MINISTERUL EDUCAŢIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII AL REPUBLICII

MOLDOVA
UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢIONALĂ DIN MOLDOVA
FACULTATEA DREPT
CATEDRA DREPT PRIVAT

PROIECT DE LICENȚĂ

CHELTUIELILE DE JUDECATĂ ÎN MATERIE CIVILĂ

Autor
Ababii Mihaela

Coordonator științific
Fală Nicolae,
mg., lector universitar
__________________________

Admis spre susținere „___”___________2018

Șef catedră
MĂRGINEANU Lilia,
dr., conf. univ.
____________________

1
 Chişinău – 2018
CUPRINS

INTRODUCERE...........................................................................................................................3

1. ASPECTE GENERALE PRIVIND CHELTUIELILE DE JUDECATĂ ÎN PROCESUL

CIVIL..............................................................................................................................................5
1.1. Accesul liber la justiție și cheltuielile de judecată................................................................5
1.2.Temeiul și natura juridică a cheltuielilor de judecată........................................................10
1.3. Conținutul cheltuielilor de judecată....................................................................................16

2. SOLICITAREA ȘI ACORDAREA CHELTUIELILOR DE JUDECATĂ.......................23

2.1. Procedura de solicitare a cheltuielilor de judecată............................................................23
2.2. Procedura de acordare a cheltuielilor de judecată…….……………………..………….30
2.3. Cheltuielile de executare.....................................................................…..….……...……...38

3. CHELTUIELILE DE JUDECATĂ ÎN DREPTUL COMPARAT....................................41

3.1. Cheltuielile de judecată în jurisprudența CtEDO.……...……………………..……..….41
3.2. România......................................................………………......………………………….....44
3.3. Franța...............................................................................................................................48

ÎNCHEIERE.................................................................................................................................50

BIBLIOGRAFIE..........................................................................................................................52

2
 INTRODUCERE

După proclamarea independenței, Republica Moldova a demarat un amplu proces de

modernizare și democratizare. Justiția poate fi numită fără ezitare ca fiind oglinda tuturor
transformărilor și reformelor ce au loc în societate. Afirmația este valabilă nu doar pentru țara
noastră, ci este un adevăr, o axiomă chiar, verificată de-a lungul veacurilor de toate țările
dezvoltate. Tocmai din acest considerent experiența statelor dezvoltate are o farte mare
însemnătate pentru noi, cei care suntem abia la început de cale. Revenind însă la ideea
transformărilor ce au avut loc în justiția moldovenească din ultima vreme, ținem să menționăm
că odată cu trecerea la economia de piață și proclamarea liberei inițiative economice ca fiind
principiile fundamentale privind proprietatea, principii proclamate prin Constituție, accesul
efectiv la justiție a devenit principala garanție prin intermediul căreia pot fi valorificate drepturile
subiective civile ale persoanelor fizice și juridice.
Actualitatea temei. În contextul celor menționate, trebuie să precizăm că, spre deosebire
de justiția de tip socialist, cea de tip democratic implică și anumite costuri numite cheltuieli de
judecată, care sunt un asprect deloc de neglijat pentru fiecare proces civil în parte. Un proces
civil, de regulă, nu poate fi intentat fără ca reclamantul să achite taxa de stat în cuantumul stabilit
de lege. Pe parcursul examinării cauzei se administrează anumite probe, se audiază martori, se
cer a fi făcute expertize. Administrarea probelor implică cheltuieli de judecată. Asistența juridică
a avocaților care reprezintă părțile în proces iarăși implică achitarea onorariilor. Tocmai de aceea
legiuitorul a și stabilit regula că partea care pierde procesul, plătește părții adverse, la cererea
ultimei, cheltuielile de judecată suportate în timpul și în legătură cu procesul. Diversitatea
cheltuielilor de judecată necesită a fi abordată amplu și detaliat. Buna cunoaștere a conținutului
cheltuielilor de judecată pentru orice justițiabil este un motiv în plus pentru a cîntări și evalua
șansele de cîștig într-un proces civil. În acest mod se previne supraîncărcarea instanțelor de
judecată cu dosare de mică valoare sau lipsite de interes.
Scopul și obiectivele proiectului. Din considerentele expuse anterior, în lucrarea de față
ne propunem să analizăm pe larg instituția cheltuielilor de judecată în procesul civil. Datorită
complexității temei abordate și multor aspecte controversate pe care aceasta le implică, vom
încercă să precăutăm nu doar aspectele teoretice ci mai cu seamă cele practice. Nu în ultimul rînd
vom analiza jurisprudența relevantă a Curții Europene pentru Drepturile Omului ce ține de
cheltuielile de judecată și vom face o incursiune din perspectiva dreptului comparat asupra
principalelor aspecte ale cheltuielilor de judecată. Astfel, vom analiza cheltuielile de judecată
prin prisma legislației, doctrinei și jurisprudenței României și Franței.

3
 În proiect ne propunem atingerea următoarelor obiective:
- abordarea cheltuielilor de judecată prin prisma principiului constituțional al accesului
liber la justiție;
- conturarea unei definiții a cheltuielilor de judecată;
- arătarea temeiului și naturii juridice a cheltuielilor de judecată;
- relevarea și dezvoltarea conținutului cheltuielilor de judecată;
- identificarea părților raportului juridic privind acordarea cheltuielilor de judecată;
- analiza procedurilor de solicitare a cheltuielilor de judecată;
- relevarea și analiza condițiilor de acordare a cheltuielilor de judecată;
- abordarea prerogativei instanței de judecată de a reduce cheltuielile de judecată
pretinse de către partea îndreptățită;
- analiza practicii judiciare relevante a Curții Supreme de Justiție și a Curții
Constituționale ce țin de cheltuielile de judecată;
- prezentarea generală a cheltuielilor de executare a hotărîrilor judecătorești civile;
- analiza jurisprudenței CtEDO ce ține de cheltuielile de judecată;
- abordarea problematicii cheltuielilor de judecată din perspectiva dreptului comparat;
- formularea concluziilor, recomandărilor și propunerilor de lege ferenda.
Metodologia cercetării. La abordarea analitică a instituției cheltuielilor de judecată în
procesul civil am aplicat un șir de metode pentru o dezvăluire complexă a naturii juridice și
esenței insituției. Metode pe care le-am utilizat în realizarea acestui proiect sunt: metoda logică,
comparativă, sistemică și metoda teleologică. De asemenea, am recurs și la procedeele logicii –
analiză, sinteză, deducție și inducție.
Importanța teoretică și valoarea aplicativă. Din punct de vedere teoretic au fost
abordate aspectele esențiale ale instituției cheltuielilor de judecată în procesul civil. Au fost
selectate cele mai relevante surse de documentare, atît naționale, cît și străine. Din punct de
vedere practic, proiectul vine cu un șir de recomandări utile și propuneri de lege ferenda pornind
de la anumite aspecte controversate identificate în cadrul legal pertinent.
Structura proiectului. Proiectul este structurat în trei capitole ce denotă direcțiile
generale de cercetare. Primul capitol are un pronunțat caracter teoretic, vizînd mai mult chestiuni
doctrinare. Capitolul secund este dedicat chestiunilor practice, cum sunt solicitarea și acordarea
cheltuielilor de judecată. Cel de-al treilea capitol este dedicat analizei din pespectiva dreptului
comparat a insituției cheltuielilor de judecată în procesul civil.

1. ASPECTE GENERALE PRIVIND CHELTUIELILE DE JUDECATĂ ÎN PROCESUL

4
 CIVIL

1.1. Accesul liber la justiție și cheltuielile de judecată

Dreptul de acces la justiție, denumit și dreptul la un tribunal sau dreptul la judecător,

constituie o prerogativă fundamentală a individului recunoscută într-o societate democratică
edificată pe principiile echității și justiției de a avea examinată cauza sa de către un magistrat,
cauză care se poate referi la constatarea unei situații de fapt sau soluționarea unui litigiu [13].
Este imposibil să ne imaginăm efectivitatea unui drept fără posibilitatea ca, în caz de necesitate,
acesta să poată fi apărat sau valorificat pe calea unei acțiuni în justiție. Din acest punct de vedere
putem afirma hotărît că accesul liber la justiție reprezintă garanția-suport pentru toate celelalte
garanții într-un proces civil, ori legala învestire a instanței reprezintă momentul de început al
procesului fără de care este inimaginabil procesul ulterior.
Importanța accesului liber la justiție este confirmată și de faptul că aceasta a fost ridicată
la rang de principiu constituțional fundamental. Astfel, potrivit art. 20 alin. (1) din Constituția
Republicii Moldova, „orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor
judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale
legitime.” Aceeași normă constituțională instituie o altă fațetă importantă a principiului accesului
liber la justiție, dispunînd la alin. (2) că „nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie” [1].
Norma constituțională este dezvoltată de legile organice ce reglementează diverse arii ale
relațiilor sociale. Important în acest sens este să menționăm că potrivit art. 5 alin. (1) Codde
procedură civilă, „orice persoană interesată este în drept să se adreseze în instanţă
judecătorească, în modul stabilit de lege, pentru a-şi apăra drepturile încălcate sau contestate,
libertăţile şi interesele legitime” [3]. Reglementarea principiului accesului liber la justiție este
întîlnită și în dreptul substanțial. În materia dreptului privat, Codul civil reprezintă dreptul
comun. De aceea principiul instituit la art. 10 alin. (1) Cod civil are caracter de maximă
generalitate și maximă aplicabilitate pentru întreg dreptul privat. Textul invocat dispune că
„apărarea drepturilor civile încălcate se face pe cale judiciară” [2]. Textele de lege arătate
trebuiesc completate și cu principiul general de drept potrivit căruia nimănui nu-i este îngăduit
să-și facă singur dreptate, în acest sens fiind incriminată infracțiunea de samavolnicie sub aspect
penal iar sub aspect civil este remediul nulității absolute care ar fi incident în cazul în care cineva
ar încerca să-și „hotărască” de unul singur problemele legate de apărarea sau valorificarea
drepturilor sale subiective. Deci putem observa, fapt subliniat foarte bine și în teoria dreptului, că
justiția este o funcție, un serviciu public ce a apărut ca rezultat al contractului social [tgd]. În
5
acest mod s-a renunțat la justiția privată, bazată pe răzbunare, în favoarea unei justiții
instituționalizate, care să fie exercitată în conformitate cu legea, imparțial și echidistant de către
persoane special pregătite – judecători.
Din moment ce nimănui nu-i este îngăduit să-și facă singur dreptate, cale ajustiției fiind
practica unica cale legală de apărare și valorificare a drepturilor subiective civile încălcate sau
contestate, accesul la justiție trebuie să fie unul efectiv, fapt accentuat chiar de legiuitorul
constituțional. Însă efectivitatea accesului la justiție este un principiu general și de foarte mare
generalitate, astfel încît este necesar a-l detalia și a-i stabili conținutul pentru a putea verifica
respectarea lui într-un caz concret.
În această ordine de idei, trebuie să menționăm că accesul liber la justiție nu este un drept
fundamental absolut, fapt afirmat constant și de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Aceasta înseamnă, simplu vorbind, că principiul accesului liber la justiție poate fi condiționat de
anumite formalități și proceduri în condițiile legii și a unui principiu de proporționalitate între
condiționările respective și rezultatul scontat. Deci, la general vorbind, accesul liber la justiție nu
trebuie înțeles în sensul că orice persoană poate sesiza o instanță după bunul său plac.
Edificatoare în acest context sunt dispozițiile constituționale și procesual civile invocate supra,
care vorbesc despre „instanțele judecătorești competente” și despre adresarea în instanță „în
modul stabilit de lege”. În opinia noastră, „modul stabilit de lege” prevăzut de art. 5 alin. (1) Cod
de procedură civilă trebuie coroborat cu art. 166, 167 Cod de procedură civilă [3]. Astfel, potrivit
ultimului text de lege, art. 167 alin. (1) lit. b) Cod de procedură civilă, justițiabilul care dorește să
sesizeze instanța cu cererea sa trebuie să anexeze la cererea sa de investire a instanței și dovada
achitării taxei de stat, ori, în caz contrar, potrivit art. 171 alin. (1) Cod de procedură civilă, cererii
reclamantului nu i se dă curs, fiind acordat un termen de lichidare a neajunsurilor. Dacă
reclamantul nu se conformează nici de această dată, cererea sa se consideră ca nefiind depusă și
se restituie împreună cu toate actele anexate.
În doctrină, cheltuielile de judecată au fost definite ca fiind sumele cheltuite pentru și în
timpul procesului ce s-a încheiat [31, p. 59]. Deci, cheltuielile de judecată reprezintă una din
acele condiționări ale accesului liber la justiție instituite de legiutor compatibile cu dreptul
oricărei persoane la un proces echitabil. Același unct de vedere îl întîlnim expus și în doctrină de
drept constituțional. Astfel, autori de prestigiu, cum ar fi Ioan Murar și Viorel Mihai Ciobanu, se
exprimă în sensul că nu pot fi ignorate condițiile de exercitare a acțiunii civile, cum ar fi
timbrarea (taxa de stat), prescripția extinctivă, procedură prealabilă în materie de contencios
administrativ, termenele de decădere etc [29, p. 179-180]. În această ordine de idei, dispoziția
constituțională formulată de legiuitor la art. 20 alin. (2) din Constituția Republicii Moldova,
potrivit căreia „nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiție” trebuie interpretată în sensul că
6
nici o lege organică sau ordinară nu poate da în competența unui organ de jurisdicție care nu face
parte din sistemul instanțelor judecătorești soluționarea unor litigii și să prevadă că hotărîrea
acestora nu este susceptibilă să fie atacată în instanețele judecătorești [29, p. 179]. Suntem total
de acord cu punctul de vedere exprimat de prestigioșii autori români, ori accesul la justiție
presupune în principal două aspecte esențiale. Primul ține de posibilitatea sesizării unuei instanțe
(unui tribunal, potrivit limbajului folosit de Curtea Europeană pentru Drepturile Omului în
jurisprudența sa) sau cu alte cuvinte reglementarea unor căi și recursuri adecvate, astfel încît
atunci cînd un particular (persoană fizică sau juridică) este lezat în drepturi sau îi este afectat
untr-un mod sau altul un interes legitim, acesta să poată recurge la o procedură legală de sesizare
a unei instanțe competente care să se expună cu putere de lucru judecat asupra litigiului. Tot în
acest context este oportun a menționa că autoritatea de lucru judecat este un efect al hotărîrii
judecătorești pronunțate de o instanță competentă în strictă conformitate cu legea. Nici un alt act
cu caracter jurisdicțional al vreunui alt organ nu i se recunoaște acest efect, ci dimpotrivă, aceste
acte sunt pasibile de control judecătoresc. Al doilea aspect esențial ține de efectivitatea accesului
la justiție. Astfel, se poate întîmpla ca procedura jurisdicțională de protecție a unui anumit drept
să existe propriu-zis, însă condițiile de exercitare a acesteia să fie excesive, astfel încît pentru
anumite persoane sau categorii de persoane aceasta să fie inaccesibilă din punct de vedere practic
sau greu accesibilă. Deci nu este suficientă existența procedurii legale care să permită accesul la
justiție, aceasta mai trebuie să fie accesibilă pentru toți. În acest sens se expune și legiuitorul
constituțional prin sintagma „efectivă” din cadrul art. 20 alin. (1) din Constituție.
Principiul accesului liber la justiție presupune gratuitatea justiției. S-a pus problema de a
se ști dacă cheltuielile de judecată nu ar fi potrivnice acestui principiu. În acest sens doctrina s-a
pronunțat ferm în sensul că de fapt cheltuielile generate de un proces civil sunt avansate, în
primul rînd, de stat, care se angajează să garanteze justițiabililor dreptul de acces la o instanță
independentă, imparțială și care să analizeze pretențiile justițiabililor într-un termen rezonabil
[31, p. 1]. S-a mai afirmat și faptul că gratuitatea justiției reprezintă „complementul natural” al
egalității părților în procesul civil, înfăptuirea serviciului public al justiției implică unele
cheltuieli pe care o parte sau părțile le avansează în cursul desfășurării procesului [23, p. 37].
Pentru a detalia cele menționate referitor la principiul gratuității justiției trebuie să menționăm că
înfătuirea justiției este un serviciu public. Acesta trebuie să fie punctul de pornire pentru analiza
problematicii puse aici în discuție. Astfel, justiția poate fi percepută în două sensuri. Într-un sens,
prin justiție se înțelege sistemul instanțelor (și organelor) judecătorești. Într-al doilea sens, prin
justiție se înțelege activitatea de soluționare a litigiilor civile, penale, administrative și de altă
natură, aplicarea de sancțiuni, restabilirea drepturilor și intereselor legitime încălcate. Deci
justițiabilul se adresează unor instanțe deja existente la momentul sesizării sale, ceea ce înseamnă
7
că tot ceea ce înseamnă sediile instanțelor, tehnica de birou, numirea magistraților, angajarea
personalul auxiliar reprezintă un efort financiar considerabil primar al statului. Nu poate fi negat
nici faptul că toți acești bani direcționați justiției vin din bugetul public, deci sunt banii
contribuabililor în ultimă instanță. Din acest punct de vedere în doctrină s-a afirmat că suportarea
cheltuielilor de ocazionate de înfăptuirea justiției de societate, iar în ultimă instanță de către
contribuabili, ar constitui o sarcină excesiv de împovărătoare și deopotrivă inechitabilă [26, p.
426]. Astfel, în viziunea noastră se justifică pe deplin achitarea anticipată de către reclamant a
taxei de stat, iar la finalizarea procesului, partea care a pierdul procesul să suporte toate
cheltuielile de judecată. O atare abordare se întîlnește practic în toate statele cu o democrație
avansată și se bazează pe un adevăr pe cît de simplu pe atît de fundamental – întotdeauna o parte
este interesată în soluționarea litigiului, iar cealaltă se face vinovată de declanșarea activității
judiciare. În acest mod se ajunge la suportarea cheltuielilor de judecată de către partea culpabilă,
care compensează, mai mult sau mai puțin, cheltuielile suportate în primă instanță de către stat,
în postura sa de furnizor al justiției ca serviciu public, iar mai apoi de către partea care a cîștigat
procesul, în ipoteaza în care aceasta a avut calitatea de reclamant, ori pîrîtul nu avansează careva
sume la declanșarea procesului, în favoarea sa operînd prezumția că nu datorează nimănui nimic.
Tot în contextul celor menționate, este oportun a menționa că un alt aspect nu mai puțin
important al principiului gratuității justiției este și faptul că părțile nu achită onorariu
magistraților sau personalului auxiliar. Spre deosebire de avocați, notari sau executori
judecătorești și în genere spre deosebire de oricare altă profesie liberală din sectorul justiției,
judecătorii și personalul auxiliar al instanțelor judecătorești sunt retribuiți de către stat din banii
publici. Să nu uităm însă că taxa de stat tot este un impozit în ultimă instanță, impozit care se
varsă tot în bugetul public din care se alocă mijloace pentru sistemul judecătoresc.
O chestiune aparte în contextul accesulului libera la justiție este și asistența juridică
garantată de stat. În preambulul Legii nr. 198 din 26.07.2007 cu privire la asistența juridică
garantată de stat, se accentuează necesitatea protejării dreptului la un proces echitabil, stabilit de
articolul 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, inclusiv necesitatea asigurării accesului liber şi egal la asistenţă juridică, prin
organizarea şi acordarea de asistenţă juridică garantată de stat, prin diminuarea impedimentelor
economico-financiare din realizarea accesului la justiţie [9]. Deci, Republica Moldova s-a
angajat ferm să garanteze efectivitatea accesului la justiție, aspect pe care l-am abordat supra.
Ceea este important a menționa este faptul că prin această lege și prin măsurile de punere a
acesteia în aplicare s-au creat condiții pentru ca orice persoană, indiferent de situația sa materială
să poate accede la un tribunal pentru a deferi justiției cauza sa. Condițiile și persoanele care pot
beneficia de asisitența juridică garantată de stat vor fi abordate infra, aici însă ne vom limita să
8
menționăm că asistența juridică garantată de stat este într-adevăr un remediu important pentru
acele categorii de persoane care, în mod normal, nu și-ar permite angajarea unui avocat pentru a
le reprezenta interesele în justiție, ori în lipsa unei asistențe juridice calificate prestate de un
profesionist al dreptului cum este avocatul, ne imaginăm cu greu cum o persoană ar putea avea
cîștig de cauză. Această stare a lucrurilor trebuie completată cu nivelul scăzut al culturii juridice
din țara noastră și cu principiile disponibilității și formalismului procedural în procesul civil.
În contextul abordării principiului constituțional al accesului liber la justiție nu putem să
trecem cu vederea și faptul că legiuitorul din țara noastră, spre deosebire de cei din alte țări, a
scutit justițiabilii de obligația de a achita taxa de stat într-un șir de materii. În primul rînd, cea
mai importantă materie în viziunea noastră, este cea a contenciosului administrativ. Astfel,
potrivit art. 16 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 793 din 10.02.2000,
reclamanţii, în acţiunile născute din raporturi de contencios administrativ, sînt scutiţi de plata
taxei de stat [11]. Este un mare avantaj această scutire, ori în caz contrar s-ar crea impresia că
statul crează impedimente celor lezați în drepturi prin intermediul actelor sau faptelor
administrative emise de agenții săi. Pe aceeași cale s-a mers și în materiea drepturilor de autor și
a drepturilor conexe. Astfel, potrivit art. 64 alin. (1) din Legea nr. 139 din 02.07.2010 privind
dreptul de autor și drepturile conexe, la depunerea cererii în cauzele privind dreptul de autor,
drepturile conexe sau alte drepturi protejate de prezenta lege, persoanele specificate la art. 55
alin. (2) se scutesc de achitarea taxei de stat [10]. Există și alte scutiri integrale sau parțiale de la
plata taxei de stat, însă acestea vor fi abordate infra, cu ocazia analizei chestiunilor practice ce țin
de cheltuielile de judecată.
În concluzie la cele menționate în compartimentul de față a lucrării noastre, putem afirma
că principiul fundamental, înserat și în Constituția Republicii Moldova, al accesului liber la
justiție reprezintă unul din pilonii de bază a unui stat democratic. Cheltuielile de judecată în acest
context nu reprezintă în sine o limitare sau o îngrădire a accesului liber la justiție. Ceea ce este
important de avut în vedere este cuantumul și formalitățile de achitare a cheltuielilor de judecată
astfel încît să se păstreze justul echilibru între necesitatea protejării drepturilor și intereselor
legitime ale persoanelor și suplinirea bugetului public de la persoanele culpabile de declanșarea
activității judiciare.

1.2. Temeiul și natura juridică a cheltuielilor de judecată

După ce am văzut care este locul instituției cheltuielilor de judecată în sistemul

garanțiilor constituționale ale unui proces echitabil, urmează să abordăm alte două chestiuni de
principiu. Este vorba în primul rînd despre natura juridică a cheltuielilor de judecată, apoi de
9
temeiul de acordare a acestora. Importanța abordării acestor chestiuni de principiu este evidentă,
ori de calificarea pe care i se dă acestei instituții procedural civile depinde și regimul său juridic
lato sensu. De asemenea, stabilirea corectă a naturii juridice a institției cheltuielilor de judecată
ne va permite să conturăm și efectele sale juridice, fapt ce este esențial atunci cînd încercăm să
dăm o posibilă soluție pentru o problemă controversată din practica judiciară. Asemenea
controverse sunt destul de frcvent întîlnite în practică, ceea ce este un motiv în plus de a acorda o
atenție sporită chestiunilor puse în discuție.
Conducîndu-ne de ordinea expusă, vom începe analiza noastră cu natura juridică a
cheltuielilor de judecată. În acest context, considerăm că este util a începe să arătăm principalele
definiții ale cheltuielilor de judecată expuse în doctrina relevantă. O primă definiție a
cheltuielilor de judecată o întîlnim la prestigiosul procedurist român Ioan Leș, care în una din
lucrările sale de debut definea cheltuielile de judecată ca fiind ansamblul sumelor de bani pe care
trebuie să le suporte părțile în legătură cu activitatea lor procesuală [27, p. 343-344]. Un alt
reputat procedurist român, Gabriel Boroi, definește cheltuielile de judecată ca totalitatea sumelor
avansate de părți pe parcursul procesului, în legătură cu soluționarea litigiului [19, p. 995].
Potrivit unei alte definiții, chetuielile de judecată sunt sumele cheltuite de împricinați cu ocazia
îndeplinirii actelor de procedură corespunzătoare poziției lor procesuale, pe parcursul
desfășurării procesului civil [21, p. 126]. În fine, o ultimă opinie asupra definiției cheltuielilor de
judecată face unele nuanțări. Astfel, se definesc cheltuielile de judecată în sens larg și în sens
restrîns. În sens restrîns, prin cheltuieli de judectă se înțeleg doar doar sumele avansate de părți
în faza de judecare a pricinii. În sens larg, sfera de aplicare a cheltuielilor de judecată este extinsă
și la cheltuielile de executare a hotărîrilor judecătorești în cadrul procedurii de executare silită
[31, p. 22]. Fără a insista prea mult asupra aspectului definitoriu, ținem să menționăm că
legiuitorul nu a formulat expres vreo definiție a cheltuielilor de judecată, ci s-a limitat a
menționă la art. 82 Cod de procedură civilă, că acestea se compun din taxa de stat și din
cheltuielile de judecare a pricinii. În acest context este important a face distincție dintre cele două
categorii de cheltuieli de judecată (taxa de stat și cheltuielile de judecare a pricinii), ori acestea
au o natură juridică diferită. Astfel, potrivita rt. 83 alin. (1) Cod de procedură civilă, „taxa de stat
reprezintă o sumă care se percepe, în temeiul legii, de către instanţa judecătorească în beneficiul
statului de la persoanele în ale căror interese se exercită actele procedurale de judecare a pricinii
civile sau cărora li se eliberează copii de pe documente din dosar” [3]. O noțiune mai generală,
însă care vine să sublinieze aceeași natură juridică a taxei de stat o întîlnim și la art. 1 din Legea
taxei de stat, text potrivit căruia, „taxa de stat este suma percepută de către organele de stat,
împuternicite special pentru acest fapt, de la persoanele fizice şi juridice, în ale căror interese sînt
exercitate acţiuni sau eliberate documente de importanţă juridică” [6]. Din definițiile legale
10
ilustrate putem deduce că taxa de stat este o plată de natură fiscală, adică un impozit, din moment
ce aceasta se percepe „de către instanţa judecătorească în beneficiul statului”. Taxa de stat
achitată de către reclamant sau de către alți participanți la proces care investesc instanța cu
pretenții proprii (pîrîtul prin cerere reconvențională, intervenientul principal) nu trebuie
confundată cu contravaloarea acesteia încasată de la partea care a pierdut procesul în beneficiul
celei care a cîștigat. În această situație taxa de stat este privită inițial ca impozit, însă la finele
procesului aceasta este privită ca un prejudiciu cauzat părții care a cîștigat procesul de către
partea potrivnică prin atitudinea culpabilă care a generat litigiul. Pentru a ilustra mai bine cele
menționate vom arăta un exemplu simplu, în care reclamantul, care a achitat taxa de stat, cîștigă
procesul. Instanța în acest caz, la cererea reclamantului, îl va obliga pe pîrîtul pierdant să-i achite
contravaloarea taxei de stat reclamantului, ori aceasta nu este altceva decît o cheltuială a
ultimului care nu ar fi fost făcută dacă pîrîtul nu era culpabil. Deci anume atitudinea pîrîtului în
exemplul nostru este cauza declanșării acțiunii civile, motiv din care pîrîtul este obligat să-i
compenseze reclamantului toate cheltuielile utile și necesare suportate de acesta în timpul și în
legătură cu procesul. Din exemplul nostru se poate întrevedea și o altă natură a cheltuielilor de
judecată – cea de răspundere civilă delictuală (dezdăunare, în terminologia juridică românească).
Pe de altă parte însă, o a doua componentă a cheltuielilor de judecată sunt cheltuielile de
judecare a pricinii (a nu fi confundate aceste două noțiuni, care se raportează una față de cealaltă
ca gen și specie). Legiuitorul nu a definit cheltuielile de judecare a pricinii, spre deosebire de
taxa de stat, limitîndu-e doar la a arăta care sunt acestea. Astfel, potrivit art. 90 Cod de procedură
civilă, cheltuielile de judecare a pricinii sunt sume plătite martorilor, interpreților, specialiștilor,
cheltuieli de cercetare la fața locului, de căutare a pîrîtului etc. Nu est aici locul potrivit pentru a
reda exhaustiv conținutul cheltuielilor de judecare a pricinii, ceea ce ne interesează fiind natura
lor juridică. Cu referire însă la acest din urmă aspect, în literatura de specialitate s-a afirmat că
aceste cheltuieli sunt acele sume bănești plătite de participanții la proces cu titlu de recompensă
pentru persoanele care au acordat instanței asistența necesară la înfăptuirea justiției într-un
proces civil concret, precum și cele destinate compensării cheltuielilor suportate de instanță la
efectuarea actelor de procedură [18, p. 274]. Deci, cu alte cuvinte, cheltuielile de judecare a
pricinii sunt cheltuieli de natură remuneratorie.
În afară de cele menționate, considerăm că nu se poate scăpa din vedere cealaltă fațetă a
naturii juridice a cheltuielilor de judecată, și anume aceea de sancțiune. Desigur, în primul rînd,
cheltuielile de judecată se acordă sub formă de despăgubire pentru partea care a cîștigat procesul.
În același timp însă, pentru partea căzută în pretenții, aceasta reprezintă o veritabilă sancțiune
pentru atitudinea culpabilă adoptată care a condus la declanșarea procedurii judiciare [31, p. 58].
Aceasta deoarece partea căzută în pretenții, pe lîngă faptul că va suporta propriile cheltuieli
11
ocazionate de judecarea litigiului, va trebui să plătească și părții adverse cheltuieli pe care
aceasta le-a suportat pe parcursul procedurii. Privite din acest punct de vedere, cheltuielile de
judecată își evidențiază caracterul sancționator preventiv, menit să înlăture procesivitatea
excesivă a unor justițiabili, dar și represiv retributivă. Așa fiind, se poate conchide că ne aflăm în
prezența unei instituții juridice avînd un caracter mixt, în sensul că plata cheltuielilor de judecată
se întemeiază atît pe ideea de despăgubire, cît și pe cea de sancțiune [27, p. 355-356].
Pînă însă a trece la abordarea temeiului juridic al acordării cheltuielilor de judecată,
considerăm important a arăta care sunt funcțiile acestei instituții de drept procesual civil, ori
conturarea naturii juridice ne permite deja să le identificăm și pe acestea. În literatura de
specialitate s-a afirmat că două la număr sunt funcțiile cheltuielilor de judecată. Prima dintre
acestea este funcția preventivă. Din acest punct de vedere, cheltuielile de judecată reprezintă un
serios filtru procesual ce descurajează pe unii justițiabili să înainteze cereri de chemare în
judecată neîntemeiate. Tot cheltuielile de judecată sunt o opreliște și în cazul cuantificărilor
exagerate. În aceste condiții, potențialul reclamant este pus să cîntărească șansele de cîștig. În
cazul în care acestea sunt minime sau lipsesc (pretenția acestuia este deci neîntemeiată, iar
sesizarea instanței ar putea fi calificată ca un abuz de drept), este puțin probabil că potențialul
reclamant se va aventura în proces. Riscul de a suporta cheltuielile proprii, dar și ale
potențialului pîrît este totuși un factor important în economia unui proces civil. Pe cale de
consecință, se preîntîmpină și încărcarea excesivă a rolului instanțelor judecătorești, care și așa
suficient de încărcat. Este oportun să remarcăm în acest context și faptul că anumite categorii de
acțiuni sunt scutite total sau parțial de taxă de stat. Deși aceste facilități au fost gîndite de
legiuitor tocmai pentru a asigura accesul liber la justiție de către anumite categorii de justițiabili,
în practica judiciară se atestă deseori abuzuri anume sub aspectul cuantificărilor excesive. Însă pe
larg aceste probleme vor fi analizate infra. A doua funcție a cheltuielilor de judecată este cea
compensatorie. Această funcție rezidă în compensarea cheltuielilor suportate în timpul și în
legătură cu procesul civil părții care a avut cîștig de cauză de către cea care a pierdut procesul.
Este cu precădere cel mai important aspect al cheltuielilor de judecată. Această stare a lucrurilor
se explică foarte ușor dacă este să recurgem la prevederile art. 1398 alin. (2) Cod civil, text care
dispune că „prejudiciul cauzat prin fapte licite sau fără vinovăţie se repară numai în cazurile
expres prevăzute de lege” [2]. Acordarea de către instanță a cheltuielilor de judecată reprezintă
exact una din aplicațiile practice ale normei civile de principiu ce reglementează așa-numita
răspundere civilă delictuală obiectivă. În doctrină, răspunderea civilă delictuală obiectivă a fost
definită ca fiind răspunderea pentru daune cauzate fără vinovăție [22, p. 89]. În cazul
cheltuielilor de judecată sunt întrunite toate condițiile răspunderii civile delictuale obiective. În
primul rînd prejudiciul sub forma cheltuielilor de judecată este cauzat prin fapte licite (și într-o
12
măsură oarecare fără vinovăție), ori sesizarea instanței de judecată cu o cerere de chemare în
judecată sau apărarea pîrîtului împotriva acțiunii sunt drepturi fundamentale ale oricărei
persoane, exercițiul cărora nici într-un caz nu poate fi calificat ca fiind o faptă ilicită. În acest
context ne exprimăm opinia că anume cheltuielile de judecată sunt acea soluție de compromis
între necesitatea garantării dreptului fundamental de acces la justiție (și dreptul la apărare) și
necesitatea eradicării relei-credințe și abuzului de drept care deseori se camuflează foarte bine
sub aparența exercitării unui drept constituțional. Într-al doilea rînd, acordarea cheltuielilor de
judecată este un caz prevăzut de lege. Acest fapt se vede pregnant la o simplă lectură a art. 94
alin. (1) Cod de procedură civilă, text care dispune că „instanţa judecătorească obligă partea care
a pierdut procesul să plătească, la cererea părţii care a avut cîştig de cauză cheltuielile de
judecată”. Revenind însă la ideea de compensare inerentă cheltuielilor de judecată, ținem să
menționăm că după părerea noastră în susținerea funcției compensatorii vine și principiul
echității, care, în ultimă instanță este fundamentul întregului drept ca fenomen social.
Concluzionînd cele menționate, credem că am adus suficiente argumente în susținerea
dublei naturi juridice a cheltuielilor de judecată. Astfel, această instituție juridică se întemeiază
atît pe ideea de sancțiune (privită din perspectiva părții care a pierdut procesul), cît și pe cea de
despăgubire (din perspectiva părții care a avut cîștig de cauză). Natura juridică a cheltuielilor de
judecată nu este însă suficientă pentru a determina efectele juridice ale acestei instituții. Avem
nevoie să cunoaștem de asemenea și temeiul juridic al acordării cheltuielilor de judecată. Aceeași
preocupare este reflectată și în literatura de specialitate.
Astfel, s-a menționat că fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este
reprezentat de culpa procesuală a părții „care cade înpretenții” [31, p. 43]. Culpa procesuală
presupune fie înregistrarea pe rolul unei instanțe a unei cereri, acțiuni ce se dovedește a fi
neîntemeiată (deci determinarea pîrîtului de a ieși din pasivitatea confortabilă pe care i-o asigură
prezumția că nu datorează nimic nimănui), fie susținerea unor apărări neîntemeiate (care
echivalează cu zădărnicirea reclamantului în încercarea sa de a răsturna prezumția relativă sus
amintită). Astfel înțeleasă culpa procesuală pe care se întemeiază reglementarea din art. 94 alin.
(1) Cod de procedură civilă, „partea care a pierdut procesul” poate fi atît reclamantul, cît și
pîrîtul. Deci, mergînd pe ideea culpei procesuale ca temei al declanțării răspunderii civile
delictuale obiective sub forma acordării cheltuielilor de judecată părții care a cîștigat procesul,
trebuiesc făcute cîteva delimitări conceptuale pentru a evita confuzii dăunătoare. O primă astfel
de delimitare se impune a fi făcută între culpa procesuală și reaua-credință procesuală. Astfel,
prin culpă procesuală se înțelege atitudinea părții de a promova anumite pretenții sau apărări care
într-un final se dovedesc a fi neîntemeiate, motiv din care se cauzează un prejudiciu în
patrimoniul părții adverse [33, p. 180]. În acest sens, culpa procesuală nu poate fi identificată cu
13
culpa de drept civil, care reprezintă una din formele atenuate ale vinovăției ce constă în
atitudinea reprobabilă a autorului faptului (acțiunii sau inacțiunii) cauzator de prejudicii care fie
și-a dat seama de urmările prejudiciabile posibile, însă în mod ușuratic a crezut că acestea vor
putea fi evitate, fie nu și-a dat seama de aceste urmări, însă putea și trebuia să le prevadă [22, p.
37]. Culpa civilă implică ideea de vinovăție, fiind o formă a acesteia, în timp ce culpa
procesuală, cel puțin în cazul nostru, nu implică ideea de vinovăție. De asemenea, un criteriu
distinctiv fundamental în cazul nostru este și cauza sau elementul psihologic pe care se sprijină
culpa. Astfel, în cazul culpei procesuale, spre deosebire de cazul vinovăției și implicit a relei-
credințe, aceasta nu are la bază intenția de a vătăma, ci ideea de apărare. Ideea de apărare se
manifestă în plan procesual dintr-o dublă perspectivă. Din perspectiva părții care formulează
pretenții, ideea de apărare se manifestă sub forma apărării sau valorificării unor drepturi
subiective sau interese legitime substanțiale. Din perspectiva celor care sunt chemați a răspunde
pentru aceste pretenții, ideea de apărare se manifestă sub forma invocării unor excepții de fond,
excepții de procedură, apărări de fond, contraprobe etc., adică toate mijloacele legale de apărare
împotriva pretențiilor formulate. Spre deosebire însă de culpa procesuală, reaua-credință
procesuală implică deja nu doar o simplă intenție bazată pe ideea de apărare. În doctrină, reaua-
credință în general a fost definită ca fiind cunoașterea de către o parte a caracterului nefondat al
pretenției sale, a caracterului delictual sau cvasidelictual al actului său sau a viciilor titlului său
[22, p. 65]. În plan procesual reaua-credință este antipodul bunei credințe la care se referă art. 56
alin. (3) Cod de procedură civilă, text care impune obligația generală pentru toți participanții la
procesul civil de a se folosi cu bună-credință de drepturile lor procedurale, reaua-credință fiind
echivalată cu abuzul de drept. Reieșind din definiția ilustrată mai sus, reaua-credință procesuală
poate fi numită efectuarea unui act procedural civil (în sens larg) neîntemeiat cu bună-știință.
Pentru a fi mai expliciți în demersul nostru, o să precizăm și o observație proprie în contextul
dat. Astfel, culpa procesuală în cazul cheltuielilor de judecată implică exercitarea cu bună-
credință a drepturilor și obligațiilor procedurale, în timp ce reaua-credință procedurală presupune
întotdeauna ieșirea intenționată din limitele interne și/sau externe ale acestor drepturi. Reaua-
credință de drept procedural în unele situații se intercalează cu reaua-credință din dreptul
material, care dă naștere unor efecte și în planul dreptului material. Aceste situații vor fi însă
analizate la capitolul dedicat procedurii acordării cheltuielilor de judecată.
În literatura de specialitate s-a exemplificat cu situații concrete în care reclamantul este în
culpă procesuală:
a) cererea de chemare în judecată a fost anulată ca netimbrată;
b) calea de atac exercitată a fost anulată ca netimbrată sau ca fiind depusă la instanța
care soluționează calea de atac (art. 288 alin. (2) și art. 302 noul Cod de procedură
14
 civilă român);
c) cererea s-a perimat;
d) a chemat în judecată o persoană străină de raportul juridic dedus judecății;
e) renunță la judecată sau la dreptul subiectiv pretins;
f) pretențiile sale nu sunt întemeiate, în tot sau în parte (caz în care culpa procesuală
privește partea de pretenții considerate neîntemeiate) [31, p. 52].
Stabilind că temeiul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este atitudinea procesuală
culpabilă a părții care a căzut în pretenții, observăm că fapta acesteia declanșează o răspundere
civilă delictuală al cărei conținut îl constituie obligația civilă de reparare a prejudiciului cauzat,
adică de restituire a sumelor pe care partea care a cîștigat procesul a fost nevoită să le realizeze.
Așadar, natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părții care a
cîștigat procesul pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții
[31, p. 59]. Este vorba despre un prejudiciu material, care poate fi dovedit prin orice mijloace de
probă/documente justificative. Posibilul prejudiciu moral pe care l-ar putea suferi partea care a
cîștigat procesul va fi reparat fie în condițiile art. 108 3 Codul de procedură civilă român de la
1887, fie pe cale principală, prin acțiune separată. Totodată, cheltuielile de judecată reprezintă
pierderea efectiv suferită, sumele efectiv cheltuite (damnum emergens) în susținerea procesului
respectiv ori pentru apărare. Lucrum cessans, cîștigul pe care partea care a cîștigat procesul l-ar
fi putut realiza în lipsa acestui proces, nu reprezintă „cheltuieli de judecată”. Însă aceste aspecte
de ordin practic cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată vor fi analizate pe larg cu
exemple din jurisprudența Curții Supreme de Justiție în capitolul secund al lucrării noastre.
În concluzie la cele menționate în prezentul compartiment pot fi trasate cîteva idei de
bază pe care le-am analizat. În primul rînd, nstituția procesual civilă a cheltuielilor de judecată
are o dublă natură juridică. Pe de o parte, aceasta este o veritabilă sancțiune procedurală pentru
declanșarea culpabilă a activității judiciare. Pe de altă parte, instituția analizată este o
despăgubire acordată părții care a cîștigat procesul. Într-al doilea rînd, temeiul acordării
cheltuielilor de judecată este culpa procesuală a părții care a pierdut procesul. Din această
perspectivă, acordarea cheltuielilor de judecată are la bază ideea de răspundere civilă delictuală
obiectivă, adică acea formă a răspunderii civile delictuale care implică cauzarea prejudiciului
prin acțiuni licite sau în lipsa vinovăției. Avînd aceste date de referință cu privire la instituția
cheltuielilor de judecată în procesul civil, în cele ce urmează vom putea ușor să identificăm
eventuale soluții la acele probleme și chestiuni controversate care apar, așa cum am mai afirmat,
des în practica judeiciară.
1.3. Conținutul cheltuielilor de judecată

15
 După ce am văzut care este natura juridică și temeiul acordării cheltuielilor de judecată în
procesul civil, urmează să abordăm o chestiune mai mult practică decît teoretică. Este vorba
despre conținutul cheltuielilor de judecată. Sediul materiei este în principal Codul de procedură
civilă și Legea taxei de stat. Prin conținutul cheltuielilor de judecată avem în vedere care sunt in
concreto cheltuielile de judecată și din se compun acestea.
Astfel, norma de principiu privind conținutul cheltuielilor de judecată este art. 82 Cod de
procedură civilă, text care prevede că acestea se compun din taxa de stat și din cheltuielile de
judecare a pricinii. Deci legiuitorul expres a stabilit două mari categorii de cheltuieli de judecată.
În cele ce urmează, conducîndu-ne de logica legiuitorului vom arăta din ce constă fiecare
componentă ale cheltuielilor de judecată în procesul civil.
Cea mai importantă componentă, din punctul nostru de vedere, a cheltuielilor de judecată
este taxa de stat. Potrivit art. 1 din Legea taxei de stat, prin taxă de stat se înțelege suma
percepută de către organele de stat, împuternicite special pentru acest fapt, de la persoanele fizice
şi juridice, în ale căror interese sînt exercitate acţiuni sau eliberate documente de importanţă
juridică [6]. Această definiție este formulată în sens larg, ori obiectul de reglementare a Legii
taxei de stat nu este doar taxa de stat achitată în procesele civile, ci se referă la o gamă largă de
servicii, acte și acțiuni așa cum sunt acestea enumărate la art. 2 alin. (1) pct. 2-12 din legea
menționată. Norma juridică de principiu referitoare la taxa de stat, aplicabilă strict la procesul
civil este art. 83 alin. (1) Cod de procedură civilă, text care dispune că „taxa de stat reprezintă o
sumă care se percepe, în temeiul legii, de către instanţa judecătorească în beneficiul statului de la
persoanele în ale căror interese se exercită actele procedurale de judecare a pricinii civile sau
cărora li se eliberează copii de pe documente din dosar” [6]. În această situație, chiar de la bun
început vrem să facem precizarea că Legea taxei de stat este legea generală, iar Capitolul VII din
Codul de procedură civilă este legea specială în materie de taxă de stat. Această precizare este
importantă în contextul în care pot fi identificate coliziuni între normele celor două legi organice
cu forță juridică egală. Deci conflictul orizontal de legi va fi soluționat prin aplicarea legii
speciale în detrimentul legii generale. Însă cele două acte normative nu reprezintă unicile acte
care reglementează, chiar și tangențial, chestiunea taxei de stat. Pe parcursul expunerii noastre
vor fi abordate preponderent aceste acte normative secundare.
Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea taxei de stat, aceasta se încasează pentru cererile de
chemare în judecată, pentru cererile terţilor care au revendicări de sine stătătoare, pentru cererile
cu privire la litigiile precontractuale, pentru cererile (plîngerile) vizînd cauzele cu procedură
specială, pentru plîngerile de apel şi de recurs, pentru cererile de revizuire, precum şi pentru
eliberarea de către instanţa judecătorească a copiilor (duplicatelor) de pe documente [6]. O
normă similară o întîlnim și în Codul de procedură civilă, care la art. 84 dispune că se impune cu
16
taxă de stat fiecare cerere de chemare în judecată (iniţială şi reconvenţională), cererea
intervenientului principal, cererea vizînd pricinile/cauzele cu procedură specială, cererea de
eliberare a ordonanţei judecătoreşti, cererea de declarare a insolvabilităţii, cererea de eliberare a
titlului executoriu privind executarea hotărîrilor arbitrale, cererea de apel, cererea de recurs,
precum şi cererea de eliberare a copiilor (duplicatelor) de pe actele judecătoreşti [3]. Din start
vrem să punctăm o chestiune de tehnică legislativă ce poate fi observată din compararea celor
două texte de lege. Este vorba despre un paralelism juridic inutil din punctul nostru de vedere
care nu face altceva decît să dubleze una și aceeași intenția a legiuitorului de a stabili care sunt
acele acte/acțiuni care se impun cu taxă de stat. Mai mult ca atît, se observă și unele divergențe
de ordin terminologic. Astfel, spre exemplu, art. 2 alin. (1) din Legea taxei de stat se referă la
„cererile terţilor care au revendicări de sine stătătoare” în timp ce art. 84 din Codul de procedură
civilă numește concret care sunt acești terți ce au revendicări de sine stătătoare – intervenienții
principali. Dacă Legea taxei de stat se limitează să se refere numai la cererile de chemare în
judecată, atunci constatăm o formulare net superioară din punct de vedere a tehnicii legislative la
art. 84 Cod de procedură civilă, care se referă la cererea de chemare în judecată inițială și la
cererea reconvențională, ori cererea reconvențională (de altfel ca și cererea de intervenție
principală) împrumută regimul juridic al cererii de chemare în judecată din simplul motiv că prin
intermediul acestor cereri se formulează pretenții care învestesc instanța de judecată. Tot în acest
context, nu vedem care este necesitatea remarcării separate a litigiilor precontractuale la care
face referire art. 2 alin. (1) din Legea taxei de stat, din moment ce aceste litigii se soluționează și
se impun cu taxă de stat în ordine generală. Poziția noastră este susținută și de conținutul art. 84
Cod de procedură civilă, care evită să facă greșeala menționată. O ultimă divergență evidentă de
ordin terminologic este numirea, în conținutul art. 2 alin. (1) din Legea taxei de stat a cererilor de
apel și recurs cu termenul „plîngeri”. Această terminologie, greșită din punctul nostru de vedere,
nu este confirmată de art. 84 Cod de procedură civilă, care numește corect aceste acte de
procedură civilă. Considerăm că noțiunea de „plîngeri” este proprie dreptului penal și procesual
penal sau în genere dreptului public. În procesul civil nu se formulează plîngeri în sensul firesc al
acestei noțiuni, ci se formulează cereri și demersuri conform terminologiei din actualu Cod de
procedură civilă. Pentru a încheia ideea desfășurată pînă acum, ținem să ne expunem propriul
punct de vedere care constă în faptul că se impune eliminarea paralelismului legislativ sesizat în
favoarea textului din Codul de procedură civilă, însă care ar trebuie să se regăsească în Legea
taxei de stat. și în general suntemde părerea că întreaga reglementare ce ține de taxa de stat ar
trebuie să se regăsească în Legea taxei de stat fără a fi necesar de a relua aceleași dispoziții și în
Codul de procedură civilă. Opțiunea dată se argumentează și prin faptul că Legea taxei de stat
este dreptul comun nu doar pentru taxa de stat achitată în procesul civil, fapt pe care l-am
17
menționat și anterior.
După ce am văzut ce este taxa de stat și pentru ce aceasta se achită la general,
considerăm că este absolut necesară abordarea cuantumului taxei de stat pentru fiecare categorie
de cereri în parte, conducîndu-ne în acest sens de logica adoptată de legiuitor. Cuantumurile
tarifare ale taxei de stat pentru fiecare categorie de litigii în parte sunt date de către Legea taxei
de stat [6]. Potrivit legii, cotele procentuale fixe sînt calculate în unităţi convenţionale. Unitatea
convenţională este egală cu 20 de lei. Astfel, potrivit art. 3 din legea menționată, taxa de stat
urmează a fi achitată în cuantum de:
a) 3% din valoarea acţiunii sau din suma încasată (dar nu mai puţin de 150 lei şi nu mai
mult de 25 000 lei de la persoanele fizice şi nu mai puţin de 270 lei şi nu mai mult de
50 000 lei de la persoanele juridice) pentru cererile de chemare în judecată privitor la
litigiile cu caracter patrimonial, cererile de contestare a unui titlu executoriu sau a
unui alt document prin care încasarea se produce în mod incontestabil;
b) 2000 % calculate dintr-o unitate convențională pentru cererile de intentare a
procesului de faliment cu cotele procentuale indicate în lege în dependență de
valoarea creanței;
c) 200 % pentru cererile de desfacere a căsătoriei. În cazul desfacerii celei de a doua
căsătorii se achită 1000 %. Împărțirea averii soților la desfacerea căsătoriei se impune
cu taxă de stat în ordine generală, adică cu 3 % din valoarea acțiunii, dar nu mai puțin
de 150 lei;
d) 100 % pentru cererile de chemare în judecată privitor la desfacerea căsătoriei cu
persoane considerate, în modul stabilit, absente fără veste sau incapabile din cauza
bolii mintale sau a debilităţii mintale, cu persoane condamnate la privaţiune de
libertate pe un termen de cel puţin trei ani;
e) 500 % pentru cererile de chemare în judecată privitor la modificarea sau rezilierea
contractului de închiriere a încăperilor de locuit, prelungirea termenului de primire a
moştenirii, ridicarea sechestrului asupra bunurilor şi pentru alte cereri de chemare în
judecată cu caracter nepatrimonial (sau care nu urmează a fi evaluate);
f) 0,5 % din valoarea estimativă stabilită de părţi pentru bunul gajat sau din valoarea
creanţei garantate pentru cererile privind exercitarea dreptului de gaj;
g) 500 % pentru cererile (plîngerile) privitor la cauzele cu procedură special;
h) 500 % pentru cererile de chemare în judecată privitor la examinarea chestiunilor
vizînd apărarea onoarei şi demnitătăţii;
i) 75% din taxa ce urmează a fi plătită la depunerea cererii de chemare în judecată sau
altei cereri (plîngeri), iar în cazul litigiilor cu caracter patrimonial – 75% din taxa
18
 calculată din suma contestată pentru cererile de apel împotriva hotărîrilor instanţelor
judecătoreşti;
j) 50% din taxa ce urmează a fi plătită la depunerea cererii de chemare în judecată sau
altei cereri (plîngeri), iar în cazul litigiilor cu caracter patrimonial – 50% din taxa
calculată din suma contestată pentru cererile de recurs împotriva hotărîrilor
instanţelor judecătoreşti;
k) 25% din taxa ce urmează a fi plătită la depunerea cererii de chemare în judecată sau
altei cereri (plîngeri), iar în cazul litigiilor cu caracter patrimonial – 25% din taxa
calculată din suma contestată pentru cererile de revizuire împotriva hotărîrilor
instanţelor judecătoreşti;
l) 50% pentru fiecare document şi, suplimentar, 2% pentru fiecare pagină pentru
eliberarea copiilor(duplicatelor) repetate de pe hotărîrea, sentinţa, încheierea, decizia
instanţei judecătoreşti, precum şi a copiilor de pe alte documente din dosar, eliberate
de instanţa judecătorească la solicitarea părţilor şi altor personae participante la
proces [6].
Văzînd care sunt cuantumurile taxei de stat în pricinile civile, constatăm călegiuitorul a
instituit două modalități de calculare a acesteia. În primul rînd, potrivit regulii generale, taxa de
stat constituie 3 % din valoarea acțiunii cu caracter patrimonial. Într-al doilea rînd, legiuitorul
stabilește cote procentuale calculate în raport cu unitatea convențională stabilită de Legea taxei
de stat în mărime de 20 lei. Dacă calcularea cotei procentuale din unitatea convențională nu
ridică careva probleme de aplicare practică a acestor norme la achitarea taxei de stat, atunci acest
lucru nu îl putem afirma și despre cota procentuală calculată din valoarea acțiunii. Tocmai din
acest considerent legiuitorul a și instituit cîteva reguli de bază în acest sens. Astfel, potrivit art.
87 alin. (1) din Codul de procedură civilă [3], valoarea acțiunii se determină după cum urmează:
- din suma cerută - în acţiunile pentru plata unei sume;
- din valoarea bunurilor revendicate - în acţiunile de revendicare a unor bunuri;
- din suma totală a obligaţiilor de plată pe un an - în acţiunile pentru plata pensiei de
întreţinere; din suma totală pretinsă, dar nu mai mult decît pe 3 ani - în acţiunile
privitoare la plăţile scadente;
- din suma totală pretinsă pe 3 ani - în acţiunile privitoare la plăţi fără termen şi la plata
întreţinerii viagere;
- din suma cu care se majorează ori se reduc sumele de plată, dar nu mai mult decît pe
un an - în acţiunile de majorare sau de reducere a sumelor de plată;
- din suma totală de plată sau a livrărilor restante, dar nu mai mult decît pe un an - în
acţiunile de încetare a efectuării plăţilor sau a livrărilor;
19
 - din suma totală a chiriei în termenul rămas de valabilitate a contractului, dar nu mai
mult decît pe 3 ani - în acţiunile de reziliere a contractului de locaţiune;
- din valoarea clădirii, dar nu mai mică de valoarea indicată în inventar sau, în lipsa
valorii, de evaluarea făcută în legătură cu asigurarea obligatorie - în acţiunile
referitoare la dreptul de proprietate asupra clădirilor proprietate a persoanelor fizice
sau din valoarea clădirii, dar nu mai mică de valoarea indicată în inventar - în cazul
clădirilor care aparţin persoanelor juridice;
- din preţul stabilit al terenului - în acţiunile de revendicare a terenurilor, sau din preţul
lui de piaţă dacă preţul nu a fost stabilit;
- din valoarea fiecărei pretenţii aparte - în acţiunile care constau din mai multe pretenţii
de sine stătătoare.
Potrivit aceluiași art. 87, la alin. (2) prevede o normă foarte importantă pentru reclamant
în primul rînd, dar și pentru pîrît. Astfel, potrivit textului de lege menționat, „valoarea acţiunii se
indică de reclamant. În cazul necorespunderii vădite a valorii indicate a acţiunii valorii ei reale,
judecătorul poate dispune, pentru stabilirea ei, prezentarea de probe, cercetarea la faţa locului,
efectuarea expertizei din contul reclamantului” [3]. Deci reclamantul este primul subiect ce
urmează a calcula valoarea acțiunii din simplul motiv că anume acesta avansează inițial taxa de
stat. Această obligație a reclamantului este reluată de legiuitor la art. 166 alin. (2) lit. g) Cod de
procedură civilă, care prevede ca o condiție obligatorie pentru cererea de chemare în judecată
indicarea valorii acțiunii, cu condiția ca aceasta să poată fi evaluată. În acest context este
important să menționăm că legiuitorul a acordat instanței de judecată împuterniciri destul de
energice pentru a stabili valoarea acțiunii, din moment ce instanța este în drept să dispună
prezentarea de probe, cercetarea la fața locului și chiar efectuarea expertizei din contul
reclamantului. Explicația și rațiunea acestor largi împuterniciri, la care de altfel nu se recurge
prea des în practica judiciară, rezidă în necesitatea prevenirii relei-credințe din partea unor
justițiabili. Cu alte cuvinte, aceste împuterniciri reprezintă un mijloc de contracarare a
tentativelor unor reclamanți „șmecheri” de a evita achitarea unei părți a taxei de stat în
cuantumul stabilit de lege. Exemplul cel mai des caz întîlnit în practică este calcularea taxei de
stat din valoarea diminuată a bunurilor imobile, în privința cărora nu s-a efectuat evaluarea în
scop de impozitare.
Însă procesul civil nu este și nu poate fi privit simplist. Astfel, pornind de la drepturile
speciale ale părților în procesul civil, indicate la art. 60 Cod de procedură civilă, cadrul procesual
se poate oricînd lărgi pînă la închiderea dezbaterilor judiciare. Tocmai pentru situațile în care se
formulează pretenții noi după sesizarea instanței, reclamantul își mărește cuantumul pretențiilor,
a și fost prevăzută instituția procesual civilă a taxei de stat suplimentare. În acest sens, art. 88
20
alin. (1) Cod de procedură civilă dispune că „în cazul în care, la momentul depunerii cererii,
determinarea valorii acţiunii este dificilă, taxa de stat se plăteşte cu aproximaţie, urmînd să se
încaseze ulterior o taxă suplimentară în corespundere cu partea din valoarea acţiunii, stabilită de
instanţă la soluţionarea pricinii/cauzei în fond, pentru care nu s-a plătit taxă de stat la momentul
depunerii cererii” [3]. De asemenea, potrivit alin. (2) al aceluiași text de lege, „dacă, în cadrul
examinării pricinii/cauzei, îşi majorează pretenţiile formulate anterior în acţiune, reclamantul
plăteşte taxă suplimentară şi pentru partea cu care acţiunea se majorează” [3]. În caz de ivire a
acestui incident procedural examinarea pricinii/cauzei va continua după ce reclamantul prezintă
proba achitării taxei de stat sau a soluţionării de către instanţă a problemei privind amînarea,
eşalonarea achitării taxei de stat sau micşorarea cuantumului ei.
Se întîlnesc anumite situații în care sesizarea instanței de către reclamant nu-și atinge
efectul scontat din cause neimputabile acestuia. Ar fi inechitabil în aceste situații reținerea taxei
de stat achitate. Din aceste rațiuni, legiuitorul a prevăzut exemplificativ situațiile în care se
restituie taxa de stat achitată. Astfel, potrivit art. 89 alin. (1) Cod de procedură civilă, taxa de stat
plătită se restituie, parţial sau integral, în cazul:
- depunerii într-o sumă mai mare decît cea prevăzută de legislaţia în vigoare (se
restituie suma plătită în plus);
- refuzului de a primi cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti în temeiul art. 348;
- refuzului de a primi cererea spre examinare în temeiul art.169 alin. (1);
- restituirii cererii în temeiul art.170 alin. (1) şi art.171 alin. (2);
- încetării procesului pentru motivele specificate la art.265 lit.a), b) şi e), la art. 374;
- scoaterii cererii de pe rol pentru motivele specificate la art.267 lit.a) şi b);
- restituirii cererii de apel şi cererii de recurs pentru motivele prevăzute la art. 369 și
4261;
- refuzului persoanei care a plătit taxă pentru întocmirea sau primirea documentelor
pînă la adresare în instanţă judecătorească;
- încetării procesului în legătură cu confirmarea tranzacţiei încheiate în procesul de
mediere în condiţiile art. 39 din Legea nr. 137 din 3 iulie 2015 cu privire la mediere
[5].
Potrivit Codului de procedură civilă, restituirea taxei de stat se efectuează de către
Serviciul Fiscal de Stat prin intermediul Trezoreriei de Stat, în termen de cel mult un an de la
data emiterii încheierii. Cazurile de restituire a taxei de stat nu sunt indicate de o manieră
exhaustivă, deoarece ar fi greu și chiar inutil de a selecta toate cazurile de restituire a taxei de stat
pentru a le indica la art. 89 Cod de procedură civilă. Legiuitorul a mers pe o cale permisivă în
acest sens, dînd posibilitatea justițiabilului să-și restituie taxa de stat avansată și în alte situații în
21
care legile speciale prevăd această posibilitate.
În afară însă de taxa de stat, cheltuielile de judecare a pricinii sunt a doua mare
categorie a cheltuielilor de judecată prevăzută de legislația noastră procedural civilă. Astfel,
potrivit art. 90 Cod de procedură civilă, din categoria cheltuielilor de judecare a pricinii fac parte
următoarele cheltuieli:
- sumele plătite martorilor, interpreţilor, experţilor şi specialiştilor;
- cheltuielile de efectuare a cercetărilor la faţa locului;
- cheltuielile de înştiinţare şi chemare a părţilor în judecată;
- cheltuielile de transport şi de cazare suportate de părţi şi de alţi participanţi la proces
în legătură cu prezentarea lor în instanţă;
- cheltuielile suportate de cetăţenii străini şi de apatrizi în legătură cu plata interpretului
dacă tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte nu prevăd altfel;
- cheltuielile de căutare a pîrîtului;
- cheltuielile de efectuare a expertizei;
- cheltuielile de executare a actelor judiciare;
- cheltuielile de asistenţă juridică;
- cheltuielile de declarare a insolvabilităţii;
- compensaţiile pentru timpul de muncă pierdut;
- alte cheltuieli necesare, suportate de instanţă şi de participanţii la process [3].
Cheltuielile de judecare a pricinii sunt un capitol important din cheltuielile pe care le
suportă părțile în cadrul unui proces civil. Dintre toate acestea, cheltuielile de reprezentare a
părților (inlusiv onorariul avocațial) le putem evidenția ca fiind o chestiune cu un pronunțat
caracter practic. Însă această chestiune, cu toate aspectele pe care le implică, va fi analizată în
compartimentele ce urmează.
În concluzie la cele menționate, cheltuielile de judecată se compun din taxa de stat și
cheltuielile de judecare a pricinii. Taxa de stat este o plată cu caracter fiscal, ori se achită la
bugetul de stat. Cheltuielile de judecare a pricinii sunt cheltuieli ce caracter compensator. Însă, în
momentul finalizării procesului și solicitării cheltuielilor de judecată de către partea care a
cîștigat procesul, aceste sume dobîndesc caracter reparator, în sensul că se transformă în
prejudicii suferite de partea care a avut cîștig de cauză.

2. SOLICITAREA ȘI ACORDAREA CHELTUIELILOR DE JUDECATĂ

22
2.1. Procedura de solicitare a cheltuielilor de judecată

După ce în compartimentele anterioare ne-am ocupat mai mult cu aspectele teoretice ale
cheltuielilor de judecată, vorbind despre fundamentul și natura juridică a acestei instituții de
drept procesual civil, în cele ce urmează ne propunem să abordăm chestiuni de ordin practic.
Astfel, ceea ce importă sub aspect practic, la general vorbind, este modul concret în care pot fi
solicitate cheltuielile de judecată de către persoana îndreptățită și modul în care acestea sunt
acordate de către instanța de judecată. Aceste două mari direcții de analizat cuprind în sine
practic toată problematica cheltuielilor de judecată. Anume din acest considerent, ținînd cont și
de spațiul limitat pe care îl avem la dispoziție, ne vom conduce în cele ce urmează anume de
aceste idei, prima în ordine cronologică și logică fiind chestiunea solicitării cheltuielilor de
judecată.
O primă chestiune ce se impune a fi abordată în contextul solicitării cheltuielilor de judecată,
este persoana care solicită cheltuielile de judecată. În acest sens evocator este art. 94 alin. (1)
Cod de procedură civilă, text care dispune că „instanţa judecătorească obligă partea care a
pierdut procesul să plătească, la cererea părţii care a avut cîştig de cauză cheltuielile de judecată”
[3]. Din formularea art. 94 alin. (1) Cod de procedură civilă se desprind două idei foarte
importante pentru noi în acest context. Prima este că poate solicita cheltuieli de judecată partea
care a avut cîștig de cauză. A doua idee este că instanța poate obliga partea care a cîștigat
procesul la achitarea cheltuielilor de judecată doar „la cererea părții care a avut cîștig de cauză”.
Referitor la prima idee, ținem să menționăm că dreptul de a solicita cheltuieli de judecată este
condiționat de cîștigarea procesului. Deci unica persoană îndreptățită să solicite cheltuieli de
judecată este anume partea care a avut cîștig de cauză. Însă ce trebuie să înțeleg noi cînd spunem
cîștig de cauză? Este o întrebare la care nu este deloc simplu de dat un răspuns laconic. În
varianta ideală, cîștigul de cauză ar însemna fie admiterea, fie respingerea totală a pretențiilor cu
care a fost investită instanța, ținînd cont de poziția procesuală a părții respective [28, p. 284].
Astfel, are cîștig de cauză reclamantul cînd pretențiile sale împotriva pîrîtului au fost admise
integral. și invers, are cîștig de cauză pîrîtul în situația în care pretențiile reclamantului îndreptate
împotriva sa au fost în totalitate respinse de către instanță. Admiterea sau respingerea unei
pretenții generează prezumția de culpă procesuală a părții perdante pentru declanșarea activității
procesuale, fapt pe care l-am argumentat pe larg supra. Des însă se întîmplă în practica judiciară
ca instanța să admită doar parțial acțiunea reclamantului fie sub aspectul numărului pretențiilor
sui generis admise, fie sub aspectul cuantumului din pretenții admis. Dat fiind frecvența practică
a unor asemenea situații, legiuitorul a procedat la înserarea unei norme procedurale care să
23
reflecte regula generală. Astfel, potrivit art. 94 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură
civilă, „dacă acţiunea reclamantului a fost admisă parţial, acestuia i se compensează cheltuielile
de judecată proporţional părţii admise din pretenţii, iar pîrîtului – proporţional părţii respinse din
pretenţiile reclamantului” [3]. Deci vedem foarte clar că legiuitorul a mers pe calea instituirii
principiului proporționalității în situațiile date, cale pe care din punctul nostru de vedere este
unica corectă. Afirmăm aceasta deoarece în cazul unei admiteri parțiale a pretențiilor culpa
procesuală, care este, așa cum am văzut, fundamentul acordării cheltuielilor de judecată,
operează în ambele direcții sau, altfel spus, în seama ambelor părți litigante. Deci ambele părți se
fac vinovate de declanșarea activității procesuale în legătură cu care au și fost efectuate
cheltuielilor de judecată a căror contravaloare se cere. Tot principiul proporționalității este cel
care își va găsi aplicare în situația litisconsorțiului procesual. În acest caz legiuitorul dispune la
art. 94 alin. (2) Cod de procedură civilă că „în cazul mai multor reclamanţi sau pîrîţi, aceştia sînt
obligaţi să compenseze cheltuielile de judecată în mod egal, proporţional sau solidar, în funcţie
de interesul fiecăruia ori de caracterul litigiului dintre ei. Dacă unul dintre coparticipanţi a
utilizat mijloace speciale de apărare judiciară, ceilalţi nu sînt responsabili de cheltuielile lui”.
Considerăm că este destul de bine argumentată această opțiune, motiv din care nu o să mai
stăruim asupra sa. A doua însă idee pe care am expus-o mai sus ține de faptul că instanța nu
poate din oficiu să acorde cheltuieli de judecată, ci doar la cererea părții care a avut cîștig de
cauză. Această opțiune a legiuitorului, care de altfel este una comună pentru multe țări ale lumii,
se grefează pe principiul disponibilității care guvernează procesul civil. Acest principiu are o
reglementare proprie în Codul de procedură civilă a Republicii Moldova, legiuitorul dispunînd la
art. 27 alin. (1) Cod de procedură civilă că „disponibilitatea în drepturi se afirmă în posibilitatea
participanţilor la proces, în primul rînd a părţilor, de a dispune liber de dreptul subiectiv material
sau de interesul legitim supus judecăţii, precum şi de a dispune de drepturile procedurale, de a
alege modalitatea şi mijloacele procedurale de apărare” [3]. Anume în spiritul disponibilității
procesuale, legiuitorul a și interzis instanței de judecată să acorde din oficiu partea care a pierdut
procesul la plata cheltuielilor de judecată. Se justifică această împrejurare pe faptul că acordarea
cheltuielilor de judecată reprezintă, așa cum am arătat anterior, o formă de răspundere civilă
delictuală obiectivă. Din această perspectivă, cheltuielile de judecată reprezintă echivalentul
prejudiciului suferit de către partea care a cîștigat procesul, iar din perspectiva dreptului material,
suntem în prezența unui drept subiectiv sui generis de sorginte materială a părții care a cîștigat
procesul. Iar precum bine știm, valorificarea și apărarea drepturilor subiective civile nu poate fi
exercitată din oficiu de către instanța de judecată, ori aceasta nu se poate autosesiza și nici nu
poate să se substituie părților în cursul procesului. În acest context considerăm oportun a întări
argumentele aduse și firul logic al expunerii noastre cu o speță din practica judiciară a Curții
24
Supreme de Justiție. Astfel, la data de 10 decembrie 2015, G. A., reprezentată de avocatul L. L. a
depus cerere de chemare în judecată împotriva lui G. Ș. cu privire la revendicarea bunurilor
imobile din posesie nelegitimă, înlăturarea obstacolelor și încasarea cheltuielilor de judecată.
Prin hotărîrea instanțeid e fond s-a admis integral acțiunea. De asemenea, s-a încasat de la G. Ș.
în folosul G. A. cheltuielile de judecată pentru plata taxei de stat în mărime de 727,30 lei, 11,75
lei cheltuieli legate de expedierea somaţiei şi 500 euro cheltuieli pentru asistență juridică. Prin
decizia Curții de Apel a fost respins apelul declarat de către G. Ș., fiind menținută hotărîrea
primei instanțe. La data de 28 august 2017, G. Ș. a declarat recurs împotriva deciziei Curții de
Apel din 11 mai 2017, solicitînd admiterea acestuia, casarea deciziei instanței de apel și hotărîrii
primei instanțe, cu restituirea cauzei la rejudecare [38]. În motivarea recursului, recurentul a
indicat de asemenea și faptul că instanța de judecată a încasat suma de 500 euro cu titlu de
cheltuieli de asistență juridică, dar această sumă nu este argumentată din punct de vedere legal.
Studiind materialele dosarului în raport cu motivele recursului, Colegiul civil, comercial şi de
contencios administrativ lărgit al Curţii Supreme de Justiţie a considerat necesar de a admite
recursul și de a modifica decizia instanţei de apel şi hotărârea primei instanţe în partea admiterii
cerinței cu privire la încasarea sumei de 500 euro cu titlu de cheltuieli de asistență juridică, prin
micșorarea sumei cheltuielilor de asistență juridică încasate. Analizînd cererea de recurs
formulată de către G. Ș., instanța de recurs subliniază că sumele cheltuite de părți cu ocazia
îndeplinirii actelor de procedură corespunzătoare poziției lor procesuale, pe parcursul
desfășurării procesului civil reprezintă cheltuieli de judecată, iar conform art. 90 lit. i) din Codul
de procedură civilă, cheltuielile de asistență juridică fac parte din cheltuielile de judecare a
pricinii. Cheltuielile de judecare a cauzei pornesc de la principiul independenței procesuale a
fiecărei părți în procesul civil și au caracter de sancțiune procedurală, iar ca fundament
răspunderea civilă delictuală și culpa procesuală a părții care a pierdut procesul. Prin obligarea la
plata acestora trebuie să se realizeze acoperirea integrală a prejudiciului cauzat părții care a
cîștigat procesul [38]. Astfel fiind, instanța de judecată poate acorda cheltuieli de judecată părții
care a cîștigat procesul doar în două situații: a) cînd partea a solicitat expres cheltuieli de
judecată în cadrul procesului principal (fie chiar prin cererea de chemare în judecată, fie în scris
sau verbal în cursul procesului, dar nu mai tîrziu de faza susținerilor verbale) și b) pe calea unui
proces separat intentat de către partea care a cîștigat procesul avînd ca unic obiect doar încasarea
cheltuielilor de judecată de la fostul adversar care a pierdut procesul. Vedem deci în ambele
cazuri că se impune formularea pretenției în ordine generală la fel ca și oricare altă pretenție cu
care poate fi investită instanța. Aceasta însă nu înseamnă că instanța, legal învestită cu capătul de
cerere privind cheltuielile de judecată, nu are totuși posibilitatea de a aprecia asupra cuantumului
cheltuielilor acordate în limitele permise de lege. Această chestiune însă va fi abordată infra. De
25
remarcat este și faptul că acordarea cheltuielilor de judecată se face doar în măsura în care
acestea au fost solicitate. Este importantă precizarea respectivă din simplul considerent că partea
care a cîștigat procesul poate să nu ceară toate cheltuielile de judecată, ci doar o parte din
acestea, caz în care instanța trebuie să respecte limitele sale de investire. De regulă, în practica
judiciară, reclamanții solicită prin chiar cererea de chemare în judecată, iar pîrîții prin referință și
compensarea tuturor cheltuielilor de judecată. O chestiune care implică o abordare diferențiată
din punct de vedere a părții îndreptățite să solicite cheltuieli de judecată este situația încheierii
unei tranzacții între părțile litigante prin care se pune capăt procesului. Într-o asemenea situație
nu există în principiu parte care a cîștigat și nici parte care a pierdut procesul. Astfel, cheltuielile
de judecată fiind un drept subiectiv asupra căruia se poate transige, părțile vor stipula în
contractul de tranzacție modul în care înțeleg să repartizeze între ele cheltuielile de judecată.
Instanța va fi ținută de învoiala părților. În acest sens art. 97 alin. (4) Cod de procedură civilă
prevede că „dacă, la încheierea tranzacţiei, părţile au prevăzut modul de repartizare a
cheltuielilor de judecată, inclusiv a sumei cuvenite avocatului pentru asistenţă juridică, instanţa
soluţionează problema în conformitate cu înţelegerea părţilor” [3]. Dacă însă părțile nu au
soluționat prin tranzacție problema compensării cheltuielilor de judecată, atunci instanța va
aplica art. 97 alin. (5) din Codul de procedură civilă, text potrivit căruia „dacă, la încheierea
tranzacţiei, părţile nu au prevăzut modul de repartizare a cheltuielilor de judecată, acestea se
consideră compensate”. Înainte de a formula concluzia de ansamblu, este important să subliniem
faptul că acordarea cheltuielilor de judecată în căile de atac își rezervă o anumită doză de
autonomie față de prima instanță, ori este posibil ca instanțele de control judiciar să dea dreptate
apelantului sau, după caz, recurentului, situații în care se va pune problema compensării
cheltuielilor de judecată efectuate cu ocazia exercitării și examinării respectivelor căi de atac.
Deci, regimul acordării cheltuielilor de judecată este cîrmuit de principiul disponibilității,
consacrat de art. 27 CPC, ceea ce înseamnă că acestea vor fi acordate numai în măsura în care au
fost solicitate și în măsura în care legea permite compensarea lor.
O altă chestiune destul de importantă în practica judiciară este momentul pînă la care se
pot solicita cheltuielile de judecată. Din start menționăm că această revendicare nu poate fi
formulată oricînd și după bunul plac al părții îndreptățite [20, p. 659]. De regulă, reclamantul
formulează această cerință în chiar cuprinsul cererii de chemare în judecată, iar pîrîtul prin
intermediul referinței sau a cererii reconvenționale. În acest context, cheltuielile de judecată pot
fi cerute de pîrît atît în cuprinsul referinței, cît și a cererii reconvenționale, ori cheltuielile
aferente apărării împotriva acțiunii și cele aferente proprii acțiuni (cererea reconvențională este și
ea o acțiune civilă sui generis) sunt totuși într-o oarecare măsură autonome unele în raport cu
altele din rațiuni, credem noi, ușor de înțeles. Însă, părțile nu sunt limitate doar la această cale
26
procedurală. O altă cale este solicitarea cheltuielilor de judecată în cursul procesului (solicitarea
poate fi făcută verbal sau în scris). Explicația acestei căi procedurale, în contextul legislativ
actual, este dreptul special al părților, prevăzut la art. 60 alin. (2) Cod de procedură civilă, de
modificare a obiectului acțiunii. Acest drept procedural special al părților poate fi exercitat doar
pînă la închiderea dezbaterilor judiciare. Respectivul drept procedural, deși este reglementat ca
fiind inerent reclamantului, totuși și pîrîtului îi este recunoscut în cazul formulării de către acesta
a unei cereri reconvenționale. De asemenea, considerăm evident faptul că intervenientul
principal se bucură de aceeași poziție procesuală, ori în teoria și practica dreptului procesual
civil, intervenientul principal este asimilat cu poziția unui reclamant [25, p. 240]. Dacă însă,
partea omite să solicite cheltuieli de judecată în cadrul procesului principal, aceasta mai are la
dispoziție și calea unei acțiuni civile separate ce va avea ca obiect exclusiv încasarea cheltuielilor
de judecată suportate de partea respectivă în procesul principal.
Următoarea chestiune importantă în contextul solicitării cheltuielilor de judecată este cea
cu privire la impunerea cu taxă de stat a unei asemenea revendicări. În acest sens legiuitorul nu
este destul de explicit, ori abia de la 01 iunie curent va intra în vigoare modificările la art. 85
alin. (1) lit. a) Cod de procedură civilă, unde se preconizează să scutirea reclamantului de la plata
taxei de stat în litigiile privind încasarea cheltuielilor de judecată suportate în procese civile
anterioare, indiferent de calitatea procesuală în respectivele procese. Același regim juridic este
inerent și pretenției de încasare a cheltuielilor de judecată formulată în procesul principal, ori
cuantumul cheltuielilor de judecată nu se includ în valoarea acțiunii. Optica legiuitorului o
considerăm pe deplin justificată și binevenită. Ne întemiem poziția reieșind din împrejurarea că
s-ar crea un obstacol suplimentar și inutil pentru ambele părți. Astfel, mai întîi s-ar crea
dificultăți în seama părții care solicită cheltuieli de judecată, iar mai apoi, o povară suplimentară
pentru partea care a pierdut procesul. Astfel, partea care a pierdut procesul va achita nu doar
contravaloarea cheltuielilor de judecată, ci și contravaloarea taxei de stat achitată pentru aceste
cheltuieli de judecată. Legiuitorul a evitat să îngrădească accesul liber la justiție, fapt ce nu poate
fi apreciat decît pozitiv.
Competența instanțelor judecătorești de a judeca pretenția privind încasarea cheltuielilor
de judecată este de asemenea o chestiune importantă subliniată și în literatura de specialitate. În
cazul solicitării cheltuielilor de judecată în cadrul procesului principal, soluția este una simplă și
evidentă. Deci instanța investită cu pretenția principală va și competentă să judece și cererea
accesorie, ori pretenția ce are ca obiect încasarea cheltuielilor de judecată este tocmai o pretenție
accesorie, direct dependentă de soarta pretenției/pretențiilor principale. Soluția privind instanța
competentă în cazul solicitării cheltuielilor de judecată pe cale principală trebuie nuanțată.
Astfel, soluția trebuie căutată reieșind din natura juridică a cheltuielilor de judecată. Deci, așa
27
precum am văzut anterior, atît doctrina cît și jurisprudența, se pronunță în sensul naturii juridice
de sancțiune ce implică și ideea de răspundere civilă delictuală. Pe de altă parte însă, instanța
competentă din punct de vedere procedural, trebuie căutată în baza dreptului comun. Deci regula
generală în această situație va fi cea înserată la art. 38 alin. (1) Cod de procedură civilă, care
dispune că „reclamantul poate intenta acțiunea în oricare din sediile instanței în a cărei rază
teritorială se află domiciliul pîrîtului” [3]. Evident că în această situație unica problemă de
competență poate fi doar sub aspect teritorial, ori din punct de vedere a competenței materiale
instanța competentă va fi cea de drept comun – judecătoria. Concluzia se întemeiază pe
caracterul patrimonial al dreptului de a pretinde compensarea cheltuielilor de judecată, caracter
care este transmis și acțiunii civile prin care se tinde încasarea acestor cheltuieli. Revenind însă
la chestiunea instanței competente din punct de vedere teritorial, trebuie să menționăm că,
pornind de la regula generală, în asemenea cazuri, competentă din punct de vedere teritorial va fi
instanța de la sediul/domiciliul pîrîtului. Astfel, de cele mai multe ori în practica judiciară,
instanța care a statuat asupra pretențiilor din cadrul procesului de bază va fi cea competentă să
soluționeze și recuperarea cheltuielilor de judecată pe cale principală în cadrul unui proces
separat.
În cazul solicitării cheltuielilor de judecată pe cale principală se pune și problema
prescripției extinctive. Astfel, pornind de la constatarea pe care am făcut-o anterior, cea potrivit
căreia dreptul de compensare a cheltuielilor de judecată este un drept de creanță, deci are caracter
patrimonial, vom face aplicarea dispozițiilor legale ce reglementează prescripția extinctivă
anume în legătură cu drepturile patrimoniale. În acest sens, art. 267 alin. (1) Cod civil, „termenul
general în interiorul căruia persoana poate să-şi apere, pe calea intentării unei acţiuni în instanţă
de judecată, dreptul încălcat este de 3 ani” [2]. Mai mult ca atît, potrivit art. 272 alin. (1) Cod
civil, termenul de prescripţie extinctivă începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune.
Dreptul la acţiune se naşte la data cînd persoana a aflat sau trebuia să afle despre încălcarea
dreptului. Însă, avînd în vedere că obligația de compensare a cheltuielilor de judecată are natură
delictuală, în speță este incidentă norma specială care se referă la momentul începerii curgerii
termenului de prescripție extinctivă – art. 272 alin. (4) Cod civil. Potrivit acestui text de lege, în
acţiunile privind răspunderea delictuală, termenul de prescripţie extinctivă începe să curgă de la
data cînd păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea. În
această ordine de idei, avînd în vedere faptul că vorbim despre o hotărîre judecătorească prin
care se concretizează paguba și cel care răspunde de ea, unica soluție pe care o considerăm
adecvată este că termenul de prescripție extinctivă pentru solicitarea heltuielilor de judecată pe
cale separată se calculează din momentul rămînerii definitive a hotărîrii din procesul principal.
Tot în acest sens se pronunță și doctrina [31, p. 202]. Trebuie însă de făcut unele precizări. În
28
sistemul nostru judiciar, format din trei trepte ale instanțelor judecătorești, hotărîrile definitive
sunt cele emise de către curțile de apel pînă la epuizarea termenului de atac. În general, hotărîrile
judecătorești definitive sunt definite de art. 254 alin. (1) Cod de procedură civilă ca fiind acele
hotărîri, emise în primă instanţă, supuse apelului, după examinarea pricinii/cauzei în apel. Nu
este însă exclus ca decizia instanței de apel, prin care s-a menținut hotărîrea primei instanțe să fie
casată și emisă o nouă hotărîre prin care se dă cîștig de cauză părții adverse. În acest caz, decizia
instanței de recurs fiind irevocabilă, termenul de prescripție va curge din momentul pronunțării
deciziei irevocabile. În cazul în care instanța de recurs menține hotărîrea primei instanțe și a celei
de apel, termenul de prescripție totuna va curge din momentul pronunțării hotărîrii definitive. Se
poate însă întîmpla ca procesul să parcurgă mai multe cicluri procesuale. În acest caz, ca punct
de pornire a termenului de prescripție extinctivă va fi pronunțarea ultimei hotărîri definitive, în
sensul că casarea cu trimitere lipsește hotărîrea de caracter definitiv.
Dovada cheltuielilor de judecată este un alt aspect foarte important atunci cînd se solicită
cheltuieli de judecată. Avînd în vedere faptul că pretenția de solicitare a cheltuielilor de judecată
este o pretenție sui generis, aceasta urmează a fi probată în ordine generală prin mijloace de
probă admisibile, concludente și pertinente. În acest sens, Hotărîrea Plenului Curții Supreme de
Justiței a Republicii Moldova face anumite precizări foarte importante. Astfel, potrivit pct. 21 1
din Hotărîrea explicativă menționată, pentru dovada cheltuielilor suportate, prin prisma practicii
CEDO, se evidenţiază necesitatea prezentării, de către partea care pretinde compensarea
cheltuielilor, a următoarelor documente:
a) dovada achitării onorariilor avocaţilor (copii de pe dispoziţiile de plată prin virament
sau bonurile de plată);
b) copia de pe facturile de strictă evidenţă, emisă pentru clienţi-persoane juridice şi în
alte cazuri stabilite de legislaţie;
c) listă detaliată a actelor/acţiunilor efectuate de avocat şi a timpului aferent acestora (cu
tariful şi orarul) [34].
În literatura de specialitate nu se exclude posibilitatea dovedirii efectuării cheltuielilor de
judecată și prin alte mijloace de probe. Astfel, se opinează că ar fi admisibili martori pentru a
demonstra spre exemplu faptul că partea care a cîștigat procesul a s-a alimentat la stația PECO
cu combustibil pentru a se deplasa la ședințele de judecată, distanța și consumul mediu fiind
fapte notorii [31, p. 232]. În practica judiciară însă sunt folosite aproape în exclusivitate
înscrisurile menționate la pct. 211 din Hotărîrea explicativă a Plenului Curții Supreme de Justiție.
Ceea ce este important de menționat referitor la probarea cheltuielilor de judecată este faptul că
există o oarecare diferență între probarea acestor cheltuieli în cadrul procesului principal și în
cadrul unui proces separat. În cadrul procesului separat considerăm că se impune ridicarea
29
dosarului principal pentru ca instanța să poată aprecia la concret caracterul rezonabil și necesar al
cheltuielilor de judecată solicitate. Tocmai din acest considerent s-a afirmat că nu este admisibilă
sesizarea instanței de judecată în ordinea procedurii în ordonanță, ori acordarea cheltuielilor de
judecată este o chestiune ce implică un litigiu de drept, iar pretinsa creanță nu este certă, ori
întinderea acesteia nu se cunoaște decît după aprecierea instanței de judecată. Însă în procedura
ordonanțială se admit doar creanțele incontestabile, caracter ce în mod vădit îi lipsește creanței
privind compensarea cheltuielilor de judecată. În genere, compensarea cheltuielilor de judecată
trebuie să fie făcută în baza unei analize minuțioase a actelor justificative prezentate de partea
interesată.
Generalizînd cele menționate în acest compartiment, putem spune că solicitarea
cheltuielilor de judecată este guvernată de principiul disponibilității în drepturi a părților,
principiu fundamental al procesului civil. Din acest considerent, cheltuielile de judecată pot fi
acordate de către instanța de judecată doar la cererea părții care a cîștigat procesul. Cheltuielile
de judecată pot fi solicitate atît în cadrul procesului principal, cît și pe calea unei acțiuni separate.

2.2. Acordarea cheltuielilor de judecată

După ce am văzut cum și în ce condiții pot fi solicitate cheltuieli de judecată de către

partea care a cîștigat procesul, urmează, logic, să vedem modul în care instanța legal investită va
proceda la acordarea cheltuielilor de judecată. Așa precum am menționat și anterior, pretenția
referitoare la compensarea cheltuielilor de judecată, deși are un pronunțat caracter accesoriu,
totuși este un capăt de de cerere sui generis, ceea ce înseamnă că instanța urmează să-l analizeze
din perspectiva temeiniciei și legalității în bază de probe, ca într-un final, în dispozitivul hotărîrii
sale să admită sau să respingă respectivul capăt de cerere. Astfel, în prezentul compartiment al
lucrării noastre ne vom ocupa preponderent de limitele acordării cheltuielilor de judecată.
Totuși pînă a trece nemijlocit la analiza modului în care trebuie să procedeze instanța atunci cînd
acordă cheltuieli de judecată, considerăm că este oportun să vedem care sunt principiile
procedurale pe care se întemeiază dispoziția judecătorească. Fără a intra prea mult în detalii,
șinem să menționăm pe scurt care sunt aceste principii și cum acestea se aplică la modul practic.
Deci, în ordine logică, primul principiu este principiul disponibilității, așa cum am mai spus și
anterior. Principala consecință practică ce derivă din disponibilitate este că instanța nu poate
acorda cheltuieli de judecată ex officio. Deci numai la cererea părții care a cîștigat procesul
instanța este obligată să se expună asupra cuantumului cheltuielilor de judecată pe care urmează
să le acorde. Acest aspect este o veritabilă limită procesuală de acordare a cheltuielilor de
judecată, pe care o calificăm ca fiind și cea mai energică din toate, ori în cazul acesteia se pune
30
problema acordării de principiu a cheltuielilor de judecată. Tot principiul disponibilității este cel
care determină formele și modalitățile concrete de solicitare și acordare a cheltuielilor de
judecată. Un al doilea principiu important este principiul legalității, care presupune acordarea
cheltuielilor de judecată în strictă conformitate cu legea. Importanța principiului rezidă în
necesitatea proteguirii părților. Astfel, pe de o parte se protejează partea care a avut cîștig de
cauză, prin faptul că i se compensează în mod rezonabil cheltuielile pe care le-a avut în legătură
cu procesul, sub acest aspect fiind întărit și facilitat accesul liber la justiție. Pe de altă parte însă,
se protejează interesele părții care a pierdut procesul. Astfel, materia cheltuielilor de judecată
este chestiune ce poate da loc (în practica judiciară de multe ori așa și se întîmplă) la diverse
forme de rea-credință și abuz de drept. Unii justițiabili au tentația de a încasa nejustificat sume
bănești sub forma compensării cheltuielilor de judecată. Mai mult ca atît, această conduită
abuzivă (iar în ultimă instanță ilegală) derivă din faptul că există un decalaj (uneori chiar de
proporții mari) între onorariile avocațiale și acele limite ale rezonabilității de care se conduc
instanțele judecătorești. Această stare de jucruri se poate întîlni practic în majoritatea actelor de
dispoziție ale instanțelor judecătorești, care acordă cheltuieli pentru plata onorariului de avocat
mai mici decît s-au cerut. În această ordine de idei, o să ilustrăm chestiunea cu o speță din
practica judiciară. La 13 aprilie 2017, CA ”I. V.”, prin intermediul avocatului B.-P. N., a depus
cerere de chemare în judecată împotriva SA „A” solicitând încasarea din contul pârâtului în
beneficiul reclamantului a sumei de 2500 lei cu titlu de datorie, precum şi a cheltuielilor de
judecată compuse din 270 taxa de stat și 4500 lei onorariul avocatului [39]. Prin hotărârea din 05
mai 2017 a Judecătoriei Edineţ s-a admis cererea de micșorare a pretențiilor din acțiune
înregistrată de CA „I. V.”, prin intermediul avocatului B.-P. N.; s-a încasat de la SA „A” în
beneficiul CA „I. V.” suma de 270 lei cu titlu de cheltuieli de judecată sub formă de taxă de stat
şi suma de 4500 lei cu titlu de cheltuieli de asistență juridică. Prin decizia din 05 octombrie 2017
a Curții de Apel Bălți s-a admis apelul depus de către SA „A”; s-a casat integral hotărîrea din 05
mai 2017 a Judecătoriei Edineţ, în cauza civilă la cererea de chemare în judecată înaintată de CA
„I. V.” împotriva SA „A” cu privire la încasarea datoriei şi s-a pronunțat o nouă hotărâre prin
care s-a admis acţiunea depusă de CA „I. V.” împotriva SA „A” privind încasarea datoriei şi s-a
încasat de la SA „A” în beneficiul CA „I. V.” suma de 2500 lei; s-a dispus neexecutarea
prezentei hotărâri; s-a respins acţiunea înaintată de CA „I. V.” împotriva SA „A” privind
încasarea datoriei compusă din cheltuielile de judecată în sumă de 270 lei şi 4500 lei, ca
neîntemeiată. Curtea Supremă de Justiție a admis recursul declarat de către CA „I. V.”. Referitor
la cerința de încasare a cheltuielilor de asistență juridică în mărime de 4500 lei solicitată de la SA
„A”, Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție
menționează că instanța de apel a respins acest capăt de pretenție din motiv că aportul avocatului
31
B.-P. N. la soluționarea litigiului a fost unul minim, într-o cauză cu o complexitate redusă și
cauza a fost soluționată până la adoptarea hotărârii. La capitolul dat, Colegiul indică asupra
netemeiniciei ipotezei instanței de apel referitor la respingerea cerinței de încasare de la pîrît a
cheltuielilor de asistență juridică şi în această parte va dispune încasarea sumei din contul SA
„A” în beneficiul CA „I. V.” în mărime de 1000 lei. În favoarea concluziei enunțate instanța de
recurs reține prevederile art. 96 alin. (1) și (11) din Codul de procedură civilă, conform cărora
instanța judecătorească obligă partea care a pierdut procesul să compenseze părții care a avut
cîștig de cauză cheltuielile ei de asistență juridică, în măsura în care acestea au fost reale,
necesare și rezonabile. Cheltuielile menționate la alin. (1) se compensează părții care a avut
cîștig de cauză dacă aceasta a fost reprezentată în judecată de un avocat. În conformitate cu art.
63 alin. (4) din Legea cu privire la avocatură nr. 1260 din 19 iulie 2002 [8], cheltuielile suportate
de client în legătură cu acordarea de către avocat a asistenței juridice la apărarea drepturilor și
intereselor lui legitime în cauzele penale, civile și administrative urmează a fi compensate
integral și proporțional cerințelor admise (respinse) de partea adversă [39]. Din speța relatată se
vede cum instanțele ierarhic inferioare au pendulat dintr-o extremă în alta în privința onorariului
de avocat, instanța de fond acordînd integral aceste cheltuieli de asistență juridică, în timp ce
instanța de apel le-a respins integral ca neîntemeiate. Suntem totuși întru totul de acord cu poziția
instanței de recurs care, a aplicat corect normele de drept procedural și material și a ajuns la
concluzia că 1000 lei este o compensare rezonabilă a cheltuielilor de asistență juridică calificată.
În viziunea noastră, este ilegal de a refuza acordarea onorariului de avocat părții care a avut
cîștig de cauză, în măsura în care acesta este rezonabil și efectiv suportat de parte. Tocmai în
situațiile în care instanța are o anumită marjă de apreciere, aceasta trebuie să se conducă și de
principiul contradictorialității. Procedînd astfel, instanța va asculta și va ține cont de poziția
ambelor părți (nu doar a cele care a cîștigat procesul). În acest context, pentru a putea lua o
hotărîre legală, întemeiată și echitabilă, instanța trebuie să se conducă de principiul egalității
părților în proces, astfel încît, acestea să poată efectiv să-și susțină poziția procesuală și să nu fie
private sau împiedicate într-un mod sau altul să-și valorifice drepturile procedurale [24]. Cu
siguranță că și celelalte principii ale procesului civile vin să șlefuiască soluția instanței de
acordare a cheltuielilor de judecată, care este ultimul act în acest sens.
Limitele acordării cheltuielilor de judecată este practic cea mai importantă chestiune, cu
multiple implicații de ordin practic pe care trebuie s-o analizăm în contextul acordării
cheltuielilor de judecată. În acest sens, este relevant să amintim că potrivit art. 94 alin. (1) Cod
de procedură civilă, instanța acordă cheltuieli de judecată, la cerere, părții care a avut cîștig de
cauză. S-ar crea impresia la prima vedere că instanța ar avea obligația să acorde cheltuieli de
judecată așa cum cere partea interesată, fără a avea vreun drept de a aprecia asupra cuantumului
32
acestor cheltuieli. Însă, potrivit art. 96 alin. (1) Cod de procedură civilă, „instanţa judecătorească
obligă partea care a pierdut procesul să compenseze părţii care a avut cîştig de cauză cheltuielile
ei de asistenţă juridică, în măsura în care acestea au fost reale, necesare şi rezonabile” [3].
Concluzia care poate fi trasă este că legiuitorul a lăsat la aprecierea instanței doar cuantumul
cheltuielilor de asistență juridică. Principala varietate este onorariul avocațial, ori art. 96 alin. (11)
Cod de procedură civilă dispune că cheltuielile de asistență juridică se compensează părţii care a
avut cîştig de cauză dacă aceasta a fost reprezentată în judecată de un avocat. În acest context
considerăn oportun a face o remarcă. În doctrină se argumentează posibilitatea încasării
cheltuielilor suportate de către persoana juridică (societate comercială/ONG) într-un proces
judiciar cînd această persoană a fost reprezentată în proces de către un jurisconsult angajat al
respectivei persoane juridice. Se va calcula costul unei ore de muncă a juristului prin raportarea
salariului la numărul total de ore lunar. Pentru proces se va prezenta un tabel cu indicarea
numărului de ore dedicate de către jurist litigiului respectiv. Nu este relevant contraargumentul
că obligația de reprezentare în instanță și a îndeplinirii tuturor acțiunilor/actelor aferente
reprezentării (formularea cererii de chemare în judecată/cerere reconvențională, referință, alte
acte procedurale) intră în obligațiile de serviciu ale juristului. Aceasta deoarece cheltuielile de
judecată nu se compensează în persoana jurisconsultului, ci a persoanei juridice angajatoare [3].
Deși soluția respectivă este respinsă ab initio de către legiuitor, considerăm că aceasta are dreptul
la viață și chiar ar fi binevenită, în condițiile în care nu toate persoanele juridice angajează în
prezent avocați pentru a fi reprezentate în instanță din considerentul nerentabilității. Revenind
însă la limitele generale de acordare a cheltuielilor de judecată, ceea ce este important și relevant
din perspectivă practică sunt criteriile de individualizare a cuantumului compensării cheltuielilor
pentru asistență juridică. În primul rînd aceste criterii, cu valoare de veritabile limitări, au fost
instituite din considerentul de a nu prejudicia partea care a pierdut procesul din dorința de
reparare a prejudiciului suportat de partea care a avut cîștig de cauză. Dacă nu ar fi aceste
limitări, atunci toți justițiabilii vor stabili cu aovcații un onorariu foarte mare (și în mare parte
fictiv), iar în caz de cîștig să fie încasat din contul părții perdante. Această practică ar fi una
dezastruoasă pentru întreaga societate. Astfel, legiuitorul a instituit trei criterii de limitare a
cheltuielilor pentru asistență juridică – respectivele cheltuieli trebuie să fie reale, necesare şi
rezonabile.
Referitor la realitatea cheltuielilor de judecată s-a afrmat că acestea trebuie să fie efectiv
suportate de către partea care le solicită în cadrul procesului și în legătură cu procesul [31, p.
150]. Cheltuielile sunt făcute în cadrul procesului atunci cînd coincid din punct de vedere
cronologic cu desfășurarea procesului civil. Totuși pe cale de interpretare extensivă, în literatura
de specialitate s-a afirmat că este posibil ca partea să suporte anumite cheltuieli atît înainte de
33
intentarea propriu-zisă a procesului, cît și după finalizarea acestuia. Referitor la prima ipoteză, s-
a afirmat că în conținutul cheltuielilor de judecată trebuiesc incluse și cheltuielile suportate cu
ocazia îndeplinirii unor formlități prealabile obligatorii [31, p. 148]. Cele mai relevante și mai
des întîlnite în practică situații de acest gen sunt punerea în întîrziere a debitorului și procedura
prealabilă obligatorie pentru anumite categorii de cauze civile. Spre exemplu procedura
prealabilă este obligatori în cazul contenciosului administrativ. Astfel, potrivit art. 14 alin. (1)
din Legea contenciosului administrativ, „persoana care se consideră vătămată într-un drept al
său, recunoscut de lege, printr-un act administrativ va solicita, printr-o cerere prealabilă,
autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în
tot sau în parte, a acestuia, în cazul în care legea nu dispune altfel” [11]. Includerea acestora la
cheltuieli de judecată este disctată și de legătura lor exclusivă cu litigiul, în lipsa căruia aceste
cheltuieli nu și-ar mai avea rostul. Referitor însă la cheltuielile suportate de partea îndreptățită
după finalizarea procesului trebuie să fim mai rezervați. Totuși sunt posibile situații de înserare
în contractele de asistență juridică a clauzei privind achitarea unei tranșe din onorariu sub
condiție suspensivă, de exemplu după rămînerea irevocabilă a hotărîrii judecătorești. În
asemenea situații, excepționale ce-i drept, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a acceptat
compensarea cheltuielilor de judecată.
Tot în contextul compensării cheltuielilor de judecată ce țin de activități extraprocesuale
este și chestiunea dacă partea care a cîștigat procesul civil are dreptul de a solicita și cheltuielile
legate de desfășurarea procedurii de mediere care a avut loc anterior sesizării instanței de
judecată. La general vorbind, tentativa de a soluționa pe cale extrajudiciară un litigiu nu poate fi
calificată ca o acțiune nerezonabilă sau care ar avea ca substrat psihologic intenția de a vătăma
partea adversă. Din acest punct de vedere, considerăm că s-ar impune a fi compensate și aceste
cheltuieli. Pe de altă parte însă, medierea este o cale extrajudiciară de soluționare a litigiilor cu
caracter facultativ. Din acest punct de vedere, parcurgerea unei căi de soluționare a litigiului care
nu este obligatorie poate da temei părții care a pierdut procesul să obiecteze că asemenea
cheltuieli nu sunt rezonabile. Considerăm că acest argument trebuie apreciat critic, chiar și de
către instanțele judecătorești din cîteva considerente. Primul ține de buna-credință a părții care a
cîștigat procesul. Al doilea ține de facilitățile acordate de legiuitor părților în cazul în care
acestea recurg la procedura medierii. Astfel, potrivit art. 39 alin. (2) din Legea medierii, prevede
că „în cazul în care, pînă la depunerea cererii de chemare în judecată, părţile au participat la
procesul de mediere, dar procesul de mediere a încetat fără încheierea tranzacţiei, atunci, la
depunerea cererii de chemare în judecată, taxa de stat se reduce cu 25%” [5]. Art. 39 din Legea
medierii instituie și alte avantaje pentru justițiabilii care decid să recurgă la mediere pînă a sesiza
instanța de judecată. Din considerentele expuse considerăm că aceste cheltuieli trebuiesc
34
compensate.
Un alt criteriu de acordare a cheltuielilor de judecată este rezonabilitatea acestora.
Jurisprudența CEDO este constantă în afirmarea acestui criteriu,fapt ce va fi demonstrat în
compartimentul respectiv al lucrării noastre. Acest criteriu își găsește cea mai mare aplicare în
materia cheltuielilor de asistență juridică. Anterior am menționat riscurile existente în cazul în
care instanțele de judecată nu ar avea dreptul de a reduce cuantumul onorariilor avocațiale la
acele limite rezonabile de care vorbește Codul de procedură civilă. În acest context este foarte
important a menționa că reducerea cuantumului onorariului avocatului nu trebuie confundat cu
imixtiunea instanței de judecată în raporturile private contractuale ale avocatului și clientului său.
În acest sens, Curtea Constituțională a Republicii Moldova, la pct. 4 din Hotărîrea nr. 12 din
19.06.2003, privind controlul constituționalității unor prevederidin Legea cu privire la avocatură,
a menționat că „ideea dominantă a Legii nr. 1260-XV este că statul garantează acordarea de
asistenţă juridică calificată oricărei persoane care o solicită ” [36]. Explicația acestui fapt trebuie
căutată în natura raporturilor juridice stabilite între client și avocat pe de o parte și dintre părțile
litigiului pe de altă parte. Astfel, atunci cînd instanța reduce cuantumul onorariului de avocat,
aceasta nu afectează în nici un fel raportul juridic civil (de sorginte contractuală) dintre avocat și
client. În realitate, raportul juridic pe care îl modifică instanța (sub aspectul obiectului său) este
raportul juridic dintre părțile litigante cu privire la compensarea cheltuielilor de judecată. Acest
raport este de sorginte delictuală, ori așa cum am mai menționat și anterior, acordarea de către
instanță a cheltuielilor de judecată are ca fundament ideea de culpă și de răspundere civilă
delictuală obiectivă. Din acest punct de vedere, instanța reduce doar cuantumul compensării
cheltuielilor de achitare a onorariului de avocat, fără însă a admite vreo imixtiune în raporturile
contractuale dintre client și avocat. Contractul de prestări servicii încheiat între avocat și clientul
său va trebuie executat potrivit clauzelor acestuia de către client, iar în caz de neexecutare
avocatul are la îndemînă întreg instrumentariul unui creditor de drept comun împotriva
neexecutării din partea debitorului cău. Un aspect important de menționat în acest context este
faptul că în prezent noi nu avem o practică unitară sau careva criterii orientative de compensare
de către instanțele judecătorești a cheltuielilor de asistență juridică. Această chestiune este lăsată
de legiuitor la latitudinea instanței, care apreciază diferit în funcție de regiuni, de statutul
justițiabililor sau reputația avocaților, criteri care nu pot fi acceptate nici sub o formă. Din acest
considerente, considerăm că ar fi binevenit ca legiuitorul, de comun acord cu Uniunea Avocaților
și Consiliul Superior al Magistraturii să elaboreze indicații metodice și cuantificarea acțiunilor
procesuale ale avocaților, astfel încît să creeze o previzibilitate în acest sens. În acest fel se va
evita acordarea arbitrară a cheltuielilor de asistență juridică și se va da caracterului rezonabil o
previzibilitate pentru ca orice justițiabil mediu să poată calcula anticipat costurile aproximative
35
pe care le i le compensa instanța în caz de cîștigare a procesului. De asemenea va fi facilitat și
accesul la justiție a acelor justițiabili care nu dispun de surse financiare suficiente pentru a-și
angaja un avocat. Tot în acest context este oportun a menționa că în jurisprudența CEDO se
afirmă constant că obiect al compensării pentru cheltuielile de asistență juridică nu poate fi și
onorariul de succes. Dacă în privința onorariului pentru munca efectiv prestată de către avocat,
instanța are dreptul de a acorda doar în măsura rezonabilității acestuia, atunci în privința
onorariului de succes, care este condiționat de atingerea unui anuit rezultat, nu poate fi acordat
deloc. Poziția legiuitorului european este că onorariul de succes reprezintă o plată cu caracter
voluntar și voluptoriu, ceea ce nu poate fi pus în seama adversarului procedural [31, p. 61].
O altă limită a acordării cheltuelilor de judecată este lipsa culpei procesuale a părții care a
pierdut procesul. Astfel, în literatura de specialitate s-a afirmat că în cazul în care instanța
constată lipsa culpei procesuale a părții căzute în pretenții în raport de vreuna dintre părțile aflate
în litigiu, nu se poate dispune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată. Chiar în
ipoteza în care recursul a fost admis, pentru acordarea pe cale separată a cheltuielilor de judecată,
trebuie analizată culpa procesuală a intimatei. Lipsa culpei procesuale a intimatei conduce la
respingerea cererii de cheltuieli de judecată [31, p. 56]. Un alt exemplu evocator în acest sens
este amendarea pentru încălcarea ordinii în ședința de judecată a părții care a avut cîștig de
cauză. La finele procesului contravaloarea acestei amenzi nu va putea fi acordată de către
instanță deoarece nu a fost suportată din cauza culpei procesuale a părții pierdante, ci tocmai a
părții care a cîștigat procesul. Este o soluție justă ți echitabilă și din punctul nostru de vedere.
Recuperarea cheltuielilor de judecată pe calea unei acțiuni separate este un alt aspect
important din punct de vedere practic. Astfel, cum am menționat și anterior, partea care a cîștigat
procesul are la îndemînă și această cale procesuală de a-și recupera cheltuielile suportate. Însă
această cale nu poate fi urmată decît în anumite condiții. Prima este ca partea respectivă să nu fi
cerut compensarea cheltuielilor de judecată în cadrul procesului separat. În acest caz instanța va
fi obligată să acorde cheltuieli de judecată în procesul principal, iar pe cale de consecință
procesul separat va fi lipsit de obiect și interes. Pe de altă parte s-a opinat în literatura de
specialitate că în cazul în care instanța omite să se expună asupra capătului de cerere referitor la
cheltuielile de judecată, partea îndreptățită poate recurge la solicitarea cheltuielilor de judecată
pe cale acțiunii separate [23, p. 72]. Avem unele rezerve față de această soluție, ori, așa cum vom
vedea, aceasta face loc abuzului. În susținerea celor menționate trebuie să spunem că în cazul în
care cerința privind încasarea cheltuielilor de judecată este formulată în cererea de chemare în
judecată, instanța este obligată să se expună asupra acestui capăt de cerere. În caz că instanța
omite să se pronunțe asupra acestui capăt de cerere, este posibilă emiterea unei hotărîri
suplimentare în conformitate cu art. 250 alin. (1) lit. c) CPC. Dacă însă partea care cîștigă
36
procesul, deși a solicitat și cheltuieli de judecată, nu le-a putut proba, instanța urmează a respinge
ca neîntemeiat acest capăt de cerere. În asemenea condiții, odată cu dobîndirea puterii lucrului
judecat de către hotărîrea respectivă, nu se va putea acorda cheltuieli de judecată pe calea unui
proces separat. Acțiunea secundă va fi paralizată de excepția puterii lucrului judecat, ori în acest
caz suntem în prezența indentității triple dintre părți, obiect și temei. Alta va fi soluția dacă
partea cîștigătoare nu a solicitat cheltuieli de judecată în procesul principal. Într-un asemenea
caz, cheltuielile de judecată vor putea fi încasate nestingherit pe cale unei acțiuni civile separate,
evident cu unica condiție ca acestea să fie probate. Dacă am admite contrariul, atunci partea care
a cîștigat procesul va putea, de comun acord cu avocatul său, să întocmească cu dată trecută
actele doveditoare avînd certitudinea încasării cheltuielilor. S-ar putea proceda la prezentarea în
cadrul procesului principal doar a mandatului de avocat, iar ulterior cîștigului procesual să fie
întocmite bonuri de plată pe sume fictive și reflectate aceste sume în contractul de asistență
juridică. Repetăm, ar fi un mare abuz din partea celor care cîștigă procesul.
De asemenea trebuie să precizăm că recuperarea cheltuielilor de judecată poate fi cerută
nu doar de către partea care a cîștigat procesul, ci și de către alți participanți la proces îndrptățiți.
Aceștia sunt martorii, specialiții, experții. În această ordine de idei, legiuitorul a elaborat
Hotărîrea Guvernului nr. 270 din 15.03.2006, în care sunt reflectate mărimile tuturor sumelor
bănești achitate persoanelor fizice citate de către instanța judecătorească [12]. Acești subiecți
procesuali au chiar dreptul de a contesta hotărîrile judecătorești în partea ce ține de încasarea
sumelor ce li se cuvin.
Acordarea cheltuielilor de judecată este o problemă delicată în privința asistenței juridice
garantate de stat. Astfel, potrivit art. 32 alin. (1) din Legea cu privire la asistența juridică
garantată de stat, „Pentru acordarea asistenţei juridice calificate, avocatul este remunerat
conform clauzelor contractului prevăzut în contractual încheiat între avocet și Consiliul
Național” [9].
În încheiere putem spune că acordarea cheltuielilor de judecată este un aspect foarte
important pentru fiecare proces civil. Regula de bază după care trebuie să se conducă instanța de
judecată la acordarea cheltuielilor de judecată este culpa procesuală a părții care a pierdut
procesul precum și legătura cauzală dintre sumele solicitate și procesul soluționat. În partea ce
ține de compensarea cheltuielilor de asistență juridică, instanța de judecată are o marjă de
apreciere care se raportează la caracterul real, necesar și rezonabil al cheltuielilor solicitate de
către parte.

2.3. Cheltuielile de executare

37
 Executarea silită este o ultimă fază a procesului civil [261, p. 886]. Tocmai din acest
considerent am hotărît că este inevitabilă abordarea chestiunii cheltuielilor de executare, ori
tematica pe care o tratăm în lucrarea de față se referă la cheltuielile de judecată în procesul civil
în general, deci în toate fazele sale. Potrivit art. 10 alin. (1) din Codul de executare al Republicii
Moldova, „executarea silită reprezintă un ansamblu de măsuri, prevăzute de prezentul cod, prin
care creditorul realizează, prin intermediul executorului judecătoresc, cu concursul organelor de
stat abilitate, drepturile sale, recunoscute printr-un document executoriu, dacă debitorul nu-şi
îndeplineşte benevol obligaţiile” [4]. Deci procedura de executare silită se declanșează în baza
unui titlu executoriu (spre exemplu o hotărîre judecătorească), titlu care deja cuprinde în sine
dispoziții executorii referitor la toate chestiunile puse în discuție cu ocazia consolidări și
eliberării lui. Ceea ce vrem să spunem este că, atunci cînd titlul executoriu este emis în baza unei
hotărîri judecătorești, sumele indicate în acesta cuprind și cheltuielile de judecată. Din acest
considerent, este evident faptul că hotărîrea judecătorească nu poate prevedea cheltuielile de
executare, acestea urmînd a fi stabilite de către executorul judecătoresc în cadrul procedurii de
executare silită. În cadrul acestei proceduri vor fi calculate cheltuieli aparte așa precum urmează
în continuare.
Pentru a vedea din ce constau aeste cheltuieli de executare, trebuie mai întîi să vedem ce
se înțelege prin cheltuieli de executare. Potrivit art. 36 alin. (1) Cod de executare, cheltuielile de
executare se compun din taxele pentru efectuarea actelor executorului judecătoresc, spezele
procedurii de executare şi onorariul executorului judecătoresc [4]. Deci vedem că legiuitorul nu a
dat o definiție a cheltuielilor de executare, limitîndu-se doar la enumărarea elementelor
componente – taxe pentru efectuarea actelor executorului judecătoresc, spezele procedurii de
executare și onorariul executorului judecătoresc. În literatura de specialitate, cheltuielile de
executare au fost definite ca fiind totalitatea sumelor de bani ce sunt avansate de/pentru
creditorul urmăritor și suportate de debitorul urmărit în vederea executării silite a unei obligații
sau a realizării unui drept de creanță corelativ [31, p. 333].
Pornind de la definiția executării silite stipulată la art. 36 Cod de executare, text care
condiționează intentarea procedurii de executare silită de neexecutarea benevolă de către debitor
a obligațiilor sale prevăzute de hotărîrea judecătorească sau de un alt document executoriu
prevăzut de art. 11 din Codul de executare, rezultă că anume atitudinea culpabilă a debitorului
este cea care îl forțează pe creditor să recurgă la forța coercitivă a statului în persoana
executorului judecătoresc. Deci, la fel ca și în cadrul procesului civil propriu-zis, temeiul juridic
al cheltuielilor de executare este culpa procesuală a debitorului. Pe cale de consecință, natura
juridică a cheltuielilor de executare este, ca și în cazul cheltuielilor de judecată, de despăgubire și
de sancțiune. În literatura de specialitate se menționează că debitorul este obligat să plătească
38
cheltuieli de executare către creditor pentru că trebuie să-l despăgubească pe acesta pentru
prejudiciul pe care i l-a produs acestuia declanșarea procedurii executării silite, prin refuzul
debitorului de a executa de bunăvoie obligația din titlu executoriu [31, p. 349]. Astfel, din
perspectiva creditorului, cheltuielile deexecutare reprezintă o despăgubire echitabilă, iar din cea
a debitorului – o sancțiune echitabilă.
Dacă este să vorbim despre cine suportă inițial cheltuielile de executare silită, atunci art.
36 alin. (2) din Codul de executare dispune că „debitori ai taxelor pentru efectuarea actelor de
executare şi ai spezelor procedurii de executare sînt în mod solidar creditorul şi debitorul
procedurii de executare, dacă legea nu prevede altfel. În cazul în care creditorul a avansat
integral  cheltuielile de executare, debitor al cheltuielilor devine debitorul procedurii de
executare” [4]. O particularitate importantă a cheltuielilor de executare față de cheltuielile de
judecată este că părțile procedurii de executare (debitorul și creditorul) sunt debitori solidari ai
taxelor de executare și spezelor procedurii de executare. Solidaritatea însă nu se extinde și asupra
onorariului executorului judecătoresc. Oarecum cheltuielil de executare au o fizionomie proprie
dictată de specificul acestei proceduri.
Potrivit art. 37 alin. (1) din Codul de executare, „taxele pentru efectuarea actelor
executorului judecătoresc sînt plăţile, a căror mărime este stabilită de Guvern, pe care creditorul
sau partea care solicită efectuarea acestor acţiuni le va achita pentru toate acţiunile efectuate de
executorul judecătoresc din oficiu sau la cererea părţilor în procedura de executare” [4]. Vedem
că norma legală citată se referă la mărimi stabilite de Guvern. Astfel, prin această normă se face
trimitere la Hotărîrea Guvernului nr. 886 cu privire la aprobarea Regulamentului privind modul
de determinare a mărimii taxelor pentru efectuarea actelor executorului judecătoresc şi a spezelor
procedurii de executare din 23.09.2010 [13]. Astfel, potrivit pct. 3 din Regulament, „taxele
pentru actele efectuate de executorul judecătoresc şi spezele procedurii de executare suportate de
executorul judecătoresc îi sînt rambursate în măsură deplină”. Important este să spunem că
mărimea acestor cheltuieli de executare este stabilită de legiuitor prin respectivul Regulament,
iar executorul nu este în drept să pretindă pentru actele efectuate plăţi mai mari decît cele
stabilite în prezentul Regulament. Drept garanții ale încasării cheltuielilor de executare,
executorul judecătoresc este în drept să reţină, pînă la achitarea integrală a taxelor pentru
efectuarea actelor executorului judecătoresc şi spezelor procedurii de executare, toate materialele
dosarului de executare şi alte documente aflate în posesia sa și să calculeze dobînda legală de
întîrziere a achitării taxelor pentru efectuarea actelor executorului judecătoresc şi a spezelor
procedurii de executare în cuantumul stabilit de Codul civil, începînd cu ziua a 15-a de la
expedierea prin scrisoare recomandată a înştiinţării privind cuantumul plăţii pentru actele
efectuate deja [13].
39
 Taxele pentru efectuarea actelor executorului judecătoresc se compun din:
a) taxe de gestiune a dosarelor de executare şi administrare a documentelor;
b) taxe pentru acţiunile procedurale întreprinse de executorul judecătoresc;
c) taxe pentru serviciile prestate de executorii judecătoreşti.
Fiecare din aceste trei categorii conține un șir de taxe enumărate expres și limitativ în cu
prinsul pct. 11-13 din Regulament. Nu vom insista asupra acestora, fiind suficientă doar
indicarea lor generică. La pct. 15 din Regulament, sunt indicate iarăși expres și limitativ spezele
procedurii de executare.
Referitor la onorariul executorului judecătoresc, putem spune că acesta este într-un fel
sau altul „mărul discordiei” după reformarea instituției executorului judecătoresc din anii 2009-
2010. Dacă inițial, acesta nu era plafonat, iar în practică se încasau sume enorme în mod abuziv
de la debitori, acum lucrurile s-au normalizat, legiuitorul conștientizînd că și debitorii în
procedura executării silite sunt pasibili de o anumită protecție. Fără însă a intra prea mult în
detalii, o să menționăm că potrivit art. 38 alin. (1) din Codul de executare „onorariul
executorului judecătoresc este încasat de la debitor, dacă legea nu prevede altfel, în temeiul unei
încheieri emise de executorul judecătoresc,  în toate cazurile de  stingere, totală sau parţială, a
obligaţiei stabilite în documentul executoriu sau de încetare a procedurii de executare” [4].
Referitor la cuantumul concret al onorariului executorului judecătoresc, pentru documentele
executorii cu caracter  pecuniar, onorariul executorului judecătoresc va fi calculate pentru sumele
de pînă la 100.000 de lei, onorariul va constitui 10% din suma stinsă. În toate cazurile, cu
excepţia documentelor executorii privind încasările periodice şi încasarea amenzilor, onorariul
nu va fi mai mic de  500 de lei. În cazul documentelor executorii privind încasarea amenzilor,
onorariul nu va fi mai mic de 200 de lei. Pentru sumele cuprinse între 100.001 lei şi 300.000 de
lei, onorariul  va fi de 10.000 de lei plus  5% din suma ce depăşeşte 100.001 lei. Pentru sumele
de peste 300.000 de lei,  onorariul va fi de 20  de mii  de lei  plus  3% din sumele ce depăşesc
300.000 de lei [4].
În concluzie la cele menționate, cheltuielile de executare sunt o continuare logică a
cheltuielilor de judecată, ori un drept recunoscut printr-o hotărîre judecătorească rămîne a fi
iluzoriu dacă nu este realizt efectiv, chiar în mod silit. Cheltuielile de executare sunt compuse din
taxele pentru efectuarea actelor executorului judecătoresc, spezele procedurii de executare şi
onorariul executorului judecătoresc.

3. CHELTUIELILE DE JUDECATĂ ÎN DREPTUL COMPARAT

40
 3.1. Cheltuielile de judecată în jurisprudența CtEDO

Jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului este un izvor important

de soluții nu doar jurisprudențiale, ci și legislative pentru țările membre ale Consiliului Europei.
Republica Moldova s-a angajat ferm să urmeze cale trasată de Convenția Europeană A
Drepturilor Omului așa cum aceasta este interpretată de Curtea de la Strasbourg prin
jurisprudența sa. Mai mult ca atît, Convenția Europeană pentru Drepturilor Omului este un tratat
internațional cu aplicație directă în țara noastră, astfel încît instanțele naționale îi pot face
aplicarea direct în actele de dispoziție. În acest context trebuie să menționăm că cel puțin Curtea
Supremă de Justiție și Curtea Constituțională face referire constant în deciziile pe care le
pronunță la jurisprudența CtEDO. Din aceste considerente, este evident că jurisprudența Curții
de la Strasbourg în materia cheltuielilor de judecată are întîietate asupra legislației noastre, motiv
din care studierea jurisprudenței acesteia înseamnă a fi cu un pas înainte în raport cu legislația și
jurisprudența internă. În cele ce urmează vom încerca să arătăm principalele aspecte relevate de
către Înalta Curte referitor la cheltuielile de judecată.
Astfel, Curtea Europeană pentru Drepturilor Omului a subliniat constant în jurisprudenț
a sa că interesul unei bune administrări a justiţiei poate justifica impunerea unei restricţionări fin
anciare a accesului unei persoane la un tribunal. În particular, ţinând cont de principiul conform c
ăruia Convenţia urmăreşte protejarea unor drepturi care nu sunt teoretice sau iluzorii, ci concrete
şi efective, Curtea reiterează faptul că în ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată, apr
eciat în contextul circumstanţelor unei speţe date, inclusiv capacitatea reclamantului de a le achit
a, precum şi faza procedurală în care această restricţie este impusă sunt factori care trebuie luaţi î
n considerare atunci când se determină dacă o persoană a beneficiat de dreptul de acces la un trib
unal sau dacă, datorită cuantumului cheltuielilor de judecată, dreptul de acces la un tribunal a fos
t restrâns în aşa măsură încât este afectat în însăşi substanţa sa [37]. În cauza Weissman şi alţii co
ntra României, Curtea a reţinut că neplata sumei de 323.264 EUR cu titlu de taxă de stat pentru i
ntroducerea acţiunii a condus la anularea acesteia. În această speţă Curtea a apreciat, de asemene
a, că suma în cauză, care este, fără îndoială, foarte ridicată pentru orice justiţiabil obişnuit, nu era
justificată nici prin circumstanţele particulare ale cauzei, nici prin situaţia financiară a reclamanţi
lor, ci reprezenta un procent fix, stabilit de lege, din suma reprezentând obiectul litigiului. Deşi s
uma solicitată de reclamanţi cu titlu de despăgubiri pentru lipsirea de foloasele rezultate din chiri
a percepută de stat a fost importantă, Curtea apreciază, ţinând cont de valoarea imobilului, că ea
nu a fost nici abuzivă, nici lipsită de fundament. Pe de altă parte, în cauza amintită Curtea a aprec
iat că suma cerută reclamanţilor pentru introducerea acţiunii lor a fost excesivă. În consecinţă, re
41
clamanţii au fost obligaţi să renunţe la acţiune, ceea ce i-a lipsit pe aceştia de dreptul lor ca o inst
anţă să le examineze cererea. În legătură cu posibilitatea reclamanţilor de a solicita scutirea de la
plata taxei de stat, Curtea a apreciat că argumentul Guvernului, bazat pe presupusa omisiune a re
clamanţilor, ar fi echivalent cu excepţia neepuizării căilor de atac interne. Curtea reţine că o exce
pţie similară a fost respinsă în faza examinării admisibilităţii cererii. În orice caz, Curtea apreciaz
ă că Guvernul nu i-a pus la dispoziţie practica judiciară internă care să demonstreze eficacitatea u
nei asemenea cereri în sensul art. 35 alin. 1 din Convenţie [39].
În speța Ashingdane c. Marii Britanii, Înalta Curte a statuat că este unanim recunoscut c
ă justiția este un serviciu public pentru a cărei desfășurare în condiții normale este nevoie de o s
usținere materială suportată în parte prin plata taxelor judiciare de către cei care solicită acest ser
viciu. În acest context este dreptul oricărui stat ca, evaluîndu-și interesele, să impună nivelul taxe
lor pe care trebuie să le plătească persoanele care solicită acces la justiție. Astfel, dreptul de acce
s la justiție nu este unul absolut, prin urmare acesta poate fi limitat prin măsuri rezonabile de cătr
e orice stat membru, fără însă a prejudicia conținutul acestuia.
Merită amintită soluția pe care a pronunțat-o Curtea Europeană a Drepturilor Omului în
cauza Buzescu c. României. În această speță, în ceea de privește costurile și cheltuielile, cu
privire la procedura internă, reclamantul (avocat de profesie) a solicitat, printre altele, suma de
20.063 euro pentru onorariile pe care el le-ar fi perceput pentru procedurile naționale,
corespunzînd numărului de 80,15 ore de lucru, la un tarif de 250 euro pe oră, presupunînd
conferințe și conferințe telefonice cu avocatul său, analizarea problemelor, documentare și
redactarea acțiunilor și recursurilor. Cu privire la procedura în fața Curții, reclamantul a solicitat,
alături de alte sume, 27.375 euro pentru onorariile sale, calculate la un tarif orar de 250 euro,
pentru 189,5 ore, pe care l însuși le-a alocat pregătirii cererii sale către Curte și observațiilor
subsecvente. Curtea, în conformitate cu jurisprudența sa, a punctat că nu poate acorda o sumă cu
acest titlu privind orele pe care însuși reclamantul le-a petrecut lucrînd pentru cauza sa, avînd în
vedere faptul că acest timp nu reprezintă costuri monetare suportate efectiv de acesta (a se vedea
Robinsc. Marii Britanii, Hotărîrea din 23 septembrie 1997, Narinen c. Finlandei, Hotărîrea din 1
iulie 2004). Curtea constată că circumstanțele specifice ale acestei cauze, respectiv calitatea de
avocat a reclamantului, nu schimbă această abordare. Presupunînd finalizarea unui proces,
cheltuielile de judecată apar, pe de o parte, ca fiind prejudiciul material (damnum emergens)
suferit de partea care a cîștigat procesul, iar pe de altă parte, ca fiind despăgubiri acordate,
sumele încuviințate de instanță a fi returnate părții care a cîștigat procesul. Față de cele de mai
sus, apreciem că înțelesul juridic al noțiunii de cheltuieli de judecată este unul bivalent,
cheltuielile de judecată reprezentînd prejudiciul cauzat de culpa procesuală și, totodată,
despăgubirile pe care partea care a căzut în pretenții trebuie să le plătească celeilalte părți [31, p.
42
60]. Deci putem trage o concluzie foarte importantă pentru dreptul intern. Aceasta constă în
imposibilitatea acordării venitului ratat cu titlu de cheltuieli de judecată.
Într-o altă speță – Costin c. României – Curtea a statuat că partea care a cîștigat procesul
nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decît în măsura în care se constată realitatea,
necesitatea și caracterul lor rezonabil [31, p. 69]. Astfel, principiul general care se poate
desprinde din această jurisprudență, care este una bogată și constantă, este că vor fi compensate
părții care a cîștigat procesul doar acele sume de bani care au fost avansate de către respectiva
parte în mod real, necesar și rezonabil în timpul și în legătură cu procesul, fapt pe care l-am
afirmat și infra. În speța citată, Înalta Curte a mai statuat că este real faptul că nimeni nu este
obligat să se apere singur, chiar dacă are cunoștințe juridice, dreptul la apărare fiind un drept
recunoscut tuturor, inclusiv avocaților în cauze proprii. Însă prin angajarea unui apărător nu
trebuie să se urmărească împovărara părții căzute în pretenții, scopul exercitării dreptului la
apărare fiind acela de a se valorifica pretențiile alegate. La aprecierea cuantumul onorariului
avocațial instanța trebuie să țină seama nu doar de valoarea pretențiilor, ci și de complexitatea
cauzei, precum și de munca depusă efectiv de avocat.
În cauza Sabou și Pîrcălab c. României, Înalta Curte, în ceea ce privește faptul că
reclamanții nu au achitat încă onorariul avocatului, a statuat că acordarea cheltuielor de judecată
nu trebuie să se limiteze doar la sumele achitate deja de reclamanți avocaților lor, întrucît o
asemenea interpretare ar constitui un element de descurajare pentru mulți avocați să reprezinte în
fața Curții reclamanți cu mijloace financiare reduse [31, p.105]. În sensul celor statuate de Înalta
Curte, putem spune că onorariul de succes nu constiuie un mijloc de „pedepsire” a adversarului
procedural. Onorariul de succes trebuie analizat prin prisma complexității litigiului, a pretențiilor
supuse judecății și a muncii efectiv prestate de avocat. Tot în decizia menționată Curtea de la
Strasbourg mai subliniază cîteva aspecte referitoare la onorariul de succes foarte importante și
care nu au acoperire în dreptul intern însă pot fi preluate direct din jurisprudența Curții. Astfel,
onorariul de succes are un caracter de generozitate din partea clientului care l-a plătit, iar
conform jurisprudenței CtEDO, partea care a cîștigat procesul nu va putea obține rambursarea
cheltuielilor de judecată decît în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor
rezonabil. Din aceste raționamente, onorariul de succes nu poate fi recuperat de la partea care a
pierdut procesul, din simplul motiv că o asemenea cheltuială nu este imputabilă părții care a
pierdut procesul. Onorariul de succes constituie o recompensă suplimentară a muncii efectiv
prestate de către avocat, avînd un vădit caracter voluntar și voluptoriu al părții promitente.
Rafinamentul raționamentului judecătorilor europeni este un reper foarte bun de urmat și de către
judecătorul național.
Referitor la caracterul real al cheltuielilor de judecată, Curtea Europenaă a Drepturilor
43
Omului a statuat – în speța Străin c. României – că realitatea cheltuielilor de judecată ține de
justificarea că ele au fost concepute într-o legătură strictă și indisolubilă cu litigiul, au precedat
sau au fost contemporane litigiului, fiind concepute de partea care le-a plătit ca avînd caracter
indispensabil din perspectiva sa.
În concluzie putem spune că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este obligatorie
pentru instanțele din Republica Moldova. Astfel, principiul fundamental ce îl putem desprinde
din jurisprudența Înaltei Curți și care urmează a fi respectat de instanțele noastre judiciare este că
partea care a cîștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli de judecată decît în
măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.

3.2. România

Văzînd anterior care este viziunea Curții Europene a Drepturilor Omului referitor la cheltuielile
de judecată, considerăm că este util pentru dezvoltarea temei noastre să vedem și poziția
legiuitorilor din diverse state europene mai reprezentative în acest sens. Opțiunea noastră este
dictată și de faptul că Curtea Europenaă a Drepturilor Omului stabilește doar limitele sau
garanțiile minime de respectare a drepturilor omului sub aspectul cheltuielilor de judecată. Însă,
fiecare stat membru al Consiliului Europei (deci implicit și semnatar al Convenției Europene a
Drepturilor Omului) își păstrează o largă autonomie în legătură cu instituirea sistemului
procedural național care reglementează cuprinsul cheltuielilor de judecată, modul de calculare și
cuantumul acestora, precum și diversele facilitări la achitarea sau compensarea cheltuielilor de
judecată. Astfel, considerăm că legislația procedurală română este un bun exemplu de analizat
pentru aprofundarea aspectelor analizate pînă acum legate de cheltuielile de judecată în procesul
civil. Alegerea noastră mai este dictată și de apropierea foarte strînsă care există între legislațiile
României și a Republicii Moldova, ori în ambele găsim specific românesc. Deci în cele ce
urmează vom analiza pe scurt sistemul procedural român referitor la cheltuielile de judecată,
străduindu-ne să evidențiem sprincipalele trăsături specifice ale acestui sistem. Vom încerca de
asemenea să vedem care sunt aspectele pe care le putem prelua și implementa în legislația și
practica judiciară a țării noastre.
Pentru început o să aminitim că recent în țara vecină au avut loc ample reforme
legislative, inclusiv în materia procedurii civile. Astfel, în anul 2010 a fost adoptat un nou Cod
de procedură civilă – în continuare NCPC [26, p. 12]. În cele ce urmează ne vom referi exclusiv
la noile reglementări procedural civile, ori normele procedural civile ce reglementează materia
cheltuielilor de judecată sunt norme de procedură propriu-zise, iar pe cale de consecință acestea
sunt de imediată aplicare. Respectiv, tuturor proceselor pendinte la moment pe rolul instanțelor
44
românești le sunt aplicabile normele procedural civile noi, iar cele vechi nu-și mai găsesc
aplicare.
Materia cheltuielilor de judecată în legislația română, la fel ca și în cea a Republicii
Moldova, este reglementată preponderent în două acte normeative. Este vorba despre o
reglementare conceptuală în NCPC, iar taxele judiciare de timbru (instituție corespondentă a
taxei de stat din legislația noastră) fac obiectul Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 80/2013
privind taxele judiciare de timbru [20, p. 783]. Ceea ce ne interesează pe noi aici sunt
reglementările din NCPC, care sunt de principiu, iar normele cuprinse în Ordonanța de Urgență a
Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru sunt mai mult norme tehnice și nu
merită o analiză comparativă în acest context.
În această ordine de idei, NCPC reglementează materia cheltuielilor de judecată în
Capitolul IV – Hotărîrile judecătorești, Secțiunea a 6-a – Cheltuielile de judecată. Acestei materii
îi sunt dedicate art. 451 – 455. Este interesantă viziunea legiuitorului român de a amplasa materia
cheltuielilor de judecată în capitolul dedicat hotărîrilor judecătorești. Însă trebuie să recunoaștem
că anume cu ocazia întocmirii și pronunțării hotărîrii judecătorești se soluționează și chestiunea
cheltuielilor de judecată. Un alt argument este și faptul că legiuitorul român a reglementat în
NCPC doar normele generale și de principiu referitoare la cuprinsul cheltuielilor de judecată, la
modul de repartizare a acestora între părțile litigiante și unele aspecte ce țin de scutirea de la
plata acestor cheltuieli. Toate reglementările ce țin de taxa de timbru și timbr judiciar se regăsesc
exclusiv în Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.
Este o bună practică care ar putea fi preluată și de legiuitorul din țara noastră. Astfel, suntem de
părerea că ar trebui „mutate” normele procedural civile referitoare la taxa de stat, inclusiv
scutirile, eșalonările etc., în Legea taxei de stat. Considerăm că astfel se va închega o
reglementare unitară și va fi și corect din punct de vedere a tehnicii legislative.
Trecînd nemijlocit la analiza sistemului procedural român referitor la cheltuielile de
judecată, ținem să menționăm că potrivit art. 451 alin. (1), cheltuielile de judecată constau în
taxele judiciare de timbru și timbr judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale
specialiștilor numiți în condițiile legii, sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile
cauzate de necesitatea prezentării la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de
cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului [14]. O
importantă observație pe care o putem face este că legiuitorul român nu include în cheltuielile de
judecată și cheltuielil de judecare a pricinii pe care le suportă instanțele judecătorești. Este un
aspect de apreciat, ori anume în această situație putem vorbi despre gratuitatea justiției, subiect
pe care l-am abordat pe larg supra.
La fel ca și în legislația țării noastre, în cea română se acordă instanțelor de judecată
45
dreptul de a cenzura onorariile avocaților. Astfel, potrivit art. 451 alin. (2) din NCPC, instanța
poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentînd
onorariul avocaților, atunci cînd acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau
complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținînd seama și de circumstanțele
cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea însă nici un efect asupra raporturilor dintre avocat și
clientul său [14]. Observăm o formulare net superioară față de cea din țara noastră, ori
considerăm că instituirea expresă a lipsei de efecte a hotărîrii judecătorești asupra raporturilor
dintre cleint și avocat este o dispoziție foarte utilă și care ar epuiza ab initio multe controverse
atît în practica judiciară, cît și chiar în cadrul negocierilor ce au loc între clienți și avocați. nu vor
putea însă fi micșorate de către instanță cheltuielile de judecată avînd ca obiect plata judiciară de
timbru și timbrul judiciar, precum și plata sumelorcuvenite martorilor. Referitor la dreptul
instanței de a reduce onorariul avocațial, Curtea Constituțională a României a statuat în Decizia
sa nr. 41 din 14 iulie 2005, că nimic nu interzice, în absența unei prevederi constituționale
exprese, consacrarea prin lege a prerogativei instanței de reduce, în cadrul stabilirii cheltuielilor
de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu
amplitudinea și complexitatea municii depuse de avocat [20, p. 786].
O normă interesantă referitor la dovada cheltuielilor de judecată este art. 452 NCPC.
Textul dispune că partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii,
dovada existenței și întinderii lor, cel mai tîrziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului
cauzei [14]. Diferența de optică în raport cu legislația țării noastre este evidentă și superioară din
punctul nostru de vedere. Pretenția privind cheltuielil de judecată este una sui generis, astfel,
aceasta ar trebuie să facă obiectul dezbaterilor. Prezentarea actelor confirmative în cadrul
susținerilor verbale exclude abordarea chestiunii în contradictoriu așa cum ar fi fost în cadrul
dezbaterilor judiciare. În doctrina română s-a afirmat că, referitor la această soluție că, pretenția
referitor la cheltuielile de judecată trebuie să facă obiectul dezbaterilor judiciare și din
considerentul că instanța va trebuie în motivarea hotărîrii să se expună și asupra cuantumul
cheltuielilor de judecată acordate [20, p. 790].
În NCPC este prevăzută o normă generală, similar art. 94 alin. (1) din Codul de procedură
civilă a Republicii Moldova, care se ocupă de acordarea cheltuielilor de judecată. Astfel, art.
453alin. (1) din NCPC dispune că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care
a cîștigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată [14]. Atunci însă cîn cererea de chemare
în judecată a fost admisă doar parțial, instanța va putea stabili măsura în care fiecare dintre părți
poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, instanța va putea dispune
compensarea acestor cheltuieli între părți. optica legiuitorul român, sub acest aspect, este
similară cu a legiuitorului din țara noastră, astfel încît explicațiile noastre anterioare sunt
46
pertinente și în acest context.
O normă importantă în contextul solicitării cheltuielilor de judecată este art. 454 din
NCPC. Potrivit acestui text, pîrîtul care a recunoscut, la primul termen de judecată la care părțile
sunt legal citate, pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată,
cu excepția cazului în care, prealabil pornirii procesului, a fost pus în întîrziere de către
reclamant sau se afla de drept în întîrziere [14]. Este o prevedere extrem de utilă pentru practica
judiciară, ori asemenea situații sunt destul de frecvente și necesită a fi apreciate echitabil. Mai
mult ca atît, în aceste situații nu este prezentă culpa procesuală a pîrîtului, care în mod rezonabil
se aștepta la punerea sa în întîrziere, deoarece pînă la acel moment el nu datora nimic.
NCPC se ocupă și de situația cheltuielilor de judecată în condițiile litisconsorțiului
procesual. Astfel, art. 455 din NCPC dispune că dacă în cauză sunt mai mulți reclamanți sau mai
mulți pîrîți, ei vor putea fi obligați să plătească cheltuielile de judecată în mod egal, proporțional
sau solidar, potrivit cu poziția lor în proces ori cu natura raportului juridic existent între ei [14].
În concluzie la cele menționate, legislația procedurală română ce ține de
cheltuielile de judecată este oarecum mai avansată față de cea a Republicii Moldova. ne referim
în acest context nu doar la soluțiile pe care le dă, ci și la tehnica legislativă. Ar fi recomandabil
pentru legiuitorul nostru să preia anumite soluții din legislația procedural civilă a României.

3.3. Franța

Văzînd care este regimul juridic al cheltuielilor de judecată în jurisprudența CEDO și în

dreptul românesc, am considerat oportun a reda sumar și regimul juridic al cheltuielilor de
judecată în legislația procedurală civilă franceză. Opțiunea noastră este dictată de poziția,
consolidată istoric, de una dintre cele mai progresiste legislații private nu doar de pe continentul
European ci și din întreaga lume. Mai mult ca atît, legislația franceză a fost, începînd încă de la
publicarea Codului Napoleon, principalul izvor de inspirație în cadrul famliei juridice romano-
germanice. Pe cale legiuitorului francez a mers fidel și legiuitorul român, astfel încît multe din
soluțiile legislative din dreptul românesc sunt inspirate sau preluate chiar din dreptul francez.
Într-o oarecare măsură nu face excepție nici țara noastră. Anume ceste raționamente au stat la
baza opțiunii noastre, ori sistemul juridic francez este un model reușit de inspirație pentru
legiuitorul din țara noastră în contextul amplelor reforme legislative recent demarate,
actualmente în curs de finalizare.
În doctrina procesual civilă franceză se menționează cheltuielile aferente procesului civil.
Astfel, acestea cuprind toate sumele plătite sau datorate de către părți înainte sau în cursul unei
acțiuni în instanță [17, p. 417]. Vedem o abordare puțin diferită de ceea cea a legiuitorului din
47
țara noastră. Astfel, legiuitorul francez acceptă expres cheltuielile efectuate de părți anterior
procesului (dar în legătură cu procesul) ca fiind cheltuieli de judecată. În literatura de specialitate
franceză se menționează că aceste cheltuieli anterioare procesului (sau, cum mai sunt acestea
numite, cheltuieli de dinaintea procesului) pot consta în cheltuieli de consultare a juriștilor
(avocaților), cheltuieli de consultare a tehnicienilor, cheltuieli de deplasare și transport etc [17, p.
418]. Potrivit art. 695 din Codul de procedură civilă francez, cheltuielile indispensabile din punct
de vedere juridic pentru derularea procedurii de judecată (a căror valoare este stabilită prin lege
sau hotărîre judecătorească) se compun din:
1. Taxele, impunerile, redevenţele sau plăţile percepute de către secretariatele instanţelor sau
autorităţile fiscale. Aceste impuneri şi taxe sunt rare, întrucât legea nr. 77-1468 din 30
decembrie 1977 a instituit un principiu al gratuităţii actelor de justiţie în instanţele civile şi
administrative;
2. Cheltuielile pentru traducerea documentelor atunci când aceasta este impusă prin lege sau
printr-un angajament internaţional;
3. Indemnizaţiile martorilor;
4. Remuneraţia tehnicienilor;
5. Onorarii stabilite (tariful executorilor judecătoreşti, al reprezentanţilor juridici şi al
avocaţilor);
6. Plăţile pentru funcţionarii publici sau ministeriali;
7. Remuneraţia avocaţilor în măsura în care este reglementată, inclusiv cheltuielile pentru
pledoarie;
8. Cheltuielile ocazionate de notificarea unui act în străinătate;
9. Cheltuielile de interpretariat şi traducere impuse prin anchetele derulate în străinătate la
cererea instanţelor în cadrul Regulamentului (CE) nr. 1206 / 2001 al Consiliului din 28 mai
2001 privind cooperarea între instanţele statelor membre în domeniul obţinerii de probe în
materie civilă sau comercială;
10. Anchete sociale dispuse în materie de familie şi de protecţie juridică a adulţilor şi minorilor;
11. Remuneraţia persoanei desemnate de către judecător pentru a reprezenta interesele minorului;
12. Remunerații și cheltuieli aferente măsurilor, anchetelor și examinărilor necesare în vederea
aplicării dispozițiilor art. 1210-8 (din Codul de procedură civilă francez) [15].
Potrivit art. 696 din Codul de procedură civilă francez, partea care pierde procesul este
obligată la plata cheltuielilor de judecată, cu excepția cazului în care judecătorul, prin decizie
motivată, repartizează total sau parțial respectivile cheltuieli în seama unei alte părți (celeilalte
părți) [15]. Norma respectivă este o reluare a regulii generale pe care am întîlnit-o și în celelalte
sisteme procedurale analizate anterior. Însă aici vedem un mic corectiv. Legiuitorul francez i-a
48
dat instanței prerogativa de a repartiza, total sau parțial, cheltuielile de judecată în seama
celeilalte părți litigante. Este un drept, astfel cum rezultă din formularea art. 696 Cod de
procedură civilă francez, potestativ al instanței. Astfel, rezultă că instanța poate recurge la
această prerogativă și ex officio.
O normă foarte interesantă din perspectiva noastră este și art. 697 Cod de procedură civilă
francez, text care dispune că avocații și executorii judecătorești pot fi obligați personal să suporte
cheltuielile de judecată, taxele aferente procedurilor de executare efectuate în afara limitelor
mandatului lor. Este într-adevăr o sancțiune foarte energică pentru culpa procesuală a
profesioniștilor dreptului ce constă în depășirea limitelor împuternicirilor. Este o normă care ar
putea fi utilă și în peisajul procedural autohton, însă suntem de părerea că la etapa actuală ar fi o
sursă de multe controverse în practica judiciară.
Analiza altor prevederi procedural civile din Codul de procedură civilă francez nu a scos
în evidență careva deosebiri de principiu față de regulile aferente cheltuielilor de judecată
analizate anterior. De aceea nu ne vom axa pe aceste asemănări din dorința de a evita riscul
repetării.
În concluzie la cele menționate, putem spune că sistemul procedural civil francez referito
la cheltuielil de judecată are la bază aceleași principii care sunt consacrate și în jurisprudența
CEDO și în alte state semnatare a Convenției. Însă sistemul francez are anumite particularități,
ce derivă din gradul mai ridicat de responsabilizare a actorilor justiției civile.

ÎNCHEIERE

Avînd în vedere faptul că spațiul și problematica aferente lucrării noastre au luat sfîrșit,
49
este momentul să formulăm prezenta încheiere și să venim cu rezultatele analizei noastre de pînă
aici. Astfel, lucrarea a cuprins o gamă largă de aspecte inerente instituției cheltuielilor de
judecată în procesul civil. În debutul lucrării am abordat conceptual instituția cheltuielilor de
judecată prin prisma principiul fundamental al accesului liber la justiție (recunoscut atît la nivel
internațional, cît național). De asemenea, am demonstrat cu argumente pertinente și referiri la
lucrările de specialitate cele mai de seamă că natura juridică a cheltuielilor de judecată este pe de
o parte cea de răspundere civilă delictuală obiectivă, iar pe de altă parte aceasta este o sancțiune
procesuală (independentă de ideea de rea-credință) pentru faptul că partea care a pierdul procesul
se face vinovată de declanșarea activității judiciare. Au fost analizate în diversitatea lor formele
cheltuielilor de judecată. În continuare am am arătat în ce condiții se pot cere prorpiu-zis
cheltuielile de judecată. În această privință a fost supus unei analize cuprinzătoare art. 94 alin.
(1) din Codul de procedură civilă, text care instiuie regula generală potrivit căreia Instanţa judecă
torească obligă partea care a pierdut procesul să plătească, la cererea părţii care a avut cîştig de c
auză cheltuielile de judecată. Am mers mai departe și am arătat condițiile și limitele de acordare
de către instanța de judecată a cheltuielilor de judecată. În acest sens au fost bine expuse caracter
ul dispozitiv al cheltuielilor de judecată și legătura cauzală dintre respectivele cheltuieli și desfăș
urarea procesului civil. Am demonstrat de asemenea, că acele cheltuieli, deși suportate în timpul
și în legătură cu procesul, se datorează culpei procesuale a părții care a avut cîștig de cauză, parte
a care a pierdut procesul nu va putea fi obligată de către instanță la compensarea lor. Nu în ultim
ul rînd, am făcut o analiză de drept comparat a instituției cheltuielilor de judecată, unde am despr
ins din jurisprudența CEDO că acestea trebuie să fie reale și rezonabile. Au fost abordate de ase
menea un șir de alte chestiuni adiacente problemelor principale ale lucrării noastre, care în totalit
atea lor au făcut posibilă formularea unui șir de recomandări și propuneri de lege ferenda.
Drept rezultat al prezentului studiu, pot fi formula următoarele propuneri și recomandări:
1. excluderea reglementărilor din Capitolului VII, intitulat „Cheltuielile de judecată” din
Codul de procedură civilă ce țin de taxa de stat și reglementarea respectivelor
chestiuni exclusiv în Legea taxei de stat. Ne referim la art. 83 – 89 Cod de procedură
civilă.
2. Considerăm oportună includerea în conținutul cheltuielilor de judecată a acelor
cheltuieli suportate de părți pentru îndeplinirea formalităților și obținerea
informațiilor necesare sesizării instanței. Cel puțin ar trebuie incluse în această
categorie cheltuielil suportate în legătură cu îndeplinirea procedurii prealabile (atunci
cînd aceasta este o condiție obligatorie pentru sesizarea instanței), punerea în
întîrziere a debitorului, procedurile de soluționarea pe cale amiabile etc.
3. Considerăm că ar fi binevenit ca legiuitorul, de comun acord cu Uniunea Avocaților
50
 și Consiliul Superior al Magistraturii să elaboreze indicații metodice și cuantificarea
acțiunilor procesuale ale avocaților, astfel încît să creeze o previzibilitate în acest
sens. În acest fel se va evita acordarea arbitrară a cheltuielilor de asistență juridică și
se va da caracterului rezonabil o previzibilitate pentru ca orice justițiabil mediu să
poată calcula anticipat costurile aproximative pe care le i le compensa instanța în caz
de cîștigare a procesului.
4. Considerăm oportun menționarea expresă în Codul de procedură civilă a faptului că
intervenția instanței asupra cuantumului cheltuielilor de asistență juridică (în sensul
diminuării acestora) nu are nici un efect asupra raporturilor juridice dintre clint și
avocat.
5. Atenționăm instanțele de judecată la posibilele fraudări și încercări de inducere în
eroare în cadrul proceselor separate ce au ca obiect încasarea cheltuielor de judecată.
Este necesar a fi examinate minuțios toate actele justificative a cheltuielilor pretinse.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

51
1. Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr. 1 din 12.08.1994.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311496
2. Cod civil al Republicii Moldova Nr. 1107 din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova Nr. 82-86 din 22.06.2002.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=325085
3. Cod de procedură civilă al Republicii Moldova din 30.05.2003. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr. 130-134 din 21.06.2003.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=348338
4. Codul de executare al Republicii Moldova Nr. 443 din 24.12.2004. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr. 34-35 din 03.03.2005.
http://lex.justice.md/document_rom.php?id=7815EB1B:E68465D1
5. Legea cu privire la mediere Nr. 137 din 03.07.2015. În Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr. 224-233 din 21.08.2015.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&id=313239
6. Legea privind taxa de stat Nr. 1216 din 03.12.1992. În Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr. 53-55 din 02.04.2004.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&id=312839
7. Legea cu privire la repararea prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de
urmărire penală, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești Nr. 1545 din 25.02.1998. În
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 50-51 din 04.06.1998.
http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=345250&lang=2
8. Legea cu privire la avocatură nr. 1260 din 19.07.2002. În Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr. 159 din 04.09.2010.
http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=325350&lang=1
9. Legea cu privire la asistența juridică garantată de stat nr. 198 din 26.07.2007. În Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr. 157-160 din 05.10.2007.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=312875
10. Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe nr. 139 din 02.07.2010. În Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr. 191-193 din 01.10.2010.
http://lex.justice.md/md/336156/
11. Legea contenciosului administrativ nr. 793 din 10.02.2000. În Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr. 57-58 din 18.05.2000.
http://lex.justice.md/md/311729/
12. Hotărîrea Guvernului cu privire la aprobarea mărimilor sumelor băneşti achitate persoanelor
52
fizice citate de către instanţa judecătorească, organele de urmărire penală, de examinare a
materialelor administrative şi cele de executare a documentelor executorii nr. 270 din
15.03.2006. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 47-50 din 24.03.2006.
http://lex.justice.md/document_rom.php?id=AC4A878B:6888BADA
13. Hotărîrea Guvernului cu privire la aprobarea Regulamentului privind modul de determinare a
mărimii taxelor pentru efectuarea actelor executorului judecătoresc şi a spezelor procedurii de
executare nr. 886 din 23.09.2010. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 191-193 din
01.10.2010.
http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=336169&lang=1
14. Legea privind Codul de procedură civilă nr. 134/2010. În: Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 545 din 3 august 2012.
http://www.just.ro/LinkClick.aspx?fileticket=yzbYxu6ElxI%3d&tabid=2593
15. LOI n° 2007-1787 du 20 décembre 2007 relative à la simplification du droit - Le code de
procédure civile français.
Monografii, articole de specialitate

16. Bîrsan C., Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole. Vol. I.
Drepturi și libertăți. București: C.H. Beck, 2005, 1250 p.
17. Cadiet L., Jeuland E., Droit judiciare prive. Paris: Litec, 2009, 750 p.
18. Belei E., Cojuhari V., Drept procesual civil. Partea generală.
19. Boroi G., Noul Cod de Procedură Civilă. Comentariu pe articole. Vol. I. București:
Hamangiu, 2013, 890 p.
20. Boroi G., Drept procesual civil. București: Hamangiu, 2015, 1080 p.
21. Costin M. N., Leș I., Minea M. S., Radu D., Dicționar de drept procesual civil. București:
Editura Științifică și Enciclopedică, 1983, 466.
22. Deak Fr., Anghel I.M., Popa M.F., Răspunderea civilă. București: Editura științifică, 1970,
450 p.
23. Deleanu I. Tratat de procedură civilă. Vol. II. București: C.H. Beck, 2007, 780 p.
24. Deleanu I.,Deleanu S., Jurisprudența și revirimentul jurisprudențial. București: Universul
Juridic, 2013, 218 p.
25. Hilsenrad A., Stoenescu I., Procesul civil în R.P.R. București: Editura Știițifică, 1957, 596 p.
26. Leș I., Tratat de drept procesual civil, Ediția 5. București: C. H. Beck, 2010, 1180 p.
27. Leș I., Sancțiunile procedurale în procesul civil român. București: Editura Științifică și
Pedagogică, 1988, 391 p.
28. Nicolae A., Relativitatea și opozabilitatea efectelor hotărârii judecătorești. București:
53
Universul Juridic, 2008, 455 p.
29. Muraru I., Tănăsescu E.S., Constituția României. Comentariu pe articole. București: C.H.
Beck, 2008
30. Poalelungi M., Manualul judecătorului pentru cauze civile. Chișinău: F.E.-P. „Tipografia
Centrală”, 2013, 1200 p.
31. Puiu A.-M., Nicolae A., Puiu A.C., Cheltuielile de judecată. București: Hamangiu, 2011, 401
p.
32. Renucci J.-F., Tratat de drept european al drepturilor omului. București: Hamangiu, 2009,
1128 p.
33. Roșu E., Acțiunea civilă. Condiții de exercitare. Abuzul de drept. București: C.H. Beck 2010,
336 p.

Practică judiciară

34. Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție nr. 25 din 28.06.2004 cu privire la practica
aplicării de către instanțele judecătorești a legislației despre încasarea cheltuielilor de judecată în
cauze civile.
35. Hotărîrea Curții Constituționale nr. 12 din 19.06.2003 pentru controlul constituționalității
Legii nr. 1260 din 19 iulie 2002 cu privire la avocatură.

Site-uri internet

36. [online] https://www.juridice.ro/418898/acordarea - cheltuielilor-de-judecata-aferente-

costului -reprezentarii-prin-consilier-juridic-scurte-consideratii-propunere -de -lege -ferenda-
privind -modificarea -art-451-ncpc.html „citat la 15.04.2018”
37.[online] https://wcd.coe.int/ViewDoc.jsp?p=&ReSite=COE&direct=true „citat la 17.04.2018”
38. [online] http://jurisprudenta.csj.md/search_col_civil.php?id=15877 „citat la 22.04.2018”
39. [online] http://jurisprudenta.csj.md/search_col_civil.php?id=23469 „citat la 25.04.2018”
40. [online] http://jurisprudenta.csj.md/search_col_civil.php?id=23676 „citat la 28.04.2018”

54