CURS NR.

15

Cauza (scopul) actului juridic civil

1. Noțiune

Cauza este definită de art. 1235 Cod civil și reprezintă motivul care determină fiecare parte
să încheie actul juridic civil.
Trebuie precizat că scopul actului juridic civil se caracterizează prin faptul că este un element
subiectiv și variabil de la o categorie de acte la altă categorie și, chiar în cadrul aceleiași
categorii, de la un act la altul.
Cauza (condiție de fond, esențială, de validitate și generală a actului juridic civil) este o parte
a voinței juridice, cealaltă parte fiind consimțământul. Cauza este acel element de natură
psihologică ce explică și oferă un răspuns întrebării „pentru ce s-a încheiat actul juridic?”.
Consimțământul, în schimb, răspunde la întrebarea dacă partea a voit să se oblige prin act juridic.

2. Condițiile de valabilitate ale cauzei

Potrivit art. 1236 alin.1 Cod civil, cauza trebuie să existe, să fie licită și morală, cerințe
ce trebuie îndeplinite cumulativ.
a. Cauza să existe
Cauza lipsește atunci când:
- Lipsește voința juridică. Voința juridică lipsește în cazurile lipsei de discernământ.
- Cauza este falsă. Cauza este falsă atunci când există eroare asupra acelui element sau
acelor elemente care constituie motivul determinant al consimțământului.
Ex: o persoană gratifică pe o alta printr-o donație crezând că gratificatul îi este rudă
apropiată (nepot) și apoi descoperă că acela pe care l-a gratificat nu este nici măcar rudă
îndepărtată. Motivul determinant al voinței de a gratifica l-a constituit calitatea persoanei
gratificate. Întrucât reprezentarea acestei calități nu este corespunzătoare realității, există eroare
asupra însușirilor persoanei (motivul determinant), iar cauza este falsă.

Lipsa cauzei se sancționează cu nulitatea relativă a actului, cu excepția cazului în care a

fost greșit calificat și poate produce alte efecte juridice (art. 1238 alin.1 Cod civil).

b. Cauza să fie licită

Potrivit art. 1236 alin.2 Cod civil, cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii
publice. De asemenea, cauza este ilicită și atunci când actul constituie doar mijlocul pentru a
eluda aplicarea unei norme legale imperative (art. 1237 Cod civil).
 Cauza ilicită atrage nulitatea absolută a actului numai dacă este comună ori, în caz
contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască (art. 1238
alin. 2 Cod civil).

c. Cauza să fie morală

Cauza este imorală atunci când este contrară bunelor moravuri (art. 1236 alin. 3 Cod
civil).
Sancțiunea nulității absolute este circumstanțiată de îndeplinirea condițiilor impuse de
art. 1238 alin. 2 Cod civil.

3. Proba cauzei
Art. 1239 Cod civil precizează că actul juridic este valabil chiar atunci când cauza nu este
expres prevăzută și că existența unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară.
Astfel, lipsa ori nevalabilitatea cauzei trebuie dovedită de cel ce o invocă.

FORMA ACTULUI JURIDIC CIVIL

1. Noțiune. Principiul consensualismului

În sens restrâns, prin forma actului juridic civil se înțelege mijlocul (modalitatea) de
exteriorizare a voinței interne.
Exteriorizarea voinței este necesară pentru ca ea să producă efecte juridice, adică pentru a
se transforma dintr-un fapt psihologic intern într-un fapt social. În privința modalității de
exteriorizare legiuitorul nostru a consacrat expres, prin art. 1178 Cod civil, principiul
consensualismului. Acesta presupune că voința juridică produce efecte juridice, indiferent de
forma în care se exteriorizează. Principiul libertății alegerii modului de exteriorizare cunoaște
și excepții reglementate expres pentru anumite acte juridice.
În sens larg, expresia forma actului juridic civil desemnează trei aspecte (accepțiuni):
- forma cerută ca o condiție de validitate a actului juridic civil (forma ad validitatem);
- forma cerută ca o condiție de probațiune a actului juridic civil (forma ad
probationem);
- forma cerută pentru opozabilitatea față de terți a actului juridic civil.

2. Forma cerută ad validitatem

a. Definiție
Prin forma ad validitatem se înțelege acea condiție de validitate, esențială și specială,
care constă în necesitatea îndeplinirii formalităților prevăzute de lege, în lipsa cărora actul
juridic nu s-ar putea naște în mod valabil.
 b. Justificare
Rațiunile care au stat la baza instituirii formei ad validitatem sunt:
- În primul rând, prin instituirea formei solemne se urmărește atenționarea părților asupra
importanței deosebite pe care o au anumite acte juridice pentru patrimoniul celui/celor care le
încheie (ex: donația, căsătoria);
- În al doilea rând, prin instituirea solemnității unor acte se urmărește asigurarea unei
depline libertăți și a certitudinii consimțământului (ex: testamentul);
- În al treilea rând, există anumite acte pentru care instituirea formei solemne reprezintă
un mijloc de control al statului asupra operațiunilor juridice care depășesc, în mod evident,
interesele exclusive ale părților (ex: actele juridice prin care se strămută sau constituie drepturi
reale ce urmează a fi înscrise în cartea funciară).

c. Caracterele formei ad validitatem

- Este un element constitutiv (esențial) al actului juridic civil, în lipsa căruia intervine
sancțiunea nulității absolute;
- Este incomaptibilă cu manifestarea tacită a voinței (voința trebuie manifestată expres);
- Este exclusivă, în sensul că, în principiu, pentru un anumit act solemn, părțile nu au de
ales între mai multe moduri de exteriorizare a voinței, ci sunt obligate să adopte forma prevăzută
de lege, de regulă cea autentică (excepție face testamentul).

d. Condițiile formei ad validitatem

Forma cerută ad validitatem reclamă îndeplinirea unor condiții care, în esență, sunt:
-Întregul conținut al actului (adică toate clauzele actului juridic civil, atât esențiale cât și
neesențiale) trebuie să îmbrace forma cerută pentru validitatea sa. În acest sens, nu este permisă
determinarea conținutului actului prin trimitere la o sursă externă acestuia, adică nu este permis
așa-numitul act per relationem.
- Actul aflat în interdependență cu actul solemn trebuie să îmbrace și el forma specială.
Ex: mandatul dat pentru încheierea unui act solemn trebuie să îmbrace forma solemnă.
- Actul care determină ineficacitatea actului solemn trebuie, în principiu, să îmbrace
forma solemnă (excepție face legatul care poate fi revocat și în mod tacit);
- Actul juridic prin care se modifică un act solemn trebuie să îmbrace și el forma solemnă
(art. 1243 Cod civil).
e. Aplicații ale formei ad validitatem
- contractul de donație (art. 1011 alin. 1 Cod civil);
- promisiunea de donație (art. 1014 alin. 1 Cod civil);
- testamentul (art. 1040 Cod civil);
- revocarea expresă a unui legat (art. 1051 alin. Cod civil);
- actele prin care se strămută sau se constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în
cartea funciară (art. 1244 Cod civil);
- vânzarea unei moșteniri (art. 1747 alin. 2 Cod civil) etc.
3. Forma cerută ad probationem
 a. Noțiune și justificare
Prin forma cerută pentru probarea actului juridic civil se înțelege acea condiție impusă de
lege sau de părți, care constă în întocmirea unui înscris care să probeze actul juridic civil.
Forma cerută ad probationem se justifică prin importanța unor acte juridice. Astfel, există
acte juridice, altele decât cele pentru care legea impune forma solemnă, pentru care legiuitorul
dorește să înlăture echivocul, impunând cerința întocmirii lor în formă scrisă, formă care prezintă
avantajul de a consemna și reda exact voința părților. În acest fel se înlătură posibilitatea
interpretărilor diferite, echivoce, prevenindu-se ivirea unor litigii în legătură cu actele juridice
respective.

b. Caracteristicile formei ad probationem

- Este obligatorie (nu facultativă), deoarece părțile sunt silite să dea voinței lor juridice o
anumită formă, cea a încrisului;
- Nerespectarea ei atrage sancțiunea inadmisibilității probării actului cu alt mijloc de
probă;
- Reprezintă, ca și forma ad validitatem, o excepție de la principiul consensualismului.

c. Aplicații ale formei ad probationem

Instituirea formei ad probationem se realizează de către legiuitor prin utilizarea a două
procedee tehnico-juridice:
- instituirea formei ad probationem pentru o anumită categorie de acte juridice, respectiv
cele care au un obiect de o valoare mai mare decât cea prevăzută de lege. În acest sens, art. 309
alin. 2 Cod de procedură civilă precizează că: „Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori,
dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 lei”.
- instituirea formei ad probationem, cu caracter particular, pentru anumite acte juridice,
cum ar fi:
 contractul de societate (art. 1884 alin. 1 Cod civil);
 contractul de depozit (art. 2104 Cod civil);
 contractul de asigurare (art. 2200 alin. 1 teza I Cod civil);
 contractul de tranzacție (art. 2272 Cod civil) etc.
Asemenea acte trebuie încheiate in formă scrisă – ad probationem, indiferent de valoarea
obiectului lor.

4. Forma cerută pentru opozabilitate față de terți

 a. Noțiune și justificare
Prin forma cerută pentru opzabilitate față de terți a actului juridic civil înțelegem acele
formalități pe care legea le prevede că trebuie îndeplinite în scopul ocrotirii intereselor altor
pesoane decât părțile actului.
Această formă se justifică prin ideea de protecție a terților față de efectele prejudiciabile
ale unor acte juridice, expres prevăzute de lege.
Forma cerută pentru opozabilitate față de terți este obligatorie (nu facultativă), iar
nerespectarea ei se sancționează cu inopozabilitatea actului (posibilitatea terțului interesat de a
nesocoti actul juridic invocat de părțile acestuia sau de una dintre ele împotriva sa).

b. Aplicații ale formei cerute pentru opozabilitate

- publicitatea constituirii gajului bunurilor mobile corporale prin înscrierea în Arhiva
Electronică de Garanții Reale Mobiliare (art. 2482 alin. 1 Cod civil);
- publicitatea convențiilor matrimoniale prin înscrierea în Registrul național notarial al
regimurilor matrimoniale (art. 334 alin. 1 Cod civil);
- înscrierea în cartea funciară a declarației de reziliere sau rezoluțiune (art. 1552 alin. 3
Cod civil) etc.

BIBLIOGRAFIE

Codul civil;
Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ediția a
2-a, Editura Hamangiu, București, 2012;
Carmen Tamara Ungureanu, Ionuț Alexandru Toader, Drept civil. Partea generală.
Persoanele, Ediția a 4-a, Editura Hamangiu, București, 2019.