Un 

canon al crabului (în germană Krebskanon; engleză crab canon; din latină canon

cancrizans/cancricans), numit de asemenea canon retrograd (în germană retrograder
Kanon; engleză retrograde canon; latină canon per recte et retro, canon per rectus et inversus)
[2]
 sau canon în recurență,[3] este un aranjament contrapunctic în care două linii melodice sunt
complementare și simetrice una în raport cu alta, fiecare din ele reprezentând desfășurarea
temporală în ordine inversă a celeilalte. Construcția este similară unui palindrom, partitura putând fi
executată în ambele sensuri, atât dinspre început spre sfârșit, cât și dinspre sfârșit înspre început.
La origine, termenul muzical desemna un tip de canon în care vocile paralele urmează aceeași linie
melodică reversibilă, dar în sens contrar: vocea care imită (risposta) parcurge „înapoi” secvența
de note pe care vocea imitată (proposta) o parcurge „înainte”. De exemplu, secvența FABACEAE
este intonată simultan cu EAECABAF. Prin excepție de la regula generală a canoanelor, în cazul
unui „canon al crabului” nu este obligatoriu ca intrările diferitelor voci să fie succesive și decalate în
timp, ceea ce face ca distincția dintre o voce antecedentă și una consecventă să nu fie riguros
aplicabilă, rolurile acestora fiind perfect interschimbabile.[4]
Termenul cancrizans a fost derivat în limba latină medievală din cuvântul cancer, cancris (crab) și
trimite la pretinsul mers „înapoi” care ar fi caracteristic acestui crustaceu. Utilizarea tehnicii
componistice cancricare (în mișcare retrogradă) este atestată încă din secolul al XVI-lea.
Un exemplu celebru de „canon al crabului” se găsește în lucrarea lui Johann Sebastian
Bach Ofranda Muzicală (Canon 1 a 2).