Comisia Europeană

Direcția Generală Comunicare

Manuscris finalizat în octombrie 2006

Europa în 12 lecții
de Pascal Fontaine

Ce rol îndeplinește Uniunea Europeană? De ce și cum a fost înființată? Cum funcționează?

Ce a reușit să realizeze până acum în interesul cetățenilor ei și care sunt provocările cu
care este nevoită să se confrunte în prezent? Ce poate face pentru a-i încuraja pe cetățeni
să se implice activ în demersurile sale?
Într-o eră a globalizării, va putea Uniunea să concureze realmente cu celelalte economii
mondiale și să își mențină în același timp standardele sociale? Va reuși oare Europa să
rămână un actor principal pe scena internațională și să susțină eforturile de combatere a
terorismului mondial?
Acestea sunt doar câteva dintre întrebările dezbătute de Pascal Fontaine – specialist în
domeniul afacerilor europene și fost profesor universitar – publicate în ediția din 2007 a
binecunoscutei sale broșuri „Europa în 12 lecții”.

Uniunea Europeană

1. La ce servește Uniunea Europeană?

2. Cele zece etape istorice
3. Extinderea și politica de vecinătate
4. Cum funcționează UE?
5. Care sunt rolurile UE?
6. Piața unică
7. Uniunea economică și monetară (UEM) și moneda euro
8. Spre o societate bazată pe cunoaștere
9. Europa cetățenilor
10. Libertate, securitate și justiție
11. Rolul Uniunii Europene pe scena mondială
12. Care este viitorul Europei?

Cronologia construcției europene

1
 1. La ce servește Uniunea Europeană?

Misiunea Europei pentru secolul XXI este:

 garantarea păcii, a prosperității și a stabilității pentru cetățenii Europei;

 consolidarea reunificării continentului;
 asigurarea securității pentru cetățenii săi;
 promovarea unei dezvoltări economice și sociale echilibrate;
 soluționarea provocărilor globalizării și prezervarea identității popoarelor europene;
 favorizarea valorilor europene, precum dezvoltarea durabilă și protecția mediului,
respectarea drepturilor omului și a economiei sociale de piață.

I. Pacea și stabilitatea
Înainte de a deveni un adevărat obiectiv politic, ideea unificării Europei nu era decât un vis
al filozofilor și vizionarilor. Victor Hugo, de exemplu, a avansat ideea „Statelor Unite ale
Europei”, fiind inspirat de idealurile umaniste. Visul acesta a fost însă spulberat de
groaznicele războaie care au devastat continentul în prima jumătate a secolului XX.

O nouă formă de speranță a luat însă naștere din ruinele celui de-al doilea război mondial.
Cei care au opus rezistență totalitarismului în timpul celui de-al doilea război mondial erau
hotărâți să pună capăt antagonismului internațional și rivalităților în Europa și astfel să
creeze condițiile necesare unei păci durabile. Între 1945 și 1950, câțiva oameni de stat,
precum Robert Schuman, Konrad Adenauer, Alcide de Gasperi și Winston Churchill și-au
pus în gând să convingă cetățenii de necesitatea intrării într-o eră nouă, cea a unei
organizări structurate a Europei Occidentale, bazate pe interese comune și fondate pe
tratate, care ar garanta statul de drept și egalitatea între toate țările membre.

Preluând o idee mai veche a lui Jean Monnet, Robert Schuman (ministru de Externe al
Franței) propune, la 9 mai 1950, instituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului
(CECO). Astfel, țările care odinioară se confruntau pe câmpul de luptă decid să plaseze
producția de cărbune și oțel sub responsabilitatea unei autorități supreme comune. Din
punct de vedere practic, dar și simbolic, spectrul conflictelor a fost transformat în instrument
al păcii și reconcilierii.

II. Reunificarea continentului european

După căderea Zidului Berlinului în 1989, Uniunea Europeană a fost cea care încurajat
reunificarea Germaniei. În 1991, odată cu prăbușirea Imperiului Sovietic, fostele țări
comuniste din Europa Centrală și de Est decid, la rândul lor, după ce timp de decenii s-au
aflat sub tutela Pactului de la Varșovia, că viitorul lor este legat de cel al marii familii a
națiunilor democratice din Europa.

Procesul de extindere continuă și astăzi. Astfel, în timp ce Turcia și Croația au început

negocierile de aderare în octombrie 2005, o serie de țări din Balcani și-au depus și ele
candidatura, ceea ce ar putea duce, într-o bună zi, la aderarea efectivă a acestora la marea
familie europeană.

III. Siguranța și securitatea

În secolul XXI, Europa încă se mai confruntă cu probleme de siguranță și securitate. De
aceea, UE trebuie să ia măsuri eficiente pentru a garanta siguranța și securitatea statelor
sale membre. În acest scop, UE trebuie să colaboreze constructiv cu regiunile aflate
dincolo de granițele sale, respectiv țările din Balcani, din Africa de Nord, din Caucaz și din

2
Orientul Mijlociu. UE trebuie, de asemenea, să își apere interesele militare și strategice,
prin colaborarea cu aliații săi, în special cu NATO și prin dezvoltarea unei veritabile politici
europene comune de securitate și de apărare.

Securitatea internă și externă sunt două fețe ale aceleiași monede. Combaterea
terorismului și a crimei organizate necesită o colaborare strânsă între forțele polițienești din
toate țările UE. Crearea unui „spațiu de libertate, securitate și justiție” în sânul UE, unde
fiecare cetățean are acces egal la justiție și este protejat de lege, constituie o nouă
provocare la nivel european, necesitând o coordonare sporită a acțiunilor întreprinse de
autoritățile naționale. Organisme precum Europol, Oficiul European de Poliție, și Eurojust,
care promovează cooperarea între procurori, judecători și ofițeri de poliție din țările membre
ale UE, sunt chemate să joace un rol mai activ și mai eficient.

IV. Solidaritatea economică și socială

Cu toate că, la origine, Uniunea Europeană a fost creată pentru a realiza un obiectiv politic
pacificator, aspectul economic a fost totuși cel care a reușit să dinamizeze și să
încununeze cu succes această construcție europeană.

La ora actuală, tendințele demografice în UE nu sunt foarte favorabile, în comparație cu

celelalte state ale lumii. De aceea, statele membre trebuie să se apropie tot mai mult,
pentru a asigura creșterea economică și pentru a se menține competitive la nivel mondial.
Nici un stat membru nu este pregătit să facă față, singur, concurenței pe plan mondial în
domeniul comerțului. Astfel, piața unică oferă întreprinderilor europene o platformă vitală,
asigurându-le competitivitatea pe piețele mondiale.

Cu toate acestea, acest spațiu de liberă concurență la nivel european trebuie să aibă drept
corolar solidaritatea națiunilor europene. Aceasta are consecințe pozitive asupra cetățenilor
europeni: prin urmare, atunci când cetățenii din unele regiuni ale Europei sunt victime ale
inundațiilor sau ale altor calamități naturale, bugetul UE prevede fonduri de asistență în
acest sens. Fondurile structurale, gestionate de Comisia Europeană, încurajează și
sporesc eforturile depuse de autoritățile naționale și locale ale țărilor membre pentru a
reduce inegalitățile între diversele regiuni ale UE. Mijloacele financiare de la bugetul UE și
creditele oferite de Banca Europeană de Investiții (BEI) sunt alocate pentru a îmbunătăți
infrastructura de transporturi (de exemplu, extinderea rețelei de autostrăzi și a infrastructurii
feroviare de mare viteză), contribuind astfel la promovarea unor regiuni și la stimularea
schimburilor comerciale transeuropene. Astfel, succesul economic al UE se va manifesta,
în parte, prin capacitatea pieței sale unice, de 500 de milioane de consumatori, de a
satisface interesele unui număr cât mai mare de consumatori și întreprinderi.

V. Identitatea și diversitatea în contextul globalizării

Societățile postindustriale ale Europei devin tot mai complexe. Astfel, deși nivelul de trai al
cetățenilor europeni nu a încetat să crească, diferențe semnificative între bogați și săraci
persistă. La rândul ei, extinderea a accentuat și mai mult aceste diferențe, întrucât noile
state membre au intrat în UE având un nivel de trai sub media europeană. De aceea,
colaborarea statelor membre este crucială pentru a se reuși reducerea acestor diferențe.

Totuși, toate aceste eforturi nu au fost realizate în detrimentul identității culturale și

lingvistice a statelor europene. Dimpotrivă, activitățile întreprinse de instituțiile europene au
contribuit la realizarea creșterii economice, având în vedere particularitățile regionale și
bogata diversitate culturală și tradițională a țărilor membre.

După jumătate de secol de construcție europeană, UE în ansamblul său este mai

impunătoare decât fiecare stat membru luat separat: ea exercită o influență economică,

3
socială, tehnologică, comercială și politică mult mai mare decât dacă acestea ar fi trebuit să
acționeze individual. Faptul că UE întreprinde acțiuni comune și se exprimă printr-o singură
voce constituie o valoare adăugată incontestabilă pentru Europa.

De ce?

 fiind prima putere comercială în lume, UE joacă un rol decisiv în negocierile

internaționale, respectiv cele din cadrul Organizației Mondiale a Comerțului (OMC),
compusă din 149 țări, precum și în punerea în aplicare a Protocolului de la Kyoto privind
schimbările climatice și poluarea atmosferică;
 deoarece adoptă poziții clare în ceea ce privește unele teme sensibile, importante
pentru cetățeanul de rând, precum protecția mediului, resursele de energie
regenerabilă, „principiul precauției” în materie de securitate alimentară, aspectele etice
ale biotehnologiilor și necesitatea protejării speciilor pe cale de dispariție;
 deoarece a lansat o serie de inițiative importante pentru o dezvoltare durabilă a întregii
planete, în legătură cu „Summitul pentru Pământ” de la Johannesburg, în 2002.

Vechiul adagiu „unirea face puterea” este mai pertinent ca niciodată pentru europenii de
azi. Totuși, procesul de integrare europeană nu a șablonat diversele moduri de viață,
tradițiile și culturile popoarelor sale. Într-adevăr, diversitatea reprezintă o valoare majoră
pentru Uniunea Europeană.

VI. Valorile Uniunii Europene

UE își dorește să promoveze valorile umaniste și progresiste și să garanteze că ființa
umană este stăpânul și nu victima schimbărilor majore care au loc la nivel global. Nevoile
cetățenilor nu pot fi satisfăcute doar prin intermediul mecanismelor de piață și nici nu pot fi
impuse în mod unilateral.

De aceea, UE pledează pentru acea viziune a omenirii sau acel model de societate care
este susținut de majoritatea cetățenilor săi. Europenii se mândresc cu patrimoniul bogat de
valori, printre care se numără drepturile omului, solidaritatea socială, libertatea
întreprinderii, distribuirea echitabilă a roadelor creșterii economice, dreptul la un mediu
protejat, respectarea diversității culturale, lingvistice și religioase și o sinteză armonioasă a
tradiției și a progresului.

Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, proclamată în decembrie 2000 la

Nisa, cuprinde toate drepturile recunoscute la ora actuală de statele membre și de cetățenii
UE. Aceste valori creează un sentiment de apartenență la aceeași familie europeană. Un
exemplu bun în acest sens îl constituie abolirea pedepsei cu moartea în toate statele UE.

4
 2. Cele zece etape istorice
1951: Instituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului de către cei șase membri
fondatori
1957: Tratatul de la Roma instituie o piață comună
1973: Comunitatea se extinde la nouă membri și dezvoltă politici comune
1979: Primele alegeri prin vot direct pentru Parlamentul European
1981: Prima extindere în spațiul mediteranean
1993: Realizarea pieței unice
1993: Tratatul de la Maastricht instituie Uniunea Europeană
1995 : UE se extinde la 15 membri
2002: Se introduc bancnotele și monedele euro
2004: 10 țări noi aderă la Uniune

1. La 9 mai 1950, Declarația Schuman propunea instituirea Comunității Europene a

Cărbunelui și Oțelului (CECO), care a devenit realitate prin Tratatul de la Paris din 18
aprilie 1951. Acesta a creat o piață comună a cărbunelui și a oțelului între cele șase state
fondatoare (Belgia, Republica Federală Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Țările de
Jos). Scopul, în urma celui de-al doilea război mondial, era de a asigura pacea între
popoarele europene învingătoare și cele învinse și de a le apropia, facilitându-le
colaborarea de pe poziții egale în cadrul unor instituții comune.

2. La data de 25 martie 1957, prin Tratatul de la Roma, cei șase au hotărât să instituie
Comunitatea Economică Europeană (CEE), bazată pe o piață comună mai extinsă,
incluzând o gamă largă de bunuri și servicii. Taxele vamale între cele șase state au fost
eliminate în totalitate la data de 1 iulie 1968, iar în decursul anilor ′60 au fost create politici
comune, în special în domeniul comerțului și al agriculturii.

3. Acest proiect a avut un succes atât de mare, încât Danemarca, Irlanda și Regatul
Unit au decis să se alăture Comunității. Prima extindere, de la șase la nouă membri, a avut
loc în 1973. În același timp s-au aplicat noi politici sociale și de mediu, iar în 1975 s-a
înființat Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR).

4. În iunie 1979, s-a realizat un pas decisiv pentru Comunitatea Europeană, prin
organizarea primelor alegeri prin sufragiu direct pentru Parlamentul European. Aceste
alegeri se organizează o dată la cinci ani.

5. În 1981, Grecia s-a alăturat Comunității, urmată de Spania și Portugalia în 1986.

Astfel a fost consolidată prezența Comunității în Europa de Sud, urgentând nevoia de
extindere a programelor de ajutor regional.

6. Recesiunea economică mondială de la începutul anilor ′80 a adus cu sine un val de

„europesimism”. Cu toate acestea, speranța a renăscut în 1985, când Comisia Europeană,
sub președinția lui Jacques Delors, a prezentat Cartea albă privind calendarul pentru
realizarea pieței unice europene până la data de 1 ianuarie 1993. Acest țel ambițios a fost
inclus în Actul Unic European semnat în februarie 1986 și intrat în vigoare la data de 1 iulie
1987.

7. Structura politică a Europei s-a schimbat dramatic odată cu căderea zidului

Berlinului în 1989. Aceasta a condus la unificarea Germaniei în octombrie 1990 și la
democratizarea țărilor Europei Centrale și de Est prin eliberarea de sub controlul sovietic.
Uniunea Sovietică a încetat să existe în decembrie 1991.

În același timp, statele membre negociau noul Tratat privind Uniunea Europeană, adoptat
în decembrie 1991 de către Consiliul European format din șefii de state și/sau de guverne,

5
la Maastricht. Acesta a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Tratatul a creat Uniunea
Europeană (UE), adăugând domenii de cooperare interguvernamentală structurilor
comunitare integrate existente.

8. Acest nou dinamism european, precum și schimbarea situației geopolitice a

continentului au determinat alte trei noi state – Austria, Finlanda și Suedia – să adere la UE
la 1 ianuarie 1995.

9. Pe atunci, UE era pe calea spre cea mai spectaculoasă realizare a sa, crearea
monedei unice. Moneda euro pentru tranzacții financiare (sub altă formă decât numerar) a
fost introdusă în 1999, în timp ce bancnotele și monedele au fost emise trei ani mai târziu în
cele 12 state ale spațiului euro (cunoscut sub numele de zona euro). În prezent, euro este
o monedă importantă pentru plăți și depozite la nivel mondial, alături de dolarul SUA.

Europenii trebuie să facă față globalizării. Noile tehnologii și utilizarea tot mai extinsă a
internetului transformă economiile. Aceste transformări implică însă provocări și pe plan
social și cultural.

În martie 2000, UE a adoptat „strategia de la Lisabona” în vederea modernizării economiei

europene, astfel încât aceasta să devină competitivă pe piața mondială alături de alți mari
actori, precum Statele Unite și statele nou industrializate. Strategia de la Lisabona include
încurajarea inovației și a investițiilor în afaceri, precum și adaptarea sistemelor
educaționale europene, astfel încât acestea să corespundă cerințelor societății
informaționale.

În același timp, șomajul și creșterea costurilor privind pensiile exercită o presiune asupra
economiilor naționale, făcând reforma cu atât mai mult necesară. Alegătorii cer tot mai mult
guvernelor lor să găsească soluții practice la aceste probleme.

10. Abia ajunsă la 15 membri, Uniunea Europeană a și început pregătirile pentru o nouă
extindere la un nivel fără precedent. La mijlocul anilor ′90, fostele state ale blocului sovietic
(Bulgaria, Republica Cehă, Ungaria, Polonia, România și Slovacia), cele trei state baltice
care au făcut parte din Uniunea Sovietică (Estonia, Letonia și Lituania), una dintre
republicile fostei Iugoslavii (Slovenia), precum și două state mediteraneene (Cipru și Malta)
au început să bată la ușa UE.

UE a salutat șansa de a contribui la stabilizarea continentului european și de a extinde

beneficiile integrării europene asupra acestor democrații tinere. Negocierile privind statutul
de viitor membru au fost deschise în decembrie 1997. Extinderea UE la 25 de state a avut
loc la 1 mai 2004, când 10 dintre cele 12 candidate au aderat la Uniune. Bulgaria și
România au urmat la 1 ianuarie 2007.

3. Extinderea și politica de vecinătate

 Uniunea Europeană este deschisă oricărui stat european care îndeplinește criteriile
democratice, politice și economice pentru dobândirea calității de membru.
 În urma mai multor extinderi, UE a crescut de la șase la 27 de membri. Alte state
candidează la aderare.
 Fiecare tratat ce admite un nou membru necesită aprobarea în unanimitate a tuturor
statelor membre. De asemenea, înaintea fiecărei extinderi, UE va evalua propria
capacitate de absorbție a noilor membri, precum și abilitatea propriilor instituții de a
funcționa corespunzător în continuare.
 Extinderile succesive au întărit democrația, au securizat Europa și au sporit potențialul
comercial și de creștere economică.

6
I. Unificarea unui continent
a. Uniunea celor 25
Cu ocazia reuniunii de la Copenhaga din decembrie 2002, Consiliul European a făcut un
pas însemnat în istoria integrării europene. Prin invitația adresată către 10 noi state de a
adera la UE la 1 mai 2004, Uniunea Europeană nu a crescut doar din punct de vedere
geografic și ca număr al populației, ci a pus capăt scindării pe continentul nostru, care,
începând din 1945, separase lumea liberă de blocul comunist.

Cea de-a cincea extindere a UE a avut o dimensiune politică și una morală. A permis unor
țări precum Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia,
Slovacia și Slovenia, europene nu doar prin poziția geografică, ci și din punct de vedere
cultural, istoric și al aspirațiilor, să se alăture familiei europene. Ele fac parte acum din
proiectul monumental conceput de cei ce au pus temeliile UE.

b. Următoarea extindere
Bulgaria și România au devenit candidate în 1995. Pentru aceste două state procesul a
durat mai mult decât pentru celelalte 10, însă în cele din urmă ele au aderat la UE la 1
ianuarie 2007, crescând numărul statelor UE la 27.

c. Candidați la statutul de membru

Turcia, membră NATO, semnatară a unui acord de asociere cu UE, a solicitat statutul de
membru în 1987. Poziția geografică și istoria politică ale acesteia au condus la o ezitare
îndelungată a UE înainte de a răspunde pozitiv cererii. Totuși, în octombrie 2005, Consiliul
European a început negocierile de aderare cu Turcia. În același timp a început negocierile
și cu Croația, un alt stat candidat. În cazul acestor două state nu s-a fixat încă o dată pentru
intrarea în vigoare a unui eventual tratat de aderare la sfârșitul negocierilor.

d. Balcanii de Vest
Aceste state, dintre care majoritatea au făcut parte din fosta Iugoslavie, se îndreaptă către
Uniunea Europeană pentru a-și accelera reconstrucția economică, pentru a îmbunătăți
relațiile reciproce lezate de războaie etnice și religioase, precum și pentru a-și consolida
instituțiile democratice. UE a acordat statutul de „țară candidată” Fostei Republici Iugoslave
a Macedoniei în noiembrie 2005. Alți potențiali candidați sunt Albania, Bosnia și
Herțegovina, Muntenegru și Serbia.

II. Condițiile pentru statutul de membru

a. Condiții legale
Integrarea europeană a fost dintotdeauna un proces politic și economic deschis tuturor
țărilor europene pregătite să adere la tratatele fondatoare și să preia în întregime legislația
UE. În conformitate cu articolul 237 din Tratatul de la Roma, „orice stat european poate
aplica pentru a deveni membru al Comunității”.

Articolul F din Tratatul de la Maastricht adaugă faptul că statele membre trebuie să aibă
„sisteme de guvernare […] bazate pe principiile democrației.”

b. „Criteriile de la Copenhaga”
În 1993, în urma cererilor formulate de către fostele țări comuniste de a adera la Uniune,
Consiliul European a stabilit trei criterii care trebuie îndeplinite pentru a deveni membru. La
momentul aderării, noii membri trebuie să aibă:

 instituții stabile ce garantează democrația, statul de drept, drepturile omului și

respectarea și protecția minorităților;

7
 o economie de piață funcțională și capacitatea de a face față presiunii concurențiale și
forțelor pieței din cadrul Uniunii;
 capacitatea de a prelua obligațiile de membru, inclusiv sprijinirea obiectivelor Uniunii.
Trebuie să aibă o administrație publică capabilă să aplice și să administreze în practică
legislația UE.

c. Procesul de aderare
Negocierile de aderare se poartă între fiecare stat candidat și Comisia Europeană, care
reprezintă UE. După încheierea acestora, decizia de a permite unui nou stat să adere la UE
se ia unanim de către statele membre în cadrul Consiliului. Parlamentul European trebuie
să dea avizul conform printr-un vot pozitiv cu majoritatea absolută a membrilor. Toate
tratatele de aderare trebuie ulterior ratificate de către statele membre și țările candidate
conform procedurilor constituționale ale fiecărei țări.

Pe parcursul perioadei de negociere, țările candidate primesc ajutor din partea UE pentru
facilitarea creșterii economice. În cazul aderării celor 10 țări în 2004, acesta a constat într-
un pachet de 41 de miliarde de euro, având ca principal scop finanțarea proiectelor
structurale, astfel încât nou-veniții să-și poată îndeplini obligațiile de membru.

III. Cât de mare poate deveni UE?

a. Granițe geografice
Dezbaterile referitoare la ratificarea Tratatului Constituțional al UE, care au avut loc în
majoritatea țărilor membre, au arătat că mulți europeni își fac griji cu privire la granițele
finale ale Uniunii Europene și chiar cu privire la identitatea acesteia. Nu există răspunsuri
simple la aceste întrebări, mai ales având în vedere faptul că fiecare stat privește în mod
diferit propriile interese geopolitice și economice. Țările baltice și Polonia susțin obținerea
calității de membru de către Ucraina. O posibilă aderare a Turciei ar aduce în discuție
statutul unor țări din Caucaz, precum Georgia și Armenia.

În ciuda faptului că Islanda, Norvegia, Elveția și Liechtenstein îndeplinesc condițiile pentru

a deveni membre, ele nu sunt membre ale Uniunii Europene deoarece, la ora actuală,
opinia publică din aceste țări se opune aderării.

Situația politică din Belarus și poziția strategică a Moldovei încă reprezintă o problemă.
Este evident faptul că Rusia nu poate obține statutul de membru, întrucât actualmente s-ar
crea dezechilibre inacceptabile în Uniunea Europeană, atât din punct de vedere politic, cât
și geografic.

b. Condiții administrative
De altfel, regulile privind calitatea de membru în prezent, așa cum sunt definite în Tratatul
de la Nisa din 2003, prevăd cadrul instituțional pentru o Uniune cu maximum 27 de membri.
Depășirea acestei cifre ar presupune un nou acord interguvernamental privind relațiile între
statele membre în cadrul instituțiilor.

Capacitatea Uniunii de a funcționa conform principiilor fundamentale prevăzute în Tratate

(a se vedea capitolul 4 „Cum funcționează UE?”) va fi mai redusă având peste 30 de țări
membre. Procedurile de decizie vor trebui reexaminate în profunzime pentru a evita
blocajul și pentru a permite UE să își păstreze capacitatea de acțiune.

În plus, mai sunt probleme sensibile cum ar fi folosirea limbilor oficiale. Prin aderarea
Bulgariei și a României, numărul limbilor oficiale a ajuns la 23. Extinderea UE nu trebuie să
dea impresia cetățenilor de rând că identitatea lor națională și regională dispare în cadrul
unei UE standardizate.

8
IV. Candidați și non-candidați
Uniunea Europeană duce două politici paralele pentru tratarea relațiilor sale cu țările
vecine, în funcție de prezența sau absența acestora pe lista potențialilor candidați.

 Acordurile de stabilizare și asociere deschid posibilitatea ca un stat să devină candidat

la statutul de membru al UE la sfârșitul procesului de negociere. Astfel de acorduri au
fost încheiate pentru prima dată cu Croația și Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei.
Acestea au fost urmate de Albania. Alți potențiali candidați în acest context sunt Bosnia
și Herțegovina, Muntenegru și Serbia.

 În cadrul politicii de vecinătate, UE a încheiat acorduri de cooperare cu țări terțe din

spațiul sud-mediteranean și din Caucazul de Sud, precum și cu țări din Europa de Est, a
căror relație cu Uniunea Europeană în viitor rămâne neclară.
4. Cum funcționează UE?

 Consiliul de Miniștri al Uniunii Europene, care reprezintă statele membre, este

principalul organ de decizie al Uniunii. Când se reunește la nivel de șefi de stat sau
de guvern, acesta devine Consiliul European și are rolul de a defini și impulsiona
orientările politice generale ale Uniunii.
 Parlamentul European reprezintă cetățenii și împarte puterea legislativă și
bugetară cu Consiliul Uniunii Europene.
 Comisia Europeană, principalul organ executiv, reprezintă interesul comun al
Uniunii. Are drept de inițiativă legislativă și controlează aplicarea corectă a
politicilor comunitare.

I. „Triunghiul decizional”
Mai mult decât o confederație de state, mai puțin decât un stat federal, Uniunea Europeană
este o construcție nouă care nu intră în nici o categorie juridică tradițională. Se fondează pe
un sistem politic original, în continuă evoluție de peste cincizeci de ani.

Tratatele (ce constituie legislația primară) sunt la baza a numeroase acte juridice (numite
„secundare”) care au incidență directă asupra vieții cotidiene a cetățenilor Uniunii. Este, în
special, cazul regulamentelor, directivelor și recomandărilor adoptate de instituțiile UE.

Aceste legi, precum și politicile Uniunii în general, sunt rezultatul deciziilor luate de
triunghiul instituțional format din Consiliu (care reprezintă guvernele naționale),
Parlamentul European (care reprezintă cetățenii) și Comisia Europeană (instituție
independentă de guvernele statelor membre, garantă a interesului colectiv al europenilor).

a. Consiliul Uniunii Europene și Consiliul European

Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniștri) este principala instituție de decizie a
Uniunii. Președinția Consiliului este deținută prin rotație de câte un stat membru, pe o
perioadă de șase luni. Consiliul reunește câte un ministru din fiecare stat membru, în
funcție de domeniul înscris pe ordinea de zi: afaceri externe, agricultură, industrie,
transport, mediu etc.

Consiliul are putere legislativă, pe care o împarte cu Parlamentul European prin „procedura
de codecizie”. În plus, Consiliul și Parlamentul sunt responsabile în egală măsură de
adoptarea bugetului Uniunii. Consiliul încheie, de asemenea, acordurile internaționale
negociate în prealabil de către Comisie.

9
În conformitate cu tratatele, deciziile Consiliului sunt adoptate cu majoritate simplă,
majoritate calificată sau în unanimitate, în funcție de domeniul abordat.

În domenii esențiale, ca modificarea tratatelor, lansarea unei noi politici comune sau
aderarea unui nou stat, Consiliul trebuie să decidă în unanimitate.

În celelalte cazuri, se folosește majoritatea calificată, ceea ce înseamnă că o decizie a

Consiliului este adoptată numai în cazul în care obține un număr minim de voturi favorabile.
Numărul voturilor atribuite fiecărui stat membru reflectă aproximativ mărimea populației
acestuia.

Numărul de voturi în Consiliu atribuite fiecărei țări

Germania, Franța, Italia și Regatul Unit 29

Spania și Polonia 27
România 14
țările de Jos 13
Belgia, Republica Cehă, Grecia, Ungaria și Portugalia 12
Austria, Bulgaria și Suedia 10
Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia și Finlanda 7
Estonia, Cipru, Letonia, Luxemburg și Slovenia 4
Malta 3

Total: 345

Un minim de 255 de voturi din 345 (73,9 %) sunt necesare pentru constituirea unei
majorități calificate. În afară de aceasta:
 orice decizie trebuie să fie aprobată de către o majoritate a statelor membre (în
anumite cazuri o majoritate de două treimi) și
 orice stat membru poate solicita să se verifice dacă voturile favorabile reprezintă
cel puțin 62 % din populația totală a UE

Consiliul European se reunește, în principiu, de patru ori pe an, și este prezidat de șeful
statului sau guvernului care deține președinția Consiliului Uniunii Europene la momentul
respectiv. Președintele Comisiei Europene participă ca membru de drept.

Prin Tratatul de la Maastricht, Consiliul European a devenit oficial inițiatorul principalelor

politici ale Uniunii și arbitru în problemele dificile care nu au fost soluționate în cadrul
Consiliului Uniunii Europene.

Consiliul European abordează, de asemenea, probleme de actualitate internațională, prin

intermediul politicii externe și de securitate comune (PESC), expresie a unei diplomații
comune a statelor membre.

b. Parlamentul European
Parlamentul European este ales prin vot și reprezintă cetățenii Uniunii. El controlează din
punct de vedere politic activitățile Uniunii și participă la procesul legislativ. Începând
cu 1979, membrii săi sunt aleși direct, prin vot universal, la fiecare cinci ani.

Numărul de locuri alocat fiecărei țări în Parlamentul European 2007-2009

Austria 18
Belgia 24

10
 Bulgaria 18
Cipru 6
Danemarca 14
Estonia 6
Finlanda 14
Franța 78
Germania 99
Grecia 24
Irlanda 13
Italia 78
Letonia 9
Lituania 13
Luxemburg 6
Malta 5
Polonia 54
Portugalia 24
Regatul Unit 78
Republica Cehă 24
România 35
Slovacia 14
Slovenia 7
Spania 54
Suedia 19
țările de Jos 27
Ungaria 24
Total 785

Grupurile politice din Parlamentul European

Stânga Unită Europeană/Stânga Verde Nordică 41
Grupul Socialist 219
Grupul Verzilor/ Alianța Liberă Europeană 42
Independență și Democrație 28
Alianța Liberalilor și Democraților pentru Europa 103
Partidul Popular European (Creștin-Democrat) și al Democraților Europeni 278
Uniunea pentru Europa Națiunilor 30
Membri neafiliați și locuri temporar neocupate 44

Total 785

Situația din octombrie 2006.

Sesiunile plenare ale Parlamentului European se țin, în principiu, la Strasbourg, iar cele
suplimentare, la Bruxelles. Cele douăzeci de comitete ale Parlamentului, care pregătesc
sesiunile plenare, precum și grupurile sale politice, se reunesc de obicei la Bruxelles.
Secretariatul General are sediul la Luxemburg și la Bruxelles.

Parlamentul își exercită puterea legislativă la trei niveluri.

 Prin intermediul procedurii „de cooperare”, introdusă în 1987 prin Actul Unic
European, Parlamentul European participă la elaborarea directivelor și a
regulamentelor, pronunțându-se asupra propunerilor Comisiei Europene, care pot fi
modificate în funcție de poziția Parlamentului.

11
 Tot din 1987, prin procedura de „aviz conform” sunt supuse ratificării de către
Parlament acordurile internaționale, negociate de Comisie, precum și orice nouă
extindere a Uniunii.
 Tratatul de la Maastricht, semnat în 1992, a introdus procedura de „codecizie”, care
plasează Parlamentul pe picior de egalitate cu Consiliul în ceea ce privește legiferarea
în domenii importante, inclusiv libera circulație a lucrătorilor, piața internă, educație,
cercetare, mediu, rețele transeuropene, sănătate, cultură, protecția consumatorului etc.
Tratatul prevede totuși o procedură de conciliere.

De asemenea, Parlamentul European împarte cu Consiliul responsabilitatea privind

adoptarea bugetului Uniunii. Parlamentul poate respinge propunerea de buget, lucru care
s-a întâmplat deja de mai multe ori. În acest caz, întreaga procedură bugetară trebuie
reîncepută. Comisia Europeană propune proiectul de buget, care este apoi dezbătut de
Consiliu și Parlament. Parlamentul și-a folosit din plin puterile bugetare pentru a influența
politicile Uniunii.

De asemenea, trebuie menționat faptul că Parlamentul European este instituția de control

democratic al Uniunii. Acesta dispune de puterea de a demite Comisia prin adoptarea unei
moțiuni de cenzură cu o majoritate de două treimi. De asemenea, supraveghează
gestionarea politicilor UE prin întrebări orale și scrise adresate Comisiei și Consiliului. În
final, președintele în exercițiu al Consiliului European informează Parlamentul cu privire la
deciziile luate de Consiliu.

c. Comisia Europeană
Comisia este al treilea element al triunghiului instituțional care administrează și conduce
Uniunea Europeană. Membrii acesteia sunt numiți pe o perioadă de cinci ani, de comun
acord de către statele membre și aprobați de Parlamentul European. Comisia este
responsabilă în fața Parlamentului, care îi poate cere, printr-o moțiune de cenzură, să
demisioneze colectiv.

Din 2004, Comisia este formată din câte un comisar din fiecare stat membru.

Comisia se bucură de o independență considerabilă în exercitarea atribuțiilor. Ea reprezintă

interesul comun și nu trebuie să primească instrucțiuni de la nici un guvern național.
„Gardian al tratatelor”, Comisia veghează la aplicarea regulamentelor și a directivelor
adoptate de Consiliu și Parlament și poate recurge la calea contencioasă în fața Curții de
Justiție în caz de neaplicare a dreptului comunitar.

În calitate de braț executiv al Uniunii, Comisia pune în aplicare deciziile luate de Consiliu în
domenii ca politica agricolă comună. Ea dispune de o mare putere în gestionarea politicilor
comune, al căror buget îi este încredințat: cercetare și tehnologie, ajutor pentru dezvoltare,
dezvoltare regională etc.

Comisia este asistată de o administrație formată din 36 de direcții generale (DG-uri) și

servicii, care sunt repartizate în principal la Bruxelles și Luxemburg.

II. Alte instituții și organisme

a. Curtea de Justiție
Curtea de Justiție a Comunităților Europene, cu sediul la Luxemburg, este formată din câte
un judecător din fiecare stat membru, asistați de opt avocați generali. Aceștia sunt numiți
de comun acord de către guvernele statelor membre, pe o perioadă de șase ani, care
poate fi reînnoită. Independența le este garantată. Rolul Curții de Justiție este de a asigura
respectarea legislației europene, precum și interpretarea corectă și aplicarea tratatelor.

12
b. Curtea de Conturi
Curtea de Conturi, cu sediul la Luxemburg, a fost creată în 1975 și este compusă din câte
un membru din fiecare stat al Uniunii, numit pentru o perioadă de șase ani de comun acord
de către statele membre după consultarea Parlamentului European. Rolul său este de a
verifica încasarea tuturor veniturilor, precum și legalitatea și regularitatea utilizării
fondurilor, urmărind buna gestionare a bugetului Uniunii.

c. Comitetul Economic și Social European

Consiliul și Comisia consultă Comitetul Economic și Social European în luarea de decizii în
anumite domenii politice. Acesta este alcătuit din reprezentanți ai diferitelor grupuri de
interes economic și social ai societății civile organizate, numiți de Consiliu pe o perioadă de
patru ani.

d. Comitetul Regiunilor
Comitetul Regiunilor (CoR) a fost creat prin Tratatul privind Uniunea Europeană și este
format din reprezentanți ai colectivităților locale și regionale, numiți de Consiliu pe o
perioadă de patru ani la propunerea statelor membre. În temeiul tratatului, CoR este
consultat de Consiliu și Comisie în probleme relevante privind regiunile respective, dar
poate emite avize și din proprie inițiativă.

e. Banca Europeană de Investiții

Banca Europeană de Investiții (BEI), cu sediul la Luxemburg, acordă credite și garanții care
sprijină regiunile mai puțin dezvoltate ale Uniunii și competitivitatea întreprinderilor.

f. Banca Centrală Europeană

Banca Centrală Europeană (BCE), situată la Frankfurt, are responsabilitatea de a gestiona
moneda euro și politica monetară a Uniunii (a se vedea capitolul 7, „Uniunea Economică și
Monetară (UEM) și moneda euro”).
5. Care sunt rolurile UE?

 Uniunea Europeană se implică într-o varietate de politici – economice, sociale, de

reglementare și financiare – respectiv în toate domeniile în care activitatea sa este
benefică statelor membre. Dintre aceste politici, enumerăm:
o politicile de solidaritate (cunoscute de asemenea sub numele de politici de
coeziune) privind aspecte regionale, agricole și sociale;
o politicile de inovație, privind introducerea unor tehnologii de vârf în domenii
precum protecția mediului, cercetarea și dezvoltarea (R&D) și domeniul
energetic.
 Uniunea finanțează aceste politici printr-un buget anual de peste 120 miliarde de
euro, la care statele membre contribuie în mare parte. Acest buget reprezintă doar
o mică parte din venitul colectiv al UE (respectiv maximum 1,24 % din venitul
național brut cumulat al tuturor statelor membre).

I. Politicile de solidaritate
Scopul principal al politicilor de solidaritate este acela de a sprijini finalizarea pieții unice (a
se vedea Capitolul 6, „Piața unică”) și de a corecta orice dezechilibre prin măsuri
structurale, venind astfel în sprijinul regiunilor defavorizate sau al sectoarelor industriale
care întâmpină dificultăți. Nevoia imperativă de solidaritate între statele și între regiunile UE
a devenit încă mai stringentă ca urmare a recentei aderări a celor 12 noi țări membre cu
venituri sensibil inferioare mediei UE. În același timp, UE are datoria să contribuie la
restructurarea acelor sectoare economice care au fost grav afectate de creșterea rapidă a
concurenței internaționale.

13
a. Ajutor regional
Politica regională a UE se bazează pe transferuri de fonduri dinspre țările bogate spre cele
sărace. Aceste fonduri sunt folosite pentru încurajarea dezvoltării în regiunile defavorizate,
pentru revitalizarea zonelor industriale aflate în declin, pentru sprijinirea inserției
profesionale a tinerilor și a șomerilor de lungă durată, pentru modernizarea agriculturii și
pentru ajutorarea zonelor rurale defavorizate.

Fondurile alocate acțiunilor regionale în perspectiva financiară pentru 2007-2013 se

concentrează asupra următoarelor trei obiective:

 Convergență. Scopul este acela de a ajuta țările și regiunile cele mai slab dezvoltate
să se alinieze mai rapid la media europeană, prin îmbunătățirea condițiilor pentru
creșterea economică și ocuparea forței de muncă. Acest obiectiv poate fi realizat doar
investind în capitalul fizic și uman, în inovație, în societatea cunoașterii, în
adaptabilitatea la nou, în protecția mediului și în eficiența administrativă.
 Competitivitate regională și ocuparea forței de muncă. Ținta este creșterea
competitivității, a nivelurilor ocupării forței de muncă și a atractivității regiunilor. (Nu sunt
vizate aici zonele cel mai puțin dezvoltate.) Metoda de îndeplinire a acestui obiectiv este
aceea de a anticipa schimbările economice și sociale și de a promova inovația, spiritul
întreprinzător, protecția mediului, accesibilitatea, adaptabilitatea și dezvoltarea unor
piețe ale forței de muncă mai favorabile incluziunii sociale.
 Cooperare teritorială europeană. Scopul este intensificarea cooperării
transfrontaliere, transnaționale și interregionale. UE urmărește prin aceasta promovarea
unor soluții comune la problemele de aceeași natură întâlnite de autoritățile vecine, în
sectoare precum dezvoltarea urbană, rurală și costieră, cultivarea relațiilor economice și
stabilirea unor rețele între întreprinderile mici și mijlocii (IMM-uri).

Aceste obiective vor fi finanțate cu fonduri specifice ale UE, care fie se vor adăuga la
contribuțiile existente ce provin din sectorul privat și din partea administrației naționale și
regionale, fie vor stimula investițiile din aceste direcții. Aceste fonduri sunt cunoscute sub
numele de fonduri structurale și de coeziune.

 Fondul european de dezvoltare regională (FEDR), primul dintre fondurile structurale,

finanțează consolidarea coeziunii economice, sociale și teritoriale, prin reducerea
disparităților dintre regiuni, prin sprijinirea dezvoltării structurale și a ajustării structurale
a economiilor regionale, inclusiv în vederea reconversiei zonelor industriale aflate în
declin.
 Fondul Social European (FSE), cel de-al doilea fond structural, finanțează inițiative
destinate formării profesionale și creării de locuri de muncă.
 Pe lângă fondurile structurale, există fondul de coeziune, folosit pentru finanțarea
proiectelor referitoare la infrastructura de transport și la protecția mediului înconjurător
în acele state membre ale UE în care indicele PIB pe cap de locuitor este mai mic decât
90% din media UE.

b. Politica agricolă comună (PAC)

Obiectivele PAC, astfel cum au fost stipulate în Tratatul de la Roma din 1957, au fost în
mare parte îndeplinite: asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populația agricolă;
stabilizarea pieței; aprovizionarea consumatorilor la prețuri rezonabile; modernizarea
infrastructurii agricole. Și alte principii adoptate de-a lungul timpului au funcționat bine.
Consumatorii se bucură de siguranța ofertei, iar prețurile produselor agricole sunt
menținute la un nivel stabil, protejate de fluctuațiile de pe piața mondială. Bugetul destinat
PAC este cunoscut sub numele de Fondul European de Orientare și Garantare Agricolă
(FEOGA).

14
Cu toate acestea, PAC a fost o victimă a propriei sale reușite. Producția a crescut mult mai
rapid decât consumul, exercitând o presiune considerabilă asupra bugetului UE. Pentru a
rezolva această problemă, politica agricolă a trebuit redefinită. Această reformă începe să
dea rezultate. Producția a fost încetinită. Agricultorii sunt în prezent încurajați să folosească
metode agricole durabile care să ocrotească mediul, să protejeze zonele rurale și să
contribuie la ameliorarea calității și siguranței alimentare.

Noul rol al populației agricole este acela de a asigura un anumit nivel al activității
economice în fiecare zonă rurală și de a proteja diversitatea peisajului rural european.
Această diversitate, împreună cu relația armonioasă a oamenilor cu natura, recunoscută ca
o veritabilă „civilizație rurală”, constituie o parte importantă a identității europene.

Uniunea Europeană ar dori ca Organizația Mondială a Comerțului (OMC) să pună mai mult
accent asupra calității alimentelor, să sublinieze principiul precauției și să urmărească
bunăstarea animalelor. De asemenea, Uniunea Europeană a început reforma politicii sale
în domeniul pescuitului. Scopul este de a reduce supraîncărcarea flotelor sale de pescuit,
de a proteja stocurile de pește și de a asigura sprijinul financiar ce le-ar permite
comunităților de pescari să întreprindă și alte activități economice.

c. Dimensiunea socială
Scopul politicii sociale a UE este de a corecta inegalitățile cele mai evidente din cadrul
societății europene. Fondul Social European (FSE) a fost înființat în 1961 pentru a încuraja
crearea de locuri de muncă și pentru a ajuta lucrătorii în transferul lor dinspre un gen de
ocupație și/sau dinspre o zonă geografică spre alta.

Sprijinul financiar nu este singura metodă prin care UE caută să amelioreze condițiile
sociale în Europa. Ajutorul financiar în sine nu ar putea rezolva toate problemele antrenate
de recesiunea economică sau de subdezvoltarea regională. Mai presus de orice, efectele
dinamice ale creșterii sunt cele care trebuie să încurajeze progresul social. Aceste efecte
trebuie încurajate printr-o legislație care să garanteze un set minimal dar consistent de
drepturi. Unele dintre aceste drepturi sunt înscrise în tratatele fundamentale, ca de pildă
dreptul femeilor și bărbaților la remunerație egală pentru aceeași muncă prestată. Altele
sunt stabilite prin directive referitoare la protecția lucrătorilor (normele privind sănătatea și
siguranța la locul de muncă) și standarde esențiale de siguranță.

În 1991, Consiliul European de la Maastricht a adoptat Carta comunitară a drepturilor

sociale fundamentale, stabilind drepturile de care trebuie să se bucure toți lucrătorii din UE:
libera circulație; o compensație echitabilă; condiții mai bune de muncă; protecție socială;
dreptul de asociere și de negociere colectivă; dreptul la formare profesională; tratament
egal pentru femei și bărbați; informarea, consultarea și participarea lucrătorilor; protecția
sănătății și a siguranței la locul de muncă; protecția copiilor, a persoanelor în vârstă și a
persoanelor cu handicap. Carta a fost integrată în Tratatul de la Amsterdam în luna iunie
1997, iar acum se aplică în toate statele membre.

II. Politicile de inovație

Activitățile Uniunii Europene au un efect direct asupra vieții cotidiene a cetățenilor ei,
întrucât abordează provocările reale cu care se confruntă societatea: protecția mediului,
sănătate, inovație tehnologică, energie etc.

a. Protecția mediului și dezvoltarea durabilă

Activitatea UE în domeniul protecției mediului se bazează pe programul de acțiune intitulat
„Mediu 2010: viitorul nostru, alegerea noastră”. Acesta cuprinde perioada 2001-2010 și
subliniază nevoia de:

15
 atenuare și de încetinire a schimbărilor climaterice și a încălzirii globale;
 protejare a habitatelor naturale și a florei și faunei sălbatice;
 tratare a problemelor legate de mediu și sănătate;
 conservare a resurselor naturale și de administrare eficientă a deșeurilor.

Pe tot parcursul perioadei la care se referă acest program, ca și cele cinci programe care l-
au precedat, de-a lungul a peste 30 de ani de stabilire a standardelor, UE a introdus un
sistem cuprinzător de protecție a mediului.

Problemele abordate sunt extrem de variate: poluare fonică, deșeuri, protejarea habitatelor
naturale, gaze de eșapament, produse chimice, accidente industriale, calitatea apei de
scăldat și crearea unei rețele europene de informare și asistență pentru urgențe, care să
acționeze în cazul declanșării unor dezastre ecologice de tipul incendiilor forestiere sau
resturilor de hidrocarburi provenite din accidente navale sau de exploatare petrolieră în
larg.

Recent, temerile exprimate privind efectele nocive ale poluării asupra sănătății au fost
examinate în planul de acțiune pentru protecția mediului și a sănătății pentru perioada
2004-2010. Acest plan stabilește legătura dintre sănătate, mediu și politicile din domeniul
cercetării.

Reglementările europene stabilesc același nivel de protecție pe întreg teritoriul UE, dar
sunt îndeajuns de flexibile încât să ia în considerare circumstanțele de la nivel local.
Sistemul de reglementare este de asemenea actualizat în permanență. De exemplu, s-a
hotărât revizuirea legislației privind substanțele chimice și înlocuirea unor reglementări mai
vechi, care fuseseră dezvoltate independent, în diferite etape, cu un sistem unic pentru
înregistrarea, evaluarea și autorizarea substanțelor chimice (REACH).

Acest sistem se bazează pe o bază centrală de date, care va fi administrată de o nouă

Agenție Europeană pentru Substanțe Chimice, cu sediul la Helsinki. Scopul este acela de a
evita contaminarea aerului, apei, solului sau imobilelor, de a proteja biodiversitatea și de a
îmbunătăți sănătatea și siguranța cetățenilor UE, păstrând în același timp nivelul de
competitivitate al industriei europene.

b. Inovația tehnologică
Fondatorii Uniunii Europene aveau dreptate să considere că prosperitatea viitoare a
Europei va depinde de capacitatea ei de a rămâne un lider mondial în domeniul tehnologic.
Știau ce avantaje pot apărea prin reunirea cercetării europene sub o umbrelă comună.
Astfel, în 1958, în paralel cu CEE, au înființat Euratom - Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice. Scopul acestei comunități era de a facilita pentru statele membre ale UE
exploatarea în comun, în scopuri pașnice, a energiei nucleare. Ca parte a acestor eforturi, a
fost creat un Centru Comun de Cercetare (CCC), compus din nouă institute aflate în patru
locații distincte: Ispra (Italia), Karlsruhe (Germania), Petten (Țările de Jos) și Geel (Belgia).

Cu toate acestea, pe măsură ce inovația a căpătat avânt, cercetarea europeană a trebuit

să se diversifice, adunând laolaltă oameni de știință și cercetători din domenii cât mai
variate cu putință. UE a trebuit să găsească noi metode de a finanța munca acestora și
noile aplicații industriale ale descoperirilor lor.

Cercetarea comună la nivelul UE a fost concepută pentru a completa programele naționale

de cercetare. Ea se concentrează asupra proiectelor care aduc laolaltă un număr de
laboratoare din mai multe țări europene. De asemenea, sprijină cercetarea fundamentală în
domenii precum fuziunea termonucleară controlată (o sursă potențial inepuizabilă de
energie pentru secolul al XXI-lea). În plus, încurajează cercetarea și dezvoltarea

16
tehnologică în industrii-cheie, precum sectorul electronicii și calculatoarelor, care se
confruntă cu o concurență acerbă din afara Europei.

Finanțarea cercetării UE se face în principal prin intermediul unei serii de programe-cadru.

Cel de-al șaptelea program-cadru pentru cercetare și dezvoltare tehnologică acoperă
perioada 2007-2013. Cea mai mare parte a bugetului de peste 50 miliarde de euro va fi
dirijată spre domenii precum sănătatea, sectorul alimentar, cel agricol, al tehnologiilor
informației și comunicațiilor, al nanoștiințelor, cel energetic, al protecției mediului, al
transporturilor, al securității, cel spațial și spre științele socioeconomice. Alte programe
suplimentare vor promova idei, oameni și abilitățile lor, prin intermediul cercetării aflate la
granițele dintre domeniile cunoașterii științifice, prin sprijinirea cercetătorilor în dezvoltarea
carierei lor profesionale și prin stimularea cooperării internaționale.

c. Energie
Combustibilii fosili – petrol, gaze naturale și cărbune – reprezintă 80 % din consumul
energetic în UE. Un procent important din cantitatea necesară de combustibil fosil se
importă din afara UE. În prezent, 50 % din necesarul de gaze naturale și petrol se importă,
iar această dependență ar putea ajunge la 70 % până în 2030. UE va deveni astfel mai
vulnerabilă la întreruperea alimentării sau la explozii ale prețurilor cauzate de crize
internaționale. Un alt motiv pentru reducerea consumului de combustibili fosili este acela
de a tempera procesul de încălzire globală.

Va trebui ca în viitor să fie luate diferite măsuri, precum economisirea energiei prin
utilizarea ei într-un mod mai inteligent, dezvoltarea unor surse alternative de energie (în
Europa este vorba în special despre surse regenerabile de energie) și încurajarea
cooperării internaționale. Consumul de energie ar putea scădea cu o cincime până în 2020
dacă s-ar schimba comportamentul consumatorilor și dacă tehnologiile de ameliorare a
eficienței energetice ar fi întrebuințate la maximum.

III. Cine plătește pentru Europa: Bugetul UE

Pentru finanțarea politicilor sale, Uniunea Europeană dispune de un buget anual de peste
120 miliarde de euro. Acest buget este finanțat prin așa-numitele „resurse proprii” ale UE,
care nu pot depăși echivalentul a 1,24 % din venitul național brut total al statelor membre.

Aceste venituri provin în principal din:

 taxe vamale asupra produselor importate din afara UE, inclusiv din prelevări pe
produse agricole;
 un procent din taxa pe valoarea adăugată aplicată bunurilor și serviciilor pe
întreg teritoriul UE;
 contribuții din partea statelor membre în funcție de bunăstarea respectivă a
acestora.

Fiecare buget anual face parte dintr-un ciclu bugetar de șapte ani cunoscut sub numele de
„perspectivă financiară”. Perspectivele financiare sunt stabilite de Comisia Europeană și
necesită aprobarea în unanimitate din partea statelor membre și negocieri care să fie
urmate de acordul Parlamentului European. În cadrul perspectivei financiare pentru
2007-2013, bugetul total pentru această perioadă este de 864,4 miliarde de euro.
6. Piața unică

17
 Piața unică reprezintă una dintre cele mai importante realizări ale Uniunii Europene.
Între statele membre au fost eliminate, în mod treptat, restricțiile privitoare la comerț și
libera concurență, rezultatul tuturor acestor măsuri fiind creșterea standardelor de
viață.
 Piața unică nu a devenit încă un spațiu economic unic. Anumite sectoare ale economiei
(servicii publice) rămân încă sub incidența legilor naționale.
 Statele Uniunii Europene rămân încă independente în ceea ce privește fiscalitatea și
bunăstarea socială.
 Piața unică este susținută de anumite politici conexe puse în aplicare de către
Uniunea Europeană de-a lungul anilor. Scopul acestor politici este de a ajuta cât mai
multe firme și cât mai mulți consumatori să se bucure de avantajele pieței unice.

I. Realizarea obiectivului din 1993

a. Limitele pieței comune
Tratatul din 1957 care a pus bazele Comunității Economice Europene a făcut posibilă
eliminarea barierelor vamale din interiorul Comunității și a stabilit un tarif vamal comun
aplicabil mărfurilor provenind din țările din afara Comunității Economice Europene. Acest
obiectiv a fost îndeplinit la data de 1 iulie 1968.

Cu toate acestea, drepturile vamale nu constituie decât un aspect al barierelor

protecționiste ridicate în calea comerțului transfrontalier. În anii ′70, alte bariere comerciale
au stat în calea realizării complete a pieței comune. Norme tehnice, standarde de sănătate
și de siguranță, reglementări naționale în ceea ce privește dreptul de a practica anumite
profesii și controlul schimburilor valutare restricționau libera circulație a persoanelor, a
bunurilor și a capitalurilor.

b. Obiectivul din 1993

În iunie 1985, Comisia, sub președinția lui Jacques Delors, a publicat o Carte Albă, al cărei
scop era eliminarea, în cel mult 7 ani, a tuturor barierelor fizice, tehnice și fiscale care
restricționau libera circulație în interiorul Comunității. Obiectivul său era încurajarea
expansiunii industriale și comerciale în cadrul unui spațiu economic extins și unificat,
comparabil cu piața americană.

Conceptul de piață unică a fost introdus prin Actul Unic European, care a intrat în vigoare în
iulie 1987. Acesta prevedea:

 extinderea competențelor Comunității în anumite domenii de politică (politica

socială, de cercetare, de mediu);
 instituirea treptată a pieței unice până la sfârșitul anului 1992, prin punerea în
aplicare a unui vast program legislativ care presupunea adoptarea a sute de directive și
regulamente;
 folosirea mai frecventă a votului cu majoritate calificată în Consiliul de Miniștri.

II. Bilanțul pieței unice

a. Barierele fizice
În interiorul Uniunii Europene, toate controalele la frontieră privind bunurile, precum și
controlul vamal al persoanelor au fost eliminate. Poliția (brigăzi antidrog și de luptă
împotriva criminalității) desfășoară activități de control ori de câte ori este necesar.

Acordul Schengen, semnat în iunie 1985 de către nouă dintre cele 12 state membre la acea
vreme (Regatul Unit, Danemarca și Irlanda nu au fost părți semnatare ale acestui acord),
vizează cooperarea polițienească și o politică comună de azil și de imigrație, în scopul

18
eliminării totale a controalelor persoanelor la frontierele interne ale Uniunii Europene (a se
vedea capitolul 10 „Libertate, securitate și justiție”). Noile state membre, care au aderat la
Uniunea Europeană în anul 2004, se aliniază progresiv normelor spațiului Schengen.

b. Barierele tehnice
Pentru majoritatea produselor, statele membre ale Uniunii Europene au adoptat principiul
recunoașterii reciproce a reglementărilor naționale. Oricărui produs fabricat și comercializat
legal într-un stat membru trebuie să i se permită plasarea pe piața oricăruia dintre celelalte
state membre.

Liberalizarea sectorului serviciilor a fost dobândită grație recunoașterii reciproce sau

coordonării reglementărilor naționale în ceea ce privește accesul la anumite profesii
(avocatură, medicină, meserii din domeniul turismului, sectorului bancar, asigurărilor etc.)
sau practicarea acestora. Cu toate acestea, libera circulație a persoanelor este un obiectiv
încă departe de a fi atins. Încă există obstacole pentru persoanele care doresc să se
stabilească sau să profeseze în alt stat membru.

Au fost întreprinse acțiuni în vederea favorizării mobilității lucrătorilor, în special în ceea ce

privește asigurarea recunoașterii în toate statele membre a diplomelor sau a calificărilor în
diferite meserii (instalator, tâmplar etc.).

Datorită deschiderii piețelor naționale de servicii din interiorul Uniunii Europene, prețul
apelurilor telefonice naționale a scăzut semnificativ față de acum 10 ani. Folosirea
internetului pentru telefonia vocală, susținută de noile tehnologii, este tot mai frecventă.
Presiunea concurenței a avut drept consecință scăderea tarifelor companiilor aeriene din
Europa.

c. Barierele fiscale
Barierele fiscale au fost reduse datorită armonizării parțiale a cotelor naționale de TVA.
Impozitele pe veniturile obținute din investiții au făcut obiectul unui acord încheiat între
statele membre ale Uniunii Europene și alte țări terțe (printre care și Elveția). Acest acord a
intrat în vigoare în iunie 2005.

d. Contractele publice
Fie că sunt sau nu încheiate de către administrații naționale, regionale sau locale,
contractele publice constituie de acum înainte obiectul unei concurențe pe tot teritoriul
Uniunii Europene, datorită directivelor referitoare la servicii, echipamente și lucrări, inclusiv
în sectoare cum ar fi apa potabilă, energia și telecomunicațiile.

III. Lucrările în curs

a. Servicii financiare
Planul de acțiune al Uniunii Europene de a crea, până în anul 2005, o piață integrată pentru
servicii financiare a fost finalizat. Acest plan va permite reducerea costurilor de împrumut
acordate firmelor și consumatorilor și va oferi depunătorilor o gamă largă de produse de
investiții – planuri de economii și de pensii – pe care le vor putea obține de la furnizorii
europeni aleși. Taxele bancare pentru plățile transfrontaliere au fost reduse.

b. Barierele administrative și tehnice în calea liberei circulații a bunurilor și serviciilor

Statele membre ale Uniunii Europene rămân încă reticente în a accepta standardele și
normele altor state sau, câteodată, în a recunoaște calificările profesionale. Fragmentarea
sistemelor fiscale naționale dăunează, de asemenea, integrității și eficacității pieței.

c. Pirateria și falsificarea

19
Este nevoie de o protecție sporită pentru a preveni piratarea și falsificarea produselor
provenind din Uniunea Europeană. Comisia Europeană apreciază că aceste practici ilegale
cauzează Uniunii Europene dispariția anuală a mai multor mii de locuri de muncă. Din
acest motiv, Comisia Europeană, împreună cu guvernele naționale, lucrează la un proiect
care vizează extinderea protecției drepturilor de autor și a brevetelor.

IV. Politici de susținere a pieței unice

a. Transportul
Activitatea Uniunii Europene a vizat mai ales libertatea de a presta servicii în domeniul
transporturilor terestre, în special accesul liber pe piața transporturilor internaționale și
activitățile de cabotaj, care constau în a permite accesul transportatorilor nerezidenți pe
piața națională de transport a statelor membre ale Uniunii Europene. Au fost luate decizii în
vederea armonizării condițiilor de concurență în domeniul transporturilor rutiere, în special a
condițiilor privind accesul la profesie și la piața de muncă, libertatea de stabilire și de a
presta servicii, timpul de conducere și siguranța rutieră.

Politica comună în ceea ce privește transportul aerian trebuie să facă față efectelor
concurenței mondiale. Liberalizarea spațiilor aeriene europene este realizată în etape,
rezultatul acestui fapt fiind o mai mare flexibilitate a modului în care marile companii
aeriene își împart între ele aceste spații, accesul reciproc pe piețe și libertatea fixării
tarifelor. La aceasta se adaugă clauzele de protecție referitoare la responsabilitățile
serviciului public aerian și la imperativele amenajării teritoriului.

Transporturile maritime sunt supuse regulilor concurenței care se aplică atât armatorilor
europeni, cât și celor care navighează sub pavilionul unor state terțe. Aceste reguli vizează
combaterea politicilor tarifare neloiale (pavilioane de complezență), dar, de asemenea,
urmăresc să facă față gravelor dificultăți cu care se confruntă industria șantierelor navale
din Europa.

b. Concurența
Prezentă în Tratatul de la Roma, politica comună a concurenței este corolarul indispensabil
al aplicării regulilor libertății comerciale în cadrul pieței unice europene. Această politică
este pusă în aplicare de către Comisia Europeană, care, alături de Curtea de Justiție,
veghează la respectarea ei.

Această politică a apărut pentru a împiedica orice înțelegere între companii, orice ajutor
public sau monopol abuziv susceptibile să denatureze libera concurență în cadrul pieței
unice.

Orice înțelegere care cade sub incidența regulilor Tratatului trebuie notificată Comisiei
Europene de către companiile sau organismele implicate. Comisia poate aplica în mod
direct o amendă companiilor care nu respectă regulile concurenței sau care omit să
adreseze notificarea cerută.

În cazul unui ajutor public ilegal sau în absența notificării acordării unui astfel de ajutor,
Comisia Europeană poate solicita rambursarea acestuia de către beneficiar. Orice fuziune
sau preluare care ar putea genera o situație de poziție dominantă într-un sector anume
trebuie notificată Comisiei.

c. Protecția consumatorului
Politica privind protecția consumatorului în Uniunea Europeană permite cetățenilor
europeni să facă cumpărături în deplină siguranță în toate statele membre. Toți
consumatorii beneficiază de același nivel ridicat de protecție. Produsele alimentare și
nealimentare sunt supuse unor teste efectuate în scopul verificării faptului că sunt de cea

20
mai înaltă calitate. Uniunea Europeană întreprinde măsuri pentru a preveni riscul înșelării
consumatorului de către comercianți lipsiți de scrupule sau de către o publicitate
mincinoasă sau înșelătoare. Drepturile consumatorului sunt protejate, acesta putând cere
despăgubiri oriunde pe teritoriul Uniunii Europene, fie că și-a făcut cumpărăturile într-un
magazin, prin poșta electronică, prin telefon sau pe internet.

7. Uniunea economică și monetară (UEM) și moneda euro

 Euro este moneda unică a Uniunii Europene. Douăsprezece dintre cele 15 state
membre o introduc în anul 1999 pentru tranzacțiile încheiate fără plată în numerar și în
anul 2002 pentru toate plățile, moment în care se emit bancnotele și monedele euro.
 Trei țări (Danemarca, Suedia și Regatul Unit) nu participă la această uniune
monetară.
 Noile state membre se pregătesc să se alăture zonei euro imediat ce vor îndeplini
criteriile necesare.
 În paralel cu obiectivul stabilității monetare, care revine Băncii Centrale Europene,
statele membre vor favoriza creșterea accentuată și convergența economică .

I. Istoria cooperării monetare

a. Sistemul monetar european (SME)
În anul 1971, Statele Unite decid să elimine legătura strânsă dintre dolar și prețul oficial al
aurului, care asigurase stabilitatea monetară globală după al doilea război mondial. Acest
lucru pune capăt cursurilor de schimb valutar fixe. În vederea instituirii propriei uniuni
monetare, țările UE decid să reducă la 2,25 % marjele de fluctuație între monedele
europene prin intervenție concertată la nivelul pieței valutare.

Acest lucru duce la instituirea Sistemului monetar european (SME), care devine operațional
în martie 1979. Acesta prezintă 3 caracteristici principale:

 o monedă de referință denumită ecu: un „coș monetar” format din monedele tuturor
statelor membre;
 un mecanism al ratei de schimb: fiecare monedă are o rată de schimb legată de
ECU; marje de fluctuație de 2,25 % sunt autorizate în jurul cursurilor de schimb
bilaterale;
 mecanism de credit: fiecare stat transferă 20 % din rezervele sale în devize și aur
într-un fond comun.

b. De la SME la UEM
Sistemul monetar european a cunoscut o istorie contrastată. În 1992, după reunificarea
Germaniei și ca urmare a tensiunilor monetare accentuate în Europa, lira italiană și lira
sterlină părăsesc SME. În august 1993, țările aparținând SME decid să mărească temporar
șarpele monetar european (marjele de fluctuație ale cursului de schimb) la 15 %. Între timp,
pentru a împiedica fluctuații importante de schimb valutar între monedele europene și în
vederea eliminării devalorizărilor competitive, guvernele Uniunii Europene decid să
relanseze proiectul de uniune monetară veritabil și să introducă o monedă unică.

În cadrul Consiliului European de la Madrid din iunie 1989, conducătorii Uniunii Europene
adoptă un plan în trei faze în favoarea unei uniuni economice și monetare. Acest plan
devine parte componentă a Tratatului de la Maastricht privind Uniunea Europeană, adoptat
de către Consiliul European în decembrie 1991.

21
II. Uniunea economică și monetară (UEM)
a. Cele trei faze
Prima fază, care debutează la 1 iulie 1990, implică:

 libertate totală de circulație a capitalurilor în cadrul Uniunii (anularea controlului de

schimburi valutare);
 sporirea mijloacelor destinate înlăturării dezechilibrelor între regiunile europene
(fonduri structurale);
 convergență economică, prin intermediul supravegherii multilaterale a politicilor
economice ale statelor membre.

A doua fază debutează la 1 ianuarie 1994. Aceasta prevede:

 înființarea Institutului Monetar European (IME) la Frankfurt; IME este compus din
guvernatorii băncilor centrale ale țărilor membre UE;
 independența băncilor centrale naționale;
 reglementarea privind reducerea deficitelor bugetare.

A treia fază reprezintă nașterea monedei euro. La 1 ianuarie 1999, 11 țări adoptă moneda
euro, care devine astfel moneda comună a Austriei, Belgiei, Finlandei, Franței, Germaniei,
Irlandei, Italiei, Luxemburgului, Țărilor de Jos, Portugaliei și Spaniei. (Grecia li se alătură
la 1 ianuarie 2001). Începând din acest moment, Banca Centrală Europeană înlocuiește
IME, devenind responsabilă de politica monetară, care este definită și pusă în aplicare în
euro.

La 1 ianuarie 2002, bancnotele și monedele euro sunt puse în circulație în aceste 12 țări
din zona euro. Două luni mai târziu, monedele naționale sunt retrase din circulație. Din
acest moment, euro este singura monedă care poate fi utilizată în toate tranzacțiile bancare
și operațiunile cu numerar în cadrul țărilor făcând parte din zona euro, care reprezintă mai
mult de două treimi din populația UE.

b. Criteriile de convergență
Fiecare stat membru trebuie să întrunească un număr de cinci criterii de convergență
pentru a ajunge în faza a treia. Acestea sunt:

 stabilitatea prețurilor: rata inflației nu poate depăși cu mai mult de 1,5 % ratele medii de
inflație ale celor trei state membre cu cea mai scăzută rată a inflației;
 rata dobânzilor: rata dobânzilor pe termen lung nu poate varia cu mai mult de 2 % în
raport cu ratele dobânzilor medii ale celor trei state membre cu cea mai scăzută rată a
dobânzilor;
 deficitele: deficitele bugetare naționale trebuie să fie sub 3 % din PNB;
 datoria publică: nu poate depăși 60 % din PNB;
 stabilitatea cursului de schimb: ratele de schimb trebuie să rămână în limitele marjei de
fluctuație autorizate pentru cei doi ani anteriori.

c. Pactul de stabilitate și creștere

Consiliul European a adoptat Pactul de stabilitate și creștere în iunie 1997. Acesta a
reprezentat un angajament permanent de stabilitate bugetară, permițând sancționarea
financiară a unui stat membru din zona euro care se expunea unui deficit bugetar mai mare
de 3 %. Fiind considerat ulterior prea strict, Pactul a fost revizuit în martie 2005.

d. Eurogrupul
Eurogrupul reprezintă reuniunea informală a miniștrilor de finanțe ai statelor membre din
zona euro. Aceste întâlniri au ca scop o mai bună coordonare a politicilor economice,

22
monitorizarea politicilor bugetare și financiare ale statelor din zona euro, precum și
reprezentarea monedei euro în forumurile monetare internaționale.

e. Noile state membre și UEM

Noile state membre urmează să adopte moneda euro în momentul în care vor îndeplini
criteriile necesare. Slovenia este prima dintre noile state membre de la extinderea din 2004
care a făcut acest lucru și care s-a alăturat zonei euro la 1 ianuarie 2007.

8. Spre o societate bazată pe cunoaștere

Prioritate acordată creșterii și locurilor de muncă

 Uniunea intenționează să răspundă globalizării printr-o economie europeană mai

competitivă (liberalizarea telecomunicațiilor, a serviciilor și a energiei).
 Uniunea susține programele de reformă ale statelor membre facilitând schimbul „celor
mai bune practici”.
 Caută să concilieze necesitatea de creștere și competitivitate cu obiectivele de
coeziune socială și dezvoltare durabilă care caracterizează pe deplin modelul
european.
 În perspectiva financiară 2007-2013, Fondurile Structurale UE vor aloca un buget mai
mare activităților de instruire, inovație și cercetare.

La începutul anilor 1990, două fenomene majore au început să revoluționeze economia și

viața cotidiană peste tot în lume, inclusiv în Europa. Pe de o parte, globalizarea economiei,
economiile din toată lumea devenind din ce în ce mai interdependente, iar, pe de altă parte,
revoluția tehnologică, incluzând internetul și noile tehnologii de informare și comunicare.

I. Procesul Lisabona
a. Obiective
Până în anul 2000, responsabilii politici cunoșteau faptul că economia europeană trebuia
modernizată în profunzime, cu scopul de a-și păstra competitivitatea în fața Statelor Unite și
a altor mari actori ai economiei mondiale. Reunit la Lisabona în luna martie a acelui an,
Consiliul European a fixat pentru UE ambițiosul obiectiv de a deveni, până în 2010, „cea
mai competitivă și mai dinamică economie din lume, bazată pe cunoaștere, capabilă de o
creștere economică durabilă, cu locuri de muncă mai bune și mai numeroase și o coeziune
socială mai puternică”.

b. Strategia
Consiliul European a adoptat, de asemenea, o strategie concretă în vederea realizării
acestui obiectiv. „Strategia de la Lisabona” înglobează o serie întreagă de domenii:
cercetarea științifică, educația, formarea profesională, accesul la internet și la tranzacțiile
on-line. Aceasta cuprinde, de asemenea, reforma sistemelor de protecție socială europene.
Aceste sisteme reprezintă unul dintre cele mai prețioase bunuri ale Europei, deoarece
permit societăților noastre adoptarea fără impacturi excesive a schimbărilor sociale și
structurale necesare. Totuși, sistemele trebuie modernizate, cu scopul de a deveni durabile
și pentru ca generațiile viitoare să se poată bucura de beneficiile pe care acestea le oferă.

În primăvara fiecărui an, Consiliul European se reunește pentru a trece în revistă progresul
înregistrat în punerea în aplicare a strategiei de la Lisabona.

II. Prioritate acordată creșterii și locurilor de muncă

În primăvara anului 2006, Consiliul European nu a încercat să ascundă faptul că, la șase
ani de la lansarea procesului Lisabona, rezultatele acestuia erau neclare. Drept urmare,

23
acesta a decis să prezinte problema șomajului aflat în creștere continuă în multe dintre
țările UE și să se concentreze din nou asupra priorităților UE, respectiv creșterea și locurile
de muncă. În vederea creșterii productivității economiilor sale și a consolidării coeziunii
sociale, Europa trebuie să își concentreze în continuare eforturile asupra intensificării
performanței economice, a inovației și a valorificării capitalului uman.

La inițiativa președintelui Comisiei Europene, José Manuel Barroso, statele membre ale UE
au decis următoarele:

 să crească investițiile în domeniul cercetării și al inovației;

 să acorde Comisiei Europene un rol mai important în calitate de coordonator în vederea
susținerii statelor membre, în special prin difuzarea „celor mai bune practici” în Europa;
 să accelereze reformele întreprinse în sectoarele piețelor financiare, ale sistemelor de
protecție socială, în liberalizarea telecomunicațiilor și a sectoarelor energetice.
9. Europa cetățenilor
 Datorită Uniunii Europene, cetățenii statelor membre pot să călătorească, să locuiască
și să muncească oriunde pe teritoriul comunitar.
 În viața de zi cu zi, UE încurajează și finanțează programe care să-i apropie pe
cetățeni, în special în domeniul educației și culturii.
 Conștiința apartenenței la Uniunea Europeană se va dezvolta în timp, datorită
rezultatelor concrete și succeselor acesteia.
 Există deja simboluri care reprezintă o identitate europeană comună. Cel mai
cunoscut este moneda unică, euro, dar există, de asemenea, steagul și imnul UE.

I. A călători, a locui și a munci în Europa

Primul drept al cetățeanului european este acela de a putea călători, munci și locui oriunde
pe teritoriul Uniunii Europene. Tratatul de la Maastricht a consfințit acest drept în capitolul
referitor la cetățenie.

Statele membre au adoptat o directivă care instituie un sistem de recunoaștere reciprocă a

diplomelor din învățământul superior. Această directivă se aplică în cazul tuturor formărilor
la nivel universitar cu o durată de cel puțin trei ani și se bazează pe principiul încrederii
reciproce în calitatea sistemelor naționale de educație și de formare.

Orice persoană care are naționalitatea unuia dintre statele membre UE se bucură de
dreptul de a munci în domeniul sănătății, al educației sau în oricare alt sector al serviciilor
publice, cu excepția anumitor activități care intră sub incidența autorităților publice (poliție,
forțe armate, afaceri externe etc.). Într-adevăr, ce poate fi mai normal decât ca un profesor
britanic să fie solicitat să predea engleza la Roma sau ca un tânăr absolvent belgian să-și
încerce șansele la un concurs pentru un post în administrație publică în Franța?

Începând din anul 2004, cetățenii europeni care călătoresc pe teritoriul Uniunii pot obține
un card european de asigurare medicală, emis de către autoritățile naționale, care
facilitează acoperirea costurilor medicale eventuale pe durata călătoriei.

II. Cum se pot bucura cetățenii de drepturile lor

Europeanul nu este doar un consumator sau doar un actor al vieții economice și sociale. El
este un cetățean al Uniunii Europene și, prin urmare, se bucură de drepturi politice
speciale. Conform Tratatului de la Maastricht, fiecare cetățean al Uniunii, indiferent de
naționalitate, are dreptul să voteze și să se prezinte ca și candidat atât la alegerile locale
din țara în care își are reședința, cât și la alegerile pentru Parlamentul European.

24
Aceste drepturi sunt o dovadă a apropierii Uniunii de cetățenii săi. Cetățenia europeană
este consfințită prin Tratat: „Este cetățean al Uniunii orice persoană care are naționalitatea
unui stat membru. Cetățenia europeană completează și nu înlocuiește cetățenia națională”.

III. Drepturile fundamentale

Tratatul de la Amsterdam, care a intrat în vigoare în 1999, a contribuit la consolidarea
drepturilor fundamentale ale cetățenilor europeni. Acesta a introdus o procedură de
sancționare a statelor membre care violează drepturile fundamentale ale cetățeanului. De
asemenea, aria de aplicare a principiului nediscriminării, limitată până atunci la
naționalitate, a fost extinsă la sex, rasă, religie, vârstă și orientare sexuală.

În concluzie, Tratatul de la Amsterdam a îmbunătățit politica de transparență a Uniunii și le-

a permis cetățenilor un acces mai larg la documentele oficiale ale instituțiilor europene.

Angajamentul Uniunii Europene în favoarea drepturilor cetățenilor a fost subliniat în mod

solemn în anul 2000, la Nisa, prin proclamarea Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii
Europene. Această Cartă a fost elaborată de către o Convenție alcătuită din membri ai
parlamentelor naționale și ai Parlamentului European, reprezentanți ai guvernelor statelor
membre și un membru al Comisiei Europene. Alcătuită din șase capitole – Demnitatea,
Libertățile, Egalitatea, Solidaritatea, Drepturile cetățenilor, Justiția – Carta conține 54 de
articole care definesc valorile fundamentale ale Uniunii, precum și drepturile civile, politice,
economice și sociale ale cetățenilor europeni.

Primele articole se referă la demnitatea umană, dreptul la viață, dreptul la „integritate a

persoanei”, dreptul la libertatea de exprimare și de conștiință. Capitolul Solidaritatea este
inovator prin faptul că asociază drepturile sociale și economice după cum urmează:

 dreptul la grevă;
 dreptul lucrătorilor la informare și consultare;
 dreptul la conciliere a vieții de familie și a vieții profesionale;
 dreptul la asistență medicală, securitate socială și asistență socială pretutindeni pe
teritoriul Uniunii.

Carta promovează, de asemenea, egalitatea între bărbați și femei și proclamă dreptul la

protecția datelor cu caracter personal, interzicerea practicilor de eugenie și de clonare
umană în scopul reproducerii, dreptul la protecția mediului, drepturile copilului și ale
persoanelor în vârstă și dreptul la o bună administrare.

IV. Europa: cultură și educație

Sentimentul unui destin comun și al apartenenței la aceeași colectivitate nu poate fi creat în
mod artificial. Doar o conștiință culturală comună poate da naștere acestui sentiment, de
aceea Uniunea Europeană trebuie să-și concentreze atenția nu numai asupra chestiunilor
economice, ci și asupra educației, culturii și drepturilor cetățenilor.

În această privință, programele educaționale și de formare ale UE au un rol important.

Acestea promovează programe de schimb care le permit studenților să călătorească în
străinătate, să participe la activități școlare transnaționale, să învețe noi limbi etc.
Organizarea școlilor și a sistemului de învățământ, precum și conținutul exact al
programelor sunt încă decise la nivel național sau local.

În domeniul culturii, programele europene „Cultura” și „Media” stimulează cooperarea între

realizatorii de programe, promotorii acestora, organismele de radiodifuziune și artiștii din

25
diferite țări. Acestea contribuie la creșterea producției de filme și programe de televiziune
europene și la restabilirea echilibrului între producțiile europene și cele americane.

V. Mediatorul European și dreptul la petiție

Pentru a apropia Uniunea de cetățenii săi, Tratatul de la Maastricht a creat o nouă
instituție, Mediatorul European. Acesta, denumit și Ombudsman, este desemnat de
Parlamentul European, iar durata mandatului său este egală cu cea a Parlamentului. Rolul
Mediatorului este acela de a investiga plângerile privind administrarea incorectă în
instituțiile și organismele Uniunii Europene. Orice cetățean al Uniunii sau orice persoană
fizică sau juridică cu domiciliul sau sediul într-un stat membru al UE poate înainta o
plângere către Mediator. Acesta încearcă încheierea unui acord amiabil între reclamant și
instituția sau organismul european vizat.

Dreptul la petiție către Parlamentul European de care beneficiază orice persoană care
domiciliază pe teritoriul Uniunii reprezintă un alt factor important de apropiere a cetățenilor
de instituțiile europene.
Programele UE de formare continuă: cifre estimate pentru perioada 2007 – 2013

Domeniul Numele Obiective

Învățământul școlar
Învățământul superior
Formarea profesională
Învățământul pentru adulți
Studii de integrare Jean Monnet
europeană
programului UE
Comenius 5 % din elevii Uniunii Europene participă
la activități educative comune
Erasmus Trei milioane de studenți au posibilitatea
să studieze la universități din străinătate.
Leonardo da În fiecare an, 80 000 de persoane au
Vinci posibilitatea să facă stagii în companii și
centre de formare într-o altă țară
europeană.
Grundtvig În fiecare an, 7 000 de persoane au
posibilitatea de a beneficia de activități
educative în străinătate.
Susținere pentru cercetarea academică
și învățământul în domeniul integrării
europene.

VI. Implicarea cetățenilor

Ideea unei Europe a cetățenilor este foarte nouă. Aceasta se va dezvolta prin
popularizarea și multiplicarea simbolurilor unei identități europene comune. Există deja
pașaportul european, în uz din 1985, imnul european, „Oda bucuriei” compusă de
Beethoven și steagul european, un cerc format din 12 stele aurii pe fond albastru. Permisul
de conducere european există în toate statele Uniunii din 1996. De asemenea, a fost
adoptat mottoul european „Uniți în diversitate”, iar data de 9 mai a fost desemnată Ziua
Europei.

Introducerea alegerilor directe pentru Parlamentul European în 1979 a contribuit la sporirea

legitimității democratice a integrării europene prin implicarea voinței populare. Caracterul
democratic al UE ar putea fi consolidat prin sporirea rolului Parlamentului, prin crearea unor
adevărate partide politice europene, prin încurajarea participării cetățenilor în elaborarea
politicilor europene prin intermediul organizațiilor neguvernamentale și a asociațiilor de
voluntariat.

Punerea în circulație a monedei unice, euro, în anul 2002, a avut, de asemenea, un

important impact psihologic. În prezent, mai mult de două treimi din cetățenii Uniunii își

26
gestionează bugetul personal și economiile în euro. Datorită monedei unice, consumatorii
au posibilitatea de a compara prețurile la bunuri și servicii în diferite țări ale Uniunii.
Eliminarea controalelor vamale în statele membre ale Uniunii care au semnat Acordul
Schengen (la care ar trebui să adere treptat toate statele UE) a creat cetățenilor europeni
sentimentul că aparțin unui spațiu unitar.

„Nu coalizăm state, ci unim oameni”, afirma Jean Monnet în 1952. Sensibilizarea opiniei
publice cu privire la Uniunea Europeană și implicarea cetățenilor în activitățile acesteia
reprezintă marea provocare la care trebuie să facă față instituțiile europene în prezent.
10. Libertate, securitate și justiție

 Deschiderea frontierelor interne dintre statele UE reprezintă un mare avantaj pentru

populația Uniunii, deoarece oamenii pot călători liber, fără a mai fi supuși controalelor
vamale.
 Libera circulație pe teritoriul Uniunii trebuie însă să fie însoțită de întărirea controlului
la frontierele externe ale UE pentru a combate în mod eficient traficul de droguri și de
persoane, crima organizată, imigrația ilegală și terorismul.
 Statele membre UE cooperează în domeniul justiției și cel polițienesc cu scopul de a
asigura o securitate sporită în Europa.

Cetățenii europeni au dreptul de a trăi în libertate, fără frica persecuției sau a violenței, pe
tot cuprinsul Uniunii Europene. Cu toate acestea, criminalitatea internațională și terorismul
reprezintă unele din cele mai îngrijorătoare fenomene pentru europeanul de azi.

Integrarea în domeniul justiției și afacerilor interne nu a fost prevăzută în Tratatul instituind

Comunitatea Europeană. Totuși, în timp, a devenit clar faptul că libera circulație a
persoanelor implică necesitatea ca fiecare cetățean să beneficieze de același grad de
protecție și de acces la justiție oriunde pe teritoriul Uniunii. Astfel, a fost creat treptat un
spațiu de libertate, securitate și justiție, prin modificarea succesivă a tratatelor fondatoare
prin Actul Unic European, Tratatul instituind Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht)
și Tratatul de la Amsterdam.

I. Libera circulație
Libera circulație a persoanelor pe teritoriul UE creează probleme de securitate statelor
membre, deoarece acestea nu mai au control asupra granițelor interne. În compensație,
este necesară adoptarea unor măsuri pentru întărirea securității la granițele externe ale
Uniunii. De asemenea, se impune sporirea cooperării forțelor de poliție și a autorităților
judiciare în vederea combaterii criminalității transnaționale care ar putea profita de
libertatea de circulație.

Una dintre cele mai importante acțiuni pentru facilitarea circulației pe teritoriul Uniunii s-a
realizat în 1985, când guvernele Belgiei, Franței, Germaniei, Luxemburgului și Țărilor de
Jos au semnat un acord la Schengen, un mic oraș de frontieră din Luxemburg. Aceste state
au hotărât să elimine controalele vamale asupra persoanelor, indiferent de naționalitate, la
frontierele lor comune, să armonizeze controalele la frontierele externe ale UE și să adopte
o politică comună în materie de vize. Aceste state au format, așadar, o zonă fără frontiere
interne cunoscută sub numele de spațiul Schengen.

În prezent, acquis-ul Schengen a fost integrat complet în tratatele europene, iar spațiul
Schengen s-a extins treptat. În anul 2006, 13 state UE (Austria, Belgia, Danemarca,
Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Italia, Luxemburg, Țările de Jos, Portugalia, Spania și
Suedia) și două state care nu sunt membre ale Uniunii, Islanda și Norvegia, aplicau în
integralitate dispozițiile Schengen.

27
Cele zece state care au devenit membre UE în anul 2004 au la dispoziție șapte ani pentru a
îndeplini criteriile de aderare la spațiul Schengen.

II. Politica de azil și imigrație

Europa se mândrește cu tradiția sa umanitară de a primi străini și de a oferi azil pentru
refugiați. În prezent, guvernele statelor Uniunii Europene trebuie să facă față unui număr
crescând de imigranți, atât cu statut legal, cât și ilegal, într-un spațiu lipsit de frontiere
interne.

Guvernele UE au hotărât armonizarea reglementărilor în acest domeniu astfel încât cererile

de azil să fie examinate conform unor principii de bază recunoscute în întreaga Uniune
Europeană. În 1999, statele Uniunii și-au fixat ca obiectiv adoptarea unei proceduri comune
în materie de azil și acordarea unui statut egal pe tot cuprinsul Uniunii Europene
persoanelor care au obținut azilul. Au fost adoptate anumite măsuri tehnice, cum ar fi
stabilirea unor standarde minime pentru acceptarea solicitanților de azil și pentru acordarea
statutului de refugiat.

A fost creat, de asemenea, Fondul European pentru Refugiați, cu un buget anual de 114
milioane de euro. În ciuda cooperării la scară largă dintre guvernele naționale, crearea unei
politici comune în materie de azil și imigrație rămâne un obiectiv de atins.

III. Combaterea criminalității internaționale și a terorismului

Pentru a crea o politică comună viabilă în materie de azil și imigrație, Uniunea Europeană
trebuie să implementeze un sistem eficient de gestionare a fluxurilor de migrație, de control
la frontierele externe și de prevenire a imigrației ilegale. Este necesar un efort susținut
pentru combaterea bandelor criminale care practică traficul de persoane și care
exploatează ființele vulnerabile, în special femeile și copiii.

Crima organizată devine din ce în ce mai sofisticată și acționează în mod curent în rețele
europene sau internaționale. Terorismul a dovedit deja că poate lovi cu brutalitate oriunde
în lume.

În acest context, a fost creat Sistemul de informații Schengen (SIS). Este vorba despre o
bază de date complexă care le permite forțelor polițienești și autorităților judiciare să facă
schimb de informații despre bunuri furate, cum ar fi vehicule și obiecte de artă, sau despre
persoanele pe numele cărora s-a emis un mandat de arestare sau o cerere de extrădare.

Una dintre cele mai eficiente metode de capturare a infractorilor este urmărirea fondurilor
dobândite pe căi ilegale. Din acest motiv, cât și pentru eliminarea surselor de finanțare a
organizațiilor criminale și teroriste, UE a elaborat o legislație care urmărește combaterea
spălării banilor.

Cea mai importantă realizare din ultimii ani în domeniul cooperării dintre forțele de ordine a
fost crearea Europol, un organism al Uniunii Europene cu sediul la Haga, care este format
din ofițeri de poliție și funcționari vamali. Aria de acțiune a Europol cuprinde: traficul de
droguri și de vehicule furate, traficul de persoane, rețelele clandestine de imigrație,
exploatarea sexuală a femeilor și a copiilor, pornografia, falsificarea, traficul de material
radioactiv și nuclear, terorismul, spălarea banilor și falsificarea monedei europene.

IV. Crearea unui spațiu judiciar comun

În prezent, în Uniunea Europeană coexistă mai multe sisteme judiciare diferite. Dat fiind că
obiectivul Uniunii este acela ca cetățenii săi să împărtășească aceeași concepție despre

28
justiție, este necesară punerea în aplicare a unui sistem judiciar care să faciliteze viața de
zi cu zi a europenilor.

Cel mai semnificativ exemplu de cooperare în domeniul judiciar este oferit de Eurojust, un
organism central de cooperare înființat la Haga în anul 2003. Obiectivul său este acela de a
facilita cooperarea între autoritățile naționale de urmărire penală în cazul investigațiilor care
implică mai multe state membre.

Mandatul de arest european, în uz din ianuarie 2004, este folosit pentru a înlocui
procedurile îndelungate de extrădare.

Caracterul transnațional al criminalității și terorismului impune crearea unei politici penale

comune în Uniunea Europeană, deoarece definiții diferite ale anumitor acte criminale pot
compromite cooperarea judiciară dintre state. Obiectivul este crearea unui cadru comun
european de luptă împotriva terorismului, pentru a putea garanta cetățenilor un grad ridicat
de protecție și pentru a favoriza cooperarea internațională în acest domeniu.

În materie de drept civil, Uniunea Europeană a adoptat o legislație care să faciliteze

aplicarea deciziilor judecătorești în cazuri transfrontaliere care implică divorțuri, separare
de drept, custodia copiilor și pensia alimentară, astfel încât hotărârile judecătorești emise
într-unul dintre statele membre să fie aplicabile în oricare alt stat membru. Uniunea
Europeană a pus în aplicare proceduri comune pentru simplificarea și accelerarea
reglementării litigiilor transfrontaliere în cazul unor acțiuni civile de amploare redusă și
indubitabile cum ar fi recuperarea creanțelor și falimentul.

11. Rolul Uniunii Europene pe scena mondială

 Influența Uniunii Europene pe scena mondială crește ori de câte ori se exprimă la
unison în problematica internațională. Negocierile comerciale sunt un bun exemplu în
acest sens.
 În domeniul apărării, fiecare stat rămâne suveran, fie că este membru NATO sau
neutru. Cu toate acestea, statele membre ale Uniunii Europene dezvoltă cooperarea
militară în vederea misiunilor de menținere a păcii.
 Din motive istorice și de apropiere geografică, sudul Mediteranei și Africa sunt regiuni
cărora Uniunea Europeană le acordă o atenție sporită (politici privind ajutorul pentru
dezvoltare, preferințe comerciale, ajutor alimentar și drepturile omului).

Pe plan economic, comercial și monetar, Uniunea Europeană a devenit o mare putere

mondială. Acest gigant economic rămâne totuși, pentru unii, un „pitic politic”. Aceasta este,
bineînțeles, o exagerare. Uniunea Europeană are o influență considerabilă în cadrul
organizațiilor internaționale cum ar fi Organizația Mondială a Comerțului (OMC),
organismele specializate ale Organizației Națiunilor Unite (ONU), și în cadrul summiturilor
mondiale pentru mediul înconjurător și dezvoltare.

Nu este mai puțin adevărat că statele membre ale Uniunii Europene mai au multe progrese
de făcut pe plan diplomatic și politic, înainte de a se putea exprima la unison în problemele
mondiale majore cum ar fi: pacea și stabilitatea, relațiile cu Statele Unite ale Americii,
terorismul, Orientul Mijlociu și rolul Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite. Mai mult,
piatra de temelie a suveranităților naționale, și anume sistemele militare de apărare,
rămâne sub autoritatea guvernelor naționale, ale căror legături s-au sudat în interiorul
alianțelor cum ar fi cea a NATO.

I. O politică de apărare comună embrionară

29
Politica externă și de securitate comună (PESC) și politica europeană de securitate și
apărare (PESA), introduse de Tratatele de la Maastricht (1992), Amsterdam (1997) și Nisa
(2001), definesc principalele obiective ale Uniunii în domeniul apărării. Pe aceste premise,
Uniunea Europeană și-a dezvoltat „cel de-al doilea pilon”, aceasta însemnând ansamblul
sectoarelor politice în care se aplică metodele interguvernamentale și în care Comisia
Europeană și Parlamentul European joacă un rol marginal. Deciziile în acest domeniu sunt
luate prin consens, cu toate că fiecare stat are dreptul de a se abține.

a. Peisajul politic și strategic în 2006

Adeziunea aproape simultană la NATO și UE a fostelor țări comuniste și orientarea pacifică
adoptată de Rusia au pus capăt la mai bine de o jumătate de secol de război rece.
Continentul european conlucrează la menținerea păcii, iar țările europene cooperează
pentru a lupta împotriva criminalității internaționale, traficului de ființe umane, imigrației
ilegale și spălării de bani.

Uniunea Europeană extinsă a încheiat acorduri de parteneriat cu vecinii săi, dintre care
unii, pe termen mediu, au perspectiva de a adera la UE.

Statele Unite ale Americii au acceptat ca, pentru acțiunile militare în care soldații americani
nu sunt implicați, Europa să poată utiliza o parte din capacitățile logistice ale NATO, cum ar
fi rețelele de informații, de comunicații, de detecție, facilitățile de comandă și transport.

Violența teroristă ce a zguduit lumea începând cu atacurile din New York și Washington
din 11 septembrie 2001 și continuând cu atentatele cu bombă de la Madrid în 2004 și
Londra în 2005 au modificat profund peisajul strategic. Țările europene trebuie să
colaboreze mai strâns în căutarea de informații care să ajute la neutralizarea instigatorilor
și teroriștilor care vor să comită atentate. Cooperarea cu Statele Unite ale Americii și cu
toate țările care sprijină democrația și drepturile omului depășește astăzi cadrul alianțelor
defensive tradiționale.

b. Realizări concrete pentru securitate și apărare

În cadrul Tratatului de la Amsterdam, Javier Solana a fost numit în 1999 Înalt Reprezentant
pentru politica externă și de securitate comună (PESC).

Statele membre UE au stabilit obiective precise ca parte a îndatoririlor de creare a unei

politici de securitate și apărare europeană, în scopul desfășurării unei forțe de reacție
rapidă sprijinită naval și aerian și susținerii acesteia timp de un an. Această forță de reacție
rapidă nu va fi încă o adevărată armată europeană. În schimb, va fi formată din
contingentele forțelor armate ale fiecărei națiuni.

Cu toate acestea, urmând constituirea Comitetului politic și de securitate (CPS), a

Comitetului militar al Uniunii Europene (CMUE) și a Statului major militar al Uniunii
Europene (EUMS), sub autoritatea Consiliului și situat la Bruxelles, Uniunea are deja
instrumentele politice și militare pentru a efectua misiunile pe care și le-a propus: misiuni
umanitare în afara Europei, operațiuni de menținere a păcii și alte misiuni de gestionare a
crizelor.

Cum tehnologia militară devine din ce în ce mai scumpă și sofisticată, guvernele UE

găsesc imperios necesar să lucreze împreună la fabricarea armelor. Mai mult decât atât,
dacă forțele lor armate trebuie să execute misiuni în comun, sistemele lor trebuie să fie
interoperative iar echipamentele suficient de standardizate. Consiliul European de la
Tesalonic a decis, în 2003, să creeze o Agenție Europeană pentru Apărare.

Din 2003, UE a întreprins o serie de misiuni de menținere a păcii și de gestionare a crizelor.

Cea mai importantă dintre acestea a fost în Bosnia și Herțegovina, unde misiunea de 7 000

30
de soldați condusă de Uniunea Europeană (EUFOR) a înlocuit în decembrie 2004 trupele
NATO de menținere a păcii.

II. O politică comercială deschisă către lume

Uniunea Europeană sprijină sistemul bazat pe reguli al Organizației Mondiale a Comerțului
(OMC), ceea ce oferă un grad de securitate juridică și transparență în conducerea
comerțului mondial. OMC stabilește condițiile prin care membrii săi pot să se apere
împotriva practicilor neloiale cum ar fi dumpingul (vânzare sub preț), prin care exportatorii
concurează împotriva rivalilor lor. De asemenea, oferă o procedură pentru soluționarea
disputelor care apar între doi sau mai mulți parteneri comerciali.

Politica comercială a UE este strâns legată de politica sa de dezvoltare. Prin sistemul său
generalizat al preferințelor vamale (SGP), UE a garantat accesul preferențial pe piețele
sale fără taxe sau cu tarife reduse pentru o mare parte a importurilor provenind din țările în
curs de dezvoltare și economii în tranziție. Se merge chiar mai departe pentru cele 49
dintre cele mai sărace țări din lume. Exporturile lor - cu excepția armelor - pot beneficia
integral de acces pe piețele UE, fără taxe vamale, în cadrul unui program lansat în 2001.

Uniunea Europeană nu are încheiate totuși acorduri comerciale specifice cu principalii săi
parteneri comerciali din rândul țărilor dezvoltate, cum ar fi Statele Unite ale Americii și
Japonia. În acest caz, relațiile comerciale sunt gestionate prin intermediul mecanismelor
OMC. Statele Unite ale Americii și Uniunea Europeană caută să dezvolte relații bazate pe
egalitate și parteneriat. Cu toate acestea, țările membre ale UE nu sunt întotdeauna de
acord asupra tipului de legături diplomatice, politice și militare ce trebuie stabilite cu Statele
Unite.

Uniunea Europeană își extinde schimburile comerciale cu noile puteri apărute în alte părți
ale lumii, cum sunt cele din America Latină și Centrală sau China și India. Acordurile
comerciale cu aceste țări includ și cooperări de ordin tehnic și cultural.

III. Relațiile dintre Uniunea Europeană și țările mediteraneene

Dată fiind apropierea lor geografică, afinitățile istorice și culturale, precum și fluxurile
migratoare prezente și viitoare, țările din sudul Mediteranei sunt parteneri de primă
importanță. Iată de ce UE a ales tradițional să urmeze o politică de integrare regională.

În cadrul Conferinței de la Barcelona din noiembrie 1995, la care au participat toate țările
membre UE și țările mediteraneene (excepție făcând Albania, Libia și țările din fosta
Iugoslavie), Uniunea Europeană a pus bazele unui nou parteneriat euro-mediteraneean.
Această conferință a făcut posibilă trasarea liniilor unui nou parteneriat care să cuprindă:

 dialog politic între țările participante și un parteneriat de securitate bazat, în special, pe

mecanismul controlului armelor și pe rezolvarea pe cale pașnică a conflictelor;
 consolidarea relațiilor economice și comerciale între cele două regiuni: cheia către
aceasta este crearea unei zone de liber schimb euro-mediteraneene până în 2010;
 parteneriat în domeniile social și cultural.

Pentru perioada 2000-2006, Uniunea Europeană acordă ajutoare financiare către țările
mediteraneene, în valoare de5,3 miliarde de euro. Pentru perioada bugetară 2007-2013,
Instrumentul European de Vecinătate și Parteneriat (ENPI) decurge din și se contopește în
programul de sine stătător, menționat anterior ca program de sprijin pentru întrajutorarea
țărilor mediteraneene și a țărilor învecinate, dintre statele apărute după destrămarea fostei
Uniuni Sovietice.

31
IV. Africa
Relațiile dintre Europa și Africa subsahariană datează de multă vreme. În conformitate cu
Tratatul de la Roma din 1957, pe atunci coloniile și teritoriile de peste mări ale unor state
membre au devenit asociate ale Comunității. Procesul de decolonizare de la începutul
anilor ′60, a schimbat această legătură într-o asociație diferită, între state suverane.

Acordul de la Cotonou, semnat în anul 2000 la Cotonou, capitala statului Benin, marchează

o nouă etapă în politica de dezvoltare a UE. Acest acord dintre Uniunea Europeană și țările
din Africa, Caraibe și Pacific (ACP) este de departe cel mai ambițios și mai vast acord
încheiat vreodată între țările dezvoltate și țările în curs de dezvoltare. El a succedat
Convenției de la Lomé, semnată în 1975 la Lomé, capitala statului Togo, iar apoi a fost
treptat adus la zi.

Obiectivul fundamental al acestui vast acord de asistență și de schimb comercial a rămas

același cu cel semnat la Convenția de la Lomé: este vorba despre „ a promova și a
accelera dezvoltarea economică, culturală și socială a țărilor ACP și de a consolida și
diversifica relațiile lor [cu Uniunea Europeană și statele sale membre] în spiritul solidarității
și interesului reciproc”.

Noul acord merge mult mai departe în comparație cu acordurile anterioare, din moment ce
s-a trecut de la relațiile comerciale fondate pe accesul pe piață la relații comerciale într-un
sens mai general. De asemenea, acesta a introdus noi proceduri pentru a face față
problemelor cauzate de încălcarea drepturilor omului.

Uniunea Europeană a acordat concesii comerciale speciale pentru țările mai puțin
dezvoltate, dintre care 39 sunt semnatare ale Acordului de la Cotonou. Din 2005, ele pot
practic exporta liber toate tipurile de produse pe piețele UE, în regim de scutire vamală.
Fondul European de Dezvoltare finanțează programele de sprijin destinate ACP, grație
unui buget anual de 2-3 miliarde de euro.
12. Care este viitorul Europei?
 Integrarea europeană va continua în domeniile în care statele membre consideră că
este în interesul lor să lucreze împreună în cadrul european tradițional (în chestiuni
referitoare la globalizarea comerțului, piața unică, dezvoltarea regională și socială,
cercetarea și dezvoltarea, măsurile de promovare a creșterii economice și ocupării
forței de muncă și multe altele).
 Procesul instituțional al actualizării regulilor de coordonare a relațiilor dintre țările
membre și UE și între UE și cetățenii săi va continua. În anii ce vor urma, tema
Tratatului Constituțional va fi în centrul discuțiilor, oricare va fi forma și conținutul
textului care va fi adoptat în final.

„Va veni o zi când toate națiunile continentului, fără a pierde calitățile lor distincte sau
glorioasele lor individualități, vor fuziona într-o unitate superioară, formând astfel
fraternitatea europeană. Va veni o zi când nu vor mai exista alte câmpuri de bătălie decât
cele ale piețelor deschise ideilor. Va veni o zi când gloanțele și bombele vor fi înlocuite de
voturi.”

A trebuit să treacă mai mult de un secol până când profeția lui Victor Hugo, rostită în 1849,
să devină realitate. Două războaie mondiale și numeroase alte conflicte intraeuropene ce
au cauzat milioane de morți au jalonat acest timp și au făcut uneori să se piardă orice
speranță. Astăzi, primul deceniu al secolului al XXI-lea se deschide sub cele mai bune
auspicii, însă aduce Europei noi dificultăți și provocări.

32
Extinderea de amploare a Uniunii Europene a continuat. Cum a subliniat un politician al
unui nou stat membru, „În sfârșit, Europa a reușit să împace istoria sa cu geografia sa”. În
viitor, Uniunea Europeană va continua să se extindă. Între timp, liderii Uniunii, în acord cu
opinia publică, vor trebui să definească limitele frontierelor UE, care vor fi geografice,
politice și culturale.

Uniunea Europeană este fondată pe un pact între națiuni suverane care au decis să
împartă un destin comun și să exercite împreună o parte a suveranității lor. Sunt abordate
lucruri care au o deosebită importanță pentru europeni: pace, bunăstare economică,
securitate, democrație participativă, justiție și solidaritate. Acest pact este pe cale de a fi
consolidat și confirmat pe întreg continentul european: o jumătate de miliard de persoane
au ales să trăiască în statul de drept și în armonie cu valorile seculare în centrul cărora se
situează omul și demnitatea sa.

Actuala revoluție tehnologică transformă radical viața în lumea industrializată, incluzând

aici și Europa. Esențial este să se înțeleagă că aceste noi provocări au dimensiuni ce
depășesc frontierele tradiționale. Dezvoltarea durabilă, echilibrul demografic, dinamismul
economic, solidaritatea socială și răspunsurile etice ce trebuie aduse progresului științelor
vieții nu pot fi tratate mai eficient la nivel național. Trebuie, de asemenea, să arătăm
respect generațiilor viitoare.

Procesul integrării europene afectează acum întregul continent, care, la rândul lui, face
parte dintr-o lume în evoluție rapidă și radicală, planeta fiind în căutarea punctelor sale de
echilibru. Relațiile cu lumea islamică, foametea și bolile în Africa, tendințele unilaterale în
Statele Unite ale Americii, dezvoltarea dinamică a economiei în Asia sau relocarea globală
a industriilor și locurilor de muncă sunt tot atâtea evenimente ce afectează Europa. Europa
nu numai că trebuie să se concentreze în același timp asupra propriei dezvoltări, dar
trebuie să facă parte și din procesul de globalizare. Uniunea Europeană mai are încă un
drum lung de parcurs până va putea să se exprime la unison și până va putea fi un actor
credibil pe scena diplomatică strategică și politică a lumii.

Instituțiile Uniunii Europene au mari merite, dar ele trebuie să se adapteze pentru a putea
face față creșterii numărului de sarcini ale unei Uniuni în expansiune. Odată cu creșterea
numărului de state membre, cresc și forțele centrifugale ce amenință cu o implozie a
sistemului. Perspectivele intereselor pe termen scurt trebuie să se șteargă în fața
priorităților pe termen lung. Iată de ce protagoniștii acestei aventuri fără precedent trebuie
să își asume responsabilitățile, acționând în așa fel încât ansamblul instituțional european
să continue să funcționeze eficient. Orice reformă decisivă a sistemului comunitar actual
trebuie să garanteze pluralitatea și respectul diferențelor ce constituie bogăția națiunilor
Europei. Reformele trebuie, de asemenea, să se concentreze pe procesul decizional.
Căutarea sistematică a acordurilor unanime va duce în cele din urmă la paralizie. Numai un
sistem politic și juridic echilibrat și fondat pe principiul votului cu majoritate calificată va
putea funcționa.

Proiectul de constituție europeană, care a fost adoptat, sub rezerva ratificării, la Roma, în
octombrie 2004, de șefii de stat și de guvern ai celor 25 de state, încearcă să răspundă
cerințelor de simplificare a tratatelor existente și să dea o mai mare transparență sistemului
decizional al UE. Cetățenii trebuie să știe „cine ce face în Europa”. Cetățenii europeni
trebuie să se simtă implicați, să participe la alegerile europene și să contribuie la ideea
integrării europene. Proiectul de constituție europeană clarifică competențele între UE,
statele membre și autoritățile regionale. El stabilește că integrarea europeană este bazată
pe dubla legitimitate: cea a popoarelor, de care pot să beneficieze în mod direct cetățenii și
cea a statelor, care constituie cadrul de dezvoltare legitimă a societăților.

Oricare ar fi sistemul constituțional ales de statele europene, el va trebui ratificat de fiecare

dintre ele, fie prin vot parlamentar, fie prin referendum. Pentru a facilita dezbaterile,

33
Comisia Europeană a lansat o campanie care să ajungă la cetățeni prin intermediul
Planului D pentru democrație, dialog și dezbatere.

Constituția Europeană
Istoric

În decembrie 2001, pentru a putea face față noilor probleme ce vor apărea după
extinderea Uniunii Europene în Estul și Centrul Europei, Consiliul European alcătuiește o
Convenție pentru a prepara proiectul Tratatului constituțional.

Această Convenție, care și-a desfășurat lucrările în 2002 și 2003 sub președinția lui
Valéry Giscard d’Estaing, a fost formată din 105 membri, incluzând reprezentanți ai
guvernelor membre și ai țărilor candidate, parlamentari naționali, parlamentari europeni și
membri ai Comisiei Europene.

În iunie 2003, Convenția a adoptat prin consens proiectul tratatului constituțional.

Tratatul a fost semnat formal la Roma, la 29 octombrie 2004, și transmis statelor membre
pentru ratificare.

Deși majoritatea statelor membre au ratificat tratatul, acesta a fost respins în mai și iunie
2005 de votanții din Franța și Țările de Jos. Urmarea acestor voturi negative a fost
anunțarea de către Consiliul European, întrunit la sfârșitul lunii iunie, a unei perioade de
reflecție asupra viitorului tratatului constituțional.

Dispozițiile principale ale Constituției

• Alegerea unui președinte al Consiliului European de către majoritatea calificată,

pentru o perioadă de doi ani și jumătate, care poate fi reînnoită o dată.
• Alegerea unui președinte al Comisiei de către majoritatea simplă a parlamentarilor
europeni, ca urmare a unei propuneri a Consiliului European, și „ținând cont de
alegerile Parlamentului European”.
• Crearea unui post de ministru de externe al UE.
• Încorporarea Cartei drepturilor fundamentale în Tratatul UE.
• Creșterea numărului de domenii acoperite de voturile majorității calificate în cadrul
Consiliului UE.
• O mai mare putere legislativă și bugetară acordată Parlamentului European.
• O mai clară prezentare a repartizării competențelor și responsabilităților între Uniunea
Europeană și țările membre.
• Acordarea de roluri parlamentelor naționale, pentru a se garanta că UE se
conformează principiului subsidiarității.
Cronologia construcției europene
1950
9 mai
Ministrul francez al Afacerilor Externe, Robert Schuman, propune, în cadrul unui discurs
inspirat de Jean Monnet, ca Franța și Republica Federală Germania să își gestioneze în
comun industriile cărbunelui și oțelului, sub autoritatea unei instituții noi, care să rămână
deschisă și altor state europene.

Deoarece 9 mai consfințește practic nașterea Uniunii Europene, această dată a fost aleasă
pentru a sărbători Ziua Europei.

1951

34
18 aprilie
Cele șase state, Belgia, Republica Federală Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Țările
de Jos, semnează la Paris Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și
Oțelului (CECO). Acesta intră în vigoare la data de 23 iulie 1952, pentru o perioadă de 50
de ani.

1955
1-2 iunie
La întrunirea de la Messina, miniștrii de externe ai statelor membre CECO decid extinderea
procesului de integrare europeană către întreaga economie.

1957
25 martie
Cele șase state semnează la Roma Tratatele de instituire a Comunității Economice
Europene (CEE) și a Comunității Europene a Energiei Atomice (Euratom). Acestea intră în
vigoare la data de 1 ianuarie 1958.

1960
4 ianuarie
La îndemnul Regatului Unit, Convenția de la Stockholm instituie Asociația Europeană a
Liberului Schimb (AELS), cuprinzând o serie de țări europene care nu fac parte din CEE.

1963
20 iulie
La Yaoundé, CEE și 18 state africane semnează un acord de asociere.

1965
8 aprilie
Are loc semnarea Tratatului de fuziune a organelor executive ale celor trei Comunități
(CECO, CEE și Euratom) și înființarea unui Consiliu unic și a unei Comisii unice. Acesta
intră în vigoare la data de 1 iulie 1967.

1966
29 ianuarie
„Compromisul de la Luxemburg”. Ca urmare a unei crize politice, Franța acceptă să
participe din nou la reuniunile Consiliului, în schimbul unui acord conform căruia regula
unanimității este menținută dacă sunt puse în joc interesele majore ale statelor membre.

1968
1 iulie
Are loc desființarea, cu 18 luni înainte de termen, a taxelor vamale pentru bunuri industriale
existente între statele membre și introducerea unui tarif extern comun.

1969
1-2 decembrie
Șefii de stat și de guvern ai CEE reuniți la Haga iau hotărârea de a merge mai departe pe
drumul integrării europene, deschizând astfel calea primului val de extindere.

1970
22 aprilie
Este semnat la Luxemburg un tratat care permite finanțarea treptată a Comunităților
printr-un sistem de „resurse proprii” și totodată extinderea competențelor în materie de
control ale Parlamentului European.

1972
22 ianuarie

35
La Bruxelles se semnează tratatele de aderare între statele Comunităților Europene și
Danemarca, Irlanda, Norvegia și Regatul Unit.

1973
1 ianuarie
Danemarca, Irlanda și Regatul Unit aderă la Comunitățile Europene, care vor cuprinde din
acest moment nouă state membre. Norvegia se pronunță cu o majoritate de voturi
împotriva aderării, în urma unui referendum organizat în acest scop.

1974
9-10 decembrie
Șefii de stat ai celor nouă țări membre se reunesc la Paris, unde decid să se întâlnească de
trei ori pe an în calitate de Consiliu European. Aceștia își exprimă, de asemenea, acordul
pentru organizarea de alegeri directe în Parlamentul European și aprobă înființarea
Fondului European de Dezvoltare Regională.

1975
28 februarie
Este semnată, la Lomé, o convenție (Lomé I) între CEE și 46 de state din Africa, zona
Caraibelor și Pacific (ACP).

22 iulie
Este semnat un tratat bugetar prin care sunt extinse atribuțiile Parlamentului și este
înființată Curtea de Conturi a Comunităților Europene. Acesta intră în vigoare la data de 1
iunie 1977.

1979
7-10 iunie
Au loc primele alegeri directe pentru cele 410 locuri în Parlamentul European.

1981
1 ianuarie
Grecia devine membru al CE. Numărul statelor membre se ridică la 6.

1984
14-17 iunie
A doua rundă de alegeri directe pentru Parlamentul European.

1985
7 ianuarie
Jacques Delors devine Președinte al Comisiei (1985-1995).

14 iunie
Este semnat Acordul Schengen, în scopul de a elimina controalele la frontierele dintre
statele membre ale Comunităților Europene.

1986
1 ianuarie
Spania și Portugalia devin membre ale CE. Numărul statelor membre se ridică la 12.

17 și 28 februarie
Se semnează, la Luxemburg și la Haga, Actul Unic European. Acesta intră în vigoare la
data de 1 iulie 1987.

1989
15 și 18 iunie

36
A treia rundă de alegeri directe pentru Parlamentul European.

9 noiembrie
Căderea zidului Berlinului.

1990
3 octombrie
Reunificarea Germaniei.

1991
9-10 decembrie
Consiliul European de la Maastricht adoptă Tratatul privind Uniunea Europeană, care pune
bazele unei politici externe și de securitate comună, ale cooperării mai strânse în domeniul
justiției și al afacerilor interne și ale creării unei uniuni economice și monetare care să
includă moneda unică.

1992
7 februarie
Se semnează la Maastricht Tratatul privind Uniunea Europeană. Acesta intră în vigoare la
data de 1 noiembrie 1993.

1993
1 ianuarie
Are loc crearea pieței unice.

1994
9 și 12 iunie
A patra rundă de alegeri directe pentru Parlamentul European.

1995
1 ianuarie
Austria, Finlanda și Suedia devin membre ale UE. Numărul statelor membre se ridică la 15.
Norvegia amână din nou aderarea, ca urmare a unui referendum în care se înregistrează o
majoritate de voturi negative.

23 ianuarie
Începe să funcționeze o nouă Comisie Europeană, prezidată de Jacques Santer (1995-
1999).

27-28 noiembrie
Conferința Euro-mediteraneeană de la Barcelona lansează un parteneriat între UE și
statele situate pe coasta sudică a Mediteranei.

1997
2 octombrie
Se semnează Tratatul de la Amsterdam. Acesta intră în vigoare la data de 1 mai 1999.

1998
30 martie
Începe procesul de aderare pentru noile țări candidate. Cipru, Malta și alte 10 țări din
Europa centrală și de est vor fi implicate în acest proces.

1999
1 ianuarie
Începutul celei de-a treia etape a UEM. Unsprezece țări ale UE adoptă moneda euro, care
este lansată pe piețele financiare, înlocuind astfel monedele naționale în desfășurarea

37
tranzacțiilor care nu implică transferul fizic al fondurilor. Banca Centrală Europeană își
asumă rolul de a gestiona politica monetară a Uniunii. Grecia se va alătura și ea celor 11
țări membre ale zonei euro în 2001.

10 și 13 iunie
A cincea rundă de alegeri directe pentru Parlamentul European.

15 septembrie
Începe să funcționeze o nouă Comisie Europeană, prezidată de Romano Prodi (1999-
2004).

15-16 octombrie
Consiliul European de la Tampere decide crearea unui spațiu european de libertate,
securitate și justiție.

2000
23-24 martie
Consiliul European de la Lisabona dezvoltă o nouă strategie de stimulare a procesului de
ocupare a forței de muncă în cadrul UE, de modernizare a economiei, precum și de întărire
a coeziunii și integrării sociale într-o Europă bazată pe cunoaștere.

7-8 decembrie
La Nisa, Consiliul European adoptă o decizie comună cu privire la textul unui nou tratat,
care schimbă sistemul de luare a deciziilor în cadrul UE, în perspectiva pregătirii pentru
extindere. Președinții Parlamentului European, ai Consiliului European și ai Comisiei
proclamă solemn Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

2001
26 februarie
Se semnează Tratatul de la Nisa. Acesta intră în vigoare la data de 1 februarie 2003.

14-15 decembrie
Reuniunea Consiliului European de la Laeken. Este adoptată o declarație privind viitorul
UE. Se deschide astfel calea către o nouă reformă instituțională a UE și către crearea unei
Convenții în vederea elaborării unui proiect de Constituție Europeană.

2002
1 ianuarie
Intră în circulație bancnotele și monedele euro pe teritoriul celor 12 state din zona euro.

13 decembrie
Consiliul European de la Copenhaga aprobă oficial aderarea la Uniune a celor 10 țări
candidate (Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia,
Slovacia și Slovenia) la 1 mai 2004.

2003
10 iulie
Sunt închise oficial lucrările Convenției Europene pentru Viitorul Europei prin adoptarea
unui proiect de Tratat Constituțional.

4 octombrie
Începe Conferința Interguvernamentală pentru elaborarea Tratatului Constituțional.

2004
1 mai

38
Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia și
Slovenia aderă la Uniunea Europeană.

10 și 13 iunie
A șasea rundă de alegeri directe pentru Parlamentul European.

29 octombrie
Se adoptă la Roma Constituția Europeană (sub rezerva ratificării de către statele membre).

22 noiembrie
Își începe mandatul o nouă Comisie Europeană, prezidată de José Manuel Barroso.

2005
29 mai și 1 iunie
Se înregistrează o majoritate de voturi negative din partea Franței ca rezultat al
referendumului asupra Constituției, urmat la scurt timp și de votul negativ al Țărilor de Jos.

3 octombrie
Deschiderea negocierile de aderare cu Turcia și Croația.

2007
1 ianuarie
Bulgaria și România aderă la Uniunea Europeană.

Slovenia adoptă moneda unică.

Uniunea Europeană
[Insert map]
State membre ale Uniunii Europene (2007)
Țări candidate

39