BASMUL CULT

Definiție: Basmul este specia epicii populare şi culte, cu largă răspândire, în care se narează
întâmplări fantastice ale unor personaje imaginare (feţi-frumoşi, zâne, animale și păsări năzdrăvane etc),
aflate în luptă cu forţe malefice ale naturii sau ale societății, simbolizate prin balauri zmei, vrăjitoare etc,
pe care le biruiesc în cele din urmă. Basmul are formule specifice inițiale, mediane și finale, metafore tipice
şi personaje cheie pentru acţiunea narativă.
Termenul de "basm" vine din slava veche, de la "basnî", care înseamnă "născocire", "scornire".
Trăsăturile basmului:
▶ ilustrează o altă lume decât cea reală, personajele fiind împărați şi împărătese, feţi-frumoşi şi fiice
de crai, Muma-pădurii, zmei sau balauri înfricoşători;
▶ faptele povestite se petrec într-un ținut îndepărtat, peste mări şi țări, la capătul lumii sau pe tărâmul
celălalt;
▶ împletirea elementelor reale cu cele fabuloase creează fantasticul;
▶ personajele sunt reale şi fabuloase, acestea din urmă având puteri supranaturale şi putându-se
metamorfoza în animale, plante, insecte sau obiecte ori pot reînvia prin leacuri miraculoase, dacă sunt
omorâţi;
▶ personajul principal trebuie să depășească probele şi să învingă obstacolele puse în cale cu scopul
de a demonstra virtuți morale excepţionale şi a deveni apt pentru a-şi întemeia şi conduce propria
gospodărie;
▶ acţiunea are la bază conflictul dintre forţele binelui şi ale răului, dintre adevăr şi minciună, iar
deznodământul constă totdeauna în triumful valorilor pozitive asupra celor negative;
▶ ca mijloace de compoziție, basmele conţin formule specifice iniţiale, mediane şi finale;
▶ prezenţa cifrelor magice (trei, șapte doisprezece) cu forţă pentru depăşirea probelor şi învingerea
obstacolelor la care este supus personajul principal din basm;
▶ cultivă înalte principii morale esenţiale ca adevărul, dreptatea, cinstea, prietenia, ospitalitatea,
curajul, vitejia prin personajele pozitive şi condamnă nedreptatea, răutatea, minciuna întruchipate de zmei,
balauri, Muma-Pădurilor, spâni etc;

"POVESTEA LUI HARAP-ALB"

de Ion Creangă
— basm cult —
(autor canonic)

Basmul "Povestea lui Harap-Alb" se încadrează în genul epic, iar ca specie literară este un basm cult,
deoarece are un autor, Ion Creangă. A apărut în revista "Convorbiri literare", la 1 august 1877, apoi în
acelaşi an în ziarul "Timpul".
În această creaţie narativă, Creangă îmbină supranaturalul popular cu evocarea realistă a satului
moldovenesc de unde reiese şi originalitatea acestei opere.
Semnificaţia titlului "Harap-Alb" reiese din scena în care Spânul îl păcălește pe fiul craiului să intre
în fântână: "Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului şi se bagă în fântână,
fără să-i trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla". Naiv, lipsit de experiența şi excesiv de credul, fiul
craiului îşi schimbă statutul din nepot al împăratului Verde în acela de slugă a Spânului: "D-acum înainte să
ştii că te cheamă Harap-Alb, aista ţi-i numele, şi altul nu." Numele lui are sensul de "rob alb", deoarece
"harap" înseamnă "negru, rob". Devenit sluga Spânului, îşi asumă şi numele de Harap-Alb, dovedind în
acelaşi timp loialitate şi credinţă faţă de stăpânul său, întrucât jurase pe paloş. Flăcăul nu-şi încalcă
jurământul făcut Spânului, îşi respectă cuvântul dat, rod al unei solide educaţii căpătate în copilărie, de a fi
integru şi demn, capabil să-şi asume vinovăţia, cu toate urmările ce decurg din faptul că nu urmase sfatul
tatălui.
Subiectul este simplu, specific basmelor populare, cu eroi şi motive populare, iar ca modalitate
1
narativă, incipitul este reprezentat de formula iniţială tipică oricărui basm: "Amu cică era odată într-o ţară".
Perspectiva narativă este aceea de narator omniscient. Naraţiunea la persoana a III-a îmbină supranaturalul
cu realul, armonizând eroii fabuloşi cu personajele ţărăneşti din Humuleştiul natal al autorului. Acţiunea
are la bază conflictul dintre forţele binelui şi ale răului, dintre adevăr şi minciună, iar deznodământul
constă totdeauna în triumful valorilor pozitive asupra celor negative. Există un singur plan narativ prin
care se urmărește destinul feciorului de crai. Faptul că feciorul de crai parcurge niște probe prin care trebuie
să demonstreze niște valori morale învățate și să deprindă altele care îi vor fi utile în viață îi conferă textului
caracterul de bildungsroman.
Timpul și spațiul sunt nedeterminate tipice basmelor. Aşadar, relaţiile temporale şi spaţiale se
definesc prin evocarea timpului fabulos cronologic şi a spaţiului imaginar nesfârşit: "Amu cică era odată
într-o ţară" un crai care avea trei feciori şi un singur "frate mai mare, care era împărat într-o ţară mai
îndepărtată", pe nume Verde împărat. În acest cadru spaţio-temporal mitic se derulează - într-o înlănţuire
cronologică - întâmplările reale şi fabuloase la care participă personajele basmului.
Episodul de la curtea împăratului Roş este introdus de formula mediană "Dumnezeu să ne ţie, că
cuvântul din poveste, înainte mult mai este" - unde împăratul Roş îi supune la probe fabuloase şi foarte
periculoase, care se constituie în secvenţe narative.
Finalul basmului constă totdeauna în triumful valorilor pozitive asupra celor negative, victoria
adevărului, aşa că nunta începe "ş-apoi dă, Doamne, bine!". S-a strâns lumea să privească, ba chiar
"soarele şi luna din ceriu râdea". Finalul este fericit şi deschis, deoarece veselia a ţinut "ani întregi şi acum
mai ţine încă".
Compoziţional, basmul conţine și formule specifice finale. Ca la orice nuntă împărătească din basme,
veselia a ţinut ani întregi, "şi acum mai ţine încă. Cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are
bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă".
Caracterizarea personajelor
Ca orice basm, "Povestea Iui Harap-Alb" ilustrează o altă lume decât cea reală, personajele fiind
împăraţi şi crai, Sfânta Duminică, animale şi gâze fermecate, eroi cu trăsături fabuloase, alături de
personaje realiste aduse de Ion Creangă din Humuleştiul natal, ceea ce-i conferă acestei creaţii originalitate
inconfundabilă. Basmul cultivă înalte principii morale ca adevărul, dreptatea, cinstea, prietenia, răbdarea,
ospitalitatea, generozitatea, curajul, vitejia prin personajele pozitive şi condamnă nedreptatea, răutatea,
minciuna întruchipate de zmei, balauri sau spâni.
Personajele sunt reale şi fabuloase, acestea din urmă având puteri supranaturale şi putându-se
metamorfoza în animale, plante, insecte sau obiecte ori pot să reînvie, prin leacuri miraculoase, pe cei care
sunt omorâţi.

Harap-Alb, fecior de crai, este un Făt-Frumos din basmele populare, destoinic şi curajos, dar
rămâne în zona umanului, fiind prietenos, cuminte şi ascultător, ca un flăcău din Humuleşti. EI este un
personaj pozitiv şi întruchipează înaltele principii morale cultivate de orice basm, ca adevărul, dreptatea,
cinstea, prietenia, ospitalitatea, curajul, vitejia, trăsături ce reies indirect din întâmplări, fapte, din propriile
vorbe şi gânduri şi direct din ceea ce alte personaje spun despre el.
Călătoria pe care o face pentru a ajunge împărat este o iniţiere a flacaului în vederea formării lui
pentru a deveni conducătorul unei familii, pe care urmează să şi-o întemeieze. El parcurge o perioadă de a
deprinde si alte lucruri decât cele obişnuite, de a învăţa şi alte aspecte ale unei lumi necunoscute până atunci,
experienţă necesară viitorului adult.
Semnificaţia numelui reiese din scena în care Spânul îl păcăleşte pe fiul craiului să intre în fântână:
"Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului şi se bagă în fântână, fără să-1
trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla". Naiv, lipsit de experienţă şi excesiv de credul, fiul craiului
îşi schimbă statutul din nepot al împăratului Verde în acela de slugă a Spânului, numele lui poate fi un
oximoron, Harap-Alb putând însemna "negru alb", deoarece "harap" înseamnă "negru, rob".
Faptele eroului rămân şi ele în limita umanului, probele care depăşesc sfera realului fiind trecute cu
ajutorul celorlalte personaje, înzestrate cu puteri supranaturale. Codrul în care se rătăceşte simbolizează
lumea necunoscută flăcăului, care greşeşte pentru prima oară, neţinând cont de sfatul tatălui său, de a se feri
de omul spân. Deşi cuminte şi ascultător de felul său, nesocotirea acestei restricţii declanşează asupra
flăcăului un şir nesfârşit de întâmplări neplăcute şi periculoase, care-i pun deseori viaţa în primejdie. Lipsit
2
de experienţă, "boboc în felul său la trebi de aieste,", mezinul craiului devine sluga Spânului, îşi asumă şi
numele de Harap-Alb, dovedind în acelaşi timp loialitate şi credinţă faţă de stăpânul său, întrucât jurase pe
paloş, îşi respectă cuvântul dat, rod al unei solide educaţii căpătate în copilărie, de a fi integru şi demn,
capabil să-şi asume vinovăţia, cu toate urmările ce decurg din faptul că nu urmase sfatul tatălui.
Cinstit din fire, Harap-Alb nu-1 trădează niciodată pe Spân, deşi un stăpân tiran ca acesta ar fi
meritat. De pildă, atunci când se întoarce spre împărăţie cu pielea şi capul cerbului fabulos, "piatra cea mare
din capul cerbului strălucea" atât de tare, încât mulţi crai şi împăraţi îl rugară să-i "deie bănăret cât a cere el,
altul să-i deie fata şi jumătate din împărăţie, altul să-i deie fata şi împărăţia întreagă", dar Harap-Alb şi-a
urmat calea fără să clipească, ducând bogăţia întreagă stăpânului. O singură dată a şovăit voinicul, atunci
când, îndrăgostindu-se de fata împăratului Roş, "mai nu-i venea s-o ducă" Spânului.
Probele la care îl supune spânul sunt menite a-1 deprinde pe flăcău cu greutăţile vieţii, cu faptul că
omul trebuie să învingă toate piedicile ivite în viaţa sa, pregătindu-1 pentru viitor, când va trebui să-şi
conducă propria gospodărie, propria familie.
Ca şi în viaţa reală, flăcăul este ajutat de cei mai buni prieteni, calul fabulos şi de Sfânta Duminică.
Harap-Alb este umanizat, el se teme, se plânge de soartă, cere numai ajutorul acelora în care avea încredere,
semn că învăţase ceva din experienţa cu Spânul. Depăşind cu bine toate probele, flăcăul demonstrează că e
"soi bun" (G. Călinescu) prin valorile morale care compun codul comportamentului ţărănesc: inteligenţa,
bunătatea, perseverența, răbdarea, capacitatea de adaptare la diverse situaţii ale vieţii. De asemenea,
altruismul, sufletul lui bun, dragostea pentru albine şi furnici îl fac să le ocrotească şi să le ajute atunci
când le întâlneşte în drumul său, chiar dacă pentru asta trebuie să treacă prin apă ori să zăbovească pentru a
le construi un adăpost. Sigur că binele pe care Harap-Alb îl face se întoarce atunci când el însuşi se află în
impas, crăiasa furnicilor şi cea a albinelor salvându-i, de asemenea, viaţa.
O experienţă determinantă pentru maturizarea lui o constituie întâlnirea cu omul roş, care este un alt
pericol de care ar fi trebuit să se ferească, aşa cum îl sfătuise tatăl. Episodul călătoriei spre curtea
împăratului Roş este un necontenit prilej de iniţiere a flăcăului (călătoria este un mijloc de cunoaştere),
deprinzând acum învăţătura că orice om, cât de neînsemnat ori de ciudat ar părea, poate fi de folos, tânărul
căpătând experienţă mai ales în cunoaşterea speciei umane. Harap-Alb are capacitatea de a-şi face prieteni
adevăraţi, loiali, care să-1 ajute în orice împrejurare dificilă a vieţii sale, aceştia folosindu-şi tocmai
trăsăturile dominante, devenite - la nevoie - adevărate talente: "tot omul are un dar şi un amar, şi unde
prisoseşte darul, nu se mai bagă în samă amarul".
In această perioadă a iniţierii, Harap-Alb cunoaşte dragostea aprinsă pentru o fată de împărat, care
vine, aşadar, din aceeaşi lume cu el, pregătindu-1 pentru căsătorie, unul dintre reperele finale ale devenirii
sale. Probele de la împărăţia fetei trimit spre ritualurile ţărăneşti ale peţitului, între care însoţirea mirelui de
un alai de tineri, trecerea lor prin foc, alegerea motivată a miresei, ospăţul oferit de gazdă sunt tot atâtea
încercări la care îl supune viitorul socru şi cărora mirele trebuie să le facă faţă. Ultima probă la care îl supune
fata este, de data aceasta, o demonstrare a calităţilor viitoarei soţii, care va şti să aibă grijă de bărbatul ei, să-i
stea aproape la bine şi la rău, acest fapt fiind ilustrat atunci când ea îi salvează viaţa, trezindu-1 din morţi.
Această întâmplare simbolizează ideea că acum Harap-Alb redevine el însuşi, fiul craiului, scăpând de
povara jurământului făcut Spânului, acela că îi va fi slugă "până când va muri şi iar va învia".
Ca şi Nică, Harap-Alb parcurge o perioadă de formare a personalităţii, care, deşi înzestrat cu
importante calităţi, are slăbiciuni omeneşti, momente de tristeţe şi disperare, de satisfacţii ale învingătorului,
toate conducând Ia desăvârşirea lor ca oameni.

Spânul întruchipează forţa răului în basm, un fel de Zmeul-Zmeilor care seamănă în lume teroare,
răutate şi violenţă. El este personaj negativ specific basmului şi întruchipează nedreptatea, răutatea,
minciuna - trăsături condamnate în orice basm popular sau cult.
Omul spân este prin naştere un om rău, "viţa de boz tot răgoz", viclean peste măsură, nu se dă în
lături să păcălească un "boboc" (nepriceput, lipsit de experienţă) cum era mezinul craiului şi-1 atrage în
capcana din fântână prin minciuni şi tentaţii ce dovedesc o bună cunoaştere de oameni.
Trăsăturile lui morale reies în mod indirect din faptele sale şi din relaţiile cu celelalte personaje.
Impostor şi grosolan, se comportă ca un stăpân tiran, considerând că slugile seamănă cu animalele, "că şi
între oameni, cea mai mare parte sunt dobitoace care trebuiesc ţinuţi din frâu, dacă ţi-i voia să faci treabă
cu dânşii". Din proprie experienţă, ştie că "Să te ferească Dumnezeu, când prinde mămăliga coajă",
3
deoarece el, obraznic şi prost crescut, cum vede că "i s-au prins minciunile de bune" şi că este primit cu
toate onorurile de către împăratul Verde, devine ameninţător cu sluga, îi dă o palmă, cu scopul "să facă pe
Harap-Alb ca să-i ieie şi mai mult frica".
Văzându-se ajuns urmaş la tronul împărătesc, Spânul devine arogant şi lăudăros, însușindu-şi toate
meritele lui Harap-Alb, ba mai mult, fălindu-se că ştie să fie stăpân adevărat şi să-şi strunească slugile: "Nu
ştiţi dumneavoastră ce poama-a dracului e Harap-Alb aista. [...] Alt stăpân în locul meu nu mai face brânză
cu Harap-Alb cât îi lumea şi pământul". Insolent şi infatuat (încrezut), Spânul nu se sfieşte să-i spună
împăratului Verde că dacă o vrea Dumnezeu "să mă rânduieşti mai degrabă în locul dumitale" o să schimbe
regulile acestuia care, "prea întri în voia supuşilor", iar împărăţia nu va mai arăta atât de paşnică, "n-or mai
şedea lucrurile tot aşa moarte, cum sunt", pentru că "omul sfinţeşte locul...".

Limbajul artistic al basmului "Povestea lui Harap-Alb" este presărat cu zicători, proverbe şi fraze
rimate, personajul vorbind limba moldovenească autentică, presărată cu regionalisme şi cuvinte (expresii)
populare: "să-1 văd când mi-oi vedea ceafa".
Naraţiunea prin dialog, umorul, jovialitatea şi erudiţia paremiologică (proverbe), oralitatea
povestirii într-un ritm alert, toate acestea particularizează stilul şi talentul prozatorului ilustrat în toate
creaţiile literare, definind arta naraţiunii lui Ion Creangă.
Numele personajelor constituie o particularitate a basmului lui Creangă, deoarece ele definesc
trăsătura dominantă de caracter care-i individualizează în mod sugestiv: "Setilă" poate fi beţivul satului;
"Flămânzilă" - ţăranul lacom şi mâncău; "Ochilă" • cel care vede tot peste gardurile oamenilor, oricum s-ar
ascunde aceştia de ochii lumii; "Gerilă" care umblă şi vara înfofolit şi se vaită de frig etc. Dar orice trăsătură,
fie ea şi defect, ce domină omul de rând poate deveni la un moment dat benefică.
Spânul este simbolul răului, viclean, înfricoşător, agresiv şi violent. El simbolizează omul ajuns
bogat prin vicleşug şi prin minciuni, care dispreţuieşte munca, pe care nu-1 respectă nimeni în satul lui, deşi
toţi îi ştiu de frică.
Arta naraţiunii se conturează cu totul aparte în proza lui Ion Creangă prin ritmul rapid al povestirii,
fără digresiuni sau descrieri suplimentare, prin dialogul dramatizat, prin umorul debordant realizat cu
jovialitate, prin oralitatea stilului, dată mai ales de erudiţia sa paremiologică.
Oralitatea stilului lui Ion Creangă este dată de impresia de spunere a întâmplărilor în faţa unui
public, a unui auditoriu care ascultă şi nu pentru cititori.
Modalităţi de realizare a oralităţii stilului: dialogul; folosirea dativului etic; exclamaţii, interogaţii,
interjecţii: expresii onomatopeice; imprecaţii, apostrofe: adresare directă; diminutive; formule specifice
oralităţii; proverbe şi zicători; cuvinte şi expresii populare, regionalisme și umorul.
Ca orice basm, "Povestea lui Harap-Alb" de Ion Creangă este o specie epică de mare întindere, o
naraţiune cu întâmplările reale şi fantastice, a căror îmbinare compune principalul mijloc artistic al acestei
creaţii epice, fabulosul. Personajele basmelor sunt fiinţe imaginare, înzestrate cu puteri supranaturale,
ce întruchipează binele şi răul, din a căror confruntare iese învingător, întotdeauna, binele. Cadrul de
desfăşurare a acţiunii este fantastic, alcătuit, de regulă, din lumea reală şi "tărâmul celălalt", spaţiul
mitologic fiind ilustrat prin cifre simbolice şi obiecte cu puteri magice.

A se completa cu rezumatul basmului!