Formarea statelor medievale românești este un proces istoric care se

derulează începând cu secolul al VIII-lea și sfârșind cu secolul al XIV-lea, prin

care nobilimea din țările medievale române se emancipează treptat de stăpânirea
împărățiilor sau regatelor vecine, și care se încheie cu întemeierea voievodatelor
istorice românești: Țara Românească și Moldova.

MĂSURI LUATE DE NICOLAE ALEXANDRU ȘI VLADISLAV

VLAICU

Politica internă

Nicolae Alexandru este fiul voievodului Basarab I și al doamnei

Margareta. A fost căsătorit de trei ori. Din prima căsătorie cu Maria Lackfi au
rezultat doi fii: Radu, Voislav și o fată Elisabeta, măritată cu Ladislau de
Oppeln. Din a doua căsătorie, cu Klára Dobokay, Nicolae Alexandru a avut
două fete: Anca, măritată cu Ștefan Uroș al V-lea cneazul Serbiei și Ana,
căsătorită cu Ivan Srațimir, țarul de Vidin și un fiu Vladislav. Din porunca
ultimei, în 1360 a fost scris la Vidin un sinaxar ce cuprindea viețile femeilor
sfinte. A treia soție a fost Margit Dabkai.
Ca ctitor, Nicolae Alexandru i-a urmat tatălui său, terminând mănăstirea
Negru Vodă din Câmpulung și continuând lucrul la Biserica Domnească din
Argeș. De asemenea, biserica Sân Nicoară (astăzi în ruine) îi este atribuită tot
lui.
În luna mai 1359, în condițiile interceptării de către regele Ungariei a
corespondenței pe care o întreținea cu Papalitatea și grăbit în a fi uns „domn
autocrator”, adică singur stăpân, suveran prin drept divin, se adresează
împăratului bizantin și patriarhului Callistus I pentru a înființa o mitropolie în
Țara Românească. Cererea îi este acceptată și sub tutela patriarhului ecumenic
de la Constantinopol este înființată Mitropolia Ungrovlahiei avându-l la
conducere pe chir Iachint, mitropolitul de Vicina, personaj controversat al lumii
ortodoxe cu vederi favorabile catolicismului. Noua eparhie urma sa aibă în
fruntea sa mitropoliți numiți de Patriarhia Ecumenică și să intre în circuitul
mitropoliilor ortodoxe. Sediul mitropoliei se găsea la Curtea de Argeș, după unii
istorici, sau la Câmpulung, după alții.
Înființarea Mitropoliei Ungrovlahiei este actul cel mai semnificativ al
domniei lui Nicolae Alexandru care stabilește clar apartenența confesională a
Țării Românești la ortodoxie.
Nicolae Alexandru a sprijinit cu bani și mănăstirea Cutlumuz de la
Muntele Athos. Cu ajutorul acestuia a fost ridicat turnul cel mare de acolo și s-
au efectuat diferite reparații și îmbunătățiri la sfântul lăcaș.

Politica externă
 În 1343 o cronică maghiară, menționează că Alexandru voievod a încheiat
un acord de supunere cu regele Ludovic I cel Mare, părere infirmată de însuși
regele maghiar care, într-un act datat 29 august 1359, spune că după 1341 a
trimis în mai multe misiuni eșuate pe Dimitrie, episcopul de Oradea pentru a
negocia readucerea Țării Românești sub suzeranitatea angevină. Istoricul
Constantin C. Giurescu este de părere că întrevederea din 1343 a avut drept scop
reluarea relațiilor diplomatice între cele două state, întrerupte în urma
conflictului din 1330, precum și purtarea unor discuții cu privire la campania
împotriva tătarilor din Bugeac care va începe peste unul sau doi ani[6].
Abia din 1345 sau, mai târziu, chiar din 1355 când devin sigure semnele
unor îmbunătățiri a relațiilor între cele două părți, Nicolae Alexandru apare în
actele maghiare ca supus autorității coroanei și primitor al unor „beneficii”. Nu
se știe exact despre ce „beneficii” este vorba, după unii istorici[7] ar fi în
legătură cu recunoașterea stăpânirii Basarabilor asupra Banatului de Severin,
măr al discordiei încă de la începutul secolului, sau asupra Făgărașului.
Evoluția ulterioară duce inevitabil spre conflict cu coroana maghiară în
momentul în care Ludovic I cel Mare, ca un suveran absolut asupra pământului
de peste munți, dă în 1358 drepturi negustorilor brașoveni să treacă nestingheriți
și netaxați pe teritoriul cuprins între Buzău și Prahova, de la locul unde Ialomița
se varsă în Dunăre și până la vărsarea Siretului, ignorând astfel grosolan
autoritatea domnitorului ce stăpânea de facto aceste teritorii. C-tin C. Giurescu
este de părere însă că brașovenii au cerut doar o garanție suplimentară
suzeranului maghiar că nu vor păți nimic pe teritoriul vasalului său, Nicolae
Alexandru[7]. Voievodul muntean renunță la suzeranitatea ungară în 1359.

ETAPELE FORMĂRII STATULUI MEDIEVAL MOLDOVA

Descălecatul Moldovei reprezintă la origine o versiune inițială a

întemeierii Țării Moldovei, asociată cu tradiția orală și cu cronicile
moldovenești.
Prin persistența noțiunii în istoriografia națională, Descălecatul Moldovei
a reușit până la urmă să se asocieze definitiv cu procesul de întemeiere a statului
românesc de la est de Carpații Orientali.
În nord-estul Moldovei este atestată în perioada secolelor IX-X Țara Sipenitului.
Cronicarul Dimitrie Cantemir menționează prezența altor țări, ale berladnicilor
în zona Bârladului, brodnicilor în sudul Moldovei și bolohovenilor în nordul
Basarabiei și al Transilvaniei. Au fost pomenite și alte formațiuni prestatale-
codrii (Codrii Cosminului, Codrii Lapusnei, Codrii Hertei), câmpurile lui
Dragoș și Vlad, ocoalele în zonele Câmpulung sau Vrancea. Cel mai mare
voievodat era Moldova, cu reședința la Baia, cetate semnalată în surse din 1200.
Cnezatele rusești își exercitau autoritatea în spațiul moldovean, de la Kiev și
Halici. Invazia mongolă a înlăturat stăpânirea rusă. Înainte de invazia mongolă,
în sudul Moldovei, s-a înființat în 1227 o episcopie a cumanilor, supusă
arhiepiscopiei maghiare din Esztergom, maghiarii exercitându-și autoritatea prin
intermediul bisericii. După un secol de stăpânire mongolă, au apărut factori care
au favorizat întemeierea țării Moldovei. În 1340, moare cneazul Boleslav al
Haliciului, declanșându-se o criză de proporții în sistemul politic internațional
din regiune. Pentru dominația asupra cnezatului rus s-au luptat Polonia, Ungaria,
Lituania și Hoarda de Aur. Polonia și Ungaria și-au plănuit din 1335 să-și
orienteze politică externă spre regiunile ruse. Succesul lor a fost anihilat de
reacția boierimii ruse și de intervenția mongolilor. Cazimir al III-lea al Poloniei
a intervenit și a ocupat cnezatul, recunoscându-i autonomia. Pentru stăpânirea
Haliciului s-au format două tabere: Polonia aliată cu Ungaria contra Lituaniei și
Hoardei de Aur. Potrivit acordului, Haliciul revenea Poloniei, cu condiția că în
cazul morții fără urmași a regelui polon, tronul polonez să fie ocupat de regele
Ungariei, Ludovic. Acordul a fost aplicat în 1370, când Ludovic al Ungariei a
devenit și rege al Poloniei. Miza cea mare era drumul comercial dintre Marea
Baltică și Marea Neagră, care avea traseu prin cnezatul Haliciulu. Drumurile
comerciale aduceau o serie de venituri regatelor care le controlau prin sistemul
de vămi. Conflictele asupra Haliciului s-au extins și asupra teritoriului
Moldovei, unde s-au confruntat Ungaria și Hoardă de Aur.Ungaria dorea să
controleze cel puțin în această parte un segment al drumului comercial. Scopul
principal era formarea unei piețe în care producătorii să-și desfacă produsele
ușor și în cantități mari spre gurile Dunării, spre centrele comerciale genoveze.
Campania din 1345 condusă de voievodul Transilvaniei a determinat
restrângerea ariei de dominație tătară la estul Carpaților și formarea unui pol de
putere maghiară în regiune. Succesul maghiar a fost revelat de încercarea de a
restaura episcopia Milcoviei, ce a aparținut cumanilor. Din regiunea sudică,
maghiarii s-au extins către nord, cuprinzând formațiunile politice românești
existente.
Tradiția îl consideră pe Dragoș I din Maramureș că fiind primul domnitor
al Moldovei. În "Letopisețul Țării Moldovei până la Aron Vodă", cronică
alcătuită în secolul XVII, între anii 1349 și 1359 se povestește că voievodul
Dragost de Maramureș, ieșind la vânat, a întâlnit în cale un bour, pe care l-a
gonit cu câinii până la malurile unui rău, unde sub o răchită, l-a ucis. Bucuros, a
întins un ospăț pentru toți oamenii săi. Fiindcă îi plăcea locul, s-a hotărât să-și
stabilească curtea, apărând un nou stat-Moldova. În amintirea vânătorii, a decis
că stema să fie un cap de bour, locul unde a căzut animalul să se cheme Boureni-
județul Suceava, iar apă-Moldova, după numele cățelușei care a hăituit bourul și
a murit de oboseală la malul răului. Dragoș a fost în mod cert numit de regele
maghiar în fruntea teritoriilor moldovenești cucerite de oastea maghiară în urmă
campaniilor anti-mongole, infiintnd o marca de granița, de apărare-unitate
politico-teritorială și militară condusă de Dragoș din Giulești, voievod de
Maramureș, cu capitală la Baia.
Bogdan I
După doi ani de domnie, a fost urmat de fiul său, Sas, a cărui conducere a
durat patru ani. În 1359, pe tron a urcat unul dintre fii acestuia, Balc, care se
confruntă cu un fost voievod de Maramureș, Bogdan I de Cuhea și cu o răscoala
moldovenească împotriva dominației maghiare, fiind necesară intervenția unei
oaste din Transilvania condusă de Dragoș din Giulești, care să readucă Moldova
sub autoritatea regelui maghiar. Simultan, doi frați, Petru și Ștefan, și-au
disputat tronul în nordul Moldovei, în conflictul lor interveniind trupele
poloneze și maghiare.
Numit infidel de către curtea maghiară, Bogdan, în fruntea boierimii
locale revoltate împotriva coroanei maghiare, a părăsit Maramureșul, împreună
cu familia, acoliții săi, și prin lupta, a proclamat autonomia Moldovei,
îndepărtându-l pe urmașul lui Dragoș, Bâlc. Nemulțumit, Ludovic de Anjou a
întreprins, între 1359 și 1365, o serie de expediții de pedepsire a lui Bogdan, dar
fără succes. La 2 februarie 1365, regele Ungariei, Ludovic, recunoștea eșecul
oamenilor săi în Ungaria și acceptă succesul lui Bogdan printr-un document ce
poate fi considerat un act de naștere a noului stat, recunoscut de puterile străine .
I-a răsplătit pe fii lui Sas-Drag, Dragomir și Ștefan și pe Balc pentru "serviciile
sale strălucite și lupta ducă împotriva lui Bogdan, cel care a trecut pe ascuns din
regatul ungar în țară Moldovei și s-au silit s-o păstreze spre ofensă majestății
sale. " Astfel, în 1365, a luat naștere cel de-al doilea stat românesc independent,
cu capitală pe Siret. Bogdan a clădit o biserica în stil romanic în târgușorul
Rădăuților.
Regele a confiscat moșiile lui Bogdan din Maramureș, pe care l-a acuzat
de răzvrătire, și le-a dăruit nepoților lui Dragoș, care au fost primiți la curtea
regală.Succesul lui Bogdan se explică prin ajutorul diplomatic și probabil militar
pe care l-a primit din partea lituanienilor și tătarilor.Descoperiri arheologice
recente indică chiar o posibilă relație de vasalitate față de Hoardă de Aur.
Procesul de unificare a teritoriilor de la est de Carpați a continuat până în timpul
lui Roman I, care a reușit să adauge și regiunile sudice până la mare.