față de 260,5 de miliarde în 2018. S-ar putea spune că
investițiile bilaterale directe, care, prin natura lor, reprezintă un angajament pe termen
lung, constituie forța motrice a relațiilor comerciale transatlantice. Acest lucru este
întărit de faptul că schimburile comerciale dintre societățile-mamă și filialele din UE
și SUA reprezintă peste o treime din totalul comerțului transatlantic. Estimările indică
faptul că întreprinderile din UE și SUA care funcționează pe teritoriul celuilalt partener
asigură locuri de muncă pentru peste 14 milioane de persoane.
Stocurile de investiții bilaterale UE-SUA (miliarde EUR)
Anul Stocuri de ISD Stocuri de ISD Balanța
ale SUA în UE ale UE în SUA
2018 1 859,1 2 119,6 + 260,5

2019 2 003,1 2 161,5 + 158,4

Sursă: Comisia Europeană, DG COMERȚ

DIALOGUL POLITIC DINTRE UE ȘI CANADA

Canada este unul dintre cei mai vechi și mai apropiați parteneri ai UE. Colaborarea
dintre UE și Canada, bazată pe valori comune, o lungă istorie de cooperare strânsă
șilegături interpersonale puternice, a fost consolidată considerabil în ultimii ani.
Relațiile bilaterale au început în anii 1950, pe o bază economică, și au evoluat de
atuncidevenind un parteneriat strategic apropiat. UE și Canada colaborează
îndeaproapepentru a găsi o soluție la provocări globale precum mediul, schimbările
climatice,securitatea energetică și stabilitatea regională, și sunt parteneri apropiați în
contextul G7 și G20. Canada contribuie în mod regulat la misiunile din cadrul politicii
de securitateși apărare comune (misiunile în Irak, Mali, Ucraina și în teritoriile
palestiniene) și, din 2005, a participat la 20 din misiunile UE de observare a alegerilor.
Acordul de parteneriat strategic UE-Canada (APS), care a înlocuit Acordul-cadru
din1976, este un acord politic cuprinzător care vizează consolidarea cooperării
bilaterale într-o serie de domenii de politică externă și sectoriale, cum ar fi pacea și
securitatea internațională, combaterea terorismului, gestionarea crizelor, securitatea
maritimă, guvernanța mondială, energia, transportul, cercetarea și dezvoltarea,
sănătatea, mediul și schimbările climatice și regiunea arctică.
APS a fost semnat de Canada și UE la 30 octombrie 2016, cu ocazia summitului UE-
Canada, și a primit aprobarea Parlamentului în februarie 2017. Secțiuni ample din
acord sunt în vigoare cu titlu provizoriu de la 1 aprilie 2017. În martie 2021, Polonia a
devenit cel de al 21-lea stat membru al UE care a ratificat APS. Acordul va fi aplicat
integral după ratificarea de către toate statele membre. Pentru a facilita cooperarea în
acest cadru, au fost înființate o serie de instituții comune și a fost purtat un dialog intens
la nivelul funcționarilor publici și la nivel ministerial. Cea mai recentă reuniune la nivel
înalt UE-Canada între prim-ministrul canadian și președinții Consiliului European și
Comisiei Europene a avut loc în persoană, la Bruxelles, la 14 iunie 2021.
Atât Canada, cât și UE au fost afectate de tarifele impuse de SUA pentru oțel șialuminiu
și au împărtășit opinia potrivit căreia aceste tarife nu au fost nici justificatedin punct de
vedere economic, nici compatibile cu normele OMC. În consecință, UE și Canada,
împreună cu alți apărători ai ordinii comerciale bazate pe reguli, și-auintensificat
dialogul privind chestiunile comerciale.
În 2019, UE a fost cel de al doilea partener comercial al Canadei, după SUA și înainte de
China, contribuind cu 8,4 % la volumul total de exporturi și importuri debunuri ale Canadei.
În 2020, UE a exportat bunuri în valoare de 33,3 miliarde EUR înCanada și a importat din
această țară bunuri în valoare de 20 miliarde EUR. Canada s-a situat pe locul 11 în rândul
partenerilor comerciali internaționali ai UE în 2020. Mașinile, produsele minerale,
echipamentele de transport și produsele chimice sunt printre principalele bunuri care fac
obiectul unor schimburi comerciale între cei doi parteneri comerciali.
Comerțul cu mărfuri dintre UE și Canada 2018-2020 (miliarde EUR)
Anul Bunuri Bunuri Balanța UE
importate de exportate de (bunuri)
UE din UE în Canada
Canada
2018 19,7 35,2 + 15,5

2019 20,9 38,3 + 17,4

2020 20 33,3 + 13,3

Sursă: Comisia Europeană, DG COMERȚ

Comerțul cu servicii reprezintă o componentă importantă a relației comerciale dintre
UE și Canada. În 2019, valoarea exporturilor de servicii din UE către Canada a
crescutajungând la 21,8 miliarde EUR, în timp ce valoarea importurilor de servicii ale
UEdin Canada a rămas stabilă, la 13,8 miliarde EUR. Transportul, călătoriile,
asigurările și comunicațiile sunt câteva exemple de servicii comercializate
frecvent între UE și Canada. În 2020, din cauza pandemiei de COVID-19, comerțul
cu servicii din Canada către UE și din UE către Canada a scăzut cu 21 %, respectiv, cu
33%.
Comerțul cu servicii dintre UE și Canada în perioada 2018-2020 (miliarde EUR)
Anul Servicii Servicii Balanța UE
importate de exportate de (servicii)
UE din Canada UE în Canada
2018 15 19,2 + 4,2

2019 13,8 21,8 +8

2020 10,9 14,7 + 3,8

Sursă: Comisia Europeană, DG COMERȚ

În ceea ce privește investițiile străine directe (ISD), în 2018, UE și Canada au investit
sume aproape egale în economiile celeilalte părți. În 2019, ținând seama de pandemia
de Covid-19, stocurile de ISD ale UE destinate Canadei au rămas stabile, la 399,3
miliarde EUR. Stocurile canadiene în UE au scăzut cu 35 %, ajungând la 239,4 miliarde
EUR.
 Stocurile de investiții bilaterale UE-Canada (miliarde EUR)
Anul Stocuri de ISD ale Stocuri de ISD ale Balanța
Canadei în UE UE în Canada
2018 368 369,4 + 1,4

2019 239,4 399,3 + 159,9

Sursă: Comisia Europeană, DG COMERȚ

 Curs 6
Întreprinderea transnațională:
definire și caracteristici
CUPRINS:
1. Conceptul de cultura organizationala
2. Internationalizarea firmei in context intercultural
1. Dezvoltarea firmei in context
intercultural
2. Tipologia culturala a firmelor internationale
3. Firma in context international si
multicultural
1. Conceptul de cultura organizationala (1)

 CULTURA ORGANIZATIONALA = ansamblul

specific de valori, credinte, optiuni, semnificatii, practici,
norme si comportamente impartasite la nivelul unei
organizatii si care o caracterizeaza dpdv cultural.

 Elementele componente:
- Comportamentul firmei (limbaj comun, ritualuri specifice etc.)
- Normele interne (cooperare intre manageri si angajati etc.)
- Valorile dominante (calitate produse, absenteism redus etc.)
- “Filosofia” firmei (cum trebuie tratati angajatii si clientii etc.)
- Regulile interne (ce trebuie sa faca sau sa nu faca angajatii etc.)
- Climatul organizational (atmosfera generala din firma etc.).
1. Conceptul de cultura organizationala (2)
 Modelul cultural organizational (G. Hofstede):
- Cultura orientata spre mijloace vs. scopuri
(Means oriented vs. Goal oriented)
- Cultura orientata spre interior vs. exterior
(Internally driven vs. Externally driven)
- Cultura cu disciplina a muncii slaba vs. stricta
(Easy going work discipline vs. Strict work discipline)
- Cultura locala vs. profesionala
(Local vs. Professional)
- Cultura deschisa vs. inchisa
(Open system vs. Closed system)
- Cultura orientata spre angajati vs. munca
(Employee oriented vs. Work oriented)
- Gradul de acceptare a stilului de conducere
(Degree of acceptance of leadership style)
- Gradul de identificare cu organizatia
(Degree of identification with your organization).
1. Conceptul de cultura organizationala (3)
 Tipologia culturilor organizationale
(F. Trompenaars):
- Cultura de tip familial
(Ierarhie + Persoana)
- Cultura de tip piramidal (“Turnul Eiffel”)
(Ierarhie + Scop)
- Cultura de tip proiect (“Racheta teleghidata”)
(Egalitate + Scop)
- Cultura de tip afirmare (“Incubator”)
(Egalitate + Persoana).

Variabilele luate in considerare:

- Ierarhie vs. Egalitate
- Persoana vs. Scop.
 1. Conceptul de cultura organizationala (4)
 Tipologia culturilor organizationale (C. Handy):
- Cultura de putere ( piramidal)
(Power Culture – SO centralizata)
- Cultura de rol ( familial)
(Role Culture – SO functionala)
- Cultura de sarcina ( proiect)
(Task Culture – SO matriceala)
- Cultura de persoana ( afirmare)
(Person Culture – Prevalenta individului).

Variabilele luate in considerare:

- Asocierea Cultura organizationala – Structura organizationala (SO).
1. Conceptul de cultura organizationala (5)
 Tipologia culturilor organizationale (A. Carmazzi):
- Cultura blamarii
(Blame Culture – Individ)
- Cultura multi-directionala
(Multi-Directional Culture – Individ  Grup)
- Cultura multumirii de sine
(Live and Let Live Culture – Individ + Grup)
- Cultura marcii congruente
(Brand Congruent Culture  Grup)
- Cultura leadership-ului
(Leadership Enriched Culture  Organizatie).

Variabilele luate in considerare:

- Nivelul individual („SKILL‟)
- Nivelul grupului („ATTITUDE‟)
- Nivelul organizational („CAUSE‟).
 1. Conceptul de cultura organizationala (6)
 The Organizational Culture Inventory: Culture
Clusters (R. Cooke):
- Culturile constructive (Blue)
(Constructive Cultures: Achievement; Self-Actualizing;
Humanistic-Encouraging; Affiliative/Realizare; Auto-actualizare;
Umanist-Încurajator; Afiliativ)
- Culturile pasiv-defensive (Green)
(Passive/Defensive Cultures: Approval; Conventional;
Dependent; Avoidance/ Aprobare; Convenţional; Dependent;
Evitare)

- Culturile agresiv-defensive (Red)

(Aggressive/Defensive Cultures: Oppositional; Power;
Competitive; Perfectionist/ Opozițional; Putere; Competitiv;
Perfecționist).

Variabilele luate in considerare:

- Satisfacere – Securitate
- Sarcina – Individ
 1. Conceptul de cultura organizationala (7)
 Culture Clusters – The Circumplex (R. Cooke):
Realizare; Auto-
Opozițional;
actualizare; Umanist-
Putere; Încurajator; Afiliativ
Competitiv;
Perfecționist

Aprobare;
Convenţional;
Dependent;
Evitare
 1. Conceptul de cultura organizationala (8)
 Culture Clusters – The Circumplex (R. Cooke):

supraviețuire și
conducere bazata
simulare afaceri stilul de viață
cultura organizațională pe perspicacitate
servicii pentru clienți
http://www.humansynergistics.com/OurApproach/TheCircumplex
 2. Internationalizarea firmei in context
intercultural
2.1 Dezvoltarea firmei in context intercultural

 Abordarile culturii organizationale

(modele culturale) (K. Fatehi):
- Abordarea etnocentrica
(mentalitatea tarii de origine)
- Abordarea policentrica
(mentalitatea tarii-gazda)
- Abordarea centrocentrica
(mentalitatea globala clasica; mediul global = piata unica)
- Abordarea geocentrica
(mentalitatea supranationala; mediul global = propria piata).
2.2 Tipologia culturala a firmelor internationale (1)

 Etapele dezvoltarii culturale a firmelor

internationale:
- Firma monolitica (1.-; 2.-; 3.+; 4.-)
- Firma pluriculturala (1.-; 2.-+; 3.≈-; 4.≈+)
- Firma multiculturala (1.+; 2.+; 3.-; 4.+)

Variabilele luate in considerare:

1. Modul de culturalizare (“-” = asimilare; “+” = pluralism)
2. Gradul de integrare al strainilor (“-” = redus; “+” = crescut)
3. Gradul de discriminare (“-” = redus; “+” = crescut)
4. Gradul de identificare cu organizatia (“-” redus = ; “+” = crescut).
2.2 Tipologia culturala a firmelor internationale (2)

 Beneficiile multiculturalismului:
- Reducerea costurilor
- Procurarea de resurse
- Obtinerea de avantaje in planul marketingului
- Stimularea creativitatii
- Luarea de solutii optime
- Instaurarea flexibilitatii organizatorice.
2.3. Firma in context international si multicultural (1)

 Clasificarea firmelor in functie de stadiile

internationalizarii si abordarea culturala:
- Firma nationala
(Internationalizare initiala; Etnocentrism)
- Firma internationala
(Implantare in strainatate; Policentrism)
- Firma multinationala
(Multinationalizare; Centrocentrism)
- Firma globala
(Globalizare; Geocentrism).
2.3. Firma in context international si multicultural (2)
2.3. Firma in context international si multicultural (3)

 Influentele culturale in management:

- Decizii centralizate vs. decizii descentralizate
- Siguranta vs. risc
- Motivare individuala vs. motivare de grup
- Proceduri formale vs. proceduri informale
- Loialitate ridicata vs. loialitate scazuta
- Cooperare vs. competitie
- Orientare pe termen scurt vs. termen lung
- Stabilitate vs. inovare.
 Curs 8
Competitivitatea ca fundament al performanțelor
întreprinderilor transnaționale
Cea mai importantă provocare pentru ţările Europei Centrale şi de Est este armonizarea cu standardele
economice prefigurate la nivel internaţional (provocare ce are la bază cunoaşterea); orice alte piedici care
pot încetini acest proces vor compromite şansele unei recuperări rapide a decalajelor de venituri existente
între ţările şi regiunile din Uniune.
De-a lungul timpului s-au evidentiat existenţa a trei variante de sisteme capitaliste:
• sistemul social-democrat (care cuprinde ţările nordice),
• sistemul conservator (ţările Europei continentale) şi
• sistemul liberal de bunăstare ce include ţările anglo-saxone.
În cadrul UE există încă două sisteme:
• cel mediteranean, ce include ţările sudice, şi
• sistemul „catching-up”, care cuprinde noile state membre, fost comuniste.
La nivel global se confruntă trei modele de economie şi societate, fiind în acelaşi timp şi modele de
dezvoltare economicăşi socială:
• modelul european,
• modelul american şi
• modelul asiatic.
 Modele şi submodele de economie competitivă
Modelul european include trei elemente: creştere economică, libertate politică şi coeziune socială.
Modelul american include creşterea economică şi libertatea politică, excluzând coeziunea socială.
Modelul asiatic include creşterea economică şi coeziunea socială, excluzând libertatea politică.
Iar modelul regional China reprezinta pivotul economiei regionale asiatice.
În variantele specifice Japoniei şi Coreei de Sud şi ale tigrilor asiatici (Hong Kongului, Singaporelui, Coreei de Sud și
Taiwanului, Indonezia, Filipine, Tailanda și Malaysia) sunt prezente caracteristici ale modelului chinezesc: dirijismul,
intervenţionismul, monopartidismul sau autoritarismul.
Două dintre cele trei modele sunt caracterizate prin excluziune (american şi asiatic), iar modelul european este singurul
de natură inclusivă. Modelele exclusive sunt antagonice şi au rezonanţă ideologică.
Modelul american este neoliberal, focusat pe piaţa, iar cel asiatic este socialist, focusat pe controlul deciziei,
resurselor şi libertăţilor politice. Istoria a arătat că modelele excluzive au o mai mare dinamică a rezultatelor, modelul
incluziv fiind o alternativa la modelele exclusive.
Din perspectiva libertatii politice:
 modelele american şi european se bazează pe discernământul individual,
 cel asiatic, pe preeminenţa societăţii faţă de opţiunile individuale, ghidate politic.
Din perspectiva creşterii economice:
• modelele american şi european se bazează exclusiv pe mecanisme de piaţă concurenţială pentru alocarea
resurselor,
• modelul asiatic acordă importanţă implicării progresive a pieţei în certificarea alocării controlate a resurselor.
Submodelul nordic din cadrul UE (Suedia, Olanda, Danemarca şi Finlanda) este cel mai eficient submodel
dpdv al echitatii sociale cât şi al eficienţei macroeconomice.
Caracteristici:

• unul dintre cele mai competitive economii

europene
• un grad ridicat de redistribuire,
• cel mai eficient sistem de protecţie socială,
• promovează incluziunea socială,
• oferă servicii de asistenţă socială tuturor
categoriilor de cetăţeni
• este deschis dialogului social şi cooperării
între partenerii sociali şi guvern.
• favorizeaza coeziunea socială si
îmbunătăţirea performanţelor economiei
ţărilor scandinave.
 Submodelul anglo-saxon reflectă o abordare
liberală a sistemului de bunăstare, unde
asistenţa socială este limitată, iar
responsabilitatea statului este transferată în
grija individului (printr-un sistem privat –
bine pus la punct – al asigurărilor împotriva
riscurilor de orice natură).
Principiul responsabilităţii individului vizeaza
şi piaţa muncii unde decizia de a căuta un
loc de muncă aparţine individului.
Statul alocă sume destul de mici politicilor de
reglementare a pieţei muncii.
În Irlanda, intervenţia statului a condus la
îmbunătăţire economiei ţării astfel încât
aceasta a ajuns a doua economie în Europa
dpdv al dezvoltării economice.

Gradul de ocupare al forţei de muncă este relativ ridicat în ţările anglo-saxone datorită unei fiscalităţi
reduse şi datorită ponderii scăzute a ajutorului de şomaj în raport cu remuneraţia salarială.
În ţările anglo-saxone rata şomajului prezintă cele mai scăzută cote tocmai datorită sumelor mici acordate de stat
ajutoarelor de şomaj. Este un submodel eficient, însă din perspectiva echitatii, prezintă diferenţe notabile în ceea ce
priveşte distribuirea veniturilor în societate.
 În Submodelul continental gradul de ocupare a forţei
de muncă reprezintă baza transferurilor sociale, iar
beneficiile acordate sunt mult mai reduse, fiind
dependente de nivelul venitului obţinut anterior.
Piaţa forţei de muncă este reglementată de stat astfel
că flexibilitatea lucrătorilor este redusă.
Fiscalitatea este ridicată (comparativ cu ţările care
au adoptat submodelul nordic), ceea ce conduce la o
capacitate mai redusă de creare a locurilor de muncă
în sectorul privat.
Ajutoarele de şomaj sunt destul de ridicate în raport
cu salariile, astfel ca cetăţeni au tentatia să stea
acasă în loc să-şi caute un loc de muncă şi,
bineînţeles, acest lucru antrenează rate ale
şomajului foarte mari.

Ţările din cadrul submodelului continental prezintă o inegalitate mai scăzută a veniturilor comparativ cu
ţările din submodelul anglo-saxon fapt datorat unor cheltuieli mai mari făcute cu protecţia socială în trecut.
 In Submodelul sudic statul are un rol minimal în
ceea ce priveşte protecţia socială, acordând
ajutoare sociale doar anumitor categorii din
populaţie.
Piaţa forţei de muncă este controlată de stat
fiind puternic fragmentată şi rigidă, iar
negocierile salariale sunt centralizate
În cadrul acestui submodel atribuţiile statului sunt
preluate într-o anumită măsură de către familie
(joaca un rol important in plan social, cât şi
productiv).
Pe termen lung, rata şomajului este foarte
ridicată în special în rândul tinerilor, deşi bugetul
privind cheltuielile sociale este scăzut.
Piaţa forţei de muncă este rigidă deoarece
statul este cel care reglementează această piaţă.

Diferenţele între venituri se datoreaza sistemului redistributiv mai redus şi ale unui sistem economic incapabil să sporească în
mod semnificativ rata de ocupare a forţei de muncă.
În cadrul unor ţări precum Italia, Portugalia şi Spania diferenţele dintre venituri se explică şi prin existenţa unor decalaje
regionale mari.
 Submodelul catching-up (al Europei Centrale şi de
Est - ECE) Deşi toate aceste economii au parcurs un
proces de tranziţie către o economie de piaţă, totuşi
există diferenţe semnificative dpdv al organizării
sistemelor naţionale de bunăstare.
Ungaria şi Slovenia au optat pentru creşterea
cheltuielilor cu protecţia socială, ţările baltice, au
optat sa mentina protecţia socială la un nivel scăzut
dar sa stimuleze procesul de recuperare a decalajelor
de dezvoltare prin promovarea unei fiscalităţi
apropiate similare cu din submodelul anglo-saxon.
Submodel catching-up se caracterizeaza prin existenţa
unor pieţe ale muncii reglementate, prezenţa unor
instituţii a dialogului social încă puţin dezvoltate şi
realitatea unui nivel scăzut al securităţii.

În Slovenia şi Cehia, ratele ocupării forţei de muncă sunt cele mai ridicate, dar cele mai semnificative creşteri s-au înregistrat
în Bulgaria şi în ţările baltice, în care gradul de ocupare s-a apropiat de nivelul submodelului continental.
În cadrul submodelului catching-up se pot delimita două grupuri de ţări:
• ţările din Grupul Vişegrad (Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia),
• economiile care au implementat cota unică de impozitare (ţările baltice, România şi Bulgaria).
Submodelul nordic şi submodelul anglo-saxon s-au dovedit a fi capabile să atingă deopotrivă eficienţa
economică şi să genereze echitate socială, cu toate că în cazul submodelului anglo-saxon responsabilitatea
socială s-a transferat la individ.
Submodelul continental a înregistrat performanţe mai scăzute în comparaţie cu submodelul nordic, având rate
mari ale şomajului şi fiscalitate crescută.
Submodelul sudic şi submodelul catching-up prezintă diferenţe semnificative faţă de sistemul social-democrat
în ceea ce priveşte organizarea sistemului naţional de bunăstare. Performanţele scăzute în ceea ce priveşte
diminuarea inegalităţilor dintre venituri şi gradul mare de corupţie sunt caraccteristice acestor submodele.
Omogenizarea modelului european se va face cu dificultate deoarece transferul unor valori comune specifice
submodelului sudic şi submodelului catching-up către celelalte trei poate întâmpina o rezistenţă instituţională.
Economia monetară reprezinta elementul cheie a modelului european pentru expansiunea economiei reale şi
mizează pe consistenţa sa, care generează soliditate şi stabilitatea economiei nominale.
Europenii au gândit sistemul ca un echilibru stabil între câştig şi productivitate, un sistem care consuma
munca şi ofera produse, garantand locuri de muncă, oferind afaceri durabile şi produse fiabile.
Este economia unde riscul este calculat şi minimizat, este economia produsului.
Finalul creşterii şi începutul declinului pentru populaţia totală şi pentru populaţia în vârstă de muncă în UE şi în
ţările candidate pentru perioada 1999-2050 are următorul parcurs:
 Populaţia României scade într-un ritm alarmant şi va continua să scadă ca urmare a procesului de îmbătrânire
fără ca ritmul natalităţii să fie satisfăcător.
 Populaţia activă totală va scădea ca efect al reducerii populaţiei de peste 65 ani, dar populaţia activă de 15-64 ani
va creşte, rata de participare ajungând la circa 65% în anul 2013.
 Populaţia tânără se reduce atât numeric, cât şi ca proporţie în populaţia totală.
 Natalitatea foarte scăzută, reacţie la politicile pronataliste promovate voluntarist în anii ’60 şi ’80, precum şi
emigraţia, ambele fenomene sunt un efect al condiţiilor extrem de grele de viaţă moştenite de la regimul de dictatură,
precum şi al insecurităţii perioadei de tranziţie (foarte lungă în cazul României), ceea ce conduce la apariţia unor
generaţii mai mult decât reduse numeric, în ciuda existenţei unei populaţii de vârstă fertilă (deci, mai ales populaţie
tânără) foarte numeroasă.
Ca urmare a acestei serii de şocuri, declinul demografic, cu consecinţe asupra evoluţiilor economice pe termen lung
devine greu reversibil.
Declinul populaţiei totale se generalizează începând cu anul 2025 la un orizont temporar pe termen lung. Însă, în
ceea ce priveşte situaţia populaţiei în vârstă de muncă, efectul declinului este aproape imediat, pe termen mediu,
începând cu anul 2011 producându-se generalizarea fenomenului. Noile tendinţe demografice anunţă, cu un grad
mare de probabilitate, o modificare importantă a structurilor societăţii.
Un nou model de dezvoltare economică - O Europă durabilă până în 2030

Un nou model industrial european trebuie să garanteze că Europa rămâne un lider în domeniul
tehnologiei, inovării și sustenabilității și să sprijine cetățenii UE în dezvoltarea competențelor
digitale, pentru a adopta aceste schimbări. În același timp, trebuie să construim un mediu de afaceri
echitabil, agil și competitiv. Transformarea viziunii Industriei 2030 în realitate necesită acțiune și
colaborare a factorilor de decizie politică la toate nivelurile, a entităților interesate din industrie și a
societății civile.
Automatizarea și digitalizarea producției, a produselor și a serviciilor bazate pe date vor transforma
cu succes industria europeană, conducând-o la schimbări într-un ritm fără precedent.
,,Progresul în inteligența artificială, IoT, robotica, automatizarea, biotehnologia și imprimarea 3D vor
aduce transformări semnificative în toate industriile europene. Economia va fi mai eterogenă și mai
descentralizată decât în prezent și, prin urmare, va ajuta piețele să funcționeze într-un mod mai
eficient și mai durabil’’, afirmă aceștia.
Strategia UE 2030 își propune, totodată, regândirea managementului resurselor naturale și
reorganizare lanțurilor industriale cătreoeconomiecircularăcare va „face mai mult cu mai puțin”.
Agenda 2030 a ONU, adoptată de liderii mondiali în 2015, reprezintă noul cadru global de dezvoltare
durabilă și stabilește 17 obiective de dezvoltare durabilă (ODD).
Ea constituie un angajament de a eradica sărăcia și de a asigura dezvoltarea durabilă peste tot în
lume, până în 2030.
ODD își propun să echilibreze cele trei dimensiuni ale dezvoltării durabile – cea economică, cea
socială și componenta de mediu – prin acțiuni concrete prevăzute pentru următorii 15 ani, axate,
printre altele, pe:
• demnitate umană
• stabilitate regională și globală
• o planetă sănătoasă
• societăți reziliente și echitabile
• economii prospere.
Obiectivele contribuie la sporirea convergenței între țările UE, în cadrul societăților și în restul lumii.
Principalele măsuri pentru implementarea Agendei 2030:
• integrarea ODD în absolut toate politicile și inițiativele UE – dezvoltarea durabilă este
principiul călăuzitor esențial pentru toate politicile Comisiei Europene
• raportări periodice, începând din 2017, referitoare la progresul UE
• promovarea Agendei 2030, astfel încât aplicarea acesteia să devină o prioritate și pentru
guvernele statelor membre, Parlamentul European, celelalte instituții europene, diverse
organizații internaționale și organizații ale societății civile și alte părți interesate
• înființarea unei platforme multipartite la nivel înalt care să sprijine schimbul de bune practici
în vederea îndeplinirii obiectivelor în toate sectoarele și la toate nivelurile (național și
european)
• lansarea unei viziuni pe termen mai lung, pentru perioada de după 2020.
Pentru a promova o dezvoltare durabilă în întreaga lume, UE va continua cooperarea cu
partenerii externi, utilizând toate instrumentele disponibile în cadrul politicilor sale externe și
sprijinind, în special, eforturile țărilor în curs de dezvoltare.
Referitor la forţa de muncă, printre cele mai importante probleme ce se manifestă pe piaţa muncii din
România se pot menţiona gradul redus de flexibilitate, intrarea târzie a tinerilor pe piaţa muncii, slaba
intensitate a dialogului dintre partenerii sociali sau slaba corelaţie dintre cererea de forţă muncă şi oferta
de pregătire profesională etc.
Criza financiară a avut un impact major asupra capacităţii întreprinderilor europene şi a guvernelor de a
finanţa proiecte de investiţii şi de inovare. Pentru a atinge obiectivele sale pentru Europa 2020, UE va
avea nevoie de: un mediu de reglementare care să promoveze eficienţa şi siguranţa pieţelor financiare;
instrumente inovatoare pentru a finanţa investiţiile necesare – inclusiv prin intermediul parteneriatelor
public-private.
Etapele intermediare cu privire la ocuparea forţei de muncă pentru populaţia cuprinsă între 20-64 de ani
au fost stabilite pe total şi pe sexe şi sunt prezentate în tabelul de mai jos

Prognoză privind rata de ocupare, pe sexe, pentru grupa de vârstă 20-64 ani

Sursa: Comisia Naţională de Prognoză, http://www.dae.gov.ro/admin/files/Tinta%20ocupare.pdf.

Scenariul realist propune pentru ţinta naţională de ocupare la orizontul anului 2020 o rată de ocupare totală
pentru populaţia în vârstă de 20-64 de ani de 70%, 74,8% pentru bărbaţi şi 65,5% pentru femei. Se observă
astfel o reducere a „foarfecelui” ocupării pe sexe de la aproximativ 14% (care a fost media ultimilor șase ani
atât în cazul României, cât şi al UE-27) la circa 9%.
În funcţie de evoluţiile macroeconomice şi de gradul de îndeplinire a celorlalte obiective asumate, la
orizontul anului 2020, scenariul pesimist prevede o rată a ocupării de 68%, iar scenariul optimist o rată a
ocupării de 71,5%.
Obiectivul de creştere a ratei de ocupare este condiţionat de evoluţia favorabilă a economiei si în special de
momentul reluării creşterii economice şi recuperării, de creşterea nivelului de educaţie şi extinderea
accesului la forme de învăţare pe întreg parcursul vieţii, de asigurarea accesului la prestaţii şi servicii
sociale într-o manieră care să nu reducă atractivitatea muncii şi de asigurarea unor tranziţii eficiente pe
piaţa muncii, mai ales prin implementarea măsurilor active de ocupare, într-un mod adecvat dpdv financiar
şi al adaptării la cerinţele individuale şi dinamica pieţei muncii.
Cu indeplinirea condiţiilor, se preconizeaza o crestere a rata de ocupare (perioada 2012-2020).
Chiar dacă România va îndeplini ţinta naţională adoptată în ceea ce priveşte rata ocupării de 70% pentru
2020, aceasta va atinge doar în proporţie de 93,3 ţinta europeană de 75%, rămânând o diferenta de 5% la
nivelul ratei de ocupare în grupa de vârstă 20-64 de ani.
Perspectivele modelului european
Pentru ca modelul european să poată asigura atât coeziunea socială, cât şi creşterea competitivităţii, este
necesară modificarea sistemului economic al UE în concordanţă cu politicile economice şi trăsăturile noului ciclu.
Reformele promovate ar trebui să elimine inerţia economiei europene, implicând bineînţeles şi anumite costuri
economice şi sociale de adaptare. Chiar dacă acestea sunt ridicate pe termen scurt, totuşi, ele reprezintă condiţia
de bază pentru sustenabilitatea modelului social european.
Din experienţa economiilor din submodelul nordic în implementarea acestor reforme se pot trage următoarele
concluzii:
 majorarea productivităţii contribuie la reducerea inegalităţii veniturilor;
 politicile active pe piaţa muncii determină diminuarea timpului de căutare între slujbe şi, implicit, scăderea
ratei şomajului pe termen lung;
 flexibilitatea pieţei muncii şi securitatea socială nu sunt obiective contradictorii;
 pregătirea permanentă şi dezvoltarea competenţelor salariaţilor sunt condiţii esenţiale pentru existenţa
unui nivel de adaptabilitate ridicat la schimbare al forţei de muncă;
 creşterea ratei de participare pe piaţa muncii constituie o modalitate de a diminua presiunea generată de
evoluţiile demografice.
Elementul cheie al globalizarii şi propagarii modelului european ca un model global este funcţionalizarea unui alt
principiu ordonator, care să asigure depăşirea situaţiei de blocaj în care se află evoluţia regimului internaţional şi
constituirea ordinii internaţionale.
Modelul european apare ca o formulă nouă de organizare a lumii cu scopul de a rezolva în alt mod, nonconflictual,
alocarea resurselor, ca şi problemele dezvoltării care nu şi-au găsit rezolvarea pe principiul adversităţii.
Modelul european este, deci, o soluţie viabilă ce presupune constituirea unei societăţi globale, care să gestioneze
economia globală, ca şi toate celelalte compartimente ale guvernării globale.
Europa se află în faţa unor opţiuni clare, dar dificile.
Prima se refera la înfruntarea comuna a provocarilor determinate de redresarea şi provocările pe termen lung –
globalizarea, presiunile exercitate asupra resurselor, îmbătrânirea – pentru a compensa pierderile economice recente,
pentru a redeveni competitivi, pentru a stimula productivitatea şi pentru a lansa UE pe o traiectorie ascendentă a
prosperităţii („redresare durabilă”).
A doua opţiune vizeaza continuarea reformelor într-un ritm lent şi în mare parte necoordonat, va conduce la o
pierdere permanentă de bunăstare, o rată de creştere lentă („redresare lentă”), cu niveluri ridicate ale şomajului şi ale
angoasei sociale, precum şi un declin relativ pe scena mondială („deceniu pierdut”).
Europa are multe atuuri: talentul şi creativitatea cetăţenilor, o bază industrială puternică, un sector al serviciilor solid,
un sector agricol prosper şi de înaltă calitate, o puternică tradiţie maritimă, piaţa unică şi moneda comună, poziţia de
cel mai mare bloc comercial din lume şi de destinaţie principală a investiţiilor directe străine. Multe dintre statele
membre ale UE se numără printre cele mai inovatoare şi dezvoltate economii din lume. Însă Europa are cele mai mari
şanse de reuşită dacă acţionează în mod colectiv – ca Uniune.
Recomandări:
 România trebuie să încerce să crească nivelul cuantificării ţintelor naţionale aferente obiectivelor Strategiei
Europa 2030 pe măsură ce condiţiile economice, financiare şi instituţionale se îmbunătăţesc. În acest mod,
România va contribui într-un grad mai mare la modernizarea sa şi integrarea în UE şi va avea o contribuţie mai
mare la implementarea documentului european.
 Strategia Europa 2030 trebuie privită ca document central de planificare a politicilor publice şi completată
cu obiective clare pentru domeniile considerate prioritare din perspectivă naţională.
 Promovarea unui sistem integrat de planificare care să reunească politicile naţionale cu politicile europene
în condiţiile unei coordonări unitare.
 Măsurile specifice de reformă şi promovare a abordării de politici publice trebuie să fie focalizate asupra
decidenţilor politici.
Modelul european ca şi finalitate, privit ca model global nu trebuie confundat cu globalitatea şi globalismul, şi nici
cu orice altă formă istorică precedenta din perioada preglobală, caracterizata de numeroase curente adverse.
Porter consideră că alegerea cea mai importantă pe care trebuie să o facă o firmă se referă la modalitatea de a
concura: în mod global sau prin găsirea nişelor pe care îşi poate construi o strategie defensivă necesară
concurenţei pe una sau pe un număr restrâns de pieţe naţionale. Alternativele, spune el, sunt următoarele:
- concurenţa pe plan global cu o linie largă de produse. Această strategie este direcţionată spre competiţia
mondială cu întreaga linie de produse din sectorul de activitate, beneficiind de sursele de avantaj concurenţial
global necesare obţinerii diferenţierii sau unei poziţii caracterizate prin costuri totale reduse. Implementarea
acestei strategii necesită resurse substanţiale şi o perioadă lungă de timp.
- focalizarea globală. Această strategie ţinteşte un anumit segment din domeniul de activitate, în care firma va
concura pe plan mondial. Segmentul este ales urmărindu-se ca impedimentele care stau în calea concurenţei
globale să fie cât mai mici, iar poziţia firmei să poată fi apărată de incursiunile competitorilor globali care
apelează la o linie largă de produse.
- focalizarea naţională. Această strategie urmăreşte obţinerea avantajului din diferenţele existente între
pieţele naţionale, punând accentul pe abordarea focalizată a unei anumite pieţe naţionale, care permite
firmei să întreacă corporaţiile care concurează la nivel global.
- nişa protejată. Această strategie caută ţările în care constrângerile guvernamentale exclud concurenţii
globali, impunând ca produsul să fie realizat în cea mai mare parte pe plan local, recurgând la tarife înalte. Firma
îşi construieşte strategia pentru a face faţă pieţelor naţionale supuse unor astfel de restricţii şi acordă o atenţie
deosebită guvernului din ţara gazdă pentru a se asigura că va beneficia de protecţia cuvenită.
In prezent, corporaţiile transnaţionale sunt „entităţi-cheie” ale activităţilor economice, precum şi agenţi creatori
de valoare, cei care alocă la scară globală o mare parte din resursele necesare susţinerii proceselor de creştere
economică. Altfel spus, transnaţionalele se afirmă nu numai ca principale entităţi supuse impactului indus de
provocările lansate de procesul de globalizare, ci şi ca principale forţe modelatoare ale acestui proces.
Competiţia încurajează activitatea antreprenorială şi intrarea pe piaţă a noilor firme, recompensând corporaţiile
eficiente şi sancţionându-le pe cele ineficiente. În condiţiile unei pieţe ideale, firmele reacţionează flexibil şi
rapid la cererile schimbătoare ale pieţei şi intrările nesfârşite ale firmelor noi. Abilitatea firmelor de a se adapta şi
viteza cu care o fac sunt o măsură a eficienţei lor şi, prin extindere, a competitivităţii lor. „Competiţia este, deci,
o locomotivă principală a competitivităţii”.
Deci, dacă concurenţa reprezintă confruntarea deschisă, rivalitatea dintre agenţii economici ofertanţi pentru a
atrage de partea lor clientela, competitivitatea reflectă o stare a activităţii economice ce presupune fie
maximizarea efectelor obţinute cu resursele utilizate şi consumate, fie obţinerea efectelor necesare cu minimum
de cheltuieli de resurse economice. Cu toate acestea, pe majoritatea pieţelor condiţiile de piaţă rar aproximează
idealul, aşa cum este prescris de teoria economică. În cel mai larg sens al său, competiţia înseamnă
„supravieţuirea celor mai buni”.
În faţa competiţiei sporite şi în căutarea profiturilor mai mari, actualii participanţi pe piaţă pot fi tentaţi să
distorsioneze sau să elimine competiţia pentru a obţine şi a abuza de putere pe piaţă. Globalizarea şi
liberalizarea, facilitate de rapidele schimbări tehnologice, creează o nouă dinamică a competiţiei şi fac ca
determinantele competitivităţii să fie mai complexe.
În contextul comerţului internaţional, competitivitatea este în mod tradiţional definită cu privire la ratele de
schimb, costuri şi preţuri. Astăzi, se face distincţia între competitivitatea statică şi competitivitatea dinamică.
În competitivitatea statică, accentul se pune pe competiţia preţurilor, aşadar firmele concurează pe baza
dotărilor, precum munca cu costuri scăzute şi resursele naturale. În aceste circumstanţe, menţinerea
competitivităţii depinde de creşterea sau scăderea costurilor de producţie.
Competitivitatea dinamică este asociată cu natura schimbătoare a competiţiei, care pune accentul nu
numai pe relaţia dintre costuri şi preţuri, ci şi pe abilitatea firmei de a învăţa, de a se adapta rapid la noile
condiţii de pe piaţă şi de a inova. În acest cadru, competitivitatea se referă la abilitatea firmelor de a produce
bunuri şi servicii care trec testul competiţiei internaţionale în timp ce se actualizează capacităţile tehnologice.
Competitivitatea firmei se prezintă într-un număr mare de caracteristici ce pot fi grupate în:
- competenţe strategice: previziunea pe termen lung, capacitatea de a identifica şi anticipa tendinţele pieţei,
voinţa şi capacitatea de a culege, analiza şi valorifica informaţiile tehnologice şi economice;
- competenţe organizaţionale: gestionarea riscului, cooperare internă între diferitele departamente
funcţionale şi externă cu clienţii şi furnizorii, cu firmele de consultanţă şi consiliere, cu organismele
publice, cu ansamblul firmelor în procesul de schimb şi de investiţii.
Prin forţa lor economică, financiară, tehnologică, de cercetare ştiinţifică, societăţile transnaţionale reprezintă o
provocare pentru toţi agenţii economici de pe glob, o chemare la o competiţie dură, în care cei ce reuşesc să se
adapteze concurenţei rezistă, iar cei mai slabi sunt eliminaţi.