Sunteți pe pagina 1din 131

1

CUPRINS:
Acul si barosul ............................................................................................................................................................. 3 Aleodor imparat .......................................................................................................................................................... 5 Alba-ca-zapada ........................................................................................................................................................ 10 Broascsa testoasa cea fermecata ........................................................................................................................ 18 Bunica ........................................................................................................................................................................ 23 Bunicul ....................................................................................................................................................................... 26 Bunicul si nepotelul .................................................................................................................................................. 29 Capra cu trei iezi ....................................................................................................................................................... 30 Cei trei purcelusi ....................................................................................................................................................... 36 Cei trei ursuleti ........................................................................................................................................................... 38 Cele douasprezece fete de imparat si palatul fermecat .................................................................................... 40 Cenusareasa ............................................................................................................................................................ 49 Craiasa albinelor ....................................................................................................................................................... 52 Darul piticilor .............................................................................................................................................................. 55 Danila Prepeleag ...................................................................................................................................................... 58 Degetica ..................................................................................................................................................................... 66 Elefantelul curios ...................................................................................................................................................... 73 Fat-Frumos din lacrima ........................................................................................................................................... 74 Fata mosului si fata babei ....................................................................................................................................... 88 Fetita cu chibriturile ................................................................................................................................................... 93 Frumoasa din padurea adormita .......................................................................................................................... 95 Greuceanu ................................................................................................................................................................ 98 Inul si camesa ......................................................................................................................................................... 105 Mica sirena .............................................................................................................................................................. 107 Pestisorul de aur .................................................................................................................................................... 121 Povestea creionului ............................................................................................................................................... 124 Povestea unui om lenes ...................................................................................................................................... 125 Punguta cu doi bani ............................................................................................................................................... 2

127 Scufita rosie ............................................................................................................................................................. 130

ACUL SI BAROSUL

Acul: - Mosule, de ce esti zurbagiu? Te sfadesti necontenit cu sora-ta nicovala,


tipati si faceti larma, de-mi tiuie urechile. Eu lucrez toata ziua, si nimeni nu-mi aude gura. - Iaca, ma!... da de unde-ai iesit, Pacala? - De unde-am iesit, de unde n-am iesit, eu iti spun ca nu faci bine ceea ce faci. - Na! vorba ceea: a ajuns oul mai cu minte decat gaina. Mai baiete, trebuie sa stii ca din sfadalia noastra ai iesit; s-apoi tu ni cauti pricina? - Ma rog, iertati-ma! ca daca n-ar fi fost focul, foile, pleafura si omul care sa va faca sa va deie nume, ati fi ramas mult si bine in fundul pamantului, ruginite ca vai de voi. - Masura-ti vorbele, baiete! Auzi, sora nicovala, cum ne rade acusorul? - Aud, dar n-am gura sa-i raspund; si vad, dar trebuie sa rabd. - Vorba ceea, soro: "Sede harbu-n cale si rade de oale". Mai puschiule! Ia sa vedem, ce ai facut tu mai mult decat noi? - Ce am facut si ce fac, indata t-oiu spune. Ca sa nu lungesc vorba, hainele barbatesti si femeiesti, din crestet pana in talpi, si alte nenumarate lucruri frumoase si scumpe, fara de mine nu se pot face. Mergi la croitor, intra in bordeiu, suie-te in palat, ai sa ma gasesti. Fetele ma pun in cutiute aurite, ma infing in perinute de matasa si ingrijesc de mine ca de un mare lucru. - Da' in stogul de fan nu vrei sa te puie, mititelule? - Nici in stogul de fan, dar nici trantit intr-un ungher al ferariei, ca tine. Ia spune-mi: te mai ie cineva in mana decat ferarul? - Ia asculta, te prea intreci cu saga, piciule! Daca sezi la cinste, si toti ingrijesc de tine, cum zici, de ce li impungi degetele? - Da impung pe casca gura cel somnoros, pentru ca voiesc sa iasa din mana lui, prin ajutorul meu, multe lucruri folositoare si frumoase. Tu, pentru ce bati ferul cel culcat pe nicovala si ruginit ca si tine? Nu ca sa faci din el lucruri mai bune si mai frumoase? - Mai... da' bun esti de gura! 3

- Si de gura, dar si de lucru.- Ei bine, tu mi-ai insirat verzi si uscate; ia stai sa-ti spun si eu pe ale mele: toporul, barda, ciocanul, clestele, vatraiul si nenumarate unelte si masini de fer, unele de-o marime uriesa, iar altele mici si bicisnice ca tine, pututu-s-au face pana n-au trecut pintre nicovala si ilau? Casa, bisericile, corabia, pustile, tunurile si alte lucruri nenumarate, asa-i ca n-ar fi, de nu eram eu? Tu imi spui de haine frumoase; eu t-oiu spune de casa, de sapa, de secere, de coasa si de plug. Tu imi spui mai mult de frumos, eu t-oiu spune de cele neaparat trebuincioase. - Ma faci sa te-apuc iar la scarmanat, mosule baros. Haine i-au trebuit omului intai, caci nu era sa umble cu pielea goala si descult ca gastele. - Te-ai incurcat cu socotelile, mai baiete. Ba de mancare si casa i-a trebuit omului intai s-apoi haine frumoase, cum zici tu; cu rufe de ale tale iti ghioraiesc matele de foame. Ai auzit vorba ceea, ca "Golatatea incunjura, iar foamea da de-a dreptul". - Mai! da' ruginit mai esti! - Ruginit cum sunt, eu v-am facut si trebuie sa ascultati de sfaturile mele. - Asa este, dar te prea lauzi; las' mai bine sa te laude altii. Si tu faci trebi bune, si eu; numai atata, ca tu faci lucruri mai din topor, eu mai delicate; tu sezi totdeauna cu ferarul cel uns de carbuni, iar eu sed cu croitorul si cu tot felul de persoane. - Iar ai inceput, ghibirdic fudul si guraliu? Croitorul tau trebuie sa impunga mai mult de zece ori, pana cand ferarul meu ma radica o data; croitorul tau rupe alta data pe zi cate zece ace; ferarul insa ma are pe viata, ba ma poate lasa si de zestre la copiii de copiii sai. S-apoi inca una: cine dintre acesti doi mesteri e mai grebanos si mai gubav? Ferariul meu, ori croitoriul tau? - Mosule! esti batran si multe mai stii; fie pe-a dumitale. - Bine mititelule! Ia acum ai mai venit de-acasa. Zi mai bine ca industria sau mestesugurile, noi le-am adus in lume; ca bogatiile cele mari, noua se datoresc. Mi-ai zis ruginit si t-ai zis cioplit; mie-mi pare bine ca stranepotii mei sa fie mai ciopliti decat mine; cu timpul se cioplesc toate... Numai nu va fuduliti si nu uitati obarsia voastra, ca nu cumva sa va ciopliti prea tare si sa ramaneti care fara urechi, care fara dinti, care fara gura, care fara zimti, adeca niste cioarse de nici o treaba. C-apoi atunci iarasi mi-ti ajunge dragus la caus, si sora-mea nicovala va va tine in spate, iar eu va voiu bate pe ruda pe samanta.

ALEODOR IMPARAT

fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cand facea

plopsorul pere si rachita micsunele; de cand se bateau ursii in coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau, infratindu-se; de cand se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea povesti; de cand se scria musca pe parete, mai mincinos cine nu crede. A fost odata un imparat. El ajunsese la caruntete, si nu se invrednicise a avea si el macar un copil. Se topea d-a-n picioarele, bietul imparat, sa aiba si el, ca toti oamenii, macar o starpitura de fecior, dara in desert. Cand, tocmai, la vreme de batranete, iata ca se indura norocul si cu dansul si dobandi un drag de copilas, de sa-l vezi si sa nu-l mai uiti. Imparatul ii puse numele Aleodor. Cand fu a-l boteza, imparatul aduna Rasarit si Apus, Miazazi si Miazanoapte, ca sa se veseleasca de veselia lui. Trei zile si trei nopti tinura petrecerile si se chefuira si se bucurara, de o tinura minte cat traira. Baiatul de ce crestea, d-aia se facea mai istet si mai iscusit. Nu mai trecu mult si iata ca imparatul ajunse la marginea groapei. Cand fu la ceasul mortii, el lua copilul pe genunchi si-i zise: - Dragul tatei, iata ca Dumnezeu ma cheama. Sunt in clipa de a-mi da obstescul sfarsit. Eu vaz ca tu ai sa ajungi om mare. Si chiar mort, oasele mele se vor bucura in mormant de ispravile tale. Asupra carmuirei imparatiei n-am nimic sa-ti zic, fiindca tu, cu iscusinta ta, stiu ca ai s-o duci bine. Un lucru numai am sa-ti spui: Vezi tu muntele acela de colo, sa nu te duca pacatele sa vanezi p-acolo, ca este nevoie de cap. Acel munte este mosia lui Jumatate-de-om-calare-pe-jumatate-de-iepure-schiop: si cine calca pe mosia lui, nu scapa nepedepsit. Acestea zicand, casca gura de trei ori si-si dete sufletul. Se duse si el ca toata suflarea de pe pamant, de pare ca n-a fost de cand lumea si pamantul. Il jelira ai sai, il jelira boierii, il jelira si poporul; in cele de pe urma trebuira sa-l ingroape.Aleodor, dupa ce se urca in scaunul tatane-sau, desi copilandru, puse tara la cale ca si un om matur. Toata lumea era multumita de domnirea sa, si oamenii se faleau ca le-a fost dat de sus ca sa traiasca in zilele lui.

Adesea iesea Aleodor la vanatoare ca sa-si petreaca ceasurile ce-i prisosea de la trebile imparatiei. El tinea minte ce-i spusese tatane-sau si se silea sa-i pazeasca cuvintele cu sfintenie. Intr-o zi, nu stiu cum facu, dus fiind pe ganduri, si aluneca de calca pe pamantul pocitului de om. N-apuca sa faca zece, douazeci de pasi, si iata case pomeni cu dansul dinaintea lui. Acum nu-i era lui pentru ca trecuse pe pamantul omului celui slut si scarbos, ci ii era ciuda cum de sa calce vorba tatalui sau ce-i spusese cu grai de moarte. Pocitania pamantului ii zise: - Toti nelegiuitii ce-mi calca hotarul cad in robia mea. - Mai intai trebuie sa stii, ii raspunse Aleodor, ca din nebagare de seama si fara de voia mea am calcat pe coprinsul tau, si n-am nici un gand rau asupra-ti. - Eu te socoteam mai altfel; dara vaz ca ai de gand sa-ti ceri iertaciune de la mine ca toti fricosii. - Ba sa ma fereasca Dumnezeu! Eu ti-am spus curatul adevar, si daca vrei lupta, alege-ti: in sabii sa ne taiem, in buzdugane sa ne lovim, ori in lupta sa ne luptam. - Nici una, nici alta. Ci, ca sa scapi de pedeapsa alt chip nu e, decat sa te duci sa-mi aduci pe fata lui Verdes imparat. Aleodor voi sa se codeasca oarecum, ba ca trebuile imparatiei nu-l iarta sa faca o calatorie asa de lunga, ba ca n-are calauz, ba ca una, ba ca alta; dara asi! unde vrea sa stie pocitul de toate astea! El o tinea una, sa-i aduca pe fata lui Verdes imparat, daca vrea sa scape de ponosul de talhar, de calcator de drepturile altuia, si sa ramaie cu sufletul in oase. Aleodor se stia vinovat. Desi fara voia lui, dara stia ca a facut un pacat de a calcat pe mosia slutului. Mai stia iara ca de omul dracului, sa dai si sa scapi. Sa n-ai nici in clin, nici in maneca cu dansul. Fagadui in cele din urma sa-i faca slujba cu care-l insarcina. Jumatate-de-om-calare-pe-jumatate-de-iepure-schiop stia ca, deoarece Aleodor i-a fagaduit, apoi are sa-si tie cuvantul, ca unul ce era om de omenie, si-i zise: - Pasa cu Dumnezeu, si sa-ti ajute sa vii cu izbanda buna. Aleodor pleca. Si cum mergea el gandindu-se si razgandindu-se cum sa-si implineasca sarcina mai bine, caci isi daduse cuvantul, se pomeni pe marginea unui elesteu si o stiuca se zbatea de moarte pe uscat.Cum o vazu, el se duse sa o ia sa-si aline foamea cu dansa. Stiuca ii zise: - Nu ma omori, Fat-Frumos; ci mai bine da-mi drumul in apa, ca mult bine ti-oi prinde cand cu gandul n-ai gandi. Aleodor o asculta si o dete in apa. Atunci stiuca ii mai zise: - Tine acest solzisor, si cand vei gandi la mine, eu voi fi la tine. Flacaul pleca mai inainte si se tot mira de o astfel de intamplare. Cand, iaca se intalneste cu un corb ce avea o aripa rupta. Si voind sa vaneze corbul, el ii zise: 6

- Fat-Frumos, Fat-Frumos, decat sa-ti incarci sufletul cu mine, mai bine ai face sami legi aripa, ca mult bine ti-oi prinde. Aleodor il asculta, caci era baiat viteaz si de treaba, si ii lega aripa. Cand era sa plece, corbul ii zise: - Tine penita asta, voinicule, si cand vei gandi la mine, eu voi fi la tine. Lua penita Aleodor, si-si cata de drum. Dara nu facu ca la o suta de pasi si iata ca dete peste un taune. Cand se gatea a-l strivi cu piciorul, taunele zise: - Cruta-mi viata, Aleodor imparat, si eu te voi mantui pe tine de la moarte. Tine acest pufulet din aripioara mea, si cand vei gandi la mine, eu voi fi la tine. Auzind Aleodor unele ca acestea, si ca ii zise si pre nume, odata ridica piciorul si lasa pe taune sa se duca in voia lui. Si mergand inainte, cale de nu stiu cate zile, dete de palaturile lui Verdes imparat. Cum ajunse aci, se puse la poarta si astepta ca doar de va veni cineva sa-l intrebe ce cauta. Stete o zi, stete doua; si ca sa vie cineva sa-l intrebe ce voieste, ba. Cand fu in ziua d-a treia, Verdes imparat chema slujitorii si le dete o gura de or pomeni-o. - Cum se poate, le zise el, sa stea omul trei zile la poarta mea si sa nu mearga nimeni sa-l cerceteze? Pentru asta va platesc eu simbrie? Pentru asta va am eu la mine pe procopseala? Slujitorii dadeau din colt in colt si nu stiau ce sa raspunza. in cele de pe urma, chema pe Aleodor si-l duse inaintea imparatului. - Ce vrei, flacaule, ii zise imparatul, si ce astepti la poarta curtilor mele? - Ce sa voi, marite imparate, ii raspunse el, iata sunt trimis sa-ti cer fata. - Bine, baiete. Dara mai intai trebuie sa facem legatura, caci asa este obiceiul la curtea mea. Ai voie sa te ascunzi unde vei voi, in trei zile d-a randul. Daca fie-mea te va gasi, capul ti se va taia si se va pune in parul ce a mai ramas, din o suta, fara cap. Iara de nu te va gasi, atunci cu cinste imparateasca o vei lua de la mine.-Am nadejde la Dumnezeu, marite imparate, ca nu ma va lasa sa piei. Parului ii vom putea da si altceva, nu tot cap de om. Sa facem legatura. - Asa? - Asa. Se pusera si facura legatura; scrisera carte si o intarira. Viind fata de fata, se invoira ca a doua zi el sa se ascunza cum va sti mai bine. Iara daca se invoira, el ramase intr-un neastampar ce-l chinuia mai cumplit decat moartea. El se gandea si se razgandea cum sa se ascunza mai bine. Vezi ca era vorba de capul lui, iara nu de altceva. Si tot mergand pe ganduri si tot planuind, iata ca-si aduse aminte de stiuca. Scoase solzul, se uita si gandi la stapana lui; cand iata, mare, ca stiuca si venise si-i zise: - Ce poftesti de la mine, Fat-Frumos? 7

- Ce sa poftesc? Iaca, iaca, ce mi s-a intamplat. Nu stii tu ceva sa ma inveti ce sa fac? - Ia nu te mai ingrija. Lasa pe mine. Si indata, lovind din coada, facu pe Aleodor un cosacel si il ascunse pe fundul marii, printre ceilalti cosacei. Cand se scula fata isi lua ocheanul si se uita cu el in toate partile. Nu-l vazu. De unde ceilalti cari venise sa o ceara in casatorie se ascundeau prin pivniti, pre dupa case, pre dupa cate o sira de paie, sau prin vreo cula parasita, Aleodor se ascunse astfel, incat fata intra la grije ca a sa fie biruita. Ce-i veni ei, se uita cu ocheanul si in mare, si il zari pe fundul marii, printre cosacei. Pasamite, ocheanul ei era nazdravan. - Iesi d-acolo, hotomanule, ii zise ea razand. Ce mi te-ai posmagit asa? Din coscogeamite omul te-ai facut un cosac si mi te-ai ascuns in fundul marii. N-avu incotro si trebui sa iasa. Ea si zise imparatului: - Mi se pare, tata, ca flacaul asta mi-a venit de hac. Si mult e nurliu si dragalas. Chiar de l-oi afla pana la a treia oara, sa-l ierti, tata, ca nu e prost ca ceilalti. Boiul lui il arata a fi ceva mai deosebit. - Vom vedea, ii raspunse imparatul. A doua zi, ce-i veni lui, se gandi la corb. Acesta fu numaidecat inaintea lui, si-i zise: - Ce mai vrei, stapane? - Ia uita-te, neiculita, ce mi s-a intamplat; nu stii tu ceva sa ma inveti? - Sa cercam.Si lovindu-l cu aripa, il facu un pui de corb si il vari intr-un stol de corbi ce se urcase pana la vantul turbat. Cum se scula fata, isi lua ocheanul si iarasi il cata prin toate locurile. Nu e. Cauta-l pe pamant, nu e. Cauta-l prin ape si prin mari, nu e. Se lua de ganduri fata. Cand, catre namiezi, ce-i veni ei, se uita si in sus. Si zatindu-l in slava cerului printre stolul de corbi, incepu a-i face cu degetul, si-i zise: - Ghidi, ghidi, talharule ce esti! Da-te jos d-acolo, omule, ce mi te-ai facut asa pitcoace de pasare? Nici in rai nu scapi de mine! Se dete jos, ca n-avea ce face. Imparatul incepu a se minuna si el de istetimea lui Aleodor si-si pleca urechea la rugaciunea fiicei sale. Insa, fiindca legatura era ca sa se ascunza pana de trei ori, imparatul zise: - D-a minune, ia sa vedem unde are sa se mai ascunza?! A treia zi, dis-de-dimineata, se gandi la taune. Acesta veni intr-un suflet. Dupa ce ii spuse ce voieste, taunele zise: - Lasa pe mine, si de te-oi gasi, eu aici sunt. Il facu o lindina si-l ascunse chiar in coada fetei, fara sa simta ea. Sculandu-se fata si luand ocheanul, il cauta toata ziua, si, ca sa dea de dansul, nici cat. Ea se da de ceasul mortii, caci il simtea, i se arata ei a fi p-aci prin preajma, dara de 8

vazut nu-l vedea. Cata cu ocheanul prin mare, pre pamant, prin vazduh, dara nu-l vazu nicairi. Catre seara, obosita de atata cautare, striga: - Ci ia arata-te odata. Te simt ca esti p-aci pe-aproape, dara nu te vaz. Tu m-ai biruit, a ta sa fiu. Daca auzi el ca este biruita, se dete binisor jos din coada ei si se arata. Imparatul n-avu nici el ce mai zice, si ii dete fata. Cand plecara, ii petrecu cu mare cinste si alai, pana afara din imparatia lui. Pe drum, ei statura sa faca popas. Si dupa ce imbucara cate ceva, el puse capul in poala ei si adormi. Fata de imparat, tot uitandu-se la el, i se scurgea ochii dupa frumusetea si dupa boiul lui. Inima ii dete branci si ea nu se putu opri, ci il saruta. Aleodor, cum se destepta, ii trase o palma de auzi cainii in Giurgiu. Ea planse si ii zise: - Aleodor draga, dara grea palma mai ai! - Te-am palmuit pentru fapta ce ai facut; caci eu nu te-am luat pentru mine, ci pentru cela ce m-a tramis pe mine. - Apoi bine, fratioare, de ce nu mi-ai spus asa de acasa; caci atunci stiam si eu ce sa fac; dara lasa, nici acum nu e timpul trecut. Pornind si de aici, ajunsera cu sanatate la Jumatate-de-om-calare-pe-jumatate-deiepure-schiop. - Iata, m-am inchinat cu slujba, zise Aleodor, si voi sa plece. Fata, cand vazu pe acea iazma, se cutremura de scarba si nu voia sa ramaie la dansul o data cu capul. Slutul se dete pe langa fata si incepu s-o linguseasca cu vorbe mierloitoare si sa se ia cu binele pe langa dansa. Dara fata ii zise: - Piei de dinaintea mea, satano, ca te trimit la muma-ta, Iadul, care te-a varsat pe fata pamantului. Slutenia de neom se topea de dragostea fetei, se lungea cu burta pe pamant si umbla cu sosele, cu momele sa induplece pre fata a-l lua de barbat. Dara, asi! feritu-l-a santuletul sa se apropie de dansa! Caci il tinea tintuit in loc cu ochii cat de colo. Din satana, din iazma, si din spurcaciune nu-l mai scotea. - Piei, necuratule, de pe fata pamantului, sa scape lumea de o ciuma si de o holera ca tine. Mai starui ce mai starui, si daca se vazu infruntat pana intr-atat, iazma plesni de necaz, cum de sa fie el ocarat atat de mult de o cutra de muiere. Atunci Aleodor intinse coprinsul sau si peste mosia lui Jumatate-de-om-calare-pejumatate-de-iepure-schiop, lua de sotie pe fata lui Verdes Imparat si se intoarse la imparatia lui. Cand il vazura alde gloatele venind teafar, alaturi cu o sotioara de-i radea si stelele de frumoasa, il primira cu mare bucurie; si, urcandu-se din nou in scaunul imparatiei, domni si trai in fericire, pana se istovira. Iara eu incalecai p-o sea si v-o spusei dumneavoastra asa

ALBA CA ZAPADA SI CEI SAPTE PITICI

fost odata o imparateasa si intr-o iarna, pe cand zapada cadea din inaltul

nemarginit al cerului, in fulgi mari si pufosi, craiasa sta intr-un jilt si cosea langa o fereastra cu pervazul negru, de abanos. Si cum cosea ea asa, aruncindu-si din cand in cand privirile la ninsoarea ce se cernea de sus, se intimpla sa se intepe cu acul in deget si trei picaturi de singe cazura in zapada. Rosul singelui arata atit de frumos pe albul zapezii, ca imparateasa ramase incintata si gindi in sinea ei: "Ce n-as da sa am un copil alb ca zapada, rosu ca singele si cu parul negru ca abanosul!" Trecu timpul, dar nu prea multisor, si imparateasa nascu o fetita alba ca zapada, rosie ca singele si cu par negru ca abanosul. Si-i dadu numele de Alba-ca-Zapada ... Dupa ce o aduse pe lume, imparateasa muri. Cum trecu anul, imparatul isi lua alta sotie. Femeia asta era cadra de frumoasa, dar nespus de trufasa si mindra, si n-ar fi ingaduit nici in ruptul capului s-o intreaca alta in frumusete. Avea o oglinda fermecata si ori de cite ori se privea intr-insa, nu uita s-o intrebe: - Oglinjoara din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara? Si oglinda raspundea: - Maria-ta esti cea mai frumoasa din intreaga tara! Imparateasa zimbea fericita, fiindca stia ca oglinda graieste numai adevarul. Vezi insa ca Alba-ca-Zapada crestea si se facea pe zi ce trece tot mai frumoasa; si cand implini sapte ani, era o minunatie de fata: frumoasa ca lumina zilei. Si frumusetea imparatesei incepu a pali inaintea ei. Si intr-o buna zi, cand imparateasa intreba oglinda: - Oglinjoara din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara? Oglinda-i raspunse: - Frumoasa esti craiasa, ca ziua luminoasa, Dar Alba-ca-Zapada e mult mai frumoasa! La auzul acestor vorbe. Imparateasa se inspaiminta grozav si de pizma si ciuda odata se ingalbeni si se-nverzi, de ziceai ca-i moartea. Din clipa aceea, ori de cite ori o zarea pe Alba-ca-Zapada simtea ca-i plesneste fierea de ciuda; si azi asa, mii- ne asa, pana ce incepu s-o urasca de moarte. Pizma si ciuda cresteau in inima ei ca buruiana cea rea si se cuibarisera atit de adinc, ca imparateasa nu-si mai gasea pace nici ziua, nici noaptea, in cele din urma chema un vinator si-i porunci: 10

- Ia fata asta si du-o in adincul padurii, ca nu rabd s-o mai vad in fata ochilor!. Omoar-o si, drept marturie ca mi-ai implinit porunca, sa-mi aduci plaminii si ficatul netrebnicii! Vinatorul nu iesi din vorbele imparatesei si se afunda cu Alba-ca-Zapada in padure; dar cand scoase jungherul de la briu si se pregatea sa-i strapunga inima nevinovata, sarmana copila incepu sa planga in hohote si sa se roage: - Vinatorule draga, cruta-mi viata si-ti fagaduiesc c-o sa-mi pierd urma in salbaticia asta de codru si n-o sa ma mai intorc niciodata acasa! Si pentru ca Alba-ca-Zapada era atit de frumoasa, vinato-rului i se facu mila de ea si-i spuse: - Daca-i asa, fugi de te ascunde, fetita draga, unde nu calca picior de om! Iar in sinea lui gindea: Biata de tine, pana la urma tot or sa te sfisie fiarele salbatice! ..." Totusi, parca i se luase o piatra de pe inima ca nu trebuise sa-si minjeasca miinile cu singe nevinovat. Si cum tocmai atunci trecea in fuga pe acolo un pui de mistret, il injunghie si, sco-tindu-i plaminii si ficatul, le duse imparatesei drept marturie ca i-a implinit in totul dorinta. Imparateasa ii porunci bucatarului sa le gateasca de indata, cu sare si tot felul de mirodenii, si atit de neagra era la suflet, ca nu se dadu indarat sa le manince, incredintata fiind ca maninca plaminii si ficatul fetitei. Biata copila ramasese singura-singurica in padurea cea ne-sfirsita, si era atit de infricosata, ca privea la multimea frunzelor de pe copaci, ca si cand si de-acolo ar fi putut sa se iveasca vreo primejdie - si nu stia in ce chip si-ar putea gasi scaparea . . . Intr-un sfirsit, incepu sa alerge si gonea intruna peste bolovani colturosi si printre maracini, iar fiarele salbatice treceau in fuga pe dinaintea ei, dar nu-i faceau nici un rau. Alerga ea asa, cit o mai tinura picioarele, si-n geana amurgului dadu cu ochii de o casuta si intra inauntru sa se odihneasca. In casuta, toate lucrurile erau mititele, dar atit de gingase si sclipind de curatenie, ca-ti era mai mare dragul sa le privesti. Pe o masuta acoperita cu o fata de masa alba erau rinduite sapte talere mici si langa fiecare taler se afla cite o lingurita, o furculita, un cutitas si-o cupa cit un degetar. Iar de-a lungul unui perete se insirau sapte patuceane asternute cu cearsafuri albe ca neaua. Cum era tare flaminda si insetata, Alba-ca-Zapada ciuguli cite un pic din fiecare taler, ciupi cite o farimita de piine si sorbi din fiecare cupa cite o inghititura de vin, fiindca nu voia sa ia toata mancarea numai de la unul singur. Si fiindca se simtea grozav de obosita, dadu sa se culce intr-un patut, dar nici unul nu i se potrivea: unul era prea lung, altul prea scurt si abia ultimul patut se nimeri sa fie pe masura ei. Fata se culca in el si adormi. Cind se intuneca de-a binelea, sosira si stapinii casutei. Erau cei sapte pitici, care sfredeleau muntii, scormonind in maruntaiele lor pentru a scoate la lumina tot soiul de metale. Ei aprinsera cele sapte luminarele si, de indata ce se facu lumina in casuta, isi

11

dadura seama ca cineva strain cotrobaise peste tot, fiindca lucrurile nu se mai aflau la locul lor, asa cum le lasasera la plecare. Si atunci primul pitic zise: - Cine a stat pe scaunelul meu? Al doilea urma: - Cine a mancat din talerul meu? Al treilea: - Cine a muscat din piinisoara mea? Al patrulea: - Cine a luat din legumele mele? Al cincilea: - Cine a umblat cu furculita mea? Al saselea: - Cine a taiat cu cutitul meu? Al saptelea intreba si el: - Cine a baut din cupa mea? Primul pitic cauta in jur mai cu luare aminte si pe data vazu o mica adincitura in patucul lui. - Cine s-a culcat in patutul meu? se minuna el. Ceilalti alergara intr-o goana la patuceanurile lor si incepura sa strige care mai de care: - Si-n patutul meu a stat cineva! Dar cand cel de-al saptelea se apropie de patucul sau, dete cu ochii de Alba-caZapada care dormea in el adincita in somn. li chema pe ceilalti si cu totii venira in graba, scotind strigate de uimire. Apoi indreptara spre Alba-ca-Zapada lumina celor sapte luminarele si ramasera s-o priveasca. - Doamne, Dumnezeule - apucara ei sa strige - tare frumoasa mai e copila asta! Si atit de bucurosi erau, ca nu se indurara s-o trezeasca, ci o lasara sa doarma mai departe in patut. Iar cel de-al saptelea pitic dormi cite un ceas in patul fiecaruia, si asa trecu noaptea. cand se lumina de zi, Alba-ca-Zapada deschise incetinel ochii si, vazindu-i pe cei sapte pitici, se sperie rau. Dar ei se aratara prietenosi si incepura s-o intrebe cu blindete: - Cum te cheama, fetito? - Alba-ca-Zapada - raspunse ea. - Si cum se face ca ai ajuns in casuta noastra? o mai intrebara ei. Atunci Alba-caZapada le povesti de-a fir-a-par totul: cum maica-sa vitrega a pus s-o omoare, dar vinatorul se indurase de ea si-i lasase viata, si cum gonise toata ziulica prin padure, pana ce daduse peste casuta lor. Dupa ce o ascultara fara sa scape vreun cuvintel din istorisirea ei, piticii ii zisera: - Daca te invoiesti sa vezi de gospodaria noastra, sa gatesti, sa faci paturile, sa cosi, sa speli, sa impletesti si sa tii totul in buna rinduiala si curatenie, apoi poti ramine la noi si n-o sa duci lipsa de nimic. - Da, primesc cu draga inima! raspunse Alba-ca-Zapada, si de atunci ramase la ei. Ea ingrijea acum de toate treburile casei, si-n fiecare dimineata piticii plecau in munti sa scoata aur si tot soiul de alte metale si, cand se intorceau seara acasa, gaseau mancarea gata aburind pe cuptor. Peste zi, fata raminea singura-singurica si, din aceasta pricina, piticii cei buni avusesera mereu grija s-o povatuiasca: 12

- Pazeste-te de mastera, ca n-o sa-i fie greu defel sa afle ca esti la noi! Si cine stie ce pune iar la calp! Nu cumva sa lasi pe cineva sa intre in casa! Iar imparateasa, fiind incredintata ca mancase plaminii si ficatul fiicei ei vitrege, se credea iarasi cea mai frumoasa femeie de pe lume. Si intr-o zi, apropiindu-se de oglinda, o intreba : - Oglinda din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara? Atunci oglinda ii raspunse: - Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa, Dar colo, ascunsa-n munti, Sta Albaca-Zapada, la cei pitici carunti Si-i mult, mult mai frumoasa!... Imparateasa se sperie din cale-afara, fiindca stia prea bine ca oglinda nu minte. Si-si dadu pe data seama ca vinatorul o inselase si ca Alba-ca-Zapada era inca in viata. Incepu ea atunci sa se framinte si sa chibzuiasca in ce chip ar putea s-o piarda din nou caci, atita vreme cit nu era cea mai frumoasa din toata imparatia, pizma ii chinuia sufletul fara ragaz si n-avea clipa de liniste. In cele din urma nascoci ceva: isi vopsi fata si se imbraca intocmai ca o batrina negutatoreasa, ca nimeni n-ar mai fi putut s-o recunoasca. Schimbata astfel la infatisare, o porni peste cei sapte munti si, intr-un sfarsit, se pomeni in fata cascioarei celor sapte pitici. Batu la usa si striga din toata puterea: - De vinzare marfa frumoasa, de vinzare! Alba-ca-Zapada isi arunca o privire pe geam si intreba: - Buna ziua, tusica draga, da ce ai matale de vinzare? - Maxfa buna si frumoasa! se grabi sa-i raspunda negutatoreasa. Cingatori de toate culorile. Si vicleana scoase una, impletita din matase pestrita. Se vede cit de colo ca-i femeie de treaba - gindi fata - asa ca n-am de ce sa n-o las inauntru! Ca doar n-o fi foc!..." Trase zavorul, o pofti sa intre si-i cumpara cingatoarea cea frumoasa. - Vai, ce pocit ti-ai pus-o, fetito! Ia apropie-te, sa te gatesc eu cu ea, asa cum se cuvine! O imbie cu blindete femeia. Alba-ca-Zapada n-avea de unde sa banuiasca c-ar paste-o vreo primejdie si o lasa sa-i puna cingatoarea. Dar babusca o incinse repede cu ea si-o strinse atit de tare, ca fetei i se taie rasuflarea si cazu jos ca moarta. - Ei, de-acum n-o sa mai fii tu cea mai frumoasa! hohoti imparateasa si o sterse repede pe usa. Nu mai trecu mult si, spre seara, venira acasa cei sapte pitici. Si cum se mai speriara, bietii de ei, cand o gasira pe iubita lor Alba-ca-Zapada zacind la pamint, fara simtire, de parc-ar fi fost moarta! O ridicara de jos si, vazind cit de strins ii era mijlocul, taiara in doua cingatoarea. Fata prinse a rasufla iar si incetul cu incetul isi reveni in simtiri. Le povesti ea piticilor toate cite s-au intimplat si acestia ii atrasera din nou luarea-aminte: 13

- Negutatoreasa ceea nu era alta decat haina de imparateasa. Fereste-te, barem, de-acu incolo, fata draga, si nu mal lasa pe nimeni sa intre cand nu suntem noi acasa! Si tare multa dreptate aveau, ca femeia cea neagra la inima nici nu astepta sa treaca bine pragul palatului si se si duse glont la oglinda si-o intreba: - Oglinjoara din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara? Iar oglinda pe data ii raspunse: - Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa, Dar colo, ascunsa-n munti, sta Alba-ca-Zapada, la cei pitici carunti, Si-i mult, mult mai frumoasa! . . . Imparateasa ramase ca stana de piatra cand auzi asta si simti ca-i navaleste tot singele-n cap, ca un virtej, de cita spaima si minie clocotea in ea. Va sa zica, tot nu scapase de Alba-ca-Zapada, tot vie era netrebnica asta! Ei bine, de data asta m-oi stradui sa nascocesc ceva fara gres, ca sa-ti vin de-a bine-lea de hac!" Si cum la farmece si vraji n-o intrecea nimeni, haina de imparateasa mesteri un pieptene otravit. Dupa aceea isi schimba hainele si lua infatisarea unei batrine girbovite de ani. Si iarasi o porni peste cei sapte munti, la cei sapte pitici carunti. Ajungind ea la casuta lor, ciocani in usa si striga: - Marfa buna de vinzare, marfa buna! Alba-ca-Zapada cata afara pe geam si spuse: - Vezi-ti de drum, femeie, ca n-am voie sa las pe nimeni inauntru! - Da de privit, cred ca ai voie sa privesti, nu-i asa? ... Si scotind pieptenele cel otravit, il tot plimba pe sub ochii fetei. Atit de mult ii placu pieptenul, ca Alba-ca-Zapada se lasa amagita si deschise usa. Dupa ce se invoira din pret, batrina o momi cu cele mai dulci vorbe: - Ia vino incoa la baba, sa te pieptene, ca sa fii si tu o data pieptanata ca lumea!... Biata Alba-ca-Zapada nu se gindi la nimic rau si se lasa pieptanata. Dar de-abia ii trecu babusca pieptenele prin par, ca otrava si incepu sa lucreze prin toate madularele, aratindu-si puterea ucigatoare si biata copila cazu jos, fara viata. - Acu s-a sfirsit cu tine, frumoasa frumoaselor!... rinji la ea femeia cea haina, si-n timp ce grabea sa se indeparteze de acele locuri, sufletul ei negru clocotea de-o bucurie draceasca. Dar spre norocul fetei, inserarea cobori curind si cei sapte pitici sosira acasa. De indata ce-o vazura pe Alba-ca-Zapada zacind fara viata, banuira ca mastera trebuie sa fi pus iar ceva la cale si, cercetind copila cu grija, dadura peste pieptenele cel otravit. Cum i-l smulsera din par, Alba-ca-Zapada isi veni in fire, ca si cand ar fi dormit numai nitelus, si prinse a le povesti cele intimplate. Dimineata, piticii o sfatuira din nou sa fie cu ochii in patru si sa nu mai deschida usa nimanui, fie ce-o fi, si apoi se dusera la treburile lor. In ast timp, imparateasa ajunsese la palatul ei si, asezin-du-se in fata oglinzii, se grabi s-o intrebe:

14

- Oglinjoara din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara? Si oglinda ii raspunse ca si altadata: - Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa, Dar colo, ascunsa-n munti, Sta Albaca-Zapada, la cei pitici carunti, Si-i mult, mult mai frumoasa! . . . Auzindu-i spusele, imparateasa incepu sa tremure toata si sa clocoteasca de minie. Netrebnica asta trebuie sa moara, chiar de-ar fi sa platesc moartea ei cu pretul vietii mele!" Se strecura apoi intr-o odaita dosnica, in care nu calca picior de om, si amesteca de ici, amesteca de colo, pana ce plamadi un mar otravit. La infatisare, marul era nespus de frumos: alb ca spuma, pe o parte, si rumen pe alta, ca oricine l-ar fi vazut i se trezea numaidecat pofta sa-l manince. Dar cine ar fi apucat sa muste numai o data din el zile multe nu mai avea si cadea mort pe loc. Dupa ce sfirsi de mestesugit marul, imparateasa isi boi fata si se imbraca in straie de taranca. Si schimbata astfel, trecu peste cei sapte munti, grabindu-se sa ajunga la cas- cioara celor sapte pitici. Aci batu la usa, dar Alba-ca-Zapada scoase capul pe fereastra si spuse: - Nu pot lasa pe nimeni sa intre, ca nu-mi dau voie piticii! - Alta paguba sa n-am! raspunse taranca. Slava domnului, gasesc eu musterii pentru merele mele! Da pana una-alta, hai de ia si tu unul, ca nu-i pe bani! . . . - Nici nu ma gindesc sa-l iau - raspunse Alba-ca-Zapada - n-am voie sa primesc nimic. - Ce, te temi sa nu mori cumva otravita? . . . strecura ea, cu viclenie, intrebarea. Fii pe pace, copilito! . . . Iaca, tai marul in doua: bucata asta rumena maninc-o tu, iar pe cealalta oi manca.-o eu. Dar vezi ca marul era cu mestesug facut, ca numai partea cea rumena era otravita. Alba-ca-Zapada rivnea de nu mai putea sa guste o data din mar, si, cand o vazu pe taranca muscind din el, nu mai putu rabda si, intinzind mina pe fereastra, lua jumatatea cea inveninata. Dar n-apuca sa-nghita decat o imbucatura, ca si cazu jos fara suflare. Imparateasa ii arunca priviri ca de fiara si, beata de bucurie, striga printre hohote de ris: - Alba-ca-Zapada, rosie ca singele si neagra ca abanosul, de-acu piticii n-or mai putea sa te invie! ... Pleca de acolo cit putu de repede si, cand ajunse la palat, intreba iar oglinda: - Oglinjoara din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara? Si deodata auzi vorbele dupa care tinjise atit: - Maria-ta e cea mai frumoasa din intreaga tara! Abia acum isi gasi linistea inima ei cea pizmasa, pe cit poate fi linistita o inima pizmasa ... In faptul serii, cand piticii se intoarsera acasa, o gasira pe Alba-ca-Zapada zacind pe jos, fara pic de suflare. Era moarta ca toti mortii. O ridicara, cautind sa vada daca nu gasesc vreun lucru inveninat, ii desfacura cingatoarea, o pieptanara, o spalara cu apa si cu vin dar totul fu zadarnic. Copila cea draga era moarta ca toti mortii si moarta ramase! 15

. . . Atunci o asezara pe o nasalie si, stringindu-se toti sapte in jurul ei, plinsera amar sio jelira trei zile incheiate. Vrura dupa aceea s-o ingroape, dar fata arata atit de frumoasa, de parca s-ar fi aflat doar in somn, si-n obraji a.vea aceiasi bujori rosii dintotdeauna, asa ca piticii nu se indurara s-o coboare in pamint. - Nu, in adincul cel negru al pamintului nu o putem cobori! Ar fi mare pacat! . . . graira care mai de care si, asternindu-se pe munca, ii facura un sicriu de clestar, ca sa poata fi vazuta de oriunde te-ai uita la ea. O culcara apoi inauntru si deasupra ii scrisera numele cu slove de aur, precum si ca a fost fiica de imparat. Apoi urcara sicriul pe-un virf de munte, de-l asezara acolo, si de fiecare data raminea cite unul de veghe. Vietatile padurii incepura a veni si ele s-o jeleasca; mai intii se arata o buha, apoi un corb, si-n urma acestora, o hulubita. Si asa ramase Alba-ca-Zapada multa, multa vreme in sicriul ei de clestar si nimic nu-i stirbea din negraita frumusete. Parea ca-i vie si doarme, ca era tot asa de alba ca zapada, de rosie ca singele si cu parul negru ca abanosul. Si s-a intimplat ca un fecior de crai sa se rataceasca in padurea aceea si, dind peste casuta piticilor, sa le ceara gazduire peste noapte. A doua zi, cand o porni la drum, vazu sicriul din crestetul muntelui si pe frumoasa Alba-ca-Zapada si citi cu nesat ce sta scris deasupra, cu slove de aur. Si cum privea ca vrajit si nu se putea desprinde de locul acela, incepu a-i ruga pe pitici: - Dati-mi mie sicriul si-o sa va dau in schimb tot ce vi-o pofti inima! Dar piticii ii raspunsera: - Nu ti-l dam nici pentru tot aurul din lume. Daca vazu asa, feciorul de imparat ii ruga cu si mai multa staruinta si ardoare: - Atunci indurati-va si mi-l daruiti, ca de cand i-am zarit chipul, nu mai pot trai fara ca s-o vad pe Alba-ca-Zapada. Si v-asigur c-o voi cinsti mereu si-o voi pazi ca pe faptura care mi-e cea mai scumpa pe lume! Auzindu-l cu cit foc vorbea, inimosii pitici se indurara de el si-i daruira sicriul. Feciorul de imparat isi chema slugile si le porunci sa ia cosciugul pe umeri si sa-l urmeze. Si cum mergeau ei asa, se intimpla ca unul dintre slujitori sa se poticneasca de-o buturuga si, din pricina zdruncinaturii, bucatica de mar pe care o inghitise Alba-caZapada ii sari afara din gitlej. O clipita doar sa fi trecut si domnita deschise ochii, ridica usurel capacul sicriului si se scula in capul oaselor. Si era din nou vie., de parca s-ar fi trezit tocmai atunci din somn. - Vai, doamne, unde ma aflu? striga ea nedumerita. Cu ochii razand de bucurie, feciorul de imparat se apropie de dinsa si-i spuse: - Cu mine esti, cu mine! Si-i povesti toate cite s-au intimplat. Iar la sfirsit, adaugase: - Imi esti mai draga decat orice pe lumea asta si, de te-ai invoi sa ma insotesti la curtea tatalui meu, bine-ar fi, ca ard de dorinta sa-mi fii sotie.

16

Alba-ca-Zapada ce era sa mai spuna, ca si ei ii cazuse drag . .. Porni impreuna cu el si facura o nunta de se duse vestea, cu mare alai si voiosie. La nunta o poftira si pe mastera cea haina, ca de, tot o socoteau un fel de ruda . . . Dupa ce s-a gatit ea cu vesmintele cele mai de pret, s-a apropiat de oglinda si a intrebat-o: - Oglinjoara din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara? Si oglinda pe data i-a raspuns: - Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa, Dar tinara domnita e mult, mult mai frumoasa! ... Atunci dracoaica de femeie incepu sa blesteme de ciuda si sa urle ca scoasa din minti, si deodata simti ca i se face frica, dar o frica atit de ingrozitoare, ca nu stia ce sa mai faca si-ncotro s-o apuce. La inceput se codi sa mearga la nunta, dar, cum nu-si gasea o clipa de liniste, gindi ca trebuie neaparat s-o vada pe tinara imparateasa. Si de cum pasi in sala tronului, dadu cu ochii de Alba-ca-Zapada si, recunoscind-o, inlemni de spaima si ramase teapana ca o momiie. Spaima pusese stapinire pe toata faptura ei; din pricina asta, imparateasa se uritea vazind cu ochii. Si atit de pocita se facu, ca nici ea singura nu mai cuteza sa se priveasca in. oglinda. Isi lua lumea in cap si o tinu tot intr-o goana, pana se pierdu in adincul padurii salbatice, ca sa-si ascunda acolo uritenia. Si de atunci, nici unui om nu-i mai fu dat s-o vada si nimeni nu mai stiu ceva despre soarta ei. Iar Alba-ca-Zapada trai in bucurie si fericire, impreuna cu tinarul imparat, si, daca n-or fi murit, cu siguranta ca mai traiesc si-n zilele noastre.

17

BROASCA TESTOASA CEA FERMECATA

fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cand facea

plopsorul pere si rachita micsunele; de cand se bateau ursii in coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau, infratindu-se; de cand se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea povesti; de cand se scria musca pe parete, Mai mincinos cine nu crede. A fost odata un imparat, si el avea trei feciori. Cand le-a venit si lor vremea de insuratoare, le-a zis imparatul: - Dragii mei copii, v-ati facut mari; mergeti de va cautati ursitele, ca sa intrati si voi in randul oamenilor. - Vorbele tale, tata, sunt pentru noi ca o icoana la care ne inchinam, raspunsera copiii si, dupa ce ii sarutara mana, se gatira, care mai de care, sa plece mai curand. Fiul cel mare se imbraca cu hainele ce le avea el mai bune, lua oaste cu dansul si banet de ajuns. Mergand spre rasarit, ajunse la curtea unui imparat care avea o fata, singura la parinti. O peti de la tatal ei, imparatul, si invoiala se si facu. Asemenea si cel mijlociu, dupa ce se dichisi si el cum stiu mai bine, pleca si el inspre apus. Ajunse si el la curtea unui alt imparat, carele asemenea avea o fata. Facura vorba, si iute, iute, se logodi si el cu dansa. Pe fiul cel mai mic, insa, nu-l tragea inima a pleca in petit. Dara n-avu ce-si face capului, caci tata-sau il trimitea intruna sa caute a se capatui si el. Lua si dansul niste haine, numai sa nu zica nescine ca nu s-a gatit, si de cheltuiala ce pe apa nu curge, si pleca si el, stii, cam in dorul lelii.Dara unde sa se duca? Nici el, iaca, nu stia. Misca si el picioarele a lene, unul dupa altul inaintea lui, numai sa zica ca umbla, apuca pe o carare ce intalni in cale, si merse pe ea, fara sa-si dea seama unde se duce. Cand, ce sa vezi d-ta? Poteca pe care apucase, il scoase drept la un elesteu mare. In cale vazu o nuia lunga de alun pe care o lua, asa de florile marului, fara sa stie ce are sa faca cu dansa. Ajungand pe marginea elesteului, se aseza si el acolo jos, si, privind cu nedomirire, ia asa numai ca sa zica si el ca face ceva, balacea cu nuiaua prin apa, si facea haz cum sare stropii de apa, cand o lovea. Apoi incepu a cugeta. El vedea ca fiecare strop de apa, cand pica inapoi la matca, se face cate un armean (cerc) impregiurul lui, si de ce merge se mareste, pana ce intra iarasi in sanul matcei de unde a iesit, fara mai pe urma sa se cunoasca nici locul unde a picat stropul, nici intinderea 18

armeanului din giurul lui, ci totul ramanea ca mai-nainte, adica fata apei lucie ca o oglinda. El era dus cu gandurile. Se uita si nu mai vedea, tot da cu nuiaua in apa, si nu stia ce facea. Nu mai simtea daca este, ori nu mai este. Cand, iata ca o broasca testoasa iesise pe luciul apei, si se uita gales la dansul. Unde lovea el cu nuiaua, si unde se deschidea talazurile care inconjura varful nuielei, acolo, tast! si dansa, si ochii de la dansul nu si-i mai lua. Se uita la dansul parca sa-l soarba cu privirea. Dara el nu vedea, nu auzea. Atata era de dus cu mintile. In cele din urma, cum, cum, baga de seama ca o broasca testoasa se tine dupa varful nuielei lui. Se uita si el la dansa, si parca ii zicea inima ceva, dara nu pricepu nimic. Cand se trezi bine din cugetarile lui, vazu ca soarele da in asfintit. Se scula binisor, fara sa-i pese de ceva, si se duse acasa. A doua zi iarasi asa facu, fara sa-i plesneasca prin cap ceva, si fara sa-si mai aduca aminte ca plecase in petit. A treia zi, cum se scula, pleca iarasi la marginea elesteului. Pasamite il tragea ata la ursita lui. Si cum sta el acolo si se juca cu nuiaua in apa, iara broasca testoasa ii tot sarea pe dinainte si se uita la dansul cu dor, isi aduse aminte, la urma urmelor, ca el era plecat in petit, si ca fratii lui erau a se intoarce a doua zi cu logodnicele lor.Tocmai cand voi sa se scoale si sa plece spre a merge sa-si incerce si el norocul, iata ca broasca mai tasni o data, iar el isi arunca ochii la dansa mai cu bagare de seama. Se uita drept in ochii broastei, si simti un nu stiu ce, colea la inimioara, pare ca il sagetase ceva. Sezu iarasi jos. Ar fi voit sa plece, dara parca il pironise cineva locului. Mai voi el sa faca ceva cumva, asa ca sa se departeze, dara in desert. Picioarele nu se mai miscara, ca si cand ar fi fost butucite. Se mira de asta lancezeala. Si, mai aruncandu-si cautatura la broasca, vazu ochii ei, pare ca stralucea de un foc ce simtea ca il atinge. Atunci isi lua inima in dinti si striga: - Asta sa fie logodnica mea. - Iti foarte multumesc, dragul meu iubit, ii raspunse atunci broasca. Cuvantul tau a sfaramat toate farmecele ce ma tineau inlantuita. Tu esti ursitul inimii mele. Pe tine te voi urma pana voi avea viata in mine. Se sperie oarecum, fiul de imparat, cand auzi pe broasca vorbind. Ar fi rupt-o d-a fuga, dara graiul ei era dulce si viersul cu lipici ce avea il facu sa-i ramaie talpile lipite de locul unde sta. Broasca se dete de trei ori peste cap si se facu o zana gingase, si plapanda, si frumoasa; cum nu se mai afla sub soare. Ii venea flacaului, de drag, sa o soarba intr-o lingura de apa. Dara se opri, si nu facu nici o miscare, ca sa nu supere ori sa indaratniceasca pe zana a veni dupa el, caci simti ca, de aci inainte, fara dansa nu va putea trai. 19

Se pusera la vorba, si nici ei nu stiau ce vorbesc. Aci incepeau una, aci lasau alta, pana ce se pomenira ca amurgise. Si fiindca a doua zi era sa vie fratii cu logodnicele lor, spuse zanei ca se duce sa instiinteze si el pe tatane-sau ca a sa-si aduca si el logodnica. Broasca intra iarasi in elesteu, iara dansul pleca la curtea imparateasca. Mergea el, dara parca-l tot oprea cineva in cale. I se parea ca-l trage cineva de la spate de haine. El se tot intorcea de se uita inapoi. Nu vedea nimic, insa el isi tot intorcea capul si se uita. Noroc ca i se scurtase calea si ajunse acasa, caci, de tinea drumul mai lung, te mira de nu ramanea cu gatul stramb, de atata uitat inapoi. Daca ajunse si gasi pe toti ai lor adunati la tatal sau, incepu sa le povesteasca siretenia celor ce i se intamplase. Cand ajunse sa le spuie ca a zis broastei: "Tu sa fii logodnica mea", toti se umflara de ras deodata si incepu a-l cam lua peste picior cu vorbe in doi peri si cu glume nesarate. Vru el sa le spuie cine a fost broasca, dara nui detera ragaz, caci ii luau vorba din gura, si-l cam dedeau in tarbaceala cu graiuri care mai de care pacalitoare.Daca vazu, tacu din gura si inghiti rusinea ce-i facura fratii inaintea tatalui sau. Se gandi el: "Acum o mie de vorbe un ban nu face. Lasa, isi zise el, sa vedem ca cine rade mai la urma, rade mai cu folos". A doua zi fiecare flacau zbura la logodnica sa. Iara imparatul puse de impodobi palatul si cetatea cat se putu mai frumos, ca sa-si primeasca nurorile. Oamenii umblau cete, cete prin cetate, ca in zi de sarbatoare, ostasii se gatira ca de alai, pana si copiii se veseleau de veselia imparatului. Venira unul dupa altul feciorii cei mai mari ai imparatului cu logodnicele lor. Ce e drept, si ele erau frumoase, hainele pare ca le erau turnate pe dansele. Fiecare isi adusese zestre insemnata: robi, cai, carute ferecate; si le priimise imparatul cum se cuvine imparatilor si fiilor de imparati. Ei, daca se adunara la un loc, adusera vorba iarasi despre broasca fratelui lor celui mai mic, si incepura impreuna cu logodnicele lor a grai despre dansul cam in dodii. Ii tinura de rau tatal lor, caci de, orice s-ar zice, fiu ii era si al mic, si il durea la inima cand il luau in ras, dara toate fura in desert, caci, desi nu mai vorbea de rau aievea in fata imparatului, pe din dos, insa, isi bateau mendrele, cum voiau, isi dedeau coate de radeau, si chiar se vorbira, amandoi fratii cu logodnicele lor, sa faca pe fratele lor mai mic de ras si ocara, cand va veni cu broasca testoasa inaintea imparatului. Fiul cel mic al imparatului daca se duse si el sa-si aduca logodnica, broasca cea testoasa iesi din elesteu la dansul, se dete de trei ori peste cap si se facu om ca toti oamenii. Vorbira ce vorbira, apoi fiul imparatului ii zise sa se gateasca sa mearga. Atunci ea ii raspunse: - Dragul meu logodnic, trebuie sa stii ca si eu sunt fata de imparat, si inca fata de imparat mare, si avut, si puternic. Dara blestematele de farmece ne-a acoperit palaturile cu apa aceasta murdara, imparatia ne-a rapit-o dusmanii, si pe mine ma facut precum m-ai vazut.

20

Vorbele ei mieroase, viersul ei placut, de pare ca te ungea la inima, nu altceva, zapacise oarecum pe bietul fecior de imparat, dara, tiindu-si firea si nepierzandu-si cumpatul, el ii mai zise: - Lasa astea acum. Odata daca te-am ales, tu esti a mea, floncaneasca lumea ce va vrea. Gateste-te, iti zic, si aidem, ca ne asteapta tatal, cu fratii si cu cumnatele mele. - La noi este obiceiul, adaoga zana, ca inainte de a merge la cununie, sa ne imbaiem. - Ne vom imbaia la palaturile tatalui meu, raspunse el. - De ce sa mai facem p-acolo tevatura? Sa ne imbaiem aci. Si facand un semn cu mana, apa elesteului se trase intr-o parte si intr-alta, si in locul lui se vazura niste palaturi, stralucitoare de podoabe, incat la soare te puteai uita, dara la dansele ba. Aurul cu care erau poleiti stalpii si ciubucele de pe langa streasina licarea de-ti lua ochii. Zana lua de mana pe fiul imparatului si intra in palat. Vezi ca el ramasese cu ochii bleojditi, ca unul ce nici dansul, desi era fecior de imparat, nu mai vazuse asemenea scumpeturi. Si fiind gata baile si apa incropita numai ca laptele cand il mulge de la oaie, intrara fiecare in cate o baie si se imbaiara. Fiul imparatului nu cuteza sa calce pardoseala baii si pe velintele cele de mare pret ce erau asternute prin palat, de mila sa nu le strice frumusetea. Baia era pardosita cu tot felul de marmura lustruita si adusa din mestesug asa, incat inchipuia fel de fel de flori, de pasari si cate nagode toate. Apa ciuruia din teve aurite si o lua cu nastrape si cu cause de aur. Stergarele erau de matase si in tesatura cu fir de cel mai bun si cu margaritare. Dupa ce iesira din baie si se imbracara, trecura prin gradina, unde mirosul florilor ii imbata. Zana porunci si trase la scara o caruta ferecata in aur, cu patru telegari de mancau foc. Caruta era impodobita cu pietre nestemate de sclipeau in fata soarelui ca cine stie ce lucru mare. Ei se urcara. Cum se puse el langa dansa, un luceafar se aseza pe fruntea ei, si asa stralucea de orbea pe cei ce se uitau asupra dansilor. Amandoi erau imbracati cu niste haine scumpe si foarte frumoase. Caii pornira. Dara zburau de parca n-atingeau pamantul, iara nu ca mergeau. Intr-o clipa ajunsera la imparatul, tatal baiatului, carele il astepta si se ciudea de atata intarziere.Cand ii vazura, toti intelesera ca aceasta era femeie de pe alte taramuri, si lauda pe fiul de imparat pentru o asa nimerita si neasteptata alegere. Fratii cei mai mari o malcira, vazand atata frumusete si atata bogatie. Mai mare stralucire si gingasie ca aceasta nu se mai vazuse sub soare si pe la dansii pana atunci. Incepura a-si da coate, a-si veni in cunostinta si a se cai de rasul ce facusera de fratele lor. Imparatul nu mai putu de bucurie, cand vazu ca fiul sau cel mai mic ii aduce in casa minunea minunilor. Zana se purta cu mare bunacuviinta, si vorbi astfel incat robi

21

toate inimile. Oaspetii nu-si mai luau ochii de la dansa si urechile lor nu mai ascultau alte vorbe, decat vorbele ei, ca mult erau cu lipici. Fiii cei mari ai imparatului povatuira pe logodnicele lor ca sa faca si ele tot ce va vedea pe zana ca face, si la cununie si la masa. Imparatul isi implini pofta inimei lui. El dorise, vezi, sa-si cunune toti copiii intro zi, si asa si facu. Era vesel imparatul pentru aceasta, cat un lucru mare. Dupa ce se cununara fiii imparatului cu logodnicele ce-si alesesera fiecare, se prinsera in hora si jucara, ca la nunta unui imparat. Ceilalti jucau, nu jucau, dara zana cand juca, parea ca n-atinge pamantul. Lumea privea si i se umplea inima de mandrie, caci fiul cel mic al imparatului lor adusese o asa zana sa o domneasca. Oamenii se luau la prinsoare ca nici in cer nu se gasea o mai mare frumusete ca ceea ce aveau ei dinaintea ochilor lor. Intre acestea veni seara, si se puse o masa d-alea imparatestile. imprejurul mesei imparatesti, o multime de alte mese erau puse pentru boierime, pentru negustorime si pentru prostime. Se pusera la masa. Nurorile cele mari ale imparatului tineau ochii tinta la zana sa vaza ce face ea ca sa faca si ele, dupa povata sotilor lor. Zana, din fiecare fel de bucate ce se aducea la masa, lua cate nitele si baga in san. Asemenea facura si cumnatele ei. Mancara si se veselira cat le ceru inima. Cand se sculara de la masa, zana se duse la imparatul socru, ii saruta mana, ii multumi, si, scotand din san, de unde bagase bucatele, un manunchi de flori binemirositoare, i-l dete ca semn de iubire fiasca.Odata se umplu locul de un miros asa de frumos si strein, cum nu mai mirosise oamenii locului aceluia. Atunci toti intr-o glasuire strigara: "Sa ne traiasca doamna si imparateasa noastra", iara ea, fara a se mandri, se trase din naintea imparatului cu totul smerita si se aseza langa sotiorul ei. In calea ei, incepu a curge de printre incretiturile hainei sale margaritare, de umplu locul; iara mesenii, cu buni, cu prosti, se plecara si le adunara. Ducandu-se si nurorile cele mai mari ale imparatului sa-i multumeasca, ii sarutara si ele mana. Cand voira insa a scoate si ele din san ce pusesera in timpul mesei, bagara de seama ca hainele lor sunt murdare si terfelite de bucate, incat nu mai semana a haine puse pe om, ci a alte dihanii, si se facu un ras de mila lor in toata nunta, incat plecara umilite in camarile lor ca sa se schimbe, fiindca nu mai era chip a mai sta asa ingalate la nunta. Atunci multimea, cu mic, cu mare, si imparatul impreuna cu dansa, strigara intr-un grai, ca acesti soti sa-i domneasca de aci inainte. Imparatul se cobori din scaun, si se urca fiul cel mic cu sotia sa. Aceasta imparateasa cu rostul ei cel blajin, cu purtarea cea cumpatata, se facu de o iubira pana si cumnatele ei. Iara fiul imparatului, cu agerimea mintii lui, cu intelepciunea cea fireasca si cu povetele imparatesei, sotia lui, domni in pace, in liniste si in veselie toata viata lui. 22

Eram si eu p-acolo. Si fiindca am dobandit si eu un os de ros, mi-am pus in gand sa va povestesc, boieri d-voastra, lucruri care, de s-ar crede, m-ar da de minciuna.

BUNICA

O vz, ca prin vis.


O vaz limpede, asa cum era. Nalta, uscativa, cu parul alb si cret, cu ochii caprui, cu gura stransa si cu buza de sus crestata n dinti de pieptene, de la nas in jos. Cum deschidea poarta, ii saream nainte. Ea baga binisor mana in san si-mi zicea: - Ghici... - Alune! - Nu. - Stafide! - Nu. - Naut! - Nu. - Turta-dulce! - Nu. Pana nu ghiceam, nu scotea mana din san. Si totdauna sanul ei era plin. Ii sarutam mana. Ea-mi da parul n sus si ma saruta pe frunte. Ne duceam la umbra dudului din fundul grdinii. Ea isi infigea furca cu caierul de in n brau si incepea sa traga si sa rasuceasca un fir lung si subtire. Eu ma culcam pe spate si lasam alene capul n poala ei. Fusul mi sfaraia pe la urechi. Ma uitam la cer, printre frunzele dudului. De sus mi se parea ca se scutura o ploaie albastra. - Ei, ce mai vrei? mi zicea bunica. - Surasul ei ma gadila n crestetul capului. - Sa spui... - Si niciodata nu ispravea basmul. - Glasul ei dulce ma legana; genile mi se prindeau si adormeam; uneori tresaream s-o intrebam cate ceva; ea incepea sa spuie, si eu visam inainte. - A fost odata un imparat mare, mare... - Cat de mare? 23

- - Mare de tot. Si-si iubea imparateasa ca ochii din cap. Dar copii nu avea. Si ii parea rau, ii parea rau ca nu avea copii... - Bunico, e rau sa nu ai copii? - Fireste ca e rau. Casa omului fara copii e casa pustie. - Bunico, dar eu n-am copii si nu-mi pare rau. Ea lasa fusul, radea, imi dasfacea parul carliontat n doua si ma saruta n crestetul capului. Cate-o frunza se dasprindea din ramuri si cadea leganandu-se. Eu ma luam cu ochii dupe ea si ziceam: - Spune, bunico, spune. - Si asa, ii parea grozav de rau ca nu avea copii. Si... nu mai putea de parere de rau ca nu are copii... Intr-o zi veni la el un mos batran, batran, ca-si tara barba pe jos de batran si de cocosat ce era. Si era mic, mic de tot... - Cat era de mic? - Poate sa fi fost, asa, cam ca tine. - Va sa zica, nu era mic, mic de tot... - Era mic, da' nu asa mic de tot. Si cum veni ii zise: "Maria-ta, ai doi meri n gradina, unul langa altul, ca nu stii care sunt ramurile unuia si care sunt ale altuia; si cnd nfloresc nu stii care sunt florile unuia si care sunt ale altuia; si asti doi meri nfrunzesc, nfloresc, se scutur si mere nu fac. Maria-ta, sa stii ca atunci cand or lega rod asti doi meri, imparateasa o sa ramaie grea si o sa nasca un cocon cu totul si cu totul de aur"... Piticul se duse, si impratul alerga in gradina, si cauta, cauta peste tot locul, pana dete peste ai doi meri. Merii se scuturasera de flori, ca sub ei parca ninsese, dar rod nu legasera. - De ce nu legau rod, bunico? - Stiu eu?... Dumnezeu stie... Era asa de cald... asa de bine in poala bunichii... o adiere ncetinica imi racorea fruntea... norii albi, alunecand pe cerul albastru, ma ameteau... inchideam ochii. Ea spunea, spunea inainte, mulgand repede si usurel firul lung din caierul de in. - Si se gandi imparatul ce sa faca, ce sa dreaga ca merii sa faca mere. Unii il sfatuiau ca sa-i ude mereu; si i-a udat mereu; altii ziceau sa le dea mai mult soare; si impratul a taiat toti pomii de jur mprejur. Si merii infloreau in fitece saptamana, si se scuturau, si rod nu legau. Intr-o zi veni la imparat o baba batrana, batrana si zbarcita, ca mine de zbarcita, si mica, mica, ca tine de mic... - Ca mosu de mic? - Da, ca mosu... - Atunci nu era mica de tot... - Asa mica de tot nu era. Si zise mparatului: "Maria-ta, pana n-oi mulge un ulcior de lapte de la Zna Florilor, ce doarme dincolo de Valea Plngerii, ntr-o cmpie de musetel, si n-oi uda merii cu laptele ei, merii nu leaga rod. Dar sa te pazesti, maria-ta, 24

ca ndata ce te-or simti florile, incep sa se miste, sa se bata, si multe se apleaca pe obrajii ei, si ea se dasteapta, ca doarme mai usor ca o pasare; si vai de cel ce l-o vedea, ca-l preface, dupe cum o apuca-o toanele, n buruiana pucioasa or n floare mirositoare, dar d-acolo nu se mai misca"... - Dar ce, ai adormit, flacaul mamei? Tresaream. - A, nu... stiu unde ai rmas... la-a-a... Zna Florilor... Auzisem prin vis. Pleoapele-mi cadeau incarcate de lene, de somn, de multumire. Si ma simteam usor, ca un fulg plutind pe o apa care curge incet, incetinel, incetisor... Si bunica spunea, spunea nainte, si fusul sfr-sfr pe la urechi, ca un bondar, ca acele cntece din burienile n care adormisem de attea ori. - Si mparatul a nclecat pe calul cel mai bun... - Cel mai bun... ngnam eu, de frica ca sa nu ma fure somnul. - ... s-a luat o dasaga cu merinde si a plecaaat... - ... s-a plecaaat... - Si s-a dus, s-a dus, s-a dus... - ... s-a dus, s-a dus... - Pna a dat de o padure mare si ntunecoasa... - ... ntunecoas... - ... de nu se vedea prin ea. si acolo si-a legat calul d-un stejar batran, s-a pus dasagele capatai si a nchis ochii ca sa se odihneasc. Si... pasamite padurea canta si vorbea, ca era fermecata. Si... cum i aducea soapte de departe, de pe unde ea era ca un fum, imparatul adormi, si dormi, si dormi... Cand m-am dasteptat, bunica ispravise caierul. Dar basmul? Cu capul n poala bunichii, niciodata n-am putut asculta un basm ntreg. Avea o poala fermecata, si un glas, si un fus cari ma furau pe nesimtite si adormeam fericit sub privirile si zmbetul ei.

25

BUNICUL

Se scutura din salcami o ploaie de miresme.


Bunicul sta pe prispa. Se gandeste. La ce se gandeste? La nimic. Innumara florile care cad. Se uita-n fundul gradinii. Se scarpina-n cap. Iar innumara florile scuturate de adiere. Pletele lui albe si crete parca sunt niste ciorchini de flori albe; sprncenele, mustatile, barba... peste toate au nins anii multi si grei. Numai ochii bunicului au ramas ca odinioar: blnzi si mngietori. Cine trnti poarta? - Credeam c s-a umflat vntul... o, bata-va norocul, cocoseii mosului! - Un baietan s-o fetit, rosii si bucalai, sarutara mnele lui "tata-mosu". - Tata-mosule, zise fetita, de ce zboara pasarile? - Finca au aripi, raspunse batrnul sorbind-o din ochi. - Poi, ratele n-au aripi? de ce nu zboara? - Zboar, zise baiatul, dar pe jos. - Batranul coprinse ntr-o mna pe fata si n cealalta pe baiat. - O, voinicii mosului!... - Si zmbi pe sub mustati, si-i privi cu atta dragoste, ca ochii lui erau numai lumina si binecuvntare. - Tata-mosule, da' cocorii un' se duc cnd se duc? - n tara cocorilor. - n tara cocorilor? - Da. - Dar rndunelile un'se duc cnd se duc? - n tara rndunelilor. - n tara rndunelilor? - Da. - Tata-mosule, as vrea sa-mi creasca si mie aripi si sa zbor sus de tot, pna n slava cerului, zise baiatul netezindu-i barba. - Daca ti-o creste tie aripi, zise fata, mie sa-mi prinzi o presur si un sticlete. - Da... h... h... poi ce fel... si mie? - Fata se ntrist. - Batrnul o mngie si zise baiatului: 26

- Bine, sa prinzi si pentru tine, sa prinzi si pentru ea. - Tie doua si mie doua... nu e-asa, tata-mosule? - Fireste, tie doua, lui doua si mie una. - Vrei si tu, tata-mosule? ntreba baiatul cu mndrie. - Cum de nu?! Mie un scatiu. - Ce fericiti sunt! - Baiatul ncaleca pe un genuchi si fata pe altul. Bunicul i joac. Copiii bat n palme. Bunicul le cnta "Mai cazace, cazacele, ce cati noaptea prin argele"... O femeie uscativa intra pe poarta cu doua doniti de apa. Copii tacura din rs si bunicul din cntec. - E muma lor si fata lui. - Cum l vzu, ncepu: - I... tat, si d-ta... iar i razgi... o s ti sa suie n cap... Bunicul ridica mna n sus, aducnd destele ca un preot care binecuvinteaz, si zise prelung: - Lasati pe copii s vie la mine! - Biiine, tata, biiine... dar stii... o, bata-i focul de copii!... Femeia intra n casa. - Sa-i bata norocul si sanatatea, sopti mosul ca si cum ar fi mustrat pe cineva, si saruta n crestetul capului si pe unul, si pe altul. - Si iar ncepu rsul, si jocul, si cntecul. - Se osteni bunicul. Statu din joc. Copiii ncepura s-l mngie. Din vorba n vorba, copiii se fcura stapni pe obrajii bunicului. - Partea asta este a mea. - Si partea asta, a mea! - Mustata asta este a mea. - Si asta, a mea! - La barba se-ncurcar. Bunicul i mpaca, zicndu-le: - Pe din doua. Si copii o si daspicara, cam repede, ca batrnul strnse din ochi. - Jumatate mie. - Si jumatate mie. Si dupa ce o mpartira frateste, ncepu lauda. Baiatul: - Mustata mea e mai lunga. Fata: - Ba a mea e mai lunga! Si baiatul ntinse d-o mustata si fata de alta, ba a lui, ba a ei s fie mai lunga. Pe bunic l trecur lacrmile, dar tacu si-i mpaca zicndu-le: - Amndoua sunt deopotriva. 27

- S-a a mea, s-a ei! - S-a mea, s-a lui! - La obraji cearta se aprinse mai tare. - Partea mea e mai frumoasa. - Ba a mea, ca e mai alba! Bunicul zmbi. - Ba a mea, ca e mai cald! - Ba a mea, ca e mai dulce! - Ba a mea, ca nu e ca a ta! - Ba a mea, ca are un ochi mai verde! - Ba a mea, ca are un ochi si mai verde! Bunicul abia se tinea de rs. - Ba a mea! - Ba a mea! Si biatul, nfuriindu-se, trase o palma n partea fetei. Fata tip, sri de pe genuchiul batrnului, se repezi si trase o palma n partea baiatului. Baiatul, cu lacrmile n ochi, saruta partea lui, si fata, suspinnd pe a ei. Mama lor iesi pe use si ntreba rastit: - Ce e asta, vermi neadormiti! - Obrajii bunicului erau rosii si calzi. Si surznd fericit, raspunse fie-sei: - Lasati pe copii s vie la mine!

28

BUNICUL SI NEPOTUL

fost odata un batran impovarat de ani. Si de batran ce era, privirea i se

tulburase, auzul ii slabise si-i tremurau genunchii la orice miscare. Cand sedea la masa sa manance, abia mai putea sa tina lingura in mana: varsa ciorba pe masa, iar uneori ii scapau chiar bucaturile din gura. Si vazand pana unde ajunsese batranul cu nevolnicia, fiul si nora-sa se umplura de scarba. Nu-l mai asezara sa manance cu ei la masa, ci-l pusera intr-un colt, langa vatra. Si din ziua aceea ii dadeau de mancare intr-o strachina de lut, si nici macar atat cat sa se sature. Batranul cata cu jind la masa incarcata cu bucate, si ochii-i lacrimau de amaraciune. Intr-o zi, strachina de lut ii scapa din mainile cuprinse de tremur; cazu pe jos si se facu cioburi. Cand vazu aceasta, nora apuca sa-l certe de zor, dar batranul se inchise in amaraciunea lui si nu scoase o vorba. Din cand in cand, numai, scapa cate-un oftat adanc. "Asta e prea de tot !...", isi spusera in sinea lor barbatul si nevasta. Si-i cumparara din targ, o strachina de lemn, pe cateva paralute. Bietul batran, trebui sa manance de aici inainte doar din strachina de lemn. Si iata ca odata, inspre seara, cum sedeau cu totii in odaie, nepotelul - sa tot fi avut gagalicea de copil vreo patru anisori incepu sa-si faca de joaca cu niste scandurele. - Ce faci tu acolo? il intreba taica-sau. - Fac si eu o covaita - ii raspunse copilasul - din care sa manance tata si mama, cand n-or mai fi in putere, ca bunicu' !... Amandoi catara mult timp unul la altul si de amar si de rusine ii podidi plansul. Il poftira de indata pe batran sa se aseze la masa lor si, din ziua aceea, mancara iarasi cu totii impreuna. Si din cand in cand se mai intampla ca batranul sa verse din mancare, nu-l mai lua nimeni la rost...

29

CAPRA CU TREI IEZI

Era odata o capra care avea trei iezi. Iedul cel mare si cu cel mijlociu dau prin bat
de obraznici ce erau iara cel mic era harnic si cuminte. Vorba ceea: "Sunt cinci degete la o mana si nu seamana toate unul cu altul". Intr-o zi, capra cheama iezii de pe-afara si le zice: - Dragii mamei copilasi! Eu ma duc in padure ca sa mai aduc ceva de-a mancarii. Dar voi, incuieti usa dupa mine, ascultati unul de altul, si sa nu cumva sa deschideti pana ce nu-ti auzi glasul meu. Cand voiu veni eu, am sa va dau de stire, ca sa ma cunoasteti, si am sa va spun asa: Trei iezi cucuieti, Usa mamei descuieti! Ca mama v-aduce voua: Frunze-n buze, Lapte-n tite, Drob de sare In spinare, Malaies In calcaies, Smoc de flori Pe subsuori. Auzit-ati ce-am sus eu? - Da, mamuca, zisera iezii. - Pot sa am nadejde in voi? - Sa n-ai nici o grija, mamuca, apucara cu gura inainte cei mai mari. Noi suntem o data baieti, si ce-am vorbit o data, vorbit ramane. - Daca-i asa, apoi veniti sa va sarute mama! Dumnezeu sa va apere de cele rele, si mai ramaneti cu bine! - Mergi sanatoasa, mamuca, zise cel mic, cu lacrimi in ochi, si Dumnezeu sa-ti ajute ca sa te intoarne cu bine si sa ne-aduci demancare. Apoi capra iese si se duce in treaba ei. Iar iezii inchid usa dupa dansa si trag zavorul. Dar vorba veche: "Paretii au urechi si ferestile ochi". Un dusman de lup - s-apoi stiti care? - chiar cumatrul caprei, care de mult pandea vreme cu prilej ca sa pape iezii, tragea cu urechea la paretele din dosul casei, cand vorbea capra cu dansii. "Bun! zise el in gandul sau. Ia, acu mi-e timpul... De i-ar impinge pacatul sa-mi deschida 30

usa, halal sa-mi fie! Stiu ca i-as carnosi si i-as jumuli!" Cum zice, si vine la usa; si cum vine, si incepe: Trei iezi cucuieti, Mamei usa descuieti! Ca mama v-aduce voua: Frunze-n buze, Lapte-n tite, Drop de sare In spinare, Malaies In calcaies, Smoc de flori Pe subsuori. - Hai! deschideti cu fuga, dragii mamei, cu fuga! - Ia! baieti, zise cel mai mare, sariti si deschideti usa, ca vine mama cu demancare. - Saracutul de mine! zise cel mic. Sa nu cumva sa faceti pozna sa deschideti, ca-i vai de noi! Asta nu-i mamuca. Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i asa de gros si ragusit, ci-i mai subtire si mai frumos! Lupul, auzind aceste, se duse la un ferar si puse sa-i ascute limba si dintii, pentru a-si subtia glasul, s-apoi, intorcandu-se, incepu iar: Trei iezi cucuieti, Mamei usa descuieti!... - Ei, vedeti, zise iarasi cel mare; daca ma potrivesc eu voua? Nu-i mamuca, nu-i mamuca! D-apoi cine-i daca nu-i ea?! Ca doar si eu am urechi! Ma duc sa-i deschid. - Badica! badica! zise iarasi cel mic. Ascultati-ma si pe mine! Poate mai de-apoi a veni cineva s-a zice: Deschideti usa, Ca vine matusa! s-atunci voi trebuie numaidecat sa deschideti? D-apoi nu stiti ca matusa-i moarta de cand lupii albi si s-a facut oale si ulcioare, sarmana? - Apoi, da! nu spun eu bine? zise cel mare. Ia, de-atuncie rau in lume, de cand a ajuns coada sa fie cap... Daca te-i potrivi tu acestora, ii tine mult si bine pe mamuca afara. Eu, unul, ma duc sa deschid. Atunci mezinul se vara iute in horn si, sprijinit cu picioarele de prichiciu si cu nasul de funigine, tace ca pestele si tremura ca varga de frica. Dar frica-i din raiu, sarmana! Asemene cel mijlociu, tustiu! iute sub un chersin; se-nghemuieste acolo cum poate, tace ca pamantul si-i tremura carnea pe dansul de fica; Fuga-i rusinoasa, da-i sanatoasa!... Insa cel mare se da dupa usa si - sa traga, sa nu traga? - in sfarsit, trage zavorul... Cand, iaca!... ce sa vada? S-apoi mai are cand vede?... caci lupului ii scaparau ochii si-i sfaraia gatlejul de flamand ce era. Si, nici una, nici doua, hat! pe ied 31

de gat, ii rateaza capul pe loc si-l mananca asa de iute si cu asa pofta, de-ti parea ca nici pe-o masea n-are ce pune. Apoi se linge frumusel pe bot si incepe a se invarti prin casa cu neastampar, zicand: - Nu stiu, parerea m-a amagit, ori am auzit mai multe glasuri? Dar ce Dumnezeu?! Parc-au intrat in pamant... Unde sa fie, unde sa fie? Se iteste el pe colo, se iteste pe dincolo, dar pace buna! iezii nu-s nicairi! - Ma!... ca mare minune-i si asta!... dar nici acasa, n-am de coasa...ia sa mai odihnesc oleaca aste batranete! Apoi se indoaie de sele cam cu greu, si se pune pe chersin. Si cand s-a pus pe chersin, nu stiu cum s-au facut, ca ori chersinul a crapat, ori cumatrul a stranutat... Atunci iedul de sub chersin, sa nu taca? - il pastea pacatul si-l manca spinarea, saracutul! - Sa-ti fie de bine, nanasule! - A!... ghidi! ghidi! ghidus ce esti! Aici mi-ai fost? Ia vina-ncoace la nanaselul, sa te pupe el! Apoi ridica chersinul binisor, insfaca iedul de urechi si-l flocaieste si-l jumuleste si pe acela de-i merg petecele!... Vorba ceea: "Ca toata pasarea pe limba ei piere". Pe urma se mai invarte cat se mai invarte prin casa, doar a mai gasi ceva, dar nu gaseste nimic, caci iedul cel cuminte tacea molcum in horn, cum tace pestele in bors la foc. Daca vede lupul si vede ca nu mai gaseste nimic, isi pune in gand una: asaza cele doua capete cu dintiii ranjiti in feresti, de ti se parea ca radeau pe urma unge toti paretii cu sange, ca sa faca si mai mult in ciuda caprei, s-apoi iese si-si cauta de drum. Cum a iesit dusmanul din casa, ideul cel mic se da iute jos din horn si incuie usa bine. Apoi incepe a se scarmana de cap si-a plange cu amar dupa fratiorii sai. - Dragutii mei fratiori! De nu s-ar fi induplecat, lupul nu i-ar fi mancat! Si biata mama nu stie de asta mare urgie ce-a venit pe capul ei! Si boceste el si boceste pana il apuca lesin! Dar ce era sa le faca? Vina nu era a lui, si ce-au cautat pe nas le-a dat. Cand jalea el asa, iaca si capra venea cat putea, incarcata cu de-a mancarii si gafuind. Si cum venea, cat de colo vede cele doua capete, cu dintii ranjiti, in feresti. - Dragii mamucutei, dragi! Cum asteapta ei cu bucurie si-mi rad inainte cand ma vad! Baietii mamei, baieti, Fumusei si cucuieti! Bucuria caprei nu era proasta. Dar cand s-apropie bine, ce sa vada? Un fior rece ca gheata ii trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde in tot trupul, si ochii i se painjinesc. Si ce era nu era a bine!... Ea insa tot merge pan' la usa, cum poate, crezand ca parerea o insala... si cum ajunge, si incepe: Trei iezi cucuieti, Mamei usa descuieti! 32

Ca mama v-aduce voua: Frunze-n buze, Lapte-n tite, Drob de sare In spinare, Malaies In calcaies,Smoc de flori Pe subsuori. Atunci iedul mezin - care acum era si cel dintai si cel de pe urma - sare iute si-i deschide usa. Apoi s-arunca in bratele mane-sa si cu lacrimi de sange incepe a-i spune: - Mamuca, mamuca, uite ce am patit noi! Mare foc si potop au cazut pe capul nostru! Capra atunci, holband ochii lung prin casa, o cuprinde spaima si ramane incremenita!... Dar mai pe urma, imbarbatandu-se, si-a mai venit putin in fire s-a intrebat: - Da' ce-a fost aici, copile? - Ce sa fie, mamuca? Ia, cum te-ai dus d-ta de-acasa, n-a trecut tocmai mult si iaca cineva s-aude batand la usa si spunand: Trei iezi cucuieti, Mamei usa descuieti... - Si?... - Si frate-meu cel mare, natang si neastamparat cum il stii, fuga la usa sa deschida. - S-atunci?... - Atunci, eu m-am varat iute in horn, si frate-meu cel mijociu sub chersin, iara cel mare, dupa cum iti spun, se da cu nepasare dupa usa si trage zavorul!... - S-atunci?... - Atunci, grozavie mare! Nanasul nostru si prietenul d-tale, cumatrul lup, se si arata in prag! - Cine? Cumatrul meu? El? Care s-a jurat pe parul sau ca nu mi-a sparie copilasii nicioadata? - Apoi da, mama! Cum vezi, i-a umplut de sparieti! - Ei las', ca l-oiu invata eu! Daca ma vede ca-s o vaduva sarmana si c-o casa de copii, apoi trebuie sa-si bata joc de casa mea? si pe voi sa va puie la pastrama? Nici o fapta fara plata... Tricalosul si mangositul! Inca se ranjea la mine cateodata si-mi facea cu maseaua... apoi doar eu nu-s de-acelea de care crede el: n-am sarit peste garduri niciodata de cand sunt. Ei, taci, cumatre, ca te-oiu dobzala eu! Cu mine ti-ai pus boii in plug? Apoi, tine minte ca ai sa-i scoti fara coarne!

33

- Of, mamuca, of! Mai bine taci si lasa-l in plata lui Dumnezeu! Ca stii ca este o vorba: "Nici pe dracul sa-l vezi, da' nici cruce sa-ti faci!" - Ba nu, dragul mamei! "Ca pana la Dumnezeu, sfintii iti ieu sufletul". S-apoi tine tu minte, copile, ce-ti spun eu: ca de i-a mai da lui nasul sa mai miroase pe-aici, apoi las'!... Numai tu, sa nu cumva sa te rasufli cuiva, ca sa prinda el de veste. Si de-atunci cauta si ea vreme cu prilej ca sa faca pe obraz cumatru-sau. Se pune ea pe ganduri si sta in cumpene, cum sa dreaga si ce sa-i faca? "Aha! ia, acu i-am gasit leacul, zise ea in gandul sau. Taci! Ca i-oiu face eu cumatrului una de si-a musca labele!" Aproape de casa ei era o groapa adanca, acolo-i nadejdea caprei. - La cada cu dubala, cumatre lup, ca nu-i de chip!... Ia, de-acu sa-ncepe fapta: Hai la treaba, cumatrita, ca lupul ti-a dat de lucru! Si asa zicand, pune poalele-n brau, isi sufleca manicele, atata focul si s-apuca de facut bucate. Face ea sarmale, face plachie, face alivenci, face pasca cu smantana si cu oua si fel de fel de bucate. Apoi umple groapa cu jaratic si cu lemne putregaoioase, sa sa arda focul mocnit. Dupa asta asaza o leasa de nuiele numai intinata si niste frunzari peste dansa; peste frunzari toarna tarana si peste tarana asterne o rogojina. Apoi face un scauies de ceara anume pentru lup. Pe urma lasa bucatele la foc sa fearba si se duce prin padure sa caute pe cumatru-sau si sa-l pofteasca la praznic. Merge ea cat merge prin codru, pana ce da de-o prapastie grozava si intunecoasa, si pe-o tiharaie da cu crucea peste lup. - Buna vremea, cumatro! Da' ce vant te-a abatut pe-aici? - Buna sa-ti fie inima, cumatre, cum ti-i voia? Ia, nu stiu cine-a fost pe la mine pe-acasa in lipsa mea, ca stiu ca mi-a facut-o buna! - Ca ce fel, cumatrita draga? - Ia, a gasit iezii singurei, i-a ucis si i-a crampotit, de li-am plans de mila! Numai vaduva sa nu mai fie cineva! - Da' nu mai spune, cumatra! - Apoi de-acum, ori sa spun, ori sa nu mai spun, ca totuna mi-e. Ei, mititeii, s-au dus catra Domnul, si datoria ne face sa le cautam de suflet. De aceea am facut si eu un praznic, dupa puterea mea, si am gasit de cuviinta sa te poftesc si pe d-ta, cumatre; ca sa ma mai mangai... - Bucuros, draga cumatra, dar mai bucuros eram cand m-ai fi chemat la nunta. - Te cred, cumatre, d-apoi, da, nu-i cum vrem noi, ci-i cum vre Cel-de-sus. Apoi capra porneste inainte plangand, si lupul dupa dansa, prefacandu-se ca plange. - Doamne, cumatre, Doamne! zise capra suspinand. De ce ti-e mai drag in lume tocmai de-aceea n-ai parte... - Apoi da, cumatra, cand ar sti omul ce-ar pati, dinainte s-ar pazi. Nu-ti face si d-ta atata inima rea, ca odata avem sa mergem cu totii acolo. 34

- Asa este, cumatre, nu-i vorba. Dar sarmanii gagalici, de cruzi s-au mai dus! - Apoi da, cumatra; se vede ca si lui Dumnezeu ii plac tot puisori de cei mai tineri. - Apoi, daca i-ar fi luat Dumnezeu, ce ti-ar fi? D-apoi asa?... - Doamne, cumatra, Doamne! Oiu face si eu ca prostul... Oare nu cumva nenea Martin a dat raita pe la d-ta pe-acasa? Ca mi-aduc aminte ca acu ca l-am intalnit odata prin zmeuris; si mi-a spus ca dac-ai vrea d-ta sa-i dai un baiet, sa-l invete cojocaria. Si din vorba-n vorba, din una-n alta, ajung pan-acasa la cumatra! - Ia poftim, cumatre, zise ea lund scauiesul si punandu-l deasupra groapei cu pricina, sezi cole si sa ospatezi oleaca din aceea ce ne-a dat Dumnezeu! Rastoarna apoi sarmalele in strachina si i le pune dinainte. Atunci lupul nostru incepe a manca halpov; si gogalt, gogalt, gogalt, ii mergeu sarmalele inregi pe gat. - Dumnezeu sa ierte pe cei raposati, cumatra, ca bune sarmale ai mai facut! Si cum ospata el, buf! cade fara sine in groapa cu jaratic, caci scauiesul de ceara s-a topit, si leasa de pe groapa nu era bine sprijinita; nici mai bine, nici mai rau, ca pentru cumaatru. - Ei, ei! Acum scoate, lupe, ca-ai mancat! Cu capra ti-ai pus in card? Capra ti-a venit de hac! - Valeu, cumatra, talpele mele! Ma rog, scoate-ma, ca-mi arde inima-n mine! - Ba nu, cumatre; c-asa mi-a ars si mie inima dupa iezisorii mei! Lui Dumnezeu ii plac pui de cei mai tineri; mie insa-mi plac si de isti mai batani, numai sa fie bine fripti; stii, cole, sa treaca focul printr-insii. - Cumatra, ma parlesc, ard de tot, mor, nu ma lasa! - Arzi, cumatre, mori, ca nici viu nu esti bun! De-abie i-a mai trece baietului istuia de spariet, ca mult par imi trebuia de la tine ca sa-l afum! Ti-aduci aminte, dihanie rautacioasa si spurcata, cand mi te-ai jurat pe parul tau? Si bine mi-ai mancat iezisorii! - Ma ustura inima-n mine, cumatra! ma rog, scoate-ma, si nu-ti mai face atata osanda cu mine! - Moarte pentru moarte, cumatre, arsura pentru arsura, ca bine-o mai plesnisi dinioare cu cuvinte din scriptura! Dupa aceasta, capra si cu iedul au luat o capita de fan s-au aruncat-o peste dansul, in groapa, ca sa se mai potoleasca focul. Apoi, la urma urmelor, napadira asupra lui si-i mai trantira in cap cu bolovani si cu ce-au apucat, pana-l omorara de tot. Si asa s-a pagubit sarmana capra si de cei doi iezi, da' si de cumatru-sau lupul pagubasa a ramas, si pagubasa sa fie. Si auzind caprele din vecinatate de una ca aceasta, tare le-au mai parut bine! Si s-au adunat cu toatele la priveghiu si unde nu s-au asternut pe mancate si pe baute, veselindu-se impreuna... Si eram si eu acolo de fata, si-ndata dupa aceea am incalecat iute pe-o sea s-am venit de v-am spus povestea asa, s-am mai incalecat pe-o roata si v-am spus jitia toata; 35

si unde n-am mai incalecat si pe-o capsuna si v-am spus, oameni buni, o mare si gogonata minciuna!

CEI TREI PURCELUSI

Au fost odata ca niciodata, trei purcelusi care traiau impreuna cu parintii lor. Desi
erau inca purcelusi, ei crescusera indeajuns ca sa porneasca in lume sa-si gaseasca norocul. Au plecat ei de acasa si au mers ce au mers pina ce primul purcelus s-a simtit tare obosit. Tocmai atunci a trecut pe linga ei un om cu o caruta plina de fin, iar primul purcelus le-a zis fratilor sai: "Eu ma opresc aici. Finul este usor si moale ca sa-mi fac o casuta cum imi place." Si ceilalti doi frati l-au imbratisat si au plecat iar la drum. La un moment dat al dolea purcelus s-a simtit obosit si vazind trecind pe linga el un om cu caruta plina de lemne, i-a spus fratelui lui: "Lemnul acesta este numai bun pentru casuta mea asa ca ma opresc aici." Cel de al treilea purcelus si-a continuat drumul pina a ajuns la un pietrar, care facea piatra de construit. Purcelusul s-a gindit ca piatra este cea mai potrivita ca sa-si faca o casuta rezistenta asa cum era si el. Noaptea, in timp ce primul purcelus s-a asezat comfortabil in patul lui de fin, a auzit un zgomot afara. S-a uitat prin peretii de paie ai casutei si a inceput sa tremure de frica, caci afara era un lup mare si flamind. Lupul a inceput sa-l roage pe purcelus sa-i deschida usa, dar la refuzul purcelusului a tras aer puternic in piept si a suflat peste casuta. Finul a zburat in toate partile, iar purcelusul, profitind de neatentia lupului a luato la fuga spre casa celui de al doilea purcelus. A doua seara, in timp ce cei doi frati se aflau la masa, au auzit zgomot afara. S-au uitat prin fereastra casutei de lemn si s-au ingrozit cind au vazut pe lupul cel mare si flamind. Lupul a inceput sa-i roage sa deschida usa, dar la refuzul purcelusilor a tras aer puternic in piept si a suflat peste casuta. Casuta de lemn a ramas aproape neclintita. Dar cind lupul a incercat si a doua oara sa sufle peste casuta, lemnele au zburat in toate partile, iar cei doi purcelusi au profitat de neatentia lupului si au luat-o la fuga spre casa celui de al treilea purcelus. Seara urmatoare, cei trei frati isi incalzeau picioarele la focul din soba. Au auzit un zgomot afara si s-au ingrozit de frica cind l-au vazut pe lupul cel mare si mai flamind ca niciodata. Lupul a inceput sa-i roage sa deschida usa, dar la refuzul purcelusilor a tras aer puternic in piept si a suflat peste casuta. Dar casuta nu s-a darimat. Lupul a incercat si a doua, si a treia oara, dar tot degeaba, casuta a continuat sa ramina neclintita. 36

Enervat peste masura si epuizat de atita suflat, lupul s-a catarat pe acoperisul casei si si-a dat drumul in casuta pe cos. Intre timp insa, purcelusii vazind ca nu au nici o scapare, au pus pe foc un ceaun mare, plin cu apa. Cind lupul s-a catarat pe cos, apa era fierbinte, cind a inceput sa coboare de-a lungul cosului apa clocotea, iar cind a ajuns jos, a aterizat direct in ceaunul cu apa fiarta. Lupul, urlind de durere, a luat-o la fuga prin casuta si apoi a tisnit prin perete direct spre padure, de unde nu s-a mai intors niciodata. Purcelusii, stiindu-se in siguranta de acum incolo, au construit o alta casa mai mare, cu peretii din piatra, cu masa si dulapul din lemn si cu paturi din fin moale. Era cea mai buna casa din lume si ei au trait in ea fericiti pentru totdeauna.

37

CEI TREI URSULETI

A fost o data. Au fost trei ursuleti, pe cel mare il chema Mandrila, iar pe cei mici
Coada-Scurta si Blana-Moale. Nici unul dintre ei nu aveau casa si toata iarna tremurau de frig. Intr-o vara, Coada-Scurta si Blana-Moale s-au hotarit sa-si construiasca o casa. Dupa ce au doborat un copac, au inceput sa-l taie in bucati. In acea vreme, Mandrila, fratele lor mai mare, se plimba fluierind prin padure. Vazandu-si fratii, deodata se opri. Coada-Scurta si Blana-Moale incercau fiecare pe rand sa ridice trunchiul greu de copac. - Ha, ha, ha! neputinciosilor! rase Mandrila. Sa va arat eu cum se ridica un bustean. Si-l ridica cu mare usurinta. - Vino, Mandrila, sa lucram impreuna! il chemara cei doi ursuleti. Dar increzutul Mandrila pleca sa-si faca singur o locuinta. Mai la deal gasi un copac gros din care voia sa-si taie scanduri. - Da, asta este pe masura mea. Din cateva lovituri il voi dobori, gandi Mandrila. Ramasi singuri, cei doi ursuleti chibzuira cum sa lucreze. Trecindu-le prin minte sa apuce amandoi de odata, izbutira sa ridice busteanul. Bucurosi, pornira sa cante. Unde-i unul nu-i putere, Unde-s doi puterea creste! Si astfel dusera grinda acolo unde vroiau sa-si ridice casa. Ingropara stalpi si batatorira pamantul in jur. Sub mainile harnice ale ursuletilor, casuta se inalta vazind cu ochii. Cand fu aproape gata, cei doi ursuleti taiara ferestre luminoase. In acest timp, Mandrila se chinuia singur sa taie copacul. Fratii mai mici venira sa-i dea o mana de ajutor. - Hei, Mandrila, cum merge lucrul? il intreaba Blana-Moale, in timp ce CoadaScurta apuca pe furis de cealalta parte al fierastraului. - Bine, nu vezi, raspunse Mandrila, incredintat ca trage singur de fierastrau. - Ha, ha, ha! radeau prichindeii de pacaleala trasa ingamfatului. 38

- Vino, mai bine sa lucram impreuna! - Nu! eu voi lucra singur, mai bine si mai repede decat voi. Frunzele care cadeau vesteau apropierea iernii. Mandrila, singur muncea fara spor. Casa lui, asezata pe coasta dealului, se inalta greu. In vale, insa, munca era pe sfarsite. Bine ar fi fost daca ascultam sfatul ursuletilor, se gandea Mandrila. Grinda nu vroia sa i se supuna si porni sa se rostogoleasca in vale, amenintand sa zdrobeasca noua locuinta a ursuletilor. Orice s-ar intampla trebuie sa opresc grinda, hotari Mandrila. Ursuletii isi dadura seama, cu groaza, ca grinda le va darama casuta. - Nu va fie frica! o prind eu, le striga Mandrila, incercand sa-i linisteasca. Incercarile lui fura zadarnice. Cei doi ursuleti pornira intr-un suflet sa-si salveze casuta. Intepenira bine o proptea in pamant. Busteanul se izbi cu putere in proptea si se opri. Cei doi ursuleti rasuflara usurati. Recunoscand-si greseala, Mandrila se apropie de cei doi ursuleti, cerand iertare. A doua zi, Mandrila incepu sa lucreze impreuna cu fratii cei mici. Cu puteri sporite, ursuletii terminara casa cat ai bate din palme, inainte de venirea iernii. Cuibariti in casuta lor din padure, la adapost de viscol si ger, cei trei ursuleti traira in intelegere si prietenie. Si astfel au trait multi ani de-a randul si daca ar mai fi, si azi ar mai trai.

39

CELE DOUASPREZECE FETE DE IMPARAT SI PALATUL CEL FERMECAT

fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cand facea

plopsorul pere si rachita micsunele; de cand se bateau ursii in coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau, infratindu-se; de cand se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea povesti; De cand se scria musca pe parete, Mai mincinos cine nu crede. A fost odata un flacaiandru sarman de parinti. El argatea pe la unii si pe la altii ca sa-si castige hrana vietii, si fiindca avea darul de a fi curatel, toti flacaii din sat il pizmuiau. Ceilalti argati casunasera pe dansul si-l tot luau peste picior, iara el nu lua aminte la flecariile lor si-si cauta de treaba lui. Cand se adunau seara si barfeau verzi si uscate, el se facea ca nu intelege vorbele aruncate in pofida lui; se arata prostanac, pentru aceasta ei il porocleau zicandu-i cascaundul satului. Stapanii unde slujea el erau foarte multumiti de dansul si se bateau care de care sa-l apuce. Cand trecea prin sat, fetele isi dau coate si se uitau la dansul pe subt sprincene. si ce e drept ca aveau la ce se uita. El era curat la fata si chipes; chica lui neagra, ca pana corbului flutura ca o coama pe grumajii lui albi ca zapada; mustacioara abia mijea, de parca era o umbra pe buza lui cea de sus; dara apoi ochii? Avea niste ochi, neiculita, de bagase pe toate fetele in boale. Cand era la adapatul vacilor, fetele care de care se intrecea sa-i dea pricina de vorba; dara el nu baga pe nimeni in seama; se facea ca nu pricepe ce vor ele. Pentru aceasta ele ca sa arate ca nu le pasa de nebagarea lui de seama, intre ele, il porocleau cu numele de Fat-Frumos al satului. Si de unde sa nu fie asa! El nu se uita nici in dreapta, nici in stanga, mergea cu vitele la pasune si treaba iesea din mana lui mai cu asupra decat din ale celorlalti argati. Nu stiu ce facea el, ce dregea, ca vacile pe cari le pastea el erau mai frumoase decat ale celorlalti argati. Ele dadeau mai mult lapte decat cele ale altor argati, fiindca pe unde le ducea el pasunea era mai cu gust si mai indestulatoare. Pe unde calca piciorul lui se cunostea, fiindca si ierburile se inveseleau. Pasamite se nascuse in ceas bun si 40

era ursit sa ajunga ceva. Dara el nici habar n-avea de asta si nici gand n-avea sa se mandreasca, fiinda nu stia ce-i este ascuns in cursul vremilor. Ci smerit, precum il lasase pe el Dumnezeu, isi vedea de ale sale, fara sa se atinga cu cuvantul sau in oricareva fel, de altii sau de al altora. Si tocmai pentru aceasta flacaii si ceilalti argati il ponosluia. Intr-o zi de primavara, ostenit fiind tot umbland dupa vaci, se dete la umbra unui copaci mare si stufos si adormi; isi si alesese, vezi, loc pentru asa ceva. Era o valcea impodobita cu fel de fel de floricele, toate inflorite, de parea ca da ghes omului sa treaca printre ele. Ceva mai cat colo un paraias, a carui obarsie venea dintr-un sipot de apa ce iesea din coasta unui delulet, serpuia printre brusturi si alte buruieni pe unde isi facuse loc, si susurul apei parca te indemna la somn. Copaciul subt care se adumbrise era maret si parca se lupta ca sa ajunga la nuori. Printre cracile lui intinse se giugiuleau pasarelele si-si faceau cuiburi: numai ascultand cineva ciripirile lor se aprindea intr-insul focul dragostei. Desisul frunzelor sale facea o umbra, de parca ramneai la ea. Bag seama, nu era asa cascaund flacaul acesta, si pe nedrept ii atarnau de coada acest ponos ceilalti argati din sat. Cum puse capul jos si adormi. N-apucase sa doarma, ca de cand incepui sa va povestesc, si o data sari drept in sus. Visase un vis foarte frumos si se desteptase. Visase ca unde venise la dansul, mare, o zana mai frumoasa decat toate zanele din cer si de pre pamant, si-i zisese sa se duca la curtea imparatului locului aceluia, ca acolo are sa se procopseasca. Cand se destepta, isi zise: "Ma, ca ce sa fie asta?" si incepu a se pune pe ganduri; toata ziulica il muncira gandurile si nu se domirea de loc, de loc ca ce sa insemneze un asemenea vis. El nu intelegea ca steaua sub care se nascuse venea sa-l slujeasca. A doua zi, mergand iarasi cu vitele la pascut, abatu din drum si dete iarasi pe la copaciul cu pricina, si iarasi se culca la tulpina lui, si iarasi visa acelasi vis. Sculandu-se, isi zise: "Ma, asta nu e lucru curat", si iarasi toata ziulica fu dus pe ganduri. A treia zi cu dinadinsul facu sa-i fie drumul pe la acelasi copaci sub care se culca, si visa acelasi vis; ba inca de asta data zana il ameninta cu boala si cu toate ticalosiile omenesti, daca nu s-o duce. Atunci si el, daca se scula si veni acasa cu vacile si le baga in cosar, se infatise la stapanu-sau si-i zise: - Stapane, pe mine ma bate gandurile sa ma duc in lume sa-mi caut norocul. Destul am argatit, si pana acum nu vaz nici un semn ca sa pot si eu salta ceva. Fa bine si-mi da socoteala. - Da pentru ce, baiete, sa iesi de la mine? Au doara nu te multumesti de simbria ce-ti dau? Au mancare n-ai destula? Ia, mai bine sezi la mine, si eu voi cata sa-ti dau o fata buna din sat, cu nitica zestricica, sa te mai ajut si eu cu ce m-o lasa inima, sa-ti faci si tu rost aici ca toti megiasii, nu mai hoinari prin a lume, ca sa nu ajungi fara nici un capatai, ca vai de lume.

41

- Ba, de multumit, sunt multumit de d-ta, stapane; mancare am destula, nu pot sa manii pe Dumnezeu; dara asa mi-a venit mie, sa ma duc in lume, si nu voi ramanea pentru nu stiu ce. Daca vazu stapana-sau ca este peste poate a-l face sa ramaie, ii dete ce bruma mai avea sa ia, si el pleca, luandu-si ziua buna de la stapan. Ducandu-se de la satul sau, flacaul ajunse drept la curtea imparateasca si se baga argat la gradina imparatului. Gradinarul fu bun-bucuros sa-l priimeasca, cand il vazu asa curatel, caci dobandise pana atunci cateva bobarnace de la fetele imparatului ca baga argati tot ce este mai uracios si mai scarbos in omenire. Curatel, curatel, dara hainele de pe dansul erau imoase, deh! ce sa zici, ca de macar. Gradinarul puse de-l imbaie, il primeni si-i dete de imbraca niste haine care sa mai semene a argat la gradina imparateasca. Si cum era de potrivit facut la boiul lui, ii sedea bine cu hainele ce imbraca. Pe langa celelalte trebi gradinaresti, slujba lui de capetenie fu ca sa faca in fiecare zi cate douasprezece manunchiulete de flori, si in fiecare dimineata sa le dea la cele douasprezece domnite, fete ale imparatului, cand vor iesi din casa spre a se primbla prin gradina. Aceste domnite erau ursite sa nu se poata marita pana nu va gasi cineva care sa le ghiceasca legatura ursitei lor si sa faca pe vreuna din ele ca sa iubeasca pe cineva. Ursitele lor le daruise cu patima jocului. Erau nebune dupa joc si pe fiecare noapte rupeau cate o pereche de conduri de matase alba, dantuind. Nimeni nu stia unde merg ele noaptea de joaca. Imparatul se luase de ganduri cu atata cheltuiala pe condurii fetelor sale si pentru inima lor de gheata, de care nu se putea lipi nici un june din cei ce venisera in petit. Pentru aceasta el dase sfara in tara lui si in tarile streine, precum ca sa se stie ca cine se va gasi sa-i spuie ce fac fetele lui noaptea de rup fiecare cate o pereche de conduri, poate sa-si aleaga pe care ii va place din ele, si el i-o va da lui de sotie. El stia ca le tine pe toate inchise la un loc, intr-o camara din palatul sau, incuiate si zavorate cu noua usi de fier si cu noua lacate mari. Dara nimeni nu stia ce fac ele noaptea de li se rup incaltamintele, caci nimeni nu le vazusera pana atunci iesind din casa, caci nu puteau. Pasamite, lor le era facut ca asa sa-si petreaca vremea in toata viata lor. Asa le era oranda. Cum se auzi de aceasta hotarare a imparatului, incepu a curge la petitori; ba feciori de domni si de imparati, ba feciori de boieri mari, pana si feciori de boieri mai mici. Si care cum venea se punea de panda la usa domnitelor cate o noapte. Imparatul astepta cu mare nerabdare in fiecare dimineata ca sa-i aduca cate vreo veste buna; dara in loc de aceasta, i se spunea ca junii ce se puneau de panda seara nu se mai gasesc dimineata. Nu se stia ce se fac. Nici de urma macar nu li se mai dedea.

42

Unsprezece flacai o patise pana acum. Ceilalti cari mai erau, incepusera a se codi; nu mai voira sa stea de panda. Se lipseau de a lua de neveste niste fete pentru care se rapune atati tineri. Si astfel, unul cate unul, se carara pe la casele lor de la curtea acestui imparat, si lasara fetele in plata Domnului; caci nimeni nu mai voia sa-si piarza sufletul pentru un cap de muiere. Insusi imparatul fu coprins de spaima, cum de sa piara asa junii ce voiau sa-i pandeasca fetele, si nu mai cuteza sa indemne pe nimeni. Imparatul era nevoit sa cumpere mereu pe fiecare zi cate douasprezece perechi de conduri, si intrase la grije ca o sa-i imbatraneasca fetele in vatra si o sa impleteasca cosita alba, fara sa puie pirostriile in cap. Argatul de la gradinarie isi implinea slujba cum stia el in legea lui, si domnitele erau multumite de manuchele de flori ce li le da argatul, si gradinarul de lucrul lui. El, cand da florile domnitelor, nici nu-si ridica ochii asupra lor; dara cand da florile fetei celei mici, nu stiu de ce, ca se rosea ca un bujor, si-i tacaia inima, de sta sa-i sara din piept afara. Fata baga de seama aceasta, insa crezu ca flacaul este rusinos si d-aia se face asa de rosu cand vine inaintea lor. Azi asa, maine asa, el vedea ca nu e de nasul lui o asa bucatica. Dara ce-i faci inimei? Ea ii da branci si lui, bat-o pustia! si ar fi voit sa se puie si el la panda, si apoi se gandea si la pataniile celor ce pazise inaintea lui. Fata cea mica se gresi intr-o zi si spuse surorilor cum argatul care le da flori se roseste ca o sfecla cand vine inaintea lor si cum este de curatel. Cum auzi fata cea mai mare astfel de cuvinte ca iese din gura surorei sale celei mai mici, unde incepu sa o dojeneasca cu niste vorbe cam luatoare in ras, cum de numai sa se gandeasca ea a scoate asa vorbe blande pentru un argat, caci asta ar semana ca inima ei este pornita a se planisi cuiva. Baiatului ii zicea inima sa se arate la imparatul cu cererea de a pandi si el, dara sa lasam ca-si cunostea lungul nasului, sa lasam ca nu-l uitase pateniile atator flacai ce pierisera, lui ii era sa nu-si piarza slujba si sa ramaie cu buzele umflate. Apoi unde pui d-ta gandul ce-l muncea groaznic, ca de va fi gonit de la curtea imparateasca, n-are sa mai vaza pe fetele imparatului, caci dandu-le flori in fiecare dimineata, oricat se feri de vreo patima, totusi gingasiile si frumusetile fetelor de imparat, si mai cu seama cautatura cea blajina a fetei celei mici, il ademenise pana intr-atat, incat, se socotea el, ca daca nu va mai atinge in fiecare dimineata cu degetele sale mainile cele albe ca o coala de hartie, cu pielea moale ca puful, ale fetelor de imparat, nu va mai putea trai. Ziua, noaptea, il munceau aceste ganduri si nu stia cum sa faca sa-si implineasca pofta inimei, fara de care, simtea el, ca nu va putea sa mai traiasca. Intr-una din nopti, adormind el cu gandul tinta la dorinta ce-l chinuia de-i rodea baierile

43

inimei, vazu in vis iara pe zana din valceaua cea cu flori unde i se aratase odinioara. Ea ii zise: - Sa te duci in unghiul gradinei cel despre rasarit; acolo vei gasi doi pui de dafin, unul ciresiu si altul trandafiriu; alaturi de dansii vei vedea o sapaliga de aur, o nastrapa tot de aur si un stergar de matase. Sa iei acesti pui de dafin, sa-i pui in doua ghivece frumoase, sa-i sapi cu sapaliga cea de aur, sa-i uzi cu nastrapa cea de aur, sa-i stergi binisor cu stergarul cel de matase si sa-i ingrijesti ca pe lumina ochilor tai. Cand vor creste si se vor face ca de un stat de om, orice vei cere de la dansii ti se va izbandi tocmai pe tocmai. Zise si pieri ca o naluca, fara sa apuce argatul gradinarului sa-i multumeasca barim. Nici nu se dezmeticise bine din uluiala somnului, nici nu se sterse la ochi macar, si dete fuga in unghiul gradinei cel despre rasarit si ramase nauc de bucurie, cand vazu in fiinta toate cele ce ii spusese zana in somn. Acum se sterse si el la ochi, se pipai sa vaza nu care cumva doarme inca si aievea sa fie oare ceea ce vedea? Dupa ce se incredinta ca nu este naluca, de noapte, puse mana si lua dafinii. Ii ingriji cum stiu el mai bine, ii sapa adesea cu sapaliga ce gasise el acolo, ii uda cu nastrapa, ii sterse cu stergarul si, ce sa mai lungim vorba? ii ingriji ca pe lumina ochilor lui, tocmai precum ii poruncise zana. Dafinii cresteau si se imputerniceau ca prin minune. Nu trecu mult si se facura mari. Frumusete ca la acesti dafini nici ca s-a mai vazut. Cand ajunsera ca d-un stat de om, el veni la dansii intr-una din zile si zise unuia precum il invatase zana: Dafine, Dafine, Cu sapaluga de aur sapatu-te-am, Cu nastrapa de aur udatu-te-am, Cu stergar de matase stersu-te-am, Da-mi darul d-a ma face, oricand voi voi eu, Sa nu fiu vazut de nimeni. El ramase buimacit de mirare, cand in clipa aceeasi chiar vazu cum se infiinteaza un boboc de floare, cum creste de se mareste si cum se deschide o floare asa de frumoasa, de nu puteai sa te opresti ca sa nu o mirosi. El puse mana de o rupse, o lua si o baga in san; vezi ca asa il invatase zana. Seara cand domnitele intrara in camara lor cea incuiata si zavorata cu noua lacate mari, ca sa se culce, el se furise binisor pe langa ele si intrara impreuna. El le vedea pe ele ce fac, dara ele nu-l vedeau pe dansul. El le vazu ca in loc sa se dezbrace spre a merge la culcare, ele incepura a se pieptana, a se imbraca cu haine scumpe si a se gati de duca. El se mira de cele ce vedea si hotari ca sa se tie dupa dansele cu dinadinsul sa vaza pe unde au sa iasa ele, unde au sa se duca si ce au sa faca. Cand deodata, fata cea mai mare zise surorilor sale: 44

- Gata sunteti, fetelor? - Gata suntem, raspunsera ele. Atunci cea mare din surori batu cu piciorul in pamant, si deodata se deschise in doua dusumeaua casei. Ele se coborara prin acea deschizatura si mersera, pana se ajunsera la o gradina garduita cu zid de arama. Cand fura sa intre, fata cea mare batu din picior iarasi si portile cele de otel ale gradinei se deschisera. Intrand, baiatul calca pe rochia fetei celei mici. Aceasta, intorcandu-se repede, nu vazu pe nimeni; si, chemandu-si surorile, le zise: - Surorilor, banuiesc ca s-a luat cineva dupa mine, ca uite, simtii ca m-a calcat oarecine pe rochie. Surorile se uitara in toate partile si nevazand nici ele pe nimeni, ii raspunse: - Nu fii asa banuitoare, soro; cine sa fie aci, ori sa se ia dupa noi. Nici pasare maiastra nu poate razbi pana unde suntem noi acum. Ia vezi mai bine, sa nu se fi apucat rochia ta de vreun maracine si, cum esti tu fricoasa, ti s-o fi parut ca te-a calcat nestine pe rochie. Nu fi asa de usurica! Ea tacu. Baiatul se tinea dupa dansele. Trecura printr-o padure cu frunzele de argint, trecura prin alta cu foile de aur, trecura prin alta padure cu frunzele numai diamanturi si pietre nestimate, cari sclipeau de-ti luau ochii, si ajunsera la un elesteu mare. In mijlocul acelui elesteu se ridica un dambulet si pe dansul niste palaturi cum nu mai vazuse el pana atunci. Palaturile imparatului ramasesera jos de tot pe langa acestea, care straluceau de la soare te puteai uita, dara la dansele ba. Si asa de cu mestesug erau facute, incat cand te urcai in ele ti se parea ca te cobori, si cand te dedeai jos din ele ti se parea ca te urci. Douasprezece luntrisoare cu vaslasi muiati numai in fir de cel bun le asteptau la margine. Cum ajunsera, se pusera fiecare in cate una si plecara. Argatul se puse in luntrea fetei celei mici. Luntrile pornira si mergeau in rand ca cocorii. Numai luntrea fetei celei mai mici ramanea mai in urma. Vaslasul se mira cum de este mai grea decat altadata si tragea din rasputeri la vasle ca sa ajunga pe celelalte. Cum iesira la celalalt mal al elesteului, se auzi o muzica, care, vrand, nevrand, te facea sa dantuiesti. Fetele se repezira ca fulgerul, intra in palat si se pusera pe joc cu flacaii cari le pandisera, si jucara si jucara pana ce li se sparsera condurii. Baiatul se tinu mereu dupa ele. Intrand si el in palat, ce-i vazura ochii? Camara de joc mare si larga de abia puteai sa-i zaresti capataiul. Ea era impodobita numai cu aur, cu pietre nestemate si cu faclii de jur imprejur ce ardeau in niste sfesnice de aur curat, mai mari decat omul. Paretii albi ca laptele straluceau de-ti luau ochii, si cu dungi de aur, impodobite cu zamfiruri si rubinuri de licareau ca focul. Argatul se puse intr-un colt si privea la toate minunile astea. si avea si la ce privi, caci vedea acolo lucruri de cari nu-i 45

mai vazusera ochii. Dar unde fu pomana aia ca sa stea la un loc? Sarea si el tontoroiul de colo pana colo, fara sa vrea; caci nu era chip sa stea la un loc fara a salta, cand canta muzica aia. Pana si sfesnicele si mesele si lavitele din casa saltau. Si nici pomeneala macar nu este ca sa-si inchipuiasca cineva frumusetea cantarilor si a muzicii aceleia; organe, fluiere, chitari, alaute, buciume, cimpoaie si alte multe d-alde astea cantau intr-o unire de ramaneau mart cei mai buni muzicanti din lume. D-apoi fetele? Trageau cu foc la niste hori, batuta, braul, ca la usa cortului, de unul singur, piparus si cate jocuri toate, de puteai sa-ti rupi bojocii jucand. Si jucara si jucara, pana despre ziua. Cand, deodata, incetand muzica de a mai canta, iesi ca din pamant o masa incarcata cu de toate bunatatile, si ce este pe lume, si ce nu este. Se pusera cu totii la masa si mancara si se chefuira cat le poftira inima. Argatul de la gradinarie sedea in coltul lui unde se asezase si privea, lasandu-i gura apa. La masa le slujea niste arapi, imbracati in niste haine foarte scump impodobite. Dupa ce se sculara de la masa, prinsera a se intoarce acasa. Se intoarsera iarasi pe unde au fost venit. Baiatul se tinea dupa dansele, ca dracul dupa calugar. Cand fura a trece prin gradina cu frunzele de argint, ce-i dete argatului prin gand, ca numai rupse o ramurica dintr-un copaci. Un freamat puternic se facu atunci in toata padurea, ca de o furtuna ce vine intaratata asupra copacilor; si totusi nici o frunza macar nu se misca din loc, ba nici macar nu se clatina ca de o adiere de vant barim. Fetele rasarira. - Ce sa fie asta, leiculita? zisera. - Ce sa fie? raspunse cea mai mare din surori. Iaca, pasarica ce-si are cuibul in turnul bisericii din palaturile tatalui nostru trebuie sa fi trecut prin frunze; caci numai ea poate sa razbata pe aici. Fetele trecura si ajunsera in palatul unde erau incuiate, tot pe unde iesisera. A doua zi, argatul de la gradinarie, cand dete manunchiurile de flori fetelor imparatului, ascunse cu mestesug ramurica rupta in manunchiul fetei celei mici. Domnita se mira cand isi primi manunchiul de flori, se uita cam cu mila la argat si nu-si putea da seama cum de sa ajunga acea ramurica intre florile ce primise. A doua seara, iarasi asa o petrecura. Baiatul, iarasi pe furis, se tinuse dupa dansele, cu deosebire numai ca rupse o ramurica din copacii cei cu frunzele de aur, pe care o puse iarasi intre florile ce dete a doua zi domnitei celei mici. Fata cea mai mare, iarasi cu cuvinte linistitoare, alina frica surorilor ei cand se auzi freamatul ce se facu in padurea de unde argatul rupse ramurica. Cand a doua zi domnita cea mica priimi florile cu ramurica ascunsa intre ele, ii dete un fier ars prin inima.

46

Ea cauta vreme cu prilej si, prefacandu-se ca vrea sa se primble, iesi preste zi prin gradina si, intalnind pe argat la o cotitura a gradinei, il opri si-i zise: - De unde ai avut tu ramurica ce mi-ai pus-o in manunchiul de flori? - De unde o stie prea bine maria-ta. - Care va sa zica, tu te-ai tinut dupa noi, si stii unde mergem noi noaptea. - Cam asa maria-ta. - Cum ai facut de a venit dupa noi de nici una dintre surori nu te-a vazut? - Pe furis. - Na o punga de bani, si sa nu scoti nici o vorba despre primblarea noastra de noaptea. - Eu nu-mi vanz tacerea, maria-ta. - Daca voi auzi insa ca ai cracnit ceva, voi pune sa-ti taie capul. Zise ea vorbele astea aspre din gura, dara din inima altceva cugeta. E i se parea ca acest argat din ce in ce se face mai curatel. A treia noapte cand se duse dupa dansele, tot pe furis, rupse o ramura din padurea cu copacii cei care aveau foile de diamant, si iarasi se facu freamat printre frunze, si iarasi surora cea mai mare alina frica surorilor celor mici cu cuvinte linistitoare. Domnita insa cea mica, nu stiu de ce, dara in inima ei se strecura o bucurie ascunsa. In ziua urmatoare, cand gasi ramurica de diamant in manunchiul de flori, cata cam pe subt ascuns la argat si-l gasi ca nu se prea deosebeste de fiii de domni si de imparati. Atat i se paru de dragalas. Argatul si dansul cata asupra domnitei cu ochi galesi, dara tot pe furis, si o vazu ca se tulburase oarecum, se facu insa ca nu pricepe nimic si-si cata de treaba. Surorile domnitei detera peste dansii vorbind si rasera de dansa si luara cu cuvintele cam peste picior. Fata cea mica tacu si inghiti rusinea. Nu se putea ea mira din destul cum a facut argatul de le-a descoperit. Ei, vezi, ii intrase in cap ca acest flacau nu poate sa fie om prost, deoarece dovedise lucruri ce nici maiestrele nu le stiau. Si apoi, adevarul vorbind, boiul lui cel falnic, chipul lui cel bine potrivit si blajin il arata cat de colo a nu fi de argat prost. Pe langa acestea, si infatisarea, si totul intr-insul avea pe vino-ncoace. Dupa ce intrara in casa fetele, domnita cea mica le spuse ca argatul de la gradinarie stia tot ce fac ele noaptea. Atunci se adunara la sfat si planuira ca sa-l faca si pe dansul sa-si piarza inima si simtirile, cum facusera si cu ceilalti tineri. Flacaiandrul insa se furisa si de asta data de intra in camara fetelor, ca sa asculte la sfatul lor. Pare ca-i spusese ariciul la ureche ca are sa se petreaca intre ele ceva pentru dansul. Acum, dupa ce stia totul, dara totul ce trebuia sa stie, se duse la dafinii lui si zise catre cel trandafiriu: Dafine, Dafine, Cu sapaluga de aur sapatu-te-am, 47

Cu nastrapa de aur udatu-te-am, Cu stergar de matase stersu-te-am, Da-mi minte si procopseala de fiu de domn si imparat! Ca si de la rand, un boboc de floare incolti, crescu si se deschise o floare minunata. El lua floarea si o baga in san. Odata cazura de pe fata lui arsaturile de soare si ii ramase chipul curat si luminat, ca si cand atunci il facuse ma-sa. Simti ca in creierii lui se petrece un ce de care nu-si putea da seama. Dara vazu ca incepe a judeca altfel de cum judeca el pana acum. Pasamite se ascutise la minte, si totdeodata se pomeni imbracat cu niste haine ca ale fiilor de imparati si de domni. Atunci se duse la imparatul si ceru si dansul sa-i pazeasca fetele, intr-o noapte. Imparatului i se facu mila de tineretele lui si-l sfatui sa-si caute mai bine de treaba, decat sa se rapuie. El starui, imparatul primi. Acesta nici ca banuia macar a fi argatul de la gradinarie; asa de mult se schimbase. Cand il arata fetelor si le spuse imparatul ce voieste, nici ele, vezi, nu-l cunoscura. Numai cea mica, fiind cu cuiul la inima, il cunoscu si incepu a tanji de dragoste. Noaptea urmatoare, cand plecara ele la joc, il luara si pe dansul. El stia ce i se pregateste, dara se feri ca de oala malaiului sa nu dea in clapca. Ajunsera la palatul vrajit, jucara pana despre ziua, apoi se pusera la masa. I se aduse si lui bautura din care bause toti cari venisera inaintea lui, bautura care trebuia sa-l faca a-si pierde mintile si simtirea, bautura care sa-l piarza si pe dansul ca pe ceilalti. Atunci unde isi intoarse niste ochi lacramosi si plini de focul dragostei ce-l mistuia, si zise cu grai duios domnitei celei mici: - Vezi tu? iaca eu ma pierz pentru dragostea ta, daca ai asa inima de gheata. - Nu, n-am inima de gheata, focul dragostei tale mi-a incalzit-o, raspunse ea. Nu bea. Mai bine voi sa fiu gradinareasa cu tine, decat fata de imparat. Cum auzi asa, el arunca bautura la spate, si mai apropiindu-se de dansa, ii mai zise: - Sa nu-ti fie teama, maria-ta, ca gradinareasa nu ai sa fii o data cu capul. Toti cei de fata auzira vorbele lor. Puterea farmecului se zdrobi si toti cu totul se pomenira in palaturile imparatului. Palatul cel fermecat pieri ca o naluca, ca si cum n-ar fi mai fost pe lumea asta. Cand ii vazura imparatul, incremeni de uimire cu amandoua mainile pe barba. Flacaul, fostul argat la gradinarie, ii povesti toata siretenia noptilor. Imparatul dete pe fata cea mica dupa flacaiandrul cel frumos si dragastos. Apoi se infatisara si celelalte fete cu cate unul din fiii de imparati si de domni pe care si-l alesese. Imparatul se indupleca si le dete pe fiecare la casa lor. Si se facu o bucurie mare in toate partile, care bucurie de ar fi o suta de guri, nu una ca a mea, n-ar putea-o spune. Inainte de a se cununa, fata cea mica intreba pe logodnicul ei cu ce putere facu el de le descoperi ascunsurile faptelor lor si legatura farmecului ce le tineau inlantuite. El spuse. 48

Iara ea, ca sa nu fie barbatu-sau mai presus decat ea, ci sa fie deopotriva om ca toti oamenii, se duse de taie dafinii si-i baga in foc. Apoi se cununara si traira o viata fericita, cum se traieste pe lumea noastra asta baltata, pana ce se istovira toti cu totul, in adanci batranete. Iara eu incalecai p-o sea si v-o spusei dumneavoastra asa.

CENUSAREASA

fost odata un om bogat, care si-a luat ca nevasta de-a doua o femeie rea si

ingamfata, cu doua fete ce-i semanau leit. Barbatul avea la randul lui o fiica buna ca painea calda. Mama vitrega nu putea suferi harurile acestei tinere copile, ce le faceau pe fetele ei si mai nesuferite. Fata era pusa sa roboteasca cat e ziulica de mare. Spala vase, freca podelele din camerele doamnei si domnisoarelor, dormea intr-un pod pe un brat de paie, in timp ce surorile ei se lafaiau in camere dichisite, cu paturi moi si oglinzi in care se vedeau din cap pana-n picioare. Sarmana fata era tare chinuita si nu indraznea sa se planga tatalui ei, care stia de frica nevestei. Cand isi termina treaba, se cuibarea in cenusa, intr-un colt al vetrei, si din aceasta pricina o poreclisera "Cenusareasa". Cu toate hainele sale ponosite, Cenusareasa era insutit mai frumoasa decat surorile ei, in ciuda vesmintelor lor bogate. Intr-o buna zi, fiul regelui puse la cale o mare petrecere la care fura poftite toate fetele frumoase din imparatie ca si surorile Cenusaresei, vestite prin frumusetea lor. Cenusareasa calca pentru surorile ei, iar ele nu vorbeau decat de toaletele lor. Voi purta rochia de catifea rosie, spuse sora cea mare. - Iar eu, fusta cea alba, mantia tesuta cu flori de aur si colanul de diamante, adauga mezina. - Surorile cerura parerea Cenusaresei, care le sfatui cum stia mai bine, ba chiar se oferi sa le aranjeze pieptanaturile. Astfel surorile incuvintara ca Cenusareasa sa le pieptane. Ele o intrebara: Cenusareaso, ti-ar placea si tie sa mergi la bal? Vai,domnisoarelor, va bateti joc de mine? Acolo nu-i loc pentru una ca mine! - Ai dreptate, lumea s-ar prapadi de ras, vazand-o pe Cenusareasa la bal. Fata, care era buna la suflet, le ajuta la pieptanat pe cele doua surori, care nu mancasera timp de doua zile, rabdand de foame in fata oglinzii. In sfarsit, sosi si seara

49

petrecerii. Surorile plecara si Cenusareasa le urmari cu privirea.Cand le pierdu din ochi, se porni se verse lacrimi amare. Nasa fetei, vazand-o inlacrimata, o intreba: De ce plangi? Ce-i cu tine? As dori atat de mult... as dori atat de mult... Cuvintele nu se mai auzeau printre suspine. Atunci,nasa ei, zana, o intreba: Nu-i asa ca ai vrea sa te duci la bal? Vai, da, spuse Cenusareasa si suspina din nou. - Ei bine, daca vei fi ascultatoare, te voi ajuta sa te duci. Apoi spuse: Mergi in gradina, alege un dovleac si adu-mi-l. Cenusareasa pleca sa-l caute. Dupa un timp, aduse un dovleac de toata frumusetea. Zana il scobi, lasandu-i numai coaja. Apoi il atinse cu nuiaua fermecata si il prefacu intr-o caleasca aurita. Se duse apoi la cursa de soareci, unde gasi sase soareci si, cu o atingere de nuia, ii prefacu, unul dupa altul, in sase armasari suri. Era un echipaj de toata frumusetea. - Sa vad daca nu e vreun sobolan in capcana, spuse Cenusareasa, care cauta acum un vizitiu. Ai dreptate, raspunse nasa fetei, du-te si vezi. - Fata aduse cursa cu trei sobolani si unul fu pe data prefacut intr-un vizitiu cu mustata faloasa. - Du-te in gradina si adu-mi sase soparle din cele pitite dupa stropitoare, mai spuse zana fetei. - Cenusareasa aduse cele sase soparle cerute, pe care nasa le transforma in sase lachei chipesi, care se urcara la spatele calestii. Zana o antreba pe Cenusareasa: - Ei bine! Esti gata sa mergi la bal! Esti multumita? - Da, dar cum o sa ma duc cu straiele astea vechi si urate? Zana le atinse cu nuiaua fermecata si pe data hainele ei se preschimbara in vesminte din aur si argint. Ii mai darui o pereche de conduri din sticla, cum nu se mai vazusera.Astfel gatita, Cenusareasa se urca in caleasca, iar nasa o preveni sa nu zaboveasca dupa miezul noptii. - Daca ramai la petrecere o clipa mai tarziu, caleasca se va face la loc dovleac, caii-soareci, lacheii-soparle, iar straiele tale-vechiturile de mai inainte. Cenusareasa promise nasei ca va parasi balul inainte de miezul noptii si pleca fericita. Printul, stiind de sosirea unei printese, alerga in intampinarea ei, oferindu-i bratul, la scara calestii, si o conduse in marea sala de bal, unde se aflau oaspetii. Dansatorii incremenira si viorile amutira. "E neasemuit de frumoasa", se auzea pretutindeni. Regele insusi sopti reginei: - Niciodata n-am vazut o faptura atat de frumoasa si blanda. Doamnele ii cercetau vesmintele si pieptanatura, iar fiul regelui ii oferi cinstea de a o invita la dans, in admiratia tuturor pentru gratia cu care se misca. In timpul ospatului, 50

printul, stand cu ochii la ea, nu manca mai nimic. Fata se apropie de surorile ei, spunandu-le cuvinte de lauda, dar ele nu o recunoscura. In timp ce acestea o admirau, Cenusareasa auzi orologiul batand un sfert inainte de miezul noptii; ea facu o plecaciune adanca si disparu. Acasa, o intalni pe nasa ei, careia ii multumi zicand: - Tare as vrea sa merg si maine la petrecere. In aceeasi clipa batura la usa cele doua surori si Cenusareasa se duse sa le deschida. - Ce mult ati zabovit! le spuse ea. - Am vazut la bal pe cea mai frumoasa printesa din lume. Nimeni nu o cunoaste, ii spuse una din surori. A doua zi, cele doua se dusera din nou la petrecere si Cenusareasa de asemenea, mai frumoasa decat intaia data. Printul nu se misca de langa ea si, cum fata se distra de minune, uita de povetele nasei ei. Cand auzi prima bataie a orologiului, de la miezul noptii, se ridica si fugi sprintena ca o caprioara. Printul o urma, dar nu o prinse. In graba, se intampla sa-i cada un condur din sticla, pe care printul il culese. Ajunse acasa fara caleasca, fara lachei, cu hainele ponosite si numai cu un condur in picior. Cand surorile se intoarsera de la bal, Cenusareasa le iscodi: - Ati vazut-o pe printesa cea frumoasa? Acestea ii raspunsera: - Printesa a disparut cum a batut miezul noptii si a lasat sa-i cada un condur de sticla, pe care printul l-a cules si l-a privit tot restul petrecerii. E tare indragostit de printesa cea frumoasa, mai spusera surorile. Cateva zile mai tarziu,fiul regelui dadu de stire ca va lua de sotie pe aceea careia i se va potrivi pantofiorul pe care il gasise. Il incercara mai intai printesele, apoi ducesele si intreaga curte, dar in zadar. A fost adus apoi celor doua surori, care s-au straduit in fel si chip sa le intre piciorul in condur, dar nu au reusit. Cenusareasa, care le privea, recunoscu condurul si intreba: - Pot si eu sa-l incerc? Surorile se pusera pe ras, batandu-si joc de ea. Cavalerul care adusese condurul o privi pe Cenusareasa cu luare-aminte si o gasi tare frumoasa. - Am porunca sa incerce toate fetele condurul, spuse el si se aproprie cu pantofiorul de piciorul Cenusaresei, pe care se potrivii fara nici o greutate Si mare fu uimirea celor doua surori, cand Cenusareasa scoase dintr-un buzunar un al doilea condur pe care-l puse in picior. In aceeasi clipa sosi si nasa fetei. Ea atinse cu nuiaua femecata zdrentele Cenusaresei, prefacandu-le intr-o mandrete de straie. 51

De indata, cele doua surori o recunoscura si se aruncara la picioarele ei, cerandu-i iertare pentru toate relele pricinuite. Cenusareasa le ajuta sa se ridice spunandu-le: - Va iert din toata inima si va rog sa ma iubiti vesnic. Cenusareasa fu condusa la print, care a fost si mai impresionat de frumusetea ei. Putin timp dupa aceea, el o lua de sotie. Iar ea le primi pe cele doua surori ale sale la palat si le gasi drept soti doi curteni de neam.

CRAIASA ALBINELOR

Au fost odata doi feciori de imparat, care au pornit sa-si incerce norocul

prin

lume, si feciorii astia au ajuns sa duca o viata atat de ticaloasa si desarta, ca n-au mai avut indrazneala sa calce pragul casei parintesti. Si cum trecuse vreme, nu gluma, si nu venise nici o veste de la ei, fratele lor mai mic, pe care-l poreclisera Prostila, pleca in cautarea lor. Dar cand dadu in sfarsit de fratii sai, acestia incepura sa-si bata joc de dansul: - Auzi, prostanacul, sa creada c-o sa poata razbi prin lume, cand noi, mai isteti decat el, n-am prea facut isprava mare ! Totusi pornira la drum catestrei si, tot mergand ei asa, iata ca dadura peste un musuroi de furnici. Cei doi frati mai varstnici voira pe data sa-l surpe si sa-l rascoleasca, pentru a vedea cum micile fapturi o vor lua la goana inspaimantate de moarte. Dar Prostila ii opri, strigandu-le: - Lasati ganganiile in pace! N-o sa ingadui sa le tulburati linistea ! Pornira ei mai departe si, dupa un cot de deal, dadura peste un lac, pe luciul caruia inotau o multime de rate. Cei doi frati mai mari se repezira sa prinda cateva, ca tare ar fi avut pofta sa le friga. Dar Prostila se impotrivi si de data asta: - Lasati zburatoarele in pace! N-o sa ingadui sa le ucideti ! Mersera ei mai departe si, intr-o buna zi, numai ca nimerira langa un roi de albine, aflat intr-o scorbura de copac. Si avea roiul acesta atata miere, ca se prelingea pe trunchi, de-ai fi zis ca este un izvoras... Cei doi frati mai mari isi pusera in gand sa dea foc copacului si sa inabuse albinele, ca sa poata lua mierea. Dar Prostila se impotrivi cu si mai multa tarie: - Lasati albinele in pace ! N-o sa ingadui sa le dati foc ! In cele din urma, cei trei frati dadura peste un palat, si avea palatul asta grajduri, cate n-ai fi gasit nici in zece palate imparatesti. Si-n ele se aflau o multime de cai, toti de piatra. Cat despre oameni, nu se zarea unul pe nicaieri. Strabatura ei toate salile palatului si intr-un sfarsit se pomenira in dreptul unei usi zavorate cu trei lacate. 52

Si avea usa asta o ferestruica, taiata taman la mijloc. Cei trei catara prin ea si ce crezi ca le fu dat sa vada: in fundul unei camere se afla un mosneag care statea aplecat deasupra unei mese!... Strigara la el o data, strigara a doua oara, dar mosneagul nu-i auzi. Mai strigara a treia oara, si abia atunci se trezi mosul, descuie lacatele si se ivi in prag....Si fara sa spuna o vorba, ii pofti sa se aseze la masa incarcata cu fel si fel de bunatati. Dupa ce mancara si baura dupa pofta inimii, mosneagul ii duse in cate un iatac, ca sa se odihneasca. A doua zi, batranul intra in odaia celui mai mare dintre frati si, facandu-i semn sa-l urmeze, il duse pana in dreptul unei mese de paitra. Pe masa asta se aflau scrise trei incercari care, de-ar fi fost dezlegate, ar fi avut darul sa smulga palatul de sub puterea blestemului. Prima incercare glasuia astfel: "Sub covorul de muschi al padurii stau ascunse cele o mie de boabe de margaritar ale fiicei imparatului, care toate trebuie gasite intr-o singura zi. Daca la asfintitul soarelui va lipsi macar una dintre ele, cel care s-a incumetat sa le caute se va preface in stana de piatra !" Cel mai mare dintre frati porni in padure si cauta toata ziua, dar cand fu sa apuna soarele, baga de seama ca toata truda i-a fost in zadar si ca n-a putut sa adune mai mult de o suta de boabe de margaritar. Si atunci se intampla asa cum sta scris pe tablia mesei: flacaul se prefacu in stana de piatra! In ziua urmatoare isi incerca norocul si fratele cel mijlociu, dar nici lui nu-i merse mai bine.. Si oricat se stradui el, nu fu in stare sa gaseasca mai mult ca doua sute de boabe de margaritar. Si se prefacu si el in stana de piatra. Iata ca veni si randul lui Prostila...se apuca el sa caute in desimea covorului de muschi, dar gasea cu atata anevoie cite un bob de margaritar, totul mergea atat de incet, ca-l cuprinse deznadejdea. Si cum nu stia in ce chip s-o scoata la capat, se aseza pe o piatra si incepu sa planga. Si cum plangea el asa, numai ce i se infatisa craiasa furnicilor, insotita de cele cinci mii de slujitoare ale sale. Erau tocmai furnicile pe care flacaul le scapase de la pieire. Nu trecu mult si micile ganganii izbutira sa adune toate cele o mie de boabe de margaritar si facura din ele o gramada bunicica. A doua incercare era mult mai grea: trebuia sa fie scoasa din fundul lacului cheia de la iatacul domnitei. De indata ce Prostila ajunse la marginea lacului, se ivi inotand un cird de rate. Erau tocmai ratele pe care el le scapase de la pieire. Si lasandu-se in adanc, ele ii adusera cheia care zacea pe fundul malos al lacului. Cea de a treia incercare era insa cea mai grea: dintre cele trei domnite adormite, flacaul trebuia sa o recunoasca pe cea mai tanara si mai frumoasa. Ei, dar cum naiba so recunoasca, cand semanau catestrele ca picaturile de apa ! Ca doar numai un singur lucru le deosebea: mai inainte de a fi adormit, fiecare gustase ceva dulce - cea mai 53

mare rontaise o bucata de zahar, cea mijlocie bause o cescuta cu sirop, iar cea mica luase o lingurita de miere. "Ei, acu' sa te vedem pe unde scoti camasa!" se gandi Prostila in sinea lui. Si iata ca veni in zbor o albina. Era chiar regina roiului pe care flacaul o scapase de la pieire. Se roti ea de cateva ori prin iatac, cerceta pe rand buzele celor trei domnite adormite si se aseza in cele din urma pe gura aceleia care gustase din miere. Si astfel putu Prostila sa o recunoasca dintr-o data pe cea mai tanara si mai frumoasa dintre domnite. Si numaidecat se risipi vraja, de parca nici n-ar fi fost. Castelul se smulse din somnul cel adanc si toti acei care fusesera prefacuti in stane de piatra isi recapatara infatisarea omeneasca. Prostila o lua de nevasta pe cea mai tanara si mai frumoasa dintre domnite si, dupa moartea craiului, urca pe scaunul domnesc. Iar fratii lui mai mari socotira ca nici celalalte domnite nu erau chiar asa de lepadat, si traira cu totii ani multi in belsug si fericire.

54

DARUL PITICILOR

A fost odata un croitor si un giuvaergiu si au pornit ei impreuna la drum, ca aveau


amandoi cam aceeasi tinta, Si mergand ei asa, intr-o seara, dupa ce soarele apusese in dosul muntilor, numai ce le venira in auz sunetele unui cantec indepartat, care se deslusea din ce in ce mai mult. Si cum cantecul suna ciudat dar si deosebit de placut, isi uitara de orisice oboseala si-o luara repede inspre partea de unde venea cantecul. Luna rasarise de-acum pe cer si lumina drumul ca ziua, asa ca cei doi calatori putura sa mearga fara de nici o opreliste. Si-n curand, ajunsera la o colina. Si pe colina aceasta, zarira o multime de omuleti care se tineau de mana si dantuiau plini de voiosie, invartindu-se in cerc. Si-n timp ce jucau de mama focului, cantau cu totii o melodie tare duioasa. Pasamite, asta era cantecul pe care-l deslusisera cei doi calatori. In mijlocul piticilor se afla un batran, care era mai mare de stat decat ceilalti si omuletul asta, purta un vesmant, impestritat cu toate culorile si-avea o barba cenusie, care-i atarna pana la glezne. Croitorul si giuvaergiul se oprira sa priveasca la dantuiala piticilor si se minunara de frumusetea jocului si de dulceata cantecului. La un moment dat, batranul le facu semn sa intre si ei in joc si omuletii desfacura cercul cu draga inima, imbiindu-i la randu-le, sa se prinda in hora. Cum era indraznet din fire, giuvaergiul se si apropie dar croitorul se sfii la inceput si ramase pe loc. Dar cand vazu cum se veselesc cu totii, isi lua inima in dinti si se prinse si el in joc. Cat ai clipi, cercul se inchise din nou si prichindeii se prinsera sa cante si sa topaie ca niste apucati, facand sarituri de doi coti. In acest timp, batranul scoase un palos care-i atarna la cingatoare si incepu sa-l ascuta. Si cand fu de ajuns de ascutit, arunca o privire inspre cei doi straini, ca li se facu la amandoi inima, cat un purice. Dar pana sa se gandeasca bine la ce aveau de facut, batranul il apuca pe giuvaergiu de chica si, cu cea mai mare iuteala, ii taie parul de pe cap si mandretea de barba stufoasa. Si la fel pati si croitorul. Dupa ce-i sluti astfel, batranelul ii batu pe umar, de parca ar fi vrut sa le spuna ca e bucuros ca nu s-au impotrivit si, daca vazura asta, celor doi, le mai veni inima la loc. Mosneagul le arata cu degetul o gramada de carbuni si le dadu de inteles sa-si umple cu ei buzunarele. Si cu toate ca nu pricepeau la ce le-ar putea folosi niste 55

carbuni, amandoi il ascultara. Apoi plecara mai departe, sa-si gaseasca un culcus peste noapte, ca picau de somn. Mersera ei ce mersera, dar nu prea mult, si cand ajunsera in vale, clopotele de la biserica bateau de miezul noptii. Si pe data cantecul amuti. Tot alaiul piticilor se facu nevazut si colina ramase pustie in lumina lunii. Cei doi calatori, gasira adapost la un gospodar, care se indura de ei sa-i lase in grajd. Si facandu-si culcusul pe-un maldar de paie, amandoi se culcara, invelindu-se cu toale, ca se lasase frigul. Vezi insa ca din pricina oboselii, uitasera sa-si scoata carbunii din buzunar, si o greutate care-i inghioldea si-i apasa ii facu sa se trezeasca mai devreme ca de obicei. Bagara ei mana in buzunar, sa vada ce-i supara, si cand o scoasera, nu le veni sa-si creada ochilor, ca in loc de carbuni era plina de aur!... Si ce crezi, parul de pe cap si barba le crescusera la loc, din belsug. Acu' erau oameni avuti, dar vezi ca giuvaergiul, care din fire era mai hraparet, isi umpluse mai vartos buzunarele decat croitorul, si avea de doua ori mai mult aur decat acesta. Dar parca era multumit!... Un hraparet, cand are mult jinduieste si dupa mai mult... Cum era lacom de avere, giuvaergiul ii propuse croitorului sa mai zaboveasca pe acele locuri si, cand s-o intuneca, sa mearga iarasi la colina unde-i gasise pe pitici si sa ia cu ei o comoara si mai mare. Vezi insa ca croitorul nici nu vru sa auda de asa ceva. - Eu sunt multumit cu ce am. Peste putin o sa ajung mester, si-o sa ma insor cu aleasa inimii. Si pot spune ca o sa fiu un om fericit... La ce m-as lacomi ? ... Dar ca sa-i faca pe plac, mai ramase inca o zi in satul unde manasera peste noapte. Catre seara, giuvaergiul isi atarna pe umeri cateva traiste ca sa poata indesa in ele cat mai multi carbuni, si-o porni la drum catre colina piticilor. Si ca si in noaptea trecuta, ii afla pe toti acolo, jucand de mama focului si cantand. Mosneagul il mai tunse o data chilug si dupa asta il indemna sa ia din gramada de carbuni. Giuvaergiul doar atata astepta, si incepu sa-si umple traistele cat incapea in ele. Apoi se intoarse fericit in satul unde astepta croitorul si, culcandu-se, se acoperi cu haina. Si mai inainte de a adormi, isi spuse: "Chiar daca m-o inghioldi aurul de mi-o scoate sufletul, o sa strang din dinti si-o sa rabd !" Si dormi el leganat de dulcea presimtire ca a doua zi va fi un om putred de bogat. In zori, de cum deschise ochii, se scula sa-si cerceteze buzunarele, dar nu mica-i fu mirarea cand scoase de acolo doar carbuni. Si oricat de mult cauta, nu gasi decat tot carbuni. "Nu-i mare paguba - se mangaie el - ca tot mi-a mai ramas aurul de l-am dobandit in noaptea trecuta !..." Si se duse sa-l ia de unde il ascunsese, ca sa-si mai bucure ochii cu stralucirea lui. Si ce crezi, odata ramase incremenit de spaima, ca-n locul aurului erau doar carbuni !... De amar, se batu peste frunte cu palma plina de negreala si pe loc simti ca tot capul ii este neted ca in palma, si la fel si barbia.

56

Vezi insa ca nenorocirea lui nu luase inca sfarsit... Abia acum baga de seama ca pe langa cocoasa din spate, ii mai crescuse o cocoasa la fel de mare si-n fata. Abia atunci pricepu ca fusese pedepsit pentru lacomia lui si, de mahnit ce era, incepu sa se jeleasca amarnic. La tipetele lui, croitorul cel cumsecade se trezi din somn si gasi o multime de vorbe bune ca sa-i ogoiasca durerea: - Ai fost tovarasul meu de drum si-o sa ramai la mine cat oi trai. Si-o sa impartim averea frateste. Croitorasul se tinu de cuvant, dar bietul giuvaergiu trebui sa poarte toata viata cele doua cocoase. Si cum ramasese chelbos, trebui sa-si acopere capul cu o caciula, ca sa nu i se vada betesugul asta.

57

DANILA PREPELEAG

Erau odata intr-un sat doi frati, si amandoi erau insurati. Cel mai mare era harnic,
grijuliu si chiabur, pentru ca unde punea el mana punea si Dumnezeu mila, dar n-avea copii. Iara cel mai mic era sarac. De multe ori fugea el de noroc si norocul de dansul, caci era lenes, nechitit la minte si nechibzuit la trebi; s-apoi mai avea si o multime de copii! Nevasta acestui sarac era muncitoare si buna la inima, iar a celui bogat era pestrita la mate si foarte zgarcita. Vorba veche: "Tot un bou s-o belea". Fratele cel sarac - sarac sa fie de pacate!- tot avea si el o pereche de boi, dar cole: porumbi la par, tineri, nalti de trup, teposi la coarne, amandoi cudalbi, tintati in frunte, ciolanosi si grosi, cum sunt mai buni de injugat la car, de iesit cu dansii in lume si de facut treaba. Dar plug, grapa, teleaga, sanie, car, tanjala, carceie, coasa, hreapca, tapoi, grebla si cate alte lucruri ce trebuiesc omului gospodar nici ca se aflau la casa acestui om nesocotit. Si cand avea trebuinta de asemene lucruri, totdeauna supara pe altii, iara mai ales pe frate-sau, care avea de toate. Nevasta celui bogat de multe ori facea zile fripte barbatului, ca sa-l poata descotorosi odata de frate-sau. Ea zicea adeseori: - Frate, frate, dar pita-i cu bani, barbate. - Apoi, da, mai nevasta, sangele apa nu se face. Daca nu l-oi ajuta eu, cine sa-l ajute? Nevasta, nemaiavand incotro, tacea si inghitea noduri. Toate ca toate, dar carul sau era de haimana. Nu treceau doua-trei zile la mijloc, si se trezea la usa ei cu Danila, cumnatu-sau, cerand sa-i imprumute carul: ba sa-si aduca lemne din padure, ba faina de la moara, ba capiti din tarina, ba multe de toate. - Mai frate, zise intr-o zi cel mai mare istuilalt; mi-e lehamite de fratia noastra!... Tu ai boi, de ce nu-ti inchipuiesti s-un car? Al meu l-ai harbuit de tot. Hodorog! incolo, hodorog! pe dincolo, carul se strica. S-apoi, stii vorba ceea:"Da-ti, popa, pintenii si bate iapa cu calcaiele". - Apoi, da, frate, zise istalalt, scarpinandu-se in cap, ce sa fac? - Ce sa faci? sa te-nvat eu: boii tai sunt mari si frumosi; ia-i si-i du la iarmaroc, vinde-i si cumpara altii mai mici si mai ieftini, iar cu banii ramasi cumpara-ti si un car, si iaca te-ai facut gospodar. - Ia, stii ca nu m-ai invatat rau? asa am sa fac. Zicand aceste, se duce la dansul acasa, isi ia boii de-o funie si porneste cu ei spre targ. Dar, cum am spus, omul nostru era un om de aceia caruia-i manca cainii din traista, si toate trebile, cate le facea, le facea pe dos. Targul era cam departe, si iarmarocul pe sfarsite. Dar cine poate sta impotriva lui Danila Prepeleac? (ca asa ii era 58

porecla, pentru ca atata odor avea si el pe langa casa facut de mana lui). El tufleste cusma pe cap, o indeasa pe urechi si habar n-are: "Nici nu-i pasa de Nastasa; de Nichita, nici atata". Mergand el cu Duman si Talasman ai sai, tot inainte spre iarmaroc, tocmai pe cand suia un deal lung si traganat, alt om venea dinspre targ cu un car nou, ce si-l cumparase chiar atunci si pe care il tragea cu mainile singur, la vale cu proptele si la deal cu opintele. - Stai, prietene, zise ist cu boii, care se tot smunceau din funie, vazand troscotul cel fraged si mandru de pe langa drum. stai putin cu carul, c-am sa-ti spun ceva. - Eu as sta, dar nu prea vrea el sa steie. Dar ce ai sa-mi spui? - Carul dumitale parca merge singur. - D-apoi... mai singur, nu-l vezi? - Prietene, stii una? - Stiu daca mi-i spune. - Hai sa facem treampa; da-mi carul, si na-ti boii. Nu vreau sa le mai port grija in spate: ba fan, ba ocol, ba sa nu-i manance lupii, ba de multe de toate... Oi fi eu vrednic sa trag un car, mai ales daca merge singur. - Suguiesti, mai omule, ori ti-e intr-adins? - Ba nu suguiesc, zise Danila. - Apoi dar, te vad ca esti bun mehenghiu, zise cel cu carul; m-ai gasit intr-un chef bun; hai, noroc sa dea Dumnezeu! sa-ti aibi parte de car, si eu de boi! Apoi da carul, isi ia boii, pleaca pe costisa intr-o parte spre padure si se cam mai duce. Istalalt, adica Danila, zice in gandul sau: "Taci, ca-i cu buche; l-am potcovit bine! De nu cumva s-ar razgandi; dar parca nu era tigan, sa intoarca." Apoi isi ia si el carul si porneste tot la vale inapoi spre casa. - Aho! car nebun, aho! Cand te-oi incarca zdravan cu saci de la moara, ori cu fan din tarina, atunci sa mergi asa! Si cat pe ce, cat pe ce sa nu-l ia carul inainte. Dar de la o vreme valea s-a sfarsit si s-a inceput un deal; cand sa-l suie la deal, suie-l daca poti!... Harti! incolo, scarti! incolo, carul se da inapoi. - Na! car mi-a trebuit, car am gasit! Apoi cu mare greu hartoieste carul intr-o parte, il opreste in loc, se pune pe protap si se asterne pe ganduri. - Ma!... asta inca-i una! De-oi fi eu Danila Prepeleac, am prapadit boii; iar de n-oi fi eu acela, apoi am gasit o caruta... Ba e Prepeleac, ba nu-i el... Cand iaca un om trecea iute spre targ c-o capra de vanzare. - Prietene, zise Danila, nu mi-i da capra ceea, sa-ti dau carul ista? - Apoi... da... capra mea nu-i de cele saritoare, si-i buna de lapte. - Ce mai la deal, la vale! buna, ne-buna, na-ti carul si da-mi-o! Cela nu se pune de pricina, da capra si ia carul. Apoi asteapta pana vin alte care, de-l leaga dinapoia lor, si se duce in treaba lui spre casa, lasand pe Danila gura casca tot pe loc. - Bun, zise Prepeleac. Ia, pe ist cu capra stiu incaltea ca bine l-am boit! Ia apoi si el capra si porneste iar spre targ. Dar capra tot capra; se smuncea in toate partile, incat ii era acum lehamete de dansa. 59

- De-as ajunge mai degraba in targ, zise Prepeleac, ca sa scap de raia asta. Si, mergand el mai departe, iaca se intalneste c-un om ce venea de la targ c-o gasca in brate. - Bun intalnisul, om bun! zise Danila. - Cu bine sa dea Dumnezeu! - Nu vrei sa facem schimb? sa-ti dau capra asta si sa-mi dai gasca. - N-ai nimerit-o, ca nu-i gasca, ci-i gansac; l-am cumparat de samanta. - Da, da-mi-l, da-mi-l! ca-ti dau si eu o samanta buna. - De mi-i da ceva adaos, poate sa ti-l dau; iara de nu, norocul gastelor de-acasa; ca are sa faca un otrocol prin ele, de s-a duce vestea! In sfarsit, dur la deal, dur la vale, unul mai da, altul mai lasa, si Prepeleac marita capra! Apoi insfaca gansacul si pleaca tot inainte spre targ. Cand ajunse in targ, gansacul, dorit de gaste, tipa cat il lua gura: "ga, ga, ga, ga!" - Na! c-am scapat de dracul si am dat peste tata-sau: acesta ma asurzeste! Las' ca te insor eu si pe tine acus, mai buclucasule! Si, trecand pe langa un negustor cu pungi de vanzare, da gansacul pe-o punga de cele pe talger si cu baierile lungi, de pus in gat. Ia el punga, o suceste, o invarteste s-apoi zice: - Na-ti-o franta, ca ti-am dres-o! Dintr-o pereche de boi de-a mai mare dragul sa te uiti la ei am ramas c-o punga goala. Mai! mai! mai! mai! Doar stiu ca nu mi-i acum intaiasi data sa merg la drum; dar parca dracul mi-a luat mintile! Mai sede el cat sede de casca gura prin targ, s-apoi isi ia talpasita spre casa. Si, ajungand in sat, se duce drept la frate-sau, ca sa-i duca bucurie. - Bine v-am gasit, badita! - Bine-ai venit, frate Danila! Da' mult ai zabovit la targ! - Apoi da, badita; m-am pornit cu graba si m-am intalnit cu zabava. - Ei, ce veste ne mai aduci de pe la targ? - Ia, nu prea buna! Bietii boisorii mei s-au dus ca pe gura lupului. - Vro dihanie a dat peste dansii, ori ti i-a furat cineva? - Ba! I-am dat eu singur cu mana mea, badita. Apoi spuse din capat toata intamplarea, pe unde-a fost si ce-a patit; iar la urma urmelor zise: - S-apoi, ce mai atata vorba lunga, dintr-o pereche de boi ales c-o punga; s-apoi si asta pute a pustiu, badita draga. - Ma! da, drept sa-ti spun, ca mare natarau mai esti! - Apoi da!... badita! pan-aici, toate-au fost cum au fost, da' de-acum am prins eu minte... Numai ce folos? Cand e minte, nu-i ce vinde; cand e branza, nu-i barbanta. Iaca iti dau dumitale punga asta, ca eu n-am ce face cu dansa. Si te mai rog de toti dumnezeii sa-mi imprumuti macar o data carul cu boii, s-aduc niste lemne din padure la nevasta si la copii, ca n-au scanteie de foc in vatra, sarmanii! s-apoi, ce-a da Dumnezeu! cred ca nu te-oi mai supara.

60

- Ptiu! ma! zise frate-sau, dupa ce l-a lasat sa sfarsasca. se vede ca Dumnezeu a umplut lumea asta cu ce-a putut. Iaca-ti mai dau o data carul, dar asta ti-a fi cea de pe urma. Lui Danila atata i-a trebuit. Ia acum carul cu boii fratine-sau si porneste. Cum ajunge in padure, chiteste un copac care era mai mare si trage carul langa el; fara sa dejuge boii, incepe a taia copacul, ca sa cada in car deodata. Trebi de ale lui Danila Prepeleac! Bocaneste el cat bocaneste, cand parrr! cade copacul peste car de-l sfarma si peste boi de-i ucide! - Na! ca facui pacostea si fratine-meu! Ei, ei, acum ce-i de facut?... Eu cred ca ce-i bine, nu-i rau: Danila face, Danila trebuie sa desfaca. Ma duc sa vad, n-oi putea smomi pe frate-meu sa-mi imprumute si iapa, sa fug apoi cu ea in lume, iar copiii si nevasta sai las in stirea Celui-de-sus. Asa zicand, porneste si, mergand prin padure, s-a ratacit. Dupa multa truda si buimaceala, in loc sa iasa la drum, da de-un helesteu si, vazand niste lisite pe apa, zvarrr! cu toporul intr-insele, cu chip sa ucida vro una s-o duca peschin fratine-sau... Dar lisitele, nefiind chioare, nici moarte, au zburat; toporul s-a cufundat, si Prepeleac a ramas batand in buze. - Ma!... ca rau mi-a mai mers astazi! Ce zi pocita! se vede ca m-a luat cineva din urma! Apoi da din umere si porneste; mai merge el cat merge, pana ce, cu mare greu, gaseste drumul. Apoi o ia la papuc si hai, hai! hai, hai! ajunge in sat, la frate-sau, si pe loc carpeste o minciuna, care se potrivea ca nuca in perete. - Frate, mai fa-mi un bine si cu iapa, ca sa man boii de calare: in padure a plouat grozav, si s-a facut o mazga s-un ghetus, de nu te mai poti de fel tinea pe picioare. - Ma! zise frate-sau, se vede ca tu ai fost bun de calugarit, iar nu de trait in lume, sa necajesti oamenii si sa chinuiesti nevasta si copiii! Haiti! lipsesti dinaintea mea si dute unde-a dus surdul roata si mutul iapa, ca sa nu mai aud de numele tau! Iapa? Las' pe Danila, ca stie el unde-a duce-o: sa-si ia iertaciune de la boi si ziua buna de la car. Apoi iese pe usa, pune mana pe iapa si pe-o secure, si tunde-o! Cand se trezeste frate-sau, ia iapa daca ai de unde! Prepeleac era tocmai la helesteul din padure, sa caute toporul. Aici ii trasni in cap lui Danila ca el ar fi bun de calugar, dupa vorbele fratine-sau. - Am sa durez o manastire pe pajistea asta, de are sa se duca vestea in lume, zise el. Si deodata se si apuca. Face mai intai o cruce s-o infige in pamant, de inseamna locul. Apoi se duce prin padure si incepe a chiti copacii trebuitori: ista-i bun de amanare, cela de talpi, ista de grinzi, cela de tumurugi, cela de costoroabe, ista de toaca; si tot asa dondanind el din gura, iaca se trezeste dinaintea lui c-un drac ce iesise din iaz. - Ce vrei sa faci aici, mai omule? - Da' nu vezi? - Stai, ma! nu te-apuca de nazbutii. Iazul, locul si padurea de pe-aici sunt ale noastre. - Poate-i zice ca si ratele de pe apa sunt ale voastre, si toporul meu din fundul iazului. V-oi invata eu pe voi sa puneti stapanire pe lucrurile din lume, cornoratilor! 61

Dracul, neavand ce-i face, hustiuliuc! in iaz si da de stire lui scaraoschi despre omul lui Dumnezeu, cu naravul dracului. Ce sa faca dracii? se sfatuiesc intre dansii, si scaraoschi, capetenia dracilor, gaseste cu cale sa trimita pe unul din ei c-un burduf de bivol plin cu bani, sa-i dea pusnicului Danila, ca sa-l poata matura de-acolo. - Na-ti, ma, bani! zise dracul trimis; si sa te carabanesti de aici; ca, de nu, e rau de tine! Prepeleac se uita la cruce, se uita la drac si la bani... da din umere s-apoi zice: - Aveti noroc, spurcatilor, ca-mi sunt mai dragi banii decat pusnicia, ca v-as arata eu voua! Dracul raspunde: - Nu te pune in poara, mai omule, cu imparatul iadului; ci mai bine ia-ti banisorii si cauta-ti de nevoi. Apoi lasa banii si se intoarna in helesteu, unde gaseste pe scaraoschi tare mahnit pentru pierderea unei comori asa de mari, cu care ar fi putut dobandi o multime de suflete. Prepeleac, in acest timp, se chitea cum ar face sa vada banii acasa la dansul. - Bun! zise Danila. Nici asta nu se ia din drum. Tot manastiri sa croiesti, daca vrei sa te bage dracii in seama, sa-ti vie cu banii de-a gata la picioare si sa te faca putred de bogat! Pe cand se ingrijea el cum sa duca banii acasa, iaca un alt drac din iaz i se infatisaza inainte, zicandu-i: - Mai omule! stapanu-meu s-a razgandit; el vrea mai intai sa ne cercam puterile s-apoi sa iei banii. "Ia, acu-i acu!" zise Prepeleac in gandul sau, oftand. Dar este o vorba: tot bogatul mintios si tanarul frumos. Danila mai prinsese acum la minte. - Puterile? Ei, cum si in ce fel? - Iaca cum: dintru-ntai si dintru-ntai, care dintre noi amandoi a lua iapa ta in spate si va inconjura iazul de trei ori, fara s-o puna jos si sa se rasufle, ai aceluia sa fle banii. Si cum zice, umfla dracul iapa in carca si intr-o clipa inconjura iazul de trei ori. Prepeleac, vazand atata putere din partea dracului, nu-i prea veni la socoteala, dar tot isi tinu flrea si zise: Mai Michiduta! doar eu te credeam mai tare decat esti! Asa-i ca tu ai luat iapa in spate? insa eu ti-oi lua-o numai intre picioare; si indata se si azvarle pe iapa si inconjura iazul de trei ori, fara sa se rasufle. Dracul atunci se mira mult de asta si, neavand ce mai zice, iscodi alta. - Acum sa ne intrecem din fuga, zise el. - Mai Michiduta! da' cu mine ti-ai gasit ca poti tu sa te intreci din fuga? - D-apoi cu cine? - Vina incoace, sa-ti arat eu cu cine! Apoi merge impreuna cu dracul in niste porumbrei, unde vede un iepure dormind, si i-l arata. - Vezi tu colo pe cineva ghemuit jos si mititel? - Vad. - Acela-i copilul meu cel mai mic. Atine-te! Si cand l-oi trezi din somn, sa te iei dupa el. Si-odata si striga: u! ta! na! na! na!... Atunci iepurele sare, si dracul dupa el. Fug ei cat fug, si de la o vreme dracul pierde urma iepurelui. Pana acum toti radeau de

62

Prepeleac, dar acum a ajuns sa rada si el de dracul. Pe cand Danila se tinea cu m ana de inima, razand de prostia dracului, iaca si acesta se inturna gafuind. - Ma! da' sprinten si sprintaroi copil mai ai, drept sa-ti spun! Cand aproape-aproape sa pun mana pe dansul, i-am pierdut urma, si sa te duci, duluta! - Seamana tatane-sau, sireicanul! zise Danila. Ei? mai ai pofta sa te intreci si cu mine? - Ba mai pune-ti pofta-n cui!... Mai bine sa ne intrecem din tranta. - Din tranta? Doar de ti-e greu de viata. Ma! tot am auzit din batrani ca dracii nu-s prosti; d-apoi, cum vad eu, tu numai nu dai in gropi, de prost ce esti. Asculta! Eu am un unchi batran de 999 de ani si 52 de saptamani; si de-l vei putea tranti pe dansul, atunci sa te incerci si cu mine, dar cred ca ti-a da pe nas. Zicand aceste, porneste inainte si face semn dracului cu mana, sa vina dupa el. in fundul padurii, sub niste stanci, se afla o bizunie de ursi, peste care daduse Prepeleac, umbland cateodata, ca pusnic ce se gasea, dupa vlastari salbatici si dupa zmeura. Ajungand ei aproape, Danila zise: - Iaca locasul unchiului meu. Intra inlauntru; ai sa-l gasesti dormind in cenusa, cu nasul in taciuni. De vorbit, nu poate vorbi, ca maselele si dintii i-au cazut mai bine de o mie de ani. Dracul, cand n-are ce face, stiti ce face... Intra inlauntru si incepe a-si purta codita cea barligata pe la nasul unchesului. Atata i-a trebuit lui mos Ursila, s-apoi las' pe dansul! Deodata sare manios din barlog, hat! dracul subsuoara si-l strange cu atata putere, de era sa-si dea sufletul, si ochii i-au iesit afara din cap cat cepele de mari. - Na! nu cauti, s-o gasesti, zise Danila, care privea de departe valmasagul acesta si se strica de ras. Dar nu stiu ce face dracul, ca face el ce face, si cu mare greu scapa din labele lui mos Ursila. Danila, cum vede pe drac scapat, bun teafar... se face ca-l scoate. - Ia las', mai omule, las'! nu-ti mai face obraz. Daca ai stiut ca ai un mos asa de grobian, pentru ce m-ai indemnat sa ma lupt cu el? - Da' ce? Nu ti-a placut? Hai si cu mine! - Cu tine, si numai cu tine, m-oi intrece din chiuit; si care-a chiui mai tare, acela sa ia banii. - Bun!... zise Danila in gand; las' ca te-oi chiui eu! Mai Michiduta! Ia chiuie tu intai, ca sa aud cum chiui. Atunci dracul se craceste c-un picior la asfintit si cu unul la rasarit, s-apuca zdravan cu mainile de tortire cerului, casca o gura cat o sura, si, cand chiuie o data, se cutremura pamantul, vaile rasuna, marile clocotesc si pestii din ele se sperie; dracii ies afara din iaz cata frunza si iarba! Si oleaca numai de nu s-a risipit bolta cerului. Danila insa sedea calare pe burduful cu bani si, tinandu-si firea, zise: - Ma! da' numai asa de tare poti chiui? Eu mai nu te-am auzit. Mai chiuie o data! Dracul chiuie si mai grozav. - Tot nu te-am auzit. inca o data! Dracul chiuie s-a treia oara, asa de tare, de credeai ca s-a rupt ceva intr-insul. - Acum nu te-am auzit nici atata... Asa-i c-a venit si randul meu? 63

- Mai asa! - Mai Michiduta! cand oi chiui eu, ai sa asurzesti s-au sa-ti sara creierii din cap. inteles-ai tu? insa eu iti priesc bine, daca-i vrea sa ma asculti. - In ce fel? - Ia sa-ti leg ochii si urechile c-un stergar, daca vrei sa mai traiesti. - Leaga-mi ce stii si cu ce stii, numai sa nu mor! Atunci Danila leaga strans c-un stergar gros de calti ochii si urechile dracului, ca la baba-oarba; apoi ia o drughineata groasa de stejar in mana, caci, cat era de pusnic Danila, tot mai mult se bizuia pe drughineata decat in sfanta cruce, si pac! la tampla dracului cea dreapta, una! - A... leu! destul! Nu mai chiui! - Ba nu! stai, sarsaila! tu cum ai chiuit de trei ori? Trosc! si la stanga una! - Va... leu! destul! - Ba nu-i destul! si-i mai trage si-n numele tatalui una! - A...uleo! striga dracul ingrozitor, si cu ochii legati, cum era, vaicarandu-se grozav si zvarcolindu-se ca sarpele, se arunca in iaz, spunand lui scaraoschi cele intamplate si ca nu-i de suguit cu vrajitorul acesta. Danila insa ofta din greu langa burduful cu bani si se tot framanta cu gandul ce-i de facut. Cand, iaca al treilea drac i se infatisaza inainte, c-un buzdugan strasnic de mare in mana, pe care il tranteste la pamant si zice: - Mai omule! ia, acum sa te vad! Cine-a azvarli buzduganul ista mai tare in sus, ai aceluia sa fie banii. "Na! Danila, zice el in gandul sau, asa-i c-ai sfeclit-o?" Dar vorba ceea: "Nevoia invata pe caraus". - Ia zvarle-l tu intai, mai dracule! Atunci dracul ia buzduganul de coada, si cand il zvarle, se suie asa de tare, de nu se mai vede; si abia dupa trei zile si trei nopti, cazand jos, cu mare strasnicie s-a cufundat in fundul pamantului, de s-au zguduit temeliile lumii! - Ia azvarle-l si tu acum, zise dracul ingamfat. - L-oi zvarli eu, nu te ingriji, dar scoate-l mai intai in fata pamantului, cum a fost si la tine. Dracul asculta si-l scoate. - Haiti! mai repede, mai repede, ca n-am timp de asteptat... - Mai ingaduieste putin, tartarule, ca nu te trag copiii de poale! Dracul ingaduie, caci n-are incotro. Nu trecu mult si ziua se calatori. Cerul era limpede, si luceferii sclipitori radeau la stele, iara luna, scotand capul de dupa dealuri, se legana in vazduh, luminand pamantul. - Da' nu-l mai zvarli, omule? - Ba am sa-l zvarl de-acum; dar iti spun dinainte, sa te stergi pe bot despre dansul. - De ce? - Iaca de ce: vezi tu colo in luna niste pete? - Le vad. - Acolo-s fratii mei din ceea lume. Si, Doamne, mare nevoie mai au de fier, ca sa-si potcoveasca caii. Uite bine si vezi cum imi fac semn cu mana, sa le dau buzduganul ista; s-odata si pune mana pe dansul. 64

Stai, nepriceputule, ca buzduganul ista il aavem lasat mostenire de la stramosul nostru; si nu-l putem da nici pentru toata lumea; s-odata-i si smunceste buzduganul din mana, si fuga cu el in iaz, spunand lui scaraoschi ce era sa pateasca cu buzduganul. Atunci scaraoschi, ingrijit si manios grozav, chema inaintea sa pe toata dracimea si batu din picior, strigand: - Acum, in clipa, sa se aleaga unul dintre voi care sa mearga si sa afuriseasca pe acest proclet si vrajmas cumplit. Pe loc si vine unul inantea sa, tremurand. - Sa traiti, marsavia-voastra! Eu ma duc sa indeplinesc nelegiuita voastra porunca. - Mergi! si daca-i fi mester si-i izbuti, sa stii c-am sa te fac mai mare. Atunci dracul porneste c-o falca-n cer si cu una-n pamant, si intr-o clipa si ajunge la pusnicul Danila. - Mai omule, zise dracul. Tu, cu smecheriile tale, ai tulburat toata dracimea; da' acus am sa te var si eu in toate grozile mortii! Hai sa ne blestemam, si care dintre noi amandoi a fi mai mester, acela sa ia banii! S-odata si-ncepe dracul a boscorodi din gura si a descanta, ca nu stiu ce face, de-i pocneste lui Danila un ochi din cap. saracul Prepeleac! se vede ca i-a fost scris tot el sa rasplateasca si pacatele iepei fratine-sau, ale caprei, ale gansacului logodit si ale boilor ucisi in padure. Pesemne blestemul gastelor vaduvite l-a ajuns, sarmanul! Doamne! Multe mai are de patimit un pusnic adevarat cand se departeaza de poftele lumesti si se gandeste la fapte bune!... S-apoi ce este mai gingas decat ochiul? Danila crapa de durere! dar, oricat il durea de tare, el tot isi tinu inima cu dintii si zise: - Nu ma sperii tu cu de-alde-aceste, demon spurcat ce esti! Am sa te fac sa-ti musti mainile si sa ma pomenesti in toata viata ta! - Da, da, nu mai dondai atata din gura si blestema si tu acum, sa te vad cat esti de mester. - Ai sa iei burduful cu bani in spate si ai sa mergi la casa mea, caci blestemurile parintesti nu-s la mine. inteles-ai? Si, cum zice, incaleca si Danila pe burduf; iara dracu-i umfla in spate si zboara iute ca gandul taman la casa lui Danila Prepeleac. Copiii si nevasta lui, cand au vazut un bivol zburand pe sus, au rupt-o de fuga, inspaimantati. Danila, insa, a inceput a-i striga pe nume; si ei, cunoscand glasul lui, s-au oprit. - Dragii tatei, baieti! Ia veniti incoace si aduceti cu voi si blestemurile parintesti! ragila si pieptenii de pieptanat calti! Baietii incep a curge toti, care dincotro, cu blestemurile parintesti in mana. ii venise acum si lui Danila apa la moara. - Puneti mana, copii, pe jupanul ista, si incepeti a-l blestema cum iti sti voi mai bine, ca sa-i placa si dumisale. Atunci lasa pe copii, ca si dracul fuge de dansii. Au tabarat cu totii pe dansul si l-au schingiuit dupa placul lui Danila. S-a inceput dracul atipa cat ii lua gura; si scapand cu mare greu de mainile lor, harscait si stalcit cum era, a lasat si bani si tot si s-a dus pe urlati dupa ceilalti. Iara Danila Prepeleac, nemaifiind suparat de nimene si scapand deasupra nevoii, a mancat si a baut si s-a desfatat pana la adanci batranete, vazandu-si pe fiii fiilor sai imprejurul mesei sale.

65

DEGETICA
Era odata o biata femeie saraca; ea traia singura si grozav dorea sa aiba un copil pe lnga dnsa, care sa-i fie sprijin la batrnete. Se duse intr-o zi in padure, acolo intlni o zna careia-i spuse pasul ei. Aceasta-i dete un bob de orz, zicndu-i: - Asta nu-i orz, de cel care creste pe camp si-l mananca gainile. Pune-l intr-un ghiveci de flori si asteapta. - Iti multumesc, zise femeia, si cum se intoarse acasa, isi sadi bobul de orz. In curand rasari din pamant o floare mare, frumoasa, ce semana c-o lalea imbobocita. "Ce floare minunata!" zise femeia sarutand foile rosii si galbene; si-n clipa aceea floarea se deschise cu zgomot mare. Acum se vede bine ca-i o lalea adevarata; si-nauntrul ei, pe fundul verde sedea o fetita mica, mica de tot si draguta, numai cat degetul cel mic de inalta; ii dadu numele de Degetica. Dintr-o coaja de nuca lustruita frumos ii gati leagan, foi de viorele ii puse in loc de saltea, si o inveli cu o foaie de trandafir. Dormea in timpul noptii, si ziua se juca pe masa, unde femeia punea o farfurie cu apa, inconjurata de-o cununa de flori. In farfurie plutea o foaie mare de lalea, pe care Degetica putea sa stea, si sa se plimbe de la o margine la alta cu ajutorul a doua fire albe de par de cal, ce-i tineau loc de vasle. Nu se putea inchipui ceva mai dragalas ca fetita asta; s-apoi stia sa si cante, si avea un glas asa de dulce, cum nu se mai auzise pe fata pamantului. Intr-o noapte, pe cand ea dormea, o broasca urata intra in odaie printr-o spartura a ferestrei. Si uraciunea asta sari pe masa unde dormea Degetica, invelita cu foaia ei de trandafir. - Ce frumusica sotie ar fi asta pentru baiatul meu, zise broasca. Si insfacand coaja de nuca, iesi pe aceeasi fereastra, ducand si pe Degetica afara in gradina. Pe acolo curgea un parau, care in trecerea lui atingea o mlastina. In mlastina asta locuia broasca si cu fiul ei. Slut si murdar, semana leit cu mama lui. "Coac! Coac!" incepu el a striga, cum zari pe dragalasa fetita in coaja de nuca. - Nu vorbi asa tare! O s-o trezesti, zise broasca. Ar putea sa ne scape inca, e asa de usoara, ca un fulg de lebada. S-o punem pe-o foaie lata de lipan, in mijlocul apei. O sa fie acolo ca pe-un ostrov si n-are sa poata fugi. In vremea asta, noi sa gatim in fundul baltii odaia cea mare, care o sa fie locuinta voastra. Apoi broasca sari in apa si porni s-aleaga o frunza mare de lipan prinsa de mal, si aseza pe ea coaja de nuca in care dormea Degetica. Cand se trezi biata fetita si vazu unde se afla, incepu a plange cu amar; de jur imprejur era numai apa, cum sa se mai intoarca ea pe uscat? 66

Broasca, dupa ce imppdobi odaia din fundul iazului cu papura si floricele galbene, veni cu odorul ei sa ia patutul micutei, sa-1 duca in odaia pregatita. Se inclina inaintea fetitei zicandu-i: "Iti prezint pe fiul meu, viitorul tau sot. V-am pregatit o locuinta de toata frumusetea, in fundul baltii." - Coac! Coac! adauga fiul. Apoi luara coaja de nuca si se departara; biata Degetica, ramasa singura pe frunza ei verde, incepu sa planga cu hohot, gandindu-se la broasca uricioasa si la soarta ce-o astepta. Auzisera insa si pestisorii cele ce spusese broasca, si vrura sa vada si ei pe Degetica. Si cum o vazura, li se paru atat de draguta, incat socotira c-ar fi o mare nenorocire pentru dansa, sa ia de sot pe fiul broastei. Nunta asta nu trebuia sa se faca! Se adunara cu totii in jurul frunzei, si cu dintisorii lor taiara codita ce-o tinea de mal; frunza desprinsa, duse pe Degetica departe, pe rau, asa ca broastele n-o mai puteau ajunge. Ea trecu astfel prin multe locuri frumoase, si pasarelele prin tufisuri cantau cand o vedeau: "Ce mai fetita dragalasa! Ce mai fetita dragalasa!" Frunza plutind mereu tot inainte, tot mai departe, Degetica facu o adevarata calatorie. Pe cand mergea ea asa, un fluturas alb incepu a zbura in jurul ei, si la urma se aseza chiar pe frunza, nemaiputandu-si lua ochii de la asa minune. Degetica, vesela ca scapase de uricioasa broasca, se bucura de frumusetea locului si de privelistea apei ce stralucea ca aurul in bataia soarelui. Isi lua cingatoarea, lega un capat de aripa fluturasului, pe celalalt de frunza, si astfel putu inainta mai repede. Dar iata ca trecu un carabus, care, zarind-o, o prinse din zbor si se opri cu ea intr-un copac. In vremea asta frunza de lipan luneca inainte pe rausor, dusa de fluturasul care nu se mai putea desprinde de ea. Dumnezeu stie numai spaima ce-o cuprinse pe biata Degetica, cand fu luata de carabus si dusa pe copac! Ea insa plangea acum pe fluturasul alb pe care-1 legase de frunza, si se gandea ca el o sa moara de foame, daca nu s-o putea desface. Carabusului nu-i pasa nimic de toate astea; el o aseza pe frunza cea mai mare din copac, o ospata cu sucul florilor, si, cu toate ca ea nu semana deloc a carabus, ii lauda foarte mult frumusetea. In curand toti carabusii din copac venira s-o vada. Fetele carabusilor insa, vazando, isi miscara antenele zicand: - Ce mai lucru! N-are decat doua picioare. - Si nici antene n-are, adauga una; E slaba, subtire, si seamana cu omul. O! Ce urata e! Degetica insa era fermecatoare; si carabusul care-o adusese, cu toate ca o gasea frumoasa, dar auzind pe ceilalti ca-i scornesc fel de fel de cusururi, i se paru si lui pe urma ca-i urata, si nu mai vru s-o tina. O dete jos din copac, si o aseza pe-o floare de cicoare. Degetica incepu a plange de suparare, ca fusese izgonita de carabusi pentru uratenia ei; si doar ea era minune de frumoasa. 67

Ramasa singura in padure, isi petrecu acolo toata vara. Din firicele de paie isi impleti un patut pe care-l anina sub o frunza de brusture, ca sa fie ferita de ploaie. Cu sucul florilor se hranea, si setea si-o alina band roua ce cade dimineata pe frunze. Asa trecura vara si toamna; dar iata ca sosi iarna, iarna cu zapada si frigul ei. Toate pasarelele, care-o desfatasera cu cantecele lor, plecasera-n alte tari, copacii nu mai aveau frunze, florile erau vestejite, si frunza de brusture care-o adapostea se suci, neramanand din ea decat un cotor uscat si galben. Frigul chinui cu atat mai mult pe Degetica, cu cat acum si hainele ei erau aproape numai zdrente. Intr-o noapte incepu a ninge, si fiecare fulg ce cadea asupra-i era pentru ea ca o lopata de zapada. Se-nvelise, biata, c-o frunza uscata, dar ce caldura sa-i tina asta; si acum era aproape sa moara de frig. Langa padure era o intinsa miriste de grau; nu se vedea decat paisul ramas deasupra pamantului inghetat. Degetica porni intr-acolo; aceasta era pentru ea o uriasa padure de strabatut. Ajunse zgribulita de tot, la vizuina unui soarece de camp. Intra peo gaurica mica, sub paie; soarecele era batran si avea o locuinta foarte buna; o odaie plina numai cu graunte de tot felul, o bucatarie si o sufragerie frumoasa. Degetica veni la usa ca cersetoare si ceru sa-i dea si ei un bob de grau, ca de doua zile n-a mancat nimic. - Saracuta de tine, zise soarecele, care avea o inima buna, vino de mananca si tu cu mine in odaia mea; este cald aici. Si prinzand soarecele dragoste de Degetica ii zise: - Iti dau voie sa stai toata iarna aici; da cu tocmeala sa-mi tii totdeauna odaia curata, si sa-mi spui povesti frumoase; ma prapadesc dupa ele. Degetica primi cu bucurie invoiala si n-avu a se plange de nimic. - O s-avem musafiri, zise intr-o zi soarecele: vecinul meu are obicei sa vina la mine o data pe saptamana. El e mult mai bogat decat mine; are odai mari si poarta o blana frumoasa de catifea. Daca ar vrea el sa te ia de sotie ai fi foarte fericita; sa-i spui povestile tale cele mai frumoase. Degetica insa nu prea avea pofta sa se marite cu bogatul vecin care nu era decat un sobol. Imbracat in blana-i de catifea neagra, veni sa-si faca vizita. Se luara intai de vorba despre bogatiile si despre invatatura lui; dar sobolul vorbea rau de soare, de flori, ca el niciodata nu le vazuse. Degetica ii canta o multime de cantece, intre altele: "Zboara carabus, zboara, zboara!" si "Cand vine in camp calugarelul". Sobolul incantat de glasul ei, isi arata numaidecat dorinta de a se casatori c-o persoana asa de bine inzestrata, dar de hotarat nu hotari inca nimic, fiindca era foarte chibzuit. Sobolul ca sa faca placere fetitei si soarecelui, ii pofti sa se plimbe printr-o hruba lunga ce sapase de curand, pe sub pamant, intre cele doua locuinte; si le spuse sa nu se sperie de-o pasarica moarta, pe care au vazut-o in drumul lor. Si-ntaia oara cand soarecele si Degetica venira sa faca plimbarea asta, sobolul le iesi inainte tinand in dinti 68

un putregai din care iesea o lumina alba care inchipuia un felinar. Cand ajunsera la locul unde era pasarica moarta, sobolul sparse putin tavanul hrubei, si o raza de lumina strabatu de-afara; in fata lor statea intinsa o randunica, desigur moarta de frig, cu aripile stranse, cu capul si picioarele ascunse sub pene. Vederea asta mahni sufletul fetitei; ea care iubea atat de mult pasarelele ce-o inveseleau toata vara cu cantecele lor! Dar sobolul impinse cu laba pe randunica, zicand: - N-o sa mai fluiere de-acum! Ce mare nenorocire sa te nasti pasare! Slava Domnului, niciunul dintre neamurile mele n-o sa aiba o soarta asa de ticaloasa. O astfel de faptura n-are alta avere decat acelasi si acelasi cirip, cirip! si cand vine iarna moare de foame. - Cuminte graiesti! raspunse batranul soarece; acest ciripit nu aduce nimic; e tot ce trebuie ca sa pieri de foame: si cu toate astea sunt unii care-si fac o fala numai ca stiu sa cante. - Degetica nu zise nimic; dar cand soarecele si sobolul se intoarsera cu spatele, ea se apleca incetisor asupra pasaricii si dand la o parte penele capului, ii saruta ochii inchisi. "Poate ca-i tocmai aceea care canta asa de dragut pentru mine asta vara, se gandi ea; biata pasarica, tare mi-e mila de tine!" Sobolul dupa ce astupa spartura pe care-o facuse in tavan, isi petrecu musafirii pana acasa. Neputand dormi deloc noaptea aceea, Degetica se scula si impleti un covoras din firicele de paie, si repede se duse de-l intinse peste pasarica moarta. Apoi ii puse de-o parte si de alta un smoc de lana ce gasise la soarece, parca i-ar fi fost teama ca nu cumva raceala pamantului sa faca rau trupului neinsufletit. - Adio, pasarica frumoasa, adio! Iti multumesc pentru cantecul tau care ma fericea atat de mult asta vara, cand puteam sa ma bucur de verdeata si sa ma incalzesc la soare. Si isi rezema capul pe inimioara randunelei; dar deodata se scula speriata, simtise o miscare usoara, incepuse a bate inima pasarelei, care nu era moarta ci numai amortita de frig. Caldura o reinviase. Toamna, cand se duc rindunelele in tarile calde, daca intarzie vreuna pe drum, frigul o culca la pamant, ea pare moarta si zapada o inveleste. Degetica tremura inca de spaima; pe langa ea, care nu era mai inalta decat degetul cel mic, randunica parea un urias. Totusi ea nu-si pierdu cumpatul, stranse bine lana imprejurul pasaricii, se duse repede s-aduca o frunza de menta cu care se-nvelea ea, si i-o puse pe cap. In noaptea urmatoare ducandu-se iar la bolnava ei, o gasi cu viata, dar era atat de slaba, meat abia o clipa deschise ochii sa vada fetita, care tinea in mana, ca sa-i dea lumina, o farama de putregai lucitor. - Iti multumesc, dragalasa copilita, zise pasarica; tu m-ai incalzit. Peste putin timp am sa capat puteri, si-am sa zbor la soare 69

- E frig tare afara, raspunse Degetica; ninge, ingheata, mai stai in patutul tau, o sa am eu grija de tine. Apoi ii aduse apa intr-o frunzisoara. Pasarica o bau, si-i povesti cum rupandu-si o aripa intr-un tufis de maracini, nu s-a mai putut tine de celelalte pasari cand au plecat in tarile calde. Atunci a cazut la pamant si din clipa aceea nu-si mai amintea nimic din ce i se-ntamplase. Toata iarna Degetica, fara stirea soarecelui si a sobolului, ingriji cu multa dragoste pe randunica. Cand sosi primavara si soarele incepu a incalzi pamantul, pasarica isi lua ziua buna de la fetita, care-i redeschise in tavan spartura facuta de sobol. Randunica ruga pe fetita sa mearga impreuna cu ea in padurea inverzita. Degetica insa stia ca plecarea ei o sa faca mare suparare batranului soarece. - Nu, zise ea, nu pot merge. - Adio dar, adio dragalasa copilita! raspunse randunica, luandu-si zborul spre soare. Degetica o privi zburand, si avea lacrimile in ochi; ii era asa de draga pasarica! "Cirip! cirip!" mai zise o data randunica si nu se mai vazu. Si Degetica era cu atat mai mahnita, cu cat ea nu putea iesi sa se bucure de razele soarelui. - Graul crestea acum deasupra locuintei soarecelui, si pentru fetita, numai cat degetul cel mic de inalta, se parea ca-i o padure mare. -In vara asta, trebuie sa-ti lucrez zestrea, ii zise soarecele, caci plicticosul sobol ceruse mana fetitei. Si ca sa te mariti cu sobolul trebuie sa fii si tu mai bine chivernisita din rufarie si din haine. Mititica fu silita sa-si ia furca-n brau, si soarecele mai lua cu ziua inca patru paianjeni, care torceau si teseau fara incetare. In toate serile venea sobolul si le vorbea de neajunsurile verii, care usuca pamantul si-l face de nesuferit. Asa ca si nunta n-au so faca decat mai pe toamna. In vremea asta Degetica in toate zilele venea pana-n usa vizuinii, la rasaritul si la apusul soarelui, si se uita si ea printre spicele batute de vant la cerul albastru, bucurandu-se de frumusetea de afara si gandindu-se la randunica iubita; dar randunica era departe, poate ca n-o sa mai vina niciodata. Sosi si toamna, si Degetica isi gatise zestrea. - Peste patru saptamani facem nunta! zise soarecele. Si biata fetita incepu a plange, ca ea nu voia deloc sa se marite cu ursuzul de sobol. - Ce prostie! striga soarecele; ia sa nu fii asa de incapatanata, ca pe urma te musc cu dintii mei cei ascutiti. Ar trebui sa te simti foarte fericita ca te ia de sotie un domn asa de falnic, care poarta o blana de catifea neagra, cum nici imparateasa nu are la fel. Mai bine multumeste lui Dumnezeu ca gasesti o bucatarie si o pivnita asa de plina cu de toate. Dar iata ca sosi si ziua nuntii.

70

- Sobolul se infatisa ca sa ia pe Degetica si s-o duca sub pamant, unde niciodata nu era sa mai vada lumina soarelui, fiindca sotul ei nu-l putea suferi. In locuinta soarecelui tot mai putea veni pana-n usa sa se bucure de lumina. - Ramani cu bine, soare frumos! zise ea cu-n aer mahnit, ridicand manutele in sus, ramai cu bine! Ca eu sunt osandita sa traiesc de-acum inainte in intuneric, lipsita de razele tale. - Apoi facu cativa pasi afara din casuta; graul era secerat, nu mai ramasese decat paisul. - Adio, adio! zise ea sarutand o floricica rosie, daca vreodata vei vedea pe randunica mea, sa-i spui ca ma gandesc la ea. - Cirip! Cirip! auzi ea cantand langa dansa. Ridica ochii si-o vazu. Randunica nu mai putu de bucurie cand zari pe Degetica; cobori repede ciripind mereu Cirip! Cirip! si se aseza langa binefacatoarea ei. Aceasta-i povesti cum trebuie sa se marite cu uriciosul de sobol, care locuia sub pamant, unde niciodata nu strabate soarele. Si spunand toate astea, siroaie de lacrimi curgeau din ochii ei. - Vine iarna, zise randunica, eu trebuie sa plec in tarile calde; vrei sa vii cu mine? Te vei sui pe spinarea mea, te prinzi cu cingatoarea ta de mine; si vom zbura departe de uriciosul tau sobol, si de locuinta-i intunecoasa, dincolo de munti, unde soarele straluceste mai frumos ca aici, unde vara si florile nu se trec niciodata. Haide, vino cu mine, scumpa fetita, tu care mi-ai scapat viata cand zaceam in intuneric, pe jumatate moarta de frig. - Da, da, merg cu tine! zise Degetica. Si se sui pe spatele pasarelei, lega cingatoarea ei de o pana mai mare, si astfel trecura pe deasupra padurii, a marii si a muntilor inalti acoperiti cu zapada. Degeticii ii era frig; atunci se vari in penele calde ale pasarelei, lasandu-si numai capsorul afara, ca sa poata vedea frumusetile ce-i lunecau pe dinaintea ochilor. Si ajunsera astfel intr-o tara calda, unde vita cu struguri dulci creste pe margina santurilor, unde sunt paduri intregi de lamai si de portocali, unde felurite flori, care de care mai minunate, raspandesc cele mai dulci miresme. Pe drumuri, copiii se jucau cu fluturi mari pestriti. Randunica se opri pe marginea unui lac albastru, langa un palat de marmura, inconjurat de coloane mari ce sprijineau largi bolti de vita. Pe sub streasina erau nenumarate cuiburi. Unul din aceste cuiburi era al randunicii. - Iata si locuinta mea, zise pasarica; tu insa n-ai sa poti sta aici; alege-ti o floare care-ti va placea si eu te voi aseza acolo; o sa-mi dau toata silinta ca sa nu-ti lipseasca nimic. - Cu bucurie! raspunse Degetica, batand din manutele ei. Flori mari albe cresteau printre franturile unei coloane rasturnate; randunica puse fetita

71

acolo, intr-o floare, pe una din cele mai largi frunze. Degetica in culmea fericirii, era uluita de toate frumusetile ce-o inconjurau. Dar iata ceva care-o mira mai presus de toate: un omulet mic de tot, alb si straveziu ca sticla, statea pe o floare inalta cat degetul; el avea pe cap o coroana de aur, si la umeri aripi stralucitoare. Era Duhul florilor, si fiecare floare era locuinta unei perechi de asemenea mici fapturi cu chip omenesc; iar el, Domn era, peste intreg poporul acesta. - Doamne, ce frumos e! zise incet Degetica randunelei. Printisorul asta, cand vazu pasarea, uriasa pentru el, se sperie intai, dar cum zari pe Degetica i se mai puse inima la loc. I se paru cea mai frumoasa fiinta din lume. Ii puse coroana de aur pe cap, o intreba cum o cheama, si daca vrea sa fie sotia lui. Ce sot era acesta, pe langa fiul broastei, ori pe langa sobolul cu blana de catifea neagra! Primind sa fie sotia lui, ea se facea Zana florilor! Se invoi deci, si-n curand incepura a iesi din fiecare floare cate un domn si o doamna, mititei ca si ea, si care veneau sa-i faca daruri. Nimic n-o bucura mai mult, ca o pereche de aripi stravezii care fusesera mai inainte ale unei gaze albe. Prinse numaidecat aripile de umerii ei si incepu sa zboare de la o floare la alta. In vremea asta randunica in cuibul ei, canta cele mai vesele si melodioase cantece de nunta, insa trista in sufletul ei ca trebuia sa se desparta de fetita. - De-acum inainte, n-o sa te mai cheme Degetica, ii zise Duhul florilor: noi iti vom zice Maia. - Adio, adio! zise randunica luandu-si zborul spre Danemarca. Acolo cum sosi, isi regasi vechiul cuib deasupra ferestrei celui care a scris povestea asta si care-i astepta reintoarcerea. Cirip! Cirip! incepu ea, si astfel afla el povestea.

72

ELEFANTELUL CURIOS

A fost odata, demult, un elefantel foarte curios. Intr-o zi s-a trezit cu o noua
intrebare: "ce maninca crocodilul seara?"Asa ca a plecat prin padure sa intrebe animalele si s-a intilnit cu ursuletul si-l intreaba: - Ursuletule, ce maninca crocodilul seara? - Nu stiu, a raspuns ursuletul, dar du-te la lac si vei afla.Si a plecat mai departe elefantelul sa caute lacul. Pe drum s-a intilnit cu o broscuta: - Broscuto, ce maninca crocodilul seara? - Nu stiu, a raspuns broscuta, dar du-te la lac si vei afla. In apropiere de lac, elefantelul s-a intilnit cu sarpele boa: - Sarpe, ce maninca crocodilul seara? - Nu stiu, a raspuns si sarpele, dar uite lacul aici, sunt sigur ca vei afla raspunsul. Tocmai atunci iesea din apa crocodilul. Elefantelul s-a apropiat de el, dar nu stia ca vorbeste chiar cu crocodilul: - Scuza-ma te rog, stii cumva ce maninca crocodilul seara? Crocodilul siret ii spune: - Vino mai aproape sa-ti spun la ureche sa nu ne auda nimeni. Elefantelul s-a apropiat si crocodilul - hat!, l-a apucat de nas, ca pe vremea aia elefantelul avea un nas ca toate nasurile, micut asa ca al tau. Si cum se chinuia bietul elefantel sa scape din gura crocodilului a venit repede, repede sarpele boa, care se afla in apropiere si a inceput sa-l traga pe elefantel de coada. Si atita a tras crocodilul de nas si sarpele boa de coada, ca pina la urma sarpele a reusit sa-l salveze pe elefantel, dar nasul i se intinsese atit de tare ca aproape ii atirna pe jos. Si uite asa, de atunci are elefantelul trompa

73

FAT FRUMOS DIN LACRIMA

In

vremea veche, pe cnd oamenii, cum sunt ei azi, nu erau dect germenii

viitorului, pe cnd Dumnezeu calca inca cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pamntului - in vremea veche traia un imparat intunecat si gnditor ca miazanoaptea si avea o imparateasa tnara si zmbitoare ca miezul luminos al zilei. Trecura cincizeci de ani de cnd imparatul purta razboi c-un vecin al lui. Murise vecinul si lasase mostenire fiilor si nepotilor ura si vrajba de snge. Cincizeci de ani, si numai imparatul traia singur, ca un leu imbatrnit, slabit de lupte si suferinte - imparat ce-n viata lui nu rsese niciodata, care nu zmbea nici la cntecul nevinovat al copilului, nici la sursul plin de amor al sotiei lui tinere, nici la povestile batrne si glumete ale ostasilor inalbiti in batalii si nevoi. Se simtea slab, se simtea murind si n-avea cui sa lase mostenirea urii lui. Trist se scula din patul imparatesc, de lnga imparateasa tnara - pat aurit, insa pustiu si binecuvntat - trist mergea la razboi cu inima neimblnzita si imparateasa sa, ramasa singura, plngea cu lacrimi de vaduvie singuratatea ei. Parul ei cel galben ca aurul cel mai frumos cadea pe snii ei albi si rotunzi, si din ochii ei albastri si mari curgeau siroaie de margaritare apoase pe o fata mai alba ca argintul crinului. Lungi cearcane vinete se trageau imprejurul ochilor si vine albastre se trageau pe fata ei alba ca o marmura vie. Sculata din patul ei, ea se arunca pe treptele de piatra a unei bolte in zid, in care veghea, deasupra unei candele fumegnde, icoana imbracata in argint a Maicei durerilor. Induplecata de rugaciunile imparatesei ingenuncheate, pleoapele icoanei reci se umezira si o lacrima curse din ochiul cel negru al mamei lui Dumnezeu. Imparateasa se ridica in toata mareata ei statura, atinse cu buza ei seaca lacrima cea rece si o supse in adncul sufletului sau. Din momentul acela ea purcese ingreunata. Trecu o luna, trecura doua, trecura noua, si imparateasa facu un fecior alb ca spuma laptelui, cu parul balai ca razele lunii. Si-i puse mama numele Fat-Frumos din lacrima. Si crescu si se facu mare ca brazii codrilor. Crestea intr-o luna ct altii intr-un an. Cnd era destul de mare, puse sa-i faca un buzdugan de fier, il arunca in sus de despica bolta cerului, il prinse pe degetul cel mic, si buzduganul se rupse in doua. Atunci puse sa-i faca altul mai greu, il arunca in sus aproape de palatul de nori al lunii; caznd din nori, nu se rupse de degetul voinicului. 74

Atunci Fat-Frumos isi lua ziua buna de la parinti, ca sa se duca sa se bata el singur cu ostile imparatului ce-l dusmanea pe tatal sau. Puse pe trupul sau imparatesc haine de pastor, camasa de borangic, tesuta in lacrimile mamei sale, mndra palarie cu flori, cu cordele si cu margele rupte de la gturile fetelor de-mparati, isi puse-n brul verde un fluier de doine si altul de hore, si, cnd era soarele de doua sulite pe cer, a plecat in lumea larga si-n toiul lui de voinic. Pe drum horea si doinea, iar buzduganul si-l arunca sa spintece nourii, de cadea departe tot cale de-o zi. Vaile si muntii se uimeau auzindu-i cntecele, apele-si ridicau valurile mai sus, ca sa-l asculte, izvoarele isi tulburau adncul, ca sa-si azvrle afara undele lor, pentru ca fiecare din unde sa-l auda, fiecare din ele sa poata cnta ca dnsul cnd vor sopti vailor si florilor. Rurile se cioraiau mai in jos de briele melancolicelor stnce, invatau de la pastorul imaparat doina iubirilor, iar vulturii, ce stau amutiti pe crestetele seci si sure a stncelor inalte, invatau de la el tipatul cel plns al jelei. Stateau toate uimite pe cnd trecea pastorasul imparat, doinind si horind; ochii cei negri ai fetelor se umpleau de lacrimi de dor; si-n piepturile pastorilor tineri, razimati cun cot de-o stnca si c-o mna pe bta, incoltea un dor mai adnc, mai intunecos, mai mare - dorul voiniciei. Toate stateau in loc, numai Fat-Frumos mergea mereu, urmarind cu cntecul dorul inimii lui, si cu ochii buzduganul, ce sclipea prin nori si prin aer ca un vultur de otel, ca o stea nazdravana. Cnd era-nspre sara zilei a treia, buzduganul, caznd, se izbi de o poarta de arama si facu un vuiet puternic si lung. Poarta era sfarmata si voinicul intra. Luna rasarise dintre munti si se oglindea intr-un lac mare si limpede, ca seninul cerului. In fundul lui se vedea sclipind, de limpede ce era, un nisip de aur; iar in mijlocul lui, pe o insula de smarald, inconjurat de un crng de arbori verzi si stufosi, se ridica un mndru palat de o marmura ca laptele, lucie si alba - att de lucie, inct in ziduri rasfrngea cantr-o oglinda de argint: dumbrava si lunca, lac si tarmuri. O luntre aurita veghea undele limpezi ale lacului lnga poarta; si-n aerul cel curat al serei tremurau din palat cntece mndre si senine. Fat-Frumos se sui in luntre si, vslind, ajunse pna la scarile de marmura ale palatului. Patruns acolo, el vazu in boltele scarilor candelabre cu sute de brate, si-n fiecare ardea cte o stea de foc. Patrunse in sala. Sala era inalta, sustinuta de stlpi si de arcuri, toate de aur, iar in mijlocul ei statea o mndra masa, acoperita cu alb, talgerele toate sapate din cte-un singur margaritar mare; iar boierii ce sedeau la masa in haine aurite, pe scaune de catifea rosie, erau frumosi ca zilele tineretii si voiosi ca horele. Dar mai ales unul din ei, cu fruntea-ntr-un cerc de aur batut cu diamante si cu haine stralucite, era frumos ca luna unei nopti de vara. Dar mai mndru era Fat-Frumos. - Bine-ai venit, Fat-Frumos! zise imparatul; am auzit de tine, da' de vazut nu te-am vazut. - Bine te-am gasit, imparate, desi ma tem ca nu te-oi lasa cu bine, pentru ca am venit sa ne luptam greu, ca destul ai viclenit asupra tatalui meu. 75

- Ba n-am viclenit asupra tatalui tau, ci intotdeauna m-am luptat in lupta dreapta. Dar cu tine nu m-oi bate. Ci mai bine-oi spune lautarilor sa zica si cuparilor sa imple cupele cu vin si-om lega fratie de cruce pe ct om fi si-om trai. Si se sarutara feciorii de-mparati in urarile boierilor, si baura, si se sfatuira. Zise imparatul lui Fat-Frumos: - De cine-n lume te temi tu mai mult? - De nimen-n lumea asta, afara de Dumnezeu. Dar tu? - Eu iar de nime, afara de Dumnezeu si de Mama-padurilor,o baba batrna si urta, care imbla prin imparatia mea de mna cu furtuna. Pe unde trece ea, fata pamntului se usuca, satele se risipesc, trgurile cad naruite. Mers-am eu asupra ei cu batalie, dar n-am ispravit nimica. Ca sa nu-mi prapadeasca imparatia, am fost silit sa stau la invoiala cu ea si sa-i dau ca bir tot al zecelea copil din copiii supusilor mei. Si azi vine ca sa-si ieie birul. Cnd suna miazanoaptea, fetele mesenilor se posomorra; caci pe miazanoapte calare, cu aripi vntoase, cu fata zbrcita ca o stnca buhava si scobita de praie, c-o padure-n loc de par, urla prin aerul cernit Mama-padurilor cea nebuna. Ochii ei - doua nopti turburi, gura ei - un hau cascat, dintii ei - siruri de pietre de mori. Cum venea vuind, Fat-Frumos o apuca de mijloc si o trnti cu toata puterea intr-o piua mare de piatra; peste piua pravali o bucata de stnca, pe care-o lega din toate partile cu sapte lanturi de fier. Inauntru baba suiera si se smulgea ca vntul inchis, dar nu-i folosea nimica. Veni iar la ospat; cnd prin boltile ferestrelor, la lumina lunii, vazura doua dealuri lungi de apa. Ce era? Mama-padurilor, neputnd sa iasa, trecea peste ape cu piua cu tot si-i brazda fata in doua dealuri. Si fugea mereu, o stnca de piatra indracita, rupndu-si cale prin paduri, brazdnd pamntul cu dra lunga, pna ce se facu nevazuta in departarea noptii. Fat-Frumos ospata ce ospata, dar apoi, lundu-si buzduganul de-a umar, merse mereu pe dra trasa de piua, pna ce ajunse lng-o casa frumoasa, alba, care sticlea la lumina lunii in mijlocul unei gradini cu flori. Florile erau in straturi verzi si luminau albastre, rosie-inchise si albe, iar printre ele roiau fluturi usori, ca sclipitoare stele de aur. Miros, lumina si un cntec nesfrsit, incet, dulce, iesind din roirea fluturilor si a albinelor, imbatau gradina si casa. Lnga prispa stateau doua butii cu apa, iar pe prispa torcea o fata frumoasa. Haina ei alba si lunga parea un nor de raze si umbre, iar parul ei de aur era impletit in cozi lasate pe spate, pe cnd o cununa de margaritarele era asezata pe fruntea ei neteda. Luminata de razele lunii, ea parea muiata intr-un aer de aur. Degetele ei ca din ceara alba torceau dintr-o furca de aur si dintr-un fuior de o lna ca argintul torcea un fir de o matase alba, subtire, stralucita, ce semana mai mult a o vie raza de luna, dect a fir de tort. La zgomotul usor al pasilor lui Fat-Frumos, fata-si ridica ochii albastri ca undele lacului.

76

- Bine-ai venit, Fat-Frumos, zise ea cu ochii limpezi si pe jumatate inchisi, ct e de mult de cnd te-am visat... Pe cnd degetele mele torceau un fir, gndurile mele torceau un vis, un vis frumos, in care eu ma iubeam cu tine; Fat-Frumos, din fuior de argint torceam si eram sa-ti tes o haina urzita in descntece, batuta-n fericire; s-o porti... sa te iubesti cu mine. Din tortul meu ti-as face o haina, din zilele mele, o viata plina de desmierdari. Astfel, cum privea umilita la el, fusul ii scapa din mna si furca cazu alaturi de ea. Ea se scula si, ca rusinata de cele ce zisese, minile ei spnzurau in jos ca la un copil vinovat si ochii ei cei mari se plecara. El se apropie de ea, c-o mna ii cuprinse mijlocul, iar cu cealalta ii desmierda incet fruntea si parul si-i sopti: - Ce frumoasa esti tu, ce draga-mi esti! A cui esti tu, fata mea? - A Mamei-padurilor, raspunse ea suspinnd; ma vei iubi tu acuma, cnd stii a cui sunt? Ea inconjura cu amndoua bratele ei goale grumazul lui si se uita lung la el, in ochii lui. - Ce-mi pasa a cui esti, zise el, destul ca te iubesc. - Daca ma iubesti, sa fugim atuncea, zise ea lipindu-se mai tare de pieptul lui; daca te-ar gasi mama, ea te-ar omori, si dac-ai muri tu, eu as inebuni ori as muri si eu. - N-aibi frica, zise el zmbind si desfacndu-se din bratele ei. Unde-i muma-ta? - De cnd a venit, se zbuciuma in piua in care-ai incuiat-o tu si roade cu coltii la lanturile ce-o inchid. - Ce-mi pasa! zise el repezindu-se sa vada unde-i. - Fat-Frumos, zise fata, si doua lacrimi mari stralucira in ochii ei, nu te duce inca! Sa te-nvat eu ce sa facem ca sa invingi tu pe mama. Vezi tu butiile aste doua? Una-i cu apa, alta cu putere. Sa le mutam una in locul alteia. Mamam, cnd se lupta cu vrajmasii ei, striga cnd oboseste: "Stai, sa mai bem cte-oleaca de apa!" Apoi ea bea putere, in vreme ce dusmanul ei numai apa. De aceea noi le mutam din loc: ea nu va sti si va bea numai apa in vremea luptei cu tine. Precum au zis, asa au si facut. El se rapezi dupa casa. Ce faci, baba? striga el. Baba, de venin, se smulse o data din piua-n sus si rupse lanturile, lungindu-se slaba si mare pna-n nori. - A, bine ca mi-ai venit, Fat-Frumos! zise ea, facndu-se iar scurta, ia, acum hai la lupta, acu om vedea cine-i mai tare! - Hai!, zise Fat-Frumos. Baba-l apuca de mijloc, se lungi rapezindu-se cu el pna-n nori, apoi il izbi de pamnt si-l baga in tarna pn-in glezne. Fat-Frumos o izbi pe ea si o baga-n pamnt pna in genunchi. - Stai, sa mai bem apa, zise Mama-padurilor ostenita. Statura si se rasuflara. Baba bau apa, Fat-Frumos bau putere, s-un fel de foc nestins ii cutreiera cu fiori de racoare toti muschii si toate vinele lui cele slabite. C-o putere indoita, cu brate de fier, o smunci pe baba de mijloc si-o baga-n pamnt 77

pna-n gt. Apoi o izbi cu buzduganul in cap si-i risipi creierii. Cerul incarunti de nouri, vntul incepu a geme si a scutura casa cea mica in toate incheieturile capriorilor ei. Serpi rosii rupeau trasnind poala neagra a norilor, apele pareau ca latra, numai tunetul cnta adnc, ca un proroc al pierzarii. Prin acel intuneric des si nepatruns, Fat-Frumos vedea albind o umbra de argint, cu par de aur despletit, ratacind, cu minile ridicate si palida. El se apropie de ea si-o cuprinse cu bratele lui. Ea cazu moarta de groaza pe pieptul lui, si minile ei reci se ascunsera in snul lui. Ca sa se trezeasca, el ii saruta ochii. Norii se rupeau bucati pe cer, luna rosie ca focul se ivea prin sparturile lor risipite; iar pe snul lui, Fat-Frumos vedea cum infloreau doua stele albastre, limpezi si uimite ochii miresei lui. El o lua pe brate si incepu sa fuga cu ea prin furtuna. Ea-si culcase capul in snul lui si parea ca adormise. Ajuns lnga gradina imparatului, el o puse-n luntre, ducnd-o ca-ntr-un leagan peste lac, smulse iarba, fn cu miros si flori din gradina si-i cladi un pat, in care-o aseza ca-ntr-un cuib. Soarele, iesind din rasarit, privea la ei cu drag. Hainele ei umede de ploaie se lipise de membrele dulci si rotunde, fata ei de-o paloare umeda ca ceara alba, minile mici si unite pe piept, parul despletit si rasfirat pe fn, ochii mari, inchisi si adnciti in frunte, astfel ea era frumoasa, dar parea moarta. Pe acea frunte neteda si alba, FatFrumos presura cteva flori albastre, apoi sezu alaturi de ea si-ncepu a doini incet. Cerul limpede - o mare, soarele - o fata de foc, ierburile improspatate, mirosul cel umed al florilor inviosate o faceau sa doarma mult si lin, insotita in calea visurilor ei de glasul cel plns al fluierului. Cnd era soarele-n amiazi, firea tacea si Fat-Frumos asculta fericita ei rasuflare, calda si umeda. Incet, se pleca la obrazul ei si-o saruta. Atunci ea deschise ochii inca plini de visuri, si-ntinzndu-se somnoroasa, zise incet si zmbind: Tu aici esti? - Ba nu sunt aici, nu vezi ca nu sunt aici? zise el mai lacrimnd de fericire. Cum sedea el lnga ea, ea-si intinse un brat si-i cuprinse mijlocul. - Hai, scoala, zise el desmierdnd-o, e ziua-n amiaza-mare. Ea se scula, isi netezi parul de pe frunte si-l dete pe spate, el ii cuprinse mijlocul, ea-i inconjura grumazul si astfel trecura printre straturile de flori si intrara in palatul de marmura al imparatului. El o duse la imparatul si i-o arata, spuindu-i ca-i mireasa lui. Imparatul zmbi, apoi il lua de mna pe Fat-Frumos, ca si cnd ar fi vrut sa-i spuie ceva in taina, si-l trase la o fereastra mare, pe care vedea lacul cel intins. Ci el nu-i spuse nimica, ci numai se uita uimit la luciul lacului si ochii i se umplura de lacrimi. O lebada isi inaltase aripele ca pe niste pnze de argint si cu capul cufundat in apa sfsia fata senina a lacului. - Plngi, imparate? zise Fat-Frumos. De ce? - Fat-Frumos, zise imparatul, binele ce mi l-ai facut mie nu ti-l pot plati nici cu lumina ochilor, orict de scumpa mi-ar fi, si cu toate astea vin sa-ti cer si mai mult. - Ce, imparate?

78

- Vezi tu lebada cea indragita de unde? Tnar fiind, as trebui sa fiu indragit de viata si, cu toate astea, de cte ori am vrut sa-mi fac sama... Iubesc o fata frumoasa, cu ochii gnditori, dulce ca visele marii - fata Genarului, om mndru si salbatic ce isi petrece viata vnnd prin paduri batrne. O, ct de aspru este el, ct e de frumoasa fata lui! Orice incercare de a o rapi a fost desarta. Incearca-te tu! Ar fi stat Fat-Frumos locului, dar scumpa-i era fratia de cruce, ca oricarui voinic, mai scumpa dect mireasa. - Imparate pre luminate, din cte noroace-ai avut, unul a fost mai mare dect toate: acela ca Fat-Frumos ti-i frate de cruce. Hai, ca ma duc sa rapesc pe fata Genarului. Si-si lua cai ageri, cai cu suflt de vnt, Fat-Frumos, si era sa plece. Atunci mireasa lui Ileana o chema - ii zise incet la ureche, sarutndu-l cu dulce: - Nu uita, Fat-Frumos, ca pe ct vei fi tu de departe, eu oi tot plnge. El se uita cu mila la ea, o mngie, dar apoi, desfacndu-se din imbratosarile ei, se avnta pe seaua calului si pleca in lume. Trecea prin codri pustii, prin munti cu fruntea ninsa, si cnd rasarea dintre stnci batrne luna cam palida, ca fata unei fete moarte, atunci vedea din cnd in cnd cte-o streanta uriasa atrnata de cer, ce incunjura cu poalele ei vrful vreunui munte - o noapte sfrticata, un castel numai pietre si ziduri sparte. Cnd se lumina de ziua, Fat-Frumos vede ca sirul muntilor da intr-o mare verde si intinsa, ce traieste in mii de valuri senine, stralucite, care treiera aria marei incet si melodios, pna unde ochiul se pierde in albastrul cerului si in verdele marii. In capatul sirului de munti, drept deasupra marii, se oglindea in fundul ei o mareata stnca de granit, din care rasarea ca un cuib alb o cetate frumoasa, care, de alba ce era, parea poleita cu argint. Din zidurile arcate rasareau ferestre stralucite, iar dintr-o fereastra deschisa se zarea, printre oale de flori, un cap de fata, oaches si visator, ca o noapte de vara. Era fata Genarului. - Bine-ai venit, Fat-Frumos, zise ea, sarind de la fereastra si deschiznd portile maretului castel, unde ea locuia singura ca un geniu intr-un pustiu, asta-noapte mi se parea ca vorbesc c-o stea, si steaua mi-a spus ca vii din partea imparatului ce ma iubeste. In sala cea mare a castelului, in cenusa vetrei, veghea un motan cu sapte capete, care cnd urla dintr-un cap se auzea cale de-o zi, iar cnd urla din cte sapte, s-auzea cale de sapte zile. Genarul, pierdut in salbatecele sale vnatori, se departase cale de-o zi. Fat-Frumos lua fata in brate si punnd-o pe cal, zburau amndoi prin pustiul lungului marii ca doua abia vazute inchegari ale vazduhului. Dar Genarul, om nalt si puternic, avea un cal nazdravan cu doua inimi. Motanul din castel mieuna dintr-un cap, iar calul Genarului necheza cu vocea lui de bronz. - Ce e? il intreba Genarul pe calul nazdravan. Ti s-a urt cu binele? - Nu mi s-a urt mie cu binele, ci de tine-i rau. Fat-Frumos ti-a furat fata. - Trebuie sa ne grabim mult ca sa-i ajungem? 79

- Sa ne grabim si nu prea, pentru ca-i putem ajunge. Genarul incalica si zbura ca spaima cea batrna in urma fugitilor. In curnd ii ajunse. Sa se bata cu el, Fat-Frumos nu putea, pentru ca puterea lui nu era in duhurile intunericului. - Fat-Frumos, zise Genarul, mult esti frumos si mi-e mila de tine. De asta data nu-ti fac nimica, dar de alta data... tine minte! Si, lundu-si fata cu el, pieri in vnt, ca si cnd nu fusese. Dar Fat-Frumos era voinic si stia drumul inapoi. El se reintoarse si gasi pe fata iar singura, insa mai palida si mai plnsa ea parea si mai frumoasa. Genarul era dus iar la vnatoare cale de doua zile. Fat-Frumos lua alti cai din chiar grajdul Genarului. Asta data plecara noaptea. Ei fugeau cum fug razele lunii peste adncile valuri ale marii, fugeau prin noaptea pustie si rece ca doua visuri dragi; ci prin fuga lor auzeau miautele lungi si indoite ale motanului din vatra castelului. Apoi li se paru ca nu mai pot merge, asemene celor ce vor sa fuga in vis si cu toate acestea nu pot. Apoi un nor de colb ii cuprinse, caci Genarul venea in fuga calului, de rupea pamntul. Fata lui era infricosata, privirea crunta. Fara de-a zice o vorba, el apuca pe FatFrumos si-l azvrli in nourii cei negri si plini de furtuna ai cerului. Apoi disparu cu fata cu tot. Fat-Frumos, ars de fulgere, nu cazu din el dect o mna de cenusa in nisipul cel fierbinte si sec al pustiului. Dar din cenusa lui se facu un izvor limpede, ce curgea pe un nisip de diamant, pe lnga el arbori inalti, verzi, stufosi raspndeau o umbra racorita si mirositoare. Daca cineva ar fi priceput glasul izvorului, ar fi inteles ca jelea intr-o lunga doina pe Ileana, imparateasa cea balaie a lui Fat-Frumos. ar cine sa inteleaga glasul izvorului intr-un pustiu, unde pna-atunci nu calcase picior de om? Dar pe vremea aceea Domnul imbla inca pe pamnt. Intr-o zi se vedeau doi oameni calatorind prin pustiu. Hainele si fata unuia stralucea ca alba lumina a soarelui; celalalt, mai umilit, nu parea dect umbra celui luminat. Erau Domnul si sf. Petrea. Picioarele lor infierbntate de nisipul pustiului calcara atuncea in racoarele si limpedele pru ce curgea din izvor. Prin cursul apei cu gleznele lor sfsiau valurile pna la umbritul lor izvor. Acolo Domnul bau din apa si-si spala fata... Apoi sezura amndoi in umbra - Domnul cugetnd la tatal sau din cer, si sf. Petrea ascultnd pe cugete doina izvorului plngator. Cnd se sculara spre a merge mai departe, zise sf. Petrea: "Doamne, fa ca acest izvor sa fie ce a fost mai inainte!". "Amin!" zise Domnul, ridicnd mna, dupa care apoi se departara inspre mare, fara a mai privi inapoi. Ca prin farmec peri izvorul si copacii, si Fat-Frumos, trezit ca dintr-un somn lung, se uita imprejur... Dar apoi isi aduse aminte ca fagaduise a rapi pe fata Genarului, ce stralucea in intunericul serei ca o uriasa umbra. El intra in casa... fata Genarului plngea. Dar cnd il vazu, fata ei se-nsenina cum se-nsenina o unde de o raza. El ii povesti cum inviese; atunci ea ii zise: "De rapit, nu ma poti rapi pna ce nu-i avea un cal asemene cu acela ce-l are tatal meu, pentru c-acela are doua inimi; dar eu am sa-l intreb in asta sara de unde-si are calul, ca sa poti si tu sa capeti unul ca acela. Pna atunci insa, 80

pentru ca sa nu te afle tata-meu, eu te voi preface intr-o floare. El sezu pe un scaun, iar ea sopti o vraja dulce, si, cum il saruta pe frunte, el se prefacu intr-o floare rosie inchisa ca visina coapta. Ea-l puse intre florile din fereastra si cnta de veselie, de rasuna castelul tatalui ei. Atunci intra si Genarul. Vesela fata mea? si de ce esti vesela? intreba el. Pentru ca nu mai este Fat-Frumos ca sa ma rapeasca, raspunse ea rznd. Se pusera la cina. - Tata, intreba fata, de unde ai calul d-tale, cu care umbli la vnat? - La ce-ti trebuie s-o stii? zise el incruntnd sprncenele. - Stii prea bine, raspunse fata, ca nu vreau ca s-o stiu dect numai ia-asa, ca s-o stiu, pentru c-acu nu mai e Fat-Frumos sa ma rapeasca. - Stii tu ca nu ma impotrivesc tie niciodata, zise Genarul. Departe de-aicea, lnga mare, sede o baba care are sapte iepe. Ea tine oameni care sa i le pazeasca un an (cu toate ca anul ei nu e dect de trei zile), si daca cineva i le pazeste bine, ea-l pune sa-si aleaga drept rasplata un mnz, iar de nu, il omoara si-i pune capul intr-un par. Chiar insa daca pazeste cineva bine iepele, totusi, ea-l vicleneste pe om, caci scoate inimile din caii toti si le pune intr-unul singur, inct cel cea pazit alege mai intotdeauna un cal fara inima, care-i mai rau dect unul de rnd... Esti multamita, fata mea? - Multamita, raspunse ea zmbind. Totodata, insa, Genarul ii arunca in fata o batista rosie, usoara, mirositoare. Fata se uita in ochii tatalui sau, ca un om care se desteapta dintr-un vis, de care nu-si poate aduce aminte. Ea uitase tot ce-i spusese tata-sau. Insa floarea din fereastra veghea printre frunzele ei ca o stea rosie printre incretiturile unui nor. A doua zi Genarul pleca iarasi des-dimineata la vnatoare. Fata saruta murmurnd floarea rosie si Fat-Frumos nascu ca din nimica inaintea ei. - Ei, stii ceva? o intreba el. - Nu stiu nimica, zise ea trista si punnd dosul palmei pe fruntea ei, am uitat totul. - Insa eu am auzit tot, zise el. Rami cu bine, fata mea; in curnd ne vom vedea iar. El incaleca pe un cal si disparu in pustiuri. In arsita cea dogoritoare a zilei... vazu aproape de padure un tntar zvrcolindu-se in nisipul fierbinte. - Fat-Frumos, zise tntarul, ia-ma de ma du pna-n padure, ca ti-oi prinde si eu bine. Sunt imparatul tntarilor. Fat-Frumos il duse pna in padurea prin care era sa treaca. Iesind din padure, trecu iar prin pustiu de-a lungul marii si vazu un rac att de ars de soare, inct nu mai avea nici putere sa se intoarca inapoi... 81

- Fat-Frumos, zise el, arunca-ma-n mare, ca ti-oi prinde si eu bine. Sunt imparatul racilor. Fat-Frumos il arunca in mare si-si urma calea. Cnd, inspre sara, ajunse la un bordei urt si acoperit cu gunoi de cal. Imprejur gard nu era, ci numai niste lungi taruse ascutite, din care sase aveau fiecare-n vrf cte un cap, iar al saptelea fara, se clatina mereu in vnt si zicea: cap! cap! cap! cap! Pe prispa o baba batrna si zbrcita, culcata pe un cojoc vechi, sta cu capul ei sur ca cenusa in poalele unei roabe tinere si frumoase, care-i cauta in cap. - Bine v-am gasit, zise Fat-Frumos. - Bine-ai venit, flacaule, zise baba sculndu-se. Ce-ai venit? ce cauti? Vrei sa-mi pasti iepele poate? - Da. - Iepele mele pasc numai noaptea... Uite, chiar de-acu poti sa pornesti cu ele la pascut... Fata hai! ia da tu flacaului demncatul ce i-am facut eu si porneste-l. Alaturi cu bordeiul era sub pamnt o pivnita. El intra in ea, si acolo vazu sapte iepe negre stralucite - sapte nopti, care de cnd erau nu zarise inca lumina soarelui. Ele nechezau si bateau din picioare. Nemncat toata ziua, el cina ce-i daduse baba s-apoi, incalecnd pe una din iepe, mna pe celelalte in aerul intunecos si racoare al noptii. Dar incet, incet simti cum se strecoara un somn de plumb prin toate vinele lui, ochii i se painjinira si el cazu ca mort in iarba pajistei. El se trezi pe cnd mijea de ziua. Cnd colo, iepele nicaieri. El isi credea capul pus in teapa, cnd vede iesind din padure-n departare cele sapte iepe alungate de un roi nemarginit de tntari si un glas subtire-i zise: - Mi-ai facut un bine, ti l-am facut si eu. Cnd se intoarse cu caii, baba incepu sa turbe, sa rastoarne casa cu susu-n jos si sa bata fata, care nu era de vina. - Ce ai, mama? intreba Fat-Frumos. - Nimica, zise ea, mi-a venit si mie toane. Asupra ta n-am nimica... sunt foarte multumita. Apoi intrnd in grajd, incepu sa bata caii, tipnd: Ascundeti-va mai bine, bata-v-ar mama lui Dumnezeu, ca sa n u va mai gaseasca, uciga-l crucea si mannce-l moartea! A doua zi porni cu caii, dar iar cazu jos si adormi pna ce mijea de ziua. Desperat, era sa ieie lumea-n cap, cnd deodata vede rasarind din fundul marii cei sapte cai, muscati de-o gramada de raci. - Mi-ai facut un bine, zise un glas, ti l-am facut si eu. Era imparatul racilor. El mna caii-nspre casa si vede iar o priveliste ca-n ziua trecuta. Insa in cursul zilei roaba babei s-apropie de el si-i zise incet strngndu-l de mna: - Eu stiu ca tu esti Fat-Frumos. Sa nu mai mannci din bucatele ce-ti fierbe baba, pentru ca-s facute cu somnoroasa... Ti-oi face eu altfel de bucate. 82

Fata, intr-ascuns, ii facu merinde, si-nspre sara, cnd era sa plece cu caii, isi simti ca prin minune capul treaz. Spre miezul noptii se-ntoarse acasa, mna caii in grajd, ii incuie si intra in odaie. Pe vatra cuptorului in cenusa mai licurea ctiva carbuni. Baba sta intinsa pe laita si intepenita ca moarta. El gndi c-a murit s-o scutura. Ea era ca trunchiul si nu se misca deloc. El trezi fata, ce dormea pe cuptor. - Uite, ti-a murit baba. - As! asta sa moara!? raspunse ea suspinnd. Adevarat ca acu e ca si moarta. Acu-i miazanoaptea... un somn amortit ii cuprinde trupul... dar sufletul ei cine stie pe la cte raspinteni sta, cine stie pe cte cai a vrajilor umbla... Pna ce cnta cocosul, ea suge inimile celor ce mor, ori pustieste sufletele celor nenorociti. Da, badica, mine ti se-mplineste anul, ia-ma si pe mine cu d-ta, ca ti-oi fi de mare folos. Eu te voi scapa din multe primejdii pe care ti le pregateste baba. Ea scoase din fundul unei lazi hrbuite si vechi o cute, o perie si o naframa. A doua zi de dimineata i se implinise lui Fat-Frumos anul. Baba trebuia sa-i dea unul din cai s-apoi sa plece cu Dumnezeu. Pe cnd prnzeau, baba iesi pna in grajd, scoase inimile din ctesisapte cai spre a le pune pe toate intr-un tretin slab, caruia-i priveai prin coaste. Fat- Frumos se scula de la masa si dupa indemnarea babii se duse sa-si aleaga calul ce trebuia sa si-l ieie. Caii cei fara inimi era de un negru stralucit, tretinul cel cu inimele sta culcat intr-un colt pe-o movila de gunoi. - Pe acesta-l aleg eu, zise Fat-Frumos, aratnd la calul cel slab. - Da' cum Doamne iarta-ma, sa slujesti tu degeaba?! zise baba cea vicleana. Cum sa nu-ti iei tu dreptul tau? Alege-ti unul din caii isti frumosi... oricare-ar fi, ti-l dau. - Nu, pe acesta-l voi, zise Fat-Frumos, tinnd la vorba lui. Baba scrsni din dinti ca apucata, dar apoi isi strnse moara cea hrbuita de gura, ca sa nu iasa prin ea veninul ce-i rascolea inima pestrita. - Hai, ia-ti-l! zise-n sfrsit. El se urca pe cal cu buzduganul de-a umere. Parea ca fata pustiului se ia dupa urmele lui si zbura ca un gnd, ca o vijelie printre volburele de nasip ce se ridicau in urma-i. Intr-o padure il astepta fata fugarita. El o urca pe cal dupa dnsul si fugea mereu. Noaptea inundase pamntul cu aerul ei cel negru si racoare. - Ma arde-n spate! zise fata. - Fat-Frumos se uita inapoi. Dintr-o volbura nalta, verde se vedeau nemiscati doi ochi de jeratic, a caror raze rosii ca focul ars patrundeau in rarunchii fetei. - Arunca peria, zise fata. - Fat-Frumos o asculta. Si deodata-n urma-le vazura ca se ridica o padure neagra, deasa, mare, infiorata de un lung freamat de frunze si de un urlet flamnd de lupi. - Inainte! striga Fat-Frumos calului, care zbura asemenea unui demon urmarit de un blestem prin negura noptii. Luna palida trecea prin nouri suri ca o fata limpede prin mijlocul unor visuri turburi si seci. 83

- Fat-Frumos zbura... zbura necontenit. - Ma arde-n spate! zise fata c-un geamat apasat, ca si cnd s-ar fi silit mult ca sa nu spuie inca. - Fat-Frumos se uita si vazu o bufnita mare si sura, din care nu straluceau dect ochii rosii, ca doua fulgere lantuite de un nor. - Arunca cutea, zise fata. - Fat-Frumos o arunca. Si deodata se ridica din pamnt un colt sur, drept, neclintit, un urias impietrit ca spaima, cu capul atingnd norii. Fat-Frumos vjia prin aer asa de iute, inct i se parea ca nu fuge, ci cade din inaltul cerului intr-un adnc nevazut. - Ma arde, zise fata. - Baba gaurise stnca intr-un loc si trecea prin ea prefacuta intr-o funie de fum, a carei capat dinainte ardea ca un carbune. - Arunca naframa, zise fata. Fat-Frumos o asculta. Si deodata vazura in urma-le un luciu intins, limpede, adnc, in a carui oglinda balaie se scalda in fund luna de argint si stelele de foc. Fat-Frumos auzi o vraja lunga prin aer si se uita prin nori. Cale de doua ceasuri pierduta in naltul cerului - plutea incet, incet prin albastrul tariei Miazanoaptea batrna, cu aripile de arama. Cnd baba inota smintita pe la jumatatea lacului alb, Fat-Frumos arunca buzduganu-n nori si lovi Miazanoaptea in aripi. Ea cazu ca plumbul la pamnt si croncani jalnic de douasprezece ori. Luna s-ascunse intr-un nor si baba, cuprinsa de somnul ei de fier, se afunda in adncul cel vrajit si necunoscut al lacului. Iar in mijlocul lui se ridica o iarba lunga si neagra. Era sufletul cel osndit al babei. - Am scapat, zise fata. - - Am scapat, zise calul cu sapte inimi. Stapne, adaogi calul, tu ai izbit Miazanoaptea, de a cazut la pamnt cu doua ceasuri inainte de vreme, si eu simt sub picioarele mele rascolindu-se nasipul. Scheletele inmormntate de volburele nasipului arzator al pustiilor au sa scoale spre a se sui in luna la benchetele lor. E primejdios ca sa umbli acuma. Aerul cel inveninat si rece al sufletelor lor moarte v-ar pute omor. Ci mai bine voi culcati-va, si eu pn-atuncea m-oi intoarce la mama, ca sa mai sug inc-o data laptele cel de vapaie alba a ttelor ei, pentru ca sa ma fac iar frumos si stralucit. Fat-Frumos il asculta. Se dete jos de pe cal si-si asternu mantaua pe nasipul fierbinte. Dar ciudat... ochii fetei se-afundase in cap, oasele si incheieturile fetei ii iesise afara, pielita din oachesa se facu vnata, mna grea ca plumbul si rece ca un sloi de gheata. - Ce ti-i? o intreba Fat-Frumos.

84

- Nimic, nu mi-i nimica, zise ea cu glasul stins; si se culca in nasip, tremurnd ca apucata. Fat-Frumos dadu drumul calului, apoi se culca pe mantaua ce si-o asternuse. El adormi; cu toate acestea,-i parea ca nu adormise. Pelitele de pe lumina ochiului i se inrosise ca focul, si prin ele parea ca vede cum luna se cobora incet, marindu-se spre pamnt, pna ce parea ca o cetate sfnta si argintie, spnzurata din cer, ce tremura stralucita... cu palate nalte, albe... cu mii de ferestre trandafirii; si din luna se scobora la pamnt un drum imparatesc, acoperit cu prund de argint si batut cu pulbere de raze. Iara din intinsele pustii se rascoleau din nasip schelete inalte... cu capete seci de oase... invalite in lungi mantale albe, tesute rar din fire de argint, inct prin mantale se zareau oasele albite de secaciune. Pe fruntile lor purtau coroane facute din fire de raze si din spini auriti si lungi... si incalicati pe schelete de cai, mergeau incet-incet... in lungi siruri... dungi miscatoare de umbre argintii... si urcau drumul lunei, si se pierdeau in palatele inmarmurite ale cetatii din luna, prin a caror feresti se auzea o muzica lunateca... o muzica de vis. Atunci i se paru ca si fata de lnga el se ridica incet... ca trupul ei se risipea in aer, de nu ramneau dect oasele, ca, inundata de o manta argintie, apuca si ea calea luminoasa ce ducea in luna. Se ducea in turburea imparatie a umbrelor, de unde venise pe pamnt, momita de vrajile babei. Apoi pelita ochilor lui se inverzi.. se innegri si nu mai vazu nimica. Cnd deschise ochii, soarele era sus de tot. Fata lipsea si aievea. Dar in pustiul arid necheza calul frumos, stralucit, imbatat de lumina aurita a soarelui, pe care el acu o vedea pentru-ntia oara. Fat-Frumos se avnta pe el, si-n rastimpul ctorva gnduri fericite ajunse la castelul incoltit al Genarului. De asta data, Genarul vna departe cale de sapte zile. El o lua pe fata pe cal dinaintea lui. Ea-i cuprinse gtul cu bratele ei si-si ascunse capul in snul lui, pe cnd poalele lungi ale hainei ei albe atingeau din zbor nasipul pustiei. Mergeau asa de iute, inct i se parea ca pustiul si valurile marii fug, iar ei stau pe loc. Si numai incet se auzea motanul mieunnd din cte sapte capetele. Pierdut in paduri, Genarul isi aude calul necheznd. - Ce e? il intreba. - Fat-Frumos iti fura fata, raspunse calul nazdravan. - Pute-l-om ajunge? intreba Genarul mirat, pentru ca stia ca-l omorse pe FatFrumos. - Nu, zau, raspunse calul, pentru c-a incalecat pe un frate al meu, care are sapte inimi, pe cnd eu n-am dect doua. Genarul isi infipse adnc pintenii in coastele calului, care fugea scuturndu-se... ca o vijelie. Cnd il vazu pe Fat-Frumos in pustiu, zise calului sau:

85

- Spune fratni-tau sa-si arunce stapnul in nori si sa vina la mine, ca l-oi hrani cu miez de nuca si l-oi adapa cu lapte dulce. Calul Genarului ii necheza fratini-sau ceea ce-i spusese, iar frate-sau i-o spuse lui Fat-Frumos. - Zi fratini-tau, zise Fat-Frumos calului sau, sa-si arunce stapnul in nori, si l-oi hrani cu jaratec si l-oi adapa cu para de foc. Calul lui Fat-Frumos necheza asta fratini-sau, si acesta azvrli pe Genarul pna in nori. Norii cerului inmarmurira si se facura palat sur si frumos, iar din doua gene de nouri se vedea doi ochi albastri ca cerul, ce rapezeau fulgere lungi. Erau ochii Genarului, exilat in imparatia cerului. Fat-Frumos domoli pasul calului si aseza pe fata pe acela al tatne-sau. O zi inca, si ajunsera in mndra cetate a imparatului. Lumea-l crezuse mort pe Fat-Frumos, si de aceea, cnd se imprastie faima venirii lui, ziua-si muie aerul in lumina de sarbatoare si oamenii asteptau murmurnd la faima venirii lui, cum vuieste un lan de gru la suflarea unui vnt. Dar ce facuse in vremea aceea Ileana imparateasa? Ea, cum plecase Fat-Frumos, s-a inchis intr-o gradina cu nalte ziduri de fier, si acolo, culcndu-se pe pietre reci, cu capul pe un bolovan de cremene, plnse intr-o scalda de aur, asezata lnga ea, lacrimi curate ca diamantul. In gradina cu multe straturi, neudata si necautata de nimeni, nascura din pietris sterp, din arsita zilei si din secaciunea noptii flori cu frunze galbene si c-o coloare stinsa si turbure ca turburii ochi ai mortilor - florile durerii. Ochii imparatesei Ileana, orbiti de plns, nu mai vedeau nimica, dect i se parea numai ca-n luciul baiei, plina de lacrimile ei, vedea ca-n vis chipul mirelui iubit. Ci ochii ei, doua izvoare secate, incetase a mai varsa lacrimi. Cine-o vedea cu parul ei galben si lung, despletit si imprastiat ca cretii unei mantii de aur pe snul ei rece, cine-ar fi vazut fata ei de-o durere muta, sapata parca cu dalta in trasaturele ei, ar fi gndit ca-i o inmarmurita zna a undelor, culcata pe un mormnt de prund. Dar cum auzi vuietul venirii lui, fata ei se-nsenina; ea lua o mna de lacrimi din baie si stropi gradina. Ca prin farmec, foile galbene ale aleilor de arbori si ale straturilor se-nverzira ca smaraldul. Florile triste si turburi se-nalbira ca margaritarul cel stralucit, si din botezul de lacrimi luara numele de lacramioare. Imparateasa cea oarba si alba umbla incet prin straturi si culese in poale o multime de lacramioare, pe care apoi, asternndu-le lnga baia de aur, facu un pat de flori. Atunci intra Fat-Frumos. Ea s-arunca la gtul lui, insa, amutita de bucurie, ea nu putu dect sa indrepte asupra-i ochii sai stinsi si orbi, cu care ar fi vrut sa-l soarba in sufletul ei. Apoi ea il lua de mna si-i arata baia de lacrimi. Luna limpede inflorea ca o fata de aur pe seninul cel adnc al ceurului. In aerul noptii, Fat-Frumos isi spala fata in baia de lacrimi, apoi, invalindu-se in mantaua ce i-o 86

tesuse din raze de luna, se culca sa doarma in patul de flori. Imparateasa se culca lnga el si visa in vis ca Maica Domnului desprinsese din cer doua vinete stele ale diminetii si i le asezase pe frunte. A doua zi, desteptata, ea vedea... A treia zi se cununa imparatul cu fata Genarului. A patra zi era sa fie nunta lui Fat-Frumos. Un roi de raze venind din cer a spus lautarilor cum horesc ingerii cnd se sfinteste un sfnt, si roiuri de unde rasarind din inima pamntului le-a spus cum cnta ursitorile cnd urzesc binele oamenilor. Astfel, lautarii maiestrira hore nalte si urari adnci. Trandafirul cel infocat, crinii de argint, lacramioarele sure ca margaritarul, mironositele viorele si florile toate s-adunara, vorbind fiecare in mirosul ei, si tinura sfat lung cum sa fie luminele hainei de mireasa; apoi incredintara taina lor unui curtenitor fluture albastru stropit cu aur. Acesta se duse si flutura in cercuri multe asupra fetei miresii cnd ea dormea s-o facu sa vada intr-un vis luciu ca oglinda cum trebuie sa fie imbracata. Ea zmbi cnd se visa att de frumoasa. Mirele-si puse camasa de tort de raze de luna, bru de margaritare, manta alba ca ninsoarea. Si se facu nunta mndra si frumoasa, cum n-a fost alta pe fata pamntului. S-au trait in pace si in liniste ani multi si fericiti, iar dac-a fi adevarat ce zice lumea, ca pentru fetii-frumosi vremea nu vremuieste, apoi poate c-or fi traind si astazi.

87

FATA MOSULUI SI FATA BABEI

Era odata un mosneag s-o baba; si mosneagul avea o fata, si baba iar o fata.
Fata babei era sluta, lenesa, tifnoasa si rea la inima; dar, pentru ca era fata mamei, se alinta cum s-alinta cioara-n lat, lasind tot greul pe fata mosneagului. Fata mosneagului insa era frumoasa, harnica, ascultatoare si buna la inima. Dumnezeu o impodobise cu toate darurile cele bune si frumoase. Dar aceasta fata buna era horopsita si de sora cea de scoarta, si de mama cea vitriga; noroc de la Dumnezeu ca era o fata robace si rabdatoare; caci altfel ar fi fost vai s-amar de pielea ei. Fata mosneagului la deal, fata mosneagului la vale; ea dupa gateje prin padure, ea cu tabuietul in spate la moara, ea, in sfirsit, in toate partile dupa treaba. Cit era ziulica de mare, nu-si mai stringea picioarele; dintr-o parte venea si-n alta se ducea. S-apoi baba si cu odorul de fiica-sa tot cirtitoare si nemultamitoare erau. Pentru baba, fata mosneagului era peatra de moara in casa; iar fata ei, busuioc de pus la icoane. Cind se duceau amindoua fetele in sat la sezatoare sara, fata mosneagului nu se incurca, ci torcea cite-un ciur plin de fuse; iar fata babei indruga si ea cu mare ce cite-un fus; s-apoi, cind veneau amindoua fetele acasa noaptea tirziu, fata babei sarea iute peste pirleaz si zicea fetei mosneagului sa-i deie ciurul cu fusele, ca sa-l tie pana va sari si ea. Atunci fata babei, vicleana cum era, lua ciurul si fuga in casa la baba si la mosneag, spuind ca ea a tors acele fuse. In zadar fata mosneagului spunea in urma ca acela este lucrul minelor sale; caci indata o apucau de obraz baba si cu fiica-sa si trebuia numaidecit sa ramiie pe-a lor. Cind venea duminica si sarbatorile, fata babei era impopotonata si netezita pe cap, de parc-o linsese viteii. Nu era joc, nu era claca in sat la care sa nu se duca fata babei, iar fata mosneagului era oprita cu asprime de la toate aceste. S-apoi, cind venea mosneagul de pe unde era dus, gura babei umbla cum umbla melita: ca fata lui nu asculta, ca-i usernica, ca-i lenesa, ca-i soiu rau, ca-i laie, cai balaie; si ca s-o alunge de la casa; s-o trimita la slujba, unde stie, ca nu-i de chip s-o mai tie; pentru ca poate sa innaraveasca si pe fata ei. Mosneagul, fiind un gura-casca, sau cum iti vre sa-i ziceti, se uita in coarnele ei, si ce-i spunea ea sfint era. De inima, bietul mosneag poate c-ar mai fi zis cite ceva; dar acum apucase a cinta gaina la casa lui, si cucosul nu mai avea nici o trecere; s-apoi, ia

88

sa-l fi pus pacatul sa se intreaca cu didiochiul; caci baba si cu fiica-sa il umpleau de bogdaprosti. Intr-una din zile, mosneagul, fiind foarte amarit de cite-i spunea baba, cheama fata si-i zise: - Draga tatei, iaca ce-mi tot spune ma-ta de tine: ca n-o asculti, ca esti rea de gura si innaravita si ca nu este de chip sa mai stai la casa mea; de-aceea du-te si tu incotro te-a indrepta Dumnezeu, ca sa nu se mai faca atita gilceava la casa asa din pricina ta. Dar te sfatuiesc, ca un tata ce-ti sunt ca, orisiunde te-i duce, sa fii supusa, blajina si harnica; caci la casa mea tot ai dus-o cum ai dus-o; c-a mai fost si mila parinteasca la mijloc dar prin straini, Dumnezeu stie peste ce soiu de saminta de oameni ii da; si nu tior putea rabda cite ti-am rabdat noi. Atunci biata fata, vazind ca baba si cu fiica-sa voiesc cu orice chip s-o alunge, saruta mina tata-sau si, cu lacrimi in ochi, porneste in toata lumea, departindu-se de casa parinteasca fara nici o nadejde de intoarcere! Si merse ea cit merse pe-un drum, pana ce, din intimplare, ii iesi inainte o catelusa, bolnava ca vai de capul ei si slaba de-i numarai coastele; si cum o vazu pe fata, ii zise: - Fata frumoasa si harnica, fie-ti mila de mine si ma grijeste, ca ti-oiu prinde si eu bine vrodata! - Atunci fetei i se facu mila si, luind catelusa, o spala si-o griji foarte bine. Apoi o lasa acolo si-si cauta de drum, multamita fiind in suflet ca a putut savirsi o fapta buna. Nu merse ea tocmai mult, si numai iaca ce vede un par frumos si inflorit, dar plin de omizi in toate partile. Parul, cum vede pe fata, zice: - Fata frumoasa si harnica, grijeste-ma si curata-ma de omizi, ca ti-oiu prinde si eu bine vrodata! - Fata, harnica cum era, curati parul de uscaturi si de omizi cu mare ingrijire si apoi se tot duce inainte sa-si caute stapin. Si, mergind ea mai departe, numai iaca ce vede o fintina milita si parasita. Fintina atunci zise: - Fata frumoasa si harnica, ingrijeste-ma, ca ti-oiu prinde si eu bine vrodata! Fata rineste fintina si-o grijeste foarte bine; apoi o lasa si-si cauta de drum. Si, tot mergind mai departe, numai iaca ce da de-un cuptior nelipit si mai-mai sa se risipeasca. Cuptiorul, cum vede pe fata, zice: - Fata frumoasa si harnica, lipeste-ma si grijeste-ma, ca poate ti-oiu prinde si eu bine vrodata! - Fata, care stia ca de facut treaba nu cade coada nimanui, isi sufleca minicile, calca lut si lipi cuptiorul, il humuli si-l griji, de-ti era mai mare dragul sa-l privesti! Apoi isi spala frumusel minile de lut si porni iarasi la drum. - Si mergind ea acum si zi si noapte, nu stiu ce facu, ca se rataci; cu toate aceste, nu-si pierdu nadejdea in Dumnezeu, ci merse tot inainte pana ce, intr-una din zile, desdimineata, trecind printr-un codru intunecos, da de-o poiana foarte frumoasa, si in 89

poiana vede o casuta umbrita de niste lozii pletoase; si cind s-apropie de acea casa, numai iaca o baba intimpina fata cu blindete si-i zice: - Da' ce cauti prin aceste locuri, copila, si cine esti? - Cine sa fiu, matusa? Ia, o fata saraca, fara mama si fara tata, pot zice; si numai Cel-de-sus stie cite-am tras de cind mama care m-a facut a pus minile pe piept! Stapin caut si, necunoscind pe nime si umblind din loc in loc, m-am ratacit. Dumnezeu insa m-a povatuit de-am nimerit la casa d-tale si te rog sa-mi dai salasluire. - Sarmana fata! zise batrina. Cu adevarat numai Dumnezeu te-a indreptat la mine si te-a scapat de primejdii. Eu sint sfinta Duminica. Slujeste la mine astazi si fii incredintata ca mine n-ai sa iesi in miinile goale de la casa mea. - Bine, maicuta, dar nu stiu ce trebi am sa fac. - Ia, sa-mi lai copilasii, care dorm acum, si sa-i hranesti; apoi sa-mi faci bucate; si, cind m-oiu intoarce eu de la biserica, sa le gasesc nici reci, nici fierbinti, ci cum is mai bune de mincat. Si, cum zice, batrina porneste la biserica, iara fata suflica minicile si s-apuca de treaba. Intai si-ntai face lautoare, apoi iese afara si incepe a striga: - Copii, copii, copii! Veniti la mama sa va leie! Si, cind se uita fata, ce sa vada? Ograda se umpluse si padurea fojgaia de-o multime de balauri si de tot soiul de jivine mici si mari! Insa, tare in credinta si cu nadejdea la Dumnezeu, fata nu se sparie; ci le ia pe cite una si le laie si le ingrijeste cit nu se poate mai bine. Apoi s-apuca de facut bucate, si cind a venit sfinta Duminica de la biserica si a vazut copiii lauti frumos si toate trebile bine facute, s-a umplut de bucurie; si dupa ce-a sezut la masa, a zis fetei sa se suie in pod si sa-si aleaga deacolo o lada, care a vre ea, si sa si-o ieie ca simbrie; dar sa n-o deschida pan-acasa, la tata-sau. Fata se suie in pod si vede acolo o multime de lazi: unele mai vechi si mai urite, altele mai noua si mai frumoase. Ea insa, nefiind lacoma, s-alege pe cea mai veche si mai urita dintre toate. Si cind se da cu dinsa jos, sfinta Duminica cam increteste din sprincene, dar n-are incotro. Ci binecuvinteaza pe fata, care isi ie lada si se intoarna spre casa parinteasca cu bucurie, tot pe drumul de unde venise. Cind, pe drum, iaca cuptiorul grijit de dinsa era plin de placinte crescute si rumenite. Si maninca fata la placinte, si maninca, hat bine; apoi isi mai ie citeva la drum si porneste. Cind, mai incolo, numai iaca fintina grijita de dinsa era plina pana-n gura cu apa limpede cum ii lacrima, dulce si rece cum ii gheata. Si pe colacul fintinei erau doua pahare de argint, cu care a baut la apa pana s-a racorit. Apoi a luat paharele cu sine si a pornit inainte. Si mergind mai departe, iaca parul grijit de dinsa era incarcat de pere, galbene ca ceara, de coapte ce erau, si dulci ca mierea. Parul, vazind pe fata, si-a plecat crengile-n jos; si ea a mincat la pere si s-a luat la drum cite i-a trebuit.

90

De-acolo mergind mai departe, iaca, se intilneste si cu catelusa, care acum era voinica si frumoasa, iara la git purta o salba de galbeni pe care a dat-o fetei, ca multamita pentru ca a cautat-o la boala. Si de aci, fata, tot mergind inainte, a ajuns la tata-sau. Mosneagul, cind a vazut-o, i s-a umplut ochii de lacrimi si inima de bucurie. Fata atunci scoate salba si paharele cele de argint si le da tatine-sau; apoi deschizind lada impreuna, nenumarate herghelii de cai, cirezi de vite si turme de oi iese din ea, incit mosneagul pe loc a intinerit, vazind atitea bogatii! Iara baba a ramas oparita si nu stia ce sa faca de ciuda. Fata babei si-a luat inima-n dinti si a zis: Las', mama, ca nu-i pradata lumea de bogatii; ma duc sa-ti aduc eu si mai multe. Si cum zice, porneste cu ciuda, trasnind si plesnind. Merge si ea cit merge, tot pe acest drum, pe unde fusese fata mosneagului; se intilneste si ea cu catelusa cea slaba si bolnava; da si ea de parul cel ticsit de omide, de fintina cea milita si seaca si parasita, de cuptiorul cel nelipit si aproape sa se risipeasca; dar cind o roaga si catelusa, si parul, si fintina, si cuptiorul sa se ingrijeasca de dinsele, ea le raspundea cu ciuda si cu bataie de joc: - Da' cum nu!? ca nu mi-oiu festeli cu minutele tatucutei si a mamucutei! Multe slugi ati avut ca mine? Atunci, cu toatele, stiind ca mai usor ar pute capata cineva lapte de la o vaca stearpa decit sa te indatoreasca o fata alintata si lenesa, au lasat-o sa-si urmeze drumul in pace si n-au mai cerut de la dinsa nici un ajutor. Si mergind ea tot inainte, au ajuns apoi si ea la sfinta Duminica; dar si aici s-a purtat tot hursuz, cu obraznicie si prosteste. In loc sa faca bucatele bune si potrivite si sa leie copiii sfintei Duminici cum ia lauat fata mosneagului de bine, ea i-a oparit pe toti, de tipau si fugeau nebuni de usturime si durere. Apoi bucatele le-au facut afumate, arse si sleite, de nu mai era de chip sa le poata lua cineva in gura; si cind a venit sfinta Duminica de la biserica, si-a pus minile-n cap de ceea ce-a gasit acasa. Dar sfinta Duminica, blinda si ingaduitoare, n-a vrut sa-si puie mintea c-o sturlubateca si c-o lenesa de fata ca aceasta; ci i-a spus sa se suie in pod, sa-si aleaga de-acolo o lada, care i-o placea, si sa se duca in plata lui Dumnezeu. Fata atunci s-a suit si s-a ales lada cea mai noua si mai frumoasa; caci ii placea sa ieie cit de mult si ce-i mai bun si mai frumos, dar sa faca slujba buna nu-i placea. Apoi, cum se da jos din pod cu lada, nu se mai duce sa-si ieie ziua buna si binecuvintare de la sfinta Duminica, ci porneste ca de la o casa pustie si se tot duce inainte; si mergea de-i piriiau calciiele, de frica sa nu se razgindeasca sfinta Duminica sa porneasca dupa dinsa, s-o ajunga si sa ieie lada. Si cind ajunge la cuptior, frumoase placinte erau intr-insul! Dar cind s-apropie sa ieie dintr-insele si sa-si prinda pofta, focul o arde si nu poate lua. La fintina, asisderea: paharutele de argint, nu-i vorba, erau, si fintina plina cu apa pana-n gura; dar cind a vrut fata sa puie mina pe pahar si sa ieie apa, paharele pe loc s-au cufundat, apa din fintina intr-o clipa a secat, si fata de sete s-a uscat! Cind prin dreptul parului, nu-i vorba, ca parca era batut cu lopata de pere multe ce avea, dar credeti c-a avut parte fata sa guste 91

vro una? Nu, caci parul s-a facut de-o mie de ori mai nalt de cum era, de-i ajunsese crengile la nouri! S-atunci, scobeste-te, fata babei, in dinti! Mergind mai inainte, cu catelusa inca s-a intilnit; salba de galbeni avea si acum la git; dar cind a vrut fata sa i-o ieie, catelusa a muscat-o de i-a rupt degetele si n-a lasat-o sa puie mina pe dinsa. Isi musca fata acum degetele mamucutei si ale tatucutei de ciuda si de rusine, dar n-avea ce face. In sfirsit, cu mare ce a ajuns ea si acasa, la ma-sa, dar si aici nu le-au ticnit bogatia. Caci, deschizind lada, o multime de balauri au iesit dintr-insa si pe loc au mincat pe baba, cu fata cu tot, de parca n-au mai fost pe lumea asta, si apoi s-au facut balaurii nevazuti cu lada cu tot. Iar mosneagul a ramas linistit din partea babei si avea nenumarate bogatii; el a maritat-o pe fiica-sa dupa un om bun si harnic. Cucosii cintau acum pe stilpii portilor, in prag si in toate partile; iar gainile nu mai cintau cucoseste la casa mosneagului, sa mai faca a rau; c-apoi atunci nici zile multe nu mai aveau. Numai atit, ca mosneagul a ramas plesuv si spetit de mult ce-l netezise baba pe cap si de cercat in spatele lui cociorva, daca-i copt malaiul.

92

FETITA CU CHIBRITURILE

Era un ger grozav; ningea?! ncepuse a nnopta: era ajunul Anului Nou. Pe frigul
acela?! pe ntunericul acela, mergea pe strad o biat feti cu capul gol, cu picioarele goale. Avusese ea doar nite papuci cnd plecase de-acas, dar nu-i folosiser mult: erau nite papuci mari, pe care mama ei i rupsese aproape, i erau aa de largi pentru ea, nct mititica-i pierdu grbindu-se s treac strada unde ct p-aci era s fie strivit ntre dou trsuri. Unul din papuci nici nu-l mai gsea, iar cellalt l luase un barbat care zicea ca area sa fac din el leagn pentru copilul lui, cnd o avea i el unul. Fetita mergea cu picioarele ei goale, rosii-vinete de frig; si-n sortul ei vechi tinea strans un vraf de cutii cu chibrituri si mai avea si-n mana o cutie. Fusese o zi rea pentru dansa si nimeni nu-i cumparase in ziua aceea nimic, si n-avea prin urmare nici un ban; si-i era foame si frig tare. Biata fetita! Fulgii de zapada cadeau pe parul ei lung si balai, care se incretea frumos pe langa ceafa, dar nu se gandea ea acum la parul ei cret. Luminile straluceau pe la ferestre, miros de fripturi se raspandea in strada; era ajunul Anului Nou, iata la ce se gandea ea. Se opri si se ghemui intr-un colt dintre doua case, din care una iesea in strada mai mult ca cealalta. Isi stranse piciorusele sub dansa. Frigul o patrundea din ce in ce mai mult, si totusi nu-i venea sa se duca acasa; aducea inapoi toate chibriturile, si nici un banut macar. Tatal sau are s-o bat; si afara de asta, si acasa nu era tot asa de frig? Ei locuiau tocmai sub acoperis si vantul sufla in voie, cu toate ca fusesera astupate crapaturile cele mari cu paie si cu trente vechi. Manutele ei erau aproape inghetate de frig. A! Un chibrit aprins le-ar putea face bine. Dac-ar indrazni sa scoata unul, numai unul din cutie, sa-l zgarie de zid si sa-si incalzeasca degetele! Scoase unul: harti! Cum mai trosni, si cum se aprinse! Chibritul ardea ca o lumanarica, tinu manuta deasupra flacarii. Ce lumina ciudat. I se paru fetitei ca sta langa o soba mare de fier, care avea deasupra un capac lucios de arama. Inauntru ardea focul si era asa de cald; dar ce-i oare asta? Fetita isi intindea acum piciorusele ca sa si le incalzeasca si pe ele; flacara se stinse si soba pieri; fetita ramase stand cu ramasita de chibrit in mana. Harci un altul, care se aprinse, straluci, si zidul in care batea lumina se facu straveziu ca o panza subtire. Fetita putu vedea pana-ntr-o odaie unde era o masa acoperita c-o fata alba, pe care sclipeau portelanuri subtiri; in mijloc era o gasca fripta 93

umpluta cu prune si cu mere ce raspandeau un miros placut; si, lucru de necrezut, deodata gasca sari de pe masa, si veni cu furculita si cutitul in spinare pana la biata fetita. Chibritul se stinse: si nu mai avu in fata ei decat zidul rece si gros. Mai aprinse inca unul. Deodata se vazu sezand sub un pom frumos de Craciun; e mult mai mare si mai impodobit decat a vazut prin geamuri la negustorul cel bogat. Mii de lumanarele ardeau pe crengile verzi, si poze de tot felul, ca cele ce impodobesc ferestrele pravaliilor, pareau ca-i zambesc. Fetita ridica amandoua mainile: chibritul se stinse: toate lumanarelele din pom se inaltau tot mai sus, tot mai sus, si ea vazu deodata ca luminitele acelea erau stele. Una din ele cazu si trase o dunga mare de foc pe cer. "A murit cineva", isi zise micuta; caci bunica ei, care fusese foarte buna pentru dansa si care acum nu mai traia, ii spusese adesea: "Cand cade o stea, un suflet se inalta la Dumnezeu". Mai trase inca un chibrit pe zid: si se facu o lumina mare, in mijlocul careia era bunica ei in picioare, si era asa de stralucitoare, o privea bland si duios! - Bunica, striga fetita, ia-ma cu tine. Cand s-o stinge chibritul, stiu ca n-o sa te mai vad. Ai sa pieri si tu din fata ochilor mei, ca si soba de fier, ca si gasca fripta, ca si frumosul pom de Craciun. i aprinse repede toate chibriturile ce-i mai ramasese in cutie, caci voia sa vada mereu pe bunicuta ei. Se facu o lumina ca ziua. Niciodata bunica nu fusese asa de frumoasa, asa de mare. Ea lua pe fetita in bratele ei, si amandoua au zburat vesele in stralucirea aceea, asa sus, asa sus, si nu mai era acolo nici frig, nici foame, nici griji; erau la Dumnezeu. Dar in coltul dintre cele doua case, cand se lumina de ziua, zacea jos fetita, cu obrajii rosii, cu zambetul pe buze... moarta, moarta de frig, in cea din urma noapte a anului. Ziua Anului nou o gasi acolo zgribulita cu gramajoara ei de cutii cu chibrituri, din care o cutie fusese arsa. "A vrut sa se incalzeasca"! zise cineva. Nimeni nu stiu ce frumuseti vazuse fata, si-n ce stralucire intrase impreuna cu bunica, in ziua Anului nou.

94

FRUMOASA DIN PADUREA ADORMITA

fost odata ca niciodata, pe un taram indepartat, un rege si-o regina

binecuvantati cu o fetita. Ei o botezara Aurora, ce inseamna rasarit, caci frumusetea ei stralucea precum soarele diminetii. Pentru a sarbatori acest eveniment, regele dadu un mare bal. Primii sosira Regele Hubert si mezinul sau Printul Philip. - Copilul tau este o adevarata comoara! exclama Regele Hubert. Poate ca, peste ani, ea si fiul meu se vor casatori, si atunci regatele noastre se vor uni pentru totdeauna! - Tatalui Aurorei, Regele Stefan, ii placura spusele lui Hubert, asa ca anunta pe toata lumea ca mna Aurorei era promisa Printului Philip. Chiar in acel moment sunara trompetele pentru a anunta sosirea celor trei ursitoare bune - Flora, Fauna si Merryweather. - Am venit sa-i aducem darurile micutei noastre printese! spuse Flora. Darul meu e frumusetea! - Eu ii daruiesc o voce neasamuita! rosti Fauna. Apoi sosi si cea mai mare dintre ursitoare, Merryweather, sa lase darul sau. Dar inainte ca Merryweather sa rosteasca urarea, sala balului fu inecata de fum. Din el tni vrajitoarea cea rea Maleficient. - Cum indraznesti sa nu ma inviti si pe mine la aceast eveniment important? striga ea, furioasa. - Iata darul meu pentru pretuita voastra printesa! Aplecandu-se peste micuta faptura, rosti: - Inainte ca soarele sa apuna, la cea de-a saisprezecea aniversare, te vei intepa intr-un fus si vei muri! blesteama ea fetita. Apoi, fluturandu-si perelina, Maleficient se facu nevazuta. - Vai, ce ne facem acum? rosti Regina, cu lacrimi in ochi, in timp ce-si strangea protector pruncul la piept. - Nu te ingrijora! incearca Flora s-o linisteasca. Merryweather inca nu i-a oferit darul sau micutei printese.

95

- Nu e atat de puternica incat sa rupa vraja lui Maleficient, dar cu siguranta poate s-o mai indulceasca putin! Atunci Merryweather trase adanc aer in piept, flutura bagheta sa magica deasupra capului micutei printese si spuse: - Nu vei muri, ci te vei cufunda intr-un somn adanc! Blestemul acesta se va rupe numai cand iubitul tau iti va darui un sarut! Regele porunci atunci sa fie arse toate fusele din intregul regat. Cele trei zane stiau insa ca aceasta masura nu va impiedica blestemul lui Maleficient. Asa ca se transformara in trei tarancute si o luara pe Aurora s-o creasca si s-o educe ca pe propia lor fiica, departe de castel. Pentru ca nimeni sa nu afle adevarata identitate a fetei, zanele ii schimbara numele in Rose si se stabilira intr-o micuta cabana, ascunsa adanc in padure. - Maleficient n-o va cauta aici! spusera ele hotarate. Dupa care jurara ca nu vor dezvalui nimanui adevarata identitate a printesei. Timp de saisprazece ani, ascunzatoarea printesei ramase un secret. Sub ingrijirea celor trei prietene bune Rose crescu, devenind o tanara neasemuit de frumoasa. Era amabila si generoasa si-si incepea fiecare zi cantand cu voiosie, astfel incat toate animalele din padure erau indragostite de cantecele ei. Intr-o zi, in timp ce Rose culegea mure si canta, un tanar print trecu pe acolo. Speriata, Rose scapa cosul din mana si incepu sa fuga. - Nu te speria ! striga printul. Nu-ti fac nici un rau! Voiam doar sa te aud cantand. Ai o voce atat de frumoasa! Chipul printului era atat de cunoscut... era chiar printul ce-i aparea adesea in vis. Asa incepu sa-i cante si dansara fericiti unul in bratele celuilalt. - Cred ca este indragostita! spuse batrana bufnita celorlalte animale de langa ea. Cand ajunse acasa, cele trei zane se adunara in jurul ei. - Astazi inplinesti saisprazece ani si trebuie sa-ti spunem ceva extrem de inportant! exclama Flora. Dar inainte de a apuca sa-i spuna marea veste, Rose incepu sa le povesteasca despre tanarul pe care tocmai il intanlise. - Vai, nu ! Asta nu e bine! striga Fauna. Pentru ca, vezi tu...tu esti Printesa Aurora, iar mana ta este deja promisa! In acea noapte, dupa cum planuira, cele trei zane o dusera pe Aurora la castelul tatalui sau pentru a sarbatori ziua de nastere a fetei. Maleficient descoperi ca Aurora se afla la castel si arunca o vraja asupra ei. Fermecata, printesa merse direct intr-o camera in care se afla un fus. Aurora se inteapa la un deget si cazu la pamant intr-un somn adanc. Cand cele trei zane se intorsera in camera in care o lasasera pe Aurora, ea nu mai era de mult acolo. O gasira adormita langa un fus. Atunci isi dadura seama ce se intamplase. 96

- Regele si Regina vor fi distrusi! se vaita Fauna. - Nu si daca ii adormim pe toti pana cand se trezeste Aurora! replica Flora. Asa ca cele trei zane au zburat prin tot regatul si, fluturand baghetele lor magice, ii adormira pe toti. Cand se pregateau sa-l adoarma pe Regele Hubert, il surprinsera stand de vorba cu Regele Stefan. Acesta ii povestea cum fiul sau, Printul Philip, intanlise o frumoasa fata in padure cu care vroia sa se casatoreasca. Deci baiatul de care se indragostise Aurora era chiar Printul Philip... Cele trei zane plecara in cautarea Printului Philip si-i povestira cele intamplate. Ii daruira Scutul Curajului si Sabia Adevarului si-l trimisera s-o omoare pe Maleficient. Printul Philip se napusti asupra lui Maleficient care se transformase intr-o bestie hidoasa. Era acum un dragon imens si scuipa flacari. Philip ridica scutul si-o provoca la lupta. Dar caldura flacarilor era mult prea mare, asa ca fu nevoit sa bata in retragere, pana cand ajunse pe marginea unei prapastii. Atunci, exact cand dragonul se pregatea sa-i dea ultima lovitura, printul ii strapuse inima cu Sabia Adevarului. Cele trei ursitoare il condusera pe Philip pana in camera din turnul castelului, unde dormea Aurora. Printul Philip ingenunche in fata ei si-o saruta cu multa dragoste. Genele ei tremurara usor, vraja se rupse, iar tanara printesa zambi din nou. Si-o data cu ea, reveni la viata intregul regat. Cei doi indragostiti se casatorira chiar in acea seara, iar petrecerea continua pana tarziu in noapte. Cand mirii incepura sa danseze, toti isi dadura seama ca Printul Philip si tanara Printesa Aurora vor trai fericiti pana la adanci batraneti.

97

GREUCEANU

fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cand facea

plopsorul pere si rachita micsunele; de cnd se bateau ursii in coade; de cnd se luau de gt lupii cu mieii de se sarutau, infratindu-se; de cnd se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea povesti; De cnd se scria musca pe parete, Mai mincinos cine nu crede. A fost un imparat si se numea imparatul Rosu. El era foarte mhnit ca, in zilele lui, niste zmei furasera soarele si luna de pe cer. Tramise deci oameni prin toate tarile si ravase prin orase, ca sa dea de stire tuturor ca oricine se va gasi sa scoata soarele si luna de la zmei, acela va lua pe fiie-sa de nevasta si inca jumatate din imparatia lui, iara cine va umbla si nu va izbndi nimic, acela sa stie ca i se va taia capul. Multi voinici se prapadisera semetindu-se cu usurinta ca va scoate la capat o asemenea insarcinare; si cnd la treaba, ht in sus, ht in jos, da din colt in colt si nu stia de unde s-o inceapa si unde s-o sfrseasca, vezi ca nu toate mustele fac miere. Imparatul insa se tinu de cuvnt. Pe vremea aceea, se afla un viteaz pre nume Greuceanu. Auzind si el de fagaduinta imparateasca, ce se gndi, ce se razgndi, ca numai isi lua inima in dinti, incumetndu-se pe ajutorul lui Dumnezeu si pe voinicia sa, si pleca si el la imparatul sa se inchine cu slujba. Pe drum se intlni cu doi oameni pe cari slujitorii imparatesti ii ducea la imparatul ca sa-i taie, pentru ca fugisera de la o batalie ce o avusese imparatul acesta cu niste gadine. Ei erau tristi, bietii oameni, dara Greuceanu ii mngie cu niste vorbe asa de dulci, inct le mai veni nitica inima, ca era si mester la cuvnt Greuceanu nostru. El isi puse nadejdea in intmplarea aceasta si isi zise: "imi voi incerca norocul. De voi izbuti sa induplec pe imparatul a ierta pe acesti oameni de la moarte, ma voi incumeta sa ma insarcinez si cu cealalta treaba; iara de nu, sanatate buna! Ma voi duce de unde am venit. Asta sa fie in norocul meu; niciodata nu strica cineva sa faca o incercare". Si astfel, poftorindu-si unele ca acestea, aide, aide, ajunge la curtea imparateasca. Infatisndu-se la imparatul, attea ii povesti, asa cuvinte bune si dulci 98

scoase si atta mestesug puse in vorbirea sa, inct si imparatul crezu ca pe nedrept ar fi sa omoare pe acei oameni; ca mai de folos i-ar fi lui sa aiba doi supusi mai mult, si ca mai mare va fi vaza lui in lume de s-ar arata milostiv catre popor. Nu mai putura oamenii de bucurie cnd auzira ca Greuceanu a lingusit pe imparatul pna intr-atta, inct l-a facut sa-i ierte. Multumira lui Greuceanu din toata inima si ii fagaduira ca toata viata lor se vor ruga lui Dumnezeu pentru dnsul ca sa mearga din izbnda in izbnda, ceea ce si facura. Aceasta izbnda o lua drept semn bun, si Greuceanu, mergnd a doua oara la imparatul, grai cu cuvintele lui mieroase cele urmatoare: - Marite doamne, sa traiesti intru multi ani pe luminatul scaunul acestei imparatii. Multi voinici s-au legat catre maria ta sa scoata de la zmei soarele si luna pe care le-a rapit de pe cer, si stiu ca cu moarte au murit, fiindca n-au putut sa-si indeplineasca legamintele ce au facut catre maria ta. Si eu, marite doamne, cuget a ma duce intru cautarea acestor tlhari de zmei, si mi-ar fi voia sa-mi incerc si eu norocul, doar-doar va da Dumnezeu sa ajungem a putea pedepsi pe acei blestemati de zmei, pentru nesocotita lor indrazneala. Dar fii-mi milostiv si mna de ajutor. - Dragul meu Greucene, raspunse imparatul, nu pot sa schimb nici o iota, nici un dram din hotarrea mea. Si aceasta nu pentru altceva, ci numai si numai pentru ca voiesc sa fiu drept. Poruncile mele voi sa fie una pentru toata imparatia mea; la mine partinire nu este scris. Vaznd statornica hotarre a imparatului si dreptatea celor vorbite de dnsul, Greuceanu cuvnta cu glas voinicesc: - Fie, marite imparate, chiar de as sti ca voi pieri, tot nu ma voi lasa pna nu voi duce la capat bun sarcina ce imi iau de buna-voia mea. Se invoira, si peste cteva zile si pleca, dupa ce puse la cale tot ce gasi ca e bine sa faca, ca sa scape cu fata curata din aceasta intreprindere. Greuceanu lua cu dnsul si pe fratele sau si merse, merse, merse cale lunga, departata, pna ce ajunse la Faurul-pamntului, cu care era frate de cruce. Acest faur, fiind cel mai mare mester de pe pamnt, era si nazdravan. Aici se oprira si poposira. Trei zile si trei nopti au stat inchisi intr-o camara Greuceanu cu Faurul-pamntului si se sfatuira. Si, dupa ce se odihnira cteva zile si mai planuira ceea ce era de facut, Greuceanu si frate-sau o luara la drum. Indata dupa plecarea Greuceanului, Faurul-pamntului se apuca si facu chipul lui Greuceanu numai si numai din fier, apoi porunci sa arza cusnita ziua si noaptea si sa tina chipul acesta fara curmare in foc. Iara Greuceanu si frate-sau mersera cale lunga, si mai lunga, pna ce li se facu calea cruci; aici se oprira, se asezara pe iarba si facura o gustarica din merindele ce mai aveau, si apoi se despartira, dupa ce se imbratisara, si plnsera ca niste copii. Mai nainte d-a se desparti, isi impartira cte o basma si se intelesera zicnd: "Atunci cnd basmalele vor fi rupte pe margini, sa mai traga nadejde unul de altul ca se vor mai intlni; iara cnd basmalele vor fi rupte in mijloc, sa se stie ca unul din ei este pierit". Mai infipse si un cutit in pamnt si zisera: "Acela din noi, care s-ar intoarce mai inti si 99

va gasi cutitul ruginit sa nu mai astepte pe cellalt, fiindca aceasta insemneaza ca a murit". Apoi Greuceanu apuca la dreapta si frate-sau la stnga. Fratele Greuceanului, umblnd mai multa vreme in sec, se intoarse la locul de despartire si, gasind cutitul curat, se puse a-l astepta acolo cu bucurie, ca vazuse soarele si luna la locul lor pe cer. Iara Greuceanu se duse, se duse pe o poteca care-l scoase tocmai la casele zmeilor, asezate unde-si intarcase dracul copiii. Daca ajunse aici, Greuceanu se dete de trei ori peste cap si se facu un porumbel. Vezi ca el ascultase nazdravaniile ce-l invatase Faurul-pamntului. Facndu-se porumbel, Greuceanu zbura si se puse pe un pom care era tocmai in fata caselor. Atunci, iesind fata de zmeu cea mare si, uitndu-se, se intoarse repede si chema pe muma-sa si pe sora-sa cea mica, ca sa vina sa vaza minunea. Fata cea mica zise: - Maiculita si surioara, pasarea asta gingasa nu mi se pare aducatoare de noroc pentru casa noastra. Ochii ei nu seamana a de pasare, ci mai mult seamana a fi ochii lui Greuceanu cel de aur. Pna acuma ne-a fost si noua! D-aici inainte numai Dumnezeu sa-si faca mila de noi si d-ai nostri. Pasamite aveau zmeii cunostinta de vitejia lui Greuceanu. Apoi intrara ctestrele zmeoaicele in casa si se pusera la sfat. Greuceanu numaidect se dete iarasi de trei ori peste cap si se facu o musca si intra in camara zmeilor. Acolo se ascunse intr-o crapatura de grinda de la tavanul casei si asculta la sfatul lor. Dupa ce lua in cap tot ce auzi, iesi afara si se duse pe drumul ce ducea la Codru Verde si acolo se ascunse subt un pod. Cum se vede treaba, din cele ce auzise, stia acum ca zmeii se dusesera la vnat in Codru Verde si aveau sa se intoarca unul de cu seara, altul la miezul noptii si tartorul cel mare despre ziua. Asteptnd Greuceanu acolo, iata mare, ca zmeul cel mai mic se intorcea si, ajungnd calul la marginea podului, unde sforai o data si sari inapoi de sapte pasi. Dara zmeul, mniindu-se, zise: - Ah, mnca-o-ar lupii carnea calului! Pe lumea asta nu mi-e frica de nimeni, numai de Greuceanu de Aur; dar si pe acela c-o lovitura il voi culca la pamnt. Greuceanu, auzind, iesi pe pod si striga: - Vino, zmeule viteaz, in sabii sa ne taiem, sau in lupta sa ne luptam. - Ba in lupta, ca e mai dreapta. Se apropiara unul de altul si se luara la trnta. Aduse zmeul pe Greuceanu si-l baga in pamnt pna in genunchi. Aduse si Greuceanu pe zmeu si-l baga in pamnt pna in gt si-i taie capul. Apoi, dupa ce arunca lesul zmeului si al calului sub pod, se puse sa se odihneasca. Cnd, in puterea noptii, veni si fratele cel mare al zmeului, si calul lui sari de saptesprezece pasi inapoi. El zise ca si frate-sau, iara Greuceanu ii raspunse si lui ca si celui dinti. Iesind de sub pod, se lua la trnta si cu acest zmeu. Si unde mi-aduse, nene, zmeul pe Greuceanu si-l baga in pamnt pna la bru. Dara Greuceanu, sarind repede, unde mi-aduse si el pe zmeu o data, mi-l trnti si-l baga in pamnt pna in gt si-i taie capul cu palosul. Aruncndu-i si mortaciunea acestuia si a calului sau sub pod, 100

se puse iarasi de se odihni. Cnd despre zori, unde venea, mare, venea tat-al zmeilor, ca un tartor, catranit ce era, si cnd ajunse la capul podului, sari calul lui saptezeci si sapte de pasi inapoi. Se necaji zmeul de aceasta intmplare ct un lucru mare, si unde racni: - Ah, mncare-ar lupii carnea calului; ca pe lumea asta nu mi-e frica de nimenea, doara de Greuceanu de Aur; si inca si pe acesta numai sa-l iau la ochi cu sageata si il voi culca la pamnt. Atunci, iesind si Greuceanu de sub pod, ii zise: - Deh! zmeule viteaz, vino sa ne batem, in sabii sa ne taiem, in suliti sa ne lovim, ori in lupta sa ne luptam. Sosi zmeul si se luara la bataie: in sabii se batura ce se batura si se rupsera sabiile; in suliti se lovira ce se lovira si se rupsera sulitile; apoi se luara la lupta: se zguduiau unul pre altul de se cutremura pamntul; si strnse zmeul pe Greuceanu o data, dara acesta, bagnd de seama ce are de gnd zmeul, se umfla si se incorda in vine si nu pati nimic, apoi Greuceanu strnse o data pe zmeu, tocmai cnd el nu se astepta, de-i pri oasele. Asa lupta nici ca s-a mai vazut. Si se luptara, si se luptara, pna ce ajunse vremea la namiezi, si ostenira. Atunci trecu pe dasupra lor un corb carele se legana prin vazduh si cauta la lupta lor. Si vazndu-l, zmeul ii zise: - Corbule, corbule, pasare cernita, adu-mi tu mie un cioc de apa si-ti voi da de mncare un voinic cu calul lui cu tot. Zise si Greuceanu: - Corbule, corbule, mie sa-mi aduci un cioc de apa dulce, caci eu ti-oi da de mncare trei lesuri de zmeu si trei de cal. Auzind corbul aceste cuvinte, aduse lui Greuceanu un cioc de apa dulce si ii astmpara setea; caci insetosasera, nevoie mare. Atunci Greuceanu mai prinse la suflet, si, imputernicindu-se, unde ridica, nene, o data pe zmeu, si trntindu-mi-l il baga in pamnt pna in gt si-i puse piciorul pe cap, tinndu-l asa. Apoi ii zise: - Spune-mi, zmeule spurcat, unde ai ascuns tu soarele si luna, caci azi nu mai ai scapare din mna mea. Se codea zmeul, ingna verzi si uscate, dara Greuceanu ii mai zise: - Spune-mi-vei ori nu, eu tot le voi gasi, si inca si capul reteza-ti-l-voi. Atunci zmeul, tot mai nadajduindu-se a scapa cu viata daca ii va spune, zise: - In Codru Verde este o cula. Acolo inauntru sunt inchise. Cheia este degetul meu cel mic de la mna dreapta. Cum auzi Greuceanu unele ca acestea, ii reteza capul, apoi ii taie degetul si-l lua la sine. Dete corbului, dupa fagaduiala, toate strvurile, si, ducndu-se Greuceanu la cula din Codru Verde, deschise usa cu degetul zmeului si gasi acolo soarele si luna. Lua in mna dreapta soarele si in cea stnga luna, le arunca pe cer si se bucura cu bucurie mare. Oamenii, cnd vazura iarasi soarele si luna pe cer, se veselira si laudara pe Dumnezeu ca a dat atta tarie lui Greuceanu de a izbndit impotriva impielitatilor vrajmasi ai omenirii. 101

Iara el, multumit ca a scos la bun capat slujba, o lua la drum, intorcndu-se inapoi. Gasind pe frate-sau la semnul de introlocare, se imbratisara si, cumparnd doi cai ce mergeau ca sageata de iute, intinsera pasul la drum ca sa se intoarca la imparatul. In cale, dete peste un par plin de pere de aur. Fratele Greuceanului zise ca ar fi bine sa mai poposeasca putin la umbra acestui par, ca sa mai rasufle si caii, iara pna una, alta sa culeaga si cteva pere, spre a-si mai momi foamea. Greuceanu, care auzise pe zmeoaice ce planuisera, se invoi a se odihni; dara nu lasa pe frate-sau sa culeaga pere, ci zise ca le va culege el. Atunci trase palosul si lovi parul la radacina. Cnd, ce sa vezi d-ta? unde incepu a curge niste snge si venin scrbos si un glas se auzi din pom, zicnd: - Ma mncasi fripta, Greucene, precum ai mncat si pre barbatul meu. Si nimic nu mai ramase din acel par, dect praf si cenuse; iara frate-sau incremeni de mirare, nestiind ce sunt toate acestea. Dupa ce plecara si mersera ce mersera, detera preste o gradina foarte frumoasa cu flori si cu fluturei si cu apa limpede si rece. Fratele Greuceanului zise: - Sa ne oprim aici nitel, ca sa ne mai odihnim caisorii. Iar noi sa bem nitica apa rece si sa culegem flori. - Asa sa facem, frate, raspunse Greuceanu, daca aceasta gradina va fi sadita de mini omenesti si daca acel izvor va fi lasat de Dumnezeu. Apoi, tragnd palosul, lovi in tulpina unei flori care se parea mai frumoasa si o culca la pamnt; dupa aceea impunse si in fundul fntnei si a marginilor ei, dara in loc de apa incepu a clocoti un snge mohort, ca si din tulpina florii, si umplu vazduhul de un miros gretos. Praf si tarna ramase si din fata cea mai mare de zmeu, caci ea se facuse gradina si izvor ca sa invenineze pe Greuceanu si sa-l omoare. Si scapnd si daceasta pacoste, incalecara si plecara la drum, repede ca vntul; cnd ce sa vezi d-ta? Unde se luase dupa dnsii scorpia de muma a zmeoaicelor cu o falca in cer si cu alta in pamnt ca sa inghita pe Greuceanu si mai multe nu; si avea de ce sa fie catranita si amarta: caci nu mai avea nici sot, nici fete, nici gineri. Greuceanu simtind ca s-a luat dupa dnsii zmeoaica cea batrna, zise fratina-sau: - Ia te uita, frate, inapoi si spune-mi ce vezi. - Ce sa vaz, frate, ii raspunse el, iata un nor vine dupa noi ca un vrtej. Atunci dete bice cailor cari mergeau repede ca vntul si lin ca gndul; dara Greuceanu mai zise o data fratelui sau sa se uite in urma. Acesta ii spuse ca se apropie norul ca o flacaraie; apoi, mai facnd un vnt cailor, ajunsera la Faurul-pamntului. Aci, cum descalecara, se inchise in fauriste. Pe urma lor iaca si zmeoaica. De-i ajungea, ii prapadea! Nici oscior nu mai ramnea din ei. Acum insa n-avea ce le mai face. O intoarse insa la siretlic: ruga pe Greuceanu sa faca o gaura in parete ca macar sa-l vaza in fata. Greuceanu se prefacu ca se indupleca si facu o gaura in parete. Dara Faurul-pamntului se atinea cu chipul lui Greuceanu cel de fier, ce arsese in foc de sarea scntei din el. Cnd zmeoaica puse gura la spartura ca sa soarba pe Greuceanu, 102

Faurul-pamntului ii baga in gura chipul de fier rosu ca focul si i-l vri pe gt. Ea, inghiort! inghiti si pe loc si crapa. Nu trecu mult si strvul zmeoaicei se prefacu intr-un munte de fier si astfel scapara si de dnsa. Faurul-pamntului deschise usa fauristei, iesi afara si se veselira trei zile si trei nopti de asa mare izbnda. El mai cu seama era nebun de bucurie pentru muntele de fier. Atunci porunci calfilor sa faca lui Greuceanu o caruta cu trei cai cu totul si cu totul de fier. Dupa ce fura gata, sufla asupra lor si le dete duh de viata. Lundu-si ziua buna de la frate-sau de cruce, Faurul-pamntului, Greuceanu se urca in trasura cu frate-sau cel bun si porni la Rosu-imparat ca sa-si priimeasca rasplata. Merse, merse, pna ce li se infurci calea. Aci se oprira si poposira. Apoi, Greuceanu desprinse de la caruta un cal si-l dete fratelui sau, ca sa duca imparatului Rosu vestea cea buna a sosirii lui Greuceanu cu izbnda savrsita; iara el ramase mai in urma. Inaintnd el alene, rasturnat in caruta, trecu pre lnga un diavol schiop carele tinea calea drumetilor ca sa le faca neajunsuri. Acestuia ii fu frica sa dea piept cu Greuceanu, dara, ca sa nu scape nici el neatins de rautatea lui cea draceasca, ii scoase cuiul din capul osiei de dindarat si-l arunca departe in urma. Apoi tot el zise Greuceanului: - Mai, vericule, ti-ai pierdut cuiul, du-te de ti-l cauta. Greuceanu sarind din caruta, isi uita acolo palosul, din greseala. Iara cnd el isi cauta cuiul, diavolul ii fura palosul, apoi, asezndu-se in marginea drumului, se dete de trei ori peste cap si se schimba intr-o stana de piatra. Puse Greuceanu cuiul la capul osiei, il intepeni bine, se urca in caruta, si pe ici ti-e drumul! Nu baga insa de seama ca palosul ii lipseste. Ascultati acum si va minunati, boieri d-voastra, de patania bietului Greuceanu. Un mangosit de sfetnic d-ai imparatului Rosu se fagaduise diavolului, daca il va face sa ia el pe fata imparatului. Ba inca si rodul casatoriei sale il inchinase acestui necurat. Impielitatul stia ca Greuceanu, fara palos, era si el om ca toti oamenii. Puterea lui in palos era; fara palos era necunoscut. Ii fura palosul si-l dete becisnicului de sfetnic. Acesta se infatisa la imparatul si ii ceru fata, zicnd ca el este cel cu izbnda cea mare. Imparatul il crezu, vazndu-i si palosul, si incepusera a pune la cale cele spre cununie. Pe cnd se pregatea la curte, pentru nuntirea fiicei imparatului cu voinicul cel mincinos ce zicea ca a scos soarele si luna de la zmei, vine si fratele Greuceanului cu vestea ca Greuceanu are sa soseasca in curnd. Sfetnicul cel palavatic, cum auzi de una ca aceasta, merse la imparatul si zise ca acela este un amagitor si trebuie pus la inchisoare. Imparatul il asculta. Iara sfetnicul umbla d-a-nctelea, zorind sa se faca mai curnd nunta, cu gnd ca, daca se va cununa odata cu fata imparatului, apoi poate sa vina o suta de Greuceni, ca n-are ce-i mai face, lucru fiind sfrsit. Imparatului insa nu-i prea placu zorul ce da sfetnicul pentru nunta, si mai taragai lucrurile. Nu trecu mult si iata ca soseste si Greuceanu si, infatisndu-se la imparatul, acesta nu stia intre care sa aleaga. Credea ca acesta sa fie Greuceanu, dara nu-si putea da seama de cum palosul lui Greuceanu se afla in mna sfetnicului. Atunci baga de seama si Greuceanu ca-i 103

lipseste palosul si tocmai acum ii veni in minte pentru ce nu vazuse el stana de piatra dect dupa ce-si gasise cuiul de la osie si se intorcea la caruta cu dnsul. Pricepu el ca nu e lucru curat. - Imparate prealuminate, zise el, toata lumea stie ca esti om drept. Te rog sa-mi faci si mie dreptate. Mult ai asteptat, mai asteapta, rogu-te inca putin si vei vedea cu ochii adevarului. Primi imparatul a mai astepta pna ce sa se intoarca Greuceanu. Acesta se puse iarasi in caruta lui cu cai cu tot de fier si intr-un suflet merse, pna ce ajunse la stana de piatra, acolo unde Necuratul ii scosese cuiul de la caruta. - Fiinta netrebnica si pagubitoare omenirii, zise el, da-mi palosul ce mi-ai furat, caci de unde nu, praful nu se alege de tine. Piatra nici ca se clinti din loc macar. Atunci Greuceanu se dete de trei ori peste cap, se facu buzdugan cu totul si cu totul de otel, si unde incepu, nene, a lovi in stana de se cutremura pamntul. De cte ori da, de attea ori cadea cte o zburatura din piatra. Si lovi ce lovi pna ce ii sfarma vrful. Apoi deodata incepu stana de piatra a tremura si a cere iertaciune. Iara buzduganul, de ce da, d-aia isi intetea loviturile, si dete, si dete, pana o facu pulbere. Cnd nu mai fu in picioare nimic din stana de piatra, cata prin pulberea ce mai ramasese, si-si gasi Greuceanu palosul ce-i furase Satana. Il lua si, fara nici o clipa de odihna, veni si se infatisa iarasi la imparatul. - Sunt gata, marite imparate, zise el, s-arat oricui ce poate osul lui Greuceanu. Sa vina acel sfetnic nerusinat care a voit sa te amageasca, spre a ne intelege la cuvinte. Imparatul il chema. Acesta, daca veni si vazu pe Greuceanu cu sprinceana incruntata, incepu sa tremure si-si ceru iertaciune, spunnd cum cazuse in minile lui palosul lui Greuceanu. Dupa rugaciunea lui Greuceanu, dobndi iertare si de la imparatul, dar acesta ii porunci sa piara din imparatia lui. Apoi scoase pe fratele Greuceanului de la inchisoare si se facu o nunta d-alea imparatestile, si se incinse niste veselii care tinura trei saptamni... Si eu incalecai p-o sea, si va povestii d-voastra asa.

104

INUL SI CAMESA

Inul: - Stii tu, camesa draga, ce erai odata?


- Ce sa fiu? Eram ceea ce ma vezi: camesa alba, cu care se imbraca oamenii. - Nu-i asa! Ai fost o samanta, apoi o burueana, clatinata de vant, ca toate buruenele: asa nalta, suptirea, tocmai de potriva mea; erai in cu floricica albastra, fata mea. Cand ai fost crescut si copt, cum sunt eu acum, oamenii te-au smuls din pamant, te-au legat in fuioare, te-au pus copacel si te-au lasat la soare ca sa te usuci. Dupa aceea te-au culcat pe tol si te-au batut cu bete, ca sa-ti scoata samanta; apoi batut si stalcit cum erai, te-au dus la balta si te-au pus in topitoare, unde-ai stat vro zece zile, ca sa te topesti, adeca sa-ti putrezeasca hlujul. Dupa asta, te-au scos si te-au pus iarasi la soare, ca sa te usuci, razamandu-te de gardul pe care esti intinsa acum. Fiind uscat, teau melitat, si hlujul tau s-a prefacut in pozderie, iara cojita ta in fuior. Femeile apoi te-au ragilat, te-au periet si te-au facut fuior frumos si moale ca matasa; din fuior te-au facut caier, te-au pus in furca si au inceput a toarce, prefacandu-te in tort sau ata. Tortul l-au depanat pe raschitor, spre a-l face caleap; calepele s-au fert cu lesie, sa se inalbeasca, apoi te-au pus pe vartelnita, de pe care au inceput a le depana pe mosoare cu letca; de pe mosoare te-au urzit pe urzoi, apoi te-au luat si te-au invalit pe sulul de dinapoi, punand vergele pintre paturi, ca sa nu se hrentuiasca urzala; si fuscei pintre rost, ca sa nu se incalceasca natra. Dupa asta te-au nevedit, trecandu-te prin ite si prin spata; si, cu ajutorul slobozitorului, al zavorului si al lopatelei, te-au intins in stative, legandu-te de sulul de dinainte, de unde se incepe "gura panzei". Calepele lasate pentru batatura le-au depanat pe tevi cu sucala; apoi, punand tavile in suveica, au inceput a tese, adeca a trece batatura pintre urzala cu ajutorul talpigilor, al scriptilor si al itelor. Ca sa se indesasca firele, batatura se bate cu vatalele, intre care e asazata spata. Si iaca asa te-au prefacut in panza. Cand era cald afara si frumos, femeile te-au dus la balta si teau ghilit; apoi te-au fert cu lesie si iar te-au ghilit, pana te-ai inalbit. Cand erai alba cum trebuie, te-au uscat, te-au facut valatuc, te-au croit si au facut din tine ceea ce esti acum. - Mica burueana, nu stiu de unde-ai mai scos atatea despre mine. Ei, draga, poate nu stii ca oamenii mai fac panza si din sora noastra canepa, si din fratele nostru bumbac, ba si din inghimpatoarea urzica mai fac un fel de panza. Dar in fabrici se tes fel de fel de panzeturi, mult mai usor si in timp mult mai scurt. - Bre! multe mai auzi! 105

- Mai asteapta, ca n-am sfarsit inca. Din camesa sau rufa, peste catva timp ai sa te faci tearfa, din care se face scama pentru bolnavii din spitale si pentru soldatii raniti in batalie. Apoi te cauta, ca iarba de leac, sa faca la fabrica din tine hartie. - Mare minune mi-ai spus, draga burueana, zise camesa. De-a fi asa, apoi toate lucrurile nu sunt ceea ce se vad, ci altaceva au fost odata, altaceva sunt acum si altaceva au sa fie. - Tocmai asa, soro! Gardul, pe care esti tu intinsa acum, a fost altadata padure. Ce are sa fie de-acum inainte? Matasa, frunza de dud intrata in pantecele unor gandaci. Varul, ce-a fost mai inainte? Dar funiile si odgoanele? s.a. Femeile lenese de la tara au cantecul acesta: Puseiu panza, cand da frunza, S-o gatiiu in San-Vasii Si-mi paru ca ma grabiiu... Si de lunga-i ca o punga Si de lata... toata-i sparta! Pe sulul de dinapoi, O suta de latunoi, Pe sulul de dinainte, Cioprea le mai tine minte. Pintre ite si-ntre spata Paste-o iapa desalata; Pintre ite si fuscei Paste-o scroafa cu purcei.

106

MICA SIRENA

Departe, departe in largul marii, apa-i albastra ca floarea albastrelelor, limpede


ca cel mai curat cristal, si asa de adanca, incat niciodata vreo ancora nu i-a dat de fund, si ar trebui sa pui nenumarate turnuri de biserici unele peste altele, ca sa poti ajunge din fund pana la suprafata apei. Acolo locuieste poporul marii. Sa nu credeti insa ca pe fundul acela ar fi numai nisip; nu, acolo cresc niste plante si niste copaci foarte ciudati, si care-s asa de mladiosi, incat cea mai mica miscare din apa ii face sa se-ndoaie parca ar fi vii. Toti pestii mari si mici umbla printre crengile lor, cum zboara pasarile printre ramurile copacilor. In locul cel mai adanc se afla palatul regelui marii; zidurile-i sunt de margean, ferestrele din chihlimbarul cel mai straveziu, si acoperisul de scoici care se deschid si se inchid, aici umplandu-se, aici golindu-se de apa. Fiecare din aceste scoici are inauntru margaritare asa de stralucitoare, incat cel mai mic dintre ele ar face podoaba cea mai de pret a unei coroane imparatesti. De multa vreme regele marii era vaduv, si mama lui batrana ingrijea de casa. Era femeie desteapta, dar asa de mandra de rangul ei, ca isi purta de coada aninate douasprezece stridii, pe cata vreme celelalte doamne de la Curte n-aveau voie sa poarte mai mult de sase. Era insa vrednica de toata lauda pentru grija ce purta fata de cele sase printese, nepoatele ei, care de care mai frumoasa. Cea mai mica insa era mai dragalasa decat toate; avea fata alba si rumena cum e foaia de trandafir, si ochii albastri ca albastrul cerului; dar n-avea picioare: trupusorul ei ca si al celorlalte surori se sfrasea printr-o coada de peste. Toata ziua printesele se jucau prin odaile mari ale palatului, unde flori vii cresteau pe pereti. Cand se deschideau ferestrele de chihlimbar, pesti intrau inauntru, cum intra la noi randunelele, si printesele ii mangaiau si le dadeau sa manance din mana. In fata palatului era o gradina mare, cu pomi albastri inchis si rosii ca focul. Roadele pomilor straluceau ca aurul, si florile, cand se leganau, pareau ca-s flacari. Pe jos era nisip alb si curat, si de jur imprejur, de pretutindeni se revarsa o lumina albastra ciudata, incat ai fi crezut ca te afli in aer, sub albastrul cerului, iar nu in adanc de ape. Cand marea era linistita, puteai sa zaresti soarele, ce parea o floare de purpura varsand lumina din potirul ei. Fiecare printesa avea in gradina cate-un locsor, pe care-l ingrijea dupa cum voia. Una-i da forma unei balene, alta pe cea a unei sirene; cea mai mica insa isi facu gradinita rotunda ca soarele, si sadi multe flori rosii ca si el. Era o copila ciudata, ganditoare si tacuta. Pe cand surorile ei se jucau cu lucruri de tot felul, gasite de la corabii scufundate, ei ii placea sa impodobeasca o statuie mica de marmura care 107

infatisa un prea frumos baiat. O asezase sub o salcie trandafirie care-o invelea intr-o umbra violeta. Cea mai mare placere a ei era sa asculte povestiri despre lumea unde traiesc oamenii. Si mereu punea pe bunica ei sa-i vorbeasca de corabii, de cetati, de oameni, de vietuitoare. Se mira mai ales, auzind ca pe pamant florile raspandesc miresme cum nu se pomenesc in apa, si ca padurile erau verzi. Nu-si putea inchipui cum pestii cantau si sareau prin copaci. Bunica zicea pesti la pasarele ca altfel n-ar fi putut-o pricepe. - Cand vei implini cincisprezece ani, zicea bunica, o sa-ti dau voie sa te ridici la suprafata marii, si sa stai pe stanca la lumina lunii, sa vezi trecand corabiile mari, si sa cunosti padurile si orasele. Peste un an, cea mai mare dintre surori implinea cincisprezece ani, si cum nu era decat un an intre fiecare, cea mai mica trebuia sa mai astepte inca cinci ani, pana sa iasa si ea din fundul marii. Si isi fagaduiau una alteia sa-si povesteasca toate minunile ce-au sa vada; caci bunica nu le spunea niciodata indeajuns; si erau atatea lucruri pe care ele ardeau de dorinta sa le afle. Cea mai nerabdatoare era tocmai cea mai mica; noaptea, adesea, statea la fereastra ei deschisa, incercand sa strabata cu privirea tot noianul acela de apa albastrie, pe care pestii il puneau in tremur cand vasleau din coada si din aripioare. Zari intradevar luna si stelele, dar ele se stravedeau sterse si foarte mult marite de apa. Cand le-acoperea vreun nor negru, ea credea ca era sau vreo balena sau vreo corabie incarcata cu oameni, care plutea deasupra ei. Acestia negresit nici nu banuiau ca o sirena dragalasa intindea din fundul marii manutele-i albe spre corabia lor. Sosi ziua cand printesa cea mare implini cincisprezece ani, si ea se ridica deasupra apei. Cand se-ntoarse, avea o multime de lucruri de povestit. - O! E asa de fermecator, zicea ea, sa stai tolanita pe o stanca, la lumina lunii, in mijlocul marii, si sa privesti pe tarm mareata cetate unde licaresc luminile ca mii de stele; sa asculti muzicile armonioase, sunetul clopotelor de la biserici, si tot zgomotul acela de oameni si de trasuri. Si cum o mai asculta sora cea mica! In toate serile, in picioare, langa fereastra deschisa, cautand sa strabata cu privirea uriasul strat de apa, ea visa la cetatea mare, la zgomotul si la luminile ei, si i se parea ca aude sunand clopote in juru-i. In anul urmator, a doua dintre surori capata voia de-a se ridica la suprafata apei. Ea scoase capul tocmai cand soarele apunea; si frumusetea acestei privelisti nespus de mult o fermeca. - Tot cerul, spunea ea, cand se-ntoarse, parea de aur, si frumusetea norilor nu se poate inchipui. Lunecau prin fata mea unii rosii, altii viorii, si printre ei, zburand spre soare, ca un val alb si lung, trecea un stol de lebede salbatice. Am vrut si eu sa inot spre marele glob de foc; dar deodata el disparu, si lumina trandafirie, care colora fata apei ca si norii, se stinse si ea curand. 108

Apoi veni randul celei de-a treia. Ea era cea mai indrazneata, si apuca in susul unui rau mare. Vazu dealuri frumoase imbracate cu vii, vazu castele mandre in mijlocul codrilor. Auzi cantecul pasarelelor si caldura soarelui o sili de mai multe ori sa se scufunde-n apa ca sa se racoreasca. Intr-un loc intalni o multime de mici fiinte omenesti, care se jucau scaldandu-se. Vru sa se joace si ea cu dansele, dar ele fugira speriate, si o lighioana neagra - era un caine - incepu a latra asa de grozav, incat se sperie si dansa si porni repede spre largul marii. Dar niciodata nu va putea sa uite padurile marete, dealurile verzi si copiii draguti care stiau sa inoate, cu toate ca n-aveau coada de peste. Sora a patra care era mai putin indrazneata, ramase in mijlocul marii, unde vederea se pierdea in nesfarsitul zarilor, si unde cerul se boltea deasupra apei ca un clopot mare de cristal. Din departare, corabiile i se pareau ca niste pasari, delfinii zburdalnici faceau tumbe, si balenele uriase aruncau apa pe nari. Sosi si randul celei de-a cincea: si se intampla ca ziua ei sa cada tocmai iarna: asa ca ea vazu ceea ce nu vazusera celelalte. Marea era verzuie si pe deasupra ei pluteau niste munti de gheata care aveau forme ciudate si straluceau ca diamantele. Fiecare, spunea dansa, parea un margaritar mare, mai mare decat turlele bisericilor pe care le cladesc oamenii. Ea se asezase pe unul din cei mai mari, si toti marinarii se departau speriati de locul unde se vedea falfaind, in bataia vantului, parul ei despletit si lung. Pe seara, cerul se acoperi de nori; fulgerele spintecau vazduhul, tunetul bubuia, si marea furioasa si intunecata ridica muntii de gheata si-i facea sa straluceasca-n lumina rosie a fulgerelor. Corabierii isi stransera panzele, si groaza era peste tot cuprinsul; ea insa statea linistita pe muntele ei de gheata, si vazu trasnetul ca un sarpe de foc, cazand in apa lucitoare. Cand una dintre surori iesea pentru intaia oara la suprafata apei, ea ramanea totdeauna fermecata de lucrurile noi ce vedea; dar dupa ce se facea mare si putea oricand sa iasa in lumina de afara, nu mai simtea nimic din farmecul dintai; asa ca, dupa o luna de zile, gasea ca-i mult mai frumos in fundul marii, si ca palat ca al lor nu-i nicaieri. Printul o intreba, cine e si de unde vine; ea il privi cu un aer bland si trist, fara a putea scoate un cuvant. Tanarul atunci o lua de mana si o duse la palat. Fiecare pas, dupa cum ii spusese vrajitoarea, ii pricinuia dureri cumplite, totusi fiind la bratul printului, ea urca, usoara ca un fulg, scara cea de marmura, si toata lumea se minuna de mersul ei lin si mladios. Fu imbracata in matase si in zabranic scump si ochii tuturor o sorbeau si nu se mai saturau privind frumusetea ei; cu toate acestea ea tot muta ramanea. Roabe, imbracate in aur si matase, cantau in fata printului vitejiile stramosilor lui, ele cantau frumos, si printul le lauda, zambind gingasei copile. "Dac-ar sti, isi zicea ea in gand, ce glas cu mult mai frumos mi-am jertfit eu pentru el!" Cand tacura cantarile, roabele jucara in sunetul unei muzici fermecatoare. Dar cand incepu a juca mica sirena, ridicand bratele-i albe si tinandu-se numai in varful 109

picioarelor, aproape fara sa atinga pamantul, pe cand ochii ei vorbeau inimii mai bine decat cantecul roabelor, toti fura cuprinsi rapid de farmecul acesta nespus; printul porunci ca ea sa nu-l mai paraseasca niciodata, si-o ingadui sa doarma la usa lui, pe o perna de catifea. Lumea insa nici nu banuia suferintele ce indurase ea jucand. A doua zi printul o imbraca intr-un costum de paj, pentru ca ea sa-l poata urma calare. Strabatura astfel impreuna padurile inmiresmate si se urcara in munti inalti; sirena radea, desi numai ea stia cat suferea. Noaptea cand toata lumea dormea, ea cobora pe ascuns, pe scara de marmura pana la malul marii, unde-si racorea in apa rece, picioarele ce-i ardeau; si toate amintirile copilariei o impresurau atunci. Intr-o noapte, zari pe surorile ei tinandu-se de mana; ele cantau cu atata intristare, pe cand inotau, ca mica sirena nu se putu opri de-a le face semn. Recunoscand-o, ele ii povestira cata amaraciune le pricinuise ea. De-atunci ele veneau in toate noptile, si o data adusera si pe bunica lor batrana, care de multi ani nu mai scosese capul din mare, si pe tatal lor, regele marii, cu coroana lui de margean pe cap. Amandoi intinsera mainile spre fata lor; dar nu indrazneau sa se apropie de mal, cum faceau surorile ei. Din zi in zi printul iubea mai mult pe mica sirena, dar o iubea ca pe un copil dragut si bun, fara a se gandi s-o ia de sotie. Si pentru ca ea sa poata dobandi suflet nemuritor, si sa nu fie intr-o zi numai putina spuma de mare, trebuia ca neaparat printul sa o ia de nevasta. - Nu ma iubesti tu mai mult decat pe celelalte? iata ce pareau a-l intreba ochii bietei copile. - Negresit, raspundea printul, care ii intelegea intrebarea, tu ai inima mai buna ca toate celelalte; tu imi esti mai apropiata, si semeni cu o fata pe care am vazut-o intr-o zi, dar pe care nu cred s-o mai revad vreodata. Aflandu-ma pe-o corabie care s-a scufundat, am fost dus de valuri la tarm, langa o manastire unde erau mai multe fete. Una dintre ele, cea mai tanara, ma gasi pe mal si imi scapa viata, dar n-am vazut-o decat de doua ori, si niciodata nu voi putea iubi pe alta decat pe dansa; ei bine, tu ii semeni aidoma, si uneori inlocuiesti chipul fetei acesteia in sufletul meu. "Doamne, isi zise in gand mica sirena, el nici nu banuieste ca eu l-am purtat pe valuri pana la manastire si l-am salvat. Alta-i aceea pe care o iubeste. Dar fata aceea e la manastire, nu iese niciodata de-acolo; poate ca o va uita pentru mine, pentru mine care-l voi iubi si-i voi inchina lui toata viata mea". - Printul se insoara cu frumoasa fata a imparatului vecin, auzi ea intr-o zi; el pregateste o corabie stralucitoare sub cuvant ca vrea numai sa se duca sa vada pe imparatul, dar adevarul e ca el o sa ia pe fata lui de sotie. Aceste vorbe facura pe mica sirena sa zambeasca: ea stia mai bine ca oricine gandurile printului, deoarece el ii spusese: "Fiindca doresc parintii mei, ma voi duce sa vad pe frumoasa printesa, dar niciodata ei nu ma vor putea sili s-o iau de sotie. Nu pot s-o iubesc; ea nu seamana, ca tine, cu tanara fata de la manastire, mai degraba te-as 110

lua pe tine de sotie, sarman copil gasit, cu ochi fermecatori, cu toate ca esti muta". Si sarutand-o pe frunte printul pleca. - Cred ca n-ai teama de mare, scumpa copila, ii zise el cand erau pe corabia care-i ducea. Apoi el ii vorbi de furtuni si de mare cand e infuriata, de pestii ciudati si de tot ce gaseau scafandrii in fundul apei. Vorbele acestea o faceau sa zambeasca. Cine cunostea fundul marii mai bine decat ea? La lumina lunii, pe cand dormeau ceilati, ea, sezand pe marginea corabiei, isi adancea privirea in apa stravezie, si i se parea ca vede palatul tatalui ei, si pe batrana bunica avand ochii atintiti spre corabie. Intr-o noapte ii aparura surorile ei: ele priveau cu mahnire si isi frangeau mainile. Mica sirena le chema facandu-le semne, si isi dadu silinta sa le faca a intelege ca totul mergea bine: dar in clipa aceea se apropie un marinar, si ele coborara in adancuri, lasandu-l sa creada ca n-a vazut decat spuma de mare. A doua zi, corabia sosea la cetatea unde locuia imparatul vecin. Toate clopotele incepura a suna, muzici cantau din inaltimile turnurilor, si soldatii se pusera-n randuri cu steagurile desfasurate si cu armele stralucitoare in bataia soarelui. Fiecare zi era o sarbatoare: balurile si petrecerile se tineau lant, numai printesa nu venise inca de la manastire, unde se zicea ca a fost trimisa ca sa invete toate indatoririle imparatesti. In sfarsit sosi si ea. Mica sirena era foarte nerabdatoare de a vedea cat de frumoasa era printesa; i se implini in sfarsit dorinta asta: trebui sa recunoasca si ea ca niciodata nu vazuse chip mai frumos, fata mai alba si mai curata, si ochi mai adanc intunecati, un fel de albastru inchis, ochi intr-adevar fermecatori. - Tu esti! striga printul cand o zari, tu esti cea care m-ai scapat de la moarte acolo pe tarm. Si stranse in brate pe logodnica lui, care se inrosise toata. E prea multa fericire! urma el, intorcandu-se spre mica sirena. Dorinta mea cea mai vie s-a implinit! Tu vei impartasi fericirea mea, caci tu tii la mine mai mult ca toti. Copila marii saruta mana printului, cu toate ca-si simtea inima zdrobita. In ziua nuntii aceluia pe care-l iubea, ea trebuia sa moara si sa se prefaca in spuma. Veselia domnea in tot tinutul; crainici vestira logodna pretutindeni in sunet de trambite. In biserica cea mare miresme ardeau in catui de argint, preotii leganau cadelnitele; cei doi logodnici tinandu-se de mana, primira binecuvantarea marelui preot. Imbracata in aur si matase, mica sirena era de fata la cununie; dar urechile ei n-auzeau cantarile, ochii ei nu vedeau sfanta slujba, nu se gandea decat la moartea ei apropiata si la tot ce pierduse ea in lumea asta. In aceeasi seara cei doi tineri plecara pe o corabie. Tunurile bubuiau. Toate steagurile falfaiau, in mijlocul corabiei se asezase un cort imparatesc de purpura si de

111

aur, unde se pregatise un pat maret, panzele se umflara, si corabia luneca usor pe marea linistita. Cand noaptea se apropie, se aprinsera felinare de toate culorile, si marinarii incepura a juca pe punte cu veselie. Mica sirena isi aminti atunci de seara cand, pentru intaia oara, a vazut ea lumea oamenilor. Se prinse si ea in joc, zburand cum zboara randunica,incat uimi pe toti cu jocul ei nemaivazut vreodata. E cu neputinta insa a spune ce se petrecea in inima ei. Pe cand juca, ea se gandea la acela pentru care parasise rudele si lumea ei, isi jertfise glasul fermecator, si suferise chinuri nemaipomenite. Aceasta era cea din urma noapte cand mai respira acelasi aer cu el, cand mai privea marea adanca si cerul instelat. Noapte vesnica, noapte fara vise o astepta, fiindca n-avea suflet nemuritor. Pana la miezul noptii tinura jocul si veselia pe corabie, si ea juca si radea, cu moartea-n suflet. Apoi printul si printesa se retrasera in cortul lor; totul intra in tacere, si ramase in picioare numai marinarul care era la carma. Mica sirena, rezemata cu bratele-i albe pe bordul corabiei se uita spre rasarit unde se iveau zorile; ea stia ca prima raza de soare o va ucide. Deodata surorile ei iesira din mare, albe ca si dansa; parul lor lung nu mai falfaia in vant: fusese taiat. - L-am dat vrajitoarei, zisera ele, pentru ca sa-ti vina in ajutor si sa nu mori in dimineata asta. Ea ne-a dat cutitul acesta; vezi ce ascutit e. Inainte de a rasari soarele, trebuie sa-l implanti in inima printului, si cand sangele lui cald va curge pe picioarele tale, atunci ele se vor uni si se vor schimba intr-o coada de peste. Te vei face iarasi sirena; te vei cobori in apa cu noi, si numai peste trei sute de ani vei muri si te vei preface in spuma de mare. Dar grabeste-te, caci clipa cand soarele va rasari, trebuie ca unul din voi sa moara. Ucide-l si vino cu noi! Vezi tu dunga aceea rosie in fata noastra? Peste cateva clipe soarele se va ivi, si totul va fi sfarsit pentru tine. Apoi, oftand adanc, se cufundara in valuri. Mica sirena dadu la o parte perdeaua de la cort si vazu pe tinerii printi adormiti. Ea se apropie incetisor de dansii, se apleca si puse o sarutare pe fruntea celui pe care-l iubise atat de mult. Apoi intorcandu-si privirile spre rasaritul care se inrosea din ce in ce, se uita cand la cutitul taios, cand la frumosul print, ce rostea in vis numele sotiei lui, ridica arma cu o mana tremuratoare, dar cutitul ii cazu din mana. Mica sirena se mai uita o data la print si se arunca in mare, unde-si simti corpul topindu-se in spuma. In clipa aceea soarele iesi din valuri; razele-i calde si binefacatoare cadeau pe spuma rece, si mica sirena nu se simtea inca nimicita; ea vazu soarele stralucind, norii de purpura si pe deasupra ei plutind mii de fiinte stravezii din lumile ceresti. Glasurile lor cantau asa de dulce si asa de tainic, ca nici o ureche omeneasca n-ar fi fost in stare sa le-auda, cum nici de vazut ochiul pamantesc nu le-ar fi putut vedea. Copila marii baga de seama ca si ea avea trup la fel ca fiintele acelea si ca incet, incet, se lamurea din spuma. 112

- Unde sunt? intreba ea cu un glas in care nu mai era nimic pamantesc. - La Fetele cerului, raspunsera celelalte. Sirenele n-au suflet nemuritor si nici nu-l pot dobandi decat prin iubirea unui om, vesnicia vietii lor atarna de puterea altuia. Ca si sirenele, suflet nemuritor n-au nici Fetele cerului, dar ele il pot dobandi prin faptele lor bune. Noi zburam in tarile calde, unde aerul otravit omoara pe oameni, le ducem racoarea binefacatoare si raspandim in aer miresmele florilor; pretutindeni pe unde trecem, ducem sanatate si voie buna. Si numai dupa ce facem bine vreme de trei sute de ani, dobandim suflet nemuritor si putem sa ne bucuram si noi de vesnica fericire omeneasca. Biata mica sirena, tu ai facut din toata inima aceleasi sfortari, ca si noi; ca si noi ai suferit si ai iesit invingatoare din toate incercarile, tu te-ai ridicat pana la lumea Duhurilor cerului, unde nu mai depinde decat de tine ca sa poti, dupa trei sute de ani, dobandi suflet nemuritor prin faptele tale bune. Si mica sirena, ridicandu-si bratele spre cer, simti pentru intaia oara ca i se umplu ochii de lacrimi. Zgomote de veselie se auzira din nou pe corabie; sirena vazu pe print si pe frumoasa lui sotie cum se uitau cu induiosare la clocotul de spuma, ca si cum ar fi stiut ca ea se aruncase in valuri. Nevazuta, ea saruta fruntea printesei, il mangaie pe print, si apoi se inalta cu Fetele cerului in norul trandafiriu care trecea pe cer. Totul e sfarsit. Noi suntem ca trestiile verzi; odata taiate, ele nu mai inverzesc niciodata. Oamenii insa au suflet care traieste vesnic, care traieste si dupa ce corpul lor s-a prefacut in tarana; sufletul acesta se inalta in vazduh pana la stelele care lucesc, si, precum ne ridicam noi din fundul apelor, ca sa vedem locurile unde traiesc oamenii, asa si ei se inalta in lumi incantatoare, unde niciodata nu pot ajunge noroadele marii. - Dar de ce n-avem si noi suflet nemuritor? zise mica sirena mahnita; as da bucuros sutele de ani ce mai am de trait ca sa fiu si eu fiinta omeneasca, o zi, numai o zi, si sa ma pot ridica pe urma in imparatia cerurilor. - Nu te mai gandi la asemenea lucruri, zise batrana; noi suntem rnult mai fericiti aici in fundul marii, decat sunt oamenii acolo sus. - Va trebui dar sa mor intr-o zi, si sa ma prefac in spuma; pentru mine n-au sa mai fie nici soapte de valuri, nici flori, nici soare. Dar nu-i oare un mijloc ca sa dobandesc suflet nemuritor? - Unul singur, zise bunica, dar e aproape cu neputinta. Ar trebui ca un om sa simta pentru tine o iubire fara margini, sa-i fii mai scumpa decat tatal si mama lui. Atunci cand, fiind astfel legat de tine cu tot sufletul si inima lui, un preot i-ar pune mana lui dreapta in mana ta si el ti-ar fagadui credinta vesnica, numai atunci sufletul lui s-ar impartasi, si ai putea si tu sa iei parte la fericirea oamenilor. Dar niciodata lucrul acesta nu se va putea intampla: ceea ce la noi, in mare, trece drept o frumusete, cum e coada ta de peste, la ei pe pamant e ceva foarte urat. Saracii oameni! Ca sa fie frumosi ei isi inchipuie c-au nevoie de doua proptele grosolane, pe care le numesc picioare! Mica sirena ofta cu amar, uitandu-se la coada ei de peste. 113

- Sa fim vesele! zise batrana, sa jucam si sa petrecem cat mai mult in cei trei sute de ani cat avem de trait; asta e o bucatica buna de timp, o sa ne odihnim cu-atat mai bine pe urma. In asta seara e bal la curte. Nu se pot inchipui pe pamant minunatiile de pe-acolo. Sala cea mare de joc era toata de cristal; mii de scoici mari asezate de-o parte si de alta, umpleau sala c-o lumina albastruie, si prin peretii stravezii imprastiau lumina asta si-n mare de jurimprejur. Se vedeau inotand nenumarati pesti, mari si mici, cu solzi care luceau ca purpura, ca aurul si ca argintul. In mijlocul salii curgea un rau larg, in care jucau delfinii si sirenele in sunetul glasului lor fermecator. Nimeni insa nu canta mai frumos ca mica sirena, si toata lumea o lauda asa de mult, ca, pentru o clipa, bucuria asta o facu sa uite minunile de pe pamant. Curand insa isi intoarse gandul iar la vechile-i amaraciuni, la frumosul print si la sufletul lui nemuritor. Iesi binisor din palat, departandu-se de cantece si de veselie, si se duse-n gradinita ei. De-acolo auzi strigatul de corn, ce strabatea prin apa: - Acum pluteste-acolo sus, acel pe care-l iubesc din tot sufletul si din toata inima mea, acel spre care-mi sunt indreptate toate gandurile mele, si caruia as vrea sa-i incredintez fericirea vietii mele. As face orice, numai sa fiu cu el si sa pot capata suflet nemuritor. Pe cand joaca si petrec surorile mele aici in palat, eu am sa ma duc la vrajitoarea marii, de care-am avut atata groaza pana azi. Ea va sti poate sa-mi dea sfaturi si sa-mi vina in ajutor. Si iesind din gradinita ei, mica sirena se indrepta spre valtorile zgomotoase indaratul carora locuia vrajitoarea. Niciodata nu mai fusese pe drumul acesta. Nici o floare, nici un fir de iarba nu crestea pe-acolo. Fundul, numai de nisip cenusiu, se intindea pana la o cotitura unde apa se invartea repede in loc, ca pietrele morii, si inghitea in adancul ei tot ce putea prinde. Sirena se vazu silita sa strabata aceste groaznice valtori, ca sa ajunga in tinuturile vrajitoarei, a carei casa se afla in mijlocul unei paduri ciudate. Toti copacii si toate tufisurile nu erau decat polipi, jumatate animale, jumatate plante: pareau ca-s serpi cu sute de capete, ce ieseau din pamant. Ramurile erau niste brate lungi si lipicioase, si in loc de degete aveau viermi care miscau mereu. Bratele acestea se incolaceau peste tot ce puteau apuca, si nimic nu mai scapa. Mica sirena, ingrozita, ar fi vrut sa se intoarca; dar gandindu-se la print si la sufletul omenesc, isi lua inima in dinti, isi stranse in jurul capului parul ei lung, ca sa n-o poata apuca polipii, isi incrucisa bratele pe piept si inota astfel repede ca un peste, printre urateniile acelea, ce fiecare tinea cate o prada in brate, ca in cleste de fier, fie schelete albe de inecati, fie vasle, lazi, sau oase de animale. Si printesa inlemni de groaza cand vazu si o mica sirena sugrumata in inclestarea bratelor acestora. In sfarsit ajunse la un loc deschis in padurea aceasta, unde serpi uriasi se incolaceau, infiorand privirea cu pantecele lor galbui. In mijlocul deschizaturii acesteia era casa vrajitoarei, facuta toata numai din oasele inecatilor; acolo vrajitoarea, stand 114

pe-o piatra mare, dadea de mancare unui broscoi, cum dau oamenii la canari sa manance zahar. Ea zicea ca serpii aceia scarbosi sunt puisorii ei, si-i placea sa si-i incolaceasca peste pieptul ei, care semana cu un burete de mare. - Stiu ce vrei, zise ea, vazand pe mica sirena; dorinta ta e o nebunie; totusi voi face sa ti se implineasca, dar stiu ca asta are sa-ti aduca nenorocire. Tu vrei sa scapi de coada ta de peste, si s-o inlocuiesti cu cele doua proptele cu care umbla oamenii, si asta, pentru ca sa te iubeasca printul, sa te ia de sotie si sa-ti dea suflet nemuritor. Rostind vorbele astea, izbucni intr-un hohot de ras inspaimantator, care facu sa cada si broscoiul si serpii. - In sfarsit, bine-ai facut c-ai venit; maine, la rasaritul soarelui, ar fi fost prea tarziu, si ar fi trebuit sa mai astepti inca un an. Am sa-ti pregatesc o bautura pe care o s-o duci pe pamant inainte de revarsatul zorilor. Te-asezi pe tarm, si o bei. Indata coada ta o sa se subtieze si o sa se desfaca in doua, in ceea ce numesc oamenii "frumoase picioare". Dar sa stii ca asta are sa te doara, ca si cum te-ar taia cineva c-o sabie ascutita. Toata lumea se va minuna de frumusetea ta, vei pastra mersul tau usor si lin, dar fiecare pas te va sangera si iti va pricinui dureri, ca si cum ai calca pe varfuri de ace. Daca tu vrei sa induri toate suferintele astea, ma invoiesc sa-ti dau ajutor. - Le voi indura, zise sirena cu glas tremurat, gandindu-se la print si la sufletul nemuritor. - Dar tine bine minte, urma vrajitoarea, ca odata schimbata in fiinta omeneasca, nu te vei mai putea face iar sirena! Niciodata nu vei mai revedea palatul tatalui tau; si daca printul, uitand de tatal si mama lui, nu te va iubi din tot sufletul si inima lui, si nu te va lua de sotie in fata unui preot, atunci, suflet nemuritor niciodata nu vei putea dobandi. In ziua cand el se va insura cu alta, inima ta se va zdrobi, si tu nu vei mai fi decat putina spuma pe culmea valurilor. - Ma invoiesc, zise printesa, alba ca de ceara. - Atunci, daca-i asa, raspunse vrajitoarea, afla ca trebuie sa ma platesti; si eu nu-ti cer putin lucru. Glasul tau e cel mai frumos dintre toate cele din fundul marii: tu crezi ca farmeci pe print cu el, dar eu tocmai glasul tau ti-l cer ca plata. Vreau ceea ce ai tu mai frumos, in schimbul acestei bauturi de pret; caci pentru ca sa aiba leac, trebuie sa pun in ea sange de-al meu. - Dar daca tu imi iei glasul, intreba mica sirena, ce-mi va mai ramane? - Fata ta frumoasa, raspunse vrajitoarea, mersul tau usor si lin, si ochii tai fermecatori; asta-i de-ajuns ca sa rapesti inima unui om. Haide! Fa-ti curaj! Scoate limba sa ti-o tai, si iti voi da bautura. - Fie! raspunse printesa. Vrajitoarea ii taie limba si biata copila ramase muta. Apoi vrajitoarea puse caldarea pe foc, ca sa fiarba bautura fermecata. - Bun lucru e curatenia, zise ea luand un manunchi de vipere ca sa curete caldarea. Si facandu-si o taietura pe piept, lasa sangele ei negru sa curga in caldare. 115

Iesi un fum gros, facand fel de fel de figuri ciudate, ingrozitoare. In fiecare clipa, batrana arunca mereu cate ceva in caldare, si cand amestecul acesta incepu a clocoti, se auzi un sunet intocmai ca gemetele de crocodil. Cand fu gata bautura, parea ca-i apa limpede. - Iat-o, zise vrajitoarea, dupa ce-o turna intr-o sticluta. Daca polipii ar umbla sa te inhate cand vei trece prin padurea mea, n-ai decat sa le arunci o picatura din bautura asta, si bratele si degetele lor vor sari in mii de bucati. Sfatul acesta era zadarnic; caci polipii, numai zarind bautura ce lucea ca o stea in mana sirenei, se dadeau in laturi speriati. Astfel trecu ea prin padure si peste valtorile zgomotoase. Cand ajunse la palatul tatalui ei, luminile din sala cea mare erau stinse; de buna seama ca toata lumea dormea si ea nu indrazni sa intre. Nu le mai putea vorbi. Si in curand trebuia sa-i paraseasca pentru totdeauna. I se frangea inima de durere; se strecura in gradina, culese cate o floare din fiecare brazda a surorilor ei, trimise, din varful degetelor, mii de sarutari palatului, si se ridica deasupra apei. Nu rasarise inca soarele cand ea vazu palatul printului. Luna lucea pe cerul senin. Se aseza pe mal si sorbi bautura; simti ca si cum o sabie taioasa i-ar fi despicat trupul, lesina si ramase ca moarta. Soarele se ridicase mult deasupra marii, cand ea se destepta in junghiurile unor dureri cumplite. Dar inaintea ei statea frumosul print, care-o privea uimit cu ochii lui negri. Mica sirena isi pleca ochii in jos, si vazu ca nu mai avea coada de peste, ci in locul ei erau doua picioare albe si frumoase. Printul o intreba, cine e si de unde vine; ea il privi cu un aer bland si trist, fara a putea scoate un cuvant. Tanarul atunci o lua de mana si o duse la palat. Fiecare pas, dupa cum ii spusese vrajitoarea, ii pricinuia dureri cumplite, totusi fiind la bratul printului, ea urca, usoara ca un fulg, scara cea de marmura, si toata lumea se minuna de mersul ei lin si mladios. Fu imbracata in matase si in zabranic scump si ochii tuturor o sorbeau si nu se mai saturau privind frumusetea ei; cu toate acestea ea tot muta ramanea. Roabe, imbracate in aur si matase, cantau in fata printului vitejiile stramosilor lui, ele cantau frumos, si printul le lauda, zambind gingasei copile. "Dac-ar sti, isi zicea ea in gand, ce glas cu mult mai frumos mi-am jertfit eu pentru el!" Cand tacura cantarile, roabele jucara in sunetul unei muzici fermecatoare. Dar cand incepu a juca mica sirena, ridicand bratele-i albe si tinandu-se numai in varful picioarelor, aproape fara sa atinga pamantul, pe cand ochii ei vorbeau inimii mai bine decat cantecul roabelor, toti fura cuprinsi rapid de farmecul acesta nespus; printul porunci ca ea sa nu-l mai paraseasca niciodata, si-o ingadui sa doarma la usa lui, pe o perna de catifea. Lumea insa nici nu banuia suferintele ce indurase ea jucand. A doua zi printul o imbraca intr-un costum de paj, pentru ca ea sa-l poata urma calare. Strabatura astfel impreuna padurile inmiresmate si se urcara in munti inalti; sirena radea, desi numai ea stia cat suferea. 116

Noaptea cand toata lumea dormea, ea cobora pe ascuns, pe scara de marmura pana la malul marii, unde-si racorea in apa rece, picioarele ce-i ardeau; si toate amintirile copilariei o impresurau atunci. Intr-o noapte, zari pe surorile ei tinandu-se de mana; ele cantau cu atata intristare, pe cand inotau, ca mica sirena nu se putu opri de-a le face semn. Recunoscand-o, ele ii povestira cata amaraciune le pricinuise ea. De-atunci ele veneau in toate noptile, si o data adusera si pe bunica lor batrana, care de multi ani nu mai scosese capul din mare, si pe tatal lor, regele marii, cu coroana lui de margean pe cap. Amandoi intinsera mainile spre fata lor; dar nu indrazneau sa se apropie de mal, cum faceau surorile ei. Din zi in zi printul iubea mai mult pe mica sirena, dar o iubea ca pe un copil dragut si bun, fara a se gandi s-o ia de sotie. Si pentru ca ea sa poata dobandi suflet nemuritor, si sa nu fie intr-o zi numai putina spuma de mare, trebuia ca neaparat printul sa o ia de nevasta. - Nu ma iubesti tu mai mult decat pe celelalte? iata ce pareau a-l intreba ochii bietei copile. - Negresit, raspundea printul, care ii intelegea intrebarea, tu ai inima mai buna ca toate celelalte; tu imi esti mai apropiata, si semeni cu o fata pe care am vazut-o intr-o zi, dar pe care nu cred s-o mai revad vreodata. Aflandu-ma pe-o corabie care s-a scufundat, am fost dus de valuri la tarm, langa o manastire unde erau mai multe fete. Una dintre ele, cea mai tanara, ma gasi pe mal si imi scapa viata, dar n-am vazut-o decat de doua ori, si niciodata nu voi putea iubi pe alta decat pe dansa; ei bine, tu ii semeni aidoma, si uneori inlocuiesti chipul fetei acesteia in sufletul meu. "Doamne, isi zise in gand mica sirena, el nici nu banuieste ca eu l-am purtat pe valuri pana la manastire si l-am salvat. Alta-i aceea pe care o iubeste. Dar fata aceea e la manastire, nu iese niciodata de-acolo; poate ca o va uita pentru mine, pentru mine care-l voi iubi si-i voi inchina lui toata viata mea". - Printul se insoara cu frumoasa fata a imparatului vecin, auzi ea intr-o zi; el pregateste o corabie stralucitoare sub cuvant ca vrea numai sa se duca sa vada pe imparatul, dar adevarul e ca el o sa ia pe fata lui de sotie. Aceste vorbe facura pe mica sirena sa zambeasca: ea stia mai bine ca oricine gandurile printului, deoarece el ii spusese: "Fiindca doresc parintii mei, ma voi duce sa vad pe frumoasa printesa, dar niciodata ei nu ma vor putea sili s-o iau de sotie. Nu pot s-o iubesc; ea nu seamana, ca tine, cu tanara fata de la manastire, mai degraba te-as lua pe tine de sotie, sarman copil gasit, cu ochi fermecatori, cu toate ca esti muta". Si sarutand-o pe frunte printul pleca. - Cred ca n-ai teama de mare, scumpa copila, ii zise el cand erau pe corabia care-i ducea. Apoi el ii vorbi de furtuni si de mare cand e infuriata, de pestii ciudati si de tot ce gaseau scafandrii in fundul apei. Vorbele acestea o faceau sa zambeasca. Cine cunostea fundul marii mai bine decat ea? 117

La lumina lunii, pe cand dormeau ceilati, ea, sezand pe marginea corabiei, isi adancea privirea in apa stravezie, si i se parea ca vede palatul tatalui ei, si pe batrana bunica avand ochii atintiti spre corabie. Intr-o noapte ii aparura surorile ei: ele priveau cu mahnire si isi frangeau mainile. Mica sirena le chema facandu-le semne, si isi dadu silinta sa le faca a intelege ca totul mergea bine: dar in clipa aceea se apropie un marinar, si ele coborara in adancuri, lasandu-l sa creada ca n-a vazut decat spuma de mare. A doua zi, corabia sosea la cetatea unde locuia imparatul vecin. Toate clopotele incepura a suna, muzici cantau din inaltimile turnurilor, si soldatii se pusera-n randuri cu steagurile desfasurate si cu armele stralucitoare in bataia soarelui. Fiecare zi era o sarbatoare: balurile si petrecerile se tineau lant, numai printesa nu venise inca de la manastire, unde se zicea ca a fost trimisa ca sa invete toate indatoririle imparatesti. In sfarsit sosi si ea. Mica sirena era foarte nerabdatoare de a vedea cat de frumoasa era printesa; i se implini in sfarsit dorinta asta: trebui sa recunoasca si ea ca niciodata nu vazuse chip mai frumos, fata mai alba si mai curata, si ochi mai adanc intunecati, un fel de albastru inchis, ochi intr-adevar fermecatori. - Tu esti! striga printul cand o zari, tu esti cea care m-ai scapat de la moarte acolo pe tarm. Si stranse in brate pe logodnica lui, care se inrosise toata. E prea multa fericire! urma el, intorcandu-se spre mica sirena. Dorinta mea cea mai vie s-a implinit! Tu vei impartasi fericirea mea, caci tu tii la mine mai mult ca toti. Copila marii saruta mana printului, cu toate ca-si simtea inima zdrobita. In ziua nuntii aceluia pe care-l iubea, ea trebuia sa moara si sa se prefaca in spuma. Veselia domnea in tot tinutul; crainici vestira logodna pretutindeni in sunet de trambite. In biserica cea mare miresme ardeau in catui de argint, preotii leganau cadelnitele; cei doi logodnici tinandu-se de mana, primira binecuvantarea marelui preot. Imbracata in aur si matase, mica sirena era de fata la cununie; dar urechile ei n-auzeau cantarile, ochii ei nu vedeau sfanta slujba, nu se gandea decat la moartea ei apropiata si la tot ce pierduse ea in lumea asta. In aceeasi seara cei doi tineri plecara pe o corabie. Tunurile bubuiau. Toate steagurile falfaiau, in mijlocul corabiei se asezase un cort imparatesc de purpura si de aur, unde se pregatise un pat maret, panzele se umflara, si corabia luneca usor pe marea linistita. Cand noaptea se apropie, se aprinsera felinare de toate culorile, si marinarii incepura a juca pe punte cu veselie. Mica sirena isi aminti atunci de seara cand, pentru intaia oara, a vazut ea lumea oamenilor. Se prinse si ea in joc, zburand cum zboara randunica,incat uimi pe toti cu jocul ei nemaivazut vreodata. E cu neputinta insa a spune ce se petrecea in inima ei. Pe cand juca, ea se gandea la acela pentru care parasise rudele si lumea ei, isi jertfise glasul fermecator, si suferise chinuri 118

nemaipomenite. Aceasta era cea din urma noapte cand mai respira acelasi aer cu el, cand mai privea marea adanca si cerul instelat. Noapte vesnica, noapte fara vise o astepta, fiindca n-avea suflet nemuritor. Pana la miezul noptii tinura jocul si veselia pe corabie, si ea juca si radea, cu moartea-n suflet. Apoi printul si printesa se retrasera in cortul lor; totul intra in tacere, si ramase in picioare numai marinarul care era la carma. Mica sirena, rezemata cu bratele-i albe pe bordul corabiei se uita spre rasarit unde se iveau zorile; ea stia ca prima raza de soare o va ucide. Deodata surorile ei iesira din mare, albe ca si dansa; parul lor lung nu mai falfaia in vant: fusese taiat. - L-am dat vrajitoarei, zisera ele, pentru ca sa-ti vina in ajutor si sa nu mori in dimineata asta. Ea ne-a dat cutitul acesta; vezi ce ascutit e. Inainte de a rasari soarele, trebuie sa-l implanti in inima printului, si cand sangele lui cald va curge pe picioarele tale, atunci ele se vor uni si se vor schimba intr-o coada de peste. Te vei face iarasi sirena; te vei cobori in apa cu noi, si numai peste trei sute de ani vei muri si te vei preface in spuma de mare. Dar grabeste-te, caci clipa cand soarele va rasari, trebuie ca unul din voi sa moara. Ucide-l si vino cu noi! Vezi tu dunga aceea rosie in fata noastra? Peste cateva clipe soarele se va ivi, si totul va fi sfarsit pentru tine. Apoi, oftand adanc, se cufundara in valuri. Mica sirena dadu la o parte perdeaua de la cort si vazu pe tinerii printi adormiti. Ea se apropie incetisor de dansii, se apleca si puse o sarutare pe fruntea celui pe care-l iubise atat de mult. Apoi intorcandu-si privirile spre rasaritul care se inrosea din ce in ce, se uita cand la cutitul taios, cand la frumosul print, ce rostea in vis numele sotiei lui, ridica arma cu o mana tremuratoare, dar cutitul ii cazu din mana. Mica sirena se mai uita o data la print si se arunca in mare, unde-si simti corpul topindu-se in spuma. In clipa aceea soarele iesi din valuri; razele-i calde si binefacatoare cadeau pe spuma rece, si mica sirena nu se simtea inca nimicita; ea vazu soarele stralucind, norii de purpura si pe deasupra ei plutind mii de fiinte stravezii din lumile ceresti. Glasurile lor cantau asa de dulce si asa de tainic, ca nici o ureche omeneasca n-ar fi fost in stare sa le-auda, cum nici de vazut ochiul pamantesc nu le-ar fi putut vedea. Copila marii baga de seama ca si ea avea trup la fel ca fiintele acelea si ca incet, incet, se lamurea din spuma. - Unde sunt? intreba ea cu un glas in care nu mai era nimic pamantesc. - La Fetele cerului, raspunsera celelalte. Sirenele n-au suflet nemuritor si nici nu-l pot dobandi decat prin iubirea unui om, vesnicia vietii lor atarna de puterea altuia. Ca si sirenele, suflet nemuritor n-au nici Fetele cerului, dar ele il pot dobandi prin faptele lor bune. Noi zburam in tarile calde, unde aerul otravit omoara pe oameni, le ducem racoarea binefacatoare si raspandim in aer miresmele florilor; pretutindeni pe unde trecem, ducem sanatate si voie buna. Si numai dupa ce facem bine vreme de trei sute de ani, dobandim suflet nemuritor si putem sa ne bucuram si noi de vesnica fericire 119

omeneasca. Biata mica sirena, tu ai facut din toata inima aceleasi sfortari, ca si noi; ca si noi ai suferit si ai iesit invingatoare din toate incercarile, tu te-ai ridicat pana la lumea Duhurilor cerului, unde nu mai depinde decat de tine ca sa poti, dupa trei sute de ani, dobandi suflet nemuritor prin faptele tale bune. Si mica sirena, ridicandu-si bratele spre cer, simti pentru intaia oara ca i se umplu ochii de lacrimi. Zgomote de veselie se auzira din nou pe corabie; sirena vazu pe print si pe frumoasa lui sotie cum se uitau cu induiosare la clocotul de spuma, ca si cum ar fi stiut ca ea se aruncase in valuri. Nevazuta, ea saruta fruntea printesei, il mangaie pe print, si apoi se inalta cu Fetele cerului in norul trandafiriu care trecea pe cer.

120

PESTISORUL DE AUR

A fost o data ca niciodata un pescar batran, care locuia impreuna cu sotia sa in


apropierea tarmului unei mari indepartate. Bordeiul lor era neingrijit si darapanat, iar batranul, slabit de povara anilor, abia isi mai ducea zilele. Nu mai iesea pe mare, la pescuit, de teama ca n-ar putea face fata valurilor mai puternice. Indraznea doar sa se urce in barca lui veche, legata de o radacina uscativa de pe tarm, de unde isi arunca in apa undita. Prindea doar pestisori mai mici, cu care nu reuseau sa-si potoleasca foamea. Nevasta lui era o femeie tare rea, infumurata si certareata, mereu nemultumita. Zi de zi se plangea de viata pe care o duceau si nu contenea sa-si invinovateasca barbatul pentru neajunsurile lor. Intr-o buna zi, pescarul isi arunca undita in apa, nadajduind sa prinda cat mai mult peste. Trecu o buna bucata de vreme de cand statea chircit cu undita in mana. Deodata, insa se petrecu o minune: prinse un pestisor mic, din cale afara de frumos si de stralucitor. Nu mai vazuse ceva asemanator: era poleit cu aur. Pestisorul, cu glas de om, ii ceru pescarului sa-l lase in viata si sa-l arunce in apa. Pescarul era un om milostiv, insa era teama de gura spurcata a nevestei, gandindu-se ca se va intoarce acasa fara hrana. In cele din urma, cruta viata bietei fiinte, hotaranduse sa o lase sa se intoarca in imparatia apelor. Pestisorul, drept rasplata, ii promise pescarului ca-i va indeplini trei dorinte. Insa batranelul, trecut prin atatea necazuri, nu mai credea in minuni. Isi spuse doar ca l-ar fi maniat pe Dumnezeu daca nu ar fi crutat viata micului pestisor auriu. Cand pescarul se intoarse acasa cu traista goala, nevasta il dojeni aspru. Pentru a o imbuna, ii povesti intamplarea ciudata de care avu parte, ba pomeni si de promisiunile pestisorului de aur. Pret de cateva clipe, nevasta lui se arata neincrezatoare; isi spuse ca are un papa-lapte de barbat, mult prea milostiv. Asta trebuie sa fi fost pricina pentru care crutase viata pestisorului. Dar, sireata cum era, se hotara sa puna la incercare promisiunea facuta de pestisor. Porunci batranului sa se intoarca indata pe tarm si sa-i ceara pestisorului sa-i indeplineasca o dorinta. Pescarul porni inspre mare si, cam sovaielnic, il striga pe pestisor. Acesta nu intarzie sa se arate, iar pescarul ii destainui ce-i ceruse nevasta sa-i porunceasca. Ii ceru o covata mai mare, in locul celei vechi, ponosite. Pestisorului nu i se paru greu sa-i indeplineasca dorinta si-i promise pescarului ca sotia lui va fi multumita. Auzind acestea, pescarul porni agale spre casa. Cand ajunse aici, spre mirarea lui, vazu in odaia mica a casutei o covata mare si frumoasa, cum nu-i fusese dat sa vada vreodata. Nevasta sa statea nerabdatoare langa vas, clatinandu-si capul in semn de uimire. Acum dadea crezare puterii nemaipomenite a pestisorului de aur si nu trecu mult timp ca nascoci din nou o dorinta demna de lacomia ei. 121

Gandindu-se ca aceasta covatica nu-i este de ajuns, isi trimise din nou barbatul la malul marii, pentru a cere pestisorului de aur sa-i indeplineasca cea de-a doua dorinta. De asta-data, femeia vroia o casa frumoasa si impodobita, pe locul celei darapanate. Zbiera cat o tinea gura, fugarindu-l pe bietul pescar. Vorbele-i taioase se auzira pana departe si pescarul nu avu incotro decat sa-l cheme din nou pe facatorul de minuni. Om cinstit, cumpatat si modest, ii era rusine de lacomia sotiei sale. Se temea ca pestisorul se va supara daca il cauta dupa atat de putin timp. Poate isi va spune ca este si el la fel de necinstit si de lacom ca si nevasta sa. Isi ascunse rusinea, isi lua inima-n dinti si-l chema pe pestisor, cu glasul cu care o sluga il cheama pe stapan. Ii aduse la cunostinta cea de-a doua dorinta a femeii. Pestisorul il asigura ca dorinta ii era ca si indeplinita, iar la intoarcere va gasi o casa noua, incapatoare, din care nu va lipsi nimic. Pescarul merse inspre casa, cu capul plecat. Spre mirarea lui, in locul bordeiului darapanat, se afla o casa mare, nou-nouta, dar nevasta lui statea in prag, tot mohorata, scrasnind din dinti de nemultumire. Te pomenesti ca nu-i sunt de ajuns toate bogatiile din lume, asa ca ii povesti barbatului sa faca din nou cale-intoarsa si sa se-infatiseze inaintea pestisorului. Urma sa i se-indeplineasca cea de-a treia dorinta: vroia un palat. Pestisorul ii indeplini dorinta desi parea deja satul si plictisit de lacomia lor. Cand barbatul se intoarse acasa, nu-i veni sa-si creada ochilor. In locul casei era un palat care se inalta falnic in tinutul acela parasit ce pana nu mult fusese parca uitat de Dumnezeu. Nevasta-sa era acum imparateasa si se asezase deja pe locul de cinste din sala mare a palatului. Cand isi vazu barbatul la poarta, ii adresa niste vorbe dispretuitoare, izvorate din inima ei haina, de piatra. Il goni de la palat, strigandu-i ca este un biet muritor, impovarat de ani, si ca ar face bine sa-si caute norocul in alta parte. Il izgoni ca pe un dusman si-i spuse sa ia seama ca nu care cumva sa indrazneasca sa mai puna piciorul in palatul ei. Batranul pescar parasi palatul si porni incotro vazu cu ochii, iar pentru drum nu i se dadu nici macar o bucata de paine. Paznicii palatului il inghiontira si-l batjocorira. I se interzise sa se mai apropie vreodata de palat. Bietul pescar nici nu intelegea bine ce se petrecea. Cazu pe ganduri, stia ca doar pestisorul de aur putea sa-i dea vreun sfat. Cobora din nou la tarm si-l chema inca o data desi cele trei dorinte fura deja indeplinite. Totusi, pestisorul se arata si acum. Batranul ii povesti de necazul care dadu-se peste el, de trufia nevestei sale, facand din ea o fiinta nemiloasa si rauvoitoare. Pe el il izgonise din palat, intr-o lume a suferintei si a deznadejdii. Avea o ultima rugaminte, pornita din suflet. Ii ceru pestisorului sa naruie palatul si sa faca sa dispara bogatiile primite, iar acasa vroia s-o gaseasca pe nevasta lui asteptand in usa subreda a vechiului lor bordei, in care sa domneasca pacea si impacarea. Lacomia nevestei pescarului il supara din cale-afara pe pestisor, astfel ca se indura de sufletul necajit care venise sa-si jeleasca amaraciunea. Hotara sa faca dreptate si sa-i indeplineasca aceasta ultima dorinta. Il imbuna pe bietul pescar si-l trimise acasa. Nu mai era nici urma de palat, de curte imparateasca si de multimea de 122

servitori care forfoteau prin palat sa-i faca pe plac stapanei. Disparuse si mantia imparateasca, purpurie. Cand vazu vechea lor casuta, cu peretii scorojiti, se simti cu sufletul impacat; inauntru isi gasi nevasta, nestatornica si nemultumita, cum era si mai inainte. Totul era ca la inceput: viata lor era lipsita de bucurii si de bogatii, asa cum fusesera obisnuiti. Pescarul mai iesea din cand in cand la pescuit, dandu-si toata silinta sa prinda cat mai multi pestisori in carligul unditei. Duceau o viata grea, plina de griji, dar pescarul stia ca era tocmai viata pe care si-o dorise, desi nevasta continua sa-l dojeneasca pe nedrept in fiecare zi.

123

POVESTEA CREIONULUI

Copilul isi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, intreba:


- Scrii o poveste care ni s-a intamplat noua? Sau poate e o poveste despre mine? Bunicul se opri din scris, zambi si-i spuse nepotului: - E adevarat, scriu despre tine. Dar mai important decat cuvintele este creionul cu care scriu. Mi-ar placea sa fii ca el, cand vei fi mare. Copilul privi creionul intrigat, fiindca nu vazuse nimic special la el. - Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am vazut in viata mea! - Totul depinde de felul cum privesti lucrurile. Exista cinci calitati la creion, pe care daca reusim sa le mentinem, vei fi totdeauna un om care traieste in buna pace cu lumea. Prima calitate: poti sa faci lucruri mari, dar sa nu uiti niciodata ca exista o mna care ne conduce pasii. Pe aceasta mana o numim Dumnezeu si El ne conduce totdeauna conform dorintei Lui. A doua calitate: din cand in cand trebuie sa ma opresc din scris si sa folosesc ascutitoarea. Asta inseamna un pic de suferinta pentru creion, dar pana la urma va fi mai ascutit. Deci, sa stii sa suporti unele dureri, pentru ca ele te vor face mai bun. A treia calitate: creionul ne da voie sa folosim guma pentru a sterge ce era gresit. Trebuie sa intelegi ca a corecta un lucru nu inseamna neaparat ceva rau, ceea ce este neaparat este faptul ca ne mentinem pe drumul drept. A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioara, ci mina de grafit din interior. Tot asa, ingrijeste-te de ce se intampla inlauntrul tau. Si, in sfarsit, a cincea calitate a creionului: lasa totdeauna o urma. Tot asa, sa stii ca tot ce faci in viata va lasa urme, astfel ca trebuie sa incerci sa fii constient de fiecare fapta a ta.

124

POVESTEA UNUI OM LENES

Cica

era odata intr-un sat un om grozav de lenes; de lenes ce era, nici

imbucatura din gura nu si-o mesteca. Si satul vazand ca acest om nu se da la munca nici in ruptul capului, hotari sa-l spanzure pentru a nu mai da pilda de lenevie si altora. Si asa se aleg vreo doi oameni din sat si se duc la casa lenesului, il umfla pe sus, il pun intr-un car cu boi, ca pe un butuc nesimtitor, si hai cu dansul la locul de spanzuratoare. Asa era pe vremea aceea. Pe drum se intalnesc ei cu o trasura in care era o cucoana. Cucoana, vazand in carul cel de boi un om care semana a fi bolnav, intreba cu mila pe cei doi tarani, zicand: - Oameni buni! Se vede ca omul cel din car e bolnav, sarmanul, si-l duceti la vro doftoroaie undeva, sa se caute? -Ba nu, cucoana - raspunse unul dintre tarani, - sa ierte cinstita fata dumneavoastra, dar aista e un lenes care nu credem sa fi mai avand pareche in lume, si-l ducem la spanzuratoare, ca sa curatim satul de-un trandav. - Alei! oameni buni! - zise cucoana, infiorandu-se - pacat, sarmanul, sa moara ca un cane fara de lege! Mai bine duceti-l la mosie la mine; iacata curtea pe costisa ceea. Eu am acolo un hambar plin de posmagi, ia asa pentru imprejurari grele, doamne fereste! A manca la posmagi, si a trai si el pe langa casa mea, ca doar stiu ca nu m-a mai pierde Dumnezeu pentru o bucatica de paine. Da, suntem datori a ne ajutam unii pe altii. - I-auzi, mai lenesule, ce spune cucoana: ca te-a pune la cotet, intr-un hambar cu posmagi, zise unul ditre sateni. Iaca peste ce noroc ai dat, bata-te intunerecul sa te bata, luandu-te sub aripa dumisale. Noi gandeam sa-ti dam sopon si franghie. Iar cucoana,cu bunatatea dumisale, iti da adapost si posmagi; sa tot traiesti, sa nu mai mori! Sa-si puie cineva obrazul pentru unul ca tine si sa te hraneasca ca pe un trantor, mare minune-i asta! Dar tot de noroc sa se planga cineva. Bine a mai zis cine a zis, ca boii ara si caii mananca. Hai, da raspuns cucoanei, ori asa, ori asa, ca n-are vreme de stat la vorba cu noi. - Dar muieti-s posmagii? zise atunci lenesul cu jumatate de gura, fara sa se carneasca din loc. - Ce-a zis? intreaba cucoana pe sateni. - Ce sa zica, milostiva cucoana - raspunde unul - ia, intreaba ca muieti-s posmagii? - Vai de mine si de mine - zise cucoana cu mirare, inca asta n-am auzit! Da el nu poate sa si-i moaie? - Auzi, mai lenesule: te prinzi sa moi posmagii singur, ori ba? - Ba, raspunse lenesul. Trageti mai bine tot inainte! Ce mai atata grija pentru asta pustie de gura! 125

Atunci unul dintre sateni zise cucoanei: - Bunatatea dumneavoastra, milostiva cucoana, dar degeaba mai voiti a strica orzul pe gaste. Vedeti bine ca nu-l ducem noi la spanzuratoare numai asa de flori de cuc, sa-i luam naravul. Cum chititi? Un sat intreg n-ar fi pus oare mana de la mana, ca sa poata face dintr-insul ceva? Dar ai pe cine ajuta? Doar lenea-i imparateasa mare, ce-ti bati capul! Cucoana atunci cu toata bunavointa ce avea, se lehameste si de binefacere si de tot, zicand: - Oameni buni, faceti dar cum v-a luminat Dumnezeu! Iar satenii duc pe lenes la locul cuvenit, si-i fac felul. Si iaca asa a scapat si lenesul acela de sateni si satenii aceia de dansul. Mai pofteasca de acum si alti lenesi in satul acela daca le da mana si-ii tine cureaua. S-am incalecat pe-o sea, si v-am spus povestea asa.

126

PUNGUTA CU DOI BANI

Era odata o baba si un mosneag. Baba avea o gaina si mosneagul un cucos.


Gaina babei se oua de cate doua ori pe zi, si baba minca o multime de oua, iar mosneagului nu-i da nici unul. Mosneagul intr-o zi pierdu rabdarea si zise: - Mai baba, mananci ca in targul lui Cremene. Ia da-mi si mie niste oua, ca sa-mi prind pofta macar. - Da cum nu, zise baba, care era foarte zgarcita. Daca ai pofta de oua, bate si tu cucosul tau sa faca oua, si-i minca; ca eu asa am batut gaina, si iacata-o cum se oua. Mosneagul pofticios si hapsan se ia dupa gura babei, si de ciuda prinde iute si degraba cucosul si-i da o bataie buna, zicand: - Na! ori te oua, ori du-te de la casa mea, ca sa nu mai strici mancarea degeaba. Cucosul, cum scapa din miinile mosneagului, fugi de-acasa si umbla pe drumuri, bezmetec. Si cum mergea el pe un drum, numai iaca gaseste o punguta cu doi bani. Si cum o gaseste, o si ia in clont si se intoarna cu dansa inapoi spre casa mosneagului. Pe drum, intalneste o trasura c-un boier si cu niste cucoane. Boierul se uita cu bagare de seama la cucos, vede in clontu-i o punguta si zice vezeteului: - Mai! ia da-te jos si vezi ce are cucosul cela in plisc? Vezeteul se da iute jos din capra trasurii si c-un feliu de mestesug prinde cucosul si, luandu-i punguta din clont, o da boierului. Boierul o ia fara pasare, o pune in buzunar si porneste cu trasura inainte. Cucosul, suparat de asta, nu se lasa, ci se ia dupa trasura, spuind neincetat: Cucurigu! boieri mari, Dati punguta cu doi bani! Boierul, inciudat, cand ajunge in dreptul unei fantani, zice vezeteului: - Mai! ia cucosul ist obraznic si-l da in fantana ceea. Vezeteul iarasi se da jos din capra trasurii, prinde iarasi cucosul si-l azvarle in fantana. Cucosul, vazand aceasta mare primejdie, ce sa faca? Incepe a inghiti la apa; si-nghite, si-nghite, pana ce inghite el toata apa din fantana... Apoi zboara de-acolo afara si iarasi se ia in urma trasurii, zicand: Cucurigu! boieri mari, Dati punguta cu doi bani! Boierul, vazand aceasta, s-a mirat cumplit si a zis: - Ma! da al dracului cucos i-aista! Ei las, las' ca t-oi da eu tie de cheltuiala, mai crestatule si pintenatule! Si cum ajunge acasa, zice unei babe de la bucatarie sa ia cucosul, sa-l azvarle intr-un cuptoriu plin cu jaratic si sa puie o lespede la gura cuptioriului. Baba, canoasa la inima, de cuvant: face cum i-a zis stapanu-sau. Cucosul, cum vede si asta mare nedreptate, incepe a varsa la apa; si toarna el toata apa cea din fantana pe jaratic, 127

pana ce stinge focul de tot si se racoreste cuptioriul; ba inca face s-o aparie prin casa, de s-a indracit de ciuda harca de la bucatarie. Apoi da o bleanda lespezii de la gura cuptioriului, iese teafar si de-acolo, si fuga la fereastra boierului si incepe a tranti cu ciocul in geamuri si a zice: Cucurigu! boieri mari, Dati punguta cu doi bani! - Mai, ca mi-am gasit beleaua cu dihania asta de cucos! zise boierul cuprins de mirare. Vezeteu! ia-l de pe capul meu si-l azvarle in cireada boilor s-a vacilor; poate vrun buhai infuriet i-a veni de hac: l-a lua in coarne s-om scapa de suparare. Vezeteul iarasi ia cucosul si-l azvarle in cireada! Atunci, bucuria cucosului! Sa-l fi vazut cum inghitea la buhai, la boi, la vaci si la vitei, pan-a inghitit el toata cireada s-a facut un pantece mare, mare cat un munte. Apoi iar veni la fereastra, intinde aripile in dreptul soarelui, de intuneca de tot casa boierului, si iarasi incepe: Cucurigu! boieri mari, Dati punguta cu doi bani! Boierul, cand mai vede si asta dandanaie, crapa de ciuda si nu stia ce sa mai faca, doar va scapa de cucos. Mai sta boierul cat mai sta pe ganduri, pana-i vine iarasi in cap una: - Am sa-l dau in haznaua cu banii; poate va inghiti la galbeni, i-a sta vreunul in gat, s-a ineca si-om scapa de dansul. Si cum zice, umfla cucosul de-o aripa si-l azvarle in haznaua cu banii, caci boierul acela, de mult banarit ce avea nu-i mai stia numarul!... Atunci cucosul inghite cu lacomie toti banii si lasa toate lazile pustii. Apoi iese si de acolo, el stie cum si pe unde, se duce la fereastra boierului si iar incepe: Cucurigu! boieri mari, Dati punguta cu doi bani! Acum, dupa toate cele intamplate, boierul, vazand ca n-are ce-i mai face, i-azvarle punguta. Cucosul o ia de jos cu bucurie, se duce in treaba lui si lasa pe boier in pace. Atunci toate paserile din ograda boiereasca, vazand voinicia cucosului, s-au luat dupa dansul, de ti se parea ca-i o nunta si nu altaceva; iara boierul, intristat, se uita galis, cum se duceau si paserile sale, si zise oftand: - Duca-se si cobe si tot, numai bine ca am scapat de belea, ca nici lucru curat n-a fost aici! Cucosul insa mergea tantos, iar paserile dupa dansul. Si merge el cat merge, pana ce ajunge acasa la mosneag, si de la poarta incepe a canta: cucurigu!!! cucurigu! Mosneagul, cum aude glasul cucosului, iese din casa cu bucurie, si cand isi arunca ochii spre poarta, ce sa vada? Cucosul sau era ceva de spariet: elefantul ti se parea purice pe langa acest cucos! S-apoi in urma lui veneau crduri nenumarate de paseri, care de care mai frumoase, mai cucuiete si mai boghete. Mosneagul vazand pe cucosul sau asa de mare si de greoi, si incunjurat de atita amar de galite, i-a deschis poarta. Atunci cucosul i-a zis: - Stapane, asterne un tol aici in mijlocul ograzii. 128

Mosneagul, iute ca un prasnel, asterne tolul. Cucosul atunci se asaza pe tol, scutura puternic din aripi, si indata se umple ograda si livada mosneagului, pe langa paseri, si de cirezi de vite, iara pe tol toarna o movila de galbeni care straluceau la soare, de-ti luau ochii! Mosneagul, vazand aceste mari bogatii, nu stia ce sa faca de bucurie, sarutand mereu cucosul si dezmierdandu-l. Atunci iaca si baba venea, nu stiu de unde; si cand a vazut unele ca aiestea, numa-i sclipeai rautacioasei ochii din cap si plesnea de ciuda. - Mosnege - zice ea, rusinata - da-mi si mie niste galbeni. - Ba pune-ti pofta-n cui, mai baba. Cand ti-am cerut oua, stii ce mi-ai raspuns? Bate acum si tu gaina sa-ti aduca galbeni, c-asa am batut eu cucosul, stii tu din a cui pricina... si iata ce mi-a adus! Atunci baba se duce in poiata, gabuieste gaina, o apuca de coada si o ia la bataie, de-ti venea sa-i plangi de mila! Biata gaina, cum scapa din mainile babei, fuge pe drumuri. Si cum mergea pe drum, gaseste si ea o margica s-o inghite. Apoi rapede se intoarce acasa la baba, si incepe de pe la poarta: cot, cot, cotcodac!! Baba iese cu bucurie inaintea gainii. Gaina sare peste poarta, trece iute pe langa baba si se pune pe cuibariu; si dupa vreun ceas de sedere, sare de pe cuibariu, cotcodocind. Baba atunci se duce cu fuga sa afle ce i-a facut gaina... Si cand se uita in cuibariu, ce sa vada? Gaina se ouase o margica!... Baba, cand vede ca s-a batut gaina joc de dansa, o prinde s-o bate, s-o bate, pan-o omoara in bataie! Si asa baba cea zgarcita si nebuna a ramas de tot saraca lipita pamantului. De acu a mai manca si rabdari prajite in loc de oua, ca bine s-a facut ras de gaina s-a ucis-o fara sa-i fie vinovata cu nimica, sarmana! Mosneagul insa era foarte bogat. El si-a facut case mari si gradini frumoase, si traia foarte bine. Pe baba, de mila, a pus-o gainarita; iar pe cucos il purta in toate partile dupa dansul, cu salba de aur la gat si incaltat cu ciubotele galbene si cu pinteni la calcaie, de ti se parea ca-i irod de cei frumosi, iar nu cucos de facut bors.

129

SCUFITA ROSIE

Traia odata o fetita care primise in dar de la bunicuta ei o minunata scufita de


culoare rosie. Fetitei ii placea tare mult acea scufita si ajunsese sa nu o mai dea deloc jos. Din acest motiv toata lumea o striga Scufita Rosie. Intr-o dimineata frumoasa si insorita, mama Scufitei Rosii o ruga pe fetita sa-i duca bunicutei bolnave un cosulet cu mincare. Fetita, care-si iubea foarte mult bunicuta, accepta imediat sa-i faca acesteia o vizita. "- Dar sa nu intirzii prea mult" ii spuse mama, "si sa mergi direct la bunica, fara sa stai sa te joci prin padure, si mai ales sa te feresti de Lupul cel Rau". Drumul ce ducea la bunicuta trecea prin padure, asa ca Scufita Rosie lua cosuletul din mina mamei si se porni spre casa bunicutei. Pe drum insa il intilni pe Lupul cel Rau, dar uita de vorbele mamei si ii spuse direct: "- Buna dimineata, domnule Lup". "- Buna dimineata Scufita Rosie" ii raspunse lupul, "unde ai plecat tu asa devreme?" "- Am plecat sa o vizitez pe bunicuta care este bolnava si sa-i duc un cosulet cu mincare" ii raspunse pe negindite Scufita Rosie. "- Si unde locuieste bunicuta ta Scufita Rosie?" intreba lupul. "- Locuieste in padure, nu foarte departe de aici" ii raspunse Scufita Rosie, "casuta ei este usor de gasit, se afla chiar linga lac". Lupul care deja se gindea ce meniu bun va avea la prinz, Scufita Rosie si bunicuta acesteia, ii spuse Scufitei Rosii: "- Am o ideea Scufita Rosie, ce ar fi daca ai culege niste floricele frumoase pe care sa i le duci bunicutei tale?" "- Ce idee minunata" ii raspunse Scufita Rosie, care uitind din nou de sfaturile mamei se afunda prin padure incercind sa gaseasca cele mai frumoase floricele pentru bunicuta. In timpul acesta lupul isi lua picioarele la spinare si o tuli spre casa bunicutei. Cind ajunse la usa acesteia ciocani usor la usa. "- Cine este?" intreba bunicuta. "- Sint eu, Scufita Rosie" raspunse lupul imitind vocea Scufitei Rosii. "- Intra inauntru draga" ii raspunse bunicuta, "sint in pat, iar usa este descuiata". Lupul intra in casa, se repezi la bunicuta si o inghiti. Apoi isi puse camasa si scufia ei de noapte, se baga in pat si se acoperi cu patura peste nas. Intre timp Scufita Rosie se apropie de casa, si se mira vazind usa casutei deschisa. Pasi cu grija in casa si se apropie de pat. Scufita Rosie nu o putea zari prea bine pe bunicuta si o intreba: "- Ooo, bunicuto, dar de ce ai urechile asa de mari?" 130

"- Ca sa te aud mai bine" ii raspunse lupul imitind vocea bunicutei. "- Ooo bunicuto, dar de ce ai ochii asa de mari?" intreaba Scufita Rosie. "- Ca sa te vad mai bine, draga mea" ii raspunse lupul. "- Ooo bunicuto, dar de ce ai gura asa de mare?" intreba Scufita Rosie. "- Ca sa te pot inghiti mai bine, draga mea" striga lupul si se repezi la biata Scufita Rosie si o inghiti. Satul, lupul se intinse in pat sa-si faca siesta si se puse pe sforait. Pe linga casa trecu un vinator care auzi sforaitul si se uita pe fereastra. Cind vazu lupul isi inchipui ca acesta a mincat-o pe bunicuta si se repezi si ii taie acestuia burta. Spre marea surpriza a vinatorului din burta iesira intregi si nevatamate Scufita Rosie si bunicuta. Acestea ii multumira vinatorului ca le-a salvat si ii oferira in schimb pielea lupului. Apoi Scufita Rosie si bunicuta se asezara la masa ca sa manince din cele pregatite de mama. Dupa patania prin care trecuse, Scufita Rosie se hotari ca niciodata sa nu mai iasa din cuvintul mamei.

131