Mihai Eminescu

El de-a pururi
străluceşte,
Marele Luceafăr blând,
Inima ce dăruieşte
Neamului un veşnic
cânt.
El e vers urcat pe
culme,
 Stihuit din foc nestins,
Călător etern prin lume,
Univers de neatins.
(Petre G.
Nicolae)

se naşte la 15 ianuarie 1850,

la Botoşani, fiind cel de-al şaptelea copil al familiei
Gheorghe şi Raluca Eminovici.
Deşi născut la Botoşani, viitorul poet îşi va petrece
copilăria la Ipoteşti – “sat aşezat într-una din
regiunile cele mai bogate în tradiţii folclorice, la un
punct oarecum de confluenţă între Ardeal, Bucovina
şi Moldova (…) Colinele, pădurea, iazul, răchiţile,
teii, cumpăna de la fântână, buciumul, stânele,
bordeiele ţărăneşti” – iată câteva imagini receptate
în copilărie şi care-l vor urmări pe Eminescu tot
timpul vieţii sale.
 “Fiind băiet păduri cutreieram
Şi mă culcam ades lângă izvor,
Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam,
S-aud cum apa sună-ncetişor ;
Un freamăt lin trecea din ram în ram
Şi un miros venea adormitor.
Astfel ades eu nopţi întregi am mas,
Blând îngânat de-al valurilor glas.”

Între 1858 şi 1866, urmează cu intermitenţe şcoala la

Cernăuţi. Termină clasa a IV-a clasificat al 5-lea din
82 de elevi, după care face două clase de gimnaziu.
Părăseşte şcoala în 1863, revine ca „privatist” în 1865
şi pleacă din nou în 1866. Între timp, e angajat ca
funcţionar la diverse instituţii din Botoşani (la
tribunal şi primărie) sau pribegeşte cu trupa de
teatru Trdini-Vlădicescu.
1866 este anul primelor manifestări literare ale lui
Eminescu. În ianuarie moare profesorul de limba
română Aron Pumnul şi elevii scot o broşură,
„Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti”, în care
apare şi poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”,
semnată M. Eminoviciu. La 25 februarie / 9 martie
debutează în revista „Familia”, din Pesta, a lui Iosif
Vulcan, cu poezia „De-aş avea”. Iosif Vulcan îi
schimbă numele în Mihai Eminescu, nume adoptat de
către poet şi, mai târziu, şi de alţi membri ai familiei
sale.
 Din 1866 până în 1869, pribegeşte pe traseul
Cernăuţi – Blaj – Sibiu – Giurgiu – Bucureşti. De
fapt, sunt ani de cunoaştere prin contact direct a
poporului, a limbii, a obiceiurilor şi a realităţilor
româneşti.

“De la Nistru pân’ la Tisa

Tot Românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.”

A intenţionat să-şi continue studiile, dar nu-şi

realizează proiectul. Ajunge sufleur şi copist de roluri
în trupa lui Iorgu Caragiali, apoi secretar în formaţia
lui Mihai Pascaly şi, la recomandarea acestuia,
sufleur şi copist la Teatrul Naţional, unde îl cunoaşte
pe I.L Caragiale.
Între 1869 şi 1872 este student la Viena. Urmează, ca
„auditor extraordinar” Facultatea de Filozofie şi
Drept; se împrieteneşte cu Ioan Slavici; o cunoaşte pe
Veronica Micle; începe colaborarea cu revista
„Convorbiri literare”.
Între 1872 şi 1874 e student „ordinar” la Berlin;
Junimea îi acordă o bursă cu condiţia să-şi dea
doctoratul în filozofie. Se reîntoarce însă în ţară fără
doctorat şi se stabileşte la Iaşi între 1874 – 1877. E
director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor,
revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor
la „Curierul de Iaşi”.
Devine bun prieten cu Ion Creangă, pe care-l
determină să scrie şi-l introduce la Junimea. Se
apropie tot mai mult de Veronica Micle, de care este
îndrăgostit.
În 1977 se mută la Bucureşti, unde până în 1883 este
redactor, apoi redactor-şef la ziarul „Timpul”.
Desfăşoară o activitate publicistică excepţională,
care-i ruinează însă sănătatea. Acum scrie marile lui
poeme („Luceafărul”, „Scrisorile” etc.).
În iunie 1883, surmenat, poetul se îmbolnăveşte grav,
fiind internat la spitalul doctorului Şuţu, apoi la un
institut de lângă Viena. În decembrie îi apare
volumul „Poesii” cu o prefaţă şi cu texte selectate de
Titu Maiorescu (e singurul volum tipărit în timpul
vieţii lui Eminescu).
Anii dintre 1883 şi 1889 sunt ani de boală, cu reveniri
şi recăderi din ce în ce mai dese; activitatea creatoare
e foarte redusă.
Mihai Eminescu se stinge din viaţă la 15 iunie 1889. E
înmormântat la Bucureşti, în cimitirul Bellu.

„Astfel se stinse în al optulea lustru

de viaţă cel mai mare poet, pe care l-a
ivit şi-l va ivi vreodată, poate,
 pământul românesc. Ape vor seca în
albie şi peste locul îngropării sale va
răsări pădure sau cetate, şi câte o
stea va vesteji pe cer în depărtări,
până când acest pământ să-şi strângă
toate sevele şi să le ridice în ţeava
subţire a altui crin de tăria
parfumurilor sale.”
(G. Călinescu, „Viaţa lui Mihai Eminescu”)

Mihai Eminescu - Omul

A avut o fire neobişnuită. Imprevizibil, cufundat într-
o taină impenetrabilă, într-o lume a lui obsedantă şi
febrilă; producând întotdeauna o impresie deosebită
prin gest, prin gând sau prin înfăţişare; sociabil, dar
şi însingurat; detaşat, dar şi preocupat de mizeria
vieţii; cu prieteni, amici şi inamici; iubind, sperând şi
renunţând; departe de familie şi fără să-şi întemeieze
o familie; boem, dar muncind enorm, fără pauze sau
menajamente; suportându-şi cu demnitate boala, ca
pe un destin; grăbindu-se să înfrângă – prin creaţie –
destinul; zdrobit devreme şi nemeritat,
Mihai Eminescu nu avea cum să fie un om
obişnuit.
 Eminescu – cetăţeanul
Poet prin vocaţie şi ziarist prin profesiune, Eminescu
n-a fost – cum cred mulţi – un romantic contemplativ
şi abstras, pierdut într-o visare lirică, ci un om al
timpului său, implicat prin toate fibrele gândirii şi
simţirii lui în viaţa poporului român, preocupat de
destinul şi de buna lui existenţă, analizând cu
clarviziune şi simţ critic societatea contemporană,
forţele sociale, statul, politica, mentalităţile, sănătatea
morală a instituţiilor publice, căile progresului.

„Spuneţi-mi ce-i dreptatea ? – Cei tari se îngrădiră

Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi;
Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră
Contra celor ce dânşii la lucru-i osândiră
Şi le subjugă munca vieţii lor întregi.”

Mihai Eminescu – artistul

„Ei doar au stele cu noroc

Şi prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Şi nu cunoaştem moarte.”
 A fost o personalitate copleşitoate, care i-a
impresionat pe contemporani – după opinia lui Titu
Maiorescu – prin inteligenţă, memorie, curiozitate
intelectuală, cultură şi prin farmecul limbajului,
„semnul celor aleşi”.
Ca poet, s-a remarcat prin forţa de sinteză a
izvoarelor autohtone şi universale, prin imaginaţie
bogată şi fantezie creatore, prin înălţarea filozofică şi
printr-o viziune cosmică şi mitologică asupra omului,
printr-o excepţională putere de expresie, printr-un
stil limpede şi armonios, prin capacitatea de a fi
inteligibil oricărui cititor, fără ca prin aceasta să-şi
scadă sau să-şi epuizeze înţelesurile. Şi totuşi, în
ciuda impresiei că e accesibil, Eminescu rămâne un
pisc poetic la care nu se ajunge uşor.

„Numai poetul
Ca păsări ce zboară
Deasupra valurilor
Trece peste nemărginirea timpului”

„Eminescu a fost o anticipaţie (...). Un meteor căzut aici,

printre noi, din alte lumi.”
(G. Ibrăileanu)
 „Rar se întâmplă ca un poet să fie sigilat de destin, să ilustreze
prin el însuşi bucuriile şi durerile existenţei şi de aceea multă vreme
M. Eminescu va rămâne în poezia noastră nepereche”
(G. Călinescu)

„Să ne împrietenim cu Eminescu sărutându-i versul

iar nu slăvindu-l de neînţeles
căci ce-a fost el, n-a fost eres
şi sărutare de pământ îi fuse mersul.
Să-l punem între vii căci este viu
bolnav de frumuseţea mamei mele
de cerurile numai ce nasc stele
de ierburile ce cuprind nisipul din pustiu.
Să-l întrebăm pe Eminescu dacă doarme bine
în patul inimilor noastre.
Şi dacă vinul sângelui are vechime
şi dacă mările ne sunt albastre
şi dacă peştii-s umbra stelelor cu coadă
şi dacă inima e-o stea cu coadă
şi coada umbrei plopilor înalţi
ne-a adunat pe noi, ceilalţi
în jurul verbului curat
rostit de el şi murmurat
de noi, ai lui
de EL, al nostru.”
(Nichita Stănescu, „De dragoste”)