Sunteți pe pagina 1din 207

Predici la Duminica a II-a după Rusalii (a Sfinților Români şi Chemarea primilor Apostoli)

Predici la Duminica a II-a după Rusalii (a Sfin ț ilor Români şi Chemarea primilor Apostoli)

Index

Evanghelia şi Apostolul zilei...................................................................................3 Acatistul Sfinţilor români.......................................................................................6 Acatistul Sfinţilor români..................................................................................20 Rugăciune către Sfinţii români......................................................................34 Acatistul tuturor Sfinţilor români.....................................................................37 Comentarii patristice la Duminica a 2-a după Rusalii (Matei 4, 18-23)...........47 Părintele Ilie Cleopa - Predică la Duminica a II-a după Rusalii - Despre chemarea lui

Dumnezeu...............................................................................................................55

Părintele Cleopa, despre Sfinţii români şi despre pustnicii din timpul

său.

.62

Arhimandrit Cleopa Ilie - Călăuză în credinţa ortodoxă - Despre cinstirea Sfintelor Moaşte

..............................................................................................................................64

Sfântul Nicolae Velimirovici - Predică la duminica a doua după Rusalii - Evanghelia chemării

Apostolilor..............................................................................................................71

Sfântul Teofan Zăvorâtul –Tâlcuiri.....................................................................78 Mitropolitul Augustin de Florina – Predică la duminica a doua după Rusalii: Marea şi “Pescarii de oameni”.............................................................................................80 Ierodiacon Visarion Iugulescu - Predică la Duminica a II-a după Rusalii - Alegerea apostolilor

.................................................................................................................................84

Rugăciune............................................................................................................92

Părintele Ion Cârciuleanu - Urmarea lui Hristos...............................................93 Părintele Dorin Picioruş - Predică la Duminica Sfinţilor români....................97 Părintele Dr. Dorin Octavian Picioruş - Predică la Duminica a 2-a după Rusalii (2014) 101 Părintele Lect Univ. Dr. Constantin Necula - Predică la Duminica Sfinţilor Români 105 Părintele conf. univ. dr. Constantin Necula - Predică la Duminica a II-a după Rusalii 108 Preot prof. dr. Dumitru Stăniloae - Duminica Sfinţilor români......................114 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu - Predică la Duminica Sfinţilor români.........117 Părintele Iosif Trifa - Despre pescuirea cea sufletească...................................122 Pr. Anthony M. Coniaris - Duminica a II-a după Rusalii - Veniţi după mine!126 Pr. George Dimopoulos - Duminica a II-a după Rusalii - Munca şi ascultarea134 Pr. Gheorghe Neamţiu - Duminica a II-a după Rusalii - Despre preoţie.......137 Pr. Mihai Tegzeş - Duminica a II-a după Rusalii - Convertirea inimii...........142 Pr. Vasile Rob - Duminica a II-a după Rusalii - Chemarea ucenicilor...........147 Pr. Ioan Abadi şi Pr. Alexandru Buzalic - Duminica a II-a după Rusalii - Chemarea primilor

Apostoli.................................................................................................................150

Rugăciune..........................................................................................................152

Pr. Alexandru - Predică la Duminica a 2-a după Rusalii - chemarea celor dintâi ucenici la

apostolate..............................................................................................................154

Pr. Constantin Sturzu - Sfinţilor lui Dumnezeu din România.........................157 Doxologia [arhim. Mihail Daniliuc]: Mai poate poporul român să rodească sfinţi? 161 Părintele Constantin Coman - Chemarea primilor Apostoli şi Duminica Sfinţilor români - Chemarea şi lucrarea tainică a duhului şi care sunt criteriile canonizării unui Sfânt? 165 Părintele Ciprian Negreanu (Cluj-Napoca) - Predică la Duminica Sfinţilor Români şi a chemării Sfinţilor Apostoli (2012)......................................................................172 Ierom. Teofan Popescu – Mănăstirea Putna (26 iunie 2011) - Predică la Duminica a II-a după Rusalii (a Sfinţilor Români): Despre nevoia de ajutor al Sfinţilor români pentru vremurile grele prin care trecem şi despre modelul Sfinţilor închisorilor.......................178 Ierom. Grigorie Sandu: Predică la Duminica Sfinţilor Români.....................183 Protos. Hrisostom (Măn. Putna) - Predică la Duminica Sfinţilor români (2013)186 Părintele Nichifor Horia (Iaşi) - Predică la Duminica a doua după Rusalii (a chemării primilor apostoli şi a Sfinţilor români) – 2013.................................................................193 PS Calinic Argatu, episcop al Argeşului şi Muscelului – Predică...................199 PS Sebastian al Slatinei şi Romanaţilor – Predică la Duminica a doua după Rusalii – Sfinţii neamului nostru...................................................................................................201 Preafericitul Părinte Patriarh Daniel - Predică la Duminica a II-a după Rusalii 207

Patriarhul Daniel - Predică la Duminica a II-a după Rusalii (a Sfinţilor Români) - Rugători în cer pentru poporul român...........................................................................213 Chemarea primilor Apostoli: Cum Îl urmăm noi pe Hristos? Condiţiile bunului răspuns la chemarea lui Dumnezeu: smerenie, ascultare şi râvnă....................................221 Duminica Sfinţilor români: Avem un Rai de sfinţi în cer… şi un iad de păcate pe pământ/ Boala necredinţei şi linguriţa euharistică/ Ce facem dacă faptele bune sunt amestecate cu păcatul ? / Dumnezeu şi valorile/ Crucea noastră cea de toate zilele.............227 Prăznuirea canonizării Sfinţilor români..........................................................240 Ştefan Mărculeţ - Din lutul Neamţului s-au plămădit încă nouă sfinţi..........251

Evanghelia şi Apostolul zilei

Patriarhul Daniel - Predică la Duminica a II-a după Rusalii (a Sfinţilor Români) - Rugători în

Evanghelia

 
Ev. Matei 4, 18-23 18.Pe când umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut pe doi fraţi,

Ev. Matei 4, 18-23

18.Pe când umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut pe doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari.

19.Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni.

20.Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El.

21.Şi de acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele şi i-a chemat.

22.Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El.

23.Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor.

 

Apostol

 
Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel Romani 2, 10-16 10.Dar mărire, cinste şi pace oricui

Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel

 
 

Romani 2, 10-16

 

10.Dar mărire, cinste şi pace oricui face binele: iudeului mai întâi şi elinului. 11.Căci nu este părtinire la Dumnezeu! 12.Câţi, deci, fără lege, au păcătuit, fără lege vor şi pieri; iar câţi au păcătuit în lege, prin lege vor fi judecaţi. 13.Fiindcă nu cei ce aud legea sunt drepţi la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptaţi. 14.Căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege, 15.Ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără, 16.În ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, după Evanghelia mea, cele ascunse ale oamenilor.

Acatistul Sfinţilor români

Acatistul Sfinţilor români Rugăciunile începătoare În numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Rugăciunile începătoare

În numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie ! Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie ! Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie !

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, care pretutindenea eşti, şi toate le implineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi te sălăşluieşte întru noi, şi ne curăţeşte pe noi de toată intinăciunea, şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi. Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi. Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi; Doamne, curăţeşte păcatele noastre; Stăpâne, iartă fărădelegile noastre; Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău.

 

Doamne, miluieşte ! Doamne, miluieşte ! Doamne, miluieşte !

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este Împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi, că nepricepându-ne de nici un răspuns, această rugăciune aducem Ţie, ca unui Stăpân, noi, păcătoşii robii Tăi, miluieşte-ne pe noi.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Doamne, miluieşte-ne pe noi, că întru Tine am nădăjduit; nu Te mânia pe noi foarte, nici pomeni fărădelegile noastre, ci caută şi acum ca un Milostiv şi ne izbăveşte pe noi de vrăjmaşii noştri, că Tu eşti Dumnezeul nostru şi noi suntem poporul Tău, toţi lucrul mâinilor Tale şi numele Tău chemăm.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Uşa milostivirii deschide-o nouă,binecuvântată Născătoare de Dumnezeu, ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi, că tu eşti mântuirea neamului creştinesc.

Crezul

 

Cred Într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atoţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.

Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut. Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire.S-a pogorât din ceruri Şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara Şi S-a făcut om. Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont, Şi a pătimit şi S-a îngropat. Şi a înviat a treia zi după Scripturi . Şi S-a suit la ceruri şi Şade de-a dreapta Tatălui. Şi iarăşi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii, A cărui Împărăţie nu va avea sfârşit. Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci. Întru-una Sfântă Sobornicească şi apostolească Biserică, Mărturisesc un botez întru iertarea păcatelor, Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. Amin !

Condacul 1

Pe vasele Sfântului Duh şi făcliile cele strălucitoare ale Bisericii lui Hristos, pe aleşii lui Dumnezeu, toţi Sfinţii români, cei ce s-au învrednicit a lumina pământul ţării noastre şi poporul cel binecredincios cu lumina cea întreit strălucitoare a Prea Sfintei Treimi, să-i lăudăm după cuviinţă noi, fiii neamului românesc, cei ce cu credinţă şi cu dragoste săvârşim pomenirea lor, cântând:

Bucuraţi-vă, Sfinţilor români, rugători fierbinţi pentru sufletele noastre!

Icosul 1

Veniţi toţi credincioşii să prăznuim duhovniceşte pomenirea tuturor Sfinţilor români şi să cântăm

laude celor aleşi de Dumnezeu să fie stâlpi neclintiţi ai Bisericii strămoşeşti: pe Andrei, Apostolul lui Hristos, cel întâi chemat şi cel ce a semănat cuvântul Evangheliei în pământul străbun al ţării noastre, pe toţi mucenicii neamului, pe ierarhi şi învăţători, pe cuvioşi şi cuvioase, pe pustnici şi rugători şi toată ceata cea minunată a drepţilor din toate veacurile şi, cu cinste fericindu-i, într-un glas să le cântăm:

Bucuraţi-vă, odrasle sfinte, ieşite din viţa moşilor şi strămoşilor noştri; Bucuraţi-vă, cei aleşi şi trimişi de Hristos să înţelepţiţi pe fiii neamului; Bucuraţi-vă, stele strălucitoare care aţi răsărit încă din zorii naşterii poporului românesc; Bucuraţi-vă, slujitori credincioşi ai Domnului care voia Lui aţi împlinit; Bucuraţi-vă, icoane vii prin care toţi românii văd faţa lui Hristos; Bucuraţi-vă, buchet bine mirositor prin care înrâureşte mireasma Duhului Sfânt; Bucuraţi-vă, raze luminoase care v-aţi aprins din Soarele Hristos; Bucuraţi-vă, semănători ai credinţei adevărate şi risipitori ai întunericului păgânătăţii; Bucuraţi-vă, apărători nemitarnici ai Bisericii lui Hristos; Bucuraţi-vă, stâlpi neclintiţi ai adevărului şi ai dreptăţii; Bucuraţi-vă, pietre vii pe care s-a clădit Biserica neamului nostru; Bucuraţi-vă, potire în care se păstrează apa vieţii.

Bucuraţi-vă, Sfinţilor români, rugători fierbinţi pentru sufletele noastre!

Condacul al 2-lea

Dacă a fost semănat cuvântul lui Hristos prin Sfântul Apostol Andrei în ţarina neamului nostru, acesta, udat fiind de apa vieţii, a răsărit în sufletele multora şi a făcut rod însutit. Îndată pământul

Dobrogei s-a umplut de florile mirositoare a credinţei creştine, iar cei aleşi să fie luminători pe pământul străbunilor noştri au mulţumit lui Dumnezeu, cântând: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Într-armaţi fiind cu puterea lui Hristos, primii creştini ai neamului au înfruntat dintru început

prigonirile şi ispitirile vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi, nelepădându-se de credinţa cea adevărată a

Apostolilor şi devenind mărturie vie pentru toţi cei ce au urmat după dânşii. Pentru aceasta să fericim pe martirii noştri din toate timpurile şi din toate locurile, zicând:

Bucuraţi-vă, Sfinţi dobrogeni, pârga martirilor neamului românesc; Bucuraţi-vă, Sfinţilor Zotic, Atal, Camasis şi Filip, podoaba Niculiţelului şi a Dobrogei întregi; Bucuraţi-vă, Sfinţilor Montanus şi Maxima, pătimitori pentru Hristos; Bucuraţi-vă, Emiliane din Durostorum, cu Hermes şi Dasius, lauda Axiopolisului; Bucuraţi-vă, Sfinţilor Epitect şi Astion, predicatori ai lui Hristos şi mucenici în cetatea Halmyrisului; Bucuraţi-vă, Pasicrat şi Marcian, Valentin şi Isichie, Nicandru şi Iuliu, ostaşi martiri pentru Hristos; Bucuraţi-vă, toţi martirii, ştiuţi şi neştiuţi, din pământul străbun al Dobrogei; Bucuraţi-vă, că sămânţa martiriului vostru s-a răspândit în tot ţinutul carpato-danubian; Bucuraţi-vă, Sfinţilor mucenici de pe întreg pământul românesc; Bucuraţi-vă, că sfintele voastre moaşte ocrotesc glia neamului nostru; Bucuraţi-vă, că sângele vostru a udat arborele credinţei noastre; Bucuraţi-vă, că pe mormintele voastre s-au ridicat mulţime de biserici.

Bucuraţi-vă, Sfinţilor români, rugători fierbinţi pentru sufletele noastre!

Condacul al 3-lea

Puterea Celui de sus a umbrit în toate veacurile pe toţi fiii poporului nostru. Că deşi au fost aşezaţi

de Dumnezeu în calea răutăţilor şi a primejdiilor, având atâţia Sfinţi martiri, ierarhi, cuvioşi, rugători şi trăitori ai credinţei, s-au dovedit a fi preoţie sfântă şi neam ales lui Dumnezeu, iar acum se roagă în ceruri, cântând neîncetat: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Veniţi credincioşilor să lăudăm ceata Sfinţilor ierarhi români, care de la Hristos, prin Sfântul Andrei, apostolul românilor, au primit harul de a învăţa, conduce şi sfinţi turma cea cuvântătoare, botezându-o în numele Sfintei Treimi şi îndemnându-o să păstreze toate sfintele predanii şi tradiţii ale neamului. Pentru aceasta să cântăm sfinţilor noştri ierarhi unele ca acestea:

Bucuraţi-vă, Sfinţilor ierarhi, păstrători ai harului lui Hristos din neam în neam; Bucuraţi-vă, aleşii Prea Sfintei Treimi şi flori mirositoare a grădinii Maicii Domnului; Bucuraţi-vă, arhiereilor, care aţi luminat glia străbună cu învăţăturile voastre; Bucuraţi-vă, mărgăritare strălucitoare ale Bisericii lui Hristos; Bucuraţi-vă, apărători ai dreptei credinţe în vremea prigonirilor; Bucuraţi-vă, surpătorii eresurilor şi îndreptătorii adevăratelor învăţături; Bucuraţi-vă, Sfinţilor Bretanion şi Teotim, care aţi înfruntat pe arieni; Bucuraţi-vă, Niceta al Remesianei şi ceilalţi ierarhi daco-romani; Bucuraţi-vă, Antim, ivireanul şi Calinic de la Cernica, Grigorie Dascălu cu toţi sfinţii ierarhi ai Ţării Româneşti; Bucuraţi-vă, Teodosie de la Brazi cu Dosoftei viersuitorul şi toţi ierarhii moldoveni; Bucuraţi-vă, Ilie Ioreste, Sava Brancovici, cu toţi ierarhii martiri transilvăneni;

Bucuraţi-vă, soborul ierarhilor români din toate timpurile şi din toate ţinuturile româneşti.

Bucuraţi-vă, Sfinţilor români, rugători fierbinţi pentru sufletele noastre!

Condacul al 4-lea

Pe ceata cuvioşilor părinţi ai neamului românesc să-i lăudăm după cuviinţă, căci aceştia, ascultând cuvântul Evangheliei, au părăsit cele vremelnice şi au urmat lui Hristos luând crucea pe umerii lor.

Şi nevoindu-se în felurite chipuri prin mănăstiri sau pustietăţi, au sfinţit tot pământul românesc de la o margine la cealaltă, dând laudă lui Dumnezeu, cântând: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Voind Prea Bunul Dumnezeu să arate lumii că în tot pământul românesc a fost semănat de timpuriu

cuvântul Evangheliei lui Hristos, a făcut să răsară mulţime de Sfinţi cuvioşi. Drept aceea, în toate veacurile, cete de călugări îmbunătăţiţi s-au arătat adevăraţi trăitori şi lucrători ai virtuţilor,

luminându-ne calea cea întunecată a vieţii acesteia ca să nu rătăcim în pustiul păcatelor şi al eresurilor celor de suflet pierzătoare. Pentru aceasta cu bucurie le cântăm:

Bucuraţi-vă, cuvioşilor părinţi care pentru dragostea lui Hristos, aţi părăsit cele lumeşti; Bucuraţi-vă, pustnicilor retraşi în peşterile munţilor Carpaţi; Bucuraţi-vă, Ioan Casian şi Gherman din Dobrogea, făuritori de reguli călugăreşti; Bucuraţi-vă, Nicodim de la Tismana şi Daniil al Voroneţului cu toţi sihaştrii ţinuturilor Moldovei; Bucuraţi-vă, Dimitrie cel mare şi Gheorghe al Cernicăi, şi căldăruşanilor rugători fierbinţi pentru cetatea Bucureştiului; Bucuraţi-vă, Paisie de la Neamţ, Onufrie de la Vorona şi toţi cuvioşii isihaşti; Bucuraţi-vă, Visarioan Sarai împreună cu Ghelasie de la Râmeţ, apărători ai credinţei strămoşeşti; Bucuraţi-vă, Antipa, cuvioase cu Vasile de la Poiana Mărului, luminători ai călugărilor moldoveni; Bucuraţi-vă, Ioan de la Prislop şi Antonie de la Vâlcea, întemeietori de obşti călugăreşti; Bucuraţi-vă, mulţimile călugărilor, care aţi sfinţit prin trăirea voastră sfântă toate plaiurile româneşti; Bucuraţi-vă, că nevoinţele voastre prin mănăstiri sau pustietăţi s-au făcut scară către cer; Bucuraţi-vă, că sfintele voastre moaşte sunt purtătoare de har dumnezeiesc;

Bucuraţi-vă, Sfinţilor români, rugători fierbinţi pentru sufletele noastre!

Condacul al 5-lea Privind icoana Prea Sfintei Fecioare, mulţime de fiice ale neamului nostru au ales a urma lui Hristos cu înţelepciune; căci luându-şi candelele au ţinut aprinsă flacăra credinţei în inima lor şi a poporului din care au ieşit. Toată viaţa au aşteptat întru răbdare venirea Mirelui, turnând în vasele sufletelor lor din untdelemnul faptelor bune şi din lacrimile pocăinţei, cântând neîncetat: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Cine va putea ferici după cuviinţă pe fiicele neamului românesc care au lepădat dulceţile lumii acesteia înşelătoare retrăgându-se în mănăstiri sau în pustietăţi, unde s-au rugat neîncetat, împlinind voia lui Dumnezeu. Cinstim bărbăţia Sfintelor fecioare alese să slujească lui Hristos, cântându-le unele ca acestea:

Bucuraţi-vă, Sfinte cuvioase maici, care aţi împlinit asemănarea cu Dumnezeu în chipurile voastre; Bucuraţi-vă, fecioarelor, care fecioria aţi păzit şi lui Hristos, Mielul cel fără prihană, aţi urmat; Bucuraţi-vă, sfintelor, care v-aţi logodit cu Mirele Hristos născut fără prihană din Sfânta Fecioară; Bucuraţi-vă, flori prea frumoase, care aţi împodobit grădina Maicii Domnului;

Bucuraţi-vă, Sfântă Parascheva mult milostivă şi tu fecioară Filofteia, dulceaţa românilor; Bucuraţi-vă, Sfintelor Teodora de la Sihla şi Mavra, flori înmiresmate a munţilor Carpaţi; Bucuraţi-vă, Tatiana a Craiovei şi Chiriachi, fecioare prea înţelepte;

Bucuraţi-vă, stele înţelegătoare prin ale căror raze faţa lui Hristos ca soarele vi se arată; Bucuraţi-vă, mieluşele fără de răutate, rugătoare pentru neamul românesc; Bucuraţi-vă, că aţi fost ocrotite în nevoinţele voastre de omoforul Maicii lui Dumnezeu; Bucuraţi-vă, că aţi iubit pe Hristos cel ce v-a întărit pe voi; Bucuraţi-vă, că ale voastre sfinte moaşte izvorăsc tămăduiri celor credincioşi.

Bucuraţi-vă, Sfinţilor români, rugători fierbinţi pentru sufletele noastre!

Condacul al 6-lea Binecuvântat fie Dumnezeu că a trimis poporului Său binecredincios, la vreme potrivită, bărbaţi înţelepţi şi sfinţi voievozi, ctitori de ţară şi de locaşuri sfinte, care au apărat credinţa cea dreaptă în faţa asupritorilor, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 6 lea

Pe binecredincioşii voievozi şi pe toţi bărbaţii cucernici ai neamului românesc care s-au învrednicit de la Dumnezeu a fi apărători ai credinţei celei drepte pe pământul străbun, să-i pomenim după vrednicie; căci aceştia, în vremuri de răstrişte, s-au arătat a fi vrednici luptători pentru neam şi ţara

lor, iar în ceruri rugători fierbinţi pentru sufletele noastre. Pentru aceasta să le înălţăm imn de laudă, zicând:

Bucuraţi-vă, Sfinţi voievozi apărători ai pământului străbun; Bucuraţi-vă, mărturisitori ai dreptei credinţe şi slujitorii adevărului; Bucuraţi-vă, ctitori de ţară şi de locaşuri sfinte pe tot pământul românesc; Bucuraţi-vă, întemeitorii Ţărilor Româneşti ca o triadă sfântă; Bucuraţi-vă, Constantine voievod cu fiii tăi, martiri pentru credinţa ortodoxă; Bucuraţi-vă, Ştefane cel mare al Moldovei cu toţi oştenii eroi ai neamului; Bucuraţi-vă, Oprea Miclăuş, Ioan de Galeş, Moise Măcinic, martiri pentru credinţa ortodoxă din Ardeal; Bucuraţi-vă, apărători ai Ortodoxiei din toate provinciile româneşti; Bucuraţi-vă, cei ce v-aţi dat viaţa pentru a apăra valorile evlaviei ortodoxe; Bucuraţi-vă, cei ce aţi murit în temniţe pentru dreapta credinţă; Bucuraţi-vă, făuritorilor de tradiţii şi de cultură românească; Bucuraţi-vă, toţi cei ce aţi luptat pentru neatârnarea şi identitatea noastră.

Bucuraţi-vă, Sfinţilor români, rugători fierbinţi pentru sufletele noastre!

Condacul al 7-lea Sfinţilor, cei din neamul românesc, minunat s-a împlinit voia lui Dumnezeu în sufletele voastre; căci, plăcuţi Prea Sfintei Treimi fiind, cu slavă se încununează tot poporul român, avându-vă pe voi rugători. Mintea noastră nu poate să cuprindă mulţimea faptelor care au împodobit viaţa voastră, sfinţilor. De aceea, doar, minunându-ne de felul cum v-aţi petrecut viaţa, cântăm, cu mulţumită lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Simţind mireasma buchetului cel înmiresmat al darurilor Sfântului Duh, săvârşim cu bucurie pomenirea Sfinţilor români, cinstind mulţimea mucenicilor, a ierarhilor, a cuvioşilor şi drepţilor, dar

şi ceata tuturor celor care nu le ştim nici numele, nici locurile unde şi-au sfârşit viaţa. Însă, ştiind că în puterea Duhului Sfânt au fost şi alţi luminători ai Ortodoxiei şi trăitori adevăraţi ai poruncilor lui Hristos, să zicem, celor neştiuţi de noi, unele ca acestea:

Bucuraţi-vă, toţi cei ce aţi înmulţit talanţii dăruiţi vouă de Dumnezeu; Bucuraţi-vă, păstrătorii sfintelor predanii şi a obiceiurilor strămoşeşti; Bucuraţi-vă, toţi fiii neamului românesc ale căror nume au fost scrise în cartea Cerului; Bucuraţi-vă, mame ale Sfinţilor părinţi ai poporului român; Bucuraţi-vă, copii ştiuţi şi neştiuţi, care v-aţi învrednicit a păzi nepătată haina botezului; Bucuraţi-vă, tineri cu dreaptă socoteală, care nu v-aţi întinat sufletele cu plăcerile deşarte; Bucuraţi-vă, eroi ai credinţei şi apărători ai pământului străbun; Bucuraţi-vă, bătrâni înţelepţi şi trăitori ai Evangheliei; Bucuraţi-vă, părinţi binecredincioşi, care aţi continuat fiinţa neamului; Bucuraţi-vă, preoţi cucernici, vrednici slujitori ai Bisericii lui Hristos; Bucuraţi-vă, doctori fără de arginţi, care aţi înmulţit talanţii dăruiţi de Dumnezeu; Bucuraţi-vă, pelerini, doritori să vă adăpaţi la izvoarele credinţei.

Bucuraţi-vă, Sfinţilor români, rugători fierbinţi pentru sufletele noastre!

Condacul al 8-lea

Toate le dă Duhul Sfânt: din pescari face apostoli, din păgâni mucenici, din necărturari înþelepţi,

toată rânduiala Bisericii plinindu-o. Aceste lucrări minunate le-a făcut Dumnezeu dintru început poporului nostru românesc din care a ales vase prea cinstite în care a turnat din puterea Sa dumnezeiască pentru ca să devină luminători pe pământ, iar în ceruri, să cânte Prea Sfintei Treimi:

Aliluia!

Icosul al 8-lea

Atunci când s-a însămânţat în glia strămoşească cuvântul lui Hristos, s-a schimbat firea oamenilor,

care au început să vorbească graiul Duhului Sfânt. Iar, de atunci, s-a revărsat, din neam în neam, peste fiii acestui pământ harul Duhului Sfânt şi a îndumnezeit pe cei ce s-au învrednicit a fi vase ale luminii celei întreit strălucitoare ale Prea Sfintei Treimi. Pentru aceasta, adunându-ne astăzi, să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate şi să cântăm, sfinţilor noştri, unele ca acestea:

Bucuraţi-vă, bărbaţi şi femei de toată vârsta, care, după chemarea voastră, aţi plăcut lui Dumnezeu; Bucuraţi-vă, cei ce aţi rămas altoiţi pe viţa care este Hristos; Bucuraţi-vă, cei cărora Dumnezeu a turnat în sufletele voastre daruri alese; Bucuraţi-vă, cei aleşi din cei chemaţi să fiţi prieteni şi casnici ai lui Dumnezeu; Bucuraţi-vă, oameni care aţi înduhovnicit firea cea slăbănogită de păcat; Bucuraţi-vă, cei ce nu v-aţi lipit inima de lucrurile cele trecătoare ale acestei lumi; Bucuraţi-vă, Sfinţilor români, scăldaţi în dragostea lui Dumnezeu; Bucuraţi-vă, cei rămaşi permanent sub pronia divină; Bucuraţi-vă, slujitori şi apărători ai Bisericii strămoşeşti; Bucuraţi-vă, că în tot pământul românesc se cinstesc numele voastre; Bucuraţi-vă, că sfintele voastre moaşte ocrotesc glia străbună; Bucuraţi-vă, că rugăciunile voastre pentru neamul din care faceţi parte sunt ascultate de Dumnezeu.

Bucuraţi-vă, Sfinţilor români, rugători fierbinţi pentru sufletele noastre!

Condacul al 9-lea

În fiecare din cele nouă cete de sfinţi ale cerului vă sălăşluiţi, sfinţi ai neamului, potrivit misiunii voastre care aţi avut-o aici pe pământul românesc. Acolo vă veseliţi de comuniunea sfinţilor şi vă rugaţi pentru sufletele noastre, cântând, împreună cu îngerii, lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Veniţi toţi fiii neamului să ne bucurăm duhovniceşte la pomenirea cea de peste an a Sfinţilor români

ieşiţi din sângiuirile acestui popor binecuvântat. Căci, iată, după prăznuirea tuturor Sfinţilor în lumina Cincizecimii, a fost rânduită şi ziua prăznuirii voastre, revărsându-ne nouă daruri aducătoare

de câştig duhovnicesc. Pentru aceasta cu cuget luminat şi inimă curată vă cântăm, zicând:

Bucuraţi-vă, cetele apostolilor cu Andrei cel întâi chemat şi botezătorul neamului românesc; Bucuraţi-vă, mulţimea mucenicilor din toate timpurile şi din toate locurile, jertfiţi pentru Hristos în tot pământul românesc; Bucuraţi-vă, ierarhi prea sfinţiţi, luminători ai lumii şi dascăli ai teologiei româneşti; Bucuraţi-vă, mulţimea cuvioşilor şi cuvioaselor, care aţi luat crucea şi aţi urmat lui Hristos; Bucuraţi-vă, ceata Sfinţilor tămăduitori şi ajutători ai neamului în prigoane şi supărări; Bucuraţi-vă, părinţi dreptmăritori şi cunoscători ai tainelor lui Dumnezeu; Bucuraţi-vă, voievozi şi dregători cucernici, ziditori de lăcaşuri sfinte; Bucuraţi-vă, mulţimea drepţilor, plăcuţi lui Dumnezeu, ieşiţi din viţa poporului românesc; Bucuraţi-vă, eroi ai credinţei şi făcători de pace pe pământ; Bucuraţi-vă, toţi Sfinţii români, cu Născătoarea de Dumnezeu împreună locuitori; Bucuraţi-vă, că aţi completat locul îngerilor celor căzuţi prin trufie; Bucuraţi-vă, că vedeţi pururea faţa lui Hristos.

Bucuraţi-vă, Sfinţilor români, rugători fierbinţi pentru sufletele noastre!

Condacul al 10-lea

Întru lumina cea pururea fiitoare, care străluceşte ca una singură din trei ipostasuri ale Prea Sfintei

Treimi, vă sălăşluiţi Sfinţilor români. Împreună cu Prea Curata Maică a lui Dumnezeu, cu ceilalţi Sfinţi ai neamurilor creştine şi cu toţi Sfinţii îngeri cântaţi lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 10-lea

De strălucirea cea mai presus de minte bucurându-vă, Sfinţilor români, şi de dumnezeiasca veselie umplându-vă, v-aţi îndumnezeit prin apropierea de Hristos. Iar dacă, în ceruri, v-aţi împărtăşit de dumnezeiasca desfătare şi prea măriţi pe Dumnezeu, Cel ce v-a prea mărit, minunaţilor, rugaţi-vă pentru sufletele noastre, cei ce vă lăudăm, zicând:

Bucuraţi-vă, Sfinţilor care vedeţi pururea faţa lui Hristos; Bucuraţi-vă, buchete prea frumoase, înmiresmate de harul Duhului Sfânt; Bucuraţi-vă, stupina părinţilor din care iese dulceaţa tămăduirilor; Bucuraţi-vă, stâlpii cei neclintiţi ai Bisericii; Bucuraţi-vă, făclii aprinse din focul dumnezeirii; Bucuraţi-vă, râuri de har revărsate peste pământul din care aţi ieşit; Bucuraţi-vă, candele aprinse din lumina lui Hristos; Bucuraţi-vă, punţi trainice peste prăpastia ispitelor; Bucuraţi-vă, izvoare din care ţâşneşte apa vindecărilor; Bucuraţi-vă, piscuri semeţe din grădina Edenului; Bucuraţi-vă, stânci neclintite în faţa furtunilor.

Bucuraţi-vă, Sfinţilor români, rugători fierbinţi pentru sufletele noastre!

Condacul al 11-lea Fericim ceata Sfinţilor Părinţi ai Bisericii noastre dreptmăritoare, pe dascălii teologiei româneşti, cei ce ne-au lăsat învăţături şi ne-au arătat calea cea sfântă a mântuirii. Drept aceea, cu cântări să-i lăudăm, căci în ceruri se roagă pentru sufletele noastre şi cântă lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Cine va putea număra mulţimea binefacerilor şi a minunilor care le-aţi săvârşit pentru fiii Bisericii

din care faceţi parte, Sfinţilor români? Sfintele voastre moaşte, purtătoare de har dumnezeiesc, străjuiesc hotarele ţării noastre, iar rugăciunile voastre, în ceruri, ne ocrotesc şi ne acoperă de rătăcire şi de primejdii. Ca mulţumită pentru darurile voastre, primiţi de la noi nevrednicii această smerită cântare:

Bucuraţi-vă, prieteni şi casnici ai lui Dumnezeu; Bucuraţi-vă, cetăţeni ai Raiului şi slujitori ai Cuvântului vieţii; Bucuraţi-vă, icoane ale credinţei şi podoabe a Bisericii dreptmăritoare; Bucuraţi-vă, snopi care poartă pâinea vieţii; Bucuraţi-vă, hambare pline cu roadele Duhului Sfânt; Bucuraţi-vă, tămăduitori ai bolnavilor; Bucuraţi-vă, sfinţitori ai sufletelor noastre; Bucuraţi-vă, îndreptătorii credinţei şi chipuri ale blândeţii; Bucuraţi-vă, apărători ai Bisericii dreptmăritoare; Bucuraţi-vă, ocrotitori ai săracilor şi văduvelor; Bucuraţi-vă, sprijinitori ai bătrânilor şi oropsiţilor; Bucuraţi-vă, părinţi ai orfanilor şi ajutători ai celor lipsiţi.

Bucuraţi-vă, Sfinţilor români, rugători fierbinţi pentru sufletele noastre!

Condacul al 12-lea Din stricăciunea cea de demult şi din prăpastia păcatelor şi a fărădelegilor, vrând Hristos să ne îndrepteze, ne-a rânduit şi nouă, în toate veacurile, pilde de pocăinţă şi îndreptare, pe Sfinţii cei de un neam cu noi. Aceştia ne-au învăţat a cânta: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Izbăviţi-ne pe noi, Sfinţilor, de boli, de ciumă şi de primejdii; izbăviţi-ne pe noi de foc, de grindină, de războiul cel dintre noi, dăruind pace sufletelor noastre. Păziţi Sfintele Biserici în care se pomenesc numele voastre, ocrotiţi ţara de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi, ajutaţi-ne să ne mântuim, iar în ziua judecăţii lui Hristos să ne fiţi sprijinitori ca să intrăm în comuniuea voastră şi să vă mulţumim zicând:

Bucuraţi-vă, alăute duhovniceşti şi temple ale Duhului Sfânt; Bucuraţi-vă, făclii purtătoare de lumină necreată; Bucuraţi-vă, comori nepreţuite ale neamului românesc; Bucuraţi-vă, risipitorii întunericului diavolesc; Bucuraţi-vă, mijlocitorii înaintea tronului Prea Sfintei Treimi pentru mântuirea neamului românesc; Bucuraţi-vă, trepte de urcuş spre grădina Raiului; Bucuraţi-vă, aducători de belşug în pământul strămoşesc; Bucuraţi-vă, străjeri ai hotarelor patriei noastre; Bucuraţi-vă, mărgăritare nepreţuite ale Bisericii Ortodoxe;

Bucuraţi-vă, că sunteţi încoronaţi de Hristos în ceruri; Bucuraţi-vă, nădejdea noastră în ziua judecăţii; Bucuraţi-vă, mijlocitori pentru mântuirea noastră;

Bucuraţi-vă, Sfinţilor români, rugători fierbinţi pentru sufletele noastre!

Condacul al 13-lea O, prea lăudaţilor şi purtătorilor de Dumnezeu, Sfinţilor români, ca cei ce aţi primit cununile cele neveştejite ale slavei şi v-aţi învrednicit de desfătarea Raiului, primiţi aceste rugăciuni ale noastre, rostite cu inimă curată şi smerită şi fiţi mijlocitori către Înduratul Dumnezeu ca să ne izbăvească de osânda cea veşnică, iertându-ne păcatele, ca împreună cu voi să petrecem acolo unde nu este nici durere, nici întristare nici suspin şi unde se cântă neîncetat: Aliluia!

Apoi iarăşi se zice:

Icosul 1

Veniţi toţi credincioşii să prăznuim duhovniceşte pomenirea tuturor Sfinţilor români şi să cântăm

laude celor aleşi de Dumnezeu să fie stâlpi neclintiţi ai Bisericii strămoşeşti: pe Andrei, Apostolul lui Hristos, cel întâi chemat şi cel ce a semănat cuvântul Evangheliei în pământul străbun al ţării noastre, pe toţi mucenicii neamului, pe ierarhi şi învăţători, pe cuvioşi şi cuvioase, pe pustnici şi rugători şi toată ceata cea minunată a drepţilor din toate veacurile şi, cu cinste fericindu-i, într-un glas să le cântăm:

Bucuraţi-vă, odrasle sfinte, ieşite din viţa moşilor şi strămoşilor noştri; Bucuraţi-vă, cei aleşi şi trimişi de Hristos să înţelepţiţi pe fiii neamului; Bucuraţi-vă, stele strălucitoare care aţi răsărit încă din zorii naşterii poporului românesc; Bucuraţi-vă, slujitori credincioşi ai Domnului care voia Lui aţi împlinit; Bucuraţi-vă, icoane vii prin care toţi românii văd faţa lui Hristos; Bucuraţi-vă, buchet bine mirositor prin care înrâureşte mireasma Duhului Sfânt; Bucuraţi-vă, raze luminoase care v-aţi aprins din Soarele Hristos; Bucuraţi-vă, semănători ai credinţei adevărate şi risipitori ai întunericului păgânătăţii; Bucuraţi-vă, apărători nemitarnici ai Bisericii lui Hristos; Bucuraţi-vă, stâlpi neclintiţi ai adevărului şi ai dreptăţii; Bucuraţi-vă, pietre vii pe care s-a clădit Biserica neamului nostru; Bucuraţi-vă, potire în care se păstrează apa vieţii.

Bucuraţi-vă, Sfinţilor români, rugători fierbinţi pentru sufletele noastre!

Condacul 1

Pe vasele Sfântului Duh şi făcliile cele strălucitoare ale Bisericii lui Hristos, pe aleşii lui Dumnezeu,

toţi Sfinţii români, cei ce s-au învrednicit a lumina pământul ţării noastre şi poporul cel binecredincios cu lumina cea întreit strălucitoare a Prea Sfintei Treimi, să-i lăudăm după cuviinţă

noi, fiii neamului românesc, cei ce cu credinţă şi cu dragoste săvârşim pomenirea lor, cântând:

Bucuraţi-vă, Sfinţilor români, rugători fierbinţi pentru sufletele noastre!

(Acest text a fost alcătuit, în Duminica Sfinţilor Români a anului 2006, de IPS Arhiepiscop Ioachim, diortosit şi completat de Arhim. Clement Haralam, Mănăstirea Antim, Bucureşti, Duminica Sfinţilor Români, 2013)

Acatistul Sfinţilor români

Acatistul Sfinţilor români Rugăciunile începătoare În numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Rugăciunile începătoare

În numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie ! Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie ! Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie !

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, care pretutindenea eşti, şi toate le implineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi te sălăşluieşte întru noi, şi ne curăţeşte pe noi de toată intinăciunea, şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi. Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi. Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi; Doamne, curăţeşte păcatele noastre; Stăpâne, iartă fărădelegile noastre; Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău.

 

Doamne, miluieşte ! Doamne, miluieşte ! Doamne, miluieşte !

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este Împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi, că nepricepându-ne de nici un răspuns, această rugăciune aducem Ţie, ca unui Stăpân, noi, păcătoşii robii Tăi, miluieşte-ne pe noi.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Doamne, miluieşte-ne pe noi, că întru Tine am nădăjduit; nu Te mânia pe noi foarte, nici pomeni fărădelegile noastre, ci caută şi acum ca un Milostiv şi ne izbăveşte pe noi de vrăjmaşii noştri, că Tu eşti Dumnezeul nostru şi noi suntem poporul Tău, toţi lucrul mâinilor Tale şi numele Tău chemăm.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Uşa milostivirii deschide-o nouă,binecuvântată Născătoare de Dumnezeu, ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi, că tu eşti mântuirea neamului creştinesc.

Crezul

 

Cred Într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atoţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute. Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut. Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire.S-a pogorât din ceruri Şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara Şi S-a făcut om. Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont, Şi a pătimit şi S-a îngropat. Şi a înviat a treia zi după Scripturi .

Şi S-a suit la ceruri şi Şade de-a dreapta Tatălui. Şi iarăşi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii, A cărui Împărăţie nu va avea sfârşit. Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci. Întru-una Sfântă Sobornicească şi apostolească Biserică, Mărturisesc un botez întru iertarea păcatelor, Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. Amin !

Condacul 1

Celor ce din neamul nostru s-au învrednicit a dobândi, prin nevoinţele şi sângele lor, darul sfinţeniei, fiind astfel slava neamului nostru înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, acestora şi noi,

ca unora ce pururea mijlocesc înaintea tronului lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră, să le strigăm cu bucurie: Bucuraţi-vă, Sfinţilor toţi, care aţi strălucit pe pământul ţării noastre!

Icosul 1

Începutul mântuirii neamului nostru s-a arătat a fi cel dintâi chemat dintre Apostoli, slăvitul Andrei.

Ca el din bezna neştiinţei scoţându-ne, ne-a învăţat a ne închina Treimii celei de viaţă făcătoare. Cântăm, aşadar, lui şi tuturor celor ce i-au urmat în credinţă, unele ca acestea:

Bucură-te, Andreie, că tu ai binevestit mântuirea neamului omenesc în părţile noastre; Bucură-te, că strămoşii noştri după vrednicie te-au cinstit; Bucură-te, că mereu te-ai arătat apărător al nostru înaintea lui Hristos şi a Maicii Sale; Bucură-te, că prin tine putem cânta tuturor Sfinţilor neamului nostru laude, zicând:

Bucuraţi-vă, toţi cei ce împodobiţi binecuvântatul pământ al ţării cu florile sfinţeniei; Bucuraţi-vă, că lacrimile voastre cad fără oprire înaintea lui Dumnezeu, cerând iertare nenumăratelor noastre păcate; Bucuraţi-vă, că voi sunteţi măsura neamului nostru şi binecuvântarea lui cea nepieritoare; Bucuraţi-vă, că doar întru voi putem să ne lăudăm cu adevărat; Bucuraţi-vă, că fără ajutorul vostru demult am fi fost în ghearele morţii; Bucuraţi-vă, că doar pentru suspinele voastre ne mai îngăduie Dumnezeu răutatea; Bucuraţi-vă, că împreună cu Maica Domnului sunteţi singura noastră nădejde de mântuire;

Bucuraţi-vă, Sfinţilor toţi, care aţi strălucit pe pământul ţării noastre!

Condacul al 2-lea

Prin Andrei, Apostolul nostru, s-a luminat pământul ţării de lumina cea dulce a Învierii şi neamul românesc a început a-i naşte pe cei mai buni dintre fiii săi, sfinţi în cer; care pururea ne izbăvesc pe

noi în chip tainic din toată ispita. Cinstindu-i pe ei după cuviinţă, cu bucurie să-I mulţumim Celui ce ni i-a dat, cântând: Aliluia!

Icosul al 2-lea:

Sângele mucenicilor este sămânţă pentru alţi creştini. Iar sângele vostru, primilor mucenici care v- aţi jertfit pe pământurile noastre, a fost temelia cea neclintită pe care a luat fiinţă neamul nostru, deodată român şi creştin. Pentru aceasta, vouă tuturor, vă cântăm aşa:

Bucură-te, Sfinte Montan, preotul lui Hristos, că împreună cu soţia ta Maxima neînfricaţi L-aţi mărturisit pe Stăpânul; Bucură-te, că pentru aceasta aţi primit cununa muceniciei prin înecare; Bucură-te, Nichita, cel ce ai stat împotriva goţilor celor păgâni;

Bucură-te, că pentru aceasta ai pătimit moarte prin foc, învrednicindu-te de slava cea veşnică; Bucură-te, Sfinte Sava, mare mucenice, că apa Buzăului s-a învrednicit a primi prea cinstitul tău trup;

Bucură-te, că moaştelor tale şi marele Vasile s-a închinat cu evlavie; Bucuraţi-vă, Zotic, Atal, Camasie şi Filip, că sângele vostru ca pe o comoară de mare preţ l-aţi adus lui Hristos; Bucuraţi-vă, că aţi umplut de veselie inimile creştinilor prin minunata arătare a cinstitelor voastre moaşte; Bucuraţi-vă, că Dumnezeu prin ele ne-a arătat că încă ne mai aşteaptă pocăinţa; Bucuraţi-vă şi voi, Sfinţilor Epictet şi Astion, care cu darul facerii de minuni aţi adus pe mulţi strămoşi de-ai noştri la credinţă; Bucuraţi-vă, că mai apoi înfricoşătoarele chinuri le-aţi socotit, pentru Hristos, a fi dulceaţă cerească; Bucuraţi-vă, că şi moaştele voastre împodobesc Dobrogea cu daruri de la Dumnezeu;

Bucuraţi-vă, Sfinţilor toţi, care aţi strălucit pe pământul ţării noastre!

Condacul al 3-lea Sfinţit-au pământul ţării noastre cu sângele lor mucenicii. Că ei pe toate le-au socotit deşertăciune, şi prin pătimiri de puţină vreme au câştigat bucuria cea veşnică. Pentru aceasta pot şi nouă, celor ce ne închinăm lor cu dragoste, să ne ajute în toată greutatea. Iar noi, cei ce suntem urmaşi nevrednici ai lor, să ne străduim a cânta împreună cu ei, Dumnezeului tuturor: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Învrednicitu-s-au, în vremurile cele dintâi, străbunii noştri, de păstori desăvârşiţi, care prin viaţa lor sfântă i-au povăţuit pe calea cea strâmtă a mântuirii. Că unii şi mucenicie au răbdat, iar alţii L-au

mărturisit pe Hristos cu tărie. Pentru aceasta şi noi, ca unor părinţi ai noştri, să le cântăm cu credinţă:

Bucură-te, Sfinte Irineu, episcop al Sirmiumului, că tu cu vitejie sângele ţi-ai vărsat pentru Hristos; Bucură-te, că diaconul Dimitrie ţi-a urmat în răbdare; Bucură-te, cinstite Efrem, că pe mulţi pregătindu-i pentru mucenicie, şi tu te-ai jertfit împreună cu ei; Bucură-te, Vetranioane, episcop al Tomisului, că te-ai înflăcărat de râvna pentru credinţa cea ortodoxă; Bucură-te, că pentru aceasta, pe împăratul cel pământesc l-ai înfruntat din dragoste pentru Împăratul ceresc; Bucură-te, Teotime, care prin minunile tale L-ai propovăduit pe Hristos şi hunilor celor barbari; Bucură-te, că tu pe Ioan cel cu Gură de Aur l-ai apărat cu neînfricare; Bucură-te, Niceta, că pe mulţi dintre daci i-ai botezat în numele Sfintei Treimi; Bucură-te, că scrierile tale luminate de Duhul Sfânt, au apărat dreapta credinţă; Bucuraţi-vă, Ioan Casian şi Gherman, cei odrăsliţi din pământul Dobrogei şi înfloriţi în ţinuturile apusene; Bucuraţi-vă, că voi pe toţi Sfinţii i-aţi cercetat, adunând ca nişte albine nectarul duhovnicesc de la fiecare; Bucuraţi-vă, că după ce v-aţi desăvârşit în sfinţenie aţi întemeiat viaţa monahală în Apus;

Bucuraţi-vă, Sfinţilor toţi, care aţi strălucit pe pământul ţării noastre!

Condacul al 4-lea

Cel ce va face şi va învăţa, acela mare se va chema în Împărăţia lui Dumnezeu, zice Domnul. Iar voi, măriţilor ierarhi, turma cea cuvântătoare încredinţată vouă aţi scos-o dintru neştiinţă, cu fapta şi cu cuvântul învăţând pe strămoşii noştri a-L lăuda pe Dumnezeu cel Unul în Treime, cântând:

Aliluia!

Icosul al 4-lea

Prin munţi, prin peşteri sau prin păduri vieţuind cuvioşii, au umplut întreg pământul ţării noastre de nevoinţe sfinte. Că ei de toate s-au lepădat pentru a-I urma lui Hristos; pentru care Acela, după

făgăduinţă, i-a făcut moşteni ai vieţii celei veşnice. Să le cântăm şi noi, aşadar, cu glas de bucurie:

Bucură-te, Sfinte Nicodim, că prin aspre nevoinţe în Muntele cel sfânt al Athosului viaţa ţi-ai sfinţit; Bucură-te, că în pământul nostru venind, te-ai arătat începător al vieţii de obşte; Bucură-te, că multe mănăstiri ai întemeiat, adăpându-ne din lumina cea curată a Ortodoxiei; Bucură-te, Sfinte ierarhe Leontie, cel ce pustia ai făcut-o să înflorească prin luptele tale; Bucură-te, că darul facerii de minuni luând, ai ajuns păstor al Rădăuţilor; Bucură-te, că după moartea ta, Dumnezeu S-a slăvit prin moaştele tale cele izvorâtoare de tămăduiri şi bună mireasmă; Bucură-te, Ioane, minunatule arhiepiscop, care la Râşca ai trăit în înfrânare şi sfinţenie; Bucură-te, Daniile, mare sihastru, că din pruncie viaţa ţi-ai împodobit cu toată virtutea; Bucură-te, că ai ajuns povăţuitor al lui Ştefan, Domnul cel sfânt al Moldovei; Bucură-te, că moartea ta a arătat poporului că eşti viu în cer prin minunile izvorâte din mormântul tău; Bucură-te, Ghelasie, ierarhe, care te-ai arătat călugăr desăvârşit şi păstor al moţilor; Bucură-te, că tu şi azi ne mângâi cu minunile tale, rugându-te cu durere pentru pământul cel chinuit al apusenilor;

Bucuraţi-vă, Sfinţilor toţi, care aţi strălucit pe pământul ţării noastre!

Condacul al 5-lea

Şi neamul nostru s-a învrednicit a aduce lui Hristos jertfă curată, mulţime de cuvioşi. Dar aşa a

bineplăcut lor, că neştiuţi de oameni să-şi sfinţească viaţa prin pustii şi-n singurătate. Că numele lor, doar Dumnezeu îl ştie. Dar noi, încredinţaţi fiind că ei umplu cerurile de rugători neclintiţi pentru mântuirea noastră, slăvim pe Dumnezeu, cântând: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Biruinţa voastră, cinstiţilor mucenici, s-a arătat a fi însăşi moartea. Că prin aceasta v-aţi făcut vii în cer, unde staţi de-a dreapta tronului lui Hristos, neîncetat suspinând pentru noi. Rugându-vă să nu ne lepădaţi pentru păcatele noastre, vă cinstim cu nevrednicie, zicând:

Bucură-te, Vodă Constantin, mucenice, că te-ai arătat a fi mai darnic decât toţi domnii; Bucură-te, că pentru aceasta şi Hristos te-a răsplătit cu cununa muceniciei, pe care şi fiii tăi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei au primit-o împreună cu tine; Bucură-te, că nici pe ei şi nici pe sfetnicul Ianache nu i-ai cruţat, îndemnându-i să rabde patima cu bucurie; Bucură-te, că ne spăimântăm toţi de vitejia ta cea mucenicească, cu care moartea ai înfruntat; Bucuraţi-vă dar, Sfinţilor Brâncoveni, că întru totul v-aţi asemănat mucenicilor celor din vechime, slavă făcând neamului şi lui Dumnezeu; Bucură-te şi tu, Sfinte Antim, că din pământul Iviriei ai ajuns păstor al Ţării Româneşti;

Bucură-te, că împreună cu Sfântul Domn Constantin aţi ridicat poporul din neştiinţă, prin cărţile

cele cu folos sufletesc; Bucură-te, că în dulce grai românesc ai rânduit a se sluji în Biserici, spre slava lui Dumnezeu şi folosul oamenilor; Bucură-te, că mai apoi de turci fiind omorât, ai ajuns şi mucenic al lui Hristos; Bucură-te, viteazule Ioane, cel ce te-ai arătat vlăstar binecuvântat al pământului nostru; Bucură-te, că deşi tânăr fiind cu vârsta, ai biruit atât pofta trupească cât şi moartea; Bucură-te, că ai fost înjunghiat ca un miel nevinovat de turcii cei fără de lege;

Bucuraţi-vă, Sfinţilor toţi, care aţi strălucit pe pământul ţării noastre!

Condacul al 6-lea Prin răbdarea lor în chinuri, prin dragostea pentru Mântuitorul Hristos, prin credinţa în viaţa cea veşnică, prin bărbăţia lor în faţa morţii, mucenicii ne sunt siguri îndrumători spre mântuire. Să-L slăvim pe Dumnezeu, Cel ce i-a întărit întru toate, cântând: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Înfrânându-se întru cunoştinţă cuvioşii, trupul şi sufletul şi-au sfinţit, umplându-se de Duh Sfânt; iar pentru aceasta au şi rămas după moarte nestricaţi. După cuviinţă dar, ca unora care ne ocrotesc prin rugăciunile lor, cu dragoste să le cântăm:

Bucură-te, Paraschiva noastră cea iubită, care viaţa desăvârşit ţi-ai închinat-o lui Hristos; Bucură-te, că pe Acesta dorindu-L neîncetat, cu toată virtutea sufletul ţi-ai împodobit; Bucură-te, că tu eşti ocrotitoarea întregii Moldove prin moaştele tale cele prea dorite; Bucură-te, că toţi românii vin la tine ca la o grabnică izbăvitoare din nevoi; Bucură-te, Grigorie cel din Decapole, apărătorule al Sfintelor icoane, că ai dobândit darul facerii de minuni; Bucură-te, că prin rânduială dumnezeiască cinstitele tale moaşte au ajuns în Oltenia, de unde dăruiesc vindecări tuturor; Bucură-te, Dimitrie, bouarule din Basarabi, că în deplină smerenie viaţa şi moartea ţi-ai trecut; Bucură-te, că Dumnezeu moaştele tale minunat le-a descoperit, făcându-te apărător al Bucureştiului; Bucură-te, Sfinte Ioane, care în mănăstirea Prislop prin aspre nevoinţe te-ai sfinţit; Bucură-te, că întreagă Ţara Haţegului te cinsteşte cu dragoste ca pe un fiu al ei; Bucură-te şi tu, Antonie de la Iezeru, că în Carpaţi pustniceşte ai trăit; Bucură-te, că pe oamenii cei ce te căutau cu credinţă, i-ai povăţuit pe calea mântuirii;

Bucuraţi-vă, Sfinţilor toţi, care aţi strălucit pe pământul ţării noastre!

Condacul al 7-lea Sfinţi ai noştri şi ajutători nouă s-au arătat cei ce cu moaştele lor au binecuvântat ţara, cuvioşi şi mucenici, deşi odrăsliţi din alte pământuri. Pentru aceasta Îi mulţumim lui Dumnezeu, Cel ce neamurile le ţine în dragoste unul pentru altul, toţi împreună cântând: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Pe apărătorii dreptei credinţe şi ai neamului strămoşesc, pe cei ce în faţa prigoanelor şi a duşmanilor L-au mărturisit neclintit pe Hristos şi Biserica Sa au păzit-o cu neînfricare, pe aceştia după dreptate să îi lăudăm zicând:

Bucură-te, Ştefan cel mare, spaima păgânilor şi apărătorul întregii creştinătăţi;

Bucură-te, că tu eşti pavăză neamului nostru până la sfârşitul vremurilor;

Bucură-te, că pentru slava dreptei credinţe ai umplut pământul ţării de mănăstiri şi biserici; Bucură-te, că în timpul vieţii cu sabia ai luptat pentru neam şi pentru credinţă, iar acum cu rugăciunea te lupţi pentru noi; Bucură-te, Petru Movilă, mitropolitule al Kievului, că în bun chip te-ai nevoit pentru slava Ortodoxiei; Bucură-te, Iosif mărturisitorule, ierarhe al Maramureşului, că nedreptatea şi batjocurile cu vitejie le- ai răbdat; Bucură-te, că pe maramureşeni întru bună credinţă şi evlavie i-ai păstorit; Bucuraţi-vă, Sfinţilor mitropoliţi Iorest şi Sava, care pe poporul cel încredinţat vouă l-aţi păzit de prigoana calvinilor; Bucuraţi-vă, că pentru aceasta şi temniţă şi bătăi aţi pătimit, mărturisind dreapta credinţă; Bucuraţi-vă, Visarion şi Sofronie, cei ce cu neînfricare aţi luptat pentru legea cea strămoşească; Bucuraţi-vă, că în temniţi bătuţi şi chinuiţi fiind, pururea v-aţi rugat pentru poporul cel greu prigonit al Ardealului; Bucuraţi-vă, că prin predica voastră cea înflăcărată, românii s-au întors într-un cuget la credinţă;

Bucuraţi-vă, Sfinţilor toţi, care aţi strălucit pe pământul ţării noastre!

Condacul al 8-lea Pentru credinţă au pătimit mărturisitorii, şi pentru neam. Că palme, scuipări, bătăi, închisori şi încă multe altele răbdând, ne-au arătat cum se cade a apăra credinţa strămoşească. Iar noi, nici cu mintea putându-ne ridica la a lor virtute, să ne alăturăm lor în neîncetata cântare adusă lui Dumnezeu, zicând: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Cuvioşilor ce din pământul Moldovei au răsărit, şi care viaţa întreagă în munţi şi-n peşteri şi-au petrecut, în posturi şi-n privegheri de toată noaptea, şi care dobândind dragostea cea adevărată, s-au rugat cu lacrimi pentru întreaga lume, acestora şi noi, închinându-ne acum, cu evlavie să le cântăm:

Bucură-te, Sfinte Chiriac, cel ce în muntele Bisericani gol ai petrecut vreme de 60 de ani, îndurând arşiţa şi gerul; Bucură-te, că prin luptele tale ai ajuns la măsurile nevoitorilor celor din vechime; Bucură-te şi tu, Sfinte Chiriac de la Tazlău, care ai fost povăţuitorul sihaştrilor;

Bucură-te, că prin nevoinţele şi smerenia ta cea adâncă ai sporit în rugăciune, biruind cu totul pe diavoli; Bucură-te, Sfinte Rafaile din Agapia, că întru deplină ascultare trăind, darul înainte-vederii ai primit; Bucură-te, că şi după moarte demonii i-ai izgonit prin moaştele tale cele minunate; Bucură-te, Partenie, egumen al Agapiei, că te-ai îmbrăcat în toată fapta cea bună; Bucură-te, Sfinte Inochentie, că în Mănăstirea Probota prin simplitate şi sărăcie ai dobândit Împărăţia cea cerească; Bucură-te, că pentru dragostea ta, Dumnezeu ţi-a dat darul facerii de minuni; Bucură-te şi tu, Eustatie, cuvioase, cel ce vrednic următor Sfântului Inochentie te-ai făcut; Bucură-te, Sfinte Vasile, că intrând în obştea Moldoviţei în scurtă vreme ai ajuns egumen vestit; Bucură-te, că te-ai învrednicit a fi sfetnicul lui Alexandru cel bun; Bucură-te, că moaştele tale până acum ne sunt de grabnic ajutor în nevoi; Bucură-te, Epifanie, că în Voroneţ trăind, ai fost urmaş cinstit al Sfântului Daniil Sihastrul;

Bucuraţi-vă, Sfinţilor toţi, care aţi strălucit pe pământul ţării noastre!

Condacul al 9-lea Pildă vrednică de urmat ne-au arătat cuvioşii. Că ei prin posturile îndelungi cu care trupul şi-au potolit, prin lacrimile neîncetate cu care ochii şi-au luminat şi prin privegherile cele de toată noaptea în care au petrecut în rugăciune, ne-au învăţat cum să dobândim Împărăţia cea veşnică. Să-I mulţumim lui Dumnezeu, aşadar, pentru ei şi pentru toate, cântând: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Întru mucenicie aţi primit cununa cea neveştejită şi mai presus de minte de la Însuşi Hristos, Stăpânul nostru. Cu vitejie neplecându-vă în faţa celor ce vă chinuiau, prin pătimiri şi prin moarte aţi răpit Raiul. Pentru care vă şi cântăm, mucenicilor, unele ca acestea:

Bucură-te, Teodosie, Mitropolitule al Moldovei, că din pricina dragostei ce o purtai păstoriţilor tăi ai fost prigonit de domnul cel nelegiuit; Bucură-te, că după moartea ta cea mucenicească, Sfântul Antipa s-a făcut părtaş minunatei descoperiri a moaştelor tale; Bucură-te, Ioane, mare mucenice al lui Hristos, că toată viclenia celui rău s-a dovedit a fi spre slava ta mai mare; Bucură-te, că ajungând trupul tău prea iubit la Suceava, ai vindecat toate rănile moldovenilor; Bucură-te, că de atunci prin multe minuni ne-ai încredinţat de dragostea pe care ne-o porţi nouă tuturor; Bucură-te, nevinovată Filofteie, că milostenia ta a deschis cerurile; Bucură-te, că securea care ţi-a fost spre moarte, te-a făcut mireasă a lui Hristos; Bucură-te, că moaştele tale păzesc cu străşnicie pământul ţării şi pe cei ce locuiesc într-însa; Bucură-te, Oprea, cioban minunat, care cu vitejie ai înfruntat stăpânirea străină, cerând libertate pentru românii dreptslăvitori; Bucură-te, că pentru această temniţă până la moarte ai răbdat, mucenic al lui Hristos învrednicindu-

te a fi; Bucuraţi-vă, Ioane şi Moise, preoţi neînfricaţi, că nu aţi vrut cu nici un chip să vă lepădaţi de credinţa strămoşească; Bucuraţi-vă, adevăraţilor apărători ai Ortodoxiei, că aţi fost băgaţi în închisoare şi aţi îndurat multe chinuri, dobândind moarte pentru credinţa cea dreaptă;

Bucuraţi-vă, Sfinţilor toţi, care aţi strălucit pe pământul ţării noastre!

Condacul al 10-lea Ajutor nebiruit ne-am câştigat noi în ceruri, pe Sfinţii mucenici. Că ei de dragoste arzând pentru Stăpânul, şi pe toate lepădându-le pentru El, pe toate le-au şi câştigat. Iar acum se roagă pentru noi, ne întăresc în credinţă, ne apără neamul şi ne păzesc de toată răutatea. Lui Hristos, aşadar, Care prin ei şi prin Maica Sa ne trimite harurile Lui cele bogate, să-I mulţumim, cântând: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Să se bucure neamul nostru cu desăvâşită şi duhovnicească bucurie. Că a dobândit în cer Sfinţi

cuvioşi, care plăcând lui Dumnezeu în viaţa aceasta, şi-au agonisit veşnica răsplată, pe care ne-o pot da şi nouă, celor ce le cântăm cu evlavie:

Bucură-te, Vasile cel din Poiana Mărului, că părăsindu-ţi ţara ai venit în pământurile Vrancei, pe care le-ai luminat cu viaţa ta cea desăvârşită;

Bucură-te, că sporind în rugăciunea inimii, te-ai învrednicit a fi stareţ al cuviosului Paisie, cel ce ţi-a urmat întru totul în virtute; Bucură-te, Sfinte Paisie, că în Moldova şi-n Athos te-ai întărit întru toată virtutea, ajungând părinte al părinţilor; Bucură-te, că te-ai făcut mare dascăl al rugăciunii celei neîncetate a inimii; Bucură-te, că sub oblăduirea ta ai strâns părinţi de multe neamuri, lăsând mulţime de ucenici care au umplut toată Ortodoxia de lumina duhovnicească; Bucură-te, minunate Antipa, care din Moldova ieşind şi-n Sfântul Munte desăvârşindu-te, ai rodit în îndepărtatul Valaam; Bucură-te, că ai strălucit cu sfinţenia ta din Athos până în Rusia, cinste făcând neamului tău, pentru care te şi rogi neîncetat; Bucură-te, Ioane, române, că rămânând de mic orfan, Dumnezeu ţi-a purtat de grijă ca unui adevărat copil al Său; Bucură-te, că El ţi-a călăuzit paşii spre pustiile Iordanului, unde şihăstreşte în aspră nevoinţă ai trăit; Bucură-te, că au săltat inimile noastre de bucurie la aflarea moaştelor tale iubite, prin care ne-am încredinţat că avem un nou mijlocitor pentru noi; Bucură-te, Teodora, pustnico, care femeie fiind după fire ai întrecut cu nevoinţele pe mulţi dintre bărbaţi; Bucură-te, că în singurătate întreaga viaţă ai petrecut, punându-ţi toată nădejdea în Dumnezeu, Care te-a şi slăvit cu trup nestricăcios;

Bucuraţi-vă, Sfinţilor toţi, care aţi strălucit pe pământul ţării noastre!

Condacul al 11-lea

Să ne plecăm înaintea celor ce prin luptele lor au biruit cele ale firii şi s-au făcut îngeri în trup,

surpând pe surpătorul mântuirii noastre; iar lui Dumnezeu, Care le-a arătat lor calea cea strâmtă şi cu chinuri, să-I cântăm, zicând: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Şi în vremurile mai noi au strălucit pe pământul ţării păstori desăvârşiţi în sfinţenie. Că ei sufletul şi- au pus pentru noi în faţa lui Dumnezeu, străduindu-se cu timp şi fără timp a ne face vrednici de Împărăţia Cerurilor. Ca unora ce fără zăbavă s-au nevoit pentru binele nostru, şi încă se mai nevoiesc, să le cântăm zicând:

Bucură-te, Calinic, netrupescule păstor, că nu ştim de unde să începem a lăuda virtuţile tale; Bucură-te, că deşi ai fost egumen şi ierarh cu multe griji, nevoinţele cele călugăreşti nu le-ai lepădat, ci mai vârtos te-ai întărit întru ele; Bucură-te, că prin negrăita ta milostenie te-ai urcat până la cer, fiind până azi părinte al săracilor; Bucură-te, că în fel şi chip te-ai nevoit pentru binele păstoriţilor tăi, luptând pentru unirea tuturor românilor întru dragoste de Dumnezeu şi de neam; Bucură-te, că ai luminat poporul cel dreptcredincios, tipărind cărţi cu folos sufletesc şi zidind nenumărate Biserici; Bucură-te, că şi după moarte românilor tăi iubiţi le împarţi mulţime de daruri prin moaştele tale cele prea cinstite; Bucură-te, Iosif de la Partoş, mitropolitule al Timişoarei, care în Sfântul Munte Athos ai urcat pe calea cea dumnezeiască a virtuţilor; Bucură-te, că deşi bătrân fiind, ai venit să păstoreşti poporul Banatului;

Bucură-te, că de darul facerii de minuni învrednicindu-te, prin moaştele tale ne stai şi azi întru ajutor; Bucură-te, Sfinte Nifon, că şi tu în Grădina Maicii Domnului te-ai nevoit întru sfinţenie;

Bucură-te, că ai fost ales patriarh al Constantinopolului, iar mai apoi ai ajuns păstor al Ţării Româneşti; Bucură-te, că pe binecredinciosul şi înţeleptul voievod Neagoe Basarab l-ai povăţuit pe căile sfinţeniei;

Bucuraţi-vă, Sfinţilor toţi, care aţi strălucit pe pământul ţării noastre!

Condacul al 12-lea Pe vrednicii noştri ierarhi şi stăpâni, care întru frica Domnului s-au nevoit a scoate poporul din mâinile vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi, îndrumându-l întru toate poruncile Mântuitorului, pe aceştia, dar, lăudându-i, lui Dumnezeu, Celui ce i-a înţelepţit cu lumina Sa cea bogată, să-I cântăm cu bucurie, strigând: Aliluia!

Icosul al 12-lea:

Din mormânt a ieşit mântuirea neamului omenesc, prin slăvita Înviere. Iar mucenicii şi mărturisitorii vremurilor de pe urmă, locuind în temniţi ca-n nişte morminte, au adus, prin jertfa lor, învierea neamului românesc. Să cântăm, aşadar, tuturor celor care neştiuţi au pătimit pentru credinţa sub prigoana celor fără de Dumnezeu, unele ca acestea:

Bucuraţi-vă, arhierei şi preoţi, călugări şi credincioşi, care aţi umplut temniţele comuniste; Bucuraţi-vă, toţi cei ce v-aţi stins în vremea cruntei prigoane, ştiuţi doar de Dumnezeu; Bucuraţi-vă, că în iertare şi nevoinţă desăvârşindu-vă, aţi făcut închisoarea prilej de sfinţire; Bucuraţi-vă, toţi cei ce închişi la Piteşti L-aţi mărturisit pe Hristos, îndurând biruitori chinurile cele mai presus de minte; Bucuraţi-vă, Aiudule şi Jilava, că sângele mulţimilor de mucenici v-au făcut locuri de închinare;

Bucuraţi-vă, Gherla şi Periprava, că în voi a strălucit lumina rugăciunii celei din suferinţă; Bucuraţi-vă, toate temniţele comuniste, că v-aţi făcut scară spre cer pentru nenumăraţi mucenici; Bucuraţi-vă, că fără să vrea călăii cei nemiloşi au lucrat spre slava lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale; Bucuraţi-vă, că prin ei floarea neamului românesc a umplut cerul, pururea mijlocind pentru noi înaintea lui Dumnezeu; Bucuraţi-vă dar, noilor mucenici, că vitejia şi răbdarea voastră v-au agonisit cununa cea veşnică; Bucuraţi-vă, că întru bucuria Raiului sălăşluind acum, sunteţi nădejdea cea tare a neamului nostru; Bucuraţi-vă, că prin jertfa voastră, Dumnezeu ne trimite în dar binecuvântările Lui cele bogate;

Bucuraţi-vă, Sfinţilor toţi, care aţi strălucit pe pământul ţării noastre!

Condacul al 13-lea (de trei ori) Tuturor Sfinţilor neamului nostru, mucenici, ierarhi, cuvioşi, mărturisitori şi voievozi, ştiuţi sau neştiuţi, să le aducem cinstirea noastră şi dragostea şi evlavia. Şi să le mulţumim ca unora care plâng pentru noi şi pentru păcatele noastre, aducând binecuvântarea lui Dumnezeu peste pământul ţării. Iar lui Dumnezeu, Celui ce până acum nu a lepădat neamul nostru cel dreptcredincios, să-I cântăm din inimă, în veşnică şi dulce cântare zicând: Aliluia!

Apoi se zice iarăşi:

Icosul 1

Începutul mântuirii neamului nostru s-a arătat a fi cel dintâi chemat dintre Apostoli, slăvitul Andrei.

Ca el din bezna neştiinţei scoţându-ne, ne-a învăţat a ne închina Treimii celei de viaţă făcătoare. Cântăm, aşadar, lui şi tuturor celor ce i-au urmat în credinţă, unele ca acestea:

Bucură-te, Andreie, că tu ai binevestit mântuirea neamului omenesc în părţile noastre; Bucură-te, că strămoşii noştri după vrednicie te-au cinstit; Bucură-te, că mereu te-ai arătat apărător al nostru înaintea lui Hristos şi a Maicii Sale; Bucură-te, că prin tine putem cânta tuturor Sfinţilor neamului nostru laude, zicând:

Bucuraţi-vă, toţi cei ce împodobiţi binecuvântatul pământ al ţării cu florile sfinţeniei; Bucuraţi-vă, că lacrimile voastre cad fără oprire înaintea lui Dumnezeu, cerând iertare nenumăratelor noastre păcate; Bucuraţi-vă, că voi sunteţi măsura neamului nostru şi binecuvântarea lui cea nepieritoare; Bucuraţi-vă, că doar întru voi putem să ne lăudăm cu adevărat; Bucuraţi-vă, că fără ajutorul vostru demult am fi fost în ghearele morţii; Bucuraţi-vă, că doar pentru suspinele voastre ne mai îngăduie Dumnezeu răutatea; Bucuraţi-vă, că împreună cu Maica Domnului sunteţi singura noastră nădejde de mântuire;

Bucuraţi-vă, Sfinţilor toţi, care aţi strălucit pe pământul ţării noastre!

Condacul 1 Celor ce din neamul nostru s-au învrednicit a dobândi, prin nevoinţele şi sângele lor, darul sfinţeniei, fiind astfel slava neamului nostru înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, acestora şi noi, ca unora ce pururea mijlocesc înaintea tronului lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră, să le strigăm cu bucurie: Bucuraţi-vă, Sfinţilor toţi, care aţi strălucit pe pământul ţării noastre!

Şi apoi se citeşte această

Rugăciune către Sfinţii români

Sfinţilor români, voi care sunteţi podoaba neamului nostru şi roada lui cea mai de preţ: mucenici,

Sfinţilor români, voi care sunteţi podoaba neamului nostru şi roada lui cea mai de preţ: mucenici, care aţi murit pentru Stăpânul Hristos; ierarhi, care ne-aţi păstorit cu sfinţenie; cuvioşi, care v-aţi nevoit ca nişte îngeri în trup; mărturisitori, care aţi păzit dreapta credinţă şi voievozi, care ne-aţi apărat Biserica şi neamul, staţi tari, precum aţi şi stat, înaintea tronului lui Dumnezeu, rugându-vă cu lacrimi să ne ierte păcatele şi să ne întoarcă spre toată fapta cea bună.

Noi credem şi mărturisim că voi, Sfinţilor care aţi odrăslit din neamul nostru sau care aţi venit în aceste părţi pentru a ne lumina cu viaţa sau cu moaştele voastre, vă rugaţi cu dragoste pentru noi şi ne sunteţi cel dintâi ajutor în faţa lui Dumnezeu şi pentru aceasta ne şi rugăm vouă cu evlavie:

păziţi-ne, împreună cu Maica Domnului, de toate greutăţile şi încercările care se abat asupra noastră; nu de cele ce sunt îngăduite spre pocăinţă şi spre întoarcere la Dumnezeu să ne păziţi, Sfinţilor, ci de cele care sunt din răutatea şi invidia vrăjmaşilor noştri văzuţi şi nevăzuţi şi care sunt mai presus de puterea noastră.

Izbăviţi-ne, aşadar, cu rugăciunile şi îndurările voastre, de venirea altor neamuri asupra noastră, de războiul cel dintre noi, de secetă, de cutremur, de foc, de potop, de boală şi de toate necazurile pe care din cauza răutăţii noastre le pătimim. Că, iată, cu nenumărate păcate Îl mâhnim pe milostivul Dumnezeu: cu uciderea de prunci cea cumplită, cu desfrânarea cea ruşinoasă, cu hoţii şi viclenii şi minciuni şi îndeobşte cu toată fapta cea rea.

Ne-am îndepărtat Sfinţilor, întru totul de Dumnezeu şi de Biserica Sa şi vă rugăm acum să cereţi pentru noi iertare de păcate, chip de pocăinţă şi râvnă pentru toată fapta cea bună. Şi să ne întoarceţi la dragoste pentru Dumnezeu şi pentru Maica Sa şi pentru Biserica cea strămoşească. Ca nu cumva din pricina noastră să fie hulit Dumnezeu printre neamuri, ci mai degrabă să fim un neam întru care să se slăvească sfânt numele Lui.

Ca astfel, ridicându-ne la cinstea cea dintâi, să ne închinăm vouă, iubiţi ai noştri Sfinţi români şi să slăvim pe Dumnezeu cel Unul în Treime: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Amin.

Acatistul tuturor Sfinţilor români

Prăznuire în Duminica a doua după Pogorârea Sfântului Duh (Rusalii) Rugăciunile începătoare În numele Tatălui, şi

Prăznuire în Duminica a doua după Pogorârea Sfântului Duh (Rusalii)

Rugăciunile începătoare

În numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie ! Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie ! Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie !

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, care pretutindenea eşti, şi toate le implineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi te sălăşluieşte întru noi, şi ne curăţeşte pe noi de toată intinăciunea, şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi. Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi. Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi; Doamne, curăţeşte păcatele noastre; Stăpâne, iartă fărădelegile noastre; Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău.

 

Doamne, miluieşte ! Doamne, miluieşte ! Doamne, miluieşte !

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este Împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi, că nepricepându-ne de nici un răspuns, această rugăciune aducem Ţie, ca unui Stăpân, noi, păcătoşii robii Tăi, miluieşte-ne pe noi.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Doamne, miluieşte-ne pe noi, că întru Tine am nădăjduit; nu Te mânia pe noi foarte, nici pomeni

fărădelegile noastre, ci caută şi acum ca un Milostiv şi ne izbăveşte pe noi de vrăjmaşii noştri, că Tu eşti Dumnezeul nostru şi noi suntem poporul Tău, toţi lucrul mâinilor Tale şi numele Tău chemăm.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Uşa milostivirii deschide-o nouă,binecuvântată Născătoare de Dumnezeu, ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi, că tu eşti mântuirea neamului creştinesc.

Crezul

 

Cred Într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atoţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute. Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut. Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire.S-a pogorât din ceruri Şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara Şi S-a făcut om. Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont, Şi a pătimit şi S-a îngropat. Şi a înviat a treia zi după Scripturi . Şi S-a suit la ceruri şi Şade de-a dreapta Tatălui. Şi iarăşi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii, A cărui Împărăţie nu va avea sfârşit. Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci.

Întru-una Sfântă Sobornicească şi apostolească Biserică, Mărturisesc un botez întru iertarea păcatelor, Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. Amin !

După obişnuitul început, se zice:

Troparul, glasul 3: Ca pe nişte sfeşnice înţelegătoare ale Soarelui celui Neapus, în cântări vă lăudăm, că luminători sunteţi nouă, celor din întunericul necunoştinţei, ca prin rugăciunile voastre necontenite să se mântuiască şi sufletele noastre.

Condacul 1 Taina moştenirii din Părinţi şi neam este taina menirii ce fiecare o are în Propriul său chip, şi fericiţi sunteţi voi, Sfinţilor, care cu împodobire aceasta aţi împlinit şi aşa vaţi făcut sfinţenia pământului şi neamului: Bucuraţi-vă, Sfinţilor, altarele şi închinarea de neam şi pământ românesc!

Icosul 1

Altarele lumii sunt locurile şi moaştele celor ce au fost cu adevărat închinătorii sfinţi ai lui

Dumnezeu şi aşa au rămas înrudirea cu un neam şi un pământ, într-o unire ce nu se mai poate despărţi. Bucuraţi-vă, Sfinţilor, altarele vii de închinare; Bucuraţi-vă, Sfinţilor, care şi locurile aţi sfinţit; Bucuraţi-vă, Sfinţilor, care şi pe pământ locaş v-aţi făcut; Bucuraţi-vă, lauda de cinste a unei meniri; Bucuraţi-vă, lucrarea de taină a unei moşteniri; Bucuraţi-vă, talanţii unui anume chip; Bucuraţi-vă, seminţe pentru o anumită ţarină; Bucuraţi-vă, cei aleşi cu o legătură sfântă; Bucuraţi-vă, legământ de veşnică unire; Bucuraţi-vă, unire ce nu se mai poate despărţi; Bucuraţi-vă, Sfinţilor, în pomenirea din neam în neam;

Bucuraţi-vă, Sfinţilor, altarele şi închinarea de neam şi pământ românesc!

Condacul 2

Ce minunat este să te naşti din Sfinţi Părinţi, să moşteneşti virtuţile lor, să vieţuieşti unde au

osemintele sfinte, să duci mai departe închinarea de: Aliluia!

Icosul 2

Lumea nu este împărţită de taina Părinţilor şi neamului şi nici de un anume pământ strămoşesc, ci de stăpânirile pătimaşe, ce distrug tocmai altarele cele sfinte. Bucuraţi-vă, Sfinţilor Părinţi, taină dumnezeiască; Bucuraţi-vă, Părinţi, naştere de Viaţă; Bucuraţi-vă, Părinţi, arătarea Chipului lui Dumnezeu; Bucuraţi-vă, Părinţi, locaş de altar; Bucuraţi-vă, Părinţi, închinarea dumnezeiască; Bucuraţi-vă, aleşii pământului; Bucuraţi-vă, legământul Făgăduinţei;

Bucuraţi-vă, înrudirea făpturilor; Bucuraţi-vă, înrudirea şi temelia vieţii; Bucuraţi-vă, înrudirea ce preface firea; Bucuraţi-vă, taina însăşi a Veşniciei;

Bucuraţi-vă, Sfinţilor, altarele şi închinarea de neam şi pământ românesc!

Condacul 3

Aşa, Sfinţilor ai acestui neam şi pământ românesc, cu cinstirea cuvenită vă sărbătorim şi în

pomenirea voastră şi noi ne oglindim, în închinarea cea mare de: Aliluia! Icosul 3

Din vremurile cele de demult, de la primul Părinte al acestui neam, vouă, tuturor celor ce aţi sfinţit

acest pământ, vă aducem şi noi mulţumirea cea binecuvântată. Bucuraţi-vă, Sfinţilor, de la începuturile acestui neam; Bucuraţi-vă, Sfinţilor, de pe acest pământ; Bucuraţi-vă, Sfinţilor, înrudiţi cu plămădirea lui; Bucuraţi-vă, cei născuţi pe aceste meleaguri; Bucuraţi-vă, cinstiţi moşi şi strămoşi; Bucuraţi-vă, părtaşii sfintei moşteniri a locului; Bucuraţi-vă, cei înscrişi cu menirea acestuia; Bucuraţi-vă, cei ce aţi luat jugul acestei ţări; Bucuraţi-vă, cei ce aţi luat crucea anume însemnată; Bucuraţi-vă, cei ce aţi trecut pe drumurile noastre; Bucuraţi-vă, lucrătorii mântuirii neamului românesc;

Bucuraţi-vă, Sfinţilor, altarele şi închinarea de neam şi pământ românesc!

Condacul 4 Pământ bun al seminţelor bune fiind acest neam, a crescut pe mulţi plăcuţi ai lui Dumnezeu, ca să fie făclii nestinse, în cântarea de: Aliluia!

Icosul 4

Încă şi din alte părţi mulţi aţi venit, Sfinţilor, să vă odihniţi sfintele voastre moaşte în acest pământ binecuvântat, făcându-vă comori de mare preţ. Bucuraţi-vă, Sfinţilor de la început de veacuri; Bucuraţi-vă, Sfinţilor daco-romani; Bucuraţi-vă, Sfinţilor români; Bucuraţi-vă, Sfinţilor de prin peşteri şi sihăstrii; Bucuraţi-vă, Sfinţilor din sate şi cetăţi; Bucuraţi-vă, Sfinţilor, slujitori împărăteşti; Bucuraţi-vă, Sfinţilor, slujitori la altare; Bucuraţi-vă, Sfinţilor, ostaşi şi căpetenii de oşti; Bucuraţi-vă, Sfinţilor din dregătorii şi cinste; Bucuraţi-vă, Sfinţilor în smerenie de taină; Bucuraţi-vă, Sfinţilor, plăcuţii de inimă ai lui Dumnezeu;

Bucuraţi-vă, Sfinţilor, altarele şi închinarea de neam şi pământ românesc!

Condacul 5

Cum să vă numim pe voi, o, Sfinţilor ai acestui pământ şi neam, cum să vă aducem cinstirea noastră şi mulţumirea care vi se cuvine, decât prin cântarea de: Aliluia!

Icosul 5

Pomenirea noastră să fie fără micşorarea vreunuia; vouă, celor rămaşi în amintire, sau încă tăinuiţi,

ori sub negurile vremurilor, tuturor vă aducem sărbătorirea noastră. Bucuraţi-vă, cinstitorilor de Dumnezeu din vechime; Bucuraţi-vă, drepţilor de demult; Bucuraţi-vă, primilor propovăduitori apostoleşti; Bucuraţi-vă, primilor mucenici; Bucuraţi-vă, primilor sihaştri doritori de marea duhovnicie; Bucuraţi-vă, primilor monahi, stareţi şi duhovnici iscusiţi; Bucuraţi-vă, primilor arhierei şi preoţi ai Bisericii; Bucuraţi-vă, ctitori de mănăstiri şi biserici; Bucuraţi-vă, apărători şi luptători cu stăpânirile vrăjmaşe; Bucuraţi-vă, domnitori încununaţi cu sfinţenia; Bucuraţi-vă, toţi Sfinţii înscrişi pe acest pământ;

Bucuraţi-vă, Sfinţilor, altarele şi închinarea de neam şi pământ românesc!

Condacul 6

Nici unul, numiţi sau tăinuiţi, de la cel mai de jos până la cel mai de sus, nu sunteţi în uitare, ci cu

toţii în cântarea de: Aliluia!

Icosul 6

Şi aşa, sărbătorirea noastră să fie deodată pentru toţi, cu fiecare în parte şi a celorlalţi, ca o prea

sfântă adunare a iubirii dumnezeieşti.

Bucuraţi-vă, mucenicii din Tomis; Bucuraţi-vă, Macrobiu, Lucian şi Dasius; Bucuraţi-vă, Argeu, Narcis, Marcelin şi Filius episcopul; Bucuraţi-vă, Niceta ierarhul, Ermil şi diaconul Stratonic; Bucuraţi-vă, Bretanion, Casian şi Gherman; Bucuraţi-vă, Efrem, Montanus preotul şi soţia sa Maxima; Bucuraţi-vă, Irineu, Lupus şi Silvan; Bucuraţi-vă, Chiril, Chindeas, Tasius şi Sava; Bucuraţi-vă, Dadas, Pasicrate şi Valentin din Durostorum; Bucuraţi-vă, Iulian, Nicandru, Isihie, Emilian şi Secundus; Bucuraţi-vă, Atalos, Kamasis, Filip şi Zoticos; Bucuraţi-vă, Sfinţilor, altarele şi închinarea de neam şi pământ românesc!

Condacul 7 Pomelnicul cel sfânt străluceşte încă cu cei ce aţi rămas mai jertfelnici, pentru grabnicul ajutor în nevoile noastre, ale celor ce cântăm: Aliluia! Icosul 7 Chiar veniţi de peste hotare, v-aţi înrudit cu neamul de aici şi v-aţi unit cu menirea de taină de pe acest pământ.

Bucuraţi-vă, Apostole Andrei şi următorilor apostoleşti; Bucuraţi-vă, Cuvioasă Paraschiva, Muceniţă Filofteea şi Teodora; Bucuraţi-vă, Martirilor din Ardeal, Visarion, Sofronie şi Oprea; Bucuraţi-vă, Arhiereilor Iorest şi Sava şi Iosif maramureşeanul; Bucuraţi-vă, Ioan de la Suceava şi neînfricaţilor Brâncoveni; Bucuraţi-vă, domnitorilor Matei Basarab şi Ştefan cel mare; Bucuraţi-vă, Dimitrie cel nou şi Nicodim cel blând; Bucuraţi-vă, Ioan de la Prislop, Paisie şi Ioan de la Neamţ; Bucuraţi-vă, Antonie de la Iezer, Neofit din Stânişoara şi Daniil Sihastrul; Bucuraţi-vă, Arhiereilor Leontie, Nifon, Calinic, Ghelasie şi Antim Ivireanul; Bucuraţi-vă, toţi cei ştiuţi şi neştiuţi; Bucuraţi-vă, Sfinţilor, altarele şi închinarea de neam şi pământ românesc!

Condacul 8

Cinstirea noastră adusă vouă, Sfinţilor plăcuţi ai lui Dumnezeu, să nu fie umbrită de rugăminţile

noastre, ale celor aflaţi în necazuri şi nevoi, şi aşa împreună să cântăm: Aliluia!

Icosul 8 O, voi, Sfinţilor iubitori de Dumnezeu, aţi rămas înscrişi în acest neam şi pământ şi aşa aţi unit pământul cu cerul, plinind marea taină a Întrupării lui Hristos. Bucuraţi-vă, împlinirea tainei celei dumnezeieşti; Bucuraţi-vă, stâlpii ce sprijină Cerul; Bucuraţi-vă, mărgăritarele din ţarină; Bucuraţi-vă, comorile cele nestricate; Bucuraţi-vă, izvoarele de apă vie; Bucuraţi-vă, hrana Cuvântului dumnezeiesc; Bucuraţi-vă, băutura Preasfântului Duh; Bucuraţi-vă, grăirea cea binecuvântată; Bucuraţi-vă, sfatul de mare înţelepciune; Bucuraţi-vă, povăţuirea iscusită; Bucuraţi-vă, alegerea doar a celor bune; Bucuraţi-vă, Sfinţilor, altarele şi închinarea de neam şi pământ românesc!

Condacul 9 Ştiindu-vă pe voi temelia de piatră a acestui neam, şi noi, deşi nevrednici, moştenitorii tainelor voastre suntem, prin care cântăm: Aliluia!

Icosul 9 Este mare bucuria noastră, avându-vă pe voi apărători şi ajutători în toate nevoile, că necontenit la Hristos mijlociţi şi mântuirea noastră. Bucuraţi-vă, cei binecuvântaţi de Dumnezeu; Bucuraţi-vă, aleşii dintre fiii oamenilor; Bucuraţi-vă, cei mai curaţi cu sufletul; Bucuraţi-vă, cei mai curăţiţi cu trupul; Bucuraţi-vă, cei mai înţelegători cu mintea;

Bucuraţi-vă, cei mai simţitori cu inima; Bucuraţi-vă, cei mai înţelepţi cu duhul; Bucuraţi-vă, cei mai plini de cuvântul Evangheliei; Bucuraţi-vă, cei mai râvnitori de cele bune; Bucuraţi-vă, cei mai lucrători ai duhovniciei; Bucuraţi-vă, cei mai iubitori de Dumnezeu; Bucuraţi-vă, Sfinţilor, altarele şi închinarea de neam şi pământ românesc!

Condacul 10

Prin icoanele voastre cele sfinte şi noi ne descoperim propriul chip, şi ne oglindim atât virtuţile, cât

şi slăbiciunile, şi aşa cântăm: Aliluia!

Icosul 10 Fericiţi sunteţi cu adevărat că vă avem rugători către Dumnezeu şi grabnici miluitori în toate nevoile şi necazurile, ce adesea ne copleşesc. Bucuraţi-vă, Sfinţilor, întăritori în credinţă; Bucuraţi-vă, povăţuitori în toate căile vieţii; Bucuraţi-vă, părinţi cu braţe prea iubitoare; Bucuraţi-vă, mucenicie cu mărturisire neînfricată; Bucuraţi-vă, cuvioşie de îngeri trupeşti; Bucuraţi-vă, smerenie ascultătoare; Bucuraţi-vă, smerenie iubitoare; Bucuraţi-vă, luarea greutăţilor peste fire; Bucuraţi-vă, ducerea poverilor celor slabi; Bucuraţi-vă, tămăduirea de boli şi neputinţe; Bucuraţi-vă, îmblânzirea tuturor răutăţilor; Bucuraţi-vă, Sfinţilor, altarele şi închinarea de neam şi pământ românesc!

Condacul 11 Pomenirea voastră, sărbătorile praznicelor cuvenite, locurile unde v-aţi nevoit şi aţi lucrat, unde acum vă odihniţi sfintele moaşte, toate sunt şi cântarea noastră de: Aliluia!

Icosul 11 Comori de mare preţ ne sunteţi, moşteniri prea sfinte din neam în neam, frumuseţi de mare podoabă ale Bisericii noastre româneşti. Bucuraţi-vă, comorile pământului românesc; Bucuraţi-vă, luceferi ai luminii lui Hristos; Bucuraţi-vă, pomi cu roadele vieţii nemuritoare; Bucuraţi-vă, râuri cu ape tămăduitoare; Bucuraţi-vă, uşile pământului spre cer; Bucuraţi-vă, porţile Cerului spre pământ; Bucuraţi-vă, altarele pe care a coborât Dumnezeu; Bucuraţi-vă, altarele pe care mereu coboară Hristos; Bucuraţi-vă, rugăciuni neîncetate; Bucuraţi-vă, mijlociri nenumărate;

Bucuraţi-vă, Sfinţii noştri cei mai de aproape; Bucuraţi-vă, Sfinţilor, altarele şi închinarea de neam şi pământ românesc!

Condacul 12 Biserică luptătoare aţi rămas şi Biserică biruitoare în cer v-aţi făcut, iar prin voi şi noi, fiii de jos, ne naştem, creştem şi ne împlinim, în cântarea de: Aliluia!

Icosul 12 Aşa, nădejdea mântuirii noastre ne-o păstrăm şi prin voi credinţa ne-o întărim şi cu îndrăznire spre Hristos alergăm, unde sunteţi acum adunaţi cu toţii. Bucuraţi-vă, Sfinţilor noştri de neam şi rudenie; Bucuraţi-vă, moşilor şi strămoşilor sfinţi; Bucuraţi-vă, pomenirea mărturiilor străbune; Bucuraţi-vă, chipuri neşterse de vremi; Bucuraţi-vă, nume păstrate cu grijă; Bucuraţi-vă, icoane de pururea închinare; Bucuraţi-vă, sfinte moaşte, altare vii; Bucuraţi-vă, morminte, biserici de suflet; Bucuraţi-vă, morminte, inimi ce bat în odihnă; Bucuraţi-vă, întipărirea veşniciei în pământ; Bucuraţi-vă, nemurirea din neam în neam; Bucuraţi-vă, Sfinţilor, altarele şi închinarea de neam şi pământ românesc!

Condacul 13 (de trei ori) Sfinţilor toţi, de neam şi pământ românesc, pomenirea voastră ne este sărbătoare şi bucurie, dar şi rugăminţi pentru ţara aceasta şi pentru noi, cei în nevoi, ca să cântăm cu glas mare: Aliluia!

Apoi se zice iarăşi Icosul 1 şi Condacul 1.

Icosul 1

Altarele lumii sunt locurile şi moaştele celor ce au fost cu adevărat închinătorii sfinţi ai lui

Dumnezeu şi aşa au rămas înrudirea cu un neam şi un pământ, într-o unire ce nu se mai poate despărţi. Bucuraţi-vă, Sfinţilor, altarele vii de închinare; Bucuraţi-vă, Sfinţilor, care şi locurile aţi sfinţit; Bucuraţi-vă, Sfinţilor, care şi pe pământ locaş v-aţi făcut; Bucuraţi-vă, lauda de cinste a unei meniri; Bucuraţi-vă, lucrarea de taină a unei moşteniri; Bucuraţi-vă, talanţii unui anume chip; Bucuraţi-vă, seminţe pentru o anumită ţarină; Bucuraţi-vă, cei aleşi cu o legătură sfântă; Bucuraţi-vă, legământ de veşnică unire; Bucuraţi-vă, unire ce nu se mai poate despărţi; Bucuraţi-vă, Sfinţilor, în pomenirea din neam în neam;

Bucuraţi-vă, Sfinţilor, altarele şi închinarea de neam şi pământ românesc!

Condacul 1 Taina moştenirii din Părinţi şi neam este taina menirii ce fiecare o are în Propriul său chip, şi fericiţi sunteţi voi, Sfinţilor, care cu împodobire aceasta aţi împlinit şi aşa vaţi făcut sfinţenia pământului şi neamului: Bucuraţi-vă, Sfinţilor, altarele şi închinarea de neam şi pământ românesc!

(Alcătuit de Prea Cuviosul Ghelasie Gheorghe şi fratele Valerian Dragoş Pâslaru de la Sfânta Mănăstire Frăsinei, tipărit cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului † SERAFIM, mitropolitul Germaniei)

Comentarii patristice la Duminica a 2-a după Rusalii (Matei 4, 18-23)

Condacul 1 Taina moştenirii din Părinţi şi neam este taina menirii ce fiecare o are în

Binecuvântaţi sunt acei pescari pe care Mântuitorul i-a ales dintre atât de mulţi învăţaţi ai Legii şi scriitori, dintre atât de mulţi înţelepţi din lume, pentru lucrarea predicării şi pentru harul apostoliei! Vrednic de Domnul nostru, într-adevăr şi potrivită învăţăturii Sale a fost acea alegere, ca în predicarea numelui Său cu atât mai mare să fie lauda ca cei smeriţi şi de vârstă mică Să-i predice cuvântul.

Matei 4,18

(Mt. 4, 18) Pe când umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut pe doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari.

Unii poate s-au întrebat: La chemarea Domnului, ce sau cât de mult au lăsat în urmă aceşti doi pescari care abia dacă aveau ceva?

La aceasta, iubitul meu, trebuie să luăm în calcul mai degrabă intenţia cuiva, decât observarea averii sale. Acea persoană care a lăsat în urmă foarte mult, este cea care nu păstrează nimic pentru el, cea care, cu toate că are puţin, renunţă la tot. Noi tindem să ne ataşăm de acele lucruri personale şi de acele lucruri pe care abia le deţinem, purtând o mare atenţie asupra lor.

Aşadar, Petru şi Andrei au lăsat foarte mult în urmă când au renunțat la lăcomia şi la dorinţa de a le deţine. Lasă mult în urmă acea persoană care renunţă la lucrurile obţinute râvnite foarte mult. Aşadar acei săraci care l-au urmat pe Iisus au lăsat în urmă atât cât alţi săraci nu l-au urmat, dar erau capabili să o dorească.

Deci atunci când remarci că cineva a lăsat mult în urmă, nu trebuie să-ţi spui însuţi: vreau să fac acelaşi lucru şi să imit pe cei care dispreţuiesc această lume, dar îmi pare foarte rău că nu am nimic ce să las în urmă. Veți lăsa mult în urmă, fraţii mei, dacă renunțați la dorinţele pământeşti.

Aspectele pământeşti, oricât de mici pot fi, sunt suficiente pentru Domnul, din moment ce El se uită la inimă şi nu la lucrurile materiale. Nici nu judecă după cât de mult este sacrificat, ci după cât de mult am dorit să facem aceasta. Pentru că, dacă judecăm după bunurile exterioare, sfinţii pescari au negociat în mrejele şi în corăbiile lor pentru viaţa veşnică a îngerilor.

(Sfântul Grigorie cel mare, Patruzeci de Omilii la Evanghelie 5, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Matei 4,19

(Mt. 4, 19) Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni.

Şi au lăsat mrejele şi l-au urmat (Matei 4, 20).

În plus, Ioan (Evanghelistul) spune că au fost chemaţi în mod diferit (Evanghelia după Ioan relatează chemarea primului apostol într-un fel diferit (Ioan 1, 35-40).

Sfântul Ioan Gură de Aur îmbină cele două chemări, acceptând, din două chemări distincte, pe prima, care este descrisă în Ioan). Prin aceasta, se evidenţiază faptul că este o a doua chemare. Se poate conchide aceasta din nenumărate dovezi. Pentru că s-a spus că au venit la El când Ioan nu a fost aruncat încă în temniţă (Ioan 3, 24); dar aici se spune după ce a fost închis în temniţă. Şi acolo Andrei îl cheamă pe Petru, dar aici Iisus îi cheamă pe amândoi. Pe de o parte, Ioan (Evanghelistul) spune: Iisus l-a văzut pe Simon venind şi i-a spus: Tu eşti Simon, Fiul lui Iona şi te vei numi Chefa, care se numeşte Petru (Ioan 1, 42). Pe de altă parte, Matei spune că el deja avea acel nume, pentru că spune: „văzându-l pe Simon, care se numea Petru…

În alt loc, Andrei este văzut venind în casa Lui şi aude multe lucruri. Dar aici, auzind doar o scurtă chemare, ambii L-au urmat imediat. Când mai devreme au văzut că Ioan era în temniţă şi că Iisus se retrăsese (în pustie), nu era nefiresc să se întoarcă la corăbiile lor să pescuiască, după ce L-au urmat la început şi mai târziu L-au lăsat singur să pescuiască. Prin urmare, observi că Iisus îi găseşte pescuind. Dar nici El nu a opus rezistenţă la început când ei au dorit să se retragă de la El, nici după

ce se retrag nu îi lasă să plece cu totul. El s-a dat la o parte când ei s-au retras de la El şi a venit din nou ca să-I câştige înapoi. Aceasta, la urma urmelor, este exact ceea ce înseamnă pescuitul.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 14, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(Mt. 4, 19) Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni.

Aici au demonstrat că erau cu adevărat fii ai lui Avraam pentru că, printr-un exemplu similar, L-au urmărit pe Mântuitorul la auzul glasului lui Dumnezeu. Căci ei au renunţat imediat la nădejdea în lucrurile materiale ca să poată căuta cununa veşnică. Ei au lăsat în urmă pe tatăl lor pământesc pentru a putea avea un Tată ceresc şi aşadar, nu au fost aleşi pe nedrept. Deci, Domnul a ales pescari care, printr-un bun exerciţiu al comerţului cu peşti, au fost preschimbaţi din pământeşti în pescari duhovniceşti, pentru a putea prinde umanitatea spre mântuire, precum peştii din adâncurile mărilor pierdute, aşa cum se adevereşte ceea ce le-a spus Mântuitorul: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni.

Este acelaşi lucru pe care l-a promis prin Ieremia profetul: „Iată, voi trimite mulţime de pescari şi îi vor pescui şi apoi voi trimite mulţime de vânători şi îi vor vâna” (Ieremia 16, 16).

Deci, vedem că apostolii nu sunt chemaţi doar ca pescari, ci şi ca vânători: pescari, pentru că în mrejele predicării evangheliei îi prind pe toţi credincioşii care sunt ca peştii în lume; vânători, pentru că ei îi prind pentru mântuire prin vânătoare duhovnicească pe acei care rătăcesc în lume precum în pădurile rătăcirii şi trăiesc ca animalele sălbatice.

(Cromaţius, Tratat la Matei 16, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(Mt. 4, 19) Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni.

„Şi le-a spus: Veniţi, urmaţi-Mă, şi vă voi face pescari de oameni”. Aceasta înseamnă că vă voi face învăţători. Adică, cu ajutorul mrejei Cuvântului lui Dumnezeu, să prindeţi oameni din această lume amăgitoare (simbolismul mare-lume este de o utilizare generală şi frecventă în exegeza scripturistică antică), o lume oscilantă şi frenetică, instabilă, înşelătoare şi mereu periculoasă, niciodată sigură pentru nimeni, unde oamenii nu merg, ci sunt purtaţi înainte, parcă împotriva dorinţei lor.

Mânia diavolului s-a folosit în mod viclean de instabilitatea dorinţei puternice a lumii. I-a minţit că dorinţa lor va fi îndeplinită. S-a bucurat să-I îndemne la fapte păcătoase, astfel ca ei să se mănânce unii pe alţii, aşa cum peştii mari îi mănâncă pe cei mai neputincioşi, ca nu cumva să fie luaţi din apă și să trăiască pe pământul fertil și rodnic al trupului lui Hristos. Altfel, făcându-se membre ale trupului lui Hristos, ei ar fi trăit pe pământ rodnic, pe cel mai dulce şi liniştit pământ, unde nu este nici furtună care să provoace distrugeri, exceptând poate încercarea credinţei şi înmulţirea răbdării lor. În acel Trup, oamenii trăiesc în siguranţă, nefiind constrânşi. Ei nu se mănâncă unul pe altul, ci se susţin, se sprijină fiecare în parte. Iată, nu vă dau o nouă evanghelie. Nu este ca altă mreajă, țesută cu numeroase povestiri agitate încoace şi încolo precum valuri ale unor opinii variate şi parabole indispensabile, virtuţi admirabile şi învăţături diverse şi legată prin ameninţări şi promisiuni de fericire. Nu este făcută din legături

rigide sau evidenţiate de preziceri sau cunoașterea unei gândiri oculte sau din mărturisiri ale demonilor şi învieri ale morţilor pentru a-i ţine pe oamenii raţionali captivi şi pentru a-i preveni să iasă afară, prin orice mijloace.

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 8, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Matei 4,20

(Mt. 4, 20) Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El.

Cineva se poate întreba: „Deci nu pot iubi bogăţia şi în acelaşi timp să-I fiu bineplăcut lui Hristos?” Apostolii ne-au dat o lecţie prin lăsarea imediată în urmă a mrejelor, pentru că nimeni nu poate deţine lucruri pământeşti şi în acelaşi timp să fie complet ataşat de lucrurile cereşti. Remarcaţi că între pământ şi cer este o prăpastie care separă ambele părţi. Aceasta arată că între trupul ceresc şi cel pământesc nu poate fi amestecare. Trupurile cereşti sunt luminoase şi spiritualizate şi fireşte, mereu tind spre cele de sus. Trupurile pământeşti sunt greoaie şi mereu sunt aplecate spre cele de jos. Deci, dacă tinzi către lucrurile cereşti, ele te vor ridica, dacă tinzi către cele pământeşti, te vor afunda. De aceea, ei au lăsat în urmă mrejele, de teamă ca aceste lucruri să nu devină mai degrabă un obstacol pentru ei, decât un folos.

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(Mt. 4, 20) Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El.

Înainte să spună sau să facă ceva, El cheamă apostolii, pentru ca nimic să nu fie ascuns pentru de ei în ceea ce priveşte cuvintele lui Hristos sau lucrările Sale, ca mai apoi să spună cu convingere:

Pentru că nu putem decât să vorbim de ceea ce am văzut şi am auzit (Faptele Apostolilor 4, 20). El îi vede spiritualizaţi şi nu pământeşti, uitându-se nu la faţa lor, ci la inima lor. Şi îi alege pe aceştia nu pentru ceea ce sunt, ci pentru ceea ce pot deveni. Precum un artist care vede pietre preţioase şi nu pietre necioplite, le alege – nu pentru ceea ce sunt, ci pentru ceea ce pot deveni. Precum artistul sensibil care nu dispreţuieşte bunul lipsit de formă, la fel şi Mântuitorul, văzându-i în profunzime, nu alege munca lor, ci inimile lor.

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Matei 4,21

(Mt. 4, 21) Şi de acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele şi i-a chemat.

O, binecuvântaţi sunt acei pescari pe care Mântuitorul i-a ales dintre atât de mulţi învăţaţi ai Legii şi scriitori, dintre atât de mulţi înţelepţi din lume, pentru lucrarea predicării şi pentru harul apostoliei! Vrednic de Domnul nostru, într-adevăr şi potrivită învăţăturii Sale a fost acea alegere, ca în

predicarea numelui Său cu atât mai mare să fie lauda ca cei smeriţi şi de vârstă mică Să-i predice cuvântul – nu pentru că ar fi putut capta lumea prin înţelepciunea cuvântului, ci pentru a elibera

natura umană din moarte, prin simpla predicare a credinţei, aşa cum spun apostolii: Pentru ca credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea omenească, ci în puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 2, 5). Şi în alt loc: Ci Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari, Dumnezeu Şi-a ales pe

cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt (1 Corinteni 1, 27-28). De aceea, nu a ales pe cei nobili şi bogaţi ai lumii, ca să nu fie învăţătura lor îndoielnică, nici pe cei înţelepţi ai lumii, ca să nu creadă lumea că au convins-o cu înţelepciunea lor, ci i-a ales pe cei necunoscători, nepricepuţi şi pe cei mai neînvăţaţi pescari, ca Harul Mântuitorului să se descopere.

(Cromaţius, Tratat la Matei 16, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Matei 4,22

(Mt. 4, 22) Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El.

Remarcaţi credinţa şi ascultarea lor. Pentru că, deşi erau în mijlocul lucrului meseriei lor (şi ştiţi cât de mult timp ia pescuitul), când au auzit glasul Lui, nu au amânat îndeplinirea ei sau şi nici nu au întârziat. Ei nu au spus: Lasă-ne să ne întoarcem acasă, să vorbim despre aceasta cu familia. În schimb, au lăsat totul în urmă şi L-au urmat, aşa cum Elisei a făcut când l-a urmat pe Ilie (I Regi 19, 20-21). Căci Hristos caută acest fel de ascultare din partea noastră ca noi să nu întârziem nici un moment, chiar şi dacă ne presează în mod insistent un lucru absolut necesar.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 14, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(Mt. 4, 22) Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El.

Împărăţia Cerurilor nu are nici un preţ. Valorează atât cât ai. Pentru Zaheu a valorat jumătate din ce avea, pentru că cealaltă jumătate pe care o avea, adunată pe nedrept, a promis că o va înapoia împătrit (Luca 19, 8).

Pentru Petru şi Andrei a constat în mrejele şi corăbiile pe care le-au lăsat în urmă, pentru femeia văduvă a valorat doi bani (Matei 12, 42); pentru altul a valorat un pahar cu apă rece (Matei 10, 42).

Deci, aşa cum am spus, Împărăţia Cerurilor valorează atât cât avem.

(Sfântul Grigorie cel mare,Patruzeci de Omilii la Evanghelie 5, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(Mt. 4, 22) Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El.

Remarcaţi că Petru şi Andrei sunt cunoscuţi că au lăsat mrejele, pe când Iacob şi Ioan pe tatăl lor şi o corabie. În general, sunt trei lucruri pe care fiecare persoană care vrea să Îl urmeze pe Hristos trebuie să le lase: legea trupului, bunurile materiale şi părinţii trupeşti.

Prin lăsarea mrejelor se înţelege lăsarea trebuinţelor trupului, prin corăbii, bunurile materiale, iar prin lăsarea tatălui înţelegem lăsarea părinţilor. Şi remarcaţi că prima dată au lăsat mrejele, apoi corăbiile şi în al treilea rând, pe tatăl lor.

Este mai la îndemână să laşi în urmă prima dată legea firii, pentru că este dăunătoare în special urcuşului duhovnicesc. În al doilea rând, bunurile pământeşti, pentru că nu este atât de dăunător să ai ceva în lume, ca decât să păcătuieşti, cu toate acestea şi a avea ceva este ispititor. În final, părinţii, pentru că şi aceştia pot încetini urcuşul duhovnicesc, însă mai puţin periculoşi decât bogăţia şi păcatele trupului.

Deci, au lăsat în urmă corăbiile pentru a deveni cârmaci ai vaselor Bisericii, au lăsat mrejele pentru a nu mai prinde peşti pe pământul acesta, ci oameni pentru lumea de dincolo şi au lăsat un tată în urmă, pentru a deveni părinţi ale tuturor fapturilor înduhovnicite.

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Matei 4,23

(Mt. 4, 23) Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor.

Isaia a proorocit că acestea se vor întâmpla când a zis: „El a luat bolile noastre şi neputinţele noastre le-a purtat”. La acestea, Învăţătorul şi Doctorul sufletelor, Hristos Domnul, a venit ca prin cuvintele Sale să poată învăţa lumea spre viaţă şi cu leacurile Sale cereşti să vindece bolile trupului şi ale sufletului, să poată elibera trupurile asediate de diavol şi să readucă persoanele afectate de numeroase infirmităţi, la sănătate adevărată şi deplină.

Prin cuvântul puterii dumnezeieşti, El a vindecat neputințele trupului, dar prin leacul învăţăturii duhovniceşti a vindecat rănile sufletului.

David a remarcat în mod clar că rănile sufletului sunt tămăduite de Domnul, când spune:

Binecuvântează suflete al meu pe Domnul şi nu uita toate răsplătirile Lui, la care a adăugat: pe Cel ce iartă toate nedreptăţile tale, pe Cel ce vindecă toate bolile tale (Psalmul 102, 2-3).

Prin urmare, El este Adevăratul şi Doctorul desăvârşit care tămăduieşte trupul şi restaurează sufletul spre vindecare: Domnul şi Mântuitorul nostru.

(Cromaţius, Tratat la Matei 16, 4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(Mt. 4, 23) Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor.

El călătorea prin Galileea, ca un Doctor iubitor. El îngrijea pe cei bolnavi dându-le leacuri potrivite fiecărei boli, pentru că toţi acei oameni neputincioşi şi suferinzi nu reuşeau să vină la doctor.

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 8, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Părintele Ilie Cleopa - Predică la Duminica a II-a după Rusalii - Despre chemarea lui Dumnezeu

(Mt. 4, 23) Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia

Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni (Matei 4, 19)

Iubiţi credincioşi, astăzi, când Sfânta Evanghelie vorbeşte de chemarea celor dintâi ucenici ai lui Hristos, am socotit de cuviinţă să vorbesc despre chemarea lui Dumnezeu adresată oamenilor.

Să ştiţi că chemarea lui Dumnezeu este de multe feluri şi cu multe planuri dumnezeieşti. Uneori

Dumnezeu cheamă la sine pe toţi când zice: Întoarceţi-vă către Mine şi veţi fi mântuiţi, voi cei ce locuiţi cele mai îndepărtate meleaguri ale pământului. Eu sunt Dumnezeu tare şi nu este altul

(Isaia 45, 22). În alt loc zice: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi (Matei 11, 28). Iarăşi vedem că chemarea lui Dumnezeu este adresată mai ales celor păcătoşi, după cuvântul care zice: N-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă (Marcu 2, 17; Luca 5,

32).

Mijloacele prin care Dumnezeu cheamă pe oameni la mântuire sunt felurite. Chemarea dumnezeiască cea mai mare şi mai aleasă s-a făcut prin Iisus Hristos, după cum a proorocit Isaia, zicând: Neamurile care nu Te ştiau pe Tine Te vor chema şi popoarele care nu Te cunoşteau la Tine vor alerga (Isaia 55, 5). Sau când zice: Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine (Ioan 12, 32). Zice şi marele Apostol Pavel: Prin Care am luat har şi apostolie, ca să aduc, în numele Său, la ascultarea credinţei, toate neamurile, între care sunteţi chemaţi şi voi ai lui Iisus Hristos (Romani 1, 5-6). Chemarea oamenilor la mântuire se face prin Duhul Sfânt cu multă răbdare, după mărturia care zice: Şi Tu i-ai îngăduit pe ei ani mulţi şi le-ai deşteptat luarea- aminte prin Duhul Tău şi prin proorocii Tăi, dar ei nu şi-au plecat urechea (Neemia 9, 30).

Dumnezeu cheamă pe oameni la pocăinţă şi prin prezenţa zidirilor Sale căci zice: Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria (Psalm 18, 1).

Mulţi oameni înţelepţiţi de Dumnezeu, văzând frumuseţea şi armonia minunată a zidirilor, au ajuns la cunoaşterea Ziditorului a toate, căci întreaga creaţie mărturiseşte că este opera mâinilor lui. Aceasta o spune şi Sfântul Apostol Pavel zicând: Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa că ei să fie fără cuvânt de apărare (Romani 1, 20). Iar Solomon zice: Căci din mărimea şi frumuseţea făpturilor poţi să cunoşti bine, socotindu-te, pe Cel ce le-a zidit (Înţelepciunea lui Solomon 13, 5).

Este încă o chemare a lui Dumnezeu după alegere, cum spune Sfântul Pavel: Pe care i-a hotărât mai înainte, pe aceştia i-a şi chemat şi pe care i-a chemat, pe aceştia i-a şi îndreptat; iar pe care i- a îndreptat, pe aceştia i-a şi preaslăvit (Romani 8, 30). Dar să nu înţelegem greşit, că Dumnezeu pe care mai înainte i-a hotărât pe aceştia i-a chemat şi i-a îndreptat. Această chemare după alegere nu o face Dumnezeu fără voia omului. El fiind Atotştiutor şi cunoscător de inimi, cheamă pe aceia care sunt vrednici de chemare, adică pe acei pe care mai înainte îi vede că vor voi să-I urmeze şi să facă poruncile Lui, pentru că Dumnezeu nu mântuieşte pe om fără de om, fără voinţa lui. Dumnezeu voieşte, ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4).

Harul lui Dumnezeu nu sileşte pe nimeni. Oamenii au libertatea să-l primească şi să conlucreze cu Harul său să-l respingă. Cei dintâi se mântuiesc, ceilalţi nu. Auzi ce zice: Iată stau la uşă şi bat. De va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine (Apocalipsa 3, 20). Aşadar, să înţelegem că deşi oamenii nu se pot mântui singuri, ci prin Har, totuşi mântuirea lor atârna de libertatea lor, ca să lase să pătrundă Harul lui Dumnezeu întru ei sau nu, şi să se mântuiască sau nu. Deci, să se ştie clar că Dumnezeu mântuieşte sau osândeşte pe oameni, după faptele lor (Psalm 61, 11; Înţelepciunea lui Isus Sirah 35, 22; II Regi 3, 39; Iona 4,

11;

Pilde 24,

12;

Ieremia 32, 19; Iezechiel

Dumnezeu nu înrâureşte libertatea oamenilor.

33, 20; Romani

2, 6). Vederea de mai înainte a lui

Am însemnat aceasta aici pentru a şti că chemarea şi alegerea oamenilor spre mântuire, nu se face de Dumnezeu fără voia lor, după cum afirmă unii. Marele Apostol Pavel ne spune: Rugaţi-vă să fiţi vrednici de chemarea voastră (II Tesaloniceni 1, 11).Cu alte cuvinte ne spune să nu fim nepăsători faţă de chemarea lui Dumnezeu, ci să unim voia noastră cu voia Lui şi să lucrăm cu frică şi cutremur la mântuirea noastră, precum ne învaţă acelaşi mare Apostol (Filipeni 2, 12; I Corinteni 15, 10; Matei 5, 17).

Dar la ce cheamă Dumnezeu?La această întrebare vom răspunde cu cuvintele dumnezeieştii Scripturi. Dumnezeu ne cheamă la pocăinţă (Matei 9, 13; Marcu 2, 17; Luca 5, 31-32); Dumnezeu ne cheamă la împăcare cu El (Isaia 27, 5; II Corinteni 5, 20); Dumnezeu ne cheamă la sfinţenie (Romani 1, 7; I Corinteni 1, 2; I Tesaloniceni 4, 7; I Petru 1, 15); Dumnezeu ne cheamă de la întuneric la lumină (Fapte 26, 18; I Petru 2, 9); Dumnezeu ne cheamă din moarte la viaţă (Ioan 5, 24); Dumnezeu ne cheamă la pace (I Corinteni 7, 15; Coloseni 3, 15); Dumnezeu ne cheamă la cuminecarea cu Hristos (I Corinteni 1, 9); Dumnezeu ne cheamă la slava cea veşnică a lui Hristos (Romani 8, 29-30; II Tesaloniceni 2, 14); Dumnezeu ne cheamă la mântuirea de veci (Evrei 9, 15) Dumnezeu ne cheamă la Împărăţia şi slava Lui (I Tesaloniceni 2, 12); Dumnezeu ne cheamă la viaţa cea veşnică (I Timotei 6, 12).

Iată, iubiţi credincioşi, la câte fericiri şi bunătăţi veşnice ne cheamă pe noi Bunul nostru Dumnezeu.

Oare câtă datorie avem noi păcătoşii, a-L iubi şi a-L asculta pentru a dobândi atâtea nenumărate bunătăţi şi fericiri, la care El ne cheamă din a lui nemărginită milă şi bunătate fără de asemănare!

În cele ce urmează să vedem ce rele îi aşteaptă pe acei care resping chemarea lui Dumnezeu. Cei care resping chemarea lui Dumnezeu se depărtează de harul Lui (Iezechiel 3, 27; 12, 2- 5; Matei 10, 14; Luca 9, 5; 10, 10-14). Cei ce resping chemarea lui Dumnezeu ajung la orbire duhovnicească (Fapte 28, 24-27; Romani 1, 21; 11, 7-10). Cei ce nu ascultă şi resping chemarea lui Dumnezeu ajung la rătăcire (Isaia 66, 4; II Tesaloniceni 2, 10-11). Cei ce resping chemarea lui Dumnezeu se vor pedepsi vremelnic (Isaia 65, 12; Ieremia 6,

16);

cei ce resping chemarea lui Dumnezeu ajung la depărtare de El (Romani 1, 24; 1, 32).

Iubiţi credincioşi, până aici v-am vorbit despre chemarea, în general, pe care o face Dumnezeu către

tot omul,

căci nu este om care să nu aibă pe pământ o chemare dumnezeiască.

Însăşi naşterea

noastră trupească, adică chemarea din neexistenţă la viaţă este o chemare a lui Dumnezeu, căci

nimeni nu se naşte fără voia şi pronia Lui. Apoi fiecare om este chemat sau rânduit
nimeni nu se naşte fără voia şi pronia Lui. Apoi fiecare om este chemat sau rânduit de sus să
aibă un rol, o menire în viaţa aceasta. Unul este chemat să fie tată sau mamă de copii. Altul este
chemat să lucreze cu mâinile sau cu mintea, să îngrijească pe bolnavi, să înveţe şi să educe pe
oameni, să conducă popoare, să facă opere de binefacere, să slujească într-un fel societatea în care
trăieşte.
Pe lângă această chemare firească, Dumnezeu adresează fiecărui om şi o chemare
duhovnicească, de a cărei împlinire sau respingere depinde mântuirea sau osânda noastră. Astfel
Dumnezeu ne cheamă la credinţă, la pocăinţă, la rugăciune, la împlinirea faptelor bune, la o
adevărată trăire în Hristos, adică la sfinţenie şi desăvârşire, după cuvântul Sfântului Duh care
zice: Fiţi sfinţi, precum şi Eu sunt sfânt! Fiţi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt
(Levitic 19, 2; 11, 44).
Dar Dumnezeu cheamă pe unii oameni cu viaţă sfântă la împlinirea unei misiuni dumnezeieşti
speciale, mult mai înalte pe pământ. Aşa au fost chemaţi şi aleşi în Vechiul Testament regii şi
profeţii, iar în Noul Testament apostolii, episcopii, preoţii, mucenicii şi toţi sfinţii.
În Sfânta Evanghelie de astăzi ni se vorbeşte despre chemarea primilor patru apostoli. Pe când
umbla Iisus pe lângă Marea Galileei a văzut doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei,
fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi
face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele au mers după El. De acolo mergând mai
departe, a văzut alţi doi fraţi pe Iacob al lui Zevedeu, şi pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu,
tatăl lor, dregându-şi mrejele şi i-a chemat. Iar ei, îndată lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers
după El (Matei 4, 18-22).
Erau multe corăbii cu pescari galileeni pe mare, dar Hristos Mântuitorul lumii numai pe unii i-a
chemat la Sine, pentru această chemare şi misiune dumnezeiască, de a-I fi martori ai Învierii,
apostoli şi propovăduitori ai Sfintei Evanghelii până la marginile pământului.
I-a chemat dintr-o corabie pescărească în altă corabie, duhovnicească. Din corabia grijilor
pământeşti, în corabia Duhului Sfânt, care este Biserica pe care avea s-o întemeieze Hristos. Până
la această chemare, cei patru ucenici îşi împlineau chemarea cea dintâi, lucrând cu mâinile lor ca să
trăiască. Acum însă au fost chemaţi şi aleşi de Fiul lui Dumnezeu ca să fie pescari ai lumii,
"vânători de oameni", vestitori ai Sfintei Evanghelii, întemeitori ai Bisericii lui Hristos pe
pământ. Aceasta este o chemare cu totul dumnezeiască, rânduită la anumite vremi şi adresată
numai celor sfinţi şi aleşi, pentru a conlucra prin harul Duhului Sfânt la descoperirea voii lui
Dumnezeu şi la mântuirea oamenilor.
N-a chemat Hristos la apostolat, nici oameni bogaţi, nici învăţaţi, nici cunoscuţi şi cinstiţi.
 A chemat pescari, oameni săraci şi fără învăţătură, oameni smeriţi şi curaţi la suflet, ca să
smerească pe cei mândri, să mustre pe cei necredincioşi şi să ridice pe cei căzuţi în
întunericul necunoştinţei de Dumnezeu.
 I-a chemat Hristos la sine goi, cerându-le să se lepede de cele pământeşti, de avere, de
rude, de prieteni, de trufia acestei vieţi şi să-I fie ucenici, apostoli, mărturisitori şi
împreună lucrători la înnoirea lumii.

A chemat Hristos pe cei mai smeriţi şi curaţi la suflet, dezbrăcaţi de toate grijile trecătoare, ca să-i poată fi ucenici credincioşi gata să-şi dea viaţa pentru El.

Vedeţi pe cine cheamă şi alege Hristos? Vedeţi ce fel de chemare le face şi ce le promite? Vă voi face vânători de oameni! Nu le promite averi şi cinste pe pământ. Ci, dimpotrivă, le spune cu alt prilej că veţi fi urâţi de toţi oamenii pentru numele Meu. Iar cei patru ucenici galileeni nu se tem, nu se împotrivesc Duhului Sfânt, nici nu se duc mai întâi la ai lor să-şi ia rămas bun, ci îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El (Matei 4, 22). Vedeţi ascultare fără condiţii? Vedeţi credinţă simplă şi curată la cei de jos? Vedeţi lepădare de sine la apostoli? Părăsesc hotărâţi toate şi intră cu curaj în şcoala lui Hristos, cea mai înaltă şcoală din toată lumea şi din toate timpurile.

   

Aici aveau să înveţe Petru şi Andrei, Iacob şi Ioan şi ceilalţi ucenici, episcopi şi preoţi,

 

tainele credinţei în Dumnezeu, puterea rugăciunii, adâncul smereniei, tăria blândeţii,

înţelepciunea Duhului, râvna apostoliei şi îndrăzneala mărturisirii evangheliei lui Hristos.

 
   

Aici aveau să înveţe

cea mai înaltă teologie a Duhului Sfânt şi meşteşugul vânării

 

sufletelor omeneşti.

 

Căci nimic nu este mai greu decât să câştigi suflete pentru împărăţia cerurilor. Nimic nu este mai greu pentru slujitorii Bisericii lui Hristos, decât să transforme sufletele oamenilor. Adică să facă din răi, buni; din necredincioşi creştini adevăraţi; din desfrânaţi şi beţivi, oameni pocăiţi; din pescari, ucenici şi din fricoşi, mărturisitori şi mucenici.

Apoi vedeţi că apostolii şi slujitorii Evangheliei nu se cheamă şi nu se aleg singuri. Ci Domnul îi cheamă, îi alege, îi învaţă, îi întăreşte suflă peste ei Duhul Sfânt şi numai după aceea îi trimite să

vestească cuvântul mântuirii în toată lumea. Fără o asemenea chemare, fără vocaţie pentru preoţie, fără o viaţă sfântă, curată şi plăcută lui Dumnezeu, nimeni să nu îndrăznească să intre în preoţie şi să slujească cele sfinte în biserică, cu nevrednicie, ca nu cumva şi pe sine să se osândească şi pe credincioşi să-i smintească şi să-i piardă. Iar chemarea pentru preoţie o poate descoperi numai duhovnicul în scaunul de spovedanie.

Din Evanghelia de astăzi vedem că nici predicatorii sectelor şi a tot felul de grupări religioase nu au chemare şi o alegere specială. Căci nimeni nu i-a chemat, nimeni nu i-a sfinţit suflând peste ei harul Duhului Sfânt, nimeni nu i-a trimis în lume să predice după mintea lor Evanghelia mântuirii. De aceea, nu trebuie să ascultăm decât de adevăraţii preoţi şi slujitori ai Bisericii lui Hristos, care sunt urmaşii direcţi ai Sfinţilor Apostoli, prin hirotonie canonică, adică prin punerea mâinilor episcopilor şi rânduiţi ca preoţi în satele şi bisericile ortodoxe.

Iubiţi credincioşi, dacă toţi avem o chemare şi o misiune de la Dumnezeu pe pământ, să vedem ce chemare anume avem fiecare dintre noi şi dacă ne-o împlinim cum trebuie cu adevărat. Cei mai mulţi credincioşi sunteţi căsătoriţi şi aveţi familie şi copii.

Vă împliniţi cum se cuvine datoria de creştini ortodocşi şi cea de părinţi? Veniţi regulat în sărbători la biserică?

Vă rugaţi acasă cu copiii dumneavoastră? Vă spovediţi regulat în sfintele posturi? Iertaţi pe cei ce v-au supărat? Aveţi smerenie, credinţă tare în Dumnezeu şi răbdare în necazurile vieţii? Vă împliniţi datoria de soţi, născând copii, aşa cum aţi făgăduit-o la cununie, nu îi ucideţi?

Vă creşteţi copiii în frică de Dumnezeu, sau îi lăsaţi de capul lor? Iată câte întrebări se pun celor căsătoriţi, de la care Dumnezeu aşteaptă tot atâtea răspunsuri. La fel şi cei necăsătoriţi, văduvele şi bătrânii sunt întrebaţi de Hristos dacă merg regulat la biserică, dacă duc viaţă curată, dacă se roagă şi citesc cărţi sfinte, dacă se spovedesc şi se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Domnului.

Astăzi, mai mult ca oricând, ne cheamă Hristos la pocăinţă, la biserică, la faptele bune care ne aduc bucuria mântuirii. Fiecare dintre noi să ne deschidem inima, pentru Dumnezeu, pentru Evanghelie, pentru o viaţă creştinească mai înaltă, mai curată, cât mai sfântă. Apoi să ne cercetăm dacă am făcut, sau nu, măcar o parte din sfintele noastre datorii creştineşti, dacă ne-am împlinit menirea pentru care am fost creaţi.

 

Să rugăm pe Mântuitorul să ne lumineze şi să ne ajute a ne împlini cu sfinţenie marea noastră chemare de creştini şi fii ai Bisericii lui Hristos.

 
 
 

Amin.

Părintele Cleopa, despre Sfinţii români şi despre pustnicii din timpul său

 
„Mai erau douăzeci şi şapte de maici, printre care şi Maica Zenovia, care era fiică de

„Mai erau douăzeci şi şapte de maici, printre care şi Maica Zenovia, care era fiică de ministru de la Bucureşti şi avea acte de la Regele Carol I, ca să poată sta în toate pădurile statului. A stat şaizeci de ani în pustie."

00:01 – Toţi Sfinţii naţionali români, care s-au sfinţit pe pământul românesc, în Dobrogea, în Ardeal, în Muntenia, în Oltenia, în Moldova, în nordul Moldovei, în Bucovina, toţi aceştia au fost de mare folos pe vremea lor, în îmbărbătarea poporului, în credinţă, în timpul războaielor şi nu numai. Au luptat cu credinţă să păzească sfânta noastră ţară şi Biserica naţională şi tot poporul român. Ei au reuşit acestea nu numai cu cuvântul, ci şi cu viaţa şi cu trăirea lor. Aţi văzut ce făcea Ştefan cel Mare? Nu făcea nimic până nu-l întreba pe Daniil Sihastrul, pe duhovnicul lui. Pentru că, atunci era multă credinţă şi multă apropiere între conducătorii ţării şi între Sfinţii Români, sihaştri şi stareţi şi teologi ai ţării. Puteţi să verificaţi acestea. Toţi voievozii noştri cei mai vestiţi, care au intrat în istoria naţională, au făcut la fel: avem pe Mircea cel mare, cel Bătrân, care se odihneşte la Mănăstirea Cozia şi a făcut mănăstire la anul 1388. Lângă dânsul este un mormânt pe care scrie:

„Aici odihneşte monahia Teofana, mama lui Mihai Viteazul”. El a unit cele trei Ţări Române. Şi mama lui a fost călugăriţă.

01:46 – Ştefan cel Mare a domnit patruzeci şi şapte de ani şi mama lui, Doamna Maria Oltea, a murit tot călugăriţă la Mănăstirea Probota, înmormântată lângă Petru Rareş. Aţi văzut? Alexandru cel Bun, cu doamna Ana, au făcut Mănăstirea Bistriţa, acolo unde este ctitor şi Ştefan cel Mare şi Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu. Patru ctitori sunt acolo. Fiecare îşi făcea mormântul într-o mănăstire cu gândul: „Dacă mor, apărând ţara, să pot fi pomenit la mănăstire sute de ani”. După cum îi pomenim până în prezent, de sute de ani, pentru că sunt ctitori mari. Aici a trăit paisprezece ani Daniil Sihastrul, înainte de a pleca în pustia Putnei. Aici au vieţuit Sfinţi mari: stareţul Voroneţului, care a trăit la Secu şi Zosima, care a făcut prima sihăstrie la 1514. Acesta a venit cu treizeci de călugări de Mănăstirea Neamţ şi a pus temelie pentru Mănăstirea Secu. Prin aceste locuri, atunci când am venit eu aici, în pustie, în munţi, erau cincizeci de sihaştri. Atunci când te duceai la el, îţi spunea pe nume, cum te cheamă. Şi mai erau douăzeci şi şapte de maici, printre care şi Maica Zenovia, care era fiică de ministru de la Bucureşti şi avea acte de la Regele Carol I, ca să poată sta în toate pădurile statului. A stat şaizeci de ani în pustie. Avea zece ucenici şi avea obrazul ca o cămaşă albă. Mă întreba: „Ştii Psaltirea pe de rost?”. Dar eu eram cu oile mănăstirii, pe aici prin munţi.

03:34 –Dacă veţi merge în munţi, veţi vedea câte urme de bordeie şi de peşteri sunt, pe unde au stat sfinţii. Câţi pustnici am găsit noi prin peşteri! Era o călugăriţă Magdalena, care avea zece ucenici şi erau aici la muntele Pârlitura. Mai era o maică în pustie de cincizeci de ani, maica Zenovia, Maica Cleomida, erau foarte multe maici. Nu mai vorbesc de călugări. Câţi pustnici erau! Am întâlnit un episcop rus, pe nume Ion, însoţit de un ierodiacon basarabean bătrân. A stat drept şi s-a uitat la mine. Era pe vremea când era prigoană mare prin Rusia. Oile s-au uitat şi câinii nu au lătrat la el. Şi mi-a zis pe nume. Şi i-a zis fratelui meu Vasile: „Frate Vasile, te pregăteşti, că la primăvară pleci la Domnul”. Şi fratele meu în luna mai a murit. Aşa sfinţi au trăit prin aceste zone.

04:27 – Ştiţi ce spune Sfântul Ioan Scărarul? „Puterea împăratului stă întru multa oştire şi puterea celui din pustie întru multa rugăciune”. Căderea celui din obşte este prin neascultare şi căderea celui din linişte este în măsura în care împuţinează pravila şi acestea pentru că te rugai zi şi noapte şi credeai că eşti un sfânt al sfinţilor. Îţi ajungea un cartof şi puţine urzici făcute cu apă şi te întăreai cu puterea Lui Dumnezeu şi a Maicii sănătăţii şi dobândeai lungimea vieţii. „Mânca-v-ar Raiul!”.

(Transcriere şi adaptare: Diac. Marian Pătraşcu)

Arhimandrit Cleopa Ilie - Călăuză în credinţa ortodoxă - Despre cinstirea Sfintelor Moaşte

03:34 –Dacă veţi merge în munţi, veţi vedea câte urme de bordeie şi de peşteri sunt,

Sfintele moaşte sunt rămăşiţele pământeşti făcătoare de minuni, ale unora dintre sfinţi. Noi le cinstim ca pe nişte obiecte în care Dumnezeu îşi arată puterea minunată a harului Său. Cât au fost pe pământ, Sfinţii au avut în ei harul Duhului Sfânt într-o măsură foarte mare, făcând - prin el - adeseori minuni, harul acesta avându-l în sufletele lor şi în viaţa cerească la care s-au dus, într-o

măsură mai mare. Dar precum sfântul poate sta în legătură cu oamenii care se roagă lui, ajutându-i

în chip minunat, cu atât mai mult păstrează el însuşi o anumită legătură cu trupul său, care a fost şi el lăcaşul Duhului Sfânt, precum spune Apostolul: Au nu ştiţi că trupul vostru este lăcaşul Duhului Sfânt care locuieşte în voi? (I Cor. 6, 19).

Sfânta Scriptură ne spune despre minuni făcute prin trupurile sfinţilor în vremea vieţuirii lor pământeşti, mărturisind despre puterea ce era în ele. O femeie s-a vindecat de curgerea sângelui ei numai prin atingere de haina Mântuitorului (Matei 9, 21; Marcu 5, 28; Luca 8, 43-44; Matei 14, 36), şi mulţi oameni se vindecau numai atingându-se de ştergarele şi de trupul Apostolului Pavel (Fapte 19, 11-12), iar alţii, numai prin trecerea umbrei trupului Apostolului Petru peste ei (Fapte 5, 15).

Sectarul: Dar trupurile sfinţilor şi al Mântuitorului au făcut minuni cât erau în viaţă, fiindcă erau în ele sufletele care aveau credinţă; dar după moarte, ce putere are un trup mort ca să facă minuni?

Preotul: Ţi-am arătat că trupurile oamenilor credincioşi sunt lăcaşuri ale Duhului Sfânt care locuieşte în ele, apoi că acelaşi Duh Sfânt prin trupurile sfinţilor face minuni, atât cât sfinţii sunt în viaţă, cât şi după moarte. O dovadă că trupurile sfinţilor şi după moarte au putere de la Dumnezeu de a face minuni ne-o dă Sfânta Scriptură, arătându-ne că oasele Proorocului Elisei învie un mort (IV Regi 13, 21).

Sectarul: Închinarea la moaşte înseamnă idolatrie, iar aceasta este oprită răspicat de porunca I şi a II-a din Decalog. Aceste porunci sunt categorice: Eu sunt Domnul Dumnezeul tău… să nu ai alţi dumnezei afară de Mine. Să nu-ţi faci ţie chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt sus în Cer şi jos pe pământ… Să nu te închini lor şi nici să le slujeşti (Ieş. 20, 2-5; Deut. 5, 6-9). Trupurile venerate sunt tocmai «asemănări» din cele oprite în aceste porunci.

Preotul: Nici sfintele moaşte nu sunt idoli sau zei ori asemănări ale lui Dumnezeu, şi nici închinarea la ele nu este idolatrie. Căci dacă Însuşi Dumnezeu le proslăveşte prin puterea minunată ce le-o dă, şi noi trebuie să le cinstim, deoarece prin aceasta cinstim pe Dumnezeu, Care le-a dat putere, şi suntem datori să cinstim puterea dumnezeiască din ele, iar nu pe ele însele ca atare. Noi nu le ridicăm sfintelor moaşte biserici, cum făceau păgânii zeilor şi idolilor lor, ci pe locul descoperirii lor ridicăm biserici lui Dumnezeu şi proslăvim pe Dumnezeu prin ele. Porunca I şi a II-a înlătură cinstirea idolilor, dar nu şi pe a sfintelor moaşte, căci prin sfintele moaşte noi nu înlocuim pe Dumnezeu, aşa cum Îl înlocuiesc păgânii idolatri, prin idolii lor.

Sectarul: Cei ce se ating de cadavre devin necuraţi timp de şapte zile. Deci atingerea de moaşte, sărutarea lor, nu aduce sfinţire, întărire etc, ci necurăţie, prin care - chiar şi indirect - cineva poate să necurăţească însăşi Biserica. Aşa ni se spune şi în Sfânta Scriptură: Cel ce se atinge de trupul mort al unui om, necurat să fie şapte zile. Acesta să se cureţe cu această apă în ziua a treia şi în ziua a şaptea şi va fi curat; iar de nu se va curăţi… nu va fi curat… Tot cel ce se va atinge de trupul mort al unui om şi nu se va curăţi, acela va întina lăcaşul Domnului… (Num. 19, 11- 13; Lev. 21, 10-11; Num. 9, 6-11).

Preotul: Numai cadavrele din Vechiul Testament spurcau pe cei ce se atingeau de ele, pentru că erau sub păcat şi sub blestem. Totuşi, nici chiar acelea nu erau toate spurcate; căci trupul mort al lui Iosif

n-a spurcat pe Moise când acela l-a luat la sine în Egipt (Ieş. 13, 19); cadavrul lui Elisei proorocul n- a spurcat pe cel care a fost aşezat în mormânt peste el, ci l-a înviat (IV Regi 13, 20-21 ş.a.). În Noul Testament, trupurile (cadavrele) creştinilor nu mai sunt spurcate, pentru că ele sunt biserici sau lăcaşuri ale Sfântului Duh (I Cor. 6, 19-20; 3, 16-17) şi astfel ele sunt curăţite de blestemul care era asupra lor. Prin urmare, ele nu mai spurcă pe cei ce se ating de ele.

Dar să ştii că toate cazurile de neatingere a anumitor lucruri socotite ca spurcate, au alcătuit o învăţătură aparţinând numai Vechiului Testament, care în Testamentul Nou nu mai are valoare. Apostolul scrie: Dacă deci aţi murit împreună cu Hristos pentru stihiile lumii, pentru ce atunci, ca şi cum aţi fi vieţuind în lume, răbdaţi porunci ca acestea: Nu lua! Nu gusta! Nu te atinge! - Toate lucruri menite să piară prin întrebuinţare - potrivit unor rânduieli şi învăţături omeneşti? (Col. 2, 20-

22).

În Vechiul Testament erau şi alte lucruri «necurate» care necurăţeau pe om prin atingerea de ele. Aşa erau, de pildă, hainele şi patul celor care aveau curgere de sânge (Lev. cap. 15) sau animalele socotite în Vechiul Testament ca necurate (Lev. 11, 24-25 ş.a.). Sectarii voştri însăşi se ating adesea de ele, dar niciodată nu se socotesc spurcaţi şi nu se curăţesc după prescrierile Vechiului Testament.

Sectarul: Menirea trupurilor moarte este de a fi îngropate şi de a se preface, prin putrezire, în pământul din care au fost luate, iar nu de a fi sustrase acestei legi a naturii. Căci scris este: Întru sudoarea feţei tale vei mânca pâinea ta, până când te vei întoarce în pământul din care ai fost luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce (Fac. 3, 19). Pulberea să se întoarcă în pământ precum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat (Eccl. 12, 7). Atunci, de ce tocmai trupurile sfinţilor să le sustragem de la această menire a lor şi de la legile naturii care le privesc şi pe ele ca şi pe orice altă materie?

Preotul: Într-adevăr, legea stricăciunii trupurilor moarte este o lege generală, dar, ca orice lege, ea este în primul rând pentru cei păcătoşi (I Tim. 1, 9). Neputrezirea trupurilor sfinţilor este o dovadă că şi legea aceasta - prin excepţiile ce le face - priveşte mai mult pe cei păcătoşi. De altfel, însăşi Biblia ne mărturiseşte că excepţii de la această lege au mai fost şi că Dumnezeu, în anumite cazuri, ridică puterea ei. Aşa, de pildă, prin voia şi puterea lui Dumnezeu, trupul lui Enoh şi al lui Ilie n-au fost îngropate în pământ spre a putrezi, ci au fost luate la cer, căci zice Cartea Sfântă: Şi a bineplăcut Enoh lui Dumnezeu, apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a mutat Dumnezeu (Fac. 5, 24) şi iarăşi: Nici unul nu s-a făcut ca Enoh pe pământ, pentru că şi el a fost răpit de pe pământ (Sir. 49, 16). Şi Apostolul Pavel grăieşte, de asemenea: Prin credinţă, Enoh a fost luat de pe pământ ca să nu vadă moartea, şi nu s-a mai aflat, pentru că Dumnezeu îl strămutase - dar mai înainte de a-l strămuta, el a avut mărturie că a bineplăcut lui Dumnezeu (Evrei 11, 5). Tot aşa şi despre Ilie ni se spune: Pe când mergeau ei (Ilie şi Elisei) aşa pe drum şi grăiau, deodată s-a ivit o căruţă de foc şi cai de foc şi despărţindu-i pe ei unul de altul, şi s-a înălţat Ilie în vifor mare la cer (IV Regi 2, 11; Sir. 48, 12).

Despre Melchisedec, apoi, nu avem nici un indiciu în Biblie că ar fi fost îngropat vreodată, căci era fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început zilelor, nici sfârşit al vieţii (Evrei 7, 3; Fac. 14, 18). Dar peste toate, însuşi trupul Mântuitorului, care a fost întru totul asemenea trupurilor noastre, în afară de păcat (Evrei 2, 17; 4, 15 ş.a.), n-a suferit putrezire în pământ şi totuşi s-a înălţat la cer. Prin urmare, Dumnezeu a făcut şi face, cu trupurile sfinţilor, excepţie de la legea generală - pe

care tot El a dat-o - a îngropării şi a putrezirii în pământ. Istoria creştinismului încă e bogată în mărturii asemănătoare celor din Biblie în această privinţă.

Sectarul: Trupurile moarte, dacă nu putrezesc mai întâi în pământ, nu vor putea învia. De aceea, împiedicând procesul descompunerii lor, se înlătură posibilitatea învierii lor, căci zice Sfântul Apostol: Dar va zice cineva: Cum înviază morţii? Şi cu ce trup au să vină? Nebun ce eşti! Tu ce semeni nu dă viaţă, dacă nu va fi murit. Şi ceea ce semeni, nu este trupul ce va să fie, ci grăunte gol, poate de grâu, sau de altceva din celelalte; iar Dumnezeu îi dă un trup, precum a voit, şi fiecărei seminţe, un trup al său… Aşa este şi învierea morţilor: se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă; se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc (I Cor. 15, 35-44; Ioan 12, 24). Deci este absolut necesar ca trupurile să putrezească în pământ spre a putea învia. Atunci, dar, de ce să oprim de la putrezire, şi deci de la înviere, tocmai trupurile sfinţilor?

Preotul: În citatul acesta este vorba de schimbarea pe care trebuie să o sufere toate trupurile pentru a putea trece, din timp, în eternitate, adică pentru a putea fi adaptate eternităţii. Schimbarea aceasta se face de obicei prin moarte. Totuşi, sunt şi excepţii de la această regulă (Enoh şi Ilie), după cum ţi- am spus mai sus, şi aceştia sunt schimbaţi la trup, fără să fi trecut prin moarte, precum apostolul

zice: Iată, taină vă spun vouă: Nu toţi vom muri, dar toţi vom fi schimbaţi, deodată, într-o clipeală de ochi, la trâmbiţa de apoi (I Cor. 15, 51-52; I Tes. 4, 15-17). Astfel se vede că Dumnezeu poate găsi şi alte căi şi mijloace pentru schimbarea trupurilor noastre, fără ca să le treacă nu mai decât prin moarte şi putrezire. Sectarul: Toate trupurile moarte trebuie înmormântate, căci şi în Testamentul Vechi, toţi drepţii au fost înmormântaţi, iar uneori trupurile lor au fost chiar ascunse, tocmai pentru a nu fi venerate. Aşa de pildă, despre trupul lui Moise aflăm următoarele: Şi a murit Moise, robul lui Dumnezeu, acolo, în pământul Moabului, după cuvântul Domnului; şi a fost îngropat în vale în pământul Moabului, în faţa Bet-Peorului, dar nimeni nu ştie mormântul lui nici până în ziua de astăzi (Deut. 34, 5-6). Pe atunci iudeii erau înclinaţi spre idolatrie şi uşor ar fi putut cădea în această idolatrie a venerării trupului lui Moise, ştiut fiind cât de apreciat a fost Moise înaintea poporului. Deci, dacă i-au ascuns trupul, este tocmai ca nu cumva, avându-l înaintea ochilor, să- l venereze.

Preotul: Şi după Testamentul Nou, trupurile sfinţilor sunt îngropate, ca şi ale tuturor creştinilor, şi numai acelea din ele care fac minuni sunt dezgropate şi li se dă o cinste deosebită, dar nu adorare, ca lui Dumnezeu. Prin această cinstire ele nu sunt idolatrizate, căci a venera nu este acelaşi lucru cu a idolatriza. În Testamentul Vechi au fost ascunse moaştele lui Moise şi poate şi ale altor drepţi, pentru că iudeii, într-adevăr - fiind înclinaţi spre idolatrie - avându-l, l-ar fi zeificat ca pe viţelul de aur (Ieş. 32, 1-35, Deut. 9, 16), sau ca pe şarpele de aramă (IV Regi 18, 4). Pentru evitarea acestor rătăciri, era bine să rămână ascunse trupurile unor bărbaţi sfinţi şi drepţi, ca Moise, despre care, de altfel, ştim că însuşi Arhanghelul Mihail căuta să nu-l lase în stăpânirea diavolului (Iuda 1, 9). Pe atunci trupul mort era socotit ca necurat, căci încă nu sosise Hristos cu harul Său sfinţitor şi deci trupul omenesc era încă nerăscumpărat de sub stăpânirea diavolului. Totuşi, iudeii cinsteau şi trupurile morţilor, fiindcă le îngrijeau mormintele (Matei 23, 29).

Încă să ştii şi aceasta, că Biserica a cinstit din primele veacuri osemintele mucenicilor, adunându-le cu mare evlavie şi grijă şi zidind altarele bisericilor peste ele, iar mai târziu, îngrijindu-se ca în

altarul fiecărei biserici, ca şi în Sfântul antimis de pe altar, să se pună o părticică din sfintele moaşte, ceea ce se face până azi.

Epistola Bisericii din Smirna despre martiriul Sfântului Policarp, episcopul acelei cetăţi († 166), spune: „Noi am strâns oasele lui ca pe un odor mai scump decât aurul şi decât pietrele scumpe şi le- am aşezat unde se cuvine; aici ne vom aduna cu bucurie şi Domnul ne va da nouă să sărbătorim ziua naşterii sale muceniceşti, spre cinstirea biruinţei şi spre întărirea altor luptători”.

Se înţelege că cinstirea sfintelor moaşte se îndreaptă tot spre Dumnezeu, a Cărui putere sălăşluieşte în ele. „Cinstim moaştele mucenicilor ca să adorăm dumnezeieşte pe Acela, ai Cărui ucenici sunt, şi cinstim pe slujitori în aşa fel, ca cinstea lor să treacă asupra Stăpânului Care a zis: Cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte”.

***

Credinciosul: Aş vrea să-mi dovediţi mai clar cu mărturii din Sfânta Scriptură despre sfinţirea Sfintelor Moaşte.

Preotul: Eu cred că ai înţeles destul de clar din cele ce ţi-am vorbit până aici. Dar pentru a completa pe cele de dinainte, îţi mai spun şi acestea: Noi cinstim Sfintele moaşte (trupurile sfinţilor) care nu au putrezit şi au rămas, prin darul lui Dumnezeu, ca nişte daruri duhovniceşti Bisericii lui Hristos, pentru aceste motive:

1.

Că prin ele lucrează Dumnezeu diferite minuni şi semne (Marcu 16, 17-18; IV Regi 13,21);

2.

Că trupurile sfinţilor sunt biserici şi lăcaşuri ale Duhului Sfânt (I Cor. 6, 19; 3, 16-17; II Cor. 3,

17);

3.

Noi cinstim trupurile sfinţilor, deoarece chiar hainele de pe trupurile celor sfinţi şi basmalele cu

care se ştergeau ei de sudori, făceau minuni (Luca 8, 43-44; Matei 14, 36; 9, 21; Fapte 19,11-12);

4.

Noi cinstim trupurile sfinţilor, căci ei şi numai cu umbra lor vindecau pe cei bolnavi (Fapte 5,15);

5.

Noi cinstim osemintele şi sfintele moaşte ale sfinţilor, fiindcă oasele lor chiar şi după moarte pot

să facă minuni (IV Regi 13,21);

6.

Noi cinstim sfintele moaşte ale sfinţilor, fiindcă şi Dunezeu cinsteşte moartea sfinţilor săi (Ps.

115, 6);

7.

Noi cinstim sfintele moaşte ale sfinţilor ca pe nişte trupuri sfinte ale fiilor lui Dumnezeu (Ioan 1,

12);

8.

Noi cinstim sfintele moaşte ale sfinţilor ca trupurile unor fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai lui

Dumnezeu prin Iisus Hristos (Gal. 4, 7; Rom. 8, 17);

9.

Noi cinstim trupurile şi sfintele moaşte ale sfinţilor ca pe nişte trupuri ale prietenilor lui Iisus

Hristos (Ioan 15, 14);

  • 10. Noi cinstim trupurile sfinţilor ca trupurile unor dumnezei după harul lui Dumnezeu, deoarece

sfinţii sunt şi ei dumnezei puşi de Dumnezeu pe acest pământ (Ieş. 7, 1);

  • 11. Noi cinstim moaştele sfinţilor deoarece Dumnezeu a locuit întru ele (II Cor. 6, 16; Lev. 26, 12-

13);

  • 12. Noi cinstim moaştele sfinţilor, pentru că sufletele lor sunt în mâna lui Dumnezeu şi nu se va

atinge de ele moartea (Înţel. 3, 1);

13. Noi cinstim moaştele sfinţilor, pentru că ei s-au ostenit în veacul de acum şi vor trăi până la sfârşit (Ps. 47, 13; 83, 5);

Iată, frate, puţine din cele prea multe mărturii din Sfânta Scriptură care ne arată că suntem datori a cinsti sfintele moaşte şi osemintele sfinţilor lui Dumnezeu.

(Sursa: Arhimandrit Cleopa Ilie - Călăuză în credinţa ortodoxă (Capitolul VII-Despre cinstirea Sfintelor Moaşte, pag. 182-188), Editura Episcopiei Romanului 2003)

Sfântul Nicolae Velimirovici - Predică la duminica a doua după Rusalii - Evanghelia chemării Apostolilor

De ce se grăbesc atât de mult oamenii în zilele noastre? Ca să-şi vadă cât mai

De ce se grăbesc atât de mult oamenii în zilele noastre? Ca să-şi vadă cât mai repede strădaniile încununate de succes! Iar succesul vine, şi se duce, şi lasă în urmă o umbră de tristeţe.

De ce se grăbesc atât de mult fiii oamenilor în zilele noastre? Ca să culeagă cât mai repede roadele muncii lor. Iar roadele vin, trec, şi în urma lor rămâne o umbră de amărăciune.

Vine moartea, şi oamenii noştri mor cu ochii la trecut: la succesul lor pe care lumea l-a uitat, la recolta de roade care au putrezit. Mor, şi odată cu ei moare şi ultima urmă a strădaniilor şi a împlinirilor lor. Vin alţii care, la fel, seamănă şi ei în mare grabă; la fel strâng roadele şi le mănâncă, şi ies cu mâinile goale din acesta lume.

Aşa stau lucrurile cu oamenii. Dar la Dumnezeu e altfel. Văzând ce deosebire este între lucrul lor şi al lui Dumnezeu, oamenii spun: "La moara lui Dumnezeu macini încet, dar bine". Dar poate că Dumnezeu lucrează încet într-o generaţie, în întregul istoriei însă nu lucrează încet. Adesea seamănă într-o generaţie şi culege în alta; generaţia în care Dumnezeu seamănă zice că Dumnezeu lucrează foarte încet, pe când cea în care Dumnezeu culege zice că lucrează foarte repede. La noi oamenii, recolta se strânge repede, mult mai repede decât ţine anevoioasa arare, semănare, plivire, aşteptare, îngrijorare. Dar la Dumnezeu nu este nici repede, nici încet. El îşi are pasul Lui, şi nu se abate de la el. Furnica se uită şi nu vede decât numai muşuroiul său; gospodarul se uită şi vede tot câmpul.

Dacă Hristos ar fi lucrat în felul oamenilor, n-ar fi ales drept apostoli doisprezece pescari; Şi-ar fi luat doisprezece regi. Să fi vrut să-Şi vadă la repezeală efortul încununat de succes, ar fi convertit doisprezece puternici ai acestei lumi ca să-i facă apostoli şi următori ai Săi. Gândiţi-vă numai, cum s-ar fi dus vestea despre Hristos pe toată faţa pământului, cum ar fi fost răsturnaţi toţi idolii prin decret imperial, cât de repede s-ar fi răspândit învăţătura Lui! Templele păgâneşti la iuţeală s-ar fi

preschimbat în biserici ale creştinilor, jertfele sângeroase de animale aduse zeilor ar fi încetat în loc de fum de carne arsă am fi avut doar fum de tămâie! Uşor şi cu spor ar fi fost să se aşeze Biserica între toţi oamenii deopotrivă. Fără să mai trebuiască să sufere, Hristos ar fi fost luat şi pus pe un

singur tron împărătesc de unde ar fi stăpânit glorios prin doisprezece regi vasali, reprezentanţii Săi, peste toate popoarele pământului, de la răsărit la apus şi de la miazănoapte la miazăzi! Încăpăţânaţii evrei L-ar fi recunoscut şi ei drept Mesia cel aşteptat, şi fără să-L mai răstignească I- ar fi făcut plecăciune până la pământ.

Acum gândiţi-vă ce s-ar fi ales, până la urmă, de un asemenea rege, înălţat în pripă de puterea şi mintea omenească. S-ar fi ales ce s-a ales de toate împărăţiile pământului, de dinainte şi de după Hristos. S-ar fi risipit aşa cum s-au risipit acestea, cu întemeietorii lor cu tot, şi lumea ar fi rămas în urmă cum a fost şi înainte. Dacă vreţi o pildă, e ca şi cum un gigant ar smulge din munţi un stejar falnic şi l-ar planta în vale. Câtă vreme uriaşul stă lângă el şi-l propteşte cu mâna sa cea tare, stă şi stejarul. Dar când se îndepărtează sprijinitorul, la prima suflare de vânt se prăbuşeşte ca o surcică. Vin oamenii, se uită şi se minunează cum de a căzut asemenea mândreţe de copac, pe când în jur tufele pipernicite n-au păţit nimic. Clătină din cap şi zic. "Cu adevărat tufele crescând încet din sămânţa lor, se ţin mai bine decât cel mai straşnic stejar scos din rădăcină. Cu cât mai bine îi sunt rădăcinile înfipte în pământ, cu atât mai bine se ţine pomul şi e greu să-l dobori."

Ce înţelept a fost Hristos, pornind de jos, şi nu din vârf! Ce înţelept a fost să purceadă la clădirea împărăţiei, nu cu prinţi, ci cu pescari! Şi ce bine de noi, care trăim după două mii de ani de la viaţa Sa pământească, că nu Şi-a văzut în vremea vieţii Sale pământeşti desăvârşita încoronare a lucrului Său, că n-a cules atunci toate roadele muncii Sale ! Nu a vrut Hristos să mute, ca un gigant, un copac uriaş îndată pe pământ ci a vrut, ca un gospodar chibzuit să îngroape sămânţa adânc în întunecimea pământului şi să meargă liniştit acasă. Şi aşa a şi făcut.

A îngropat Domnul sămânţa , nu doar în întunecimea unor simpli pescari, ci în chiar bezna

iadului - şi S-a dus în drumul Său. Şi copacul a crescut încet, foarte încet. Vânturi sălbatice l-au zguduit căutând să-l frângă, dar nimic nu au izbândit. Duşmanii l-au retezat, dar rădăcină a dat noi şi

noi vlăstare; cu cât mai mult a fost lovit, cu atât mai hotărât şi mai drept a crescut. Armatele vrăjmaşului au săpat adânc, adânc, mai adânc decât în catacombe, căutând să pătrundă la rădăcină; dar cu cât au vrut s-o smintească din loc, cu atât ea s-a întărit şi a scos mai puternice mlădiţe. Deci

pomul lui Hristos - sădit în felul lui Dumnezeu, nu al omului - înfloreşte şi e verde şi astăzi, după trecerea a două mii de ani, şi dă roade dulci oamenilor şi îngerilor, şi străluceşte viu şi preafrumos de parcă de-abia generaţia dinainte l-a plantat.

Dacă Iisus Domnul ar fi lucrat în felul oamenilor, S-ar fi slăvit, adevărat este, mult mai repede între oameni, dar noi nu ne-am fi mântuit. Dar El nu umblă după slavă de la oameni, nu umblă după sunetul fluierelor păstoreşti care astăzi îţi cântă, iar mâine se aruncă în foc. Nu slavă caută El la oameni, ci mântuirea lor. N-a venit între oameni ca un cogeamite uriaş de la circ care-şi arată muşchii şi iscusinţă, ca să culeagă aplauzele lui gură-cască, ci a venit ca un prieten şi ca un doctor în bolniţa noastră, ca să ne cerceteze, să stea de vorbă cu noi, cu fiecare, de la suflet la suflet, să ne întrebe ce ne doare şi să ne vindece. Bine este pentru oameni, pentru oamenii de la începutul şi până la sfârşitul veacurilor, că Domnul a lucrat în felul lui Dumnezeu, alegându-Şi apostolii, nu doisprezece prinţi mari, ci doisprezece pescari mici.

Iar Iisus, umblând pe lângă marea Galileii, a văzut doi fraţi, pe Simon ce se numeşte şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare căci erau pescari. Cum a venit Domnul la Marea Galileii ne spun versetele precedente ale Evangheliei. Auzind că Ioan Botezătorul e în temniţă, a

plecat din Iudeea şi a venit în Galileea, în ţinutul cel dispreţuit al lui Israel. Inaintevăzând sângerosul sfârşit al marelui Său înaintemergător şi ostaş, Hristos, părând că se retrage dinaintea duşmanului, îşi pregătea de fapt biruinţa.

Fiind în Galileea, n-ar fi fost mai potrivit să rămână în Nazaret unde petrecuse cea mai mare parte din viaţa-I pământească ? Dar ce prooroc e iubit în ţara lui ? În Nazaret mai fusese, şi cei de acolo voiseră să-L arunce din vârful muntelui (Luca 4,29). Întorcându-se încă o dată de către răutatea omenească, Domnul S-a oprit în cele din urmă lângă marea Galileii, în hotarele lui Zabulon şi Neftali, printre oamenii cei mai dispreţuiţi, printre cei aflaţi în întuneric şi în umbra morţii (Isaia 9, 2). În acest mare întuneric avea să semene sămânţa arborelui cel rodnic al Evangheliei.

Evanghelistul Ioan ne spune că cel dintâi venit la Domnul a fost Andrei, fusese întâi ucenic al lui Ioan Botezătorul, dar când Ioan L-a arătat pe Hristos drept Unul mai mare decât el, a lăsat pe învăţătorul cel mai dinainte şi L-a urmat pe Hristos. Îndată după aceea, Andrei l-a găsit pe Simon, fratele său, şi i-a spus: Am aflat pe Mesia, ce se tâlcuieşte Hristos; şi l-a adus la Iisus. Atunci i-a dat Hristos lui Simon numele "Petru", "Piatra", de la piatra cea tare a credinţei (Ioan 1, 35-42). Să fie o nepotrivire între ce scrie Ioan Evanghelistul aici, şi ce spune Matei în Evanghelia de astăzi, anume că Hristos i-a chemat pe aceşti doi fraţi lângă marea Galileii? După Ioan, Andrei cel dintâi a venit după Hristos, şi apoi Petru, pe când din Evanghelia de la Matei se pare că Hristos i-a găsit şi i-a chemat pe amândoi împreună, iar Petru e pomenit înaintea lui Andrei. Cum se poate ? Nu, nu-i nici o contradicţie.

E limpede însă că, aşa cum arată , sunt descrise două întâmplări deosebite: una s-a petrecut în Iudeea pe când Ioan Botezătorul nu fusese încă închis, iar alta mai târziu, în Galileea, când

Botezătorul era în temniţă şi Iisus stătea în Capernaum, pe ţărmul Mării Galileii. Ioan povesteşte prima întâlnire a lui Hristos cu Petru şi cu Andrei, iar Matei pe cea de mai târziu. Acest lucru se vede din faptul că Matei zice: "Simon numit Petru", ceea ce înseamnă că Simon îşi şi primise numele "Petru" de la Domnul. Întâlnirea mai veche, prima dintre Petru şi Hristos, avusese loc în Iudeea, când Andrei l-a adus pe fratele său la Hristos. Iată cum descrie Evanghelistul Ioan această întâlnire: şi l-a adus la Iisus. Iisus, privind la el, i-a zis: Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chifa, ce se tâlcuieşte: Petru (Ioan 1, 42). Cunoscând aceasta, Evanghelistul Matei descrie acum o întâlnire între fiii lui Iona şi Domnul ce a avut loc după aceea, pentru care şi spune: Simon numit Petru. Îl pomeneşte întâi pe Petru deoarece acesta, cu firea lui însufleţită, făcea o impresie puternică. Oricine care citeşte Evanghelia vede că e vorba de două întâmplări deosebite. În vreme ce Matei înfăţişează chemarea hotărâtoare a apostolilor: Veniţi după Mine!, Ioan descrie altă întâlnire a celor doi fraţi cu Hristos, din vremea când înainte-mergătorul a spus: Iată Mielul lui Dumnezeu ! Se vede că, după această întâlnire, ei s-au despărţit de Hristos, şi au venit mai târziu în Galileea, unde i-a aflat Domnul îndeletnicindu-se cu lucrul lor pescăresc.

Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au

mers după El.

Hristos le cunoştea inima; pescarii aceştia credeau în Dumnezeu ca nişte copii şi

ascultau poruncilor Lui.

Nu erau obişnuiţi să aibă putere peste alţii şi să poruncească, ci să

muncească şi să asculte. Inima le era plină de smerenie. Erau nişte simpli pescari, dar sufletele lor însetau de adevăr şi dreptate. Iată-l pe Andrei, cel care şi-a şi lăsat odată mrejele ca să-l urmeze pe

Ioan Botezătorul.

Când Ioan l-a arătat pe Hristos, Andrei l-a lăsat pe Ioan şi a mers după Hristos.

Erau suflete arzătoare, care căutau dreptatea lui Dumnezeu şi împărăţia Lui. De aceea le-a spus Hristos atât de hotărât: Veniţi după Mine !

Aşa Se poartă Dumnezeu cu noi. Nu ne constrânge să mergem pe calea mântuirii, ci ne lasă să alegem de bunăvoie între calea mântuirii şi cea a pierzaniei. Dar când Dumnezeu, cunoscătorul de inimii, S-a îngrijit de aşezarea inimii nostre pe calea cea dreaptă, ne atrage cu putere pe această cale a mântuirii. Dar dacă vede că ne-am întors cu totul inima pe calea pierzării şi a răului, Dumnezeu ne lasă şi ajunge stăpân peste noi Satana. Aşa a fost cu vânzătorul. Când inima i s-a întors cu totul şi cu totul spre rău şi a ales calea întunecată a pierzaniei, Hristos n-a mai căutat să-l abată ci, văzând că în Iuda şi intrase Satana, Domnul i-a spus: Ceea ce faci, fă curând (Ioan 13, 27). Nici pe Petru şi pe Andrei, nici pe Iuda constrânge Domnul, ci El vorbeşte unor inimi care au şi ales. Lui Petru îi spune: Veniţi după Mine!, iar lui Iuda: Ceea ce faci, fă curând.

Vă voi face pescari de oameni. Adică: întrucât până acum aţi scos peşte din adâncurile întunecate ale mării, de acum înainte vor prinde, cu Mine şi cu Evanghelia mea, oameni din adâncurile întunecate ale răutăţii lumii acesteia. La chemarea lui Hristos, Petru şi Andrei îndată lăsând mrejele mers după El. Vedeţi cum inimile acestor doi fraţi au şi ales binele? Ei n-au întrebat:

"Dar de ce ne chemi? Din ce-o să trăim? Cine are să-i hrănească pe ai noştri?" Parcă toată viaţa lor nu făcuseră decât să aştepte această chemare ! Ca nişte copii au lăsat toată grija în seama lui Hristos. Au lăsat totul şi au răspuns chemării Lui.

De acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe loan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele şi i-a chemat. Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El. Iarăşi doi pescari! Nu purtau pe frunte coroane împărăteşti, dar în pieptul lor băteau inimi împărăteşti. Aşa îşi strânge Domnul perle în întuneric. El alege pe cei mărunţi şi neînvăţaţi, ca să ruşineze printrinşii pe cei mari şi înţelepţi. Alege pe săraci, ca să ruşineze pe bogaţi. Iacov şi Ioan erau foarte săraci. Îşi dregeau cu mâinile lor mrejele rupte, împreună cu tatăl lor. Dar sufletele le erau bogate, pline de foame şi sete de Dumnezeu; inimile le erau întoarse spre bine. Şi ei erau în aşteptare. De aceea, îndată ce i-a chemat Hristos, şi-au lăsat lucrul, corabia, năvoadele şi pe tatăl lor, şi au mers după El.

Înţelesul ascuns acesta este:

 
  • pescari înseamnă aceia care caută binecuvântări duhovniceşti,

 
  • mreaja înseamnă sufletul,

 
  • marea este lumea,

 
  • corabia este trupul.

Că aceşti pescari aruncau mreaja în mare înseamnă că ei

căutau binecuvântări duhovniceşti,

 

hrană a duhului, cufundându-şi sufletele în adâncimile lumii ca să prindă în orice chip aceste

binecuvântări.

Dregându-şi mrejele înseamnă

strădania lor de a-şi păstra sufletul întreg.

 
 

Lăsând mrejele, au mers după El

înseamnă că ei au părăsit sufletele lor vechi păcătoase, şi au

pornit să fie înnoiţi de Hristos, să primească un suflet nou şi un duh nou.

 
 

Şi mai înseamnă că, de acum încolo,

ei nu vor mai căuta să prindă haruri duhovniceşti pe seama

lor, ci Hristos; nu cu puterea lor ci cu puterea lui Dumnezeu; nu cu mintea lor ci cu descoperirea

lui Dumnezeu.

 
 

Iar ceilalţi doi lăsând corabia şi pe tatăl lor

înseamnă că şi-au părăsit trupurile păcătoase şi pe

tatăl lor pământesc ca să se îngrijească de mântuirea sufletelor lor, să întâlnească pe Tatăl

ceresc, înfiaţi fiind de harul lui Dumnezeu.

 

Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor. După ce a vieţuit ascuns vreme de treizeci de ani, Mântuitorul începe acum cu putere lucrul Său dumnezeiesc. A străbătut Iisus toată Galileea. El tâlcuieşte cele vechi, propovăduieşte cele noi, şi pe amândouă, şi vechi şi noi, le

întăreşte prin minunile tămăduirilor. Legea a fost dată prin Moise şi prin profeţi, şi a fost adeverită prin multe minuni, pentru ca oamenii să creadă că Legea aceasta este de la Dumnezeu. Dar învăţătorii Legii, cei cu sufletele negre de păcate, au întunecat cu totul înţelesul Legii. De aceea Legea veche era moartă, şi era ca şi când n-ar fi fost niciodată. Iar Iisus Domnul Cel prea curat şi fără de pată vine ca Singurul care înţelege şi poate să tâlcuiască această Lege dintâi. El îi arătă înţelesul, descuie duhul ei cel zăvorât minţii păcătoşilor. El este acum tălmaciul Duhului, aşa

cum mai târziu Duhul îi va fi tălmăci Lui. El nu leapădă Legea veche a lui Dumnezeu. Cum să o lepede Cel ce a dat-o ? Dar, pe temeiul înţelesului adevărat şi profetic al acestei Legi vechi, Dumnezeu dă acum o Lege nouă a mântuirii, propovăduind Evanghelia împărăţiei. Legea veche este asemenea unui pământ bun şi roditor lăsat de izbelişte, năpădit de spini şi de buruieni aruncate de oameni, adică de învăţători rătăciţi. Deci ochii tuturor se întorc de la acest pământ părăsit. Iar Domnul îl ară şi seamănă sămânţa nouă, iar oamenii se uită la El cu teamă şi uimire. Şi precum Legea cea veche a fost întărită cu multe minuni dumnezeieşti, şi Iisus Domnul, dătătorul Legii, întăreşte Legea cea nouă cu multe minuni. Iar minunile acestea nu sunt lucrate ca să ia ochii cu strălucirea puterii, ci numai spre binele oamenilor.

Sunt minuni de tămăduire a trupului şi a minţii, şi a slăbiciunii omeneşti. Pentru că Domnul a venit la noi nu ca un vrăjitor, ci ca un prieten şi ca un doctor al nostru.

Toţi care flămânzim şi însetăm după dreptatea şi dragostea lui Dumnezeu şi care pescuim zadarnic în marea acestei lumi, aruncându-ne în ea sufletele ca nişte mreje, să auzim glasul Mântuitorului, pentru că iată, şi pe noi ne cheamă aşa cum i-a chemat odinioară pe pescarii de lângă marea Galileii: Veniţi după Mine!

Auzind acest glas, să nu şovăim nici o clipă, ci îndată să lăsăm toate lucrurile noastre şi iubirile noastre vechi, şi să mergem după El.

El este singurul nostru prieten, singurul nostru vindecător.

 

Toţi ceilalţi care stau departe de El, sunt fie nebuni, fie şarlatani. Şi nu ne cheamă ca pe nişte prinţi sau păstori, bogaţi sau săraci, învăţaţi sau de carte neştiutori, ci ca pe nişte bolnavi şi slăbănogiţi ce suntem. Iar boala şi neputinţa noastră vin din păcat. De aceea să cădem înaintea Domnului, şi să plângem cum plângeau bolnavii şi nefericiţii acelor zile:

"Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!

 
 

O, Doamne, iartă mulţimea cea fără de număr a păcatelor mele, curăţeşte-mă cu puterea Ta,

hrăneşte-mă cu pâinea Ta, pătrunde cu suflarea Ta cea vie cămara înăbuşitoare a inimii mele, şi mă voi vindeca, mă voi vindeca şi voi fi viu!”

 

Fie Domnul slăvit întru tăria sufletelor noastre şi întru curăţia trupurilor noastre, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii

vecilor.

 

Amin.

Sfântul Teofan Zăvorâtul –Tâlcuiri

 
O, Doamne, iartă mulţimea cea fără de număr a păcatelor mele, curăţeşte-mă cu puterea Ta, hrăneşte-mă

[Rom. 2, 10-16; Mt. 4, 18-23].

Domnul i-a chemat pe Petru şi pe Andrei, iar aceştia, lăsând totul, au mers după El. I-a chemat pe

lacov şi pe Ioan şi aceştia, de asemenea, au lăsat de îndată totul şi au mers după Domnul. Dar de ce L-au urmat cu atâta grabă şi bucurie? Pentru că au văzut ceea ce este mai bun. Aceasta este deja o lege a sufletului nostru: că îndată ce cunoaşte şi gustă ceea ce este mai bun, se întoarce de către ceea ce este mai rău şi se leapădă de acesta.

Cu Apostolii s-a săvârşit ceea ce Domnul avea să zugrăvească mai apoi în pilda comorii ascunse în ţarină şi în cea despre mărgăritarul cel de mult preţ. Această comoară şi acest mărgăritar sunt credinţa în Domnul şi împărtăşirea cu El prin puterea credinţei, iar noi le căpătăm încă de la botez.

Pentru ce, dar, preţuim atât de puţin această comoară încât o dăm pe nimicuri? Pentru că nu suntem învăţaţi prin educaţie să deprindem gustul ei, iar ea devine străină inimii noastre. Inima noastră nu are cunoştinţă acestui lucru care este mai bun decât orice altceva. Ea ştie doar ce e mai rău şi mai puţin rău între cele rele şi pe această cunoştinţă îşi întemeiază vederile. Aceasta este şi pricina pentru care pe alţii îi cheamă Domnul şi vin, iar noi, deşi chemaţi, fugim de El.

Mitropolitul Augustin de Florina – Predică la duminica a doua după Rusalii: Marea şi “Pescarii de oameni”

Mitropolitul Augustin de Florina – Predică la duminica a doua după Rusalii: Marea şi “Pescarii de

“În vremea aceea Iisus umbla pe lângă Marea Galileei…” (Matei 4 ,18)

Iubiţii mei, aţi auzit Evanghelia? Întreb, pentru că mulţi au urechi, dar nu numai că nu vor să asculte Evanghelia, ci îşi bat şi joc de ea. Zic: Evanghelia s-a învechit, astăzi nu mai este valabilă…

Acestea le zic oamenii aşa-numiţi cultivaţi. Au învăţat ceva carte, să scrie şi să citească, au primit o hârtie şi-şi închipuie că au rezolvat toate problemele şi că numai mai au nevoie de acum de Dumnezeu. Şi în zilele noastre aceştia s-au înmulţit. Evanghelia a fost pentru „în vremea aceea”, – zic ei cu ironie. Ce le vom răspunde?

Odată, pe când eram în Tesalonic, păşind pe drum am văzut pe cineva căţărându-se pe un stâlp de telegraf, şi de acolo scuipând continuu.

  • - Ce faci acolo? i-au strigat.

  • - Voi stinge soarele! zice.

Nu era în toate minţile. Aşadar, dacă e nebun, cel ce va crede că prin nebunia lui va stinge până şi soarele – care desigur că odată se va stinge singur, ca şi candela -, incomparabil mai nebuni sunt cei care cred că prin cuvintele lor vor putea să stingă Evanghelia lui Hristos, care este Soarele cel Neapus.

Despre Domnul nostru Iisus Hristos zicem “acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.

Şi, într-adevăr, au trecut atâtea veacuri, dar cuvintele pe care le-a spus Hristos sunt valabile, au putere, se referă şi la noi, sunt aplicabile, toate au fos rostite pentru toţi oamenii fără excepţie.

În Palestina, la Sfintele Locuri, există un lac, care se numeşte Lacul Galileii sau al Tiberiadei sau, pentru că este întins, îi zic şi mare. De sus, din avion, crezi că are formă de harpă – chitară; cei care au fost la Sfintele Locuri l-au văzut. Apele lui sunt foarte curate; provin din izvoarele munţilor înalţi acoperiţi de zăpadă. De acolo coboară gârliţe şi râuleţe şi ajung în el. Acolo vine şi râul Iordan. Apele lui se varsă în lac, şi toate apele care prisosesc pleacă din cealaltă parte a ei şi continuă. Binecuvântat râu, binecuvântat lac.

Sunt frumoase lacurile. Ia, închipuiţi-vă pământul să fi fost în întregime uscat, secetos, fără nici un strop de apă, cum este Luna. Închipuiţi-vă această uscăciune, ca în Sahara. Gârliţele, râuleţele, lacurile, mările dau o frumuseţe şi un har deosebit planetei noastre, unică în univers. Însă va veni o zi – o spune Apocalipsa – când – ce se va întâmpla? – apele cele curate în care trăiesc peştii, pe care i-a zidit Dumnezeu pentru om, vor deveni amare şi din cauza apelor amare vor muri mulţi oameni (vezi Apocalipsa 8:11). Şi lucrul acesta deja îl vedem.

Mitropolia Florinei are multe lacuri. Eu o numesc Mitropolia cu cele cinci lacuri. Unul din acestea este Vegoritida sau Lacul Sfântului Pantelimon.

Am mers deci acolo şi am văzut nişte pescari trişti.

  • - Nu e peşte, mi-au spus.

  • - De ce?

  • - Pentru că apele au devenit amare…

  • - Cum s-au făcut amare?

  • - De la canalizările fabricilor care se varsă aici. Pleacă peştii!

Îmi spunea un bătrân pescar din Vegoritida că bunicul lui prindea mai demult acolo un peşte care se numeşte somn. Era de 40 kg şi mâncau în casă o săptămână din el.

Acum… Şi nu doar în lacurile mici. Un lac mare este şi Marea Mediterană, lacul marilor state:

Spania, Franţa, Italia, Elada, Turcia, Cipru, Egipt, Libia, Maroc, toate

în ea privesc. În acest mare lighean, cad murdăriile de canal a cca. 70 mari oraşe. Şi deja oamenii de ştiinţă sună clopoţelul pentru poluare; peste puţin timp nu va mai exista peştişorul.

Dar ce-am păţit de vorbesc despre lacuri şi mări? Evanghelia mi-a oferit prilejul. Am auzit astăzi spunându-se că Hristos „mergea pe lângă Marea Galileii” (Matei 4, 18). Acolo s-a dus Hristos, Care iubeşte cele frumoase, făpturile pe care El însuşi le-a plăsmuit. Se plimba pe lângă acel lac fermecător. De ce S-a dus acolo? Oare ca să respire aer curat? S-a dus pentru un scop mult mai înalt. S-a dus, ca să-şi aleagă pe ucenicii Lui, personalul prin care avea să înoiască lumea. Nu s-a dus nici la Roma, nici la Atena, nici în vreun alt loc din centrele culte. S-a dus la mare, lângă pescari.

A văzut acolo două bărci. Într-una, doi fraţi, Petru şi Andrei, aruncau mreaja să pescuiască. În cealaltă, alţi doi fraţi, Ioan şi Iacov împreună cu tatăl lor Zevedeu, dregându-şi şi aranjându-şi

mrejele lor. Şi i-a chemat. Lăsaţi, zice, aceste mreje, urmaţi-Mă şi Eu vă voi da Har; vă voi face , veţi pescui suflete. Şi ei? „Îndată” L-au urmat (Matei 4, 19-22). Acest cuvânt „îndată” cântăreşte mult. Ce vrea să însemneze „îndată”? „Imediat”, fără ezitare. N-au spus mâine, poimâine, după o lună, după un an. Imediat au spus „prezent”, cum face soldatul faţă de ofiţer. Au lăsat bărci, mreje, rude, şi-au venit lângă Hristos.

Iubiţii mei, dacă ar veni astăzi Hristos şi ar spune “Veniţi cu Mine, lăsaţi toate şi urmaţi-Mă!”,

cine L-ar urma? Unul va zice: Ce zici acum, sunt nebun să las toate?… Altul va zice: Cât îmi vei da?… Vor bani. Dacă Hristos ar fi rânduit un profit, mulţi ar fi acceptat; aşa…, nici unul.

Din alte neamuri, (Italia, Franţa, Germania şi altele), pornesc misionari pentru Africa şi Asia şi muncesc, punându-şi viaţa în primejdie. Din Elada? Trei milioane au plecat în afară; însă nu pentru

misiune, ci ca să muncească şi să facă bani. Odată plecau şi de la noi şi se duceau în altă parte, ca să propovăduiască Evanghelia. Dacă, de pildă, în Rusia, în Bulgaria, în Serbia sunt astăzi creştini ortodocşi, aceasta se datorează faptului că nişte tineri minunaţi au plecat din Constantinopol şi din Tesalonic şi s-au dus acolo şi i-au făcut creştini. Acum, rar se mai găseşte vreun misionar. Un asemenea om a fost pururea pomenitul Ioan Aslanidis, un copil harismatic şi minunat, inteligent, foarte înzestrat. Acesta m-a ajutat şi am înălţat la 1020 m de Florina, crucea aceea mare de 30 m, lucrare la care altul nu s-ar fi angajat.

Îi spuneau atunci unii: Câţi bani îţi dă episcopul? Şi când au aflat că nu e plătit, îi spuneau: Tu eşti prost? Dacă nu primeşti bani, de ce stai lângă episcop?… S-a scârbit de mentalitatea lor şi a plecat. S-a dus jos în Africa, a devenit misionar cu numele de Cosma (a luat numele Sfântului Cosma Etolianul), şi a adus pe mulţi la Hristos.

Rari sunt astfel de oameni în vremurile noastre. Biserica cheamă la misiune şi “creştinii de apă dulce” zic: Eu nu mă fac misionar, este un lucru greu. Cheamă la preoţie, dar părinţii nu-şi dau nici măcar un copil să slujească Bisericii ca cleric. Un copil bun îi spune tatălui său că vrea să se facă preot. Şi acesta, mai-mai să-l omoare!

Deci, misionar nu te faci, preot nu te faci. Ei, atunci îţi cer altceva, cel mai uşor lucru. Nu-ţi spun să ridici un munte; te pun să ridici o pietricică. Ce pietricică? Mersul la biserică. Auzi clopotul că bate? Te cheamă Hristos. Du-te la biserică. Du-te să te închini şi să-L adori pe Dumnezeu. Du-te să-I spui un mulţumesc. Am spus-o şi altă dată: 168 de ore are săptămână. O oră ne cere Dumnezeu, atât durează Dumnezeiasca Liturghie de la “Binecuvântată este împărăţia Tatălui…” până la “Pentru rugăciunile…”.

Intră în biserică, adu-ţi aminte că eşti om, spune un “Slavă Ţie, Dumnezeule”, un “Dumnezeule, milostiv fi mie păcătosului”, un “Pomeneşte-mă Doamne”.

Altfel? Asta n-o facem, cealaltă n-o facem, iar la sfărşit ne va pedepsi Dumnezeu. Şi vin zile rele şi viclene…

Iubiţii mei, vedeţi ce prilejuri şi ce teme de discuţie ne oferă Evanghelia, despre care unii cred că s-a învechit? Şi nu am trecut la tâlcuire. Doar ne-am atins de versetul, care zice: “Iisus mergea pe lângă mare”.

Fie ca aceste cuvinte sărace să le împlinim şi să trăim evanghelic. Şi Dumnezeu, prin mijlocirile

Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor, să ne miluiască şi să ne mântuiască

pe noi pe toţi.

 
 
 

Amin.

Ierodiacon Visarion Iugulescu - Predică la Duminica a II-a după Rusalii - Alegerea apostolilor

 
Altfel? Asta n-o facem, cealaltă n-o facem, iar la sfărşit ne va pedepsi Dumnezeu. Şi vin

Şi le-a zis: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni" (Matei IV, 19).

 

Fraţi creştini,convertirea lumii la credinţa creştină ne-o înfăţişează Sfânta Evanghelie de astăzi, prin imaginea unei pescuiri minunate. Două corăbioare erau legate la ţărmul lacului Ghenizaret sau Marea Galileii. Pescarii ieşiseră din ele şi se ocupau acum cu spălatul şi dresul mrejelor. Mântuitorul a chemat pe aceşti pescari şi le-a făgăduit că-i va face pescari de oameni; adică ei vor merge să cucerească lumea în chip moral şi intelectual.

Această mare este lumea, lumea ca o mare furtunoasă, tulburată şi înfuriată de viforul ispitelor

în care oamenii plutesc duşi de grijile acestei vieţi. Înţelegem acum de ce

multe din bisericile

noastre au forma unei corăbii îndreptate către limanul ceresc, spre a ne face să înţelegem că

 

totdeauna trebuie să ne gândim la acest liman lin al mântuirii. Biserica creştină însă pluteşte pe apele cele furtunoase, pe oceanul vremurilor, unde toate vânturile, patimile şi învăţăturile străine, toate voinţele răzvrătite se ridică necontenit împotriva ei.

Noi să nu uităm niciodată că suntem în corabia sfântă care are ca far

credinţa

, ca ancoră

nădejdea

,

ca

busolă

dragostea

şi

pe Dumnezeu

la cârma

ei,

care va

şti

totdeauna să

cârmuiască aşa cum a făcut-o de 2000 de ani. Şi pe noi ne va cârmui şi ne va izbăvi, dacă vom

asculta de porunca Lui

, care ne cheamă cum a chemat şi pe cei patru ucenici de care ne-a vorbit

Sfânta Evanghelie de astăzi. Să ascultăm dar cu luare aminte, mai întâi diferitele împrejurări ce au însoţit această minune şi să medităm asupra învăţăturilor mântuitoare pe care le desprindem din Sfânta Evanghelie de astăzi. Domnul nostru Iisus Hristos fusese izgonit din Nazareth de către farisei şi cărturari din pricina invidiei şi mândriei lor, de care erau stăpâniţi, voind chiar să-L omoare. Astfel a fost nevoit Domnul să se despartă de locul Său natal Nazareth, unde trăise 30 de ani şi lucrase ca dulgher lângă bătrânul Iosif, ca să se împlinească cele spuse în Scripturi: „Că ai Săi pe Dânsul nu L-au primit”. S-a dus atunci în Capernaum şi s-a aşezat acolo, făcând din acest oraş cetatea Sa, după cum spune Sfânta Evanghelie.

Acest oraş era locuit în mare parte de pescari, căci apele erau bogate în peşte mult, iar pământul producea fructe şi cereale. Oraşul era închis cu un zid fortificat şi avea o vamă precum şi o garnizoană romană. În locurile acestea Mântuitorul era de altfel bine cunoscut căci vindecase în chip minunat pe fiul unui ofiţer al lui Irod. Cea dintâi grijă a Mântuitorului, după ce a sosit în Capernaum, a fost să pună temeliile Împărăţiei sale prin alegerea acestor patru ucenici de care vorbeşte Sfânta Evanghelie de astăzi, care vor lucra şi vor dezvolta lucrarea lui Iisus, după Înălţarea la cer.

Domnul Hristos, ieşind într-o dimineaţă şi umblând pe lângă lacul Ghenizaret, văzu pe ţărmul acestuia o mare mişcare, corăbii multe erau trase la ţărm. Pescarii coborâseră din ele şi îşi spălau şi dregeau mrejele. Era o zi frumoasă, noaptea însă fusese grea, iar marea care a fost tulburată de vântul ce bătuse cu furie, nu oferise nici un peşte bieţilor pescari. Iisus se opreşte şi începe a învăţa poporul care se îngrămădeşte în jurul Său, ca să-L asculte. Toţi vor să-L vadă.

Iisus zări două corăbii goale lângă ţărm care erau corăbiile lui Simon şi Andrei. S-a suit în corabia lui Simon şi l-a rugat s-o depărteze puţin de la ţărm şi începu să înveţe poporul care-L asculta cu mare atenţie. După ce sfârşi cuvântul de învăţătură, Iisus a voit să dea poporului o dovadă vie de încredinţare prin minunea ce urma s-o facă. Zise deci lui Petru: „Depărtează corabia mai în larg şi aruncaţi mrejele voastre”. Petru i-a zis: „Doamne, toată noaptea ne-am trudit, ne-am ostenit şi n- am prins nimic, dar după cuvântul Tău voi arunca mreaja”. Petru făcând ascultare a prins aşa de mult peşte încât stau să se rupă mrejele.

Simon Petru a făcut atunci semn tovarăşilor săi, lui Iacob şi Ioan fiii lui Zevedei, să vină să le ajute. La vederea acestei minuni toţi au fost cuprinşi de mare frică. Dar Mântuitorul i-a îmbrăţişat zicându-

le: „Veniţi după Mine şi de acum vă voi face pescari de oameni.” Ei lăsând toate au mers după Dânsul.

Pescuirea aceasta este cu adevărat fapta puterii dumnezeieşti. Este o minune pe care a

săvârşit-o Mântuitorul ca să dovedească lumii că El este Stăpânul lumii întregi şi că toate se

supun Lui.

Dintre toate vietăţile care sunt pe faţa pământului cei care nu s-au supus stăpânirii

omului şi în număr atât de mare, au fost peştii. Dar Domnul nostru Iisus Hristos – Adam cel nou – ia în mână sceptrul de rege şi porunceşte acestor vietăţi şi vedem cum peştii se supun pe dată, aşa cum de dovedeşte Sfânta Evanghelie. Fapta este minunată şi sfinţii apostoli rămân uimiţi şi înfricoşaţi iar Petru chiar zice: „Doamne, ieşi de la mine că om păcătos sunt”.

Apostolii au cunoscut şi s-au încredinţat că Iisus nu este un om simplu, un muritor de rând, ci

recunosc în El pe Mesia, pe Fiul lui Dumnezeu care trebuia să vină. Sfinţii apostoli ştiau prea bine ca orice iudeu, că Mesia va întemeia o Împărăţie mare asupra lumii întregi. De aceea când le zise Mântuitorul că-i va face vânători de oameni, ei înţeleseră că Iisus îi cheamă să-i facă ucenici ai Săi şi să-L ajute la întemeierea Împărăţiei Sale.

Această Împărăţie era toată nădejdea evreilor. Sosirea ei însemna împlinirea proorocirilor care o vestiseră. Pentru un evreu a intra în această împărăţie era un lucru de căpetenie, era cinstea cea mai mare. Apostolii aceştia, Petru, Andrei, Iacob şi Ioan erau mai de mult ucenici ai lui Iisus; ei L-au auzit vorbind şi mai văzuseră şi alte minuni ale Lui până atunci. Dar nu renunţaseră la tot, încă îşi mai aveau casa lor, barca şi mrejele lor.

Deodată însă, după săvârşirea acestei minuni, a pescuirii peştilor, aceşti apostoli au fost luminaţi de Harul lui Dumnezeu şi şi-au adus aminte de prooroci şi de Mesia lăsând toate: corăbii, mreje, părinţi, familie, hotărâţi să nu se mai despartă de Iisus. Pescuirea minunată i-a făcut să părăsească lacul Ghenizaret ca să umble pe marea lumii, să trăiască într-o muncă şi tulburare neîntreruptă, pe valurile acestei lumi. Minunea la care au fost martori sfinţii apostoli – pescuirea minunată – era icoana unei pescuiri mult mai minunate pe care aveau s-o facă apostolii în Biserica creştină.

Iată ce mare minune, nişte pescari simpli au cucerit o lume întreagă fiindcă au ascultat de

glasul lui Dumnezeu. Întocmai ca pescarii din Ghenizaret care s-au ostenit mult în acea noapte fără să prindă nimic, la fel şi filozofii şi învăţaţii lumii se străduiseră timp de 5000 de ani până atunci şi nu prinseră nimic, deşi ca să atragă lumea avuseseră multe momeli: „averi imense, geniu, ştiinţă şi bani”. Dar n-au putut prinde în noaptea aceasta de 5000 de ani sufletele oamenilor ca să le schimbe într-o viaţă mai bună. Iată minunea cea mai mare care s-a făcut pe pământ cu aceşti pescari simpli; cum aruncă ei mrejele ca să pescuiască oameni, din cetăţi, din palate şi colibe şi cum prind în ele învăţaţi şi neînvăţaţi, pe împăraţi şi supuşii lor, aşa de repede cum se prinseseră în mrejele lor peştii din lacul Ghenizaretului.

Părinţii noştri bisericeşti fac o deosebire între vânătoarea de animale şi pescuirea de peşti. Vânătoarea este opera forţei; vânătorii dau ocol, închid drumurile, bat tufişurile şi crângurile, silesc

vânatul, pricinuiesc fiori, pretutindeni nu e decât vărsare de sânge, groază şi ucidere. Pescuirea,

 

dimpotrivă, este opera blândeţii şi atragerii.

Pescarul nu prinde decât peştii care sunt atraşi sau

care de bună voie se lasă a fi prinşi, aruncându-se în mrejele şi undiţele lor. El nu-I sileşte, nu

caută să-I îngrozească.

 
 

Aşa se prind sufletele, prin blândeţe şi răbdare şi se prind vii nu moarte.

Sfânta Evanghelie de

astăzi e plină de învăţăminte şi de pilde folositoare pentru noi. Sfântul Apostol Petru zice:

Doamne, toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic, dar după cuvântul Tău, voi arunca mreaja”. De multe ori şi noi suntem în situaţia apostolului amintit, pentru că în lucrările noastre nu ne conducem după învăţăturile cele mântuitoare ale Domnului Hristos, lipsindu-ne astfel de sfinţenia Harului Său.

Iată de ce trebuie să lucrăm după cuvântul Domnului dacă vrem ca munca noastră să nu fie zadarnică, iar Dumnezeu să fie călăuza paşilor noştri, căci altfel vom fi asemenea unor călători care umblând noaptea printr-o pădure fără drumuri, fără stele, s-ar găsi dimineaţa în revărsatul zilei după atâta trudă tot acolo de unde au plecat. Şi într-adevăr câţi creştini nu sunt care în loc să urmeze învăţătura Bisericii noastre Ortodoxe şi să asculte glasul apostolilor, umblă după mincinoasa lumină a lumii acesteia, trăind în toată vremea vieţii lor într-o noapte lungă.

Se trudesc şi priveghează zi şi noapte; se istovesc, dar până la urmă nu prind nimic, sau cel mult unii, dar şi aceştia foarte puţini, prind ceva bogăţii, ceva onoruri trecătoare, ceva plăceri deşarte, adică tot nimic. Ajung astfel la tribunalul lui Dumnezeu cu mâinile goale, căci acestea pe care le strânge omul pe aici nu-l pot însoţi dincolo de mormânt. Ce le-au rămas de pildă celor vestiţi cuceritori ai lumii, care au vărsat atâta sânge? Ce le-a rămas? Un mormânt şi cel mult un nume pe care mulţi îl compătimesc.

Ce-a rămas desfrânatului din viaţa plină de plăceri, atunci când sună pentru el ceasul de pe urmă? Ceea ce rămâne dintr-un vis când te deştepţi dintr-un somn. Câţi părinţi nu şi-au cheltuit averea şi sănătatea ca să facă oameni mari pe copiii lor şi într-adevăr ieşind de prin facultăţi au ocupat locuri bune; dar pentru că au trăit în noaptea necunoştinţei de Dumnezeu, încetul cu încetul n-au mai putut suporta viaţa aceasta cu noaptea ei neagră şi s-au prăbuşit împrăştiindu-se cu toţii în toate părţile.

Sunt o mulţime de cazuri în lume, care de care mai dureroase, având o singură cauză: lipsa cunoştinţei de Dumnezeu.

Aşa era într-un sat un om bogat dar necredincios. Acesta din cauza supărărilor din partea copiilor s-a îmbolnăvit rău şi aceasta pentru că unul din copii s-a spânzurat, altul a căzut în patima beţiei şi şi-a stricat casa, iar altul a făcut o crimă şi trebuia să zacă în puşcărie pe viaţă la fel două fete pe care le avea, din cauza avorturilor, una s-a îmbolnăvit de cancer şi a murit, iar alta zăcea într-un spital de nebuni. Singurul copil, cel mai mic, rămase lângă tatăl, suferind şi el pentru toate acestea.

Apropiindu-i-se sfârşitul, tatăl acestor copii nenorociţi îi strigă pe toţi pe nume ca să le spune că el pleacă în cealaltă lume. Dar nu se apropie de patul lui decât copilul cel mic, care nu pricepea ce spune tatăl său despre cealaltă lume, căci el nu auzise nimic până atunci, aşa cum fac de altfel mulţi părinţi, care nu spun copiilor că există o viaţă veşnică a sufletului, pe lângă viaţa aceasta vremelnică a trupului.

Atunci copilul acesta îi zise: „Tăticule, dar unde te duci acum? Ai tu acolo casă, ai avere tată?” Întrebarea copilului străpunse inima tatălui şi în clipa acea îşi văzu zădărnicia vieţii şi osânda

ce-l aştepta în iad. Acum însă era prea târziu, prea târziu. Peste câteva clipe îşi dădu sufletul şi plecă într-o lume unde nu avea nimic, căci cele strânse le lăsa aici pentru totdeauna. În zadar cheltuise cu aceşti copii ca să-i facă oameni mari, în zadar le-a dat toate cele pământeşti dacă nu le-a dat averea cea mai scumpă, credinţa în Dumnezeu.

În zadar trăieşte omul în această lume, dacă nu-L cunoaşte pe Dumnezeu. Cel care trăieşte departe de Cuvântul lui Dumnezeu, de Biserica lui Hristos şi de învăţătura Lui, acela e un om pierdut. Trimiterea apostolilor în lume ca să propovăduiască Evanghelia lui Hristos a fost de cea mai mare importanţă pentru mântuirea noastră. Apostolii şi mai pe urmă urmaşii lor, arhiereii, preoţii şi diaconii au fost trâmbiţele ce au răsunat în toate veacurile, Cuvântul Evangheliei păcii.

Pace nu este pe faţa pământului, pentru că lumea s-a abătut de la învăţătura Evangheliei Păcii. Nici în casă nu e pace între copii şi părinţi, pentru că părinţii nu le-au propovăduit copiilor Evanghelia Păcii. În Vechiul Testament avem pilde vii care închipuie această propovăduire a apostolilor până la sfârşitul veacurilor. Preoţii care ţineau pe umeri Chivotul legii au înconjurat cetatea Ierusalimului şi când au început să sune din trâmbiţele lor s-au dărâmat zidurile şi a căzut cetatea în stăpânirea evreilor.

Aşa a dat şi Domnul Hristos poruncă ucenicilor Săi: „Iată, vă trimit să biruiţi toată lumea; mergeţi şi propovăduiţi Evanghelia la toată zidirea”. Această poruncă au îndeplinit-o ucenicii şi urmaşii lor. Singura putere pe care a întrebuinţat-o Dumnezeu pentru distrugerea păgânismului şi întemeierea Bisericii a fost predicarea Evangheliei.

Cuvântul lui Dumnezeu este atât de puternic, că prin el s-a făcut cerul şi pământul, s-a zidit

toată firea precum şi toate cele văzute şi nevăzute.

Această putere nemărginită a Cuvântului

dumnezeiesc a arătat-o Dumnezeu proorocului Iezechil când i-a zis: „Du-te afară la câmp şi acolo vei vedea câmpia plină de oasele morţilor. Şi Duhul Domnului m-a dus în mijlocul câmpului şi câmpul era plin de oase omeneşti. Ca să înţelegi puterea Cuvântului dumnezeiesc – a zis Domnul – propovăduieşte şi învaţă şi vei vedea oasele cele uscate îmbrăcându-se în trup, luând duh şi făcându-se oameni vii. Prooroceşte peste oasele acelea zicându-le lor: o, oase uscate, ascultaţi Cuvântul lui Dumnezeu”.

O, ce minune, oasele cele moarte şi fără simţire în ele îndată au luat viaţă şi au înviat. Aceasta înseamnă că Cuvântul lui Dumnezeu este viaţă, este suflet, este învierea celor ce-L ascultă. „Adevăr grăiesc vouă – zice Domnul – că va veni ceasul şi acum este când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce-L vor auzi vor învia”. Aşa spune Domnul Hristos, iar Apostolul Pavel zice:

Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător".

 
 

Deci Cuvântul Evangheliei este viu şi lucrător, astfel că El pe cel mort îl înviază, pe cel rătăcit îl întoarce la calea cea dreaptă, pe cel întunecat îl luminează, pe cel bolnav îl tămăduieşte şi pe cel împietrit la inimă îl înmoaie. Deci fraţi creştini, veniţi să ascultaţi Cuvântul lui Dumnezeu; primiţi- L cei bolnavi şi vă veţi tămădui, primitţi-L cei învrăjbiţi şi veţi primi pace, primiţi-L şi hrăniţi-vă cu El.

Creştinii trăitori în Biserică trebuie să se hrănească cu Cuvântul cerului aşa cum evreii s-au

hrănit cu mană din cer.

Hrana creştinilor trebuie să fie Cuvântul lui Dumnezeu căci acesta este

pâinea îngerilor cu care trebuie să se hrănească sufletele flămânde ca să aibă viaţă în ele.

Nu

este o altă pedeapsă mai mare decât aceea să fim înfometaţi de Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă în Biserică nu se aude Cuvântul lui Dumnezeu, dacă nu se găseşte această mană a cerului, sufletele tânjesc, flămânzesc şi mor. Această moarte distruge şi sufletul şi trupul; aceasta este munca iadului, pedeapsa pe care ne-o trimite Dumnezeu pentru păcatele noastre. Urgie mare şi pierdere de suflete.

Mântuitorul Hristos, în grija Sa pământească, a voit ca acest lucru mântuitor să se săvârşească mereu pe pământ. De aceea a rânduit Iisus în Biserica Sa mai întâi pe apostoli, apoi pe urmaşii lor, episcopii şi preoţii ca să continue întreita Sa lucrare între oameni. Aşa că numai slujitorii Bisericii sunt înzestraţi cu puterea de a învăţa. De altfel această autoritate a întărit-o Mântuitorul când a zis:

Drept aceea, mergând învăţaţi toate neamurile … cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, şi cine se leapădă de voi, de Mine se leapădă”.

Iată clar, răspicat, toţi cei ce se leapădă de Biserică, de preoţie, aceia se leapădă de Dumnezeu. Toţi sectanţii cărora nu le trebuie preot, nu le trebuie Biserică şi Sfintele Taine, s-au lepădat de Dumnezeu; diavolul i-a luat în primire. Păziţi-vă de aceştia, fugiţi şi îmbrăţişaţi Biserica şi pe ucenicii Domnului, preoţii.

Darul preoţiei pe pământ este foarte mare, căci Domnul Hristos a dat preoţiei puterea de a lega şi dezlega păcatele omeneşti şi a făcut aceasta pentru că Dumnezeu a ştiut că omul este neputincios şi va cădea în păcate. A dat astfel posibilitatea de îndreptare şi de iertare pentru cei care vin cu lacrimi şi cu căinţă la spovedanie, căci a zis Domnul: Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, iertate vor fi, iar cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”.

Să te ferească Dumnezeu să mori blestemat de preot, căci acest blestem e mai mare decât cel de părinţi. Să te ferească Dumnezeu să mori neiertat prin spovedanie, prin spovedanie la preot, nu aşa cum fac sectanţii spunând păcatele unii altora şi crezând că sunt iertaţi. Nu! E greşită această înţelegere a lor. Iată iubiţi creştini, am văzut care sunt păstorii de care trebuie să ascultăm. Iată cei care au Darul Duhului Sfânt de a propovădui şi a săvârşi Sfintele Taine, având puterea de a ierta păcatele. Nu oricine se poate numi păstor, căci oile sunt oi, iar păstorii sunt păstori.

Păstorii – arhiereii, preoţii şi diaconii – au primit darul Duhului Sfânt prin hirotonie. Ei trebuie

ascultaţi şi urmaţi în credinţa cea dreaptă, pentru că sunt locţiitorii Domnului pe pământ. Ştim însă foarte bine că mulţi creştini s-au smintit din pricina scăderii unor preoţi şi de aici au ajuns să dispreţuiască şi să urască toată tagma preoţească. Unii s-au înstrăinat chiar şi de Biserică. Acesta este un lucru foarte trist şi ştim că din nenorocire este adevărat, unii preoţi ajungând să rătăcească şi să cadă de la înălţimea chemării lor. S-au amestecat cu pământul şi cu toate plăcerile lumeşti, umbrind grozav religia creştină ortodoxă.

Trebuie însă să ţinem seama de un lucru important; că şi între îngeri a fost o parte care a căzut – Lucifer cu toată ceata lui – din mândrie. Aşa s-a întâmplat şi cu unii preoţi care după ce s-au văzut împresuraţi cu prea multe onoruri, cu prea mulţi bani, au căzut în mândrie şi din mândrie i-a aruncat Dumnezeu însuşi pentru nevrednicia lor. Mai ştim apoi că şi între apostoli s-a găsit un Iuda care a trădat pe Domnul Hristos. Aşa şi în tagma preoţească sunt unii care au căzut de la înălţimea chemării lor, alunecând în patimi.

Dar pentru aceasta nu trebuie ca toată preoţimea să fie socotită la fel; nu toţi preoţii trebuie puşi într- o oală. Nu e aceasta un motiv ca să te lipseşti de slujbe, de Sfintele Taine, de spovedanie şi de împărtăşanie, căci cine va dispreţui oştirea pentru că uneori se află şi dezertori în rândul ei? Poţi să zici că toţi sunt dezertori? Nu! Sau cine-şi pierde încrederea în ştiinţa medicală pentru că se îmbolnăvesc doctorii şi mor?

Preoţii slabi, care cad din cinstea lor, sunt de plâns şi nu de dispreţuit şi să fiţi siguri că Biserica îi

 

plânge cu lacrimi amare necontenit. Preoţia în sine însă, rămâne dumnezeiască, sfântă şi scumpă,

 

vrednică de toată dragostea şi preţuirea şi ea are putere să nască pe pământ suflete vii pentru Împărăţia cerului.

 

Pentru a putea fi înţeleşi mai bine vom spune cum o mamă, deşi prin înşelăciune, a căzut în păcatul desfrânării, totuşi ea prin naştere aduce pe lume copii cu pecetea fecioriei întregi. Deşi ea a fost o desfrânată, copiii se nasc însă feciorelnici. Aşa şi cu preotul nostru cel căzut, poate să aibă orice păcate, dar un lucru să ştiţi şi să fiţi convinşi că toate tainele sunt pecetluite cu Duhul Sfânt şi deci valabile.

Preotul nu este decât un vas prin care harurile Duhului Sfânt se pogoară în lume şi se împart lumii; dacă vasul e de aur, de argint, de aramă, asta are mai puţină importanţă. Important este ceea ce creştinii primesc din vas. Deci, chiar dacă un slujitor al altarului e nevrednic, lucrarea pe care o săvârşeşte el are valoare, e sfântă.

De aceea cinstiţi taina preoţiei fraţi creştini, cinstiţi şi, mai mult, rugaţi-vă pentru preoţi, fiindcă e grea sarcina şi mare e răspunderea înaintea lui Dumnezeu pentru oile pierdute. Rugaţi-vă să ne întărim în duh, în cuvânt şi în dragoste. Rugaţi-vă să fim faruri de călăuzire către ceruri, să fim stâlpi de temelie ai credinţei şi să aducem sufletele cele pierdute la picioarele Crucii lui Iisus, la

mântuire. Potrivnicul nostru al tuturor este diavolul, el umblă ca un leu răcnind şi caută pe cine să înghită. Păzitorii turmei sfinte a creştinilor sunt dascălii, preoţii, predicatorii Evangheliei, care alungă lupii şi nu îi lasă să se apropie de turmă.

Sfântul Vasile cel Mare, spune că iepurele nu se teme atât de trăsnet, cum se teme satana de predicatorii Evangheliei. Satana când aude că de predică Cuvântul lui Dumnezeu, tremură, fuge departe şi piere. El însă se sileşte prin toate mijloacele ca să facă să înceteze propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, ca astfel oamenii să se îmbolnăvească şi slăbind mereu în credinţă să moară în neştiinţă şi în păcat. Când un om s-a îmbolnăvit, ştim că acesta are nevoie de un tratament

pentru refacere şi de hrană bună. Pentru creştini, tratamentul şi hrana le constituie Cuvântul lui Dumnezeu. Să ne hrănim zi de zi şi vom scăpa de orice boală sufletească şi trupească şi vom fi vii pentru Împărăţia cerurilor.

 

Rugăciune

O, Unule născut Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, Tu care Te-ai pogorât de la Părintele ceresc şi ai primit a Te face om ca să aduni oile cele pierdute şi să le aduci în Biserica Ta cea Sfântă.

Tu cel ce Ţi-ai vărsat sângele pentru răscumpărarea oilor Tale cele cuvântătoare

caută din cer spre această turmă şi cercetează Doamne oile Tale, nu îngădui Doamne ca să rămână fără păzitori, fără preoţi, fără predicatori ai Evangheliei Tale.

Păzeşte-o de toate cursele diavolului, că Tu eşti păzitorul şi Mântuitorul nostru şi noi vrem să fim ai Tăi în vecii vecilor. Amin.

Părintele Ion Cârciuleanu - Urmarea lui Hristos

caută din cer spre această turmă şi cercetează Doamne oile Tale, nu îngădui Doamne ca să

Părăsind Iordanul, Iisus s-a întors în Galileea, iar mai târziu părăseşte Nazaretul pentru a locui în Capernaum, în preajma lacului Ghenizaret. Aici, pe ţărmul “mării”, s-a petrecut, în împrejurări cu totul deosebite, evenimentul pe care ni-l istoriseşte Sfânta Evanghelie de astăzi: chemarea la Apostolat a celor dintâi ucenici.

Ucenicii despre care ne vorbeşte Sfânta Evanghelie de astăzi că au fost chemaţi de Mântuitorul la apostolat sunt fraţii Simon-Petru şi Andrei, fiii lui Iona şi Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu. Ei auziseră şi înainte despre Iisus, căci fuseseră ucenici ai Sfântului Ioan Botezătorul, cel care mărturisea despre El că este “Mielul lui Dumnezeu”, că este Mesia cel prezis de prooroci. “Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni” – sunt cuvintele cu care Iisus i-a chemat la slujirea apostoliei. Ei au răspuns

îndată la această chemare “lăsând îndată luntrea şi pe tatăl lor şi au mers după dânsul” (Mat. 4,

22).

Cuvântul “îndată” din cele două întâmplări de mai sus, cuprinde întreaga taină a biruinţei creştine. Prefacerile săvârşite în ordinea pământească, răsturnarea păgânismului adânc şi puternic înfipt în inima societăţii de atunci, precum şi propăşirea înfăptuită veac după veac, de Biserica creştină, îşi

găsesc lămurire în acest cuvânt, care cuprinde în el suma însuşirilor sufleteşti a celor aleşi pentru propovăduirea Evangheliei. Mai înainte de a fi Apostoli, au fost pescari. Iisus a făcut din ei pescuitori de suflete pentru împărăţia lui Dumnezeu. Slujba lor a cuprins trei elemente: mai întâi chemarea, apoi pregătirea şi, în sfârşit, trimiterea.

Pentru ei, era primul lor contact cu Cuvântul vieţii, cu “Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume” (Ioan 1, 9). În noaptea aşteptărilor şi-n umbra căutărilor, le-a pătruns în suflet o rază de lumină, o dumnezeiască scânteie. S-au ataşat de Domnul şi L-au însoţit în călătorie spre Galileea. Au participat la nunta din Cana Galileei, unde a făcut Domnul începutul minunilor ” şi şi-a arătat slava Sa”, iar ei au crezut într-Însul (Ioan 2, 11). L-au urmat apoi, în Capernaum (Ioan 2, 12), iar de Paşti, la Ierusalim, unde Domnul şi-a arătat puterea de Fiu al Tatălui ceresc, izgonind pe vânzători din Templu şi prevestindu-Şi moartea şi învierea (Ioan 2, 14-20).

Înainte de a se înălţa la cer, Iisus le-a grăit multe, în pilde şi direct. Le-a încredinţat multe taine şi învăţături, unele nescrise în Evanghelii şi păstrate doar în tradiţia sfântă a Bisericii. După înviere, timp de patruzeci de zile, a vorbit cu ei despre împărăţia lui Dumnezeu (F. Ap. 1, 3). La doi dintre ucenici, Luca şi Cleopa, călători spre Emaus, în ziua Învierii, mergând cu ei fără ca aceştia să-L cunoască, Iisus “le-a tâlcuit, începând de la Moise şi de la toţi proorocii, toate pasajele din Scripturi (despre El)” (Luca 24, 27). Nici faptele, nici cuvintele lui Iisus nu sunt cuprinse toate în Sfintele Evanghelii (Ioan 20, 30). Le-a păstrat cu grijă tradiţia sfântă a Bisericii, aşa cum le-a primit din gura acestor martori credincioşi şi Apostoli ai lui Iisus.

Întreg acest interval de timp, cu toate faptele văzute cu proprii ochi (I Ioan 1, 1) şi cuvintele auzite din gura Celui care a vorbit ca nimeni altul (Ioan 7, 46), a fost pentru Apostoli o şcoală aleasă, un mijloc de pregătire pentru chemarea despre care ne istoriseşte Sfânta Evanghelie de azi.

Intrarea Apostolilor în misiunea pentru care au fost pregătiţi de Domnul, a vesti în lume Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu şi de a conduce Biserica cea “una sfântă, sobornicească şi apostolească”, a avut loc abia în ziua Cincizecimii, când au primit puterea Duhului Sfânt,

făgăduit lor de Mântuitorul, de a-I fi “martori în Ierusalim şi în toată Iudeia şi în Samaria şi până la marginile pământului” (F.Ap. 1, 8). Mulţimi nenumărate au intrat în mreaja cuvântului lor, care vestea învierea şi legea Noului Aşezământ, adusă în lume de Fiul lui Dumnezeu. Legea Noului Aşezământ se cuprindea în “porunca nouă” (Ioan 13, 34), a dragostei de aproapele, pe care a aşezat-

o Hristos ca principiu suprem la temelia vieţii creştine. Dumnezeu, fiind “lumină” (I Ioan 1, 5) şi “dragoste” (I Ioan 4, 8), cere la cei ce-L numesc “Tată” şi au primit harul de a se numi “fii ai lui Dumnezeu”, să umble în lumină, adică să iubească pe aproapele, căci, după cum spune Sfântul Evanghelist Ioan, “cine iubeşte pe fratele său rămâne în lumină, iar cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui” (I Ioan 2, 10).

Pe temeiul legii celei noi, Sfinţii Apostoli au propovăduit popoarelor dreptatea, dragostea, libertatea, egalitatea, frăţia, într-ajutorarea, ospitalitatea, pacea, bucuria, cumpătarea, bunătatea, mila faţă de suferinţa altuia, duhul de jertfă pentru apărarea înaltelor idealuri, formând, în lumina acestor înalte principii morale, trăsături specifice şi caractere vrednice de admirat şi urmat. Răspândirea Evangheliei este lucrul Apostolilor de atunci şi a celor ce le-au urmat, dar darul Duhului Sfânt este acela care a lucrat prin ei.

Chemarea lui Iisus nu avea în sine nimic din chemarea dulceagă şi ispititoare a chemărilor la câştiguri ieftine şi plăceri trecătoare ale vieţii. Ea era o chemare sfântă la o muncă grea, de mari răspunderi, o chemare la supunere, la privaţiuni, la suferinţe şi jertfe, în vederea dobândirii bucuriilor veşnice (Mat. 24, 9; Ioan 16, 33).

Coborârea Sfântului Duh peste pescari i-a întărit cu putere de sus, le-a dat înţelepciune şi plini de curaj ne mai întâlnit, pornesc să propovăduiască Evanghelia la toate popoarele, în nişte condiţii care îi depăşeau total.

Faptele Sfinţilor Apostoli ne vorbesc despre râvna, elanul, ostenelile şi necazurile pe care le-au avut de întâmpinat în propovăduirea Evangheliei. Prin puterea şi lucrarea Sfântului Duh ei au devenit cu adevărat ceea ce le spusese mai înainte Dumnezeiescul Mântuitor: “sare a pământului”, “lumina lumii” şi “aluatul cel nou” care dospea o frământătură nouă, o viaţă nouă şi necunoscută până atunci – de sfinţenie, de iubire, pace, iertare şi slujire devotată a lui

Dumnezeu şi a semenilor. În fiecare pagină din Faptele Apostolilor răzbate duhul apostolului şi misiunii creştine, exprimat de Sfântul Apostol Pavel: “Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Oare necazul sau strâmtoarea sau prigoana sau foametea sau golătatea sau nevoia sau sabia?” (Rom. 8, 35). “Pentru că sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici căpeteniile, nici puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare… nu pot să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu cea întru Hristos Iisus, Dumnezeul nostru” (Rom. 38-39).

Misiunea Sfinţilor Apostoli pentru întemeierea, existenţa şi dezvoltarea Bisericii este atât de importantă, încât una din însuşirile fiinţei Bisericii este apostolitatea. De aceea noi mărturisim:

“Cred într-una Sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică”, condusă de Iisus Hristos, capul ei nevăzut, dar prezent în ea prin toate lucrările Duhului Sfânt. Biserica stă pe temelia Apostolilor (Efes 2, 20), piatra cea din capul unghiului fiind Iisus Hristos. Chemarea la slujba apostoliei au preluat-o de la Sfinţii Apostoli urmaşii lor legitimi – episcopii şi preoţii.

În faţa obiecţiilor unor creştini rupţi de Biserică, care susţin că taina preoţiei nu are temeiuri dumnezeieşti şi că toţi pot fi preoţi, noi mărturisim adevărul constatat la chemarea Apostolilor, că

Mântuitorul a ales din mulţimea de ucenici pe cei 12, cărora le-a zis: “Precum m-a trimis pe mine Tatăl şi eu vă trimit pe voi. Şi grăind aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora la veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 21-23).

Sfinţii Apostoli au transmis această putere primită prin darul Sfântului Duh episcopilor şi preoţilor, încât darul şi Taina preoţiei este ca un “fir de aur” care leagă preoţia apostolică de preoţia creştină până la sfârşitul veacurilor.

Chemarea: “Veniţi după mine şi vă voi face pe voi pescari de oameni” a avut ecouri în sufletele Apostolilor şi ale urmaşilor acestora. Calendarul Bisericii noastre este plin de nume care au

răspuns cu toată fiinţa şi viaţa lor la chemarea apostolatului creştin, devenind exemple şi pilde vii de dragoste slujitoare faţă de Dumnezeu, faţă de Biserică şi faţă de oameni.

Să ne păstrăm în deplină unire sfânta noastră credinţă ortodoxă, pe care strămoşii noştri au primit-o prin gura Apostolului celui “întâi chemat” Andrei, încredinţându-ne-o ca pe o moştenire de mare preţ. Ea ne-a fost putere, cheag de unire în trecut şi odrăslitoare de strălucire în înfăptuiri. S-o păstrăm curată, vie şi sfântă, pentru desăvârşirea noastră, pentru mântuirea noastră.

Fireşte, urmarea lui Hristos nu-i sarcină uşoară. Trebuie jertfă, lepădare de sine, răbdare, dorinţă de mântuire. Dar nimic să nu ne oprească de a face lucrurile lui Dumnezeu. Valoarea nu stă în a găsi ceva uşor, ci de a apuca drumul care duce la mântuire, la comuniune cu Cel care ne-a răscumpărat şi ne-a chemat: “Veniţi la mine”. Şi atunci, vom putea spune, ca şi sfinţii, care L-au urmat pe Iisus: O, ce minunată este viaţa pe care ne-o dă Iisus! Singura viaţă adevărată nu este decât în slujba lui Iisus! Aceasta este chemarea lui Iisus pe care ne-o face Sfântul Evanghelist de astăzi. Amin.

Părintele Dorin Picioruş - Predică la Duminica Sfinţilor români

răspuns cu toată fiinţa şi viaţa lor la chemarea apostolatului creştin, devenind exemple şi pilde vii

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul, a doua duminică după Rusalii, începând cu data de 20 iunie 1992, prin aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a primit supra numele de Duminica Sfinţilor Români. Şi aceasta pentru a sublinia faptul că acest pământ al nostru a fost binecuvântat de Dumnezeu cu repere de dreaptă credinţă şi vieţuire de-a lungul secolelor, adică cu Sfinţi.

Pentru că Sfinţii lui Dumnezeu sunt una în Împărăţia lui Dumnezeu dar ei sunt de diverse naţionalităţi. Fiindcă credinţa nu e incompatibilă cu apartenenţa naţională ci o presupune.

Şi prin aceasta arătăm că ceea ce ne uneşte, adică dreapta credinţă şi vieţuire apostolică, pe noi, ortodocşii, nu trebuie să ne despartă, dacă unii suntem greci, alţii români sau alţii ruşi.

Pentru că trebuie să depăşim, în viaţă şi în teologia noastră, în modul nostru de a vedea lucrurile, perspectiva particulară a credinţei şi a vieţuirii ortodoxe existentă în tradiţia naţiei noastre, spre a putea vedea specificitatea altor neamuri ortodoxe dar şi experienţa unitară a vieţii bisericeşti.

Niciodată Ortodoxia nu a aneantizat specificul naţional dar nici nu l-a exacerbat.

Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor au propovăduit dreapta credinţă în limbile naţiunilor, înglobând-o în mod organic în modul lor de a fi.

De aceea nu s-a pus problema traducerii Scripturii şi a Părinţilor doar într-o singură limbă ci fiecare popor a avut traducerile lui la izvoarele Tradiţiei.

Însă orice popor poate să trăiască ortodox şi în unire de gândire şi de acţiune cu celelalte popoare ortodoxe dacă trăiesc în acelaşi har al Treimii, în aceleaşi dogme, în aceleaşi slujbe, în aceeaşi perspectivă frăţească de a vedea lucrurile.

Numai că în momentul de faţă trebuie să gândim şi mai profund responsabilitatea noastră, ca ortodocşi, faţă de neamurile neortodoxe.

Cum putem noi să-i ajutăm? Cum poate lumina credinţei şi a vieţii noastre să pătrundă şi în viaţa lor?

Şi în această lume unită de mijloacele media dar şi de problemele comune ale umanităţii, fiecare dintre noi trebuie să îşi găsească vocaţia de a ajuta şi pe cel care nu cunoaşte, cu adevărat, adevărata închinare şi vieţuire după Dumnezeu.

Iar dacă stăm să ne gândim bine la potenţialul misionar al poporului român, acum prezent, prin reprezentanţii lui, în diverse colţuri ale lumii, cred că fiecare dintre noi poate contribui la luminarea altora într-un mod comunional, liturgic şi dialogic, fără stridente.

Dar dacă imaginea noastră reală se răsfrânge mediatic foarte uşor pe mapamond…aceasta are şi consecinţe dezavantajoase…când lumina din noi e întuneric…

Iar creaţia noastră online, fie că e un blog sau un canal de comunicare, trebuie să exprime frumuseţea din noi pentru ca să fim un exemplu de vieţuire ortodoxă.

E adevărat: există în noi şi tendinţa de a vrea să îi ajutăm pe alţii mai înainte de a ne fi ajutat, vindecat în mod real pe noi înşine. Şi în această situaţie, juvenilismul sau ipocrizia noastră oferă un contra exemplu altora.

Iar cum media vehiculează cu multă nonşalantă contra exemplele, de aceea Ortodoxia poate avea o imagine proastă în mod nedrept, numai din cauza unor exemple neconcludente.

Şi acest lucru vrea să ne spună duminica de astăzi: adevăratele exemple de Ortodoxie sunt Sfinţii şi în relaţie cu ei se judecă profunzimea unei credinţe şi a unui mod de existenţă generat de credinţă.

Dacă luăm, în mod aleatoriu, persoane mai mult sau mai puţin şcolite, mai mult sau mai puţin virtuoase din Ortodoxie şi le observăm comportamentul şi cerem de la ele împlinirea exigenţelor Ortodoxiei putem să tragem concluzia că Ortodoxia e neîntrupabilă. Sau că nimeni nu mai trăieşte ortodox…

Însă în cei care întrupează/ personalizează Ortodoxia în ei înşişi, la cote înalte, se observă cât de relevantă e tradiţia Bisericii, cu tot ce reprezintă ea şi cum sunt aceştia purtători vii ai Tradiţiei.

Şi cei care întrupează Ortodoxia, pe măsura lor, sunt Sfinţii. De diverse vârste şi de diverse naţionalităţi. Dar care au în comun aceeaşi gândire şi viaţă a Bisericii lui Hristos verbalizată în limbă proprie.

Şi tocmai în faptul că unul e român şi altul e grec şi altul sârb constă toată frumuseţea. Pentru că diversitatea unităţii Bisericii e plină de frumuseţe.

Iar pentru un Sfânt, ca să îl traduci, îi înveţi limba iar dacă vrei să îl vezi, traversezi o întreagă lume. Şi vorbind cu el găseşti dragostea lui pentru toţi Sfinţii, adică dragostea lui pentru unitatea Bisericii universale.

Pentru că de la un capăt la altul al Bisericii lui Hristos din întreaga lume, Sfinţii sunt expresia unităţii de credinţă şi de viaţa duhovnicească a Bisericii. Motiv pentru care, fiecare dintre noi, suntem chemaţi la unitatea credinţei de către Domnul, adică la unirea, prin viaţa de sfinţenie, cu toţi Sfinţii care ne precedă, pentru ca să fim una întru El. Pentru că una întru El înseamnă aceeaşi grijă iubitoare şi plină de sfială faţă de fiecare detaliu al moştenirii tradiţionale a Bisericii.

Din care cauză, noi, ortodocşii, nu ne negăm Sfinţii, nu ne negăm slujbele, nu negăm unitatea duhovnicească a tuturor generaţiilor Bisericii, nu ne uităm responsabilitatea faţă de mântuirea tuturor, pentru că trăim în credinţa că toată istoria umanităţii are un sens dumnezeiesc, are sensul ei de la Dumnezeu, adică pe acela de a se transfigura prin slava Sa.

Şi acesta e motivul, iubiţii mei, pentru care Biserica noastră ne aminteşte de Sfinţii români: pentru ca să trăim şi azi sfânt, pentru că e acelaşi Dumnezeu şi sunt aceleaşi condiţii de mântuire ca şi pentru Sfinţii noştri din trecut.

Căci, fără doar şi poate, cea mai mare bucurie a Sfinţilor români din orice secol e tocmai aceasta:

viaţa noastră sfântă, curată, frumoasă, ortodoxă…Pentru că Sfinţii se bucură întru bucuria lui Dumnezeu, bucurie care ne vrea pe toţi Sfinţi, pe toţi ai Lui.

Şi fie ca să auzim chemarea Lui faţă de noi, chemarea cu care ne cheamă pe fiecare în parte, la timpul şi la momentul potrivit, când suntem apţi pentru întâlnirea cu Domnul, ca bucuria noastră să fie fără margini. Amin!

Părintele Dr. Dorin Octavian Picioruş - Predică la Duminica a 2-a după Rusalii (2014)

Părintele Dr. Dorin Octavian Picioruş - Predică la Duminica a 2-a după Rusalii (2014) Iubiţii mei,

Iubiţii mei, în ultimii ani, în calendarele noastre, Sfinţii români au fost scrişi cu albastru. Sărbătorile cu roşu şi Sfinţii români cu albastru.

Numai că sub titulatura Sfinţii români sunt subliniaţi cu albastru Sfinţii canonizaţi de către Biserica Ortodoxă Română, care nu sunt cu toţii români…sau care au Sfintele Moaşte, de mult timp, pe pământ românesc.

De aceea, noi o considerăm româncă pe Sfânta Filoteea [Filofteia] deşi ea vine din Bulgaria. Ca şi Sfântul Dimitrie Basarabov, care e tot bulgar. Sau pe Sfântul Paisie de la Neamţ îl considerăm român, pentru că s-a nevoit la noi, deşi el e ucrainean. Ca şi Sfântul Vasile de la Poiana Mărului. Sau îi considerăm români pe Sfinţii primelor veacuri, pe care îi numim siprotoromâni, ca spre exemplu pe Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion, Sfântul Mucenic Emilian de la Durostorum sau Sfântul Mucenic Dasie, deşi nu ştim prea multe despre neamul lor.

Şi asta pentru că, noi considerăm Biserica românească drept una apostolică, Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi chemat, fiind numit „Ocrotitorul României”, pentru că este Apostolul neamului românesc.

De aceea, toţi Sfinţii Bisericii, care s-au născut aici sau au venit şi au trăit şi au adormit aici sunt consideraţi Sfinţi români, chiar dacă ei nu sunt români. Pentru că românitatea se înţelege nu numai ca naştere directă din români ci şi ca înrudire duhovnicească cu românii. Iar dacă Sfânta Filoteea a vrut să vină, după martirizarea sa, la Curtea de Argeş sau Sfântul Vasile din Poltava a venit şi a trăit isihast la Poiana Mărului, ei s-au românizat, s-au înfrăţit duhovniceşte cu românii şi i-au ajutat şi îi ajută pe români cu dragoste părintească.

Sfinţii Mucenici Zoticos, Attalos, Camasis şi Filippos au nume greceşti. Cripta lor a fost descoperită în 1971 şi noi îi pomenim pe 4 iunie. Nu ştim de ce neam sunt…dar pentru că i-am găsit pe pământ românesc îi cinstim ca pe unii de-ai noştri.

Sfântul Nifon al II-lea al Constantinopolului e şi el grec. A fost Arhiepiscop al Tesalonicului, Patriarh al Constantinopolului dar şi Mitropolitul Tării Româneşti. Deşi a fost alungat, în mod nedrept, din Ţara Românească şi s-a întors la Athos, noi îl pomenim ca pe un Sfânt român…pentru că şi-a pus amprenta şi asupra noastră.

Pe de altă parte, avem şi Sfinţi români…născuţi din neamul românesc şi pe pământ românesc.

Sfântul Gheorghe de la Cernica e din Săliştea Sibiului, Sfântul Grigorie Dascălul s-a născut la Bucureşti în 1765, Sfântul Daniil Sihastrul e dintr-un sat din apropierea Rădăuţilor, Sfântul Dosoftei al Moldovei s-a născut la Suceava în 1624, Sfântul Ioan Iacob Hozevitul s-a născut pe 23 iulie 1913 în satul Crăiniceni din judeţul Botoşani. Sfântul Calinic de la Cernica e bucureştean. S-a născut la Bucureşti în 7 octombrie 1787. În sursa de aici, la viaţa Sfântului Iosif cel nou de la Partoş, se spune că Sfântul Iosif, deşi „născut în 1568 în oraşul Raguza din Dalmaţia, pe malul Mării Adriatice” a fost „vlah de origine ca şi Sfinţii Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, Dimitrie cel Nou Basarabov, Cuvioasa Paraschiva de la Iaşi şi Sfânta Muceniţă Filofteia de la Curtea de Argeş”.

Şi dacă vlahii de peste tot…sunt cu toţii consideraţi români, atunci aria romanităţii se extinde cu mult faţă de graniţele României actuale.

Da, numărul Sfinţilor români canonizaţi e foarte mic în comparaţie cu numărul Sfinţilor români cunoscuţi cu numele! Alături de cei cunoscuţi, canonizaţi sau nu, sunt Sfinţii români necunoscuţi, care nici ei nu sunt puţini.

Şi de la Sfinţii români, pe care Biserica noastră i-a canonizat, adică le-a recunoscut sfinţenia vieţii, noi avem de învăţat foarte multe lucruri particulare. Pentru că intimizându-ne/ împrietenindu-ne cu ei, prin rugăciune, putem să fim învăţaţi de către Părinţii noştri cei Sfinţi cum să ne comportăm, în mod propriu ortodox, potrivit specificului nostru românesc.

Iar românii ortodocşi, în mod fundamental, au simţul echilibrului. Sunt paşnici în relaţii dar pătrunzători în ceea ce priveşte dogmele credinţei. Sunt ospitalieri şi muncitori, smeriţi şi realişti în faţa istoriei.

De aceea, Sfântul Ştefan cel Mare s-a comportat ca un voievod responsabil, care a apărat ţara cu arma în mână dar a şi împodobit-o cu focare de viaţă ortodoxă, adică cu Mănăstiri şi Biserici. Sfântul Constantin Brâncoveanu şi-a acceptat martiriul cu demnitate. Sfintele sale Moaşte au fost scoase din mormânt luna trecută şi puse spre închinare. Sfântul Sfinţit Mucenic Teodosie de la Brazi a fost martirizat de către tătari prin tăierea capului. Sfântul Sfinţit Mucenic Antim Ivireanul, românizat şi el prin iubirea sa faţă de neamul nostru, a fost ucis de turci. Sfântul Ierarh Andrei Şaguna s-a născut în Ungaria dar din părinţi aromâni. Sfântul Bretanion al Tomisului a participat la Sinodul I Ecumenic.Sfântul Onufrie de la Vorona s-a născut în Rusia şi s-a nevoit în secolul al 18-lea în Moldova.

Sfântul Chiriac de la Bisericani se nevoieşte 60 de ani într-o peşteră. „Vara şi iarna petrecea pe munte cu trupul gol, în rugăciune curată, biruind, cu puterea lui Hristos, neputinţele firii şi ispitele diavolului”. Din 13 iunie 1641 Sfintele Moaşte ale Sfintei Parascheva sunt la Iaşi. Sfântul Simeon de la Pângăraţi era un isihast. A avut harisma vindecărilor şi pe cea a înainte-vederii şi a adormit în anul 1476.

Sfântul Varlaam al Moldovei a tipărit prima carte românească din Moldova. Sfânta Teodora de la Sihla a trăit în pustnicie viaţa isihastă. „Rugându-se neîncetat lui Dumnezeu cu rugăciunea cea de taină a inimii, faţa i se lumina, iar trupul i se ridica de la pământ, asemenea Sfintei Maria Egipteanca”.

Sfântul Visarion, mărturisitorul suferă pentru că se opune catolicizării în forţa a Transilvaniei. Sfântul Ioan Românul este spânzurat de turci pe 12 mai 1662. În zi de vineri, înaintea praznicului Înălţarea Domnului. Era adolescent. Avea 17-18 ani. Sfânta Muceniţa Filoteea a fost martirizată de tatăl ei la vârsta de 12 ani. Motivul: pentru că a dat de mâncare la săraci. Sfântul Mucenic Sava de la Buzău a fost înecat.

Prima canonizare făcută în Biserica Ortodoxă Română a fost cea din ziua de 28 februarie 1950.

Iar pe 20 iunie 1992, când s-a stabilit sinodal Duminica Sfinţilor Români, s-a precizat că în această duminică trebuie „să se numere cu Sfinţii şi să se cinstească după pravilă cu slujbă specială şi cu

acatist toţi Sfinţii din neamul românesc, ştiuţi şi neştiuţi”. Lucru care atestă faptul că această duminică a fost gândită ca o prelungire a Duminicii Tuturor Sfinţilor dar cu specific românesc.

Pentru că în duminica anterioară i-am cinstit pe toţi Sfinţii cunoscuţi şi necunoscuţi de noi, oamenii, dar care sunt Sfinţi la Dumnezeu. Iar astăzi îi cinstim pe toţi Sfinţii români cunoscuţi şi necunoscuţi de către noi, adică şi pe cei care nu sunt specificaţi cu albastru în calendarul nostru…dar sunt Sfinţi români, născuţi pe acest pământ.

Şi prin aceasta noi ne exprimăm, deopotrivă, neştiinţa şi recunoştinţa în faţa lui Dumnezeu. Admitem că nu îi cunoaştem pe toţi Sfinţii neamului românesc dar că suntem recunoscători pentru cei pe care îi cunoaştem şi care ne ajută în viaţa noastră eclesială.

Iar cei care ne ajută pe noi sunt întotdeauna cu noi.

Iar noi trebuie să strigăm mereu către Sfinţii români, către Părinţii care ne-au precedat pe noi, pentru ca să ne înveţe să ne legăm de ei în mod viu, ca harul lor să treacă şi la noi.

Rugaţi-vă pentru noi, Sfinţilor români, necunoscuţi şi cunoscuţi, pentru ca să ne facem vrednici de Împărăţia lui Dumnezeu! Luminaţi-ne în toate zilele vieţii noastre. Călăuziţi-ne spre tot adevărul şi spre toată pacea duhovnicească. Pentru că dorim să fim împreună cu voi pentru toţi vecii.

Nu ne lăsaţi în greutăţile, în ispitele şi în căderile noastre! Nu ne lăsaţi singuri! Fiţi cu noi în toate zilele, pentru ca să lăudăm pe Dumnezeul mântuirii noastre, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, acum şi în vecii vecilor. Amin!

Părintele Lect Univ. Dr. Constantin Necula - Predică la Duminica Sfinţilor Români

"Ale Tale dintru ale Tale " ... Impodobită-i astăzi ortodoxia românească. În multe chipuri şi cu

"Ale Tale dintru ale Tale " ...

Impodobită-i astăzi ortodoxia românească. În multe chipuri şi cu alese veşminte. Căci deşi praznicul Rusaliilor a trecut, roada Rusaliilor în mijlocul neamului nostru astăzi prăznuim. Se deschide cerul de deasupra României şi-n alcătuire de duh se-arată Raiul împodobit şi cu râvnă românească. Şi cu dragoste şi cu credinţă şi cu nădejde, rostuite şi rostite pe dulcele grai românesc. Şi-n faţa dezagregării de-acum a românismului prin falsă europenizare, parcă nimic n-ar fi mai de preţ decât reaşezarea în rânduiala Liturghiei româneşti, dinaintea Altarului ceresc.

Neam de sate şi preoţi - cum spunea Nicolae Iorga - românii îşi ţin astăzi hramul cu sfinţii lor. Mulţi, mulţi şi mare parte neştiuţi. Pentru că, dacă în timp, canonizări mai vechi (1956) sau mai noi (ultimele chiar în 2003, Sfântul Vasile de la Poiana Mărului sau Theodosie II al Moldovei) au pus oarece rânduială în sinaxar, n-au epuizat nici pe departe "norul de martori" care a făcut ca România să reziste veacurilor în alcătuirea ei de pământ şi mai ales, aceea de "cer ortodox". Căci în sinaxarul de Sfinţi români pe care-l prăznuim astăzi intră Andrei Apostolul, cel dintâi chemat, ucenicii lui, episcopi tomitani, intră martirii Dobrogei sau învăţaţii ei (Sfântul Ioan Casian şi Sfântul Gherman), călugării reuniţi dintâi sub toiagul stăreţiei lui Nicodim la Tismana, dar şi toţi ceilalţi care, asemeni lor, au aprins cerul credinţei noastre strămoşeşti cu stelele credinţei împlinite. Şi când spun aceasta spun nu doar despre martirii pentru unitate teritorială sau ecclesială a românilor, ci şi despre mamele lor, aşteptându-şi pruncii-bărbaţi să se-ntoarcă acasă, iubitele lor, căci neamul întreg e un neam de maici şi mirese îndoliate, ai căror eroi, de pe pomelnicele familiilor româneşti, martire unele, s-au strămutat în pomelnicul Neamului.

Toată ţara este astăzi un chivot de moaşte uriaş, căci nu-i loc pe pământul românesc şi nu numai, în care să nu străluce oasele albite de ploi şi vreme ale tinerilor şi bărbaţilor care au purtat râvna unei biserici româneşti pe un teritoriu românesc. Într-atât încât ne-au descuiat trecătorile din munţi, temeinice pronaosuri întru care s-a botezat în sânge de voinic viitorimea.

Mame şi mirese îndoliate

...

Ale unui neam care încă-şi aşteaptă izbăvirea. Căci vremurile

comunismului au adăugat calendarului vrednic de cinste al martirilor nume noi dătătoare de sensuri:

morţii Aiudului şi Gherlei, umiliţii ucişi ai Piteştiului şi ai Târgşorului, răstigniţii Canalului,

îngropaţii din minele Maramureşului şi că ei, toţi cei care, încrezându-se în Domnul, n-au îngăduit ca lanţul lor să cadă prin trădare, prin vinovată cedare.

Un "imn acatist pentru crucea purtată" (Virgil Maxim) s-ar cuveni înălţat şi pentru ei sau mai ales pentru ei. Moaştele cele noi ale devenirii noastre intru fiinţă naţională. Pomenirea lor ar putea fi şi prilejul de a rosti răspicat răspunsul la întrebarea: "Unde a fost Biserica?" din toate sufletele noastre: "Pe cruce!" Răstignită laolaltă cu răstigniţii ei.

Astăzi este, în aceeaşi vreme, o duminică eroică. În care, laolaltă, se cuvine să pomenim pe toţi cei care au mărturisit pe Hristos sub presiunea otravei roşii, care este comunismul. Unii din ei, în viaţă,

printre noi

Mărturie că sfinţii sunt mai întâi oameni asemeni nouă, care prin râvnă şi har, trec

... dincolo de orizont, în sus, spre cerul împărăţiei. Sunt cei care răbdat-au să fie îmbrăcaţi în veşmânt de batjocură mai înainte de a pătimi până în sfârşit laolaltă cu Hristos, Cel Care dintâi ne-a învăţat ce înseamnă Patima.

Sunt cei care şi-au pus vieţile lor arvună românească la neîmbătrânirea Neamului, cum Hristos S-a făcut arvuna neîmbătrânirii firii omeneşti. Noi, românii, nu suntem dintre acele neamuri care au ridicat praful Europei în copitele cailor. Bornele de hotar nu le-am purtat legate de şa, aşezându-le unde ne-a fost mai la îndemână uciderea, asuprirea şi jecmănirea altora. Din bornele de oase sfinte şi din Crucile de pe turlele de Biserici ne-am zămislit puncte de reper întru viaţa veşnică, iar mormintele alor noştri şed cuminţi, îmbrăţişate cu duioşie de cei dinaintea lor.

Această fidelitate o prăznuim astăzi. Laolaltă cu Hristos, Cel atât de iubit în neamul nostru, că până

astăzi soţul îi spune soţiei "creştină", iar ea lui "creştin"; că până astăzi botezurile şi nunţile şi praznicele pentru cei plecaţi rămân zile înscrise cu foc în calendarul de inimă al fiecărei familii, al fiecărui sat. Iar celor care ne spun că n-avem monumente reprezentative pentru cultura universală ar trebui să le arătăm valul lui Traian, tranşeeele Oituzului şi Mărăştiului, raniţele culmi ale Topliţei sau ale Caraimanului. Mausoleele cu oase ascunse în câmpia Satmarului şi-n buza de apă a Dunării ...

Toate, semne ale sfinţeniei şi ale biruinţei Crucii, împotriva semilunii, zvasticii secerii şi

ciocanului

...

împotriva nebuniei lui Antihrist!

Părintele conf. univ. dr. Constantin Necula - Predică la Duminica a II-a după Rusalii

Părintele conf. univ. dr. Constantin Necula - Predică la Duminica a II-a după Rusalii Iubiţi credincioşi,

Iubiţi credincioşi, iată-ne ajunşi în a II-a Duminică după Rusalii, după Pogorârea Sfântului Duh şi îngăduiţi-mi să vă pun înaintea ochilor inimii şi ai sufletului Evanghelia zilei, cuprinsă în Evanghelia de la Matei 4, 18-23:

«În vremea aceea, pe când umbla Iisus pe lângă Marea Galileii, a văzut doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari.

Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El.

De acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele şi i-a chemat. Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El.

Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor.»

Neputinţa dintâi pe care, iată, Evanghelia ne arată că Domnul o tămăduieşte în popor, este acea boală numită frica de responsabilitate, ascunderea de Dumnezeu de teama de a nu fi responsabil pentru faptele pe care le faci.

Hristos Domnul astăzi Îşi alege ucenicii cu strigare divină: „Vino după Mine!”, pe cei care vor fi sămânţa Bisericii, pe cei care cu Hristos şi în Hristos, vor mări până la marginile pământului şi până dincolo de ceruri ceea ce, în modul cel mai minunat cu putinţă, noi numim noua Împărăţie a lui Dumnezeu, ce ne cuprinde pe fiecare dintre noi în parte: preoţi sau mireni deodată, sfinţi sau păcătoşi în aceeaşi vreme, cu condiţia ca fiecare dintre noi, mai ales cei păcătoşi, să ne venim de fiecare dată în fire şi să strigăm Domnului: Dumnezeule, milostiv fii nouă, păcătoşilor!

În general, Evangheliile care vorbesc despre alegerea Apostolilor îi înşiră pe toţi doisprezece, inclusiv pe Iuda, cel prin care se face vânzarea. Şi aşa cum spuneam şi în Duminica Pogorârii Duhului Sfânt, de îndată, după ce Iuda s-a spânzurat şi Biserica a primit harul Duhului Sfânt, mai înainte de a primi Duhul Sfânt însă, ucenicii au purces la alegerea celui de-al doisprezecelea, prin tragere la sorţi, prin alegere la sorţi şi sorţii au căzut pe Matia, cum ne spun Faptele Apostolilor. Iată că la alegerea lui Dumnezeu – acest strigăt: „Vino după Mine” – se adaugă tot o alegere a lui Dumnezeu, dar de data aceasta ceva mai ascunsă, prin această tragere la sorţi între doi candidaţi la apostolie.

Îngăduiţi-mi însă astăzi să vă vorbesc despre un alt apostol, despre alt mesager al Împărăţiei lui Dumnezeu, care ne va dărui fiecăruia dintre noi bucuria deplină a cunoaşterii Împărăţiei lui Dumnezeu. Este vorba despre Sfântul Apostol Pavel, cel care se adaugă numelor celor doisprezece

Apostoli, nume care sunt acestea, ne spune tot Evanghelia de la Matei: „Întâi Simon, cel numit Petru şi Andrei, fratele Iui; Iacov al lui Zevedeu şi Ioan, fratele lui; Filip şi Vartolomeu, Toma şi

Matei vameşul, Iacov al lui Alfeu şi Levi ce se zice Tadeu; Simon Cananeul şi Iuda Iscarioteanul, cel care L-a vândut”.

Lor li se adaugă deci Matia, prin tragere la sorţi să-i spunem şi Saul din Tarsul Ciliciei, cel ce avea să devină Pavel, Apostolul neamurilor.

Realizarea convertirii lui Saul din Tars nu porneşte din ceea ce am numi noi făcătură de mână omenească. La întrebarea dacă Saul din Tars L-ar fi cunoscut pe Domnul în mod direct, bazându-ne pe observaţiile unui pofesor de Teologie de la Sibiu, de acum câţiva ani, părintele Grigorie Marcu, putem argumenta împotriva ideii că L-ar fi cunoscut, astfel: Saul din Tars n-a putut fi la Ierusalim în vremea când Mântuitorul propovăduia Împărăţia Cerurilor. Dacă ar fi fost, era cu neputinţă să asiste ca un indiferent la drama de pe Golgota. Cu firea sa înflăcărată, el nu putea fi decât prigonitor, victimă sau călău, căci Saul din Tars nu era unul dintre acele suflete slabe despre care Dante spunea că cerul le respinge şi infernul nu le primeşte.

Dacă Saul din Tars L-ar fi cunoscut pe Mântuitorul în trup, atunci ar fi trebuit să-L recunoască, fireşte, când i S-a arătat pe drumul Damascului. Ori noi citim în Faptele Apostolilor 9, 5 întrebarea

pe care i-o pune Pavel-Saul arătării luminoase: „Cine eşti, Doamne?”. Ori aceasta ne dovedeşte că Saul nu L-a cunoscut în trup pe Mântuitorul.

Pe prigonitorul creştinilor, Saul, îl găsim părtaş la lapidarea Sfântului Arhidiacon Ştefan, în Faptele Apostolilor, capitolele 6 şi 7, unde, chiar dacă nu aruncă laolaltă cu ceilalţi cu pietre, nu beneficiază de circumstanţe atenuante. Dimpotrivă, aşa cum va scrie în Epistola Romani 1, 32, el este tot atât de culpabil ca şi ucigaşii, pentru că a încuviinţat faptele lor: uciderea întâiului martir, Ştefan arhidiaconul.

Unealtă a oficialităţii iudaice în prigoana ce se porneşte împotriva creştinilor, Saul devine eroul zilei, suflând mereu cu ameninţare şi prăpăd împotriva Domnului, al Cărui trup se pare că-l credea ascuns, iar nu înviat. Am mai spus aceasta când, o dată cu Gala Galaction, am afirmat că se pare că Sfântul Apostol Pavel, mă rog, Saul din Tarsul Ciliciei, avea convingerea fermă că Domnul n-ar fi înviat şi că Apostolii ar fi furat trupul Acestuia şi l-ar fi ascuns.

De aceea prigoana porneşte mai întâi împotriva Ierusalimului, locul cel mai lesne pentru ascuns, pentru moment, trupul lui Hristos. Iar mai apoi, pentru că nu găsise trupul, acesta plecase în Damasc, unde, cu scrisori din partea iudeilor, ar fi trebuit să cerceteze casele evreilor de acolo, în căutarea trupului lui Hristos, Damascul beneficiind la acea dată de o puternică diasporă evreiască, în care se afla şi o puternică diasporă creştină. Prigoana ce o porneşte este rememorată de Sfântul Apostol Pavel astfel: „Eu, unul, am gândit în mintea mea că faţă cu numele lui Iisus

Nazarineanul trebuie să fac tot ceea ce e potrivit, ceea ce am şi făcut în Ierusalim, căci pe mulţi sfinţi i-am închis în temniţe cu puterea pe care o luasem de la arhierei. Iar, când erau daţi la moarte, întăream şi eu cu glasul meu. Şi îi pedepseam adesea prin toate sinagogile şi-i sileam să hulească şi mult înfuriindu-mă împotriva lor, îi urmăream până şi prin cetăţile de dinafară”.

Textele nu sunt cuprinse numai în Faptele Apostolilor, ci şi în Epistola I Corinteni sau în Epistola Galateni, către Filipeni sau în I Timotei. Prigoana aceasta va fi avut martirii săi, ale căror nume nu le ştim, dar judecând după cuvintele dure cu care-şi descrie acţiunea din această perioadă, în Faptele Apostolilor 8, 4 şi Faptele Apostolilor 9,l-2, putem presupune că numărul celor care au pătimit nu a fost mic.

Că groaza numelui său ajunsese departe ne-o dovedeşte faptul că Anania, creştinul din Damasc ce avea să-i redea, cu voia lui Dumnezeu, vederea Saulului devenit Pavel, auzise de la mulţi câte rele a făcut sfinţilor din Ierusalim, mai înainte de a da faţă cu prigonitorul. Pentru condamnarea creştinilor din Damasc, Sinedriul ierusalimitean i-a dat puteri depline şi o mână de oameni înarmaţi; o gardă care era în solda templului, asemeni celor care luaseră parte la arestarea Domnului în Grădina Ghetsimani.

Convertirea lui Saul şi-a găsit astfel o descriere pe care putem s-o redăm cu aceste cuvinte: Ajuns în preajma porţilor Damascului, se întâmplă minunea care-i frânge viaţa în două. Saul învaţă aici articolul fundamental al teologiei sale, pe care-l va valorifica de nenumărate ori în impresionanta moştenire scripturistică ce-a lăsat-o Bisericii lui Dumnezeu: Hristos şi credincioşii Săi sunt una.

Aceştia formează Trupul Bisericii, iar Hristos este Capul Trupului. Cum este posibilă această împreunare mistică dintre Hristos şi mădularele Bisericii Sale, Apostolul nu ne va lămuri nicicând. Esenţial este că ea există. Domnul i-a dovedit magnifica ei realitate când i-a zis: „Saule, Saule,

pentru ce Mă prigoneşti?” (Fapte 9, 4). Ce se va fi petrecut în mintea lui la auzul acestor cuvinte venite de dincolo de lume e lesne de bănuit, pentru că Saul nu-L cunoştea pe Domnul şi nu ştia să-L fi târât în temniţă şi să-L fi maltratat sau să-L fi dat Sinedriului pentru judecată sau cum o spune el, să ridice glasul la condamnarea Lui la moarte. Iar dacă dumnezeiasca arătare i-a grăit totuşi, aşa cum am auzit: „Saule, pentru ce Mă prigoneşti?” Saul a trebuit să-şi dea seama, măcar la această răscruce a vieţii Sale, că toate loviturile care au căzut peste trupurile prigoniţilor din Ierusalim şi din cetăţile din afară au nimerit în coasta străpunsă a Dumnezeu-Omului, pentru că Hristos şi aleşii Săi sunt una. Adevărul acesta va răsuna de pe buzele sale mai fierbinte şi mai cuceritor decât de pe oricare altă gură de misionar creştin, pentru că nu l-a primit de la oameni, nici din om, ci Hristos Însuşi i l-a împărtăşit.

Din pulberea în care dumnezeiasca arătare i-a îmbrâncit semeţia, se scoală un om nou. Saul din Tars şi-a încheiat aici zbuciumata-i curgere întru fariseismul lui de toate zilele. Din scrumul

prigonitorului Său, Hristos Dumnezeu va face să crească neîntrerupt Pavel, Apostolul neamurilor. În clipa aceea, istoria lumii a luat alt curs: „ţepuşa” din Faptele Apostolilor 9, 5 s-a prefăcut în vas ales al lui Dumnezeu, cum ne spune acelaşi capitol 9 al Faptelor Apostolilor la versetul 15 (cf. Părintele Grigorie Marcu). Din momentul Damascului, Sfântul Apostol Pavel devine o personalitate echilibrată, un aliaj duhovnicesc de reală valoare, care va transplanta creştinismul din Răsărit în Europa. Natură de elită, personalitate de stil nobil şi cu posibilităţi geniale, el va trudi, se va smeri şi va conduce cu forţa convertirea. Spusa lui va face întotdeauna să răzbată până la marginile pământului şi dincolo de ele adevărul Evangheliei lui Hristos. Iar ceea ce el identifică în drumul Damascului, toţi cei care vor mărturisi pe Hristos până la sfârşitul veacurilor o vor face, ştiind că este real. Pentru fiecare prigonit în numele lui Hristos se aude glasul: Pentru ce Mă prigoneşti? Deoarece cu fiecare prigonit al tuturor timpurilor, în numele lui Hristos, Cel care a acceptat să ia crucea şi să-I urmeze Lui, în numele lui Hristos aşadar, durerea este şi a lui Hristos, patima este şi a lui Hristos, rana este şi a lui Hristos.

Fără îndoială că Pavel, fără să vrea, răspundea, prin activităţile sale ce vor urma după acest moment al Damascului, la strigătul dintâi al Evangheliei de la Marcu: „Pocăiţi-vă, convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie”. Şi Mântuitorul ştia că lucrurile acestea se vor împlini, iată, prin acest al treisprezecelea Apostol, necitat de Evanghelii, dar citat în Evanghelia pururi deschisă a Împărăţiei lui Dumnezeu,

Saul cel din Tarsul Ciliciei, fariseul cel până în măduva oaselor – şi nu am spus-o în sensul peiorativ al cuvântului, ci prin voia Sa, – i-a ales să fie începători ai credinţei. Minunat lucru pentru aceia care nu s-au rupt de apostolie, pentru aceia care poartă în sufletul lor Taina Sfintei Împărtăşanii, Taina Botezului, Taina Spovedaniei, Taina Preoţiei, Taina Cununiei, Taina Sfântului Maslu şi celelalte taine mari ale Bisericii, pentru că le primesc din mâna Apostolilor, prin episcopii lor şi prin preoţii lor.

Iată-ne, aşadar, la o săptămână după Pogorârea Duhului Sfânt, văzându-ne cum ne creşte Biserica prin martiri şi iată-ne astăzi văzând cum a început să crească Biserica prin Apostoli. Baza Bisericii, măduva ei cea mai de taină, picior al Sfintei Mese, dacă vreţi, sunt întotdeauna Apostolii şi Mucenicii noştri de la începutul veacului. Ei se continuă şi îşi continuă lucrarea lor până astăzi:

Apostolii prin episcopi şi preoţi şi diaconi, iar martirii prin cei care cu credinţă în suflet au mărturisit pe Domnul şi Dumnezeul nostru, indiferent de condiţiile sociale sau politice în care şi-au desfăşurat creştinismul lor.

Ce mare lucru e să înţelegi că dragostea nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr şi mai cu seamă să pricepi că dragostea toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă şi că ea nu cade niciodată.

Dragostea nu cade niciodată pentru că având bază în acest: „Vino după Mine” al Mântuitorului şi-a primit răspunsul prin martiriul Apostolilor şi prin moartea martirilor, cei care au înţeles, aşa cum am văzut Duminica trecută, că nu ei, ci Hristos din ei pătimeşte, că în dinţii fiarelor trupurile lor se vor face făină aleasă pentru prescura cea mare a Bisericii lui Hristos.

Iată-ne, aşadar, încă o dată înaintea chipului luminos al Apostolilor. Să luăm seama, dar, să nu-l întunecăm cu păcatul nostru, cu necuviinţa noastră că fără de apostol şi fără de episcop şi fără de preot şi fără de diacon n-avem cum să fim Biserica Dragostei care nu cade. Amin.

(Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula, din ”Cântare de biruinţă cântând” - Predici şi meditaţii duhovniceşti radiodifuzate , Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2012)

Preot prof. dr. Dumitru Stăniloae - Duminica Sfinţilor români

Creştinismul românesc a rodit şi el din sine mulţi şi minunaţi sfinţi, chiar dacă smerenia caracteristică

Creştinismul românesc a rodit şi el din sine mulţi şi minunaţi sfinţi, chiar dacă smerenia caracteristică poporului nostru sau alte împrejurări istorice nefavorabile în care a avut de trăit au făcut ca Biserica noastră să nu canonizeze decât un mic număr dintre ei şi aceasta de-abia în 1955.

Sfinţii români au existat însă în mod real şi au fost recunoscuţi ca atare de evlavia populară, cu toate că Biserica nu i-a canonizat formal şi nu le-a dedicat anumite zile în calendar şi de aceea faptele lor nu au fost lăudate prin imne bisericeşti închinate lor.

De altfel, timp îndelungat sfinţii s-au făcut cunoscuţi ca atare prin cinstirea pe care şi-au câştigat-o în evlavia populară. De-abia de la un timp încoace Biserica a început să purceadă şi la o canonizare formală a sfinţilor de mai târziu, confirmând venerarea lor de către cercuri largi ale credincioşilor. […]

Toţi sfinţii, cu excepţia apostolilor şi a misionarilor, şi-au câştigat această calitate lucrând pentru credincioşi sau remarcându-se prin viaţa lor de curăţie şi jertfelnicie între credincioşii dintr-un anumit loc sau ţinut. Cinstirea lor a început încă în timpul vieţii sau după moarte, între credincioşii din acel loc, pentru ca treptat ea să se întindă tot mai departe. Astfel, din sfinţi locali ei au devenit sfinţi universali. Dar au ajuns la această cinstire pentru curăţia dobândită de ei într-un anumit loc sau mucenicia lor sau faptele lor de ajutorare pentru dreapta credinţă mărturisită pretutindeni, putând fi imitate de credincioşii din orice loc. Ei aplicau într-un anume loc sau ţinut învăţăturile dreptei credinţe universale. Ei slujeau şi ilustrau credinţa universală în locul în care vieţuiau.

Astfel, toţi sfinţii sunt locali prin faptul că lucrează într-un anumit loc, dar sunt universali pentru credinţa universală pe care o slujesc în acel loc. Din acest punct de vedere nu există sfinţi locali şi universali. Toţi sunt locali pentru oamenii dintr-un anumit loc cărora le slujesc în cursul vieţii prin faptele şi pilda lor, dar toţi sunt universali pentru că această pildă e valabilă pentru credincioşii de pretutindeni şi ea se impune spre unitate tuturor celor care ajung să-i cunoască. Toţi se umplu de Acelaşi Hristos care străluceşte prin fiinţa lor şi toţi sunt purtătorii Aceluiaşi Duh Sfânt, chiar dacă Duhul Sfânt Care li se comunică lor a fost comunicat de ei prin altă limbă. Toţi aparţin prin Acelaşi

Duh Sfânt Bisericii universale, care a început la Cincizecime şi continuă de-a lungul secolelor, cuprinzând diferite neamuri (Fapte 2, 3). Limbile sunt diferite, dar sufletele sunt umplute de Acelaşi Duh şi simt în Acelaşi Hristos. Astfel şi sfinţii români, fie că au fost mucenici ai dreptei credinţe în secolul al IV-lea sau în secolul al XVIII-lea, fie că au fost ierarhi care au luminat poporul cu cuvântul şi l-au ajutat cu fapta, fie că au fost sihaştri ajunşi la cea mai mare înălţare a fiinţei lor în Dumnezeu, prin rugăciune pentru ei şi pentru credincioşi, au înălţat prestigiul dreptei credinţe şi chipul de om care o trăieşte cu seriozitate la o treaptă care îi îndeamnă pe credincioşii de pretutindeni, când ajung să fie cunoscuţi, să o trăiască cu cât mai multă convingere şi să le urmeze pilda.

Cu cât mai mult se impun prin viaţa lor excepţională în locul în care trăiesc, cu atât chipul lor iradiază cu mai multă putere în Biserica universală. Dar unirea între slujirea lor locală şi importanţa sobornicească mai poate fi pusă în evidenţă şi altfel.

Un sfânt, chiar dacă ridică la cel mai înalt grad nişte însuşiri prin care se remarcă un anumit popor, înălţimea la care se ridică îl face să îmbrăţişeze cu o iubire cuprinzătoare toţi oamenii. În sfinţi nu mai e nici un pic de egoism individual sau de exclusivism naţional. Prin aceasta ei sunt adevărate punţi de înfrăţire între oameni şi popoare. Prin sfinţi se adânceşte mai mult decât prin toţi credincioşii sobornicitatea Bisericii, chiar dacă aceasta nu înseamnă ştergerea deosebirilor între popoarele ce fac parte din ea. Sobornicitatea se întăreşte prin ei şi din partea dreptcredincioşilor din alte popoare pe măsură ce ei devin cunoscuţi acelora. Căci credincioşii aceia îşi îndreaptă rugăciunile către ei cu convingerea că aceşti sfinţi se roagă lui Dumnezeu şi pentru ei, cum de fapt se şi întâmplă. De aceea ar fi bine ca diferitele Biserici ortodoxe să-şi însuşească prin acte oficiale, cunoscute popoarelor lor, canonizările de sfinţi făcute de fiecare Biserică soră, pentru a contribui cât mai mult la unirea popoarelor lor în evlavia închinată reciproc sfinţilor lor.

E bine că credincioşii Bisericii din orice loc să aibă cunoştinţa de sfinţii de pretutindeni, pentru că fiecare sfânt aduce prin faptele lui săvârşite în alte împrejurări model de fapte pentru orice fel de împrejurări din viaţa lor. Căci faptele sfinţilor şi vieţuirea lor străluminată de prezenţa lui Dumnezeu în ei depăşesc determinările locale, ridicându-se la ceea ce poate fi model şi întărire pentru credincioşii din orice loc. De aceea ar fi recomandabil ca vieţile sfinţilor din orice neam să fie făcute cunoscute prin traduceri în limbile tuturor celorlalte popoare ortodoxe. S-ar face prin aceasta ceea ce s-a făcut în secolele mai vechi ale Bisericii, ajungându-se la universalizarea şi unificarea evlaviei tuturor popoarelor ortodoxe în jurul tuturor sfinţilor. Ar fi un mod practic prin care Biserica ar contribui la cât mai marea înfrăţire a popoarelor din sânul ei. Un model în această privinţă s-a dat prin traducerea şi publicarea de către monahii din Sfântul Munte Athos a „Patericului românesc“, al Cuviosului Părinte Ierom. Ioanichie Bălan. După ce în secolul al XIX-lea s-a subliniat cu putere, în cadrul Bisericii ortodoxe, conştiinţa naţională a popoarelor, socotim că timpul nostru cere o subliniere a faptului unităţii lor ca popoare conştiente de ele, dar unite în valorile care le sunt comune şi în primul rând în conştiinţa că trăiesc în aceeaşi credinţă în Dumnezeu lucrător mai ales prin Tainele (Sfinte) şi prin sfinţii lor. […]

Preot prof. dr. Dumitru Stăniloae

(Epilog, în IPS Nestor Vornicescu, Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei, Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti, EIBMBOR, Bucureşti, 1987)

Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu - Predică la Duminica Sfinţilor români

Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu - Predică la Duminica Sfinţilor români Biserica ortodoxă română a rânduit,

Biserica ortodoxă română a rânduit, prin hotărârea Sfântului Sinod din anul 1992, ca în a doua Duminică după Pogorârea Duhului Sfânt să se sărbătorească Duminica Sfinţilor Români.

În această Duminică, în chip evlavios cinstim cu cântări de laudă şi cereri duhovniceşti pe toţi Sfinţii ierarhi, preoţi şi diaconi slujitori ai Bisericii ortodoxe române care s-au săvârşit muceniceşte sau au mărturisit şi apărat cu jertfelnicie credinţa cea dreaptă, neamul şi ţara. Chemăm în ajutorul nostru pe toţi Sfinţii Cuvioşi şi Cuvioase care prin rugăciune, post şi lacrimi s-au nevoit, luând chip îngeresc şi care prin pilda vieţii lor, hrănesc duhovniceşte sufletele noastre.

Cerem întărire în credinţă şi răbdare de la toţi Sfinţii Martiri, care, prin sângele şi pătimirile lor, au primit cununa sfinţeniei.

Ne într-armăm cu rugăciunile tuturor Sfinţilor români ucişi de oştile păgâne sau ale altor asupritori.

Ne întărim în lupta duhovnicească prin rugăciunile celor căzuţi în amară robie sau ale celor jertfiţi pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori, pentru credinţa străbună, Biserică şi neam, din vechime şi până în vremea prigoanei ateiste.

Învăţăm şi mărturisim dreapta credinţă din lumina scrierilor Sfinţilor, care, luptând cu arma cuvântului, au apărat Evanghelia lui Hristos şi Biserica Sa.

Plecăm cu smerenie genunchii noştri şi ne rugăm Sfinţilor odrăsliţi de neamul nostru care au sporit în dragostea pentru Hristos Domnul, cu fapta, cu rugăciunea şi cu virtutea creştină şi pe care Milostivul Dumnezeu i-a scris în cartea veşniciei.

"Multe biserici dreptmăritoare în decursul veacurilor au aşezat în ceata sfinţilor şi cinstesc după cuviinţă pe unii dintre fiii lor, care au bineplăcut înaintea lui Dumnezeu prin vieţuirea în Hristos şi prin mărturia dată despre aceasta, rânduind în acelaşi timp o zi de prăznuire pentru toţi sfinţii ştiuţi şi neştiuţi, pe care Dumnezeu i-a înscris în cartea aleşilor Săi.

Biserica ortodoxă română şi-a cinstit după vrednicie pe toţi fiii ei, sfinţi plămădiţi de evlavia neamului românesc din care au răsărit martiri, mărturisitori, apărători ai dreptei credinţe şi mari trăitori din rândurile credincioşilor, cuvioşilor, preoţilor şi ierarhilor care dintotdeauna au strălucit în cununa Bisericii strămoşeşti, iar în cer sunt împodobiţi cu slavă" (Actul sinodal din 20 iunie 1992).

Actul sinodal din 20 iunie 1992, unul dintre cele mai frumoase documente ale Bisericii noastre, spune că prin acest gest se arată "lucrarea Sfântului Duh în Biserica noastră de-a lungul veacurilor", amintind astfel vorbele mitropolitului Dosoftei, gest iarăşi care ne leagă pe noi cei de azi de jertfa duhovnicească a înaintaşilor. Din 1992, multe nume de sfinţi români au mai intrat în sinaxare şi multe îşi aşteaptă rândul.

În continuare, prezentăm predica Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu la Duminica Sfinților Români, publicată în volumul Predici apărut la Editura Institului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București - 2010, al cărui autor este.

Predică la Duminica a II-a după Rusalii (a Sfinţilor români)

"Şi Iisus le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni! Iar ei, îndată lăsându-şi mrejele, au mers după El" (Matei 4, 19-20)

Iubiţi credincioşi, minunatele cântări pe care le auzim la slujbele Vecerniei şi Utreniei din fiecare zi liturgică fac elogiul sau caracterizarea acelora care, prin gând şi mai ales prin faptă, prin întreaga lor viaţă, au devenit următori ai Mântuitorului Iisus Hristos şi care pot sluji drept pildă de urmat şi pentru alţii. Aceste cântări duhovniceşti ne poartă cu gândul spre sfinţii care reprezintă culmile desăvârşirii creştine, culmi din care se coboară către noi glasuri tainice, cu îndemnuri la o vieţuire cu adevărat creştină, culmi de pe care se înalţă rugăciuni pentru noi către tronul Tatălui ceresc.

Într-adevăr, prin viaţa şi faptele lor, sfinţii au pus în lumină adevărata frumuseţe şi strălucire a sufletului creştin, împodobit cu cele mai alese virtuţi: credinţă, nădejde, dragoste de Dumnezeu şi de aproapele. Prin viaţa lor de rugăciune, prin felul în care au îndurat chinuri şi suferinţe pentru adevăr

şi dreptate, mergând uneori până la jertfa vieţii, ei au urcat pe cele mai înalte trepte ale desăvârşirii, au devenit adevărate "temple ale Duhului Sfânt" (cf. I Cor. 6, 19).

Dacă cercetăm slujbele închinate sfinţilor, cuprinse în cele 12 cărţi de cult numite "Mineie" ori în cartea de aleasă lectură duhovnicească intitulată "Vieţile Sfinţilor", constatăm că majoritatea acestor sfinţi au fost martirizaţi în primele veacuri creştine, mai cu seamă în Imperiul roman păgân de altădată, cu capitala la Roma, dar şi în viitorul Imperiu bizantin creştin, cu capitala la Constantinopol, care cuprindea însă şi câteva ţări din Orientul Apropiat, ca Siria, Palestina şi Egiptul, în care au trăit atâţia cuvioşi călugări cu viaţă aleasă. Cu timpul, pe măsură ce s-au format state şi Biserici ortodoxe "naţionale", fiecare dintre acestea şi-a înscris - în diferite perioade istorice - în calendar sau sinaxar anumiţi sfinţi proprii sau "naţionali", care se bucură de o cinstire "locală" în cadrul Bisericii respective. Aşa se face că şi poporul român, care a cunoscut - prin strămoşii săi daco-romani - învăţătura creştină chiar de la formarea sa ca popor în secolele II-IV, îşi are propriii săi sfinţi. Unii dintre ei au fost introduşi în sinaxarele noastre la date pe care nu le cunoaştem, poate curând după trecerea la cele veşnice a unora dintre ei. Alţii au fost trecuţi oficial în calendarele româneşti prin hotărâri sinodale şi slujbe speciale între anii 1950-1955 şi apoi în 1992 şi în anii care au urmat. Au fost canonizaţi atunci, adică aşezaţi în ceata sfinţilor, o seamă de ierarhi, călugări, preoţi sau credincioşi de neam român ori de alte neamuri care au trăit la noi şi care, prin viaţa şi lucrarea lor duhovnicească, misionară sau culturală, au contribuit la sporirea patrimoniului spiritual sau cultural al românilor.

Au fost canonizaţi un număr de martiri daco-romani, care au pătimit mai cu seamă în cursul persecuţiei împăratului Diocleţian, în jurul anului 300; câţiva episcopi de la Tomis (Constanţa de azi) sau din alte regiuni în care trăiau daco-romani, care s-au remarcat prin lucrările lor teologice de apărare a dreptei credinţe şi prin râvna lor misionară; apoi un număr însemnat de cuvioşi călugări şi călugăriţe din mănăstirile din Ţara Românească, Moldova şi Transilvania, care au rămas în amintirea credincioşilor din zonele geografice respective, ca Nicodim de la Tismana, Daniil Sihastrul sau Teodora de la Sihla; câţiva ierarhi cu viaţă aleasă şi cu o bogată activitate culturală, cum au fost mitropolitul Antim Ivireanul şi Grigorie Dascălul ai Ţării Româneşti, Varlaam şi Dosoftei ai Moldovei sau episcopul Calinic de la Râmnic; doi ierarhi ardeleni care au îndurat mari suferinţe în lupta pe care au purtat-o împotriva acţiunilor desfăşurate de anumiţi dregători urmărind calvinizarea şi înstrăinarea românilor ardeleni; apoi, călugării Visarion Sarai şi Sofronie de la Cioara, preoţii Moise Măcinic şi Ioan din Galeş, precum şi credinciosul Oprea din Sălişte, toţi din Ardeal, care s-au împotrivit făţiş uniaţiei, în secolul al XVIII-lea şi în sfârşit, mari domnitori români, Ştefan cel Mare şi Constantin Brâncoveanu, ctitori de biserici şi ocrotitori ai Bisericii ortodoxe de pretutindeni, ultimul fiind chiar martirizat de turci, dar şi Neagoe Basarab.

Dar pe lângă aceşti sfinţi daco-romani şi români, cunoscuţi cu numele, aproximativ o sută la număr şi care au zile speciale de cinstire în cursul anului bisericesc, mai există şi un număr impresionant de mucenici şi mărturisitori de neam român, necunoscuţi cu numele. Din aceste motive, în 1992, la 20 iunie, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a hotărât să se instituie o zi specială pentru pomenirea lor, sub numele de "Duminica Sfinţilor Români", care se va prăznui în fiecare an în a doua Duminică după Pogorârea Sfântului Duh (prima fiind "a Tuturor Sfinţilor"). în această Duminică sunt cinstiţi:

- "Sfinţii ierarhi, preoţi şi diaconi care s-au săvârşit muceniceşte şi au mărturisit şi au apărat cu jertfelnicie credinţa ortodoxă, neamul şi ţara noastră", dar şi credincioşii care au primit cununa sfinţeniei "prin patimile şi sângele lor";

  • - "Sfinţii cuvioşi şi cuvioase care s-au săvârşit trăind deplin viaţa călugărească şi care, prin pilda

vieţii lor şi prin rugăciune, au hrănit duhovniceşte pe toţi credincioşii";

  • - "Sfinţii români ucişi de oştile păgâne sau ale altor asupritori de-a lungul veacurilor, precum şi cei

care au căzut în luptă cu aceştia sau în amară robie pentru credinţă, Biserică şi neam";

  • - "Şi toţi ceilalţi, sfinţi creştini ortodocşi români din toate timpurile şi de pretutindeni, ştiuţi şi

neştiuţi, care au sporit în dragostea pentru Hristos, a faptei bune, a rugăciunii şi a virtuţilor creştine,

pe care Dumnezeu i-a înscris în Cartea Vieţii".

Iubiţi credincioşi, din această simplă înşirare a "sfinţilor" care sunt cinstiţi de credincioşii români în a doua Duminică după Rusalii, ne dăm seama că este vorba atât de "eroii credinţei": ierarhi, călugări şi călugăriţe, preoţi şi diaconi, deci slujitori ai Bisericii, cât şi de "eroii neamului": ostaşi care s-au jertfit pe câmpurile de luptă pentru apărarea pământului strămoşesc, dar şi clerici şi mireni care au murit în închisori şi în deportare, în perioada regimului comunist, ca şi fraţi ai noştri din Basarabia şi din Bucovina, care au îndurat aceleaşi suferinţe din partea regimului sovietic ateu, alături de atâtea popoare subjugate şi oprimate. Fără îndoială că mulţi dintre înaintaşii noştri s-au numărat printre aceşti "eroi ai credinţei şi ai neamului", care au urmat lui Hristos, întocmai ca Apostolii pomeniţi în pericopa evanghelică de astăzi. Din aceste motive, avem o sfântă îndatorire: de a-i cinsti după cuviinţă, ca pe nişte vrednici fii ai Bisericii şi ai poporului dreptcredincios şi a păstra neîncetat legătura cu ei prin rugăciune.

Avem însă şi îndatorirea de a le urma pilda vieţii, de dăruire pentru Biserică şi neam, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, care ne îndeamnă: "Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au săvârşit viaţa şi urmaţi-le credinţa" (Evr. 13, 7).

Părintele Iosif Trifa - Despre pescuirea cea sufletească

Părintele Iosif Trifa - Despre pescuirea cea sufletească Evanghelia acestei duminici ne arată cum i-a chemat

Evanghelia acestei duminici ne arată cum i-a chemat Iisus la apostolie pe patru dintre Apostoli. Din pescuitori de peşti i-a făcut pescuitori de suflete. „Veniţi după Mine, le-a zis Domnul, la o pescuire mai minunată decât cea pe care o faceţi… Eu vă chem în marea cea largă a vieţii, unde veţi pescui suflete pentru Împărăţia lui Dumnezeu; în Numele Meu veţi arunca mrejele şi multe suflete veţi scoate din adâncul pierzării… Cei patru pescari au ascultat chemarea Domnului. Mai târziu, Domnul a alăturat la ei încă opt „pescuitori“ de suflete. Minunată pescuire sufletească au făcut aceşti doisprezece „vânători“. În istoria lumii nu se cunoaşte o altă aşa minune ca doisprezece pescari simpli să cucerească o lume întreagă pentru Evanghelie.

Alexandru Macedon a pornit odinioară cu o uriaşă armată, ce întuneca soarele, să cuprindă lumea; şi n a putut răzbi. Şi, iată, doisprezece pescari au cuprins-o fără să aibă nici putere şi nici ştiinţă lumească…

Taina acestei biruinţe este, înainte de toate, darul şi lucrarea Duhului Sfânt. Prin cei doisprezece

Apostoli a lucrat puterea Duhului Sfânt; a lucrat prin ei Iisus Mântuitorul, prin darul şi harul Duhului Sfânt.

În al doilea rând, vine râvna Apostolilor. Iar în al treilea rând, această biruinţă a fost ajutată şi de râvna celor care au primit Evanghelia mântuirii. La începutul creştinismului, fiecare creştin era un mic apostol şi vestitor al Evangheliei. Evanghelia s-a vestit şi s-a dus de la om la om, de la suflet la suflet.

Minunată chemare şi groaznică răspundere sufletească au urmaşii Apostolilor: episcopii şi preoţii. Dar vestirea Domnului – între anumite margini – aparţine şi credincioşilor. În cadrul aşa-numitului

„apostolat laic“ (apostolatul mirenilor), fiecare adevărat creştin trebuie să fie şi el un vestitor al Domnului. În cartea despre Oastea Domnului am arătat pe larg acest lucru. Aici voi spune, pe scurt, că oricine L-a aflat cu adevărat pe Mântuitorul şi mântuirea se face – şi trebuie să se facă – şi el un vestitor al mântuirii sufleteşti. Oricine trăieşte cu adevărat Evanghelia se face şi el un vestitor al Evangheliei Mântuitorului. Trebuie să se facă şi el un pescuitor de suflete. Se face chiar şi neştiind el. Se face prin viaţa lui, prin pilda vieţii sale. Un creştin care trăieşte cu adevărat Evanghelia este o sare binecuvântată care „sărează“ şi pe alţii; este un aluat care „dospeşte“ şi pe alţii; este o lumină care luminează şi altora calea mântuirii.

Un astfel de creştin este un predicator vestit; este un mare predicator chiar dacă n-ar grăi nici o vorbă despre tainele mântuirii. El predică prin faptele sale, prin pilda vieţii sale, şi aceasta este cea mai puternică predică şi apostolie pentru Domnul. În multe chipuri şi feluri poate pescui suflete pentru Împărăţia lui Dumnezeu un creştin care-a aflat pe Domnul şi trăieşte o viaţă nouă cu El.

Amintesc câteva pilde:

Un ostaş al Domnului a făcut pierdută, în tren, o carte cu oglinda inimii omului. S-a nimerit să o afle tocmai un pătimaş beţiv. A citit-o, s-a cutremurat şi s a îndreptat, zicându-şi în sine: „Această carte mi-a venit ca o chemare trimisă de la Dumnezeu“.

Un alt ostaş îmi spunea că s-a gândit mult cum ar putea să îndrepte pe un morar care avea năravul de a înjura cumplit. A trimis la moară un sac cu grâu, iar înăuntru a băgat o predică de la Oastea Domnului, despre păcatul cel groaznic al sudalmelor. Împreună cu predica a mai pus şi o ţidulă pe care era scris: „Precum piatra zdrobeşte grâul acesta, aşa se va zdrobi şi sufletul

celor care înjură pe Făcătorul“. În decursul măcinatului, morarul a dat peste scrisori, le-a citit, s-a îngrozit şi s a lăsat de înjurături.

Alta:

Un tânăr din Oastea Domnului, intrând în armată, şi-a făcut mai departe, şi la cazarmă, rugăciunile lui, îngenunchind seara şi dimineaţa lângă patul său. Camarazii l-au râs, l-au batjocorit, dar el a răbdat şi s-a rugat. Peste câteva luni, mai îngenuncheau cu el încă cinci inşi, iar ceilalţi au încetat cu batjocurile. Îi biruise puterea credinţei celui care se ruga.

Duhul Sfânt este şi aici Marele nostru Învăţător, Care ne învaţă cum trebuie să lucrăm. Trebuie însă, şi din partea noastră, râvnă, răbdare şi stăruinţă.

Ca preot la ţară, eu locuiam într-o comună prin care curgea un râu. Am învăţat pescuitul şi îmi

plăcea

grozav.

Dar

mult

timp mi-a trebuit

până

am

învăţat acest meşteşug.

– Cum trebuie să încep? l-am întrebat pe un pescuitor.

– Ţine întinsă undiţa până va sări peştele.

– Dar peştele nu mai sare…

– Stai, stai, domnule părinte, la treaba asta trebuie răbdare! Întinde undiţa şi azi şi mâine, până va sări peştele şi vei învăţa meşteşugul…

Pe urmă mi-am câştigat răbdarea; o răbdare extraordinară, dar o răbdare însoţită de plăcere, de o plăcere ce mă ţinea toată ziua cu undiţa întinsă pe marginea apei. De când Domnul m-a trimis aici, la Sibiu, să fac o altfel de pescuire, observ că acelaşi lucru se cere şi la pescuirea cea sufletească:

răbdare, stăruinţă şi plăcere. La pescuirea cea sufletească trebuie, înainte de toate, o extraordinară răbdare şi stăruinţă, dar o răbdare împreunată cu plăcere – cu plăcerea sufletească de a vedea scoţând un suflet din adâncul fărădelegilor. Şi, pe lângă asta, mai trebuie şi meşteşug şi deprindere. Trebuie să ştii la fiecare fel de „peşte“ ce fel de râmă să pui. Trebuie să ştii cum şi când să arunci undiţa. Şi, mai presus de toate, nu trebuie să descurajezi când se întâmplă de nu poţi prinde nimic. Se nimereşte să umbli ziua întreagă; umbli zile întregi, umbli o lună întreagă şi nu poţi „pescui“ nici un suflet pentru Domnul. Dar asta nu înseamnă să arunci „undiţa“ şi să părăseşti lucrul, ci trebuie să stărui înainte. A sărit undeva un „peşte“, dute acolo şi azi, şi mâine, şi poimâine şi întinde mereu undiţa. Nu-l slăbi până nu se prinde în undiţa Evangheliei. Nu alerga cu undiţa de ici-colo, ci pune-ţi ochii pe un „peşte“ şi stai de el.

Să lucrăm cu râvnă, răbdare şi stăruinţă, şi Domnul va binecuvânta lucrul nostru. Aici vom spune că şi Oastea Domnului se ocupă în special cu pescuirea cea sufletească. Şi voi spune că n-am descurajat când am slobozit această mreajă. Un an de zile am stat cu zece „peşti“, dar n-am descurajat. Ştiam că aruncasem mreaja în numele Domnului, şi, pe urmă, a venit binecuvântarea Domnului şi mreaja s-a umplut de mulţime mare de peşti.

Azi, Oastea Domnului pescuieşte şi cu „sacul“, cu mreaja cea mare: cu „ofensive“, serbări, sfinţiri de steaguri… Voi spune însă că pescuirea cea mai sigură e tot cu undiţa şi tot pescuirea în parte. „Pescuiţi“ în parte pe fiecare suflet, staţi de el, interesaţi-vă de-aproape de el şi de întărirea lui cea sufletească.

Fiecare ostaş trebuie să fie un mic pescuitor de suflete. Fiecare creştin adevărat trebuie să fie un aducător de suflete la Mântuitorul. Creştinismul nu este un azil de odihnă pentru cei care L-am aflat pe Domnul. E frumos când cineva Îl află pe Domnul, e minunată odihna şi liniştea pe care o dă Domnul celor ce-L află pe El. Dar Domnul nu vrea să ne retragem în această odihnă. El are lipsă de pescuitori şi de secerători.

Nu vedeţi cum vuiesc valurile fărădelegilor? Şi nu vedeţi pe cei care se îneacă în ele? Un creştin adevărat nu poate fi o barcă legată la ţărm în vreme ce alţii se îneacă. El trebuie să fie o barcă salvatoare, o barcă plutitoare peste valurile fărădelegilor şi pescuitoare de suflete ce se îneacă.

Pescuitori, ieşiţi la lucru! Nu vedeţi undiţele diavolului? Nu vedeţi pescuirea lui cea grozavă? Nu vedeţi ce de argaţi are diavolul şi ce mulţime de peşti prinde? E plină lumea de undiţele şi de mrejele diavolului. E plină lumea de cei care ajută pescuirea diavolului şi pescuiesc pentru el.

Să-i atragem pe oameni din această pierzare. Să-i scoatem din undiţa lui satan şi să-i aducem la Domnul. O, ce lucru minunat este când un suflet păcătos Îl află pe Domnul! Dintr-un pescuitor al

diavolului

se

face

un

pescuitor

al

Domnului.

Scumpii mei fraţi din Oastea Domnului! Aruncaţi undiţele pe tot locul în numele Domnului. Pândiţi, pe tot locul şi în toată vremea, să prindeţi atare suflet în „cursa“ unei cărţi bune, a citirii unei foi religioase etc…

Lucraţi cu râvnă şi Domnul va răsplăti bogat ostenelile voastre. Amin.

Pr. Anthony M. Coniaris - Duminica a II-a după Rusalii - Veniţi după mine!

Pr. Anthony M. Coniaris - Duminica a II-a după Rusalii - Veniţi după mine! “Veniţi după

“Veniţi după Mine.”

Acestea au fost primele cuvinte spuse de Iisus lui Petru. Ele sunt de asemenea ultimele cuvinte pe care i le adresează în Evanghelia lui Ioan (21,22). Puţine alte cuvinte mai cuprind semnificaţia faptului de a fi creştin mai bine decât aceste trei cuvinte cu care Iisus şi-a chemat apostolii: “Veniţi după Mine”. Iisus şi-a ales 12 oameni să îl urmeze ca cercul apropiat de lucrători cu El. Numărul 12 are semnificaţia sa. Iisus a dorit ca oamenii Săi să reprezinte cele 12 triburi ale Poporului lui Dumnezeu, pentru a fi, în spirit, “noul Israel” care va răspândi mesajul lui Dumnezeu până la capătul pământului.

Semnificaţia chemării discipolilor este aceea că nu doar ei au fost chemaţi. Aşa după cum Dumnezeu l-a ales pe Israel, aşa cum i-a ales pe cei 12, aşa ne-a ales pe noi. El ne-a ales să fim poporul Său, discipolii Săi, lucrătorii Săi, urmaşii Săi. “Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi şi roada voastră să rămână, ca Tatăl să vă dea orice-I veţi cere în numele Meu” (Ioan 15,16). Dumnezeu ne alege înainte să îl alegem noi pe El. El ne alege în Botez înainte ca noi să fim conştienţi de El. Vine însă un timp când trebuie să răspundem faptului că El ne-a ales. Nu suntem păpuşi de teatru cu Dumnezeu trăgând de sfori pentru a ne conduce în Rai sau în iad. Noi trebuie să alegem. Aşa că El ne spune astăzi: “Veniţi după Mine”. Cea mai importantă alegere pe care o vom face vreodată în viaţă este răspunsul nostru la chemarea Sa.

“Oile mele îmi cunosc glasul”

Pe o păşune din Ţara Sfântă, trei păstori şi-au adus turmele la acelaşi bazin de apă. Cele trei turme de oi beau din acelaşi loc. După ce oile şi-au potolit setea, unul dintre păstori a strigat:

“Men-ah”, care în arabă înseamnă “veniţi după mine”. Oile lui s-au întors ascultătoare spre el şi l-au urmat peste deal.

Al doilea păstor a făcut la fel, iar oile l-au urmat. Nici măcar nu s-a obosit să îşi numere oile.

Un turist străin a văzut scena şi era foarte uimit. S-a dus la ultimul păstor şi i-a spus: “Daţi-mi cojocul şi bâta Dvs. Să vedem dacă mă vor urma aşa cum vă urmează pe voi, păstorii.” Şi-a luat cojocul pe el şi le-a strigat oilor: “Men-ah”. Nici o oaie nu s-a clintit. Nu cunoşteau vocea străinului. “Oile nu merg niciodată decât după Dvs?”, a întrebat turistul.

Acesta i-a răspuns: “Doar uneori se întâmplă, dacă o oaie este bolnavă, să meargă după altcineva decât după mine.”

Există multe voci care îl cheamă pe creştin, dar el recunoaşte şi urmează doar vocea Păstorului său, Hristos. Când nu o face, este pentru că din punct de vedere spiritual este bolnav: de păcat. “Oile Mele ascultă de glasul Meu … şi ele vin după Mine” (Ioan 10,27).

O chemare personală

Chemarea lui Isus este personală şi solicită un răspuns personal. Iisus nu a venit să cheme lumea în general, ci pe fiecare dintre noi în mod personal. Aşa după cum Marta i-a spus Mariei: “Învăţătorul este aici şi te cheamă” (Ioan 11,28). Pentru tine Dumnezeu a devenit om în Hristos. Pentru tine Iisus a venit aici. Pe tine te cheamă. Tu eşti scopul vizitei Lui. Tu eşti cel pe care îl iubeşte, cel pentru care a murit şi a înviat.