Instalatii de foraj
 Numim instalatie de foraj, intreg ansamblul de agregate, dispozitive si scule necesare saparii unei
sonde. Instalatiile de foraj se pot clasifica dupa mai multe criterii si anume:

- dupa sistemul de foraj ce-l poate realiza: uscat rotativ, uscat percutant, hidraulic cu circulatie
direct sau indirecta, etc.

- dupa sarcina la carlig

- dupa modul de actionare: instalatii de foraj actionate manual, semimecanic sau mecanic;

- dupa modul de transport si montaj: instalatii fixe, transportabile, tractate sau autotractate

Pentru a defini caracteristicile unei instaltii, trebuie sa tinem seama insa de toate criteriile
mentionate.

Componenta instalatiilor de foraj

In general o instalatie de foraj se compune din urmatoarele subansamble:

- turla, mast sau trepied

- utilajul de manevra: troliu, sistemul geamblac-macara, cablu

- utilajul de rotire sau utilajul de percutie, la instalatiile mecanice

- utilajul de circulatie a fluidului de foraj la instalatiile hidraulice

- instalatiile de forta la instalatiile semimecanice si mecanice

- organe de transmisie, de comanda, de masura si control.

Turla, mastul sau trepiedul servesc la introducerea si extragerea garniturii de foraj, a

 burlanelor, a diferitelor, scule, precum si la sustinerea garniturii in timpul avansarii.

Ele sunt de diferite forme constructive: cu trei picioare (trepiede), cu patru picioare (turle); de
asemenea pot fi rabatabile, cu unul sau cu doua picioare (masturi). Toate sunt construite din otel
 profilat sau tubular, lemnul utilizandu-se numai uneori pentru trepiede.

In afara de forma constructiva, ele cunt caracterizate prin inaltimea si capacitatea de ridicare
(sarcina la carlig). Inaltimea libera determina lungimea maxima a pasilor de prajini sau a
 burlanelor ce pot fi manevrate. Sarcina la carlig, determina in general, adancimea maxima de
 

foraj ce se poate realiza. Este interzis a solicita turla, mastul sau trepiedul cu o sarcina mai mare
decat cea data de constructor. Ele trebuie montate corect cu toate riglele, contrafisele si ancorele
conform schitei de montaj.

Utilajul de manevra se compune din troliu, sistemul geamblac-macar si cablu. Troliul este
elementul principal al utilajului de manevra, el fiind o masina de ridicat prevazuta cu un element
de infasurare (toba) pe care se ruleaza cablul care sustine si actioneaza macaraua.

La forajul manual troliul este prevazut cu doua manivele. Criteriile dupa care se apreciaza troliile
sunt: sarcina in cablu care determina sarcina la carlig; viteza de manevra si capacitatea de
franare.Pentru o utiliozare mai rationala a puterii motorului in functie de sarcina la carlig, troliile
au in genere mai multe viteze.

Constructiile moderne prevad trolii cu 2 sau chiar 3 tobe si anume o toba de foraj, o toba de
manevra si una de lacarit. Trecerea de la un gen de operatie la altul este astfel mult usurata,
nemaifiind nevoie sa depena cablul de pe macarale, pentru a fi urzit pe altele.

Toba de foraj. Pe aceasta este infasurat cablul de care este suspendata garnitura de foraj. Aceasta
toba la forajul percutant este imaprtita in doua sectoare prin intermediul unui taler. Un sector
serveste la inmagazinarea cablului de foraj, iar al doilea serveste pentru lucru. Aceasta constructie
este necesara pentru a evita ca la fiecare miscare de smulgere a sapei din talpa, eforturile din
cablu sa actioneze asupra tuturor spirelor stratelor inferioare de pe toba, deformandu-le. In acest
scop de pe sectorul de inmagazinare se trece din nou cablul necesar in sectorul de lucru. Cand
 prin avansare s-a terminat cablul in sectorul de lucru, de pe sectorul de inmagazinare se trece din
nou cablul necesar in sectorul de lucru si se continua forajul. In general la forajul percutant
capacitatea de inmagazinare a tobei determina adancimea pana la care poate fora instalatia.

Toba de manevra serveste la manevrarea coloanelor de lucru, la introducerea coloanelor filtrante

si ori de cate ori este nevoie de o sarcina marita la carlig.

Toba de lacarit , serveste la introducerea si extragerea lingurilor de lacarit, de curata si cu piston,

 precum si a greiferelor.

Sistemul geamblac-macara este un sistem de scripeti, ce pot ridica greuttati mari actionand cu

forte mici. Constructia geamblacului este foarte variata dupa cum acesta se foloseste la trepiede,
turle sau masturi. Oricare ar fi constructia, acesta este constituit din mai multe role cu sant fixate
in partea superioara a trepiedului sau turlei. Rolele se rotesc pe rulmentii speciali. Geamblacul
trebuie controlat si gresat cel putin odata pe saptamana. La instalatiile de foraj percutant rola
 principala de la geamblac, peste care trece cablul de percutie, este montata pe resoarte puternice
sau tampoane de cauciuc. Acest lucru este necesar pentru a se asigura amortizarea socului produs
de smulgerea din talpa a garniturii, precum si pentru a asigura la instalatiile cu balansier (care nu
au deci cadere libera), ca lovirea talpii sa se faca catre sapa cu o viteza apropiata de cea a caderii
libere.

 Macaraua este utilajul care face legatura intre cablul care trece peste rolele geamblaculuisi
dispozitivul de prindere a greutatii de la put (carlig, clupa). Macaraua se compune din rolele cu
rulmentii respectivi, foile care despart rolele intre ele, aparatoarea care nu permite cablului sa
 

sara de pe santul rolelor, axul pe care sunt montate rolele si dispozitivul de agatare. Ca si la
geamblac, saptamanal, se va face ungerea rulmentilor si se va verifica starea rolelelor prin rotirea
usoara a acestora precum si verificarea dispozitivului de fixare a bolturilor. Numarul rolelor la
macara si geamblac este fixat de constructor in functie de tractiunea in cablul troliului si vitezele
de ridicare la carlig.

Cablul  serveste la suspendarea macaralei de geamblac si manevrarea ei catre granic. La forajul

 percutant cablul serveste si pentru transmiterea miscarii de percutie si pentru rotirea garniturii pe
talpa. Cablul din otel este un ansamblu de sarme (fire) si de toroane (vite) grupate prin infasurare
in jurul unei inimi, intr-unul sau mai multe strate concentrice.

Calitatea esentiala a firului cablului este flexibilitatea sa, adica proprietatea de a se incovoia dupa
o raza mica de curbura, fara a suferi deformatiuni permanente, pastrandu-si proprietatea de a
rezista la tractiune. Cu cat firul este mai subtire, cu atat este mai flexibil.

Pentru ca un cablu sa reziste la o tractiune mai mare se folosesc manuchiuri de fire rasucite intre
ele numite vite sau toroane. Firele pot fi de acelasi diametru sau de diametre diferite. Un strat in
mos curent este format din sarme de acelasi diametru. La foraj se utilizeaza cabluri compuse.
Acestea sunt alcatuite din infasurarea mai multor toroane.

Cablarea este operatiunea de impreunare a sarmelor in toroane prin infasurarea lor in forma de
spire elicoidale precum si operatia de infasurare a toraonelor pe inima cablului. Atat infasurarea
sarmelor in toroane cat si a toroanelro in cablu poate fi facuta spre stanga sau spre dreapta, sensul
infasurarii notandu-se cu literele Z si S. Denumirile de infasurare Z (dreapta) si respectiv S
(stanga) corespund cu cele ale sensului de infasurare.

- Cablarea paralela este aceea la care infasurarea toroanelor in jurul inimii se face in acelasi sens
cu infsurarea sarmelor din stratul exterior al toroanelor. Cablarea paralela poate fi dreapta Z/Z sau
stanga S/S

- Cablarea in cruce este cablarea la care infasurarea toroanelor in jurul inimii se face in sens
contrar infasurarii sarmelor din stratul exterior al toroanelor. Cablarea in cruce poate fi dreapta
S/Z sau stanga Z/S.

- Cablarea mixta este cablarea la care toroanele cu infasurare dreapta alterneaza cu toroanele cu
infasurare stanga notandu-se SZ/Z sau SZ/S

Cablul care se utilizeaza la percutie este necesar sa fie foarte flexibil pentru a rezista la
numeroase inflexiuni ce se produc la balansier si pentru a permite ca garnitura sa se roteasca intr-
o anumita masura la fiecare cursa. Din aceasta cauza cablul la forajul percutant are o importanta
deosebita. In functie de alegerea tipului de confectionare a cablului depinde randamentul
forajului. In cazul cablurilor cu cablare paralela este drept ca se obtin momente de torsiune mai
ridicate decat in cazul celor cu cablare in cruce. Totusi, cablurile cu cablare paralela nu se
folosesc din cauza tendintei formarii de bucle in cazul unei tensiuni insuficiente. Pentru a evita
tendinta de desurubare a garniturii in timpul forajului se foloseste exclusiv cablul cu cablare in
cruce stanga Z/S. 
 

In ultimul timp, pentru instalatiile de tip usor si chiar mediu, exista constructori care au inlocuit
sistemul clasic al utilajului de manevrra, prin culisarea capului de rotire de-a lungul mastului,
acesta fiind actionat prin intermediul unor lanturi sau pistoane hidraulice. Cablul trebuie corect
manipulat in intretinut. In principal se va urmari ca: sa nu se descarce niciodata cablul prin
aruncarea tobei cu cablu din camion; cablul sa se depoziteze intr-un loc ferit de caldura, noroi,
apa, etc; eventuala curatire de murdarie a cablului sa se faca numai cu peria, fara a-l spala cu apa,
motorina, etc.; in timpul lucrului seful de echipa sa vegheze ca infasurarea cablului pe toba sa se
faca in mid regulat, strans pe toba cu spirele alaturate, fiecare spira dintr-un rand nou trebuind sa
se aseze in adanciture dintr doua spire sin randul precedent; starea cablului sa fie verificata cel
 putin odata pe saptamana, in schimbul de zi.

Firele de sarma rupte indica uzura cablului.In mod curent se considera ca un cablu este uzat cand
are mai mult de 5% fire rupte pe un pas de infasurare. Nu se admite folosirea cablului inadit.

- Utilajul de rotire.  Utilajul de rotire are sarcina de a transmite garniturii de foraj miscarea de
rotatie. Acest lucru se face prin intermediul unei mese rotative, prin intermediul unei prajini de
antrenare si a capului hidraulic. In timpul operatiilor de manevra, masa rotativa mai are si rolul de
a sustine garnitura de prajini.

Capul hidraulic sustine intreaga garnitura de foraj in timpul forajului si asigura etanseitatea
fluidului de foraj. Constructia capetelor hidraulice este diferita dupa fabricanti si sitemul de foraj.
In ultima vreme, datorita progreselor facute pe linia actionarilor hidraulice, miscarea de rotatie se
realizeaza prin capul hidraulic eliminand astfel masa rotativa si prajina de antrenare.

Ceea ce caracterizeaza utilajul de rotire este sarcina de lucru, turatia, deschiderea si momentul de
rotatie palpabil.

- Dispozitive de percutie . Percutia, la instalatiile fara dispozitive speciale, se realizeaza fie

ridicand garnitura cu ajutorul troliului si apoi lasand-o sa cada liber, fie cu ajutorul unei
zgaltaitoare. Dispozitivele mecanice de percutie sunt in genere cu actionare mecanica si sunt de
tipul biela-manivela sau cu excentric.

Dupa modul de asezare a axelor, una fata de cealalta, putem avea mecanisme rectangulare sau
nerectangulare. In general toate instalatiile cu balansier au mecanisme nerectangulare. Avantajul
sistemului cu biela-manivela fata de sistemul cu excentric consta in faptul ca se pot realiza curse
de marimi variate ale balansierului si deci ale garniturii de foraj. Aceasta se realizeaza prin
mutarea butonului pe arborele cu excentric.

 Dispozitivul de percutie cu excentric poate fi cu cadere libera sau nu. Realizarea caderii libere se
face cu un dispozitiv special cu bile care permite ca atunci cand s-a trecut de punctul mort
superior si deci garnitura de sapa incepe sa coboare, excentricul nemaifiind supus la sarcina,
viteza acestuia datorita greutatii garniturii sa poata fi mai mare decat cea corespunzatoare
angrenajelor de transmisie, garnitura putand cadea astfel cu viteza determinata de acceleratia
gravitatiei. Dezavantajul excentricului este ca nu poate realiza decat o singura marime de cursa a
garniturii.
 

- Utilajul de circulatie a fluidului de foraj. Pompele servesc la gaura de sonda a fluidului de

foraj si constituie unul din cele mai importante elemente ale utilajelor cu sistem hidraulic. La
forajul cu circulatie directa, pentru pomparea fluidului de foraj se folosesc pompele cu piston. In
cilindrul pompei pistonul are o miscare rectilinie alternativa. Prin deplasarea sa pistonul produce
o variatie de volum datorita careia sa realizeaza aspiratia si refularea lichidului. Pompele folosite
sunt cu dublu efect, adica intr-o cursa dubla se produc pentru fiecare piston cate doua faze de
aspiratie si refulare. Dupa numarul pistoanelor, pompele pot fi simplex - cu un singur cilindru,
duplex - cu doi cilindri si triplex - cu trei cilindri; pompele de noroi sunt standardizate.

La sistmul cu circulatie inversa, astfel cum s-a aratat, fluidul de foraj este pus in circulatie de o
 pompa centrifuga construita special cu trecere mare sau de un motocompresor. Din utilajul de
circulatie la forajul cu circulatie direct mai face parte si manifoldul care este format dintr-o serie
de ventile pentru reglarea debitului si incarcatorul; la instalatiile cu circulatie inversa, pompa de
vid si sistemul de amorsare. De asemenea fac parte furtunul si dispozitivele de format si curatat
noroiul.

Instalatiile de forta . Aproape la toate instalatiile se utilizeaza motoare puternice de

tip diesel.
Exista si instalatii care au montate motoare electrice dar care sunt dependente astfel de o sursa de
energie electrica.

Organe de transmisie, de comanda, masura si control. Organele de actionare si de transmisie sunt

specifice fiecarei constructii. Acestea se pot realiza prin curele, cardane, lanturi cu zale,
 pneumatic sau hidraulic. Transmisiile si actionarile hidrostatice au azi un rol din ce in ce mai
mare. In genere toate comenzile sunt concentrate la un pupitru de comanda.

O data cu dezvolatarea tehnicii, rolul si importanta aparatelor de masura si control au crescut

foarte mult. Aceste aparate ajuta sa se cunoasca si sa se aplice corect regimul de foraj si
deasemenea sa se aprecieze daca utilajul folosit este solicitat in limite normale. In acest scop
instalatiile sunt dotate cu o serie de aparate de masura: vacuumetre, manometre, tahometre,
voltmetre, etc., a caror observare trebuie sa se faca permanent de catre operator, conform
instructiunilor date de fabrica.

Unul din principalele aparat este indicatorul de greutate, care arata sarcina la carlig care nu
trebuie sa depaseasca sarcina maxima permisa de turla. La instalatiile FA 12.5 si FA 20 schema
indicatorului de greutate se compune dintr-un cilindru hidraulic, o conducta si un tub flexibil, un
manometru si un amortizir de pulsatii. El functioneaza astfel: forta din capatul mort al cablului de
manevra, aplicata la tija pistonului cilindrului hidraulic, genereaza in cilindru o presiune
 proportionala cu forta. Cadranul manometrului indicatorului de greutate prezinta pe langa
gradatiile in kgf/cm patrat si gradatii in kgf, dand posibilitatea aprecierii sarcinii la carlig in mod
 permanent, instructiunile de exploatare si folosire date de uzina constructoare prevad in mod
detaliat operatiile de umplere cu ulei, eliminarea aerului din conducte, modul de verificare, etc.
Exista si alte tipuri de indicatoare. Astfel, in loc de cilindrul hidraulic poate fi un transformator de
 presiune montat pe cablu; indicatorul de greutate poate avea si un manometru inregistrator,
diagrama zilnica aratand mersul lucrarilor executate pe cele trei schimburi.

La transmisiile hidrostatice manometrul din circuitul pentru actionarea mesei arata desfasurarea
nornala a procesului de foraj. Astfel, momentul la care este supusa garnitura de foraj, datorita
 

unei apasari prea mari pe talpa sau strangerii gaurii este aratat la instalatia FA20 de manometrul
de control al presiunii uleiului la masa rotativa. Este absolut necesar ca operatorii sa cunoasca
 bine instructiunile de exploatare ale fiecarui tip de utilaj, pentru o corecta exploatare a utilajului
si aplicare a procesului tehnologic.

Figura 2. Structura clasică unei instalaţii de foraj a sondelor petroliere [1]  

Lucrari de foraj –  curs
Desi nu este adus la zi, aveti mai jos un curs despre foraje :

1. Introducere în forarea sondelor  

 

Dezvoltarea societăţii umane a fost şi este dependentă de resursele naturale (apa- potabilă şi

industrială, combustibili fosili-hidrocarburi, cărbuni, minereuri). Plasarea acestora în scoarţa
terestră, la adâncimi nu întotdeauna accesibile, a impus găsirea unor soluţii pentru identificarea şi
exploatarea lor. S-au dezvoltat în consecinţă de-a lungul istoriei tehnicile şi tehnologiile de foraj. 
Astăzi lucrările de foraj sunt folosite în mai multe domenii: cercetare geologică, extracţie de
 petrol şi gaze, exploatarea apelor subterane, executarea de lucrări miniere (puţuri, găuri de
ventilaţie), cercetări geotehnice.

instalatie de foraj

Sonda este o construcţie minieră specială, de formă cilindrică, verticală sau înclinată,
caracterizată printr -un raport mare între lungime (adâncime) şi diametru, executată cu instalaţii
speciale. Deschiderea de formă cilindrică, fără consolidare cu burlane, se numeşte gaura de
sondă. Partea superioară a unei sonde se numeşte gura sondei, iar parte inferioară – talpa sondei.
Gaura de sondă este delimitată lateral de peretele găurii de sondă. 
Forarea (forajul) cuprinde un complex de lucrări de traversare, consolidare şi izolare a rocilor
traversate, necesar executării unei sonde. Este o operaţie de dislocare a rocilor şi de evacuare la
suprafaţă a fragmentelor rezultate (detritus). 
Forarea sau săparea sondelor se execută cu ajutorul instalaţiilor de forare (foraj). Funcţie de
scopul urmărit instalaţiile de foraj sunt de capacitate mare (sonde sau instalaţii grele de foraj) şi
instalaţii de foraj de mică adâncime (sondeze, sau instalaţii uşoare de foraj). 
Sondele au putere instalată mare (mii de CP), execută găuri la adâncimi mari (mii de metri), cu
diametre mari (sute de mm la 7000mm- forajele de mare diametru). Garnitura de foraj utilizată
este de diametru mare (se măsoară în inci=tol; 1inci=25,4mm). 
Sondezele au puteri instalate mici (sute de CP), execută găuri frecvent de până la 1000m, dar pot
ajunge şi la 2000m, găuri cu diametre mici. 
Dislocarea rocii în talpa sondei se execută cu instrumente speciale. Scopul executării forajului
impune modul în care se face dislocarea rocii în talpa sondei. Pentru forajele de cercetare, care
urmăresc obţinerea unor eşantioane, dislocarea în talpa sondei se face circular, cu ajutorul unui
 

instrument numit cap de carotieră (freză). În acest caz vorbim de forajul prin carotaj mecanic.
Eşantioanele obţinute se numesc carote. 
Dacă dislocarea în talpa sondei este circulară completă, instrumentul de dislocare se numeşte
sapă. 
Instrumentul de dislocare este antrenat cu ajutorul garniturii de foraj (prăjini de foraj), iar
detritusul este scos la suprafaţă de fluidul de foraj (de circulaţie). 

1.1.Clasificarea forajelor  

Clasificarea se face după mai multe criterii. 

1. după scop 
1.1. Foraje de cercetare geologică  
• foraje de referinţă –  sunt destinate cercetărilor regionale, se execută la adâncimi relativ mari, în
carotaj mecanic continuu;
• foraje de prospecţiuni –  urmăresc studiul complex al depozitelor dintr -o anumită regiune, cu
 precizarea tuturor aspectelor privind litologia, tectonica, resursele minerale, etc. Se execută în
carotaj mecanic continuu;
• foraje de explorare –  au drept obiectiv conturarea unor zăcăminte, cu determinarea parametrilor
cantitativi şi calitativi, necesari în calculul rezervelor, precum şi stabilirea condiţiilor geologice
de zăcământ. 
1.2. Foraje de exploatare  –  a hidrocarburilor (petrol, gaze), precum şi a apelor subterane. În
această categorie sunt cuprinse şi sondele de injecţie (pentru refacerea presiunii în zăcămintele de
ţiţei) şi sondele de observaţie care urmăresc procesul de exploatare. Sarea poate fi exploatată cu
ajutorul sondelor.
1.3. Foraje cu destinaţie specială  
• de interes minier –  se execută la zi, în cariere (derocări prin găuri de explozie), sau în subteran,
 pentru cercetare geologică, găuri de puşcare, drenaj, aeraj, consolidare rocilor, etc.; 
• foraje hidrogeologice –  executate pentru identificarea, stabilirea condiţiilor de zăcământ
(parametrii calitativi şi cantitativi) şi exploatarea apelor subterane (potabile, termale, minerale); 
• foraje geotehnice –  utilizate pentru cunoaşterea proprietăţilor fizico-mecanice ale rocilor de
fundaţie pentru construcţii civile, industriale, baraje, tuneluri, etc.;
• foraje de interes seismic –  utilizate pentru provocarea unor explozii artificiale.
• lucrări de foraj cu diametre mari –  utilizate în amenajări hidrotehnice, ca şi lucrări miniere
(suitori, puţuri de aeraj, etc.), sau rezervoare subterane.
2. după energia utilizată la acţionarea instalaţiei 
2. 1. Foraj manual 
2.2. Foraj mecanic –  acţionarea se face cu motoare cu abur, cu combustie internă, electrice,
hidraulice, sau pneumatice.
3. după energia utilizată la dislocar ea rocii
• foraj cu dislocare mecanică 
• foraj cu dislocare hidromecanică 
• foraj cu dislocare termică 
4. după modul de acţionare asupra rocii forajul mecanic este: 
4.1. Foraj percutant –  dislocarea rocii în talpa sondei se face prin lovire repetată cu o sapă
specială, de forma unei dălţi (trepan). Are două variante: percutant-uscat (cu tije sau cablu) şi
 percutant-hidraulic. În primul caz sapa este antrenată cu ajutorul unui cablu sau a unei tije (metal,
lemn). Detritusul este evacuat prin introducerea unei cantităţi mici de apă şi extragerea periodică
 

a noroiului format, cu o lingură cilindrică. În forajul percutant-hidraulic sapa este antrenată cu

ajutorul prăjinilor (ţevi de oţel), prin care se pompează continuu fluid pentru spălarea tălpii de
detritus.
4.2. Foraj rotativ –  cel mai utilizat este forajul rotativ-hidraulic, cu evacuarea materialului
dislocat prin circulaţie de fluid. Are două variante: cu rotaţie de la suprafaţă (cu masă rotativă,
sau cap rotativ la sondeze) şi cu motoare submersibile. Procesul de forare este continuu, cu
evacuarea permanentă a detritusului cu ajutorul fluidului de foraj. Dislocarea rocii se realizează
cu diferite tipuri de sape, care execută o mişcare de rotaţie şi pătrundere în teren. 
Metoda rotativ-hidraulică se numeşte şi rotary. Sapa este rotită de motoarele instalaţiei prin
intermediul masei rotative şi a prăjinilor de foraj. Pentru pătrunderea sapei în roci apăsarea este
asigurată de garnitura de foraj. Fluidul de foraj este pompat în talpă prin interiorul prăjinilor. 
4.3. Foraj rotativ – percutant

1.2. Dezvoltarea forării sondelor  

Primele deschideri prin foraj sunt cunoscute din antichitate. În Egipt în timpul construirii
 piramidelor s-au executat sondaje cu ajutorul unor tuburi din bronz, armate cu grăunţi de
diamant. În China (cu 1700 ani î.e.n.) se săpau sonde cu adâncimi de 500m în sistemul percutant,
cu prăjini de bambus şi cu acţionare manuală. 

Instalatie de forat pe camion

Exploatare şi prelucrarea petrolului a determinat dezvoltare forajului. Până la utilizarea forajului

în exploatarea petrolului, aceasta se realiza prin puţuri săpate manual. 
Prima sondă pentru petrol a fost forată în Rusia, lângă Baku (1848), în sistem percutant uscat.
Abia în 1859, se forează prima sondă pentru petrol în SUA (Pensylvania). 
În România, prima sondă de petrol (mijloace mecanice) a fost forată în 1861 la Mosoare (Târgu
Ocna). A fost folosit sistemul percutant uscat cu prăjini de lemn. 
Primele sonde se sapă în sistemul percutant uscat, dar se trece la forajul percutant hidraulic, la
care evacuarea detritusului se realiza continuu, prin circulaţia apei. Acest sistem permitea
adâncimi mai mari de forare şi creşterea siguranţei de lucru. În România sistemul a fost aplicat în
1896 în Prahova (Băicoi). 
Când apare sistemul sistemul rotativ (sistemul rotary)? La începutul secolului 20 apare în SUA.
În România, primele sonde în acest sistem, au fost forate în 1906 (Moreni-Prahova, Tescani – 
Bacău). 
 

Dezvoltare sistemului rotativ hidraulic duce la creşterea vitezelor de forare şi a adâncimilor

sondelor.
În fosta URSS, după 1922 se introduce forajul cu turbină, care este un sistem de foraj rotativ, cu
un motor amplasat deasupra sapei. La noi s-a aplicat după 1952. Este preferat în cazul rocilor
dure şi la forajul dirijat. 
Dintre variantele sistemului de foraj cu motor submersibil un interes deosebit îl prezintă flexo-
forajul. Garnitura de foraj este formată dintr -un tub flexibil, cu o structură specială.
Cu toată diversitatea sistemelor şi variantelor, sistemul rotativ cu masă este cel mai folosit.
Recordul de adancime atins pe plan mondial este de 12.390m (Murmansk-Rusia). În România
adâncimea maximă atinsă este de 7025m (Tufeni-Băicoi). 

1.3. Componentele instalatiilor de forare  

Instalaţiile de forare, sonde sau sondeze, au componentele de bază comune. Aceste componente
se împart în componente de suprafaţă şi componente de interior. Componentele de suprafaţă,
funcţie de rolul lor sunt: 
• Grup de forţă- pentru acţionare, format din motoare, motoare electrice de fund; 
• Turla cu substructură; 
• Sistemul de manevră- pentru intoducerea şi extragerea garniturii de foraj cu instrumentele de
dislocare (sapă, freză). Este alcătuit din macara, troliu, geamblac, cârlig, cablu de foraj, şi scule
de manevră (elevatoare, pene, cleşti); 
• Sistemul de rotaţie-antrenează garnitura într -o mişcare rotativă. Cuprinde masa rotativă şi capul
hidraulic;
• Sistemul de circulaţie-asigură circulaţia fluidului de foraj în sondă. Cuprinde pompa de noroi şi
conductele de aspiraţie şi împingere (manifold, din engl. manifold=conductă de aducţie), furtun, 
Componentele de interior cuprind: coloana de tubaj, garnitura de foraj şi instrumentele de
dislocare.
Ciclul de foraj cuprinde succesiunea operaţiilor executate de la montarea unei instalaţii pe o
locaţie şi până la demontarea şi transportul spre o altă locaţie. El poate cuprinde: 
Lucrări de suprafaţă –  amenajarea terenului, montajul instalaţiei de foraj şi anexelor; 
Lucrări pregătitoare –  verificarea stării de funcţionare a utilajelor, săparea şi consolidarea găurii
 prăjinii pătrate;
Săparea găurii de sondă –  sau forajul propriu-zis, cuprinde un ciclu de operaţii repetat la fiecare
introducere a unei sape noi în locul celei uzate şi a garniturii de prăjini până în talpa sondei. Pe
măsura adâncirii sondei, la garnitura de foraj se adaugă o nouă prăjină de foraj (“bucata de
avansare”). O viteză mică de avansare poate indica uzarea sapei. Extragerea garniturii se face în
“paşi” (câte 2-3 prăjini), care se sprijină în turlă, la pod. Toate manevrele se execută cu ajutorul
sistemului de manevră şi a mesei rotative (cap rotativ). 
Lucrări de consolidare şi izolare a găurii de sondă –  forarea începe cu o sapă cu diametru mare, se
sapă o porţiune, se tubează prima coloană (coloana de ancoraj) şi se cimentează în spatele
coloanei. Se continuă forajul cu o sapă cu diametru mai mic. Funcţie de scopul sondei şi funcţie
de condiţiile geologice (natura rocilor, tectonica regiunii) după coloana de ancoraj se tubează
direct coloana de exploatare, sau 1-2 coloane intermediare şi apoi coloana de exploatare. Tubarea
este operaţiunea de introducere a unor burlane de oţel în gaura de sondă. Burlanele se cimentează
în spate în totalitate, sau parţial, pe o anumită înălţime de la talpă. 
Operaţii de investigare –  la forarea unei sonde, înainte de operaţiunea de tubare se pot executa
diferite investigaţii geofizice de tipul carotaj electric, carotaj radioactiv, cavernometrie,
 

măsurători de deviaţie, etc. 

Lucrări de punere în producţie –  au loc la forajele executate în scopul exploatării unor resurse
(hidrocarburi). Sunt specifice la forajele hidrogeologice, sau lipsesc la forajele de cercetare şi la
unele dintre cele speciale.
Lucrări de demontare şi transport –  reprezintă etapa de finalizare a forajului. 
Lucrări de instrumentaţie –  sunt lucrări speciale executate pentru rezolvarea unor accidente în
gaura de sondă (prinderi la puţ, ruperi de prăjini, etc.). Acestea se execută cu ajutorul unor scule
de instrumentaţie. 
Unele etape pot să fie suprimate (consolidare şi izolare, investigare) funcţie de scopul forajului. 

Instrumente de dislocare cu destinaţie

specială 

sape de foraj

Sapa şpiţ (sapa cu vârf) se obţine dintr -o sapă coadă de peşte, subţire, căreia i se taie colţurile
lamelor.

Acest tip de sapă se foloseşte la corectarea găurilor de sondă cu neregularităţi, sau curăţirea
sondelor în care au avut loc surpări. Se foloseşte şi la frezatea şiului după cimentare, pentru
continuarea forajului.

Sapa cu lame elicoidale  se utilizează la devierea voluntară a găurilor de sondă. 

Lărgitoarele  sunt folosite pentru mărirea diametrului găurii de sondă. Pot fi cu lame (pentru roci
slabe) şi cu role, pentru rocile tari.
 

Prăjini de foraj 
Garnitura de foraj
În procesul de foraj, instrumentele de dislocare sunt antrenate în mişcare, cu ajutorul garniturii de
foraj. La forajul executat cu circulaţie de fluid, garnitura este formată din prăjini tubulare,
asamblate prin filete.

Funcţiile garniturii de foraj sunt: 

Prajina de foraj

  Transmite mişcarea de rotaţie de la suprafaţă la sapă; 

  Asigură prin propria greutate, apăsarea pe sapă, pentru dislocarea rocii; 
  Asigură canalele de circulaţie pentru fluidul de foraj. Fluidul curat, circulă spre talpa
sondei, prin interiorul prăjinilor, iar al doilea canal, exterior (între prăjină şi peretele
sondei), per mite reîntoarcerea fluidului, încărcat cu detritus; 
  Constituie ansamblul de introducere şi extragere din talpa sondei a instrumentelor de
dislocare şi a sculelor speciale; 
  Asigură efectuarea operaţiilor auxiliare: carotaj mecanic, probare de strate, instrumentaţii. 

Construcţia garniturii de foraj  

Garnitura de foraj este formată din: prăjini grele, prăjini de foraj, prăjina de antrenare, 

racorduri şi reducţii. Prăjinile grele se află la parte inferioară a garniturii, prăjina de antrenare, la
 partea superioar ă, iar între ele sunt prăjinile de foraj, ele având lungimea cea mai mare în
garnitură. 

Prăjini grele  

Prăjinile grele realizează prin greutatea proprie apăsarea pe sapă şi menţin prin rigiditatea lor
verticalitatea găurii, evitând devierea. Ele se montează deasupra sapei sau carotierei şi pot asigura
70-80% din apăsarea pe sapă. 

Prăjinile grele sunt de două tipuri: obişnuite şi speciale. 

 Prăjinile grele obişnuite, sunt tuburi cilindrice cu peretele gros, construite în variantele:mufă-cep,
mufă-mufă şi cep-cep. Diametrele nominale sunt cuprinse între 3 1/8 ” şi 11″. În aceste cazuri
 pentru îmbinare se folosesc racorduri cep sau mufă. Sunt confecţionate din oţel aliat, crom-
 

molibden, sau crom-nichel. După confecţionare sunt tratate termic. Cele de diametru mar e pot fi
confecţionate din oţel carbon. 

 Prăjinile grele speciale sunt utilizate pentru prevenirea devierii găurii de sondă. Acestea au o
rigiditate mai mare şi reduc flambajul prăjinilor. 

Prăjini de foraj  

Prăjinile de foraj sunt tuburi din oţel, aluminiu, sau aliaje uşoare (cu titan). Pentru mărirea
capacităţii de rezistenţă la îmbinări, capetele lor sunt îngroşate (ramforsate). Tăierea filetului în
acest caz nu slăbeşte rezistenţa prăjinii. 

Diametrul nominal al prăjinilor de foraj corespunde diametrului exterior al corpului prăjinii şi

este cuprins între 60,3mm (2 3/8 in) şi 168,3mm (6 5/8 in).Pentru fiecare diametru pot exista de
la una la patru grosimi de perete.

Îmbinarea prăjinilor se face cu ajutorul racordurilor speciale. Racordul este format din dintr-un
cep special montat la un capăt al prăjinii şi o mufă specială, montată la celălalt capăt al acesteia.
Mufa şi cepul special au filet cu pasul mare, pentru înşurubare-deşurubare în timp relativ scurt.
Racordurile speciale pot fi: înfiletate şi sudate, funcţie de modul cum sunt fixate la capătul
 prăjinilor. Prăjinile de foraj cu racorduri înfiletate au la capete cepuri cu filet normal, cu
conicitatea şi pasul, mai mici decât la filetele speciale. 

 Prăjinile cu racorduri sudate sunt cele mai utilizate. Se renunţă astfel la filetul normal, mărunt, al
cepului prăjinii, care produce mai multe inconveniente. Se sudează racordul de corpul prăjinii. 

Prăjini de antrenare  

Acest tip de prăjini fac legătura între garnitura de foraj şi capul hidraulic. Prăjina primeşte
mişcarea de rotaţie de la masa rotativă, prin intermediul unor piese adaptoare. Pentru a putea
 primi mişcarea, prăjinile de antrenare au corpul profilat la exterior. În secţiune transversală au
formă de pătrat, hexagon, octogon, etc. Cele mai folosite sunt cele pătrate şi hexagonale (pentru
sonde de mare adâncime). Racordurile fac corp comun cu corpul prăjinii. Filetele de la parte
superioară a prăjiniilor de antrenare au sensul invers filetelor din garnitură, pentru a evita
deşurubarea. 

R educţii

Reducţiile permit legătura dintre prăjinile de foraj de dimensiuni diferite, sau dintre prăjini şi
diferite scule de foraj, sau cu prăjina de antrenare şi prăjina grea. Sunt tuburi scurte (400-
700mm), cu filet cep-cep, mufă-cep, sau mufă-mufă. 

Solicitările garniturii de foraj 

 

În procesul de foraj, garnitura este supusă unor solicitări variate funcţie de metoda de foraj
aplicată, condiţiile din sondă, sau tipul de operaţie efectuat. Solicitările pot acţiona simultan sau
separat.

La forajul rotativ asupra garniturii acţionează următoarele solicitări: 

   Întindere axială, produsă de: propria greutate, presiunea în interior ca urmare a circulaţiei
fluidului, frecarea de peretele sondei, forţele de inerţie, etc.; 
  Compresiune axială, consecinţă a forţei de apăsare pe sapă, a frecării de peretele sondei la
introducerea garniturii şi a forţelor de inerţie; 
   Răsucire, sub acţiunea momentului ce trebuie transmis sapei; 
   Încovoiere, generată de schimbarea direcţiei găurii de sondă, acţiunea forţelor centrifuge
la rotirea garniturii;
   Presiune interioară, de la circulaţia fluidului; 
   Presiune exterioară, dacă garnitura este goală (fără fluid); 
  Oscilaţii longitudinale, de răsucire şi transversale, create de acţiunea sapei în talpă şi de
imperfecţiunile garniturii. 

În perioada de exploatare prăjinile de foraj sunt supuse unor controale care constau în verificarea
stării racordurilor speciale, a filetelor, a diametrului exterior şi interior, a rectilinităţii şi a
rezistenţei. 

Foraj rotativ
Pentru a săpa o sondă este nevoie de o sapă care penetrează crusta pământului şi ţevi (garnitura
de foraj) care fac legătura între sapa de foraj şi suprafaţă. Garnitura este coborâtă treptat în sondă
cu ajutorul instalaţiei de foraj. 

În prezent, tehnica de foraj rotativ este practic utilizată pentru toate sondele. O masă rotativă sau
un sistem Top Drive asigură rotirea continuă a garniturii de foraj şi a sapei. Prăjinile grele (ţevi
de oţel grele cu pereţi groşi plasate imediat deasupra sapei) contribuie la exercitarea de către sapă 
a unei apăsări suficiente pentru a săpa mai adânc în rocă şi a menţine tensiunea asupra garniturii
de foraj.

Materialul prin care avansează sapa de foraj trebuie să fie adus la suprafaţă. Bucăţile de rocă
desprinse în timpul forajului se numesc generic „detritus”.  Aducerea la suprafaţă este realizată cu
ajutorul fluidului de foraj - un amestec pe bază de apă şi argilă care este introdus în prăjinile de
foraj cu ajutorul unor pompe de mare presiune şi care circulă în permanenţă prin sapă. Detritusul
este adus la suprafaţă prin noroiul de foraj şi este examinat imediat pentru a obţine informaţii cu
 privire la stratele geologice care sunt traversate (probe de sită). Fluidul de foraj este curăţat şi
recirculat în sondă. 
 

Pentru a preveni surparea găurii de sondă, aceasta este tubată prin introducerea unei coloane de
 burlane de oţel şi ciment. O sondă are o formă tronconică, diametrul micşorându-se treptat pe
măsură ce adâncimea creşte până când ajunge la câţiva zeci de centimetri. Săparea unei sonde
 poate dura o perioadă mare de timp. În funcţie de duritatea stratelor de rocă şi adâncimea
 planificată, forajul poate dura uneori mai mult de un an. Cu toate acestea, majoritatea sondelor
sunt săpate prin formaţiuni de roci moi, rata medie a forajului fiind de aproximativ 300 m pe zi.
Tehnicile de explorare sofisticate de care dispunem în prezent permit deja rate de succes de 50%
sau mai mari, acest lucru însemnând ca fiecare a doua sondă dintr -un perimetru este comercială. 

Echipament de foraj
Sapa este cel mai important echipament de foraj.Există două tipuri de sape de foraj: 

Sapa cu role - dispune de obicei de trei role. Acestea din urmă sunt prevăzute cu dinţi sau inserţii
şi sunt fabricate din oţel călit sau carbură de tungsten (sapa cu inserţii de carbură de tungsten).
Roca este săpată printr -o acţiune percutantă. 

Sapele tăietoare au fost iniţial impregnate cu diamante naturale.Erau utilizate pentru a fora prin
strate geologice extrem de dure. Sapa PDC - Polycrystalline diamond compact (Sapa cu diamante
 policristaline) este un echipament mai recent. Principalele elemente tăietoare sunt acoperite cu
diamante sintetice. Aceste sape au fost utilizate iniţial numai pentru formaţiuni foarte moi, dar
noile sape PDC sunt adecvate pentru strate medii-dure.

Foraj dirijat
Restricţiile legate de mediu, terenul dificil şi natura tehnologiei offshore (în zone marine) au dus
la necesitatea găsirii unei metode de dezvoltare a rezervelor la o anumită distanţă faţă de locaţia
de foraj de la suprafaţă. 

Echipamentul pentru foraj dirijat, capabil să devieze atât înclinarea cât şi direcţia sondei, a fost
realizat în acest scop.Acest lucru a fost posibil prin utilizarea unor motoare de fund în combinaţie
cu o reducţie dezaxată. Dacă garnitura de foraj şi, implicit, reducţia dezaxată nu sunt rotite, sapa -
care este acţionată de motorul de fund - va fora o sonda cu gaură deviată. 

Instrumentele de măsură sunt poziţionate deasupra sapei de foraj şi transmit în permanenţă date
specialistului în foraj dirijat cu ajutorul unor impulsuri prin fluidul de foraj cu privire la unghiul
şi direcţia sapei, permiţându-i acestuia să regleze traiectoria sondei. 

Rapoartele de foraj
Datorită complexităţii tehnicilor de foraj moderne, lungimea unei sonde nu mai este singurul
etalon pentru raportul de foraj. Se vor lua în considerare două aspecte: 
 

1. TVD - Adâncimea Verticală Reală: distanţa pe verticală de la un punct de la talpa sondei până
la suprafaţă: 

  Sonda Continental Deep Drilling (KTB) Germania: 9.142 m TVD (sondă săpată în scop
ştiinţific pentru investigarea crustei pământului);
  Kola SG-3 Rusia: 12.262 m TVD (sondă săpată în scop ştiinţific pentru investigarea
crustei pământului).

Ambele sonde au fost suspendate din cauza temperaturilor extrem de mari existente la aceste
adâncimi şi care au făcut imposibilă utilizarea echipamentului de foraj în continuare. 

  Sonda Bertha Rogers, Oklahoma, SUA: 9.586 m TVD - cea mai adâncă sondă săpată
vreodată cu intenţia de a descoperi ţiţei şi gaze.

2. MD - Adâncimea măsurată a unei sonde denotă lungimea ei reală. 

Sondele dirijate şi orizontale pot fi extrem de lungi în ciuda unei adâncimi relativ mici. Raportul
dintre devierea orizontală şi Adâncimea Verticală Reală este cunoscut sub numele de Aspect
Ratio şi indică dificultatea forării unei astfel de sonde. Un Aspect Ratio de peste 5:1 nu mai sunt
neobişnuit. Acest lucru înseamnă că un zăcământ localizat la aproximativ 2.000 m adâncime
 poate fi accesat de la o distanţă de peste 10 km de la locaţia de suprafaţă. Cu alte cuvinte,
Adâncimea măsurată a unei sonde poate depăşi 12.000 m. Limitele cu privire la lungimea
sondelor dirijate sunt stabilite de capacitatea instalaţiei, în a cărei turlă se pot manevra prăjini de
foraj de o anumită lungime. Manevrarea prăjinilor de foraj este periculoasă şi necesită un timp
îndelungat.

Rapoarte selectate:

  Total, Tierra del Fuego: MD = 11.184m; TVD = 1.666m; deviere orizontală = 10.585 m;
aspect ratio = 10.585/1.666 = 6.3:1 BP
  Wytch Farm, Marea Britanie: MD = 11.280m; TVD = 1.900m; deviere orizontală =
10.670m; aspect ratio = 5.6:1
  Chevron Texaco, Marea Nordului: 4.606m - cea mai mare distanta orizontala (Zăcământul
Captain)
  Probe de carotă 
  Probele de carotă sunt prelevate în cazul în care probele de sită obţinute nu furnizează
suficiente informaţii cu privire la stratele geologice. 
  Probele de carotă, care pot ajunge până la 9 m lungime şi au un diametru de la 5 la 10 cm,
furnizează o imagine precisă a rocilor traversate. Proba este prelevată cu ajutorul unei
sape numită sapă carotieră şi extrasă într -un tub protector special.
  Dispozitive uşoare pot fi coborâte în sondă cu ajutorul unor cabluri pentru a preleva
carote de mici dimensiuni de pe peretele sondei.
  O probă de carotă furnizează o gamă largă de informaţii cu privire la tipul de rocă,
înclinarea stratelor geologice şi faliilor, precum şi cu privire la  zăcăminte de ţiţei şi gaze. 
 

 
 Carotele prelevate de sonda 7000 Băicoi, de la adâncimea de 7021-7023 m, şi de la sonda
6575 Cioceni, de la adâncimea 6693 - 6695 m, au fost analizate in laboratoarele de la
ICPT ( Institutul de Cercetări şi Proiectări Tehnologice - Câmpina).
 
 Diagrafii la sondă 

 


 
 Cu ajutorul diagrafiilor de sondă se pot obţine informaţii cu privire la stratele geologice
interceptate de către o sondă. Scopul principal este obţinerea informaţiilor geologice şi
litologice şi identificarea fluidului de zăcământ existent în pori (ţiţei, gaze, apă). 
 
 Tehnici de măsurare 
 
 Măsurătorile electrice determină rezistenţa electrică specifică a stratelor traversate.
Formaţiunile care conţin ţiţei şi/sau gaze au o rezistenţă electrică mai mare decât cele care
conţin apă de zăcământ (apă sărată) şi faţă de cele care nu conţin deloc fluide. 

 


 
 Un instrument special este utilizat pentru a furniza o imagine veridică a peretelui găurii de
sondă, completată cu valoroase informaţii geologice şi litologice (fisuri şi înclinare
formaţiune). 
 
 Măsurătorile radioactive utilizează faptul că proporţiile elementelor radioactive (uraniu,
toriu şi potasiu 40) variază în funcţie de tipurile de roci întâlnite. Acest lucru permite
deosebirea dintre argilă şi nisip sau calcar, deoarece argilele sunt de obicei mai
radioactive. Este de asemenea posibilă bombardarea formaţiunilor cu neutroni sau raze
gamma de la o sursă radioactivă din sondă pentru luarea probelor. Această tehnică este
utilizată pentru a identifica stratele poroase şi a le stabili porozitatea. 
 
 În timpul măsurătorilor acustice se emit scurte impulsuri cu ultrasunete, asemănător
seismicii. Viteza de propagare a undelor de sunet este măsurată, iar datele obţinute
furnizează informaţii cu privire la porozitatea rocilor. 
 
 Probele de producţie 
 
 Probele de producţie (teste) oferă informaţii cu privire la fluidele de zăcământ (ţiţei, gaze
sau apă), presiunea de zăcământ şi permeabilitatea  rocilor din zăcământ, potenţialul de
 

curgere (debitele care pot fi obţinute) şi multe altele. Astfel de probe sunt în mod normal
efectuate dacă nu există suficiente informaţii referitor la tipul de fluid de zăcământ şi
 proprietăţile sale chimice (ţiţei, gaze şi apă) sau potenţialele debite. 
 
 Testele la sondă sunt probe de producţie pe termen scurt efectuate utilizând echipamente
de testare speciale care constau în principal din Pachere (dispozitive de etanşare fabricate
din cauciuc armat) şi instrumente de control şi închidere. Acest echipament este coborât
în sondă cu garnitura de foraj. Aplicând o anumită apăsare, elementele din cauciuc se
dilată şi izolează formaţiunea care va fi testată, de restul găurii de sondă. O supapă situată
în unitatea de testare se deschide şi zăcământul este expus unei presiuni diferenţiale (aşa
numita cercetare la deschidere) care face ca fluidele din zăcământ să înceapă să curgă. 
 
 Cu ajutorul supapelor de control şi închidere, care fac parte din garnitura de testare,
 presiunea - care de cele mai multe ori este foarte mare dacă sonda este adâncă - poate fi
menţinută sub control în permanenţă. 
 
 Ţiţeiul produs în timpul unui test este depozitat în rezervoare speciale; în timpul testului,
are loc înregistrarea în permanenţă a parametrilor importanţi (temperatură, presiune,
densitate ţiţei, impurităţi, debit şi volum cumulativ). În mod normal, fluidul produs este
transportat la o locaţie specială pentru depozitarea deşeurilor şi evacuat în mod
corespunzător sau, dacă există o conducta în apropierea sondei, fluidul rezultat în urma
testelor este direcţionat către aceasta. 
 
 Testele de producţie pot dura de la câteva ore la câteva săptămâni, în funcţie de
complexitatea informaţiilor necesare şi munca depusă pentru a le obţine. Informaţiile
o bţinute în urma testelor de scurtă durată sunt în general limitate la date cu privire la
natura hidrocarburilor produse, potenţialele debite şi presiunea de zăcământ, în timp ce
testele de mai lungă durată pot furniza date cu privire la dimensiunea zăcământului.